document02

RESPONSABILITATEA FAMILIALĂ A EDUCĂRII COPILULUI - O PERSPECTIVĂ

VETEROTESTAMENTARĂ

Diac. dr. Cătălin VATAMANU

Scrierile sapienţiale ale Vechiului Testament prezintă două obiective fundamentale pentru viaţa unui om: întemeierea unei familii (literal, „a-şi construi casă") şi naşterea de copii, act care consolidează familia şi, prin extensie, poporul ales al lui Dumnezeu. Aşa se explică de ce prima poruncă dată omului în rai de Dumnezeu a fost aceea a perpetuării speciei umane şi a dominării pământului: „Daţi roadă1 şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!" (Fac. 1, 28).

Organizată pe principii patriarhale, familia (rPŞ) - baza societăţii israelite - era alcătuită din soţ, soţie, copii şi, eventual, una sau chiar două generaţii mai vârstnice şi slugile casei2, în funcţie de statutul social al membrilor familiei şi de spaţiul pe care îl oferea mediul domestic.

1. Omul - creaţie şi procreaţie

în cultura ebraică, precum şi în celelalte culturi ale Orientului Apropiat Antic, naşterea nu era considerată doar un proces biologic, eminamente uman. Dumnezeu, Creatorul tuturor făpturilor, este Cel care intervine proniator în umanitate, promiţând şi oferind celui drept mulţi descendenţi

1O traducere mai apropiată de sensul rădăcinii verbului ebraic H1S ar fi „fiţi fertili", însă această variantă românească nu este la fel de explicită precum cele de limbă engleză sau germană: „Be fruitful" - „Seid fruchtbar".

2 Vezi: J. Pedersen, Israel. Its Life and Culture, London/Kopenhagen, 1959, vol. I—II ; A. Causse, La crise de la solidarité de famille et de clan dans l'ancien testament, în „Revue d'histoire et de philosophie religieuses" (RHPhR), nr. 10, 1930, p. 26; Roland de Vaux, Das Alte Testament und seine Lebensordnungen, I, Übertragung aus d. Franz von Lothar Hollerbach, Herder Verlag, Freiburg, 1964, pp. 45— 51; articolul „rP3;", în Gerhard J. Botterweck, Helmer Ringgren (Hrsg.), Theologisches Wörterbuch zum Alten Testament (TWAT), Band I, Kohlhammer Verlag, Stuttgart, pp. 629—638.

2 Teologie şi Viaţă

(Fc. 15, 5; 16, 10; 22, 17; 26, 4) şi lăsând pe cel păcătos fără moştenitori.

în Vechiul Testament, numeroase sunt textele în care omul este prezentat ca fiind creaţie a lui Dumnezeu şi dar al milostivirii lui Jahwe: „Iată! Toate sufletele sunt ale Mele. După cum sufletul tatălui, aşa şi sufletul fiului este al Meu. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri" (Iezec. 18, 4), sau: „Iată! Fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata este rodul pântecelui" (Ps. 127, 3). Aşa se explică de ce textele care vorbesc despre naşterea omului se caracterizează printr-o remarcabilă exprimare poetică de elogiere a actului creaţiei Domnului: „Tu mi-ai creat rinichii, Tu m-ai învelit cu pântecele mamei mele: Te laud pentru aceea că mă disting ca (o fiinţă) temătoare (sau minunată?). Minunate sunt lucrările Tale şi sufletul meu cunoaşte (aceasta) din plin! Nu a fost ascuns de Tine trupul meu, când am fost făcut în taină, am fost ţesut în adâncurile pământului" (Ps. 139, 13-15, în paralel cu Iov 10, 8-11).

Naşterea unui copil nu este doar consecinţa unui act trupesc, sexual, ci, mai înainte de toate, este urmarea ascultării şi împlinirii rugăciunilor părinţilor şi un semn vizibil al binecuvântării lui Jahwe (Fc. 29, 32; 33, 5; I Sam. 1, 20.27; Ps. 127, 3). Aşadar, raportarea vieţii omului la Creatorul său aduce binecuvântarea „rodului pânte- celui" sau, în caz contrar, blestemul (Deut. 28, 2.4, în paralel cu Deut. 28, 15.18). Că naşterea unui copil în cadrul familiei era consi-derată o binecuvântare a lui Dumnezeu ne-o arată acele texte care prezintă anunţarea fericitului moment printr-o persoană specială, de cele mai multe ori un înger (Fc. 6, 11; Jud. 13, 3.5; Luca. 1, 31).

Fertilitatea unei femei şi naşterea de mulţi prunci era deseori lăudată în societatea israelită. Această problematică este mult mai des tematizată în Vechiul Testament, decât în cel Nou. Jahwe, ca Domn peste viaţă şi moarte, are puterea de a „deschide" pântecele femeii sau de a-l „închide", de a face familia plină de copii sau de a o priva de această binecuvântare (I Sam. 2, 5; Iov 1, 21; Ps. 113, 9; Ier. 15, 7-9; Osea 9, 12).

Următoarele texte arată cât de mult era preţuită fertilitatea şi naşterea de prunci în societatea israelită:

Fc. 24, 60: „Au binecuvântat pe Rebeca şi i-au zis: «Sora noastră, tu să fii (mama) a mii de zeci de mii şi sămânţa ta va stăpâni porţile cetăţilor vrăjmaşilor săi!»"

Fc. 30, 1: „Când a văzut Rahela că nu a născut copii lui Iacov, a invidiat-o Rahela pe sora sa şi a zis lui Iacov: «Dă-mi fii, ori dacă nu mor!»"

Rut 4, 11.14: „Tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: «Suntem martori! Domnul s ă facă pe femeia care intră în casa ta ca Rahela şi ca Lea, care amândouă au zidit casă lui Israel! Arată-ţi puterea în Efrata şi proclamă-ţi numele în Betleem!» (...) Femeile au zis Naomei: «Binecuvântat să fie Domnul, Care nu te-a lăsat lipsită de un răscumpărător (de un bărbat cu drept de răscumpărare) azi şi al cărui nume va fi strigat (lăudat) în Israel!»"

A avea şapte copii era un semn al binecuvântării (I Sam. 2, 5; Iov 1, 2; 42, 13; Ieş. 2, 16). De cealaltă parte, cine nu avea copii era considerat de comunitate un blestemat şi pedepsit de Dumnezeu (Fc. 30, 1; 20, 17-18), un încercat (Fc. 16, 2; 30, 2; I Sam. 1, 5) şi un om fără viitor (Fc. 15, 2). în familie, o femeie fără copii îşi putea pierde statutul de primă soţie, fiind ironizată şi batjocorită. Acesta este motivul pentru care Avram se plânge lui Jahwe (Fc. 15, 2-3), iar Ana, viitoarea mamă a lui Samuel, era tratată cu vorbe de batjocură de Penina, a doua soţie a lui Elcana (I Sam. 1, 5-6): „şi Domnul a închis pântecele ei. Potrivnica ei o provoca la supărare, ca să o determine să se mânie pe ea, pentru că a închis Domnul pântecele ei". Episodul rugăciunii Anei pentru a avea copii arată clar legătura care există între binecuvântarea de a avea copii şi bunăvoinţa lui Jahwe.

Cele două acte creative: al creării omului de Dumnezeu - dar nu doar a omului Adam-Eva, ci a fiecăruia în istoria orizontală, până la sfârşitul veacurilor -; şi al procreării - ca o capabilitate antropologică, independentă de factorii sociali, economici, culturali sau religioşi -, converg în situaţia concretă, de faţă, a culturii şi religiei ebraice în ideologia alegerii deosebite a lui Israel şi a moştenirii ţării sfinte. Ceea ce poporul ales a primit de la Dumnezeu ca moştenire trebuie să păstreze şi să transmită mai departe generaţiilor viitoare.

2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii 3


Aşa se explică de ce genealogiile accentuează importanţa existenţei lui Israel ca popor ales. Teritoriul primit ca dar de la Jahwe trebuia să rămână în proprietatea lui Israel, pentru integritatea căruia acesta devenea responsabil (Lev. 25, 25). în acest sens, una dintre legile levitice stipula chiar că un copil străin putea deveni „averea" unui israelit, dacă acesta locuia pe teritoriul său: „şi astfel, dintre copiii străinilor care locuiesc cu voi (veţi putea) să-i cumpăraţi; şi din familiile lor care sunt cu voi, pe care le vor naşte în pământul vostru, vor (putea) fi averea voastră" (Lev. 25, 45).

A muri fără să laşi moştenitori era expresia blestemului lui Dumnezeu şi tocmai de aceea normele mozaice sancţionau orice mijloace şi metode prohibitive de la actul reproductiv. Relaţiile sexuale în afara căsătoriei erau aspru pedepsite (Lev. 20, 20-21), iar singura excepţie, legea leviratului, era permisă numai în împrejurări speciale, concrete (Fc. 38, 8, Deut. 25, 5-10).

2. Copilul ca sens al familiei

Dorinţa şi dragostea pentru copii cuprinde întreg Vechiul Testament. Prezenţa numeroasă a copiilor este foarte des asociată cu binecuvântarea şi este o componentă esenţială a promisiunilor divine (Fc. 15, 5; 22, 17; 24, 60; 26, 4). Copiii sunt priviţi ca încununare şi sens al vieţii celor doi, bărbat şi femeie, ei dau siguranţă şi putere întregii familii (Prov. 17, 6; Ps. 127, 3-5; 128, 3; Iov 5, 25; Sir. 25, 10). în Ps. 128, 3-4, psalmistul elogiază prin intermediul metaforelor familia cu mulţi copii: „Soţia ta este ca o viţă roditoare înlăuntrul casei tale; copiii tăi ca nişte lăstari de măslin împrejurul mesei tale. Aşa va fi binecuvântat omul temător de Dumnezeu".

Tinerii înşişi sunt lăudaţi şi sunt consideraţi dovada bunăstării unui popor: „Fiii noştri sunt ca plantele crescute în tinereţea lor; fetele noastre ca nişte stâlpi sculptaţi, podoaba palatelor" (Ps. 144, 12). Copiii erau consideraţi o garanţie a siguranţei şi perpetuării familiei. Textul din Prov. 17, 6 este în acest sens atât de expresiv, încât nu mai are nevoie de vreo explicaţie: „Cununa bătrânilor sunt fiii fiilor şi părinţii sunt slava copiilor lor". în completarea acestuia vine Ps. 127, 3-5,

care arată că fiii sunt un semn al puterii: „Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul, o răsplată (de la El) este rodul pânte- celui. Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt fiii tinereţii. Ferice de omul care îşi umple tolba de săgeţi cu ei! Căci ei nu se vor ruşina, când vor vorbi cu duşmanii la poartă".

Pentru societatea israelită, copilul reprezenta o viitoare putere de lucru, garanţia perpetuării neamului, a respectării şi transmiterii pe mai departe a legilor divine şi a dominării pământului primit de la Dumnezeu. El nu are drepturi deosebite şi nici nu este considerat pe picior de egalitate cu un adult. De aceea, principiile educării lui erau formulate preponderent negativ, în ideea că el trebuie să se teamă de Jahwe şi să aibă încredere în El. Idealul copilului israelit era, astfel, cel al robului temător de Dumnezeu din tinereţile sale (I Rg. 18, 12c): „şi robul tău se teme de Domnul din tinereţea mea (lui)".

în Antichitate, o femeie se căsătorea pe la vârsta de 12-17 ani3şi una dintre principalele datorii în calitate de soţie era să dea naştere unui număr cât mai mare de copii. în Noul Testament, întâlnim chiar menţiunea că femeia „se va mântui prin naşterea de fii" (I Tim. 2, 15, în paralel cu 5, 14). Textele Vechiului Testament relatează cu precădere naşterea fiilor, menţionând că aceasta era una dintre principalele îndatoriri ale unei femei, de îndeplinirea căreia depindea însăşi existenţa acelei familii (Fc. 30, 1; I Sam. 1).

Concret, actul fizic al naşterii este relatat sumar în texte precum I Sam. 4, 19, Ier. 30, 6 şi Ieş. 1, 19, iar în literatura cu caracter eshatologic acesta este privit ca semn al mântuirii lui Israel (a se vedea, de exemplu, Isaia 66, 8-14). Naşterea este dureroasă (Fc. 3, 16; 35, 16), implicând numeroase riscuri medicale, încât adeseori femeia putea muri (Fc. 35, 16-19; I Sam. 4, 19-20). Anumite femei dintre vecine sau moaşe de profesie asistau naşterea (I Sam. 4, 20; Rut. 4, 13-17; Fc. 35, 17; 38, 28; Ieş. 1, 15-21), însă în nici un caz tatăl, care era doar verbal înştiinţat de aceasta (Iov. 3, 3; Ier. 20, 15).

3 Referitor la căsătorie şi la statutul pe care femeia îl avea în cadrul familiei, a se vedea Günter Mayer, Die jüdische Frau in der hellenistisch-römischen Antike, Kohlhammer, Stuttgart, 1987.



Numele copilului era dat ori de tată (Fc. 16, 15; 17, 19; 35, 18; Ieş. 2, 22), ori de mamă (Fc. 29, 32-35; 35, 18; Is. 7, 14). După naştere, femeia era considerată necurată din punct de vedere religios, ceea ce impunea o anumită perioadă de curăţire, finalizată prin aducerea unei jertfe (Lev. 12, 1-8, în paralel cu Luca 2, 22-24)4. Alăptarea se făcea de mamă sau, uneori, de o doică şi putea dura chiar şi după vârsta de trei ani (Fc. 21, 7-8; Ieş. 2, 7-9; I Sam. 1, 20-23; I Rg. 3, 21; II Mac. 7, 27).

Ps. 108, 8-9 (109, 9-11, în textul ebraic) face referire la pe-deapsa pe care un om o va primi în cazul în care acela va cleveti înaintea Domnului (v. 20): „Să-i rămână copiii orfani şi soţia lui văduvă! Copiii lui să umble (fără nici un căpătâi) şi să cerşească, să caute (pâinea) prin ruine!". Textul este semnificativ în ceea ce priveşte cercetarea de faţă prin faptul că ne prezintă un tablou virtual al copilului devenit orfan de tată. Unul ca acesta era scos afară din casa sa, împreună cu mama şi fraţii săi ajungea să cerşească, averea părinţilor era luată de cămătar şi în această situaţie nu găseşte nici un ajutor la cei apropiaţi. Acest tablou al cerşetoriei copiilor este completat de textul Iov 20, 10.

în societatea iudaică, orfanul era denigrat (Iov 6, 27; 24, 9; Ezec. 22, 7) şi multe texte vorbesc despre o judecată nedreaptă făcută acestuia (Deut. 24, 17; 27, 19). La Dumnezeu el găseşte milă (Osea 14, 4; Ps. 10, 14), pentru că Jahwe este „Tatăl orfanilor" (□^TT pa) (Ps. 68, 6). De aceea, profeţii Vechiului Testament îndeamnă poporul să aibă grijă de categoriile sociale defavorizate, în speţă de orfani şi de văduve, iar cuvintele profetului Isaia (1, 17) îndeamnă la

4 „Geburt", în Görg Manfred, Neues Bibel-Lexikon, Band I, Benziger Verlag, Zürich, 1991, pp. 748-749; „dl1", în Ernst Jenni, Claus Westermann, Theologisches Handwörterbuch zum Alten Testament (THAT), I. Band, Gütersloher Verlagshaus, Munich, 1971, pp. 732-736; „dl1", în G.J. Botterweck, TWAT, Band III, pp. 633-639; Theodor Lescow, Das Geburtsmotiv in den mesianischen Weissagungen bei Jesaja und Micha, în „Zeitschrift für die Alttestamentliche Wissenschaft" (ZAW), nr. 79, anul 1967, pp. 172-208; Athalya Brenner, Female Social Behavior: Two Descriptive Patterns within the „Birth of the Hero" Paradigm, în „Vetus Testamentum", 36, 1986, pp. 257-273.

filantropie în comunitate: „învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!".

3. Responsabilii cu educaţia în familie

a. Texte fundamentale privind temaIndiscutabil, pentru un copil procesul instructiv-

educaţional începea în familie. Ca oricând în istoria societăţii umane, părinţii aveau responsabilitatea asigurării securităţii copilului, prin împlinirea condiţiilor fundamentale de viaţă, biologică, morală sau religioasă. în mod deosebit în vechiul Israel, membrii familiei erau datori să transmită adevărul revelat urmaşilor, întrucât Dumnezeu-Jahwe a dat spre împlinire şi păstrare Legile Sale, ca semn al unui legământ veşnic. De aceea, cele mai multe texte ale Primului Testament îndeamnă pe părinţi să le spună copiilor în orice împrejurare posibilă despre binefacerile pe care Dumnezeu Cel Unul le-a adus poporului Său ales. Textele enumerate mai jos sunt concludente în acest sens:

Ieş. 10, 2: „Ca să povesteşti fiului tău şi fiului fiului tău câte am făcut în Egipt şi semnele Mele, pe care le-am arătat într-însul, şi ca să cunoaşteţi că Eu sunt Domnul."

Fc. 18, 19: „Căci Eu îl cunosc şi de aceea (ştiu) că va porunci fiilor lui şi casei lui după el calea Domnului să păzească, făcând ce este drept şi (după) judecată, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ceea ce i-a făgăduit."

Ieş. 12, 26-27a: „Şi când va fi să vă vorbească fiii voştri: Ce (înseamnă) rânduiala aceasta pentru voi? Voi să spuneţi: (...)."

Ieş. 13, 8: „Să spui atunci fiului tău şi să zici: «Aceasta este ceea ce mi-a făcut Domnul, când m-a scos din Egipt»."

Ieş. 13, 14: „Şi când va fi să te întrebe fiul tău, într-o zi, şi va zice: «Ce (înseamnă) aceasta?» Tu să zici lui: «Prin mâna Lui cea puternică ne-a scos pe noi Domnul din Egipt şi din casa sclaviei»."

Deut. 4, 9: „Numai păzeşte-te şi veghează foarte asupra sufletului tău, nu uita lucrurile pe care le-au văzut ochii tăi şi



să nu-ţi iasă din inimă în toate zilele vieţii tale; fă-le cunoscute copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi."

Deut. 6, 7: „Să le fixezi (în mintea) fiilor tăi şi să vorbeşti despre ele atunci când şezi în casa ta şi când mergi pe drum, când te culci şi când te scoli."

Deut. 6, 20-21a: „Când te va întreba fiul tău mâine ca să îi zici ce (înseamnă) mărturiile, hotărârile şi poruncile acestea pe care le-a poruncit Domnul Dumnezeul nostru vouă, tu să zici fiului tău: (...)."

Deut. 11, 19: „Să învăţaţi acestea pe fiii voştri; să le vorbeşti despre ele când vei sta acasă şi când mergi pe drum, atunci când te culci şi când te vei trezi."

Ps. 44, 2: „Dumnezeule, am auzit cu urechile noastre şi pă-rinţii noştri ne-au povestit lucrările pe care le-ai făcut pe vremea lor, în zilele de odinioară."

Ps. 78, 2-7: „îmi voi deschide gura mea prin pilde, voi vesti cugetările din trecut. Ceea ce am auzit şi ceea ce cunoaştem şi ceea ce părinţii noştri ne-au povestit nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti generaţiei viitoare laudele Domnului, puterea şi minunile Lui pe care le-a făcut. El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege (învăţătură) în Israel, prin care a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe copiii, ca să fie cunoscută de generaţiile viitoare. Fiii vor fi născuţi şi vor creşte şi vor povesti fiilor lor; şi îşi vor pune încrederea înDumnezeu şi nu vor uita lucrările lui Dumnezeu, şi poruncile Lui ei le vor păzi."

Ps. 145, 4: „Fiecare generaţie va lăuda lucrările Tale şi minunile Tale le va vesti!"

Ioil 1, 3: „Povestiţi (aceasta) fiilor voştri şi fiii voştri (să povestească) fiilor lor şi fiii lor generaţiei viitoare!"

b. Rolul mamei şi al tatălui în educarea copiilorCel puţin în prima fază a vieţii copilului, responsabili de

educaţia acestuia erau exclusiv membrii familiei: părinţii, bunicii sau chiar fraţii mai mari. Această situaţie se putea schimba după vârsta de cinci-şapte ani, când oferta educaţională devenea mai vastă. Copilul putea frecventa „şcoala" comunităţii sau doar pe „învăţătorul" ei, putea

dobândi cunoştinţe religioase prin participarea la cultul public. Dar tatăl şi mama sunt cei care păstrează permanent rolul de prim educator, aşa cum ne arată textele Prov. 1, 8; 6, 20; 23, 22:

Prov. 1, 8: „Ascultă, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările mamei tale!"

Prov. 6, 20: „Păzeşte, fiul meu, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările mamei tale."

Prov. 23, 22: „Ascultă pe tatăl tău care te-a născut şi nu nesocoti pe mama ta când a îmbătrânit."

în numeroase rânduri, redactorul textului sfânt se situează în relaţie directă cu mama sa, arătând în primul rând respectul său deosebit. ^Ma - „mama mea" este întâlnit destul de des (de 24 de ori) în Primul Testament, în următoarele contexte biblice relevante studiului:

• în expresia „din pântecele maicii mele" - ^Ma (Iov 1, 21; Ps. 22, 10-11; 139, 13; Is. 49, 1), cu referire la primele experienţe de viaţă ale autorului. Aşadar, subiectul se raportează fizic la mama sa, deşi această expresie are un evident caracter temporal - „dintot- deauna" (Jud. 16, 17; Ps. 71, 6).

• ca „fiu al mamei" (Prov. 4, 3) - exprimarea argumentează ideea creşterii până la vârsta de cinci ani sub autoritatea mamei: „Când eram fiu la tatăl meu, gingaş şi singur înaintea mamei mele". Doar după această vârstă, tatăl intervine proeminent în formarea copilului.

• în dialog direct cu mama (I Rg. 2, 20), arătând, pe de o parte, respectul, ascultarea şi supunerea fiului, iar pe de altă parte, caracterul pedagogic al mesajului mamei.

• expresia „casa mamei mele" (în paralel cu expresia „camera celei ce m-a conceput", în Cânt. 3, 4) arată rolul mamei în educaţia fetelor (Cânt. 8, 2).

întotdeauna a fost receptat ca firesc faptul ca mama să-şi îngrijească şi să-şi protejeze copilul. De aceea, întrebarea lansata de Isaia (49, 15a) nu poate fi decât una retorică: „Va putea o femeie să-şi uite sugarul (copilul pe care-l alăptează) şi să nu aibă milă de fiul pântecelui ei?". Despre modul de îngrijire al sugarului primim câteva informaţii preţioase din relatarea judecării de către Solomon a celor două femei



desfrânate (I Rg. 3, 6-28). Copilul locuia împreună cu mama sa, dormea la pieptul mamei (v. 19-20) şi era alăptat regulat (v. 21).

După naşterea copilului, mama păstra rolul primar în creşterea lui, din care proces nu puteau lipsi, din punct de vedere cognitiv, informaţiile primare referitoare la diferite aspecte ale cotidianului social. Deşi Vechiul Testament nu ne descrie cu amănunte în ce consta o astfel de instruire, din relatările despre naşterea, alăptarea şi primele etape ale copilăriei pruncului putem doar deduce anumite informaţii, fără ca acestea să aibă caracter general. Un exemplu con-cludent este implicarea Anei în educarea lui Samuel, reflectată în textul destul de sărac în amănunte I Sam. 1, 22-28, care se referă, cu precădere, la perioada când copilul era sub îngrijirea mamei sale. Cel puţin până la vârsta de trei-cinci ani, Samuel a fost crescut de mama sa, după cum credea ea că este bine (v. 23a): ,,«Fă ceea ce este bine în ochii tăi, aşteaptă până îl vei înţărca. Numai să împlinească Domnul cuvântul Lui!» Şi femeia a rămas (acasă) şi a hrănit pe fiul ei până l-a înţărcat". Promisiunea Anei de a-şi închina fiul lui Dumnezeu şi respectarea acestei promisiuni arată faptul că imperativul „fă binele" (bAJh f[) îşi găseşte concretizarea într-o educaţie cu caracter religios şi în îndeplinirea unei vocaţii cultice. în acest sens, la vârsta stabilită, mama îşi aduce copilul „înaintea Domnului" şi trans-feră responsabilitatea educaţiei preotului Eli (I Sam. 1, 25-28; 2, 11). însă grija Anei pentru fiul ei nu se termină în acest moment: ea îl vizitează în fiecare an (poate chiar şi mai des), când îi aduce copilului Samuel meilul lucrat de ea însăşi. împreună cu soţul ei aduc jertfă Domnului şi primesc binecuvântare de la preotul Eli. Acestea sunt singurele informaţii cu privire la rolul Anei în educarea lui Samuel.

Din momentul înţărcării şi până a ajunge adolescent, comportamentul copilului se schimbă şi, implicit, metodele şi conţinuturile instruirii sale evoluează. Textele biblice sunt insuficiente pentru a descrie procesele care apar în această etapă a vieţii, insistând însă asupra deciziei căsătoriei şi a condiţiilor în care aceasta trebuia efectuată, cunoscut fiind

faptul că familia, alături de credinţa în Jahwe, constituia fundamentul societăţii israelite. în urma analizei acestor texte, am putea da câteva exemple de modalităţi de in-tervenţie a mamei în momentele importante ale copilăriei fiului ei. Astfel, mama:

• intermedia relaţia dintre fiu şi tată (Fc. 27);• putea binecuvânta verbal copilul (Jud. 17, 2);• se îngrijea de copil atunci când acesta era bolnav (II Rg.

4, 19-20);• îi alegea fiului soţia (Fc. 21, 21) sau cel puţin se implica

în acest proces (Fc. 27, 46; 28, 7, Jud. 14, 2-3). Cânt. 3, 11 arată că în ziua nunţii mama îi aşeza fiului o cunună pe cap;

• fiul imita modul de viaţă al părinţilor (I Rg. 22, 53);• în cazul în care fiul regelui devenea după moartea

tatălui său el însuşi rege, mama sa avea rolul de „sfătuitoare" (II Cr. 22, 1-3; Prov. 31, 1);

• absenţa mamei ca urmare a morţii ei era substituită de viitoarea soţie a fiului (Fc. 24, 67).

în ceea ce priveşte rolul strict educativ al mamei, câteva aspecte legate de specificul acestei responsabilităţi trebuie reliefate. Educaţia mamei, din punctul de vedere al conţinuturilor transmise şi al formei ei, era diferită de a tatălui, de vreme ce anumite texte biblice (precum Prov. 1, 8 şi 6, 20) fac deosebire între „învăţătura tatălui tău" (Ţb* rcwm) şi „învăţătura mamei tale" (ŢM* rnoAn). De remarcat, în acest context, distincţia "I0TO („învăţătură", ca disciplină) - nrAT („învăţătură", ca lege). Deşi neotestamentar, textul II Tim. 1, 5 ne prezintă rolul pe care femeile (în această situaţie, pe lângă mamă fiind menţionată şi bunica) l-au avut în creşterea copilului Timotei: „îmi aduc iarăşi aminte de credinţa ta neprefăcută, care, precum s-a sălăşluit întâi în bunica ta Loida şi în mama ta, Eunichi, tot aşa, sunt încredinţat, că şi întru tine". Aşadar, se poate spune că aceste persoane au contribuit în primul rând la educaţia moral-religioasă a lui Timotei.

Mama avea un rol important în educarea copiilor ei, chiar şi când aceştia erau adolescenţi. în stilul caracteristic scrierii Cântarea Cântărilor, textul 8, 2 face referire la viaţa



sentimentală a tinerilor, menţionând implicarea mamei în alegerea şi sensibilizarea persoanei iubite: „Te voi lua şi te voi aduce în casa mamei mele; ea mă va învăţa să-ţi dau să bei din vin mirositor, must din rodiile mele". Textul foloseşte expresia „casa mamei"5, denumind locul unde fiica primeşte această instruire cu caracter special.

Şi după căsătorie, fiul rămâne ascultător părinţilor, cărora le datorează deplinul respect. Deşi adult, el nu refuză indicaţiile mamei sale, ba dimpotrivă, experienţa sa de viaţă şi înţelepciunea ei constituie pentru tânăr cuvinte cu autoritate. Un exemplu de mamă care îşi sfătuieşte fiul cu înţelepciune este mama fiilor lui Macabeu, căreia Antioh IV Epifanes îi cere să intervină pentru a-şi convinge copiii să renunţe la legea iudaică. Textul II Macab. 7, 24-41, după ce ne arată că mama a fost mai întâi instruită de rege ce să vorbească, ne prezintă două discursuri, poate unice ca fond în literatura biblică a Vechiului Testament. Autoritatea mamei în faţa copilului ei este argumentată de grija pe care aceasta i-a purtat-o până la vârsta adolescenţei. Cuvintele acesteia sunt profund teologice şi pornesc din dovedirea teleologică a existenţei lui Dumnezeu, Creatorul şi Proniatorul (v. 28). Ascultând cuvintele mamei sale, cel din urmă fiu consimte să fie ucis alături de fraţii săi pentru păstrarea nealterată a legii strămoşeşti (v. 30).

Tot despre o educaţie dată la maturitate, dar în acest caz exprimată mult mai clar, se vorbeşte în Prov. 31. întregul capitol prezintă sfaturile cu care mama regelui Lemuel6 îşi învăţa fiul. îndemnurile ei au ca subiect abstinenţa de la băuturile alcoolice, buna judecată şi căsătoria cu o femeie virtuoasă. Ca o concluzie la întregul capitol, versetul 28 arată că pentru educaţia pe care au primit-o fiii îşi fericesc mama, iar soţul ei o laudă.

5 Sintagma este păstrată în traducerile versiunilor mai importante: Septuaginta - „ELJ OI/KOV MHTPO? MOU"; Vulgata - „in domum matris meae"; traducerea lui Martin Luther - „in meiner Mutter Haus bringen".

6 Lemuel, regele din Massa, a fost identificat în tradiţia rabinică cu Solomon, din dorinţa de a-i atribui autoritatea întregii cărţi a Proverbelor, fapt neconfirmat de cercetările moderne. Cf. „Lemuel", în Dicţionar Biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 750.

Un important aspect de interculturalitate îl cunoaştem prin prisma informaţiei lui Neemia (13, 23-24), care ne arată că femeile aşdo- diene, amonite şi moabite care s-au căsătorit cu bărbaţi evrei îşi învăţau propriii copii limba ţării din care proveneau: „Tot pe vremea aceea, am văzut pe nişte iudei care îşi luaseră neveste aşdodiene, amonite şi moabite. Jumătate dintre fiii lor erau vorbitori de limbă aş- dodiană, dar nu ştiau să vorbească limba evreiască; (nu cunoşteau) decât limba unui alt popor".

într-o societate patriarhală, aşa cum era cea israelită, este normal ca tatăl să deţină rolul cel mai important în educarea copiilor. Acest fapt este semnalat, în special, în scrierile sapienţiale:

Prov. 4, 1.4: „Ascultaţi, fiilor, învăţătura unui tată şi daţi atenţie cunoaşterii informaţiei. (...) El mă învăţa atunci şi-mi zicea: «Păstrează cuvintele mele în inima ta, păzeşte învăţăturile mele şi vei trăi!»"

Prov. 13, 1: „Un fiu înţelept (ascultă) învăţătura tatălui său, dar batjocoritorul nu ascultă mustrarea."

Deseori pedagogia divină este explicată prin prisma educaţiei pe care fiul o primeşte de la tatăl său7. Reprezentativ pentru argumentarea acestei paralele este textul Deut. 8, 5: „Domnul Dumnezeul tău te mustră (învaţă) cum mustră (învaţă) un om pe copilul lui".

Se pare că tatăl intervenea semnificativ în educarea copiilor doar după ce aceştia erau înţărcaţi şi deveneau capabili să primească instruirea. Tradiţia deuteronomică insistă chiar asupra faptului că instruirea provenea cu precădere de la tată: „Când fiul tău te va întreba într-o zi: «Ce însemnează învăţăturile acestea, legile acestea şi poruncile acestea, pe care vi le-a dat Domnul Dumnezeul nostru?», să spui fiului tău (...)" (Deut. 6, 20-21a). Aşadar, tatăl avea rolul de „catehet" al familiei. Cuvintele Domnului trebuiau „sădite" în mintea fiului în orice moment al zilei şi în orice împrejurare: când şezi, când mergi, când te culci, când te scoli. Un semn al transmiterii şi respectării lor era purtarea de tefilim şi legarea acelor mezuzot de tocul uşii. De aceasta era responsabil tatăl,

7 Vezi: Diac. drd. Cătălin Vatamanu, Legitimitatea filiaţiei divine a regilor da- vidici, în „Studii Teologice", seria a III-a, anul V (2009), nr. 2, pp. 105-121.



aşa cum ne arată textul Deut. 6, 6-9 (în paralel cu Deut. 11, 18-21): „Şi să fie cuvintele acestea, pe care Eu ţi le poruncesc astăzi, în inima ta. Să le fixezi (în mintea) fiilor tăi şi să vorbeşti despre ele atunci când şezi în casa ta şi când mergi pe drum, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mâna ta şi să fie ca o bandă între ochii tăi. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale". Că o astfel de instruire exista ne-o confirmă textul Jud. 6, 13b: „Şi unde sunt toate minunile Lui pe care le-au povestit nouă părinţii noştri când spun: «Oare nu din Egipt ne-a scos pe noi Domnul?»", precum şi Ps. 71, 17: „Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţile mele şi acum încă eu vestesc minunile Tale". De altfel, tratatul Sukka (42a) arată că „atunci când un copil înţelege ceea ce i se vorbeşte, tatăl său trebuie să-l înveţe Torah şi scrierile Schema"8.

Grija deosebită pentru conţinutul revelaţiei Domnului este accentuată în Deut. 4, 9 prin folosirea de verbe ce ţin atât de senzorial, cât şi de moralitate: „Numai păzeşte-te şi veghează foarte asupra sufletului tău, nu uita lucrurile pe care le-au văzut ochii tăi şi să nu-ţi iasă din inimă în toate zilele vieţii tale; fă-le cunoscute copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi".

Textul Iov 1, 5 arată chiar că tatăl era preocupat în permanenţă de ceea ce făceau fiii lui: „Şi după ce treceau zilele de ospăţ, Iov chema şi îi sfinţea pe ei: se scula de dimineaţă şi aducea jertfă (corespunzător) numărului lor. Căci zicea Iov: «Poate că fiii mei au păcătuit şi au blestemat9 pe Dumnezeu în inima lor». Aşa făcea Iov în toate zilele". Fapt deosebit de important, textul ne confirmă practica rugăciunii părinţilor pentru fii.

Aşa cum ne arată Pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32), atitudinea tatălui faţă de copiii săi se raporta la succesul sau

8 Tratatul Sukka, în Der Babilonische Talmud, neu übertragen durch Lazarus Goldschmidt, dritter Band, Jüdischer Verlag, Berlin, 1930, p. 371.

9 Textul ebraic foloseşte verbul - „el a binecuvântat". însă atunci când acesta se referă la Dumnezeu sau la rege (precum în I Rg. 21, 10; Ps. 10, 3; Iov 1, 5.11, 2, 5.9), el poate fi socotit ca eufemism pentru llq „a blestema" (vezi leş. 22, 27; Is. 8, 21; Jud. 9, 27). Cf. „$~I3", în Wilhelm Gesenius, Hebräisches und aramäisches Handwörterbuch über das Alte Testament, 17. Auflage, Berlin/Göttingen/ Heidelberg, 1962, p. 117, şi „"["□", în G.J. Botterweck, TWAT, Band I, pp. 827-828.

insuccesul acestora în viaţă, la ascultarea sau nesupunerea lor, fiind consideraţi, în consecinţă, înţelepţi sau, dimpotrivă, fără de minte. Ceea ce fac fiii are în viitor repercusiuni asupra tatălui însuşi şi tocmai de aceea educaţia îşi găseşte primul scop în cadrul familiei.

Cu siguranţă, meseria tatălui juca un rol important, chiar dacă acesta era un simplu lucrător al pământului, un meşteşugar, un scrib sau un preot. Băieţii trebuiau „să calce" pe urmele tatălui lor şi asta însemna, în primul rând, învăţarea, practicarea şi transmiterea meseriei părintelui. Deşi pentru societatea israelită antică instruirea fiului la locul de muncă al tatălui era o normalitate, texte concludente în acest sens aproape că lipsesc. însă, aşa precum mama îşi învăţa fiica treburile gospodăreşti şi activităţile casnice cotidiene, fiul era instruit de tatăl său în arta meşteşugăritului, a cultivării pământului sau a creşterii de animale, a scrisului sau a serviciului cultic.

Potrivit Sir. 42, 9-11, în Vechiul Israel un tată era mult mai preocupat şi neliniştit de educaţia fiicei, decât de a fiului: „Nu te sfii să dai învăţătură celui fără de minte, celui nebun şi celui bătrân care se ceartă cu tinerii; şi vei fi cu adevărat învăţat şi lăudat înaintea tuturor celor vii. Fata ascunsă priveghere este tatălui şi grija ei depărtează somnul de la el, cât este tânără, ca nu cumva să-i treacă vârsta, şi după ce se mărită, să nu fie urâtă de bărbatul său; cât este fecioară, ca nu cumva să se pângărească şi în casa părintească să rămână însărcinată".

Aşadar, dacă e să ierarhizăm rolul părinţilor în educarea copiilor, am putea spune că tatăl era principalul „educator" în familie. Autoritatea tatălui ca prim educator este confirmată şi de folosirea substantivului b* pentru persoanele ce conduceau comunitatea, înţelepţi, profeţi sau preoţi. Titlul are în aceste cazuri mai întâi un caracter pedagogic, exprimând responsabilitatea şi implicarea în viaţa comunităţii sau a unui grup restrâns de persoane.

c. Rolul pedagogic al doicii în familia israelită nobilăîn familiile înstărite, o doică prelua responsabilitatea

părinţilor de a creşte copiii, aceasta cel puţin până la vârsta la



care ei deveneau autonomi şi independenţi. O asemenea persoană este descrisă în vocabularul ebraic prin participii precum rip^m10, rom*11 şi im*.

Hifilul participiu al verbului qr este întâlnit în Vechiul Testament de şase ori, în texte precum Fc. 24, 59; 35, 8 (Debora, doica Rebecăi); Ieş. 2, 7 (mama lui Moise); II Rg. 11, 2; II Cr. 22, 11 (doica fiului lui Ohozia); Is. 49, 23. Textul Is. 49, 23 este aparte, mai întâi prin faptul că menţionează ambele participii ce erau folosite pentru „doică" şi, mai apoi, pentru că în accepţiunea lui Isaia cei de viţă regală şi nobilii sunt cei care vor sluji lui Israel în vremurile promise: „Regi vor fi cei care te vor creşte şi prinţese (vor fi) doicile tale".

în mod interesant, verbul pa apare la forma Qal îndeosebi ca participiu activ, cu preponderenţă forma masculină - în Num. 11, 12 (ca metaforă pentru Jahwe), II Rg. 10, 1.5 („îngrijitorii" copiilor lui Ahab), Ester 2, 7 (Mardoheu), Is. 49, 23 (profetic) -, în pofida femininului - din texte precum II Sam. 4, 4 (doica fiului lui Ionatan), Rut 4, 16 (Naomi). Sensul de bază al cuvântului este acela de persoană, bărbat sau femeie, care se îngrijeşte de hrănirea unui copil minor. De această explicaţie se diferenţiază clar II Rg. 10, text care presupune existenţa unui anume funcţionar, şi Ester 2, 7, în care Mardoheu trebuie să fi fost mai mult decât cineva care va hrăni pe Ester (a se vedea acest text în paralel cu Ester 2, 20). Aşadar, participiul Qal al lui pa primeşte un sens deosebit de verbul de bază, şi anume „a îngriji", „a purta de grijă", „a se preocupa de/cu"12. Fran- ciscus Zorell, în Lexiconul său, traduce participiul Qal al verbului pa din 2 Rg. 10, 1 prin curavit, educavit infantem, iar din Num. 11, 12 şi II Rg. 10, 5 prin infantium curator, paedagogus13.

O astfel de persoană specializată este atestată în familiile regale şi nobile din Egipt. Pe lângă textele extrabiblice care

10 Formă de Hifil participiu feminin absolut a verbului p3? — „a suge". Traducerea Septuaginta foloseşte substantivul h tpofoj.

11Formă de Qal participiu feminin provenită din verbul — „a hrăni".12 „ p a î n TWAT, I, pp. 315-316.13 „pa", în Franciscus Zorell, Lexicon Hebraicum et Aramaicum Veteris

Tes- tamenti, Fasc. I, Sumtibus Pontificii Instituti Biblici, Roma, 1940.

susţin această afirmaţie, o dovadă în plus o constituie istorisirea înfierii lui Moise, relatată în Ieş. 2. Deşi pentru argumentarea unui proces educativ specializat în familie izvoarele sunt foarte puţine, în cazul instrucţiei sistematizate ar putea fi analizate câteva texte egiptene care vorbesc despre un anumit ajutor pedagogic în familiile nobile. De exemplu, o stelă funerară ce aparţine epocii dinastiei a XII-a, care se găseşte la Viena, aminteşte de prezenţa în familie a unui funcţionar, a unui „servitor de casă, maestru de scriere"14. De altfel, descifrarea scrierii pictografice egiptene era foarte dificilă pentru un adult, cu atât mai mult pentru un copil. Acest fapt ne face să presupunem existenţa unei trepte primare de educaţie, care să aibă la bază scris- cititul şi care să fie făcută de cele mai multe ori în familie.

Revenind la prezenţa „doicii" în familia israelită, trebuie să precizăm clar faptul că, spre deosebire de societatea egipteană, principalul ei rol în familie era de a se îngriji de copii, aceasta presupunând, înainte de toate, asigurarea hranei şi îndeplinirea altor necesităţi primare. De acest lucru ne încredinţează textul I Tesaloni- ceni 2, 7: „Noi însă am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa precum o doică îngrijeşte pe fiii săi". însă texte precum II Rg. 10, 1.5 par a revoluţiona conceptul ebraic de „îngrijitor"/„doică". La curtea regală a lui Ahab, în Samaria, sunt menţionaţi „cei ce creşteau pe copiii lui Ahab (□"yjp&n), asemeni acelor naiSyoyog („tutorele familiei") din Grecia antică. Cf. II Rg. 10, 3, copiii astfel educaţi erau în stare, la vârsta adolescenţei, să preia responsabilităţi politice sau să îndeplinească funcţii religioase şi administrative în stat.

Cf. II Sam. 4, 4, până la vârsta de cinci ani sau chiar mai mult, copilul putea fi sub grija „guvernantei". Aşa cum textele biblice o arată, acest rol era des asumat de bunică (Rut 4, 16) sau chiar de un bărbat membru sau nu al familiei (cf. Num. 11, 12; Is. 49, 23; Ester 2, 7). Deşi alţi membri ai familiei, îndeosebi ambii bunici (Rut 4, 16), unchiul după tată sau chiar

14 Oleg Berlev, „Funcţionarul", în Sergio Donadoni (coord.), Omul Egiptean, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 97.



un văr (Ester 2, 7), puteau contribui la educarea copiilor, rămânem la ideea că, înaintea tuturor, părinţii sunt cei responsabili de educaţia copiilor lor.

Concluzii

Torah a fost dată evreului pentru bunăstarea trupului şi sufletului său în această viaţă şi pentru fericirea spirituală în lumea care va veni. Pentru a-l iniţia pe fiul său cât mai devreme în această disciplină de viaţă, tatăl îl învaţă înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi pietatea. Cu toate acestea, rabinii nu se bazează pe atitudinea voluntară a tatălui, ci îi impun acestuia obligaţia de a-i da fiului un avânt timpuriu pe un drum bun în viaţă. Cuvintele Domnului trebuie inoculate (lit. „sădite") în mintea fiului în orice moment al zilei şi în orice împrejurare (Deut. 6, 6-9).

într-o controversă asupra situaţiei dacă minorul este obligat să-şi îndeplinească datoria de a veni la Templu cu ocazia celor trei pelerinaje ale marilor sărbători, shammaiţii decid că această datorie începe de îndată ce un băiat este capabil a face călătoria până la muntele Templului pe umerii tatălui său. Şcoala lui Hillel este mai indulgentă, stipulând că vizita poate fi făcută numai după ce băiatul a crescut suficient pentru a urca pe munte alături de tatăl său15.

Iniţierea fiului devreme şi progresiv în împlinirea poruncilor este cerută în mod repetat tatălui. Mishnah spune, pe scurt: „Un minor care ştie cum să agite lulab este obligat să o facă". Şi Tosefta continuă, cu mai multe detalii: „Dacă nu mai are nevoie de mama lui (pe timp de noapte), el este obligat să se aşeze în sukkah; dacă ştie cum să-şi pună ciucurii, el trebuie să facă acest lucru; dacă ştie cum să se descurce cu tefillin, tatal său îi dă o pereche, şi dacă este în măsură să vorbească, tatăl său îl învaţă să recite (versuri începând cu) Shema şi Torah şi vorbeşte cu el în ebraică" (Sukkah, 3a-b).

în Vechiul Israel, educaţia în familie însemna de asemenea un proces educativ care se desfăşura în familia lărgită a comunităţii israelite. Se poate afirma că, până în momentul cuceririi Canaa- nului şi mai apoi al instaurării monarhiei, familia s-a identificat îndeosebi ca parte a comunităţii

liturgice. Promisiunile divine au în vedere „familia" lui Avraam, a lui Isac sau Iacov. Alegerea poporului Israel este astfel nu doar un act eminamente religios, ci, prin consecinţele pe care aceasta le presupune, are deopotrivă implicaţii de ordin social, politic şi cultural. Prin urmare, scopul „alegerii" este ca „fiii şi casa" lui Avraam „să înveţe să umble pe calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate" (Fc. 18, 19a).

Faţă de teologia iudaică a lui Dumnezeu ocrotitor de sus al familiei, revelaţia neotestamentară ne asigură de prezenţa lui Hristos în om, în mijlocul familiei şi al comunităţii. în Omilii la Facere, Sfântul Ioan Hrisostom spunea: „Unde sunt bărbat şi femeie şi copii întru unire de cuget şi dragoste, legaţi cu legăturile faptei bune, acolo este şi Hristos, în mijlocul lor - că El nu acoperişuri din aur caută, nici stâlpi strălucitori, nici marmuri arătoase, ci frumuseţea sufletului, şi podoabă a cugetului, şi masă plină de dreptate, încărcată de roadele milosteniei"15. Mai concis, acelaşi Părinte al Bisericii afirma: „în familia în care bărbatul, femeia şi copilul merg pe drumul virtuţii, acolo locuieşte şi Hristos"16.

îndemnul Sfântului Vasile cel Mare, ca o concluzie la tot ceea ce a însemnat şi trebuie să însemne educaţia familială, este unul de res- ponsabilizare a familiei creştine pentru marele rol pe care aceasta îl joacă în mântuirea copiilor ei, în particular, şi a comunităţii ecleziale, în general: „Să nu laşi copiii pe pământ, ci să-i înalţi la cer"17.The Family responsability for the child's education

— an Old Testament view

Deac. Ph.D. C\t\lin VATAMANU

15 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cele dintâi omilii la Facere, cuvântul VII.5, traducere din limba greacă veche şi note de Adrian Tănăsescu-Vlad, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 104.

16 Idem, Problemele vieţii, traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Editura Egumeniţa, f.a., p. 365.

17 Sfântul Vasile cel Mare, Prealabilă înfăţişare ascetică, cap. II, în Scrieri II, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti", vol. 18, studiu introductiv, traducere, note şi indici de prof. Iorgu D. Ivan, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 58.



The child was considered a gift of God for the family. In the Jewish tradition we find the belief that a family without children is considered to be under the divine damnation and therefore discriminated by the society. From a practical perspective, the lack of physical support into household activities and the lack of social security in old age were the disadvantages which sapiential literature often mentions. The birth of a child was a guarantee of social and economic success and, in religious terms, it was the safety of the Law's transmission and of the continuity of Yahweh's veneration.Within the family, each member contributes to the education of children: the mother, from the birth to the weaning of the baby, may be the only „teacher". After the age of five, his father was the one who took over the position of „educator" of the boys,- the girls though are still trained by their mother. In special circumstances, a „nurse" use to substitute the teaching role of parents. These phases are not exhaustive since, chronologically speaking, this three types of education in the family can not be clearly delineated. Therefore, the whole family should be seen in Jewish society as an educational institution and not mere individuals.

PREDICAREA CUVÂNTULUI

VALORI EDUCAŢIONALE BIBLICE PROMOVATE ÎN FAMILIE PRIN CATEHEZĂ

Diac. dr. Cătălin VATAMANU

Introducere

În Vechiul Testament, iniţierea de timpuriu a fiului în disciplina de viaţă propusă prin revelaţie de legea mozaică însemna învăţarea înţelepciunii, a dreptăţii, a iubirii şi a pietăţii. Aşa cum afirmam în studiul Responsabilitatea familială a educării copilului - o perspectivă veterotestamentară, în Israelul biblic, tatăl era responsabil de educaţia religioasă a fiului. Însă, cu toate că au apreciat bunăvoinţa şi asumarea cu responsabilitate a acestei îndatoriri, liderii religioşi ai comunităţii israelite biblice nu s-au încrezut în atitudinea voluntară a tatălui, ci i-au impus obligaţia de a-i da fiului un avânt intelectual şi religios cât mai devreme, pe un drum bun în viaţă. Aşa se explică apariţia unei „strategii didactice" a „sădirii" „cuvintelor Domnului" în mintea fiului, în orice moment al zilei şi în orice împrejurare: „când şezi, când mergi, când te culci, când te scoli". Prin urmare, educaţia religioasă în familie trebuie să înceapă de la vârsta la care copilul poate înţelege sensul lucrurilor, să fie continuă şi progresivă, iar buna organizare a predării să îi înlesnească rapida acumulare a adevărurilor de credinţă.

Întrucât textele biblice sunt puţine şi adeseori deficitare în a prezenta detalii despre responsabilitatea familiei pentru educaţia copiilor, discuţiile rabinilor tannaim consemnate în scrierile talmudice ale primelor secole din era nouă pot fi acceptate ca mărturii ale unei constructive instruiri religioase în familia israelită, în vederea desco-peririi fundamentelor biblice ale „catehezei" veterotestamentare.

În primii ani de viaţă ai fiului, atunci când acesta începea să pronunţe primele cuvinte, tatălui i se cerea să profite de noile achiziţii lingvistice şi intelectuale şi să-l înveţe să recite versete din Torah (Sukka 2a-b18). Dar această fază a instruirii

18 Trimiterile talmudice sunt cf. Soncino English translation of the Babylonian Talmud, edited by Rabbi Dr. Isidore Epstein, 18 vol., London. Diferitele pasaje ale Talmudului în limba română folosite în studiul de faţă sunt traduceri personale din ediţia citată.



religioase, care avea mai curând un caracter literar, nu putea premerge obişnuitei participări a băieţilor, dimpreună cu părinţii, la ceremoniile religioase private sau publice, care nu ţinea cont de vârstă şi de abilităţile intelectuale19.

Creşterea în vârstă impune, progresiv, respectarea Mitzvot şi o mai activă implicare în viaţa comunităţii şi în cult. Astfel, copilul învaţă să agite lulab, îşi pune ciucurii şi filacterele şi, dacă este suficient de capabil, lui îi este dat privilegiul de a citi public din Torah (Sukka 42a). De Ziua Ispăşirii se dorea ca băieţii şi fetele să postească, atât timp cât puteau, chiar dacă nu au atins încă maturitatea religioasă20.

Atenţia scrierilor biblice şi a celor rabinice a fost axată pe copiii de parte bărbătească, subiectul educaţiei fetelor fiind determinat şi delimitat de importanţa pe care o avea femeia în Antichitatea evreiască. Plecând de la capitolul 6 din Deuteronom, tratatul Kiddushin (29b) păstrează următoarea argumentare privind neimplicarea mamei în educaţia religioasă familială şi excluderea fetelor de la aceasta: „Pentru că este scris: «Să învăţaţi acestea şi pe fiii voştri». Şi dacă tatăl său nu-l învaţă, trebuie să înveţe singur, căci este scris: «Învă- ţaţi-le!». De unde ştim că ea [mama] nu are nici o datorie [să-şi înveţe copiii]? Deoarece este scris, welimaddetem [şi tu vei instrui], [care se citeşte şi] ulemadetem [şi tu vei învăţa]; [astfel] oricui i se porunceşte să studieze, i se porunceşte şi să predea; oricui nu i se po-runceşte să studieze, nu i se porunceşte nici să predea. Şi cum ştim că ea nu trebuie să se instruiască pe sine? Deoarece este scris welimaddetem [şi tu vei instrui] sau ulemadetem [şi tu vei învăţa]: celui care primeşte porunca să instruiască pe alţii i se porunceşte şi să se autoinstruiască; şi celui care nu primeşte porunca să instruiască pe alţii nu i se porunceşte să se autoinstruiască. Aşadar, cum ştim că altora nu li se

19 De exemplu, unui băiat care nu o mai chema spre ajutor pe mama sa noaptea i se cerea să doarmă în sukkah (Eiruvin 82a). Rabbi Joshua susţine că un bebeluş se poate adăuga celorlalţi nouă bărbaţi adulţi, dacă aceasta ar fi necesar pentru a se întruni cvorumul în rugăciune (Berakoth 47b).

20 Yoma 82a afirmă că Rabbi Akiba ar fi întrerupt în ajun de Yom Kippur cursurile şcolare pentru a se asigura că toţi copiii au fost hrăniţi suficient de bine pentru a ţine postul de a doua zi.

porunceşte să instruiască? Pentru că este scris: «Şi îi vei învăţa pe fiii tăi!», dar nu pe fiicele tale".

Rabbi Eliezer şi Rabbi Joshua s-au opus ferm ideii că o fată sau o femeie ar trebui să studieze Torah, argumentând punctul lor de vedere cu motive deloc politicoase21. Această atitudine nu a dus însă la stigmatizarea şi dispreţuirea femeii. Dimpotrivă, având în vedere rolul pe care o fată îl va juca în viitor în familie şi în societate, ca soţie şi mamă, contribuind astfel la educaţia copiilor ei, unele texte rabinice surprind prin modernitatea lor. Un exemplu concludent este următorul: „A spus ben Azzai: «Este necesar ca un tată să predea fiicei lui Torah»" (Sotah 20a). Aşa cum am văzut mai sus, Rabbi Eliezer, lider tanna la sfârşitul primului secol, a obiectat puternic împotriva acestei opinii, fără însă a înregistra opoziţia sa sub forma unei interdicţii: „Spune Rabbi Eliezer: «Cel care îşi învaţă fiica lui Torah, o învaţă imoralitatea»" (Sotah 20a). Predarea Torei nu a fost interzisă femeii şi aceasta reiese clar dintr-un text din tratatul Nedarim: „Dar el poate preda fiilor săi şi fiicelor Scriptura" (Nedarim 35b).

Păstrarea valorilor religioase în familie se datorează, cu siguranţă, tocmai transmiterii adevărului revelat copiilor, şi aceasta nu într-un mod întâmplător, dezordonat, confuz, ci respectând criteriile de timp şi spaţiu, de cantitate şi de calitate. Învăţătura divină intermediată de tată copiilor săi a fost, conform mărturiilor textuale biblice, una adaptată nivelului de înţelegere al destinatarilor ei, timpurie, progresivă şi constantă, premeditată şi organizată adeseori după structura unei cateheze. Studiul de faţă caută să argu-menteze, pe baza dovezilor lingvistice şi a textelor biblice, existenţa unei educaţii religioase organizate în familie, precum şi importanţa majoră a acesteia pentru societatea iudaică în criză, ca urmare a decăderii instituţiilor-reper pentru viaţa morală şi religioasă în Israel.

21 A se vedea: Sotah 20a. Este posibil ca atitudinea categorică a lui Rabbi Eliezer de interzicere a studiului pentru femei să se refere la un stadiu avansat al acestuia. Faptul că o femeie avea obligaţia de a cunoaşte anumite rugăciuni şi învăţături iudaice denotă o instruire a ei sau, cel puţin, posibilitatea unei autoinstruiri.



I. Caracterul catehetic al educaţiei religioase în familia Vechiului Testament

Textul cel mai concludent despre o educaţie religioasă în familie făcută după structura catehezei (întrebare-răspuns) îl constituie Deut. 6:20-25. Acest text veterotestamentar, de referinţă în studiul problematicii educaţiei în antichitatea iudaică, este considerat în exegeza biblică apuseană un „model de cateheză" (die Musterkatechese) în familie.

Întrucât textul Deut. 6:20-25 conţine particularităţi filologice care dezvăluie caracteristici evidente ale unei structuri catehetice, îl voi reda integral în limba ebraică şi, în traducere proprie, în limba română:

□ypnnw ndyn na rasl rna ^INV1'1? 20 :nşna «inia nini

nwc rea QijŞVMn'! maici'i QircaB n[rsi m^n anatt

^nbl nraai 21

S" - • AT : • : \ : - : R • R I : • : JT : - T :

:npTizn tş nircşa nin. n[rsş nircaş Qi^ri Qilna

Diţaaw nnia nin. ]n'i_ 22

:w3i3;[1 iniş'lkbi ml nnl înna a.bn l^ai QVa aiCin

wanAai 23 :w3inba1 yşvn rva Han'na narii nLan

QiQXn'1?'na nif[1 nini waicn 24 :nţn avn? wnnYnl

DiaYn'i? wni bijl wjin'ia nini'na naZn nican'ls'na

nif[1 racp? wnL'ni.nn npncw 25 o rwawc rva? wninla

nin. inşi„Când te va întreba fiul tău mâine, ca să îi zici ce

(înseamnă) mărturiile, hotărârile şi poruncile acestea pe care le-a poruncit Domnul Dumnezeul nostru vouă, tu să zici fiului tău: «Sclavi am fost lui Faraon, în Egipt, şi ne-a scos pe noi Domnul din Egipt cu mână puternică. Şi a dat Domnul semne şi minuni mari şi nenorociri împotriva Egiptului, împotriva lui Faraon şi a toată casa lui (înaintea) ochilor noştri. Şi pe noi ne-a scos de acolo ca să ne ducă şi să ne dea nouă pământul pe care El l-a promis părinţilor noştri. Şi Domnul ne-a poruncit să împlinim toate hotărârile acestea, ca să ne temem de

Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne fie bine în toate zilele vieţii noastre, precum în ziua aceasta. Şi dreptatea Lui va fi nouă spre a împlini toată porunca aceasta în faţa Domnului Dumnezeului nostru, precum ne-a poruncit nouă»."

După o analiză atentă a contextului în care apare „modelul de cateheză", Deut. 6:20-21 aparţine unei prime redactări a Deutero- nomului, întrucât un corp de legi pe care cuvintele □1jşVMni □ypnni nd[h („mărturiile, hotărârile şi poruncile") îl presupun şi pe care ne aşteptăm să îl întâlnim în imediata apropiere a acestui text ne apare abia în capitolul 12 al cărţii. De altfel, capitolul 12 din Deuteronom debutează cu anunţul clar al conţinutului său:

rva Hâ?''nf[1 PrmVŢ rVa'njŞVMh'! o^nn hLa □nx"ivx □ym'h-ls nnvrl Tnix TI'IN RNN1 înn

- V • T - T AT ■ VL : I S" T : I - T

:nmdTNn-1y n^n

„Iată legile şi poruncile pe care să le păziţi să le împliniţi în pământul pe care Domnul Dumnezeu l-a dat vouă sub stăpânire în toate zilele în care voi veţi trăi pe acest pământ."

„Cateheza" în discuţie este provocată însă de Deut. 6:7:

^nklbw ^n1?? ^nbv? nr?d' Ţn.?1? onn^vi

„Să le fixezi (în mintea) fiilor tăi şi să vorbeşti despre ele atunci când şezi în casa ta şi când mergi pe drum, când te culci şi când te scoli."

Un alt argument al originii timpurii a textului este, prin opoziţie, versetul 25 al capitolului, care se dovedeşte a fi un adaos, atât timp cât scopul iniţial al catehezei, „viaţa plină de bunătate" wnn'nl □im,

Th'1? wnl bijl (v. 24), este precizat în v. 25 prin ebraicul hqdc. „dreptate". Substantivul hqdc nu este nicidecum unul specific Deuteronomului; el lipseşte cu desăvârşire din corpusul de legi din capitolele 12-26. Luând în calcul această mărturie neechivocă, se poate afirma că versetele 22-23a ar putea constitui incluziuni mai târzii decât textul de bază, cu referire la semnele şi minunile făcute de Jahwe asupra lui Faraon şi a întregului Egipt.



1. Caracteristici ale „catehezei" veterotestamentare

a. Textele fundamentale pentru argumentarea unei instruiri

religioase după model catehetic

Înainte de a intra direct în studiul exegetic al textului Deut. 6: 20-25, doresc să reliefez, pe baza caracteristicilor formale ale unei cateheze, dar şi a particularităţilor textelor paralele Exod 12:26-27, Exod 13: 14-16, Ios. 4:6b-7, Ios. 4:21-22, corecta încadrare a acestui text în rândul „catehezelor" biblice. Ca şi în cazul textului Deut. 6: 20-25, textele ebraice paralele acestuia delimitează terminologic caracteristicile şi etapele unei instruiri de tipul întrebare-răspuns.

Exod 12:26-27::a?i na-tn nniyn hm a?-?.? ap-ia ^ma--1? n-ni Tiş-iy nosu rva nin-i awn0 nos' -n?T anţrmai i-cn wa-nş-nai a-rcm-na Aagaş a-rcm? iarf1-1??

„Şi când va fi să vă vorbească fiii voştri: «Ce (înseamnă) rân- duiala aceasta pentru voi?», voi să spuneţi: «Acesta este jertfa de Paşte (închinată) lui Jahwe, care a trecut pe deasupra caselor fiilor lui Israel, în Egipt, pe când a lovit Egiptul şi casele noastre au fost izbăvite»."

Exod 13:14:i-ia nrmai narnm rmai rnm ^33 ^iaV-'-s n-niT •• JT : - T : A - -I VT T I : • 'I : T T T T

:d-H3[ n-am a-rcam nin- ua-cin d- pm?R T -: /•• • T : ST T I V J :

„Şi când va fi să te întrebe fiul tău într-o zi şi va zice: «Ce (înseamnă) acesta?», tu să zici lui: «Prin mâna Lui cea puternică ne-a scos pe noi Domnul din Egipt şi din casa sclaviei»."

Ios. 4:6b-7::a?i nLan a-aşan nm rmai rnm a?-?.? plaV1'1?

]ira -nsm H.T_n -m-m wnrpn rVa ani anrmai a-aban w-ni ]dŢ_n -m wnrkn H.T? ir?y? niT-n-r?

:aiiy-ny iarf1 -abi lirazi nLan„Când vor întreba fiii voştri într-o zi şi vor zice: «Ce

(înseamnă) pietrele acestea pentru voi?», voi să spuneţi lor că au fost despicate apele Iordanului înaintea Chivotului

Legământului Domnului; când (acesta) a trecut prin Iordan s-au despicat apele Iordanului. Şi vor fi pietrele acestea spre aducere-aminte fiilor lui Israel pe vecie."

Ios. 4:21-22:rnm a?1?.? piaV1 rva rmai iarf1 -aş-ia rma'i

:nLan a-aşan nm rmai aniba'na:nţn HT.n'na iarf1 r3[ nv?!? rmai ap-aş-na anydini

„El a zis fiilor lui Israel: când vor întreba fiii voştri într-o zi pe taţii lor şi vor zice: «Ce (înseamnă) pietrele acestea?», să învăţaţi pe fiii voştri şi să ziceţi: «(ca) pe uscat a trecut Israel Iordanul acesta»."

Din texte reiese clar că Exod 12:26-27 se referă la sărbătoarea de Pessah, Exod 13:14-16 la primul-născut, iar Iosua 4:6b-7 şi 21-22 la pietrele de amintire din Gilgal.

b. Forma şi structura „catehezei"^ Întrebarea - este construită după următoarea schemă:

• o introducere în întrebarea propriu-zisă, după structura:a) particula adverbială p „când" (excepţie Ios. 4:21, undee folosit pronumele relativ rVa „care");b) verbul laV „a întreba" (excepţie face Exod 12:26, carefoloseşte verbul rma „a zice");c) subiectul p / □"33 „fiu"/„fii";d) adverbul de timp rna „cândva" (excepţie face Exod 12:26).• întrebarea propriu-zisă, construită după structura:a) pronumele interogativ hm „ce?";b) obiectul întrebării este întărit prin folosirea pronumeluidemonstrativ hT „acesta";c) obiectele întrebărilor sunt:

- legile (Deut. 6:20) □pava™. □pnh". nT[h- Paştele (Exod 12:26) na-Th hdiyn.. noa_n3T- primul-născut (Exod 13:14) narhm... Tdş- pietrele de amintire din Gilgal (Ios. 4:6-7.21) ppîl hLah □"nbNh



V S" T • T -: T

^ Răspunsul - este alcătuit, mai întotdeauna, dintr-o propoziţie principală şi o completivă directă. Verbul principalei, la persoana a doua singular sau la plural, este însoţit de . consecutiv„rnaţl □nraa. „tu să zici" / „voi să ziceţi"(excepţie face Ios. 4:22 □niîdihl „să învăţaţi", „să faceţi cunoscut", folosind verbul [T la Hifil).

Adresantul răspunsului poate fi recapitulat (precum în Deut. 6:21 şi Ios. 4:22) sau subliniat prin sufixul prepoziţiilor l. şi la (în Ios. 4:7 □hl şi în Exod 13:14 vla).

În timp ce întrebările sunt construite analog, răspunsurile sunt variabile. Cel mai clar se prezintă structura întrebare-răspuns în Exod 12:26-27:

■ întrebarea: „Ce (înseamnă) rânduiala aceasta pentru voi?"

□şl na-Th hŢT3[h hm■ răspunsul: „Acesta este jertfa de Paşte (închinată) lui

Jahwe."hih"1 awh noş-nbT

Ceea ce urmează pronumelui relativ rV.N este de fapt o scurtă explicaţie, care justifică menţionarea jertfei de Paşte:

iSMB □ncmş 1arTfy"?3 "n?"1[ nS? rv.a hih"1 1"Ch W3"n?_nai □"rcm-na

„[...] Domnului, Care a trecut pe lângă casele fiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi ne-a scăpat casele noastre."

Un scurt comentariu întâlnim şi în Ios. 4:21-22.■ întrebarea: „Ce înseamnă aceste pietre?"

hLah □"nbNh hm■ răspuns: „Că pe uscat a trecut Israel Iordanul acesta."

h-Th ID.rYh'na laf1 r3[ hVBYBRăspunsurile atât de scurte în cele două texte mai sus

prezentate presupun existenţa unor alte istorisiri. Celelalte două texte, Deut. 6:20-24 şi Exod 13:14-16, prezintă explicaţii mult mai detaliate.

Deut. 6:20-24 pune în legătură robia şi exodul cu proclamarea Legii, în contextul întrării în ţara promisă părinţilor. În Exod 13: 14-16, explicarea oferirii primului-născut, în contextul plăgilor egiptene, este delimitată clar prin

construcţia ce se poate traduce prin „iată de ce" sau „de aceea".

Exod 13:15:

:hD.?a "JBriŞB'l?'.. □11?-Th □nr. rjp'l? hih"1 n_3t "na„Iată de ce aduc jertfă Domnului pe tot cel întâi-născut al

pân- tecelui, de parte bărbătească, şi pe orice întâi-născut dintre fiii mei îl răscumpăr."

Versetul următor (v. 16) nu se potriveşte nicidecum contextului, cu toate că şi acesta face referire la eliberarea din Egipt:

T pzns "3 Try nsBijli nial h"hwT I V J : T: I •• I J" V T T UT - <T T :

o :~"rcam h'h" ma"cih• TI : • • VT 'T

„Să-ţi fie aceasta ca un semn pe mână şi ca o bandă între ochii tăi; căci cu braţ puternic ne-a scos Domnul din Egipt."

Acesta, probabil o citare a textului Deut. 6:8, ne-ar da de înţeles că însăşi „jertfa" s-ar lăsa legată de mâini sau între ochi. Un astfel de act fizic nu are însă nici un sens, iar dacă ar trebui înţeles metaforic, este greu de priceput intenţia autorului.

Faptul că în aceste texte întrebarea este clar delimitată de răspuns ne face să afirmăm cu certitudine că rolul unei asemenea structuri a unui dialog din viaţa de zi cu zi nu poate fi altul decât instruirea. Desigur, se poate interpreta că „tatăl" din textele menţionate poate reprezenta întreg poporul Israel, pentru care „fiul" înseamnă generaţiile viitoare, dar chiar şi aşa informaţia pleacă întotdeauna de la tată şi are ca destinatari propriii copii.

c. Deuteronom 6:20-24 — model de instruire catehetică

În ciuda multiplelor redactări ale textului Deut. 6:20-24, după cum precizam la începutul acestui capitol, se poate afirma că acesta este cel mai vechi dintre cele patru texte „pretendente" la meritul de a fi „model de cateheză" pentru celelalte. Datarea lui cât mai exactă ar putea fi, aşadar, foarte importantă în înţelegerea celorlalte trei.



Timo Veijola22 susţine că deşi textul Deut 6:20-24 este poziţionat înaintea corpusului propriu-zis de legi din capitolul 12, acesta nu poate aparţine redactării de bază, ci unei prelucrări ulterioare a textului cărţii, întrucât lasă să se întrezărească printre rânduri decăderea în care se aflau clasicele instituţii de instruire: şcoală, sinagogă. Distrugerea Statului şi, posibil, exilul, pe care textul îl readuce în amintirea cititorului prin intermediul imaginii robiei egiptene, trimit responsabilitatea instruirii înapoi în familie, respectiv tatălui.

„Modelele de cateheză" doresc să trezească interesul tinerei generaţii pentru cunoaşterea faptelor minunate ale lui Jahwe în istoria poporului Său ales şi să atragă atenţia celor mai în vârstă asupra responsabilităţii de a răspunde întrebărilor celor tineri, în ansamblu spus, asupra responsabilităţii educaţiei. Se poate presupune faptul că dezastrul naţional a adus cu sine un dezinteres pentru transmiterea credinţei, instruirea devenind, în totalitate, datoria părinţilor. Un astfel de mod de transmitere a învăţăturii este promovat în Deute- ronom, în contextul politic al apropierii exilului sau, mai exact, al strâmtorării politice şi sociale existente. Acest tip de învăţătură nu mai este legat de statornicia Regatului, de siguranţa pe care cândva o oferea cetatea Sionului, de indestructibilitatea statului şi a instituţiilor sale. În acest text poate fi recunoscută ideea Dumnezeului naţional, Jahwe, Care este şi rămâne Unul şi Unicul23.

Prin urmare, Deut. 6:20-24 are rolul de a trezi din indolenţă poporul deznădăjduit al lui Israel. Că aşa a fost gândită această „cateheză" ne-o confirmă folosirea celor trei cuvinte cheie pentru redactarea deuteronomică: DijaVMni QiQXni nd[n („mărturiile, hotărârile şi poruncile").

„Cateheza" din Deut. 6:20-24 se constituie din două părţi: vv. 21-23 se preocupă de istoria poporului ales şi v. 24 de Lege: „Domnul a poruncit nouă să împlinim toate hotărârile acestea, ca să ne temem de Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne fie bine în toate zilele vieţii noastre, precum în ziua

22 Timo Veijola, Das fünfte Buch Mose. Kapitel 1,1-16:17, Vandenhoeck u. Ruprecht, Göttingen, 2004, p. 184.

23 Ibidem.

aceasta". De ce însă porunca de respectare a legilor este precedată de o istorisire a Exodului şi nu de amintirea predării Legii pe muntele Sinai? Poate fi folosit acest fapt ca un indiciu pentru o datare mai exactă a textului? Se pare că, atunci când a fost scris textul, autoritatea lui Jahwe este mai evidentă pentru contemporani prin prisma eliberării din robia egipteană, decât ca Legiuitor al lui Israel. Aşadar, istoria este cea care amplifică în faţa israeliţilor constrânşi politic autoritatea divină a lui Jahwe ca Eliberator.

Istoria este rezumată şi recapitulată în v. 21 prin intermediul a două propoziţii: npm Ta ancsa nin miciT Dircaa n[rsi m^n ana^I 1 I> | TIT 'T : T : S" - • AT : • : V : — : /■ T ■ T

Prima dintre ele pune accent pe robie şi are rol anamnetic. Folosirea verbului Tn „a fi" la forma Qal perfect doreşte să arate că această stare este de mult încheiată. Cea de-a doua propoziţie foloseşte un verb (ac „a scoate") la Hifil imperfect, care accentuează subiectul primei propoziţii, „noi".

Afirmarea „robiei" egiptene poate fi găsită în această formă doar în Deuteronom. Împreună cu ideea eliberării, este construită ideea că Israel este obligat să păstreze Legile lui Jahwe, cărora Israel le datorează „libertatea" (Deut. 5:15, 6:21, 15:15, 16:12, 24:18.22). De asemenea, ideea scoaterii din Egipt şi din robia egipteană este una cu specific deuteronomic, precum uşor se poate observa din textele Deut. 5:6.15; 6:12; 8:14; 16:1 ş.a.

„Legea" se încheie cu „Evanghelia", cu istoria mântuirii de către Jahwe a poporului ales. Aici însă nu este citată nici o veche mărturisire de credinţă, ci se încearcă o schiţă de Credo, care va fi mai apoi dezvoltată în texte precum Deut. 26:5-9, Ios. 24:2b-13, 1 Sam. 12:8, Ps. 136. Dintre acestea din urmă, doar dacă studiem textul Deut. 26:5-9 putem deja observa aprofundarea acestei mărturisiri de credinţă a izbăvirii lui Israel: „Tu vei răspunde şi vei zice înaintea Domnului, Dumnezeului tău: «Tatăl meu era un arameu pri-beag; el a coborât în Egipt şi s-a aşezat acolo cu (la?) puţini oameni, pentru o vreme. Acolo a devenit un neam mare, puternic şi numeros. Egiptenii ne-au maltratat, ne-au asuprit şi au pus peste noi robie grea. Noi am strigat către Domnul,



Dumnezeul părinţilor noştri. Domnul ne-a auzit glasul şi a văzut chinurile, necazurile şi asuprirea noastră. Şi Domnul ne-a scos din Egipt, cu mână tare şi cu braţ întins, cu frică mare, cu semne şi minuni. El ne-a adus în locul acesta şi ne-a dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere.»".

Că Deut. 26 constituie, în comparaţie cu Deut. 6, un progres este uşor de observat. Ieşirea din Egipt şi intrarea în Ţara Făgăduită sunt teme centrale pentru ambele texte. Însă modul în care acestea sunt expuse este diferit. În Deut. 26 apare deja o clară dezvoltare a temei, prin apelul la istoria patriarhilor (călătoria lui Iacov către Egipt) şi, mai apoi, prin descrierea asupririi lui Israel în Egipt.

Gerhard von Rad consideră că în spatele textului Deut. 26 se află o veche mărturisire de credinţă, construită pe modelul: patriarhi, şederea în Egipt, exodul şi cucerirea Canaanului; şi doar târziu Legea a intrat ca parte componentă a acestei mărturisiri de credinţă24. Această teorie nu poate fi adevărată, întrucât în Deut. 6 exodul are rolul de a constitui un fundament pentru Lege, ceea ce nu se poate spune despre textul din Deut. 26, în care ţelul exodului este de a argumenta închinarea primelor roade lui Jahwe (v. 10). În Deut. 6:20-24 accentul nu se pune pe robie şi pe eliberare, ci pe pronia lui Jahwe, pe semnele şi minunile făcute asupra casei lui Faraon, pentru ca Israel să fie lăsat să se închine Dumnezeului său. Ţelul textului este, aşadar, conducerea lui Israel spre ţara pe care Jahwe a promis-o părinţilor (Deut. 6:23, în paralel cu 26:9).

Cele două părţi ale „catehezei", partea istorică, a robiei şi eliberării din Egipt, şi apoi împlinirea Legii, ca mărturie a relaţiei de filiaţie a lui Israel faţă de Jahwe, au un singur scop: intrarea în ţara promisă de Jahwe părinţilor.

Având ca exemplu Deut. 6:20-24, putem trage concluzia că instruirea religioasă veterotestamentară prin cateheză cuprinde câteva aspecte teologice importante: conştiinţa unui Dumnezeu unic, datoria de a reaminti contemporanilor faptele Domnului, datoria transmiterii acestei tradiţii generaţiilor următoare, fundamentarea ascultării de Dumnezeu pe

24 Gerhard von Rad, Das fünfte Buch Mose: Deuteronomium, Vandenhoeck u. Ruprecht, Göttingen, 1983, p. 107.

experienţa istorică, aceasta nu ca experienţă individuală, ci ca memorie colectivă.II. Conţinuturi ale educaţiei religioase în familie

S-a pus întrebarea dacă Vechiul Testament cunoaşte, in afara scrierilor sapienţiale, un anumit ideal educaţional. La această dilemă câţiva teologi protestanţi au căutat să dea un răspuns, însă multe dintre „idealurile" descoperite de ei în textul Sfintei Scripturi nu sunt de fapt decât scopuri secundare ale educaţiei. Plecând de la cuvintele poruncilor divine şi ale cugetărilor de înţelepciune, Martin Kegel25menţionează drept scopuri ale educaţiei câteva principii morale precum dreptatea, virginitatea, echilibrul, hărnicia, vitejia sau frumuseţea ca ideal feminin. Lorenz Dürr26, cercetând etica veterotestamen- tară, a ajuns la concluzia că principiile educaţionale ale poporului Israel ar fi fost credinţa (fidelitatea), frica de Jahwe, încrederea în Dumnezeu, respectul faţă de părinţi, grija arătată în raport cu aproapele, sau chiar virtutea „autoeducării" (mai ales în ceea ce priveşte „stăpânirea limbii").

Este uşor de sesizat că „idealurile" lui Kegel şi Dürr au în comun faptul că toate se raportează la Jahwe şi sunt rezultatul Legământului pe care Israel îl are cu Dumnezeu. Prin urmare, virtuţile enumerate mai sus nu sunt nicidecum „idealuri" sau „principii" educaţionale, ci sunt porunci ale lui Dumnezeu sau, puse în practică, concretizări ale voii lui Jahwe. Nici unul din termenii menţionaţi mai sus nu ar putea defini însă idealul educaţional al Vechiului Israel. Idealul educaţional aşa cum este el văzut de înţelepţii rabini, la a cărui realizare bet hasefer-u\ a contribuit, este unul cu caracter general: Torah umitzvot (Legea şi poruncile). Uneori este utilizată expresia Torah uma'asim tovim (Tora şi faptele bune), un fapt care indică flexibilitatea termenului Torah. Idealul de viaţă include nu doar împlinirea mitzvot, a

25Martin Kegel, Die Erziehung der Jugend im Volke Israel, Berlin, 1917, pp. 18-30.26 Lorenz Dürr, Das Erziehungswesen im Alten Testament und im alten

Orient, Hinrichs, Leipzig, 1932, pp. 116-122.



poruncilor prescrise, ci, de asemenea, împlinirea multor fapte bune.

„Catehezele" Vechiului Testament, cele care s-au păstrat, fac referire la evenimente istorice ale izbăvirii lui Israel şi au, eminamente, caracter religios. Însă foarte multe alte învăţături, majoritatea expuse sub formă sapienţială, au rolul de a-i instrui pe copii şi tineri în dobândirea virtuţilor, înţelese în acea vreme nu doar în sens religios, ci şi ca abilităţi sociale, culturale, economice sau religioase. Aşa se explică de ce multe alte texte sunt îndemnuri evidente la respectarea valorilor sociale şi religioase ale poporului ales şi la transmiterea acestora generaţiei tinere şi generaţiilor următoare. Istoria salvării poporului Israel şi a dobândirii ca dar de la Dumnezeu a Canaanului, primirea, păstrarea, învăţarea şi transmiterea legilor mozaice, a cutumelor, tradiţiilor şi obiceiurilor din familie şi din societate, respectul faţă de părinţi, datoria copiilor de a-şi ajuta părinţii la diferite munci casnice sau în profesie, dobândirea înţelepciunii şi a dreptăţii, acestea sunt doar câteva dintre temele importante care sunt problematizate în scrierile Vechiului Testament.

Una dintre datoriile tatălui faţă de fiii săi era aceea de a le reaminti momente din istoria salvării poporului Israel şi legile pe care Jahwe, unicul Dumnezeu, le-a dat în mod pedagogic acestuia. Vechiul Testament nu cunoaşte noţiunea de „libertate", ci doar exodul poate fi considerat o expresie a acestei stări. Impactul pe care l-a avut acest eveniment istoric pentru istoria civilizaţiei, culturii şi religiei în Orientul Antic Apropiat este un semn al prezenţei lui Dumnezeu în istorie. Poporul Israel se naşte în exod ca popor al lui Jahwe şi tot în exod Jahwe se descoperă lui ca singurul şi unicul Dumnezeu. Tocmai în aceasta constă funcţia anamnetică a istoriei lui Israel: de a rememora întotdeauna evenimentele salvării, nu ca pe o eliberare prin propriile puteri, ci ca semn al alegerii deosebite, manifestare a Suveranităţii lui Jahwe peste zeităţile celorlalte popoare păgâne, dovadă a prezenţei Lui în creaţie ca Domn şi Stăpân al istoriei.

Faptul remarcabil al eliberării fizice şi spirituale de sub robia egipteană este una dintre temele preferate în educarea

fiului, aşa cum textele biblice o arată:Exod 10:2: „Să povesteşti fiului tău şi fiului fiului tău câte

am făcut în Egipt şi semnele Mele, pe care le-am arătat într-însul, ca să cunoaşteţi că Eu sunt Domnul."

Exod 12:26-27: „Şi când va fi să vă vorbească fiii voştri: Ce (înseamnă) rânduiala aceasta pentru voi? Voi să spuneţi: acesta este jertfa de Paşte (închinată) lui Jahwe care a trecut pe deasupra caselor fiilor lui Israel, în Egipt, pe când a lovit Egiptul şi casele noastre au fost izbăvite."

Exod 13:8: „Să spui atunci fiului tău şi să zici: «Aceasta este ceea ce mi-a făcut Domnul, când m-a scos din Egipt»."

Exod 13:14: „Şi când va fi să te întrebe fiul tău, într-o zi, şi va zice: Ce (înseamnă) acesta?, tu să zici lui: prin mâna lui cea puternică ne-a scos pe noi Domnul din Egipt şi din casa sclaviei."

Deut. 6:20-24: „Când te va întreba fiul tău mâine ca să îi zici ce (înseamnă) mărturiile, hotărârile şi poruncile acestea pe care le-a poruncit Domnul Dumnezeul nostru vouă, tu să zici fiului tău: sclavi am fost lui Faraon în Egipt şi ne-a scos pe noi Domnul din Egipt cu mână puternică. Şi a dat Domnul semne şi minuni mari şi nenorociri împotriva Egiptului, împotriva lui Faraon şi a toată casa lui (înaintea) ochilor noştri. Şi pe noi ne-a scos de acolo ca să ne ducă şi să ne dea nouă pământul pe care El l-a promis părinţilor noştri. Şi Domnul a poruncit nouă să împlinim toate hotărârile acestea ca să ne temem de Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne fie bine în toate zilele vieţii noastre, precum în ziua aceasta."

Ps. 44:2: „Dumnezeule, am auzit cu urechile noastre şi părinţii noştri ne-au povestit lucrările pe care le-ai făcut pe vremea lor, în zilele de odinioară."

Ps. 78:4-5: „Nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti generaţiei viitoare laudele Domnului, puterea şi minunile Lui pe care le-a făcut. El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege (învăţătură) în Israel, prin care a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe copiii."

Deut. 4:10: „Strânge poporul la Mine! Căci vreau să-i fac să audă cuvintele Mele, ca să înveţe să se teamă de Mine tot timpul cât vor trăi pe pământ; şi să înveţe şi pe fiii lor."



Aşadar, dacă ar trebui să evidenţiem un anumit ideal educaţional în vechiul Israel, atunci acesta ar fi sfinţirea propriei vieţi prin raportarea la Sfinţenia lui Jahwe. Cuvintele părinţilor insistă indirect asupra acestui ideal. Dar cum altfel ar putea fi înţelese îndemnurile lor către copii, de a păstra întotdeauna în minte istoria sfântă a alegerii şi izbăvirii lui Israel, îndrumarea pe calea sfinţeniei prin intermediul Decalogului, chemarea la a sluji Domnului, îndepărtarea de păcat şi mai ales de ispitele popoarelor păgâne, dacă nu ca un apel spre sfinţirea vieţii? De aceea, copiii trebuie să asculte, să înveţe de la părinţi cuvintele Domnului, să le pună în practică, să nu le uite şi să le transmită mai departe generaţiilor viitoare (Exod 10:2; 12:26-27; 13:14; Deut. 4:9-10; 6:4-9.20-24; 11: 18-21; 32:46; Ios. 4:6-7.21-22).

Scrierile sapienţiale evidenţiază între obiectivele educaţiei, aşa cum era şi firesc, în]elepciunea [i dreptatea. „Eu te voi învăţa calea înţelepciunii şi te voi purta pe căile dreptăţii", spune Prov. 4:11. În acest text, autorul îşi îndeamnă fiul să se ferească de femeile de neam străin şi de cele desfrânate, întrucât viaţa alături de o asemenea persoană echivalează cu pierderea virtuţilor (Prov. 5:9). În a doua parte a ei, cartea Proverbelor arată că adevărata cunoaştere este însoţită de acte cu caracter religios. De exemplu, Prov. 15:33 afirmă cu convingere că „frica de Domnul este învăţătură şi înţelepciune". Din punct de vedere religios, un comportament social corect este desemnat prin expresia „calea Domnului"27, precum în textul Ps. 25: 4.10: „Fă-mă să cunosc căile Tale, Doamne, şi cărările Tale Tu mă învaţă. (...) Toate cărările Domnului sunt îndurare şi credincioşie, pentru cei ce păzesc legământul şi poruncile Lui".

În cadrul familiei lărgite, a societăţii şi comunităţii religioase iudaice, copilul primea nu doar o educaţie generală, fie ea cu caracter practic, etic sau religios, ci era învăţat, concret, cutume, tradi]ii şi obiceiuri. Între acestea, tradiţiile naţionale şi religioase ocupau un rol important, întrucât viaţa cultică a comunităţii reprezenta şi un cadru educaţional. Mai

27 Construcţia niiT %rD.„calea Domnului" apare în Vechiul Testament în

texte precum: Gen. 18:19; Jud. 2:22; Ps. 10:29; Is. 40:3; Ier. 5:4-5.

ales în timpul sărbătorilor, copiii jucau un rol activ în familie, prin punerea de întrebări despre tradiţiile religioase ale poporului (Exod 10:2; 12:26). Pe lângă comunicarea informaţiilor cu caracter istoric şi a semnificaţiilor lor, părinţii aveau datoria de a povesti copiilor şi nepoţilor experienţa religioasă a strămoşilor lor. Temele „catehezei" familiale în zilele de sărbătoare erau, după cum am văzut, eliberarea din Egipt („Paştele"), cucerirea Ţării Sfinte, „pietrele de la Ghilgal" etc.

Principala sursă de câştig în Israel era agricultura. Capitolele 10-15 din cartea Proverbe insistă asupra rolului muncii în familie şi a datoriei copiilor de a-[i ajuta p\rin]ii. Cultivarea pământului şi creşterea de animale puteau fi pentru familia israelită o importantă sursă de câştig. Din punct de vedere sapienţial, ni se pare firesc ca lenea să fie descurajată şi hărnicia stimulată. Omul de rând nu era străin de învăţătura de înţelepciune, de vreme ce maxime, precum cea din Prov. 10:5, au aplicabilitate tocmai la o astfel de categorie socială: „Cine strânge vara este un fiu chibzuit (prosper), cine doarme în timpul secerişului este un fiu care face ruşine".

Legătura dintre casă/familie şi pământ este descrisă în stilul sapienţial caracteristic în Prov. 24:27: „Stabileşte-ţi (pune ordine în) muncile de afară, pregăteşte-ţi câmpul şi abia după construieşte-ţi casa".

Profesia părinţilor se transmitea de obicei copiilor şi se păstra în familie timp de mai multe generaţii. Locuind cu tatăl său, fiul îl urmărea şi îl ajuta la muncă şi învăţa profesia lui. Texte precum 1 Sam. 16:11 şi 2 Rg. 4:18 nu sunt tocmai clare în acest sens, însă tradiţia veche orientală şi puţinele indicii pe care le avem din cărţile biblice confirmă prezenţa copiilor pe lângă părinţi la munca câmpului, la păstorit sau în ateliere meşteşugăreşti. Cartea Proverbe insistă asupra utilităţii muncii eficiente (Prov. 12:24.27; 14:23; 18:9; 20:13; 22:29; Qoh. 9:10; 11:1-6, în comp cu Qoh. 4:4-6), în special asupra muncii în agricultură, profesia cea mai des menţionată (Prov. 12:11; 24:27.30-34; 27:18.23-27; 28:19; cf. Sir. 7:22). Chiar şi tinerele fete păşteau animale sau munceau la câmp alături de



familie (Gen. 29: 6.9; Exod 2:16; Cânt. 1:6-7; Prov. 31:16). Fetele învăţau activităţi în gospodărie cu mamele lor, în special prepararea mâncării, brutăria (2 Sam. 13:8), torsul şi ţesutul (Exod 35:25-26).

Prov. 31:10-31 (în paralel cu Sir. 26) pare a prezenta tabloul femeii ideale, văzută ca model pentru educarea fetelor: „Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Ea este mai de preţ decât mărgăritarele. Ea caută lână şi in şi lucrează cu mâini harnice. Ea se scoală când este încă noapte şi dă hrană casei sale şi ordine slujnicelor sale. Se gândeşte la un ogor şi-l cumpără; din rodul palmelor ei sădeşte o vie. Ea îşi încinge cu putere coapsele sale şi îşi întăreşte braţele sale. Îşi dă seama (lit. gustă) că bună este afacerea ei şi nu se stinge în noapte lampa ei. Ea pune mâna pe furcă şi palmele ei ţin fusul. Ea face pânze de in (îmbrăcăminte) şi vinde şi dă cingători negustorului. Putere şi onoare este haina ei şi râde zilei de mâine. Ea deschide gura cu înţelepciune şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă. Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei şi nu mănâncă pâinea lenevirii. Fiii ei se scoală şi o numesc fericită; bărbatul ei îi aduce laude".

Modelul de femeie prezentat în textul de mai sus (precum şi în Prov. 12:4; 18:22) este o persoană care dă siguranţă soţului ei, întrucât ea săvârşeşte binele pe tot parcursul vieţii sale. Activităţile ei casnice sunt diverse: lucrează lână şi cânepă (v. 13, 19, 22, 24), găteşte şi dă de mâncare celor din casă (v. 14, 15), conduce activităţile gospodăreşti în lipsa soţului (v. 15), se ocupă chiar de mici afaceri (v. 16, 24), munceşte pământul (v. 16), vorbeşte cu înţelepciune (v. 26). Toate acestea aduc lauda fiilor şi soţului ei (v. 28), precum şi aprecierea conducătorilor comunităţii (v. 23, 31). A lua în căsătorie o astfel de femeie însemna în societatea iudaică „găsirea binelui" şi primirea „unui favor (har) de la Dumnezeu" (Prov. 18:22). Versetul 26 al acestui capitol arată clar că rolul femeii în familia is- raelită nu se reduce nicidecum la funcţii domestice, la activităţi specifice vieţii gospodăreşti, la naşterea şi creşterea de copii, ci ea vorbeşte „cu înţelepciune" şi „dă sfaturi" pline de dragoste. Prov. 14:1

întăreşte această afirmaţie: „Femeia înţeleaptă zideşte casă, iar cea nebună cu mâinile ei o va dărâma".

Abilităţile sale intelectuale, spiritul mercantil şi gândirea pragmatică sunt exprimate în tabloul femeii-negustor. A te gândi să cumperi un teren, cu atât mai mult unul cultivat cu vie (v. 16), presupune un spirit economic, capacitatea de a gestiona şi a conduce. Ea însăşi vinde cămăşi sau, în lipsă de timp, dă negustorilor marfa spre vânzare (v. 24).

Din contextul capitolului 31, dar mai ales din primul verset al acestuia, se înţelege că prezentarea propusă are în prim-plan idealul femeii candidate a fi viitoarea soţie a fiului regelui, care va da naştere viitorului urmaş la tron. Prin urmare, calităţile impuse ca şi condiţie pentru o astfel de menire ţin mult de latura morală şi intelectuală şi impun o instruire prealabilă. Deşi textul nu menţionează provenienţa socială a posibilei candidate, este posibil ca aceasta să fi fost una dintre fiicele nobililor. Aşadar, condiţiile prezentate nu sunt obligatoriu normative pentru alegerea unei femei spre căsătorie în întreg Israelul. Ba chiar, mai mult, am putea spune că doar calităţile morale şi cele de femeie casnică erau suficiente în spaţiul rural şi în cadrul populaţiei sărace pentru o femeie „virtuoasă". Fertilitatea, hărnicia şi moralitatea constituiau criteriile de bază în alegerea unei soţii şi, implicit, virtuţile cele mai elogiate în scrierile sapienţiale.

Copilul, băiat sau fată, trebuia să înveţe o meserie, încât să fie capabil la maturitate să susţină financiar, la rândul său, o familie. În iudaismul târziu, responsabilitatea părinţilor în predarea unei profesii copilului se subordona următoarei maxime: „Cine nu-şi învaţă fiul o profesie îl învaţă tâlhăria" (Qiddin 29a).

Copilul era dator să ofere deplin respect p\rin]ilor s\i, să se îngrijească de ei la vremea bătrâneţilor lor şi, mai presus de toate, să le facă cinste în comunitate, să fie dovada vie a respectării Legii lui Dumnezeu.

Respectul faţă de părinţi apare în Primul Testament ca poruncă divină şi de aceea formulările au de multe ori caracter de lege:

Lev. 20:9: „Dacă un om oarecare va blestema pe tatăl său şi pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea; pe tatăl său sau



pe mama sa a blestemat el: sângele lui (să fie) peste el."Deut. 21:18: „De va avea cineva fiu rău şi nesupus, care

nu ascultă de glasul tatălui său şi de glasul mamei sale şi aceştia l-au pedepsit, dar el tot nu-i ascultă, să-l ia tatăl lui şi mama lui şi să-l ducă la bătrânii cetăţii lor şi la poarta acelei cetăţi şi către bătrânii cetăţii lor să zică: «Acest fiu al nostru este rău şi neascultător, nu ascultă de cuvântul nostru şi este lacom şi beţiv». Atunci, toţi oamenii cetăţii lui să-l ucidă cu pietre şi să-l omoare. Şi aşa să stârpeşti răul din mijlocul tău şi toţi israeliţii vor auzi şi se vor teme."

Porunca din Decalog referitoare la cinstirea părinţilor este prima din şirul celor referitoare la raportul dintre om şi semeni şi urmează imediat celei despre respectarea Sabatului: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, că aşa se vor prelungi zilele tale în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, o dă ţie" (Exod 20:12). Textul Deut. 5:16 dezvoltă legea Decalogului: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, precum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, că aşa se vor prelungi zilele tale şi astfel îţi va fi ţie bine în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, o dă ţie", în timp ce textul Lev. 19:3 leagă porunca respectării părinţilor de cea a respectării sabatului ca semn al cinstirii Singurului Dumnezeu: „Fiecare om să cinstească pe mama sa şi pe tatăl său şi să păzească zilele Mele de sabat. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru".

Includerea ei în rândul celor zece porunci, dar mai ales poziţionarea ei mediană, după obligaţiile pe care omul trebuie să le împlinească faţă de Creator, întăreşte valoarea respectului faţă de părinţi şi încredinţează pe cel ce o împlineşte de dobândirea unei vieţi îndelungate: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta" (Exod 20:12). Însă textul cel mai plin de sfaturi privind grija pentru părinţi şi preţuirea lor este întâlnit la Sir. 3:1-16: „Fiilor, ascultaţi-mă pe mine, tatăl, şi vă purtaţi aşa ca să vă mântuiţi, că Domnul a înălţat pe tată peste fii şi a întărit judecata mamei peste copii. Cel care cinsteşte pe tată se va curăţa de păcat. Ca acela care strânge comori, aşa este cel care cinsteşte pe mama sa. Cel care cinsteşte pe tată se va veseli de fii şi în ziua rugăciunii sale va fi auzit. Cel ce măreşte pe tată va avea viaţă lungă şi cel care se teme de Domnul cinsteşte pe mama sa. Cel care se teme

de Domnul va cinsti pe tatăl său şi ca stăpânitor va sluji celor care l-au născut. Cu fapta şi cu cuvântul cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi vină binecuvântare de la ei. Că binecu-vântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie. Nu căuta mărire întru necinstea tatălui tău, că necinstea tatălui tău nu-ţi este mărire. Că mărirea omului este din cinstea tatălui său şi ocară este fiilor mama necinstită. Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui. Şi chiar dacă i se va împuţina mintea lui, ai îndurare şi nu-l dispreţui cât tu eşti în putere. Pentru că milostenia arătată tatălui nu va fi uitată şi, în pofida păcatelor, se va zidi casa ta. În ziua necazului tău Îşi va aduce aminte Domnul de tine şi, precum gheaţa când este senin, aşa se vor topi păcatele tale. Ca un hulitor este cel care părăseşte pe tată şi blestemat de Domnul este cel care mânie pe mama sa".

Din primele versete se deduce faptul că acest text este un dialog între un tată biologic şi fiii săi, întrucât prezenţa în text a mamei nu poate fi altfel explicată decât în relaţie cu soţul său. Autoritatea părinţilor în familie este argumentată ca fiind lege a lui Dumnezeu (v. 2) şi tocmai de aceea ascultarea şi supunerea copiilor echivalează pe plan spiritual cu iertarea păcatelor (v. 3). Roadele ascultării de părinţi sunt primirea binecuvântării alături de mulţi fii, viaţa lungă şi împlinirea rugăciunilor (v. 5-9). Viaţa imorală a tatălui sau a mamei nu trebuie să fie model pentru copii (v. 10-11). Respectul faţă de părinţi trebuie să existe pe tot parcursul vieţii, iar la bătrâneţile lor copilul trebuie să arate înţelegere faţă de dificultăţile legate de vârstă, pentru că astfel „va fi zidită casa sa ", indiferent de numărul păcatelor (v. 12-14). Acelaşi autor revine, în 7:27-28, asupra ideii că fiul este dator să se îngrijească de bătrâneţile părinţilor lui: „Din toată inima cinsteşte pe tatăl tău şi nu uita niciodată durerile mamei tale. Adu-ţi aminte că ei ţi-au dat viaţă; ce le vei da tu în schimb pentru ceea ce au făcut ei pentru tine?"

Respectul şi ascultarea de părinţi erau considerate dovada deţinerii înţelepciunii: „Fiul înţelept bucură pe tatăl său, iar fiul nebun nu bagă în seamă pe mama sa" (Prov. 15:20), şi din punct de vedere religios erau considerate o adevărată



binecuvântare sau, dimpotrivă, un blestem, aşa cum ne arată Prov. 30:11: „Este un neam de oameni care blestemă pe tatăl său şi nu binecuvântează pe mama sa". Culmea neascultării era blestemarea părinţilor care, în sens metaforic, însemna pentru copil „stingerea sfeşnicului în mijlocul întunericului" (Prov. 20:20).

Concluzii

În scrierile sapienţiale este întâlnit preponderent aspectul pozitiv al educaţiei, cu accent pe dimensiunea religioasă. Formulările negative au formă imperativă şi nu sunt foarte numeroase. Cel care a acumulat învăţătură (roia) şi ştiinţă (n[D) a câştigat în viaţă mai mult decât aur sau argint (Prov. 8:10), va fi înţelept până la sfârşitul vieţii (Prov. 19:20). Cel care este neglijent în roia nu va reuşi în viaţă (Prov. 5:12 sq), va avea parte de sărăcie şi ruşine (Prov. 13:18) şi chiar îşi va pierde viaţa (Prov. 4:13; 10:17; 15:10.24).

Învăţarea cu caracter catehetic, însoţită de cele mai multe ori de disciplină, era soluţia pedagogică a formării israelitului „temător" de Dumnezeu. Un semn al transmiterii şi respectării legilor divine era purtarea de tefilim şi legarea acelor mezuzot de tocul uşii. Aşa cum ne arată textul Deut. 6:6-9, de păstrarea şi împlinirea acestor tradiţii era responsabil tatăl.

În articolul Instruirea tânărului israelit spre a deveni slujitor al lui Dumnezeu28 argumentam, pe baza textelor biblice, că la sărbătorile israelite participa „întreg poporul" Dyn'l3' (Exod 24:3; 34:32; Deut. 27:9; Jos 24:2), ceea ce însemna, desigur, pe lângă adulţi, şi prezenţa „în faţa Domnului" (nin i3Ş"na) a copiilor, prezenţă care nu are doar sensul participării fizice ci, mai curând, unul moral- religios (a se vedea Deut. 31:10-13). Instruirea care se făcea în cadrul marilor sărbători impunea o limită inferioară de vârstă (Neem. 8:2; 10:29). Menţionarea ]pa în Neem. 8:4 sau, similar, a

28 Drd. Cătălin Vatamanu, Instruirea tânărului israelit spre a deveni slujitor al lui Dumnezeu, în „Studii Teologice", seria a III-a, anul III (2007), nr. 4, pp. 155-181.

Di3i3Şn „cei ce erau în stare să înţeleagă" în Neem. 8:2.3 şi, din nou, mai explicit, a ]i3a [di. îs, în Neem 10:29, indică prezenţa copiilor şi implicit existenţa unei instruiri a lor în contextul familiei, dar în afara locuinţei.


În vremurile tannaitice, într-o controversă asupra situaţiei dacă minorul este obligat să-şi îndeplinească datoria de a veni la Templu cu ocazia celor trei pelerinaje de sărbători, shammaiţii decid că această datorie începe de îndată ce un băiat este în stare a face călătoria până la muntele Templului pe umerii tatălui său. Şcoala lui Hillel este mai indulgentă, stipulând că pelerinajul poate fi făcut numai după ce băiatul a crescut suficient pentru a urca pe munte alături de tatăl său (Hagiga 1:1).

Iniţierea fiului în cunoaşterea şi împlinirea poruncilor, devreme şi progresiv, este cerută în mod repetat tatălui. Tratatul Sukka (42a) afirmă: „Un minor care ştie să agite lulab este subiect al acestei obligaţii; (dacă ştie cum) să se încheie singur (cu tallith) este subiect al obligaţiei de zizith; (dacă ştie cum) să aibă grijă de tefillin, tatăl său trebuie să îi cumpere tefillin; dacă e capabil să vorbească, tatăl său trebuie să îl înveţe Torah şi să citească Shemci'. În acelaşi tratat găsim şi detalii ale împlinirii acestora de către copil: „Dacă el nu mai are nevoie de mama lui (pe timp de noapte), el este obligat să se aşeze în sukkah; dacă ştie cum să-şi pună ciucurii, el trebuie să facă acest lucru; dacă ştie cum să se descurce cu tefillin, tatăl său îi dă o pereche, şi dacă el este în măsură să vorbească, tatăl său îl învaţă să recite (versuri începând cu) Shema şi Torah şi vorbeşte cu el în ebraică" (Sukkah, 3a-b).

Două referinţe, datate cu mult înainte ca şcoala elementară să-şi fi făcut apariţia în comunităţile din afara Ierusalimului, ilustrează tipul de instruire tată-fiu. În cea de-a patra carte Macabei, autorul aminteşte de învăţăturile pe care cei şapte fii le-au primit de la tatăl lor: „El ne-a citit de Abel, care a fost ucis de Cain, şi de Isaac, care a fost oferit ca o jertfă de ardere, şi de Iosif în închisoare. (...) De asemenea, el a lăudat pe Daniel cel din groapa cu lei şi l-a binecuvântat. Şi el a chemat pentru mintea ta cuvintele lui David, Psalmistul (.,.)"29. Făcând referire la acest text, Philo consideră că aici „soţul arată competenţe de

29R.H. Charles (ed.), The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testa-ment, vol. II: „IV Maccabees", Oxford, 1913, pp. 684-685.

Predicarea cuvântului 44

a transmite cunoştinţele legilor către soţia sa, tatăl către copiii săi"30.

Torah, după sensul de bază31, se referă la cunoaşterea şi transmiterea învăţăturilor iudaice, însă mai târziu a fost înţeles ca teorie şi practică. Aplicarea idealului de „Torah şi Mitzvot" la educaţia tinerilor poate fi împărţită în următoarele obiective: achiziţionarea de cunoştinţe, instruire în respectarea poruncilor şi dezvoltarea unui bun caracter. Influenţele educative care pornesc din familie şi se adresează tânărului au fost orientate spre ultimele două obiective. Instituirea şcolii elementare se fundamentează pe ideea şi practica instruirii în familie de către tată. Deşi tatăl a continuat să-şi împlinească această responsabilitate pedagogică, asigurând educaţie fiului său, cu timpul, predarea a putut fi încredinţată profesorului şi orga-nizată în cadrul instituţionalizat al şcolii.

Idealul de „Torah şi Mitzvot" sau, mai aprofundat, învăţarea Legii şi împlinirea ei prin fapte bune, subliniază armonioasa interacţiune dintre teorie şi practică, dintre cunoaştere şi aplicare. Rabbi Aqiba afirma că „studiul este mai mare, întrucât el duce la acţiune" (Kiddushin 40b), iar Hillel zice că „un ignorant nu poate fi o persoana pioasă". Cei care studiază vor cunoaşte îndatoririle faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Practic, studiul Scripturii este mijlocul pentru a atinge scopul: o viaţă în iubire de semeni, după dreptate, spre sfinţenie. Dar

30 Philo, Hypothetica, 7:13, apud Ebner, Eliezer, Elementary Education in Ancient Israel During the Tannaitic Period (10-220 CE), Bloch Publishing Company, New York, 1956, p. 38.

31 Rădăcina verbului hT nu este întâlnită doar în Scriptura ebraică, ci şi în câteva limbi semitice. Verbul apare cu precădere la forma Hifil, iar substantivul min derivat din acest verb, este unul de referinţă în textul sfânt. De asemenea, o altă formă substantivizată, HTM (ce poate fi tradus prin profesor, dascăl, învă-ţător), este întâlnită de 9 ori. HT", la cea mai mare parte a formelor sale verbale, se traduce prin „a preda", „a instrui", implicând atât pe cel care împarte instruirea, cât şi pe cel învăţat. Verbul nu indică o instruire privată şi nu este greşit să spunem că e folosit aproape exclusiv în literatura târzie a Vechiului Testament, cu precădere în literatura sapienţială, pasaje de legi şi texte cu referire la instruirea preoţilor. Cf. Art. HT, în Ludwig Koehler, Lexicon in Veteris Testamenti Libros, Wörterbuch zum Hebräischen Alten Testament in Deutscher und Englischer Sprache, E.J. Brill, Leiden, 1953, pp. 402-403.


atât de intimă este relaţia şi interacţiunea dintre mijloace şi finalităţi, încât studiul Scripturii este o datorie religioasă.

Biblical Educational Values promoted in Family by Catechesis

Deac. PhD. C\t\lin VATAMANU

In biblical Israel, thefather was main responsible for the religious education of his son. However, although the religious leaders of biblical Israelite community appreciated the goodwill and the assuming with responsibility of this duty, they didn't show any trust in voluntary attitude of the father; they imposed an obligation to give his son an intellectual and religious enthusiasm as earlier, on a good path in life. This explains the appearance of a „parental teaching strategy" to „plant" the „Word of God" in the mind of the son, in all times and under any circumstances, „when you sit, when you go, when you sleep, when you wake up". Therefore, the religious education in the family must start from the age when the child understands the meaning of things; it must be continuous and pro-gressive, and the good organization of teaching must facilitate its rapid accumulation of truths of faith.

The most cogent text about religious education in family made pursuant to a catechetical structure (question and answer) is Deuteronomy 6:20-25. This old testamental text, of the reference in the study of education in Jewish antiquity, is considered in the biblical exegesis a „model of catechesis" (die Musterkatechese) in the family.

15 „Cine este un minor? Oricine este în imposibilitatea de a merge pe umerii tatălui său şi să urce din Ierusalim pe muntele Templului. Astfel este hotărârea şcolii lui Shamai. Dar şcoala lui Hillel zice: Oricine este incapabil să meargă de mâna tatălui său şi să urce din Ierusalim pe muntele Templului (Ieş. 23)." Hagiga1, 1, traducere după Der Babilonische Talmud, neu übertragen durch Lazarus Goldschmidt, dritter Band, Jüdischer Verlag, Berlin, 1930.

1 Diac. dr. Cătălin Vatamanu, Responsabilitatea familială a educării copilului - o perspectivă veterotestamentară, în „Teologie şi Viaţă", serie nouă, anul XXI (2011), nr. 1-4, pp. 26-44.

document02

Documents