02. atestat

Valorificarea autenticităţii locale în Bucovina

1

CUPRINS

Argument ...................................................................................................................................................... 2

Competenţe vizate ......................................................................................................................................... 3

Capitolul I

Autenticitatea locală sau etnografie locală ? ............................................................................................. 4

Capitolul II Tradiţii şi obiceiuri locale ......................................................................................................................... 9

II.1. Obiceiuri în momentele importante ale vieţii .................................................................................... 9

II.1.1. Obiceiuri legate de naştere ....................................................................................................... 10 II.1.2. Obiceiuri legate de nuntă .......................................................................................................... 11 II.1.3. Obiceiuri legate de mormântare ............................................................................................... 13 II.2. Obiceiuri la evenimente religioase importante ................................................................................ 15

II.2.1. Obiceiuri legate de Paşte .......................................................................................................... 15 II.2.2. Obiceiuri legate de Crăciun ...................................................................................................... 17

Capitolul III Meşteşugurile tradiţionale locale ............................................................................................................ 25

III.1. Olăritul ........................................................................................................................................... 25 III.2. Încondeierea ouălor ........................................................................................................................ 26

III.3. Prelucrarea lemnului ...................................................................................................................... 28 III.4. Ţesutul ............................................................................................................................................ 29 III.5. Portul popular ................................................................................................................................. 30 III.6. Pictura icoanelor ............................................................................................................................ 32

III.7. Măştile populare ............................................................................................................................. 33

Studiu de caz Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova ............................................................................................ 34

Concluzii şi propuneri ................................................................................................................................. 38

Bibliografie ................................................................................................................................................. 39


2

ARGUMENT

Cultura rurală şi tradiţiile româneşti sunt respinse de persoanele care consideră oraşul, mediul

urban în general, ca fiind singurul factor de progres economic şi social, însă este idealizată, chiar

mitizată de către persoanele iubitoare de natură şi frumos, unele dezrădăcinate din lumea satelor şi încă

neadaptate mediului urban sau care percep progresul urban ca fiind o ameninţare, o situaţie scăpată

oarecum de sub control acum, în plin proces de regionalizare şi globalizare.

Cultura şi tradiţiile oricărei ţări sunt rezultat al creativităţii umane, nu doar apanajul marilor pictori,

scriitori, sculptori, compozitori sau inventatori recunoscuţi pe plan mondial.

Fiecare om se naşte se naşte cu un bagaj creativ, iar mediul în care trăieşte, drumul vieţii dă

posibilitatea dezvoltării, în mai mare sau mai mică măsură sau deloc, a capacităţii creative.

Mediul rural românesc a fost propice dezvoltării creativităţii.

În fiecare regiune sau comunitate s-a dezvoltat, cu preponderenţă, un anumit tip de activitate în

funcţie de resursele disponibile în cantităţi mai mari.

În lucrarea de faţă, încercăm să trecem în revistă principalele activităţi culturale şi tradiţiile

populare româneşti, ambele factor de atractivitate pentru turiştii români şi mai ales străini.

Bogăţia culturală şi a tradiţiilor, diferenţele vizibile faţă de cultura şi tradiţiile ţărilor vecine, fac din

aceste două elemente avantaje comparative care trebuie neapărat valorificate pentru a promova şi

dezvolta turismul rural românesc peste tot în lume.

Când spunem cultură rurală românească ne referim la artizanat, meşteşuguri, festivaluri şi târguri

folclorice etc. Despre cultura românească caracteristică mediului rural putem vorbi cu mândrie deoarece

pe lângă activităţile cotidiene caracteristice mediului rural (agricultură, creşterea animalelor, albinărit,

pescuit), meşteşugurile şi tradiţiile populare sunt ridicate la rang de artă.


3

COMPETENŢE VIZATE

Lucrarea de faţă se aplică unităţii de competenţă UC23 – Norme de dezvoltare durabilă, având ca

competenţă individuală C1 – Aplică normele de dezvoltare durabilă referitoare la protecţia mediului şi a

resurselor turistice.

Alte unităţi de competenţă şi individuale vizate:

UC2 – Gândirea critică şi rezolvare de probleme cu competenţele individuale C1 – Identifică

probleme complexe, C2 – Rezolvă probleme şi C3 – Evaluează rezultatele obţinute

UC4 – Utilizarea calculatorului şi prelucrarea informaţiei cu competenţele individuale C1 –

Utilizează informaţii de pe Internet, C2 – Organizează şi prelucrează informaţia şi C4 – Utilizează aplicaţii

software în managementul informatizat al proiectelor

UC5 – Comunicare cu competenţele individuale C1 – Susţine prezentări pe teme profesionale şi C3

– Elaborează documente pe teme profesionale

UC10 – Marketingul afacerii cu competenţa individuală C3 – Analizează oportunităţile de marketing

UC13 – Managementul calităţii cu competenţa individuală C3 – Îmbunătăţeşte calitatea proceselor şi

a produselor/serviciilor

UC17 – Operaţiuni tehnici ale agenţiei de turism cu competenţa individuală C4 – Asigură o

colaborare optimă cu prestatorii de servicii turistice

UC19 – Oferta de produse şi servicii în cadrul agenţiei de turism cu competenţele individuale C1 –

Oferta de produse şi servicii în cadrul agenţiei de turism, C2 – Concepe produse turistice şi C3 –

Realizează comercializarea şi promovarea produselor turistice

UC20 – Politici şi strategii de marketing în agenţia de turism cu competenţele individuale C3 –

Coordonează politica de distribuţie şi promovare a produselor turistice, C4 – Stabileşte strategiile de

comercializare a produselor turistice şi C5 – Aplică mixul de marketing

UC22 – Negocierea şi argumentarea vânzării produselor şi serviciilor turistice cu competenţa

individuală C1 – Identifică tipuri de consumatori

UC23 – Norme de dezvoltare durabilă cu competenţele individuale C2 – Identifică modalităţi de

dezvoltare durabilă a comunităţii gazdă şi C3 – Economiseşte resursele implicate în industria turistică


4

CAPITOLUL I

AUTENTICITATEA LOCALĂ SAU ETNOGRAFIE LOCALĂ ?

Turismul cultural este numit adesea şi turism de vizitare, deoarece practicarea sa presupune

invariabil, „vizita” la un obiectiv sau grupare de obiective sau resurse atractive. Menirea acestui tip de

turism este complexă: în primul rând este instruirea prin îmbogăţirea cunoaşterii, în al doilea rând, este

recrearea resimţită pe plan spiritual prin aflarea unor adevăruri şi cunoaşterea unor fenomene noi.

Primordială rămâne însă în sfera condiţionărilor nevoia de cunoaştere şi numai ca derivat al ei,

recrearea. Acestea şi pentru că, în unele cazuri, cum ar fi, spre exemplu, vizitarea fostului lagăr nazist

de la Auschwitz, ea nu se traduce în planul recreării prin nimic, ci dimpotrivă.

Specificul acestui tip de turism este dat de faptul că se adresează anumitor categorii ale populaţiei

(elevi, studenţi, intelectuali). Acest fapt îi dă un caracter de masă incert.

Atrage atât populaţia urbană, cât şi cea rurală, cu preponderenţă cea urbană. Aceasta este mai

puţin absorbită în activităţile auxiliare. Timpul liber al orăşeanului este, de obicei, mai lung decât al celui

de la sate, antrenat în munci gospodăreşti.

Durata este limitată la un timp scurt şi mediu. Majoritatea excursiilor destinate cunoaşterii au o

durată medie de 3-7 zile. O durată mai îndelungată, asociată cu un traseu preabogat în obiective

turistice ar duce la apariţia fenomenului de „saturaţie şi inhibiţie” în planul receptării, respectiv la

scăderea eficienţei actului instructiv.

Se desfăşoară pe distanţe variabile, în funcţie de cererea şi poziţia spaţială a obiectivului turistic.

Eficienţa economică a turismului cultural este cea mai redusă dintre toate tipurile de turism.

Fenomenul se explică prin caracterul său de tranzit şi prin apelarea la infrastructura turistică numai în

cazuri de excepţie. Creşterea ponderii celor care utilizează automobilul şi rulotele creează o mare

independenţă faţă de bazele de cazare în detrimentul funcţionalităţii acestora. Mai intervine un aspect:

numeroşi tineri străbat continentul european cu ajutorul auto-stopului şi folosesc serviciile unor baze

secundare foarte ieftine (campingurile, în special).

Turismul cultural vizează, în principal, obiective turistice de provenienţă antropică, spre deosebire

de turismul de recreare sau curativ, pentru care cadrul natural oferă majoritatea motivaţiilor. Din această

cauză fluxurile de turişti se orientează spre oraşele vechi, oraşele-muzeu (Atena, Florenţa, Dresda,

Veneţia, Rotterdam), sau spre metropolele cu concentrări masive de obiective de acest gen (Roma,

Paris, Londra, Moscova, Tokyo, New York).

Turismul cultural este strâns legat de patrimoniul cultural naţional. Principalele categorii de

obiective s-au stabilit prin Ordonanţa de Guvern nr. 68 / 26 august 1994, întărită prin legea nr. 41 / 1995

din care cităm:

„Articolul 1.

În sensul prezentei ordonanţe, patrimoniul cultural naţional este compus din bunuri culturale mobile

şi imobile cu valoare deosebită, de interes public, care sunt mărturii de neînlocuit ale potenţialului creator


5

uman în relaţia sa cu mediul natural şi cu mediul istoriceşte constituit de pe teritoriul României, ale

istoriei şi civilizaţiei naţionale şi universale.

Bunurile imobile sau ansamblurile de bunuri imobile care prezintă valoare din punct de vedere

arheologic, istoric, arhitectural, religios, urbanistic, artistic, peisagistic sau tehnico-ştiinţific sunt

monumente istorice.

Monumentele istorice sunt obiective singulare sau constituite în ansambluri.

Zonele de protecţie aferente, stabilite prin documentaţiile de urbanism şi competentele lor artistice,

elementele lor constitutive şi elementele de mobilare interioară şi exterioară, aşa cum sunt ele definite

prin prezenta ordonanţă şi prin regulamentele de aplicare, sunt considerate ca parte integrantă a

monumentelor istorice.

În sensul prezentei ordonanţe, monumentele istorice pot fi:

monumente arheologice;

situri arheologice;

monumente şi ansambluri de arhitectură;

rezervaţii de arhitectură şi urbanism;

monumente de artă;

clădiri, monumente şi ansambluri memoriale;

monumente tehnice;

locuri istorice;

parcuri şi grădini.

Patrimoniul cultural naţional mobil cuprinde:

a) bunuri cu semnificaţie istorică şi documentară;

b) bunuri cu valoare artistică;

c) bunuri cu valoare etnologică;

d) bunuri cu valoare ştiinţifică şi tehnică.”

„Articolul 3.

Bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil se clasează în următoarele categorii:

a) Tezaurul patrimoniului cultural naţional, numit în continuare tezaur, alcătuit din bunuri mobile cu

valoare excepţională şi care beneficiază de protecţie specială;

b) Fondul patrimoniului cultural naţional, numit în continuare fond, alcătuit din bunuri mobile cu

importanţă istorică, documentară, artistică, etnologică, ştiinţifică şi tehnică şi care beneficiază de

protecţia acordată prin prevederile prezentei ordonanţe şi ale altor acte normative. Bunurile

culturale care nu sunt clasate în categoriile tezaur şi fond se constituie în patrimoniul mobil

comun şi pot face obiectul reglementarilor de cercetare, evidenţă, conservare şi punere în

valoare.

În Ordonanţa de Urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea

patrimoniului cultural naţional mobil se revine asupra definiţiei astfel:

„Patrimoniul cultural naţional este alcătuit din:


6

a) bunuri cu valoare excepţională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică,

ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă,

cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale

relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti la civilizaţia

universală;

b) bunuri culturale care fac parte din colecţiile publice care figurează în inventarele muzeelor,

arhivelor şi fondurilor bibliotecilor;

c) bunuri culturale care fac parte din inventarele cultelor religioase şi ale instituţiilor ecleziastice.

Patrimoniul cultural naţional cuprinde:

1. Bunuri arheologice şi istoric-documentare de valoare excepţională, cum sunt:

a. descoperirile arheologice terestre şi subacvatice, unelte, ceramică, inscripţii, monede,

sigilii, bijuterii, piese de vestimentaţie şi harnaşament, arme, însemne funerare;

b. elemente provenite din dezmembrarea monumentelor istorice;

c. mărturii materiale şi documentare privind istoria politică, economică, socială, militară,

religioasă, ştiinţifică, artistică, sportivă sau din alte domenii;

d. manuscrise, incunabule, cărţi rare şi cărţi vechi, cărţi cu valoare bibliofilă;

e. documente şi tipărituri de interes social: documente de arhivă, hărţi şi alte materiale

cartografice;

f. obiecte cu valoare memorialistică;

g. obiecte şi documente cu valoare numismatică, filatelică,

heraldică: monede, medalii, poduri, decoraţii, insigne,

sigilii, brevete, mărci poştale, drapele şi stindarde;

h. piese epigrafice;

i. fotografii, clişee fotografice, filme, înregistrări audio şi

video;

j. instrumente muzicale;

k. uniforme militare şi accesorii ale acestora;

l. obiecte cu valoare tehnică;

m. alte bunuri din această categorie.

2. Bunuri cu semnificaţie artistică, de valoare excepţională, cum sunt:

a. opere de artă plastică: pictură, sculptură, desen, gravură, fotografie şi altele;

b. opere de artă decorativă şi aplicată din sticlă, ceramică, metal, lemn, textile şi alte

materiale, podoabe;

c. obiecte de cult: icoane, broderii, orfevrărie, mobilier şi altele;

d. proiecte şi prototipuri de design;

e. materialele primare ale filmelor artistice, documentare şi de animaţie;

f. alte bunuri din această categorie.

3. Bunuri cu semnificaţie etnografică, de valoare excepţională, cum sunt:


7

a. unelte, obiecte de uz casnic şi gospodăresc;

b. piese de mobilier;

c. ceramică;

d. textile, piese de port, pielărie;

e. alte obiecte din metal, lemn, os, piatră, sticlă;

f. obiecte de cult;

g. podoabe;

h. ansambluri de obiecte etnografice;

i. alte bunuri din această categorie.

4. Bunuri de importanţă ştiinţifică, de valoare excepţională, cum sunt:

a. specimene rare şi colecţii de zoologie, botanică, mineralogie şi anatomie;

b. trofee de vânat;

c. alte bunuri din această categorie.

5. Bunuri de importanţă tehnică, de valoare excepţională, cum sunt:

a. creaţii tehnice unicat;

b. rarităţi, indiferent de marcă;

c. prototipurile aparatelor, dispozitivelor şi maşinilor din creaţia curentă;

d. creaţii tehnice cu valoare memorială;

e. realizări ale tehnicii populare;

f. matriţele de compact-discuri şi CD-ROM;

g. alte bunuri din această categorie.

Bucovina este un spațiu în care tradițiile populare

românești și-au păstrat puritatea. Chiar și aerul e unul mai curat

aici, fiind una dintre zonele cele mai împădurite ale țării.

Regiunea păstrează amprenta civilizației austro-ungare ca

urmare a includerii ei în Imperiul Habsburgic în 1775. Geografic,

Bucovina se întinde de la Vatra Dornei, Câmpulung, Gura Humorului, la Suceava, Rădăuți, până la

Cernăuți. (Nordul Bucovinei a fost răpit României în urma pactului semnat de miniștrii de externe ai lui

Stalin și Hitler. După destrămarea URSS, acest teritoriu a rămas Ucrainei).

Bucovina e locul ce abundă în legende, mituri si tradiţii păstrate de veacuri. Aici, diversele

momente ale anului, zilele religioase – Paşti, Crăciun – precum şi clipele importante ale calendarului

agricol, sunt celebrate cu mare veselie prin festivaluri şi serbări. De secole, bucovinenii transfigurează,

prin măşti şi jocuri, îndeletnicirile zilnice, momentele cele mai importante din viaţa omului(naşterea,

căsătoria, moartea), ironizează prostia şi urâtul.

Folclorul, meşteşugurile, artizanatul, transmise din generaţii şi păstrate cu sfinţenie, dar şi cu mare

plăcere de către bucovineni, fac ca acest ţinut sa fie atât de autentic şi atât de vizitat.


8

Fondul etnografic din Bucovina pune în evidenţă talentul şi sensibilitatea pentru frumos a

locuitorilor acestei zone. Bogăţia elementelor etnografice este evidentă şi aici, se mai păstrează şi

astăzi, vechile ocupaţii si obiceiuri, precum si un port popular autentic, lucrat cu o neîntrecută măiestrie

artistică, exprimată în alcătuirea modelelor şi îmbinarea culorilor.

Specificul etnografic al vechilor plaiuri ale Țării de Sus este,

între altele, subliniat și de faptul că meșterii populari mențin tehnica

confecționării pieselor de ceramică neagră ale cărei începuturi

coboară în epoca neolitică, ca, cel puțin generațiile mai vârstnice,

păstrează, și în prezent, în uzul cotidian costumul popular

tradițional local, ca în multe sate continuă să se poarte bondiţe,

pieptare sau cojoace cu ornamentică și cromatică specifice locale,

că sunt numeroase localități în care este încă vie artă țesutului

textilelor de interior, de rară frumusețe și originalitate. De

asemenea, nu sunt puține așezările în care pot fi văzute mărturii cu

valențe semnificative ale arhitecturii populare locale și ale

prelucrării artistice a lemnului. Un lucru extrem de rar în realitățile

etnografice contemporane ale satului românesc îl constituie existența în județ a unor păstrători ai

meșteșugului prelucrării artistice ai cornului și osului, creatorii populari făurind din os și corn adevărate

opere de artă populară.


9

CAPITOLUL II

TRADIŢII ŞI OBICEIURI LOCALE

II.1. OBICEIURI ÎN MOMENTELE IMPORTANTE ALE VIEŢII

În Bucovina se păstrează încă foarte bine multe obiceiuri legate de momente importante din viaţa

omului: naşterea, căsătoria şi moartea. Ele sunt manifestări prin care se comunică şi se perpetuează

valorile morale.

La naştere există multe interdicţii şi

rânduieli ce trebuie respectate, iar

momentele esenţiale ţin de domeniul

purificării şi al consacrării în noua stare. Din

punct de vedere folcloric, interes deosebit,

legat de aceasta, prezintă cumetria. Din şirul

obiceiurilor familiale se detaşează nunta,

care, în forme tradiţionale, continuă să se

realizeze prin manifestări complexe, în care

se îmbină elemente cu caracter economic,

juridic, ritual şi folcloric şi care formează un

mare spectacol popular.

Actele ce stau la baza căsătoriei îmbracă forme rituale şi ceremoniale menite să aducă tinerei

familii prosperitate, fecunditate, viaţă fericită şi integrare socială în viaţa comunităţii. Cu acest prilej,

costumul tradiţional dobândeşte unele însemne specifice momentului, iar actele care compun

ceremonialul se desfăşoară pe mai multe planuri: urătura la poarta miresei, jocul zestrei în curtea casei

miresei şi iertăciunea, apoi nunta propriu-zisă la casa mirelui, închinatul şi împodobitul miresei.

Repertoriul muzical folosit cu această ocazie este adecvat: jocul zestrei, jocul cel mare, de trei pe după

masă, doina de jale a miresei, hora miresei, hore cea mare. Sunt prezente încă obiceiuri şi în legătură cu

moartea omului, credinţe şi practici ale cărora origini se pierd în vechime. Ceremonialul are mai multe

etape: despărţirea de categoria celor vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă şi integrarea în lumea

morţilor, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui decedat. Legătura cu strămoşii se continuă

prin diferite alte manifestări comemorative.


10

II.1.1. OBICEIURI LEGATE DE NAŞTERE

La naştere există multe interdicţii şi rânduieli ce trebuie respectate, iar momentele esenţiale ţin de

domeniul purificării şi al consacrării în noua stare. Din punct de vedere folcloric, interes deosebit, legat

de aceasta, prezintă cumetria.

„Cum se naşte un băiat sau o copilă, totdeauna se înscrie în cer într-o carte, care se numeşte

cartea sorţii, nu numai numele, ci şi tot viitorul său cum are să fie: bun ori rău, de unde vine apoi şi

zicala: aşa mi-a fost scris, aşa mi-a fost scris în slovele ursitoare”, sau „aşa mi-a fost soarta”. Dacă s-a

născut într-un ceas rău, în toată viaţa lui are să fie nefericit.

Botezul este cel care încununează nașterea. Imediat după naștere se realizează o serie de practici

pentru a înlătura forțele malefice. Se pune un fir de ață roșie

în tocul ușii cu care este mai apoi legat copilul la mână, ca

să nu se deoache. În prima baie a copilului se pun un ban

de argint și busuioc pentru purificarea apei, iar la botez,

nașii trebuie să pregătească pânză de mir pe care se

așează copilul după ce este botezat și miruit. Apoi i se aduc

în dar obiecte de îmbrăcăminte.

Un obicei foarte interesant era acela al schimbării

numelui. Atunci când copilul era bolnav și nu mai avea scăpare, femeile opreau o persoană de pe drum

căreia i se dădea copilul pe geam împreună cu o lumânare. Persoana străină îi schimba numele și îi

dădea mamei copilul pe ușă. După aceasta, copilul era strigăt cu numele schimbat pentru a nu mai fi

recunoscut de boală.

La un an are loc tăiatul moțului urmat de o mică petrecere. Pe o tavă se pun diferite obiecte: inel,

creion, clește, cui, ață etc. care se oferă copilului. În funcție de obiectul ales de copil, i se poate

prevedea viitoarea meserie.

După naştere, mama este unsă cu unt de oi sau ulei şi cu spirt şi este încinsă cu un brâu lat de

lână. „De mâncat însă mai nici o moaşă nu îndrăzneşte a-i da degrabă, temându-se ca să nu-i strice.

Totuşi după câteva ore de la naştere, îi dă şi de mâncat şi anume: zamă, lapte dulce şi acru, mai pe

scurt cine are, dar şi de-acestea cu măsură”.

După botez urmează cumătria, cu care ocazie se întâlneau cumătrii şi rudele mai apropiate. La

ospăţul oferit erau chemaţi şi lăutari - muzicanţi din sat – prilej cu care se petrecea şi se ofereau daruri

noului născut sub formă de bani.

Ca relaţie de neam, părinţii copilului şi nănaşii devin cumetri; aceeaşi legătură se stabileşte şi între

cumetri. În comună nu există obligaţia expresă ca nănaşul de botez să devină şi nănaş de cununie.

Vârsta de un an este marcată prin tăiatul moţului, prilej cu care sunt invitaţi nănaşii şi se face o

mică petrecere. „Femeia sau bărbatul, care a tuns copilul, dăruieşte la această ocazie copilului tuns o

viţică, o oaie sau un cârlan. Se pun apoi cu toţi la masă şi ospătează, cinstesc şi se veselesc, căci

gospodarul de casă, ştiind că vor veni, s-a pregătit şi cu puţină masă”. În timpul acestei petreceri, naşul


11

prezintă pe o tavă (taţie) mai multe obiecte, cum ar fi: inel, creion, cui, cleşte, şurub, aţa, etc., iar copilul

pune mâna pe unul din aceste obiecte şi, în funcţie de obiectul luat, i se prevede viitorul acestuia.

Părinţii copilului trebuie să ducă nănaşilor colaci, pentru ca viaţa pruncului botezat să fie

îndelungată şi deplină. Aceasta se face în timpul hramului, a doua zi de Paşti sau în funcţie de vârsta

nănaşului, înainte de moarte. „Cine nu e în stare să facă şi să ducă colaci, acela duce, în locul lor, una

sau două pătrări de grâu”.

Copiii născuţi morţi, nebotezaţi, erau numiţi Ion şi Ioana şi erau îngropaţi în afara cimitirului,

întrucât credinţa populară îi consideră moroi sau strigoi. Moroii plâng noaptea şi-şi cer botezul. „Se zice

că vin noaptea chiar şi la uşa casei, unde ar fi trebuit să trăiască, şi plâng. Când auzi plângând, ştii

precis că este un moroi şi trebuie, pentru a-l linişti, să nu mai plângă, să-l botezi. Dacă nu ai o năframă

la tine, sau o bucată de pânză, rupi o bucată din cămaşă şi o arunci în direcţia de unde vine plânsul

zicând că se botează Ion sau Ioana, faci cruce şi mergi mai departe”.

II.1.2. OBICEIURI LEGATE DE NUNTĂ

Din şirul obiceiurilor familiale se detaşează nunta,

care, în forme tradiţionale, continuă să se realizeze prin

manifestări complexe, în care se îmbină elemente cu

caracter economic, juridic, ritual şi folcloric şi care

formează un mare spectacol popular. Actele ce stau la

baza căsătoriei îmbracă forme rituale şi ceremoniale

menite să aducă tinerei familii prosperitate, fecunditate,

viaţă fericită şi integrare socială în viaţa comunităţii. Cu

acest prilej, costumul tradiţional dobândeşte unele

însemne specifice momentului, iar actele care compun

ceremonialul se desfăşoară pe mai multe planuri: urătura la poarta miresei, jocul zestrei în curtea casei

miresei şi iertăciunea, apoi nunta propriu-zisă la casa mirelui, închinatul şi împodobitul miresei.

Repertoriul muzical folosit cu această ocazie este adecvat: jocul zestrei, jocul cel mare, de trei pe după

masă, doina de jale a miresei, hora miresei, hore cea mare.

Liniar, instituţia căsătoriei trece automat prin următoarele momente principale, în general valabile

şi pentru alte zone: peţitul, strigările, chemarea la nuntă, vulpea, masa miresei, jocul zestrei, aducerea

miresei, iertăciunea, cununia, masa mare, închinatul, îmbroboditul miresei, calea primară, dintre care le

prezentăm pe cele mai importante.

Toate ceremonialele din complexul nupţial tind înainte de toate nu numai la apropierea celor doi

tineri ca indivizi, ci şi la apropierea celulelor familiale care sunt totodată şi celule sociale, căci sunt în

legătură prin situaţia lor, prin vecinătăţi cu întregul grup social, reprezentând o deschidere temporară şi

spectaculară în vremurile de demult.


12

Ca și celelalte obiceiuri și cele de nuntă s-au modernizat, se mai păstrează însă o parte dintre ele

în formă simplificată. Câteva dintre obiceiurile de nuntă din Bucovina se găsesc și în majoritatea

celorlalte zone etnografice din România. În momentul logodnei, viitorii miri și familiile lor stabilesc data

nunții, nașii, domnișoara și cavalerul de onoare. În

ziua nunții, domnișoara de onoare vine acasă la

mireasă, iar cavalerul de onoare se duce acasă la

mire. În timp ce este împodobită, mireasa trebuie să

plângă. Dacă acest lucru nu se întâmplă, o femeie în

vârstă îi aduce o ceapă zdrobită pentru a-i produce

lacrimi. Mirele vine acasă la mireasă să o ia, dar în

momentul în care ajunge aici, ușile sunt închise, iar

familia miresei refuză să deschidă. După ce se

tocmesc, ușa se deschide, iar mirele poate să-și ia mireasa.

În unele locuri din Bucovina se mai ține un obicei străvechi: iertăciunea; amândoi mirii stau cu față

spre răsărit, mireasa stă în genunchi pe o pernă și un covor, iar mirele stă în picioare cu mâna stânga pe

umărul miresei. Mireasa stă pe o pernă pentru că viața ei să fie ușoară și plăcută ca perna cea moale.

La biserică, când li se pun verighetele, mirele și mireasa vor să se calce pe picior, crezând că în acest

fel vor avea supremația în căsnicie. După petrecere, mireasa cu mai multe femei se retrag într-o cameră

unde acesteia i se schimbă îmbrăcămintea și este îmbrobodită, însemnele de mireasă sunt date unei

fete care urmează să se căsătorească.

Însemnul colectiv de nuntă

Se întâlneşte sub formă de brad, cunună de brad, crengi de brad sau colacul de nuntă.

În genere, se poate aprecia faptul că însemnul colectiv de nuntă s-a menţinut în judeţul Suceava

ca o componentă de seamă a culturii locale, cu specificitatea ei.

Chemătorii la nuntă

Chemarea la nuntă nu numai că este o deschidere temporală şi spectaculară a nunţii, dar

marchează includerea ei în atenţie, judecata şi acţiunea grupului social. Ea avea loc cu câteva zile

înainte de nuntă şi mai ales în ziua de ajunul nunţii (sâmbăta), şi constituia un rol pentru persoane

specializate în acest sens.

Ca ceremonial, chemarea la nuntă se remarcă, deci, tradiţional, cu numai prin existenţa unei

perioade precise de desfăşurare şi a unui tipic anume, în sensul că se începea de la persoanele cu

maximum de valoare socială (naşi, preot, primar, rude apropiate), dar şi prin persoane anume care

îndeplineau roluri diferite, având şi o costumaţie aparte (colac, ploscă, beţe de lemn împodobite).


13

Zestrea (înzestrarea)

Colectivităţile rurale au acordat şi acordă o importanţă deosebită căsătoriei, dovadă fiind făcută în

acest sens şi de amploarea manifestărilor grupate în

jurul nunţii propriu-zise, dar şi de prezenţa unor

funcţii prenupţiale în desfăşurarea multor obiceiuri

de peste an (colindatul, vergelul, hora, etc.).

Ca şi cerutul fetei, stabilirea zestre nu se

remarcă prin momente spectacular-poetice

deosebite. Abia în momentul desfăşurării nunţii

propriu-zise, peţitul îşi găseşte o exprimare mai clar ceremonializată şi estetizată, prin colăcărie (peţire

simbolică). La fel este acum socializată (popularizată) şi zestrea. Expunerea, jucarea şi transportarea

zestrei devine sau, mai bine spus, devenea, un adevărat spectacol. În prezent, fenomenul este pe cale

de dispariţie.

Alaiul de nuntă

Obiceiurile implicate în desfăşurarea nunţii tradiţional-populare – ca specifice cadrului general al

obiceiurilor prinse de ciclul vieţii – constituie un complex de secvenţe sau – privite în mobilitatea lor – un

complex de momente perfect corelate într-o structură de înţelesuri. Toate aceste secvenţe sau momente

sunt, în fond, în linii mari, secvenţele sau momentele unor comportamente colective, în perfect acord cu

semnificaţiile generale pe care le reclamă instituţia „nunţii” în sine, ca rit de trece (căci, în fond, despre

aceasta este vorba – ritul trecerii dinspre tinereţe spre maturitate, spre împlinirile şi rosturile unui nou

statut social).

Formarea alaiurilor de nuntă şi, implicit, practicarea unor obiceiuri de către participanţii la alai, în

drum spre casa miresei, reprezintă momente sau secvenţe semnificative, privite, cu deosebire, din

perspectiva integrării desfăşurării nunţii în viaţa obştii săteşti. Sunt, în fapt, momentele în care alaiul

nunţii vesteşte, într-o formă sau alta, întregii comunităţi săteşti despre împlinirea ceremonialului (căci

„ridicarea” miresei reprezintă, desigur, momentul central al întregul obicei, văzute lucrurile din planul

implicaţiilor sociale). Şi astfel că întreaga colectivitate a obştii participă, direct sau indirect, la acest

eveniment de constituire a unui nou nucleu familial.

II.1.3. OBICEIURI LEGATE DE MORMÂNTARE

Ritualul înmormântării cu pregătirile de dinainte de îngropare şi cu evenimentele de după săvârşire

se desfăşoară precis, dacă moartea a survenit în mod natural, din cauza vârstei înaintate sau a unei boli

îndelungate.


14

Când cel bolnav începe să slăbească mult, să nu cunoască pe cei din jur, să se învineţească la

încheieturi, să i se învineţească unghiile, să aiureze, să respire greu, să nu mai poată vorbi, se fac

pregătiri pentru clipa cea din urmă şi rudele îşi cer iertare de la muribund.

Dacă muribundul se chinuie mult, se face „rugăciunea pentru dezlegarea sufletului” , se scot din

cameră rudele apropiate, sau în unele cazuri se cheamă toate rudele, căci cel ce moare se uşurează la

vederea lor. Atunci câinele urlă, vacile rag, semn că simt pierderea stăpânului lor. Este obiceiul ca sub

perna muribundului să se pună, pentru a-i uşura chinurile, un jug de la un car cu boi cu credinţa că

acesta nu poate muri pentru că ar fi furat cândva un jug sau l-ar fi ars ca lemn de foc.

În clipa când moartea devine inevitabilă, una din persoanele aflate în casă, de regulă un străin,

pune o lumânare aprinsă în mâna muribundului, iar când nu este posibil, el o ţine la cap aprinsă până

când moare.

Aprinderea lumânării este unul din cele mai stabile elemente ale ritualului de înmormântare, valabil

pentru toate popoarele creştine şi astăzi pentru toate categoriile sociale şi pentru toate vârstele.

Mortului i se închid ochii pentru a nu mai vedea jalea celor din jur şi tot acum se întorc cu faţa la

perete sau se acoperă oglinzile din casă. În timp ce în unele locuri lumânarea ce a ars la căpătâiul

muribundului se păstrează şi se arde în trei seri consecutive în locul unde a murit persoana respectivă,

la Fundu Moldovei ea „se arde încontinuu până se termină de ars”. Pus în unele locuri ca semn că în

casă a murit cineva, „un pahar cu apă şi o bucăţică de pâine peste pahar se aşează în geam pentru

hrana sufletului mortului care stă pe locurile pe unde a umblat mortul în viaţă” , şi stă, după unii „şase

săptămâni pe pământ după care se urcă la cer”, sau „trei zile cât stă şi mortul, seara venind să se culce,

sau „în sicriu alături de trupul său”, sau „pe feştila de sfoară luată dintr-un ghem făcut de o femeie

bătrână, curată, din buci de in. Tot această femeie o spală şi o ghileşte, iar bucata pe care stă sufletul se

pune în colţul din dreapta sus al camerei unde stă sicriul şi se atârnă pe ea prosoapele ce vor fi folosite

la înmormântare”.

Spălat şi pieptănat, mortul

se îmbracă cu haine noi,

cumpărate de rude după moarte,

sau în aproape toate cazurile

„pregătite de cel mort din timpul

vieţii.” Mortul se pune pe o laiţă

sau pe o masă în casa cea mare,

aşezat cu capul spre răsărit iar cu

picioarele spre uşă. Era acoperit

cu o pânză albă până la mâinile-i

care-i sunt puse încrucişat pe

piept şi peste care se pune o iconiţă şi un „toiag făcut din ceară curată de lungimea mortului cu o feştilă

din ghemul de sfoară de in”. Toiagul se aprinde când se trag clopotele în „cele trei răstimpuri ziua şi la

miezul nopţii”.


15

În timpul priveghiului se boceşte, mai ales la începutul serii. Nu există bocitoare de profesie, dar

bocesc totuşi femei cu glas frumos, bocetul fiind ascultat şi interpretat de cei prezenţi. Se boceşte pentru

a alina durerile şi pentru că „aşa-i frumos”. Bocetele sunt specifice doar celor trei zile ale ritualului

funerar. Întrucât această formă de comunicare este specifică pentru stabilirea unui dialog dinamic,

cadavrul este un participant obligatoriu.

După datină, înmormântarea are loc a treia zi după moarte. Cei ce vin pentru înmormântare

aşteaptă sosirea preotului care vine la ora fixată dinainte pentru aceasta. La intrarea în camera cu

mortul, primeşte o lumânare cu prosop şi face prohodul, apoi sicriul e scos din casă. Sicriul se duce cu

carul cu boi, de preferat de culoare neagră, cărora li se pune în coarne câte un prosop şi un colac. Dacă

de la casa mortului până la biserică nu e departe, mortul se duce cu năsălia, iar cei ce-l duc poartă câte

un prosop prins peste piept.

La capul sicriului, în car, este aşezată crucea, la

care se leagă un ştergar. După car urmează familia

celui mort, alţi cunoscuţi care vin să-l petreacă pe

ultimul drum. Persoanele care rămân acasă, pregătesc

mesele pentru praznic, aşează mâncarea şi băutura.

La 40 de zile de la deces, se repetă în biserică

slujba înmormântării, iar la mormânt se întinde o pânză

albă pe care se pun patru căni cu apă cu colaci şi nuci

şi legate cu câte o năframă şi se prohodeşte. Cu

această ocazie se face şi un praznic acasă.

II.2. OBICEIURI LA EVENIMENTE RELIGIOASE IMPORTANTE

II.2.1. OBICEIURI LEGATE DE PAŞTE

Febra pregătirilor Sărbătorii de Paști începe cu

mult timp înainte, în timpul Postului Mare, iar una dintre

cele mai vestite preocupări ale bucovinenilor este

încondeiatul ouălelor (închistritul ouălelor în vorba celor

din zonă), un obicei prezent și în alte zone ale țării, dar

nicăieri adus la nivel de artă, cum se întâmplă în

Bucovina. Mai ales în partea muntoasă a regiunii

(Brodina, Izvoarele Sucevei, Moldovița, Sucevița, etc.)

acest obicei este bine reprezentat. La Paște, pe


16

mesele localnicilor pot fi văzute adevărate opere de artă cum este acest coș cu ouă încondeiate de la

Sucevița.

Cu cât Învierea se „simte” mai aproape, gospodinele grăbesc pregătirile pentru prima zi de Paște,

zi în care toată familia aflată în jurul mesei îndestulate și după ce a postit cele șapte săptămâni, va gusta

din bucatele pe care Domnul le-a dat cu atâta dărnicie. La loc de cinste se află patiseria casei:

cozonacul, pâinea, plăcintele, tradiționala pască și bineînţeles colacul. Pregătirea acestora se face cu

migală. Pasca, ca și colacul, se împleteşte în șase și are ca semn distinct sfântă cruce. Înainte de a fi

introdusă în cuptor, coptura este unsă cu gălbenuș cu ajutorul unui pămătuf din pene de gâscă. Cu

siguranță, tradiționalele plăcinte poale în brâu nu au fost uitate. Gata rumenite, răspândind un miros

îmbietor, toate stau pe vatră la răcorit, spre încântarea gospodinei și în ochii lacomi, dar răbdători ai

copiilor.

Totul decurge într-o adâncă pace sufletească, ai casei având grijă că spre seară treburile să fie

încheiate, ultimul lucru ce rămâne de făcut fiind pregătitul coșului cu care femeile se vor duce la sfinţit.

Acesta va cuprinde câte ceva din bucăţele ce vor sta a două zi pe masa familiei: cozonac, pască, ouă

roșii, carnat de casă, mere, etc. Seara, înainte de începerea Slujbei de Înviere, îmbrăcaţi în hainele de

sărbătoare, îşi vor îndrepta pașii spre biserică.

Împistritul ouălor este un obicei practicat în zona

Bucovinei. În Săptămâna Mare, începând cu ziua de marți

până vineri, pe lângă simpla vopsire, se practică fie

încondeierea cu pensula, fie împistritul, folosindu-se ceară.

Cu timpul, tehnica încondeierii ouălor a ajuns la nivel de artă.

Deși femeile sunt cele care se ocupă de înfrumusețarea lor,

există, însa, și excepții când, familii întregi cunosc și practică

acest meşteșug. În zona Bucovinei tradițiile supraviețuiesc cu

greu schimbărilor însă exista oameni care duc mai departe meșteșugul împistritului și care își învaţă cu

drag și cu răbdare copiii tainele încondeierii ouălor.

Ouăle roșii sunt numite în Bucovina merișoare, iar

cele cu ornamente sunt numite încondeiate, închistrite

sau împistrite.

În Bucovina, cojile ouălor de Paște, sunt aruncate

în râu, pentru că apa să le poarte la „Blajini”, iar în felul

acesta află și Blajinii că pentru toți creștinii a venit

Paștele.

Printre motivele cele mai frecvențe ale vopsirii

ouălor putem menționa: reprezentări animale, frunze,

spice de grâu, instrumente de casă și teren, ornamente industriale, cruce, etc. Crucea este reprezentată

în tradiția românească la fel că în cea rusă sau moldovenească, de o cruce cu alte cruci mici la cele

patru margini.


17

Pentru slujba Învierii, credincioşii pregătesc coşul pascal şi îşi manifestă prezenţa şi bucuria la

actul Învierii, după specificul fiecărei zone

De Sfintele Paşti, în satele şi comunele din nordul Sucevei se pregătesc diferite dulciuri în mod

special „Babele”, prăjitură făcută din cozonac, ce se toarnă în forme speciale. Umplutura se pregăteşte

din nucă, rahat şi stafide. „Babele” sunt duse la slujba de Înviere. După terminarea acesteia, credincioşii

merg la cimitir, cu lumânările aprinse, pentru a aduce lumina celor dragi, plecaţi la viaţa veşnică.

În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în

clopotniţă şi spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu

această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşti, ca să fie

frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se

trag clopotele la biserică, aşa să alerge şi feciorii la ele.

Înainte de a începe degustarea bucatelor, fiecare membru

al familiei se „spală” pe faţă cu un ou roşu, pentru a fi sănătos şi

roşu ca oul, se spală apoi cu bani, cu convingerea că nu va avea pagubă tot anul, iar la urmă – cu flori,

pentru a rămâne frumoşi ca floarea.

II.2.2. OBICEIURI LEGATE DE CRĂCIUN

În Bucovina, Crăciunul este sărbătoarea care se păstrează, poate, mai mult decât în alte părți, fără

mari abateri de la tradiție. În preajma Crăciunului, se recuperează sau se restituie lucrurile împrumutate

prin saț, deoarece se consideră că nu este bine să ai lucruri împrumutate pe durata sărbătorilor de iarnă.

La români sărbătorile de iarnă se desfăşoară între 24 decembrie şi 7 ianuarie şi au ca puncte

centrale zilele Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei (cu ajunurile respective), caracteristica lor cea mai

importantă fiind repertoriul neasemuit

de bogat în datini şi credinţe, în realizări

artistice literare, muzicale, coregrafice

etc.

În ziua de Ajun, femeile

obișnuiesc să ascundă fusele de la

furca de tors sau să introducă o piatră

în cuptor, crezând că îndepărtează, în

acest fel, șerpii din preajma

gospodăriei. În dimineață aceleiași zile

se obișnuia, până de curând, ca femeia

să iasă afară, cu mâinile pline de aluat,

să meargă în livadă și să atingă fiecare pom zicând: „cum sunt mâinile mele pline cu aluat, așa să fie

pomii încărcați cu rod la anul”.


18

În Bucovina, colindatul este nu numai o datină ci, prin modul de organizare, a devenit o adevărată

instituție, cu legi și reguli specifice. Copiii și tinerii se întrunesc, din timp, în grupuri de câte 6 persoane,

pentru alcătuirea viitoarelor cete, selecția făcându-se în funcție de categoria socială, afinitățile personale,

calitățile morale sau gradele de rudenie. Tot din timp se alege și conducătorul cetei – numit vătaf, calfă

sau turc – ce trebuie să fie un bun organizator, să aibă autoritate asupra tinerilor, să aibă o conduită

morală ireproșabilă și să fie un bun dansator.

Colindatul, însă, moment culminant al Crăciunului, s-a păstrat cu multă acuratețe în majoritatea

comunităților bucovinene. Datina este deschisă de către copii, care, în jurul prânzului, în grupuri mici,

încep colindul, trecând, pe rând, pe la toate casele. În trecut, micii colindători, înainte de a plecă să

vestească Nașterea lui Iisus, se strângeau în cete pentru a-și cere iertare unii de la alții.

Colindele rostite de Crăciun sunt considerate ca cele mai vechi forme literare, la noi fiind atestate

încă din Evul Mediu.

Răsplata tradițională a micilor colindători constă în colăcei, mere, pere și nuci dar în zilele noastre

gazdele oferă mai ales bani și dulciuri.

Tinerii se îmbracă și astăzi în costume de iarnă tradiționale, cu sumane sau cojoace, și au căciulile

împodobite cu mirt și muscate. Șeful cetei are căciulă împodobită cu panglici multicolore, că semn

distinctiv. Până către mijlocul secolului al XX-lea, acompaniamentul colindătorilor se realiza doar cu

fluierul și ciurul (o tobă confecționată special pentru acest eveniment), pentru că mai târziu să se

generalizeze acompaniamentul cu fanfară sau cu instrumente muzicale moderne.

Colindatul

Colindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou. La colindat participă

tot satul tradiţional, deşi efectiv colindă doar copiii şi flăcăii, constituiţi în cete, ceata fiind alcătuită după o

orânduială bine stabilită, având o ierarhie proprie, un conducător şi un loc de întâlnire. Ea este structura

care stăpâneşte, în timpul sărbătorilor Anului Nou, viaţa satului. Amploarea colindatului este determinată

de „Festum incipium” al Anului Nou, caracter care a imprimat obiceiurilor legate de noul an nuanţe de

ceremonie deschisă, primitoare de înnoiri. Tot ce se petrece în această perioadă trebuie să aibă un

caracter augural, colindele caracterizându-se prin crearea unei atmosfere pline de optimism în care se

formulează dorinţe şi năzuinţe ale oamenilor, acesta atingând chiar limitele fabulosului.

Plugul

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă cu Plugul –

străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, a ajuns o urare

obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Urarea de pluguşor este de fapt un adevărat poem

care deschide cu har, recurgând la elemente fabuloase, toate muncile agricole. Obiceiul contribuie la

veselia generală a sărbătorilor de Anul Nou, colorând desfăşurarea acestei sărbători cu acele elemente

care ilustrează una din principalele ocupaţii ale poporului nostru – agricultura.


19

Pluguşorul reprezintă o formă de manifestare ceremonială, conţinând o desfăşurare dramatică, o

recuzită bine fixată şi un text de urare de mare frumuseţe. Cesta se încadrează ansamblului bogat şi

bine structurat al urărilor de Anul Nou din ciclul calendaristic, considerat ca o moştenire romană, având

un caracter saturnalic.

Obiceiul are, prin excelenţă, un caracter agrar, evidenţiat de recuzită (plug, buhaie, bice, tălăngi),

de elemente din scenariu (marcarea unei brazde în curtea gospodarului, pocnetul bicelor, sunetul

tălăngilor) şi în primul rând de textul literar, care este o descriere hiperbolizată, cu multiple exagerări

mitice a unei agriculturi ideale, surprinzând toate fazele muncilor agricole de la alegerea locului pentru

arat, semănatul grâului până la pregătirea colacului.

Obiceiul este cunoscut în satele sucevene cu o multitudine de termeni: „cu uratul”, „cu plugul”,

„pluguşorul”; „cu buhaiul”, „cu aratul”, „cu clopoţelul”. Pentru unele localităţi (Vicovu de Sus, Stulpicani,

Boroaia, Dolheşti) figurează câte doi termeni marcând grupul diferenţiat al urătorilor cu buhaiul faţă de

cel cu pluguşorul.

Ca dată calendaristică, pluguşorul este legat de sărbătorea Anului Nou, dar ca moment fix de

desfăşurare poate să varieze: atât în dimineaţa ajunului, cât şi în seara ajunului Anului Nou, sporadic

chiar în ziua de Anul Nou.

Performerii obiceiului diferenţiaţi pe categorii de vârstă, copii şi flăcăi, sunt cunoscuţi cu nume fără

specificaţie, generalizate mai multor forme de colindat – „urători” sau „colindători”, apărând sporadic şi

alte două denumiri „băieţii cu clopoţelul” şi „plugăraşi”.

Plugul, ca element semnificativ al recuzitei colindătorilor, nu reprezintă un element specific şi

răspândit în zonă, prezenţa lui în cadrul recuzitei obiceiului, fiind înregistrată doar în trei sate. În schimb,

instrumentele de produs sunete prin mişcare sau lovire – clopotele, bicele, buhaiul, ciocanele, tălăngile –

sunt răspândite în toate satele, în două dintre acestea apărând în formă tradiţională a recuzitei obiceiului

şi pistoalele.

Adresarea urării nu are un caracter selectiv, element specific satelor sucevene, colindătorii

adresau gospodarului urările tradiţionale era curtea gospodăriei, mai concret la fereastră. Când

colindătorii aveau şi plug se marca o brazdă în perimetrul curţii.

Aceştia erau aşteptaţi – ca şi în alte forme de colindat – cu obişnuitele daruri diferenţiate după

componenţa grupului, copiii primind colaci şi fructe, flăcăii şi oamenii căsătoriţi, colaci, băutură, uneori

mâncare (carne de porc, plăcinte), şi, cel mai frecvent, bani.

Sorcova

Obicei augural din ciclul manifestărilor închinate

întâmpinării Anului Nou. Însemnul ritual este alcătuit dintr-un

băţ sau o ramură verde, împodobită. Obiceiul se practică de

către un băiat, iar gazdelor li se adresează urări de bun augur,

invocându-se sănătatea, belşugul şi prosperitatea.


20

Pluguşorul copiilor

Pluguşorul copiilor este un obicei străvechi agrar, care se practică mai cu seamă în Moldova, legat

de manifestările augurale ocazionate de întâmpinarea noului an. În ajunul Anului Nou cetele de copii

intră din casă în casă să ureze purtând bice (harapnice) din care pocnesc, clopoţei, tălăngi, etc. Urarea

este un lung poem în versuri care prezintă succesiunea muncilor agricole – de la aratul ogorului până la

coptul colacilor.

Jocurile cu măşti la sărbătorile de iarnă

În folclorul nostru, ciclul celor 12 zile

care formează sărbătoarea Anului Nou

este cel mai important ciclu sărbătoresc

popular tradiţional, cel mai bogat şi colorat

prilej de manifestare. O multitudine de

acţiuni ceremoniale – spectaculare sunt practicate cu acest prilej, se urează, se fac daruri, se petrece,

se dansează, se cântă, într-o atmosferă impregnată de bucurie, ludică şi sărbătorească. Specifice sunt

colindatul (vizitarea rituală cu scop de urări polivalentă), alaiurile şi îndeosebi mascarea Bucovina, în

cazul de faţă judeţul Suceava, rămâne încă o zonă în care străvechile obiceiuri carnavaleşti de iarnă

sunt practicate intens, fie sub forma jocurilor străvechi de măşti mito-zoomorfe (Capra, Ursul, Căiuţii), fie

sub forma alaiurilor complexe, care includ capra sau ursul alături de numeroase alte personaje mascate,

cu scurte acţiuni comice (drac, îngeri, ţigani, moş, babă, etc.), cum este cazul pentru Malancă. Uneori,

acestora li se asociază forme de teatru popular propriu-zis.

De secole, în prag de an nou, bucovinene transfigurează prin măşti şi jocuri îndeletnicile zilnice,

momentele celor mai importante din viaţa omului (naşterea, căsătoria, moartea), ironizează prostia şi

urâtul, critica asupritorilor şi lauda gospodarilor de seamă ai comunităţii.

O dată cu trecerea anilor, masca tradiţională bucovineană a devenit obiect de artă şi, deşi unele

semnificaţii străvechi au început să dispară din conştiinţa creatorilor contemporani, s-au păstrat, în mod

aproape miraculos, structurile plastice ale fiecărui tip de însemne ceremoniale. Ceata mascaţilor din

seara de ajun a Anului Nou, a măştilor pe uliţele satelor bucovinene nu este determinată doar de sensul

carnavalesc al petrecerii, ci are o motivaţie mult mai profundă, convingerea că, respectând şi ducând

mai departe obiceiurile străbunilor, oamenii vor avea parte, în anul care vine, de holde îmbelşugate şi

livezi rodnice, de sănătate şi putere.

În satele bucovinene se obişnuieşti ca, în ziua de ajun a Anului Nou, pe uliţe să umble mascaţii,

într-o singură ceată, denumită diferit de la aşezare la alta: pârtie, bandă, malanca, hurţa, etc. Ceaţa

reuneşte toate personajele mascate, ursul, capra, căiuţii, urâţii, frumoşii, dracii, doctorii, ursarii,

bunghierii, etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmiţează, iar bandele rezultate încep să

meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou îşi intră în drepturi.


21

Jocul ursului

Învierea ursului redă metaforic succesiunea anotimpurilor. Unul dintre cele mai impunătoare

personale din Bucovina este ursul. Cultul ursului este moştenit de la geto-daci, care considerau acest

animal ca fiind sacru. De altfel, chiar numele lui Zalmoxis este derivat de la

blana de urs, „zalmos”, însemnând chiar „blană de urs”.

La Gura Humorului s-a păstrat obiceiul ursului de paie. „Cel care se

marchează în urs de paie este îmbrăcat în ajun de Anul Nou cu frânghii care

au fost răsucite din paie de grâu sau secară. El însoţeşte ceata ursului în

toată noaptea de Anul Nou. În dimineaţa de Sf. Vasile se obişnuieşte ca

aceste frânghii de paie de secară sau grâu, care se coseau pe haine, să fie

arse. Cei care joacă ursul nu au voie să se dezbrace până la trecerea în noul

an”1.

Pregătirea ursului se bucură de o atenţie specială în Bucovina. În zona

Câmpulung Moldovenesc, forma capului de urs se obţine întinzând o piele de

viţel peste o căldare metalică, în timp ce la Bosanci şi Udeşti se foloseşte ca

suport un schelet metalic, peste care se aşează o blană de viţel sau de miel2.

De la gât în jos, corpul celui care se marchează în urs este acoperit cu blană, cusută direct pe haine sau

cusută ca un costum care se îmbracă cu uşurinţă. jocul ursului este cel mai spectaculos dintre toate

jocurile animalelor întâlnite în cetele bucovinene. Urşii joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi,

îmbrăcaţi cu haine cât mai colorate, care poartă pe spate o mantie şi pe cap au şepci de genul celor

militare, pe care sunt lipite sfere împodobite cu oglinzi şi globuri. Sub comanda ursarilor, urşii joacă în

cerc, se rostogolesc, lovesc pământul cu picioarele şi, într-un final, mor. Apoi învie miraculos, moment

ce redă metaforic succesiunea anotimpurilor, succesiune care, în credinţa bucovineană, stă sub semnul

acestui animal, capabil să învingă iarna şi care ştie când vine, cu adevărat, primăvara.

Jocul caprei

Capra a fost socotită de români ca animalul care dă

semne dacă vremea va fi bună sau rea. Jocul „caprei”

(omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost,

desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul

sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă

rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele

păstorilor, succesul recoltelor – invocat şi evocat de boabele

care se aruncau de gazdă peste cortegiul „caprei”. Jocul „caprei”, generalizat în toată ţara la sfârşitul

secolului al XIX-lea şi fiind socotit un joc păgân, mulţi slujbaşi ai bisericii au refuzat să-l primească pe la

casele lor, socotindu-l „nevoit de legea creştinească” (Gr. Tocilescu). În zilele noastre, jocul a rămas un

1 Vera Romaniuc – director Muzeul Etnografic Gura Humorului 2 Maria Mărgineanu – director Muzeul etnografic al Bucovinei


22

pretext pentru una dintre tradiţionalele manifestări artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe,

covoare, ştergare, ş.a., în culori vii, uneori stridente, pentru înveselirea gospodarilor şi pentru urări bune

cu prilejul Anului Nou. În satele şi comunele maramureşene se practică „două tipuri distincte de capră”:

jocul caprei – bazat numai pe acompaniament muzical (la Ieud, un singur fluieraş; la Botiza, patru sau

şase Fluieraşi) şi jocul caprei inclus într-un spectacol popular complex. Ca şi celelalte jocuri cu măşti

practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul „caprei” şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice

(capra, ciobanul, ţiganul), măştile de „draci” şi „moşi” care prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase,

măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc.

Capra constituie masca principală a sărbătorilor de iarnă din zonă, ea subordonându-şi celelalte

alaiuri de mascaţi. Ea este jucată de un cioban, dar şi de un moşneag. Jocul în sine, ca şi la urs,

urmează regulile excesului comic de mişcare, iar împodobirea are o varietate deconcertantă. Dar

contribuţia specifică zonei este un fenomen spectacular mai larg, respectiv Malanca (aşa cum se

desfăşura ea la Brodina de Sus, Vatra Moldoviţei sau Vicovu de Sus). Fenomenul cetei de colindători îşi

găseşte prin Malancă dezvoltarea spectaculoasă şi formală maxima într-un cortegiu variat ca personaje

şi ca desfăşurare dramatică (până la 20 de personaje cu funcţii dramatice deosebite).

„Vindecarea” caprei simbolizează sosirea Anului Nou. Se caracterizează printr-o vitalitate

excesivă, prin care reuşeşte să capteze atenţia asistenţei.

Asemănător cu capra, din punctul de vedere al dansului şi al costumului, este cerbul. Masca de

cerb sau capra se compune din cap, cu maxilar clămpănitor şi un trup realizat dintr-un covor sau o

pătură. Un trofeu de cerb sau coarne de capră se regăsesc în partea superioară a măştii. Între coarne se

realizează compoziţii decorative deosebite, la care se folosesc mărgele, oglinzi, beteală, flori, etc. Capra

(sau cerbul) este însoţită de personaje care simbolizează ciobanii, moşnegi sau babe, precum şi de

dansatori în costume populare. În cursul dansului caprei există un moment în care animalul se

îmbolnăveşte şi cade la pământ. Ciobanul intră în panică şi poartă un dialog extrem cu capra, dialog

care, în unele localităţi este chiar un descântec. Cât timp capra este în agonie, membrii alaiului sunt

îngrijoraţi, dar o dată cu însănătoşirea animalului, reapar bucuria şi veselia. Acest moment din dansul

caprei semnifică „moartea” anului care tocmai se încheie şi naşterea anului care vine.

Jocul căiuţilor

Calul înlătură spiritele rele. În zonele sudice, în special ale Bucovinei, se întâlneşte, la pragul dintre

ani, dansul căluţului, Profesorul Mihai Camilar, de la Muzeul Etnografic Gura Humorului, ne spune: „În

Bucovina, căluţul apare în trupe separate, de căluţi, sau căiuţi, ori în amestecuri cu alte animale. Cele

mai frumoase obiceiuri legate de căluţi se întâlnesc la Zvorăştea, Dolheşti şi Fântânele. Semnificaţia

este aceeaşi: de apărare a omului, a locuinţei, de spiritele rele. Calul este animalul care înlătură spiritele

rele. La casele din Bucovina, la capătul grinzilor de la case sunt sculptate capete de cai pentru că

înlătură spiritele rele”3.

3 Eusebiu Camilar – profesor Muzeul Etnografic Gura Humorului


23

Momentul acesta de trecere dintre ani este marcat şi de confruntarea spiritelor rele cu cele bune.

Şi atunci este nevoie ca spiritele rele să fie înlăturate

fie prin prezenţa unor personaje, a unor animale care

au această putere apotrofaică, fie prin zgomote care se

fac cu biciul de la pluguşor, cu tălăngile, cu buhaiul.

„Dansul căluţilor este foarte energic, foarte exuberant,

cu mişcări foarte rapide. Tinerii aleşi să poarte această

costumaţie sunt dansatori excelenţi. Ei se îmbracă în

cămăşi de culoare albă, imaculată, culoarea sincerităţii.

Capul şi gâtul animalului sunt acoperite cu pânză albă,

peste care se lipeşte coama din păr de cal. Profilul capului de cal este împodobit cu panglici, oglinzi, flori

naturale sau artificiale, o exuberanţă de culori, o explozie de bucurie4.

„Bunghierii” şi „urâţii” sunt elemente specifice Bucovinei, în cadrul obiceiurilor de iarnă. Bunghierii

sunt întâlniţi sub formă de jandarmi în cetele de la Udeşti, de împăraţi la Bosanci, unde există un joc,

împăraţii de Bosanci. „Ei sunt o parodiere a elementului austriac. La cumpăna anilor, oamenilor le era

permis să se revolte şi să critice sub această mască. De fapt, bunghierii nu sunt niciodată mascaţi, ei

sunt frumoşii cetelor de la Anul Nou”5.

La Câmpulung Moldovenesc, bunghierii sunt îmbrăcaţi în uniformă albastră sau kaki, care

parodiază uniforma austriacă, cu foarte mulţi nasturi, cu epoleţi. La Vama, ei poartă căciulă împodobită.

În părţile sudice, împăraţii au căciuli împodobite, îmbrăcate în pene diferit colorate în funcţie de rangul

pe care îl are mascatul în ceata. Prezenţa unui număr mare de

bunghieri în ceata de Câmpulung se explică prin evoluţia istorică a

acestei comunităţi. Spre deosebire de alte aşezări din Bucovina

anexate de austrieci, locuitorii din Câmpulung, care erau locuitori ai

unei comunităţi libere, s-au opus procesului de aservire totală, de

înlăturare a privilegiilor de care s-au bucurat ei o perioadă foarte

lungă de timp. La Câmpulung se vorbea de republica Câmpulungului,

şi acolo a existat obştea Câmpulungului, care s-a opus permanent elementului străin. Acesta de

rezistentă a existat peste tot, dar nicăieri aşa puternic ca la Câmpulung. În cei 144 de ani de stăpânire

austriacă ei s-au opus permanent. Astfel se explică prezenţa unui număr mai mare de bunghieri în ceata

de Câmpulung.

În antiteză cu bunghierii se află „urâţii”. Aceştia evidenţiază, prin intermediul măştilor, cele mai

respingătoare răci ale caracterului uman. Prin intermediul acestor măşti se ironizează prostia, se ia în

batjocura bătrâneţea (ca fenomen) şi moartea. În preistoric, ursul se juca în luna martie.

4 Vera Romaniuc – director Muzeul Etnografic Gura Humorului 5 Vera Romaniuc – director Muzeul Etnografic Gura Humorului


24

Steaua

Obicei care face parte din sfera urărilor augurale şi care se petrece în seara de ajun a Crăciunului.

De obicei, cei care merg cu steaua sunt copii în vârstă de 7-14 ani. Acest obicei are conotaţii religioase

referitoare la naşterea Domnului.

„Cântecele de stea” provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din

literatura latină medievală a Bisericii Catolice şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al

stelarilor, cântă versuri religioase despre naşterea lui Isus, precum: „Steaua sus răsare”, „În oraşul

Vitleem”, „Trei crai de la răsărit”, etc. În unele locuri, în noaptea Crăciunului, putem întâlni şi cântarea

religioasă cunoscută sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă

religioasă ne înfăţişează misterul Naşterii Domnului în toate fazele sale. Personajele dramei sunt Irod şi

ceata sa de Vicleim, un ofiţer şi soldaţi îmbrăcaţi în portul ostaşilor români, trei crai sau magi: Melchior,

Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi în unele părţi o paiaţă. Originea lui este apuseană şi se leagă

de misterul celor trei magi ai evului mediu. A pătruns la noi prin intermediul saşilor din Transilvania.


25

CAPITOLUL III

MEŞTEŞUGURILE TRADIŢIONALE LOCALE

Bucovina este cunoscută pentru costumele sale populare, mobila, olăritul, tapiserie şi covoare.

Fiecare detaliu al acestor meşteşuguri reflectă istoria şi moştenirea culturală a regiunii, fiind în acelaşi

timp îndeletniciri unice care pot fi transmise de la o generaţie la alta. În plus, lucrările complexe de artă,

cum ar fi ouăle încondeiate de Paşte, pâinea împletită, măştile populare şi costumele tradiţionale sunt

realizate pentru a celebra anumite sărbători religioase.

Exemplele acestei arte sunt expuse în muzeele de artă populară pe tot cuprinsul Bucovinei.

III.1. OLĂRITUL

Unul dintre cele mai

vechi meşteşuguri, olăritul a

apărut ca o necesitate a

oamenilor de a prepara şi

păstra hrana. Acum acest

meşteşug este continuat de

meşteri olari din Rădăuţi şi

Marginea. Specificul vaselor

din Rădăuţi îl reprezintă culorile folosite pentru decorare. Astfel vasele sunt desenate cu figuri

geometrice sau florale de culoare maro, verde, sau galben, pe fond roşu sau alb. Ceramica de Marginea

este deja o marca binecunoscuta în întreaga lume. Ceramica de culoare neagră este o mărturie a originii

dacice, ea întâlnindu-se astăzi doar la Marginea. Tehnica realizării vaselor este aceeaşi folosită acum

sute de ani, adaptată însă vremurilor noastre.

Dacă în trecut vasele erau arse în gropi mari de 1,5 m., de forma unui con cu vârful în sus, alături

de care era o groapă mai mica, ce comunica printr-un canal cu prima şi în care se făcea focul, astăzi

arderea se face în cuptoare închise şi în partea superioară şi la gurile de foc. Culoare cenuşie sau

neagră este dată de arderea fără oxigen.

Formele vaselor sunt şi ele fie din vremuri străvechi: oala

înaltă, oala mare cu doua toarte sau străchini, fie moderne:

vaze, platouri, căni. Tehnica de decorare este pentru toate cea

tradiţională: vasele se lustruiesc cu o piatra specială, astfel ca

urmele cenuşii rămase pe pereţii vasului încă nears să se

amestece cu negrul.


26

Ceramica populară, definită drept „cea mai veche întrebuinţare, pe deplin conştientă şi calculata,

pe care omul a dat-o unei transformări chimice”, a cunoscut, printre cele dintâi, efectele „revoluţiei

neolitice”, constând, în acest caz, din perfecţionarea arderii închise în cuptoare uni- sau bicamerale,

unele simple, fără vatra organizată, altele cu placă perforată care desparte camera de foc de cea de

ardere, şi din introducerea roţii de olar, iniţial, cu mişcare înceată, acţionată manual, ulterior, cea rapidă,

acţionată de picior (cea dintâi s-a păstrat în funcţiune până în deceniul şase al secolului al XX-lea).

Vechimea olăritului în comuna suceveană Marginea este aproape mitică, iar prin ceramica neagră,

cu reflexe sidefii, satul bucovinean a ajuns cunoscut în întreaga lume. Marginea, dacă nu este singurul,

este cu siguranţă cel mai important centru de producere a ceramicii negre din Bucovina. O mână de

oameni, care şi-au făcut din olărit un mod de viaţă, continuă să învârtă roată şi să ardă în cuptorul

înăbuşit vasele de lut, la fel ca strămoşii lor. Olarii din Marginea sunt tot mai putini – meşterii bătrâni duc

secretele meseriei în pământul pe care l-au mângâiat o viaţă întreagă, în timp ce tinerii tânjesc să plece

din sat şi caută alte îndeletniciri, mai bănoase. Două familii mai păstrează vie tradiţia autentică a

olăritului la Marginea – Magopăţ şi Pascaniuc. Bătrânul Dumitru Pascaniuc s-a stins din viaţă, lovit de o

boală necruţătoare, iar secretele olăritului sunt păstrate de ceilalţi membri ai familiei. Fraţii Magopăţ, Ion

şi Gheorghe, împreună cu un văr, au dezvoltat, după 1989, o timidă afacere, pornită chiar de la

producerea şi valorificarea ceramicii negre. În centrul satului, la şosea, asociaţia familială a fraţilor

Magopăţ a ajuns să dea de lucru, în timp, la 12 oameni, care îşi câştigă pâinea din olărit.

„Bunicul meu, Ilie Magopăţ, care a trăit 83 de ani, a fost olar, ca şi tatăl meu, Vasile Magopăţ. Şi

străbunicul, care a trăit pe la o mie opt sute şi ceva, Gheorghe Magopăţ, tot olar a fost”6. El a început să

învârtă roata încă din copilărie, iar prin 1972, la 20 de ani, când s-a angajat la atelierul de ceramică al

Cooperativei meşteşugăreşti din comună, cunoştea deja meserie. „La acea vreme, lucrau în atelier peste

40 de oameni. Am mai rămas 12 în total. S-au schimbat, între timp, lucrurile. Am plecat de la cooperaţie,

am înfiinţat asociaţia şi am continuat să lucrez în lut”, a mai spus mărgineanul.

Focul îl face cu lemne de brad, stivuite prin întreg atelierul. Pentru a ieşi ceramica neagră, cuptorul

trebuie închis şi în partea de sus, şi la gurile de foc. După ce se arde, vasul se lasă în cuptor timp de 24

ore, în fum. În timp ce oala se răceşte, porii se încarcă cu fum şi astfel ceramica devine neagră.

III.2. ÎNCONDEIEREA OUĂLOR

Originea ouălor colorate, apoi ornate ori decorate, mai nou

încondeiate, se pierde în negura timpurilor. Marea majoritate a

cercetătorilor le atribuie o vârstă precreştină, aducând în acest sens o serie

de mărturii. Lăsând la o parte legendele şi credinţele care atestă

străvechimea ouălor colorate şi decorate, se impun atenţiei, cu deosebire,

6 Ion Magopăţ – meşter olar Marginea


27

mărturii de ordin material, provenite din cercetări arheologice şi din documentele conservate prin timp.

Oul este considerat ca sâmbure al creaţiei sau ca simbol al fecundităţii, al zămislirii vieţii. Din

timpurile cele mai vechi, oul a inspirat numeroase legende, basme, o întreagă mitologie şi o întreagă

literatură

O adevărată comoară a culturii populare bucovinene, meşteşugul încondeierii ouălor este strâns

legată de arta broderiei şi a decorurilor care se găsesc pe costumele naţionale. Toate aceste arte

transformă un lucru obişnuit într-un lucru deosebit de frumos.

Oul reprezintă filosofia existenţei umane şi istoria străbună, o mărturie a datinilor, credinţelor şi

obiceiurilor pascale.

Meşteşugul se învaţă în familie şi se

transmite din generaţie în generaţie. Pentru

ochiul expert există o abundenţă de

creativitate exprimată prin diverse tehnici de

lucru şi stiluri personale.

Cei neiniţiaţi vor descoperi o sărbătoare

a culorilor, un adevărat test al răbdării şi o

pasiune unică ce încântă văzul şi sufletul. Meşteşugul de a „încondeia” ouă se observă în armonia

culorilor, delicateţea modelelor transmise din generaţie în generaţie şi măiestria execuţiei, ridicând acest

meşteşug la rangul de artă.

Ouăle încondeiate din Bucovina se deosebesc net de cele din restul ţării, originea lor fiind uşor de

recunoscut de la prima privire. Ornamentele folosite sunt aproape numai geometrice, iar puţinele motive

florale sunt mai reduse, ocupând un spaţiu restrâns în cadrul compoziţiei geometrice. Singur, spicul de

grâu este redat în forma sa naturală. Cât priveşte ornamentele cu figuri de animale, cele mai utilizate

sunt peştele, cerbul, iepuraşul, căprioara, dar şi acestea ocupă locul restrâns în cadrul ornamentelor

geometrice, de regulă, numai jumătatea oului.

În vechime, pe lângă simpla vopsire a ouălor, existau în toate

aşezările dintre Obcinile Bucovinei două tehnici clasice: încondeiatul

cu pensula sau cu peniţa şi împistritul, folosindu-se ceara şi tehnici de

meşteşug arhaice, care transformau meşterii în adevăraţi creatori,

individualizându-se creaţiile în aşa fel, încât se puteau recunoaşte

după arta fiecăruia.

Există două tehnici de împistrire: tehnica veche, arhaică, şi cea

actuală. Motivele ornamentale sunt orientate în funcţie de axul polar al

ovoidului. Împărţirea în registre se realizează urmărind perpendicularitatea, fapt observat la toţi creatorii.

Vârful şi baza oului constituie două zone care, în cazul împistririi, comportă o serie de elemente

specifice.


28

Ouăle sunt încondeiate în trei-patru culori, de obicei, ţinând cont şi de simbolul fiecărei culori în

parte: roşu (soare, foc, dragoste), negru (eternitate, statornicie, absolutism), galben (lumina, bogăţia

recoltelor, tinereţea, ospitalitate), verde (forţa naturii, rodnicie, speranţă, prospeţime), albastru (sănătate,

seninul cerului), violet (stăpânire de sine, răbdare, încredere, dreptate) Paleta cromatică a ouălor

încondeiate face diferenţa între principalele zone în care se practică acest meşteşug.

Astfel, culoare roşie este specifică zonei Brodina, negru zonei Ciocăneşti, verde şi albastru pentru

Ulma sau portocaliu pentru Moldoviţa.

Ouăle sunt încondeiate în trei-patru culori, de obicei, ţinând cont şi de simbolul fiecărei culori în

parte: roşu (soare, foc, dragoste), negru (eternitate, statornicie, absolutism), galben (lumina, bogăţia

recoltelor, tinereţea, ospitalitate), verde (forţa naturii, rodnicie, speranţă,prospeţime), albastru (sănătate,

seninul cerului), violet (stăpânire de sine, răbdare, încredere, dreptate) Paleta cromatică a ouălor

încondeiate face diferenţa între principalele zone în care se practică acest meşteşug.

Astfel, culoare roşie este specifică zonei Brodina, negru zonei Ciocăneşti, verde şi albastru pentru

Ulma sau portocaliu pentru Moldoviţa.

Din ornamentarea geometrică a ouălor deosebim simboluri şi

semnificaţii precum:

linia dreaptă verticală – viaţă;

linia dreaptă orizontală – moarte;

linia dublă dreaptă – eternitate;

linia cu dreptunghiuri – gândire şi cunoştinţă;

linia ondulată – apă, purificare;

spirală – timp, eternitate.

Toţi specialiştii, atât români cât şi străini, sunt de părere că ouăle huţule sunt cele mai reuşite şi se

caracterizează prin ornamente geometrice foarte fine, alcătuite dintr-o mulţime de romburi şi pătrăţele

mici, care se numără cu sutele, alături de altele ceva mai mari şi de alte ornamente cum ar fi nelipsitul

meandru.

O altă caracteristică a ouălor huţule este cromatica lor, culorile de bază sunt galben, portocaliu şi

maro închis-roşcat. Se mai folosesc culorile: verde, violet, albastru, care ocupă spaţii foarte restrânse pe

suprafaţa oului sporindu-i valoarea decorativă.

Ouăle huţule se fac în comunele Ulma, Brodina, vatra Moldoviţei, Moldoviţa, Izvoarele Sucevei,

Moldova Suliţa, Breaza, acolo unde trăiesc huţulii.

III.3. PRELUCRAREA LEMNULUI

În Bucovina – „Ţara Fagilor” binecunoscută pentru întinderile-i vaste de păduri, meşteşugul

prelucrării lemnului a prins contur încă din vremuri arhaice.


29

Preocuparea pentru prelucrarea artistică a lemnului îşi găseşte multiple explicaţii, dar una dintre

cele mai plauzibile constă în aceea că materialul se pretează la

întrebuinţări diverse, cu multă uşurinţă, iar decorarea propriu-zisă

se realizează cu unelte simple (topor, bardă, daltă, briceag),

nepresupunând tehnologii elaborate minuţios. Un alt argument îl

poate constitui faptul că lemnul a fost prelucrat artistic de om

înaintea lutului, constituind astfel materialul asupra căruia s-au

imprimat primele însemne decorative.

Din punct de vedere al tehnicilor folosite, nu se poate vorbi de sculptură în lemn propriu-zisă,

întrucât rareori se realizează detaşarea completă a unui volum, însă se folosesc alte tehnici: crestarea,

incizia, pirogravarea, intarsia, cojirea, încovoierea, cioplirea, înfăşurarea şi împletirea, încrustarea şi, în

cazuri deosebite, tehnica ronde-bosse, de asemenea, perforarea (traforarea), iar pentru botele

ciobăneşti turnarea sau umplerea cu metal (cositor).

Factorii istorico-geografici şi-au pus accentul pe dezvoltarea culturii lemnului pe aceste meleaguri.

Meşteşugul prelucrării lemnului în Bucovina diferă de la o zonă la alta, prezentând particularităţi în

special datorită influenţelor aduse de etnicii germani,

polonezi sau slovaci colonizaţi imediat după anexarea

acestei regiuni la imperiul Austro-Ungar (1774) pe linia

tehnicilor de lucru specifice.

În prezent se poate vorbi de o adevărată civilizaţie

a lemnului în Bucovina, atât prin varietatea tehnicilor

folosite la prelucrare, dar şi prin importanţa pe care o aveau obiectele confecţionate din lemn în

gospodăria bucovineană. Îmbinând utilul cu frumosul, din lemn se făceau casele, şura, grajdul, poarta şi

gardul, mobilierul din interiorul caselor(lada de zestre, masa, patul, laviţa, blidarul), coveţi, poloboace,

lingurele, războiul de ţesut, roata, fusul şi furca pentru tors.

În prelucrarea lemnului s-au specializat dulgherii în construcţia caselor, şurelor, grajdului, tâmplarii

care făceau uşi, ferestre şi mobilier, dogarii care confecţionau poloboace, ciubere, cofe.

De remarcat sunt decoraţiunile de pe toate aceste obiecte având diverse forme geometrice sau

florale.

III.4. ŢESUTUL

Ţesutul ocupă un loc aparte în arta

tradiţională meşteşugărească. Țesutul şi cusutul

se făceau în familie şi reprezentau parte din

îndeletnicirile de bază ale femeii, fiind şi astăzi o


30

realitate în satul bucovinean.

O activitate casnică principală a fost, din timpurile cele mai îndepărtate, prelucrarea fibrelor textile

şi confecţionarea celor două sortimente de produse: textile de casă şi ţesături pentru îmbrăcăminte.

Fibrele textile prelucrate în gospodăria locală au fost lâna, cânepa şi inul.

Cânepa şi inul erau cultivate pe lângă fiecare gospodărie, întrucât deţineau o pondere importantă

ca materie primă pentru tors şi ţesut. După recoltatul plantelor, acestea se strâng în snopi, apoi, după

uscare, se depun în topile special amenajate. După putrezirea părţii lemnoase se scot din topile şi se

aşează la soare pentru a se usca. După o uscare perfectă,

snopii se meliţau, întâi în meliţoi pentru a se rupe mărunt

partea lemnoasă, apoi în meliţă, cu care ocazie se

îndepărta această parte lemnoasă (puzderie), rezultând

fuiorul. Ultima operaţiune este pieptănatul cu ajutorul ragilei

şi al pieptenilor, apoi mai multe fuioare sunt înmănuncheate

într-un caier, urmând a fi tors. Firele mai groase de cânepă

(haldanele), înainte de a fi meliţate sunt bătute cu maiul

pentru a se muia partea lemnoasă.

Cele mai numeroase elemente ţesute sunt destinate împodobirii şi decorării interiorului locuiţelor.

Astfel, se ţes lăicere, scoarţe sau paretare din lână colorată cu motive geometrice sau florale,

ştergare pentru împodobirea interiorului caselor sau pentru diferite evenimente care marchează

momente din existenţa umană (căsătoria, moartea).

De remarcat sunt şi ţesăturile de traistă în carouri, specifice zonei de munte.

Pentru ţeserea diverselor piese se folosea acelaşi război orizontal (stative), dar se schimbau

sulurile, spetele, uneori iţele şi călcătorul. Pe aceleaşi stative se ţesea şi pânza şi covoarele.

III.5. PORTUL POPULAR

Portul popular pune în evidenţă talentul şi sensibilitatea pentru frumos a locuitorilor acestor zone,

care în zilele de sărbătoare îmbracă aceste straie.

Portul românesc, ca trăsături generale, are aceeaşi asemănare pe tot cuprinsul ţării, bineînţeles,

cu deosebiri de amănunte, cu schimbări de formă, croială sau numai în modul de folosire a pieptănăturii

şi a podoabelor. Diferitele costume sunt caracteristice regiunilor şi zonelor respective.

La popoarele din Peninsula Balcanică: sârbi şi bulgari se întâlnesc un port asemănător cu al

nostru, uneori cu aceleaşi elemente, singura deosebire constând din amănuntele decorative şi colorit. În

Macedonia, zavelca7 (din Mehedinţi) se găseşte până în Munţii Pindului. Rutenii din Moldova de Nord se

7 Zavelcă sau vâlnic – partea din costum care îmbracă corpul de la talie în jos, de culoare neagră sau albastră, plisat în formă de acordeon, brodat pe două treimi, de jos în sus, cu beteală albă argintie


31

îmbracă aproape la fel cu portul moldovenesc, iar toate aceste asemănări se datoresc faptului că aceste

popoare au trăit în apropiere şi în aceeaşi unitate culturală tracă.

Bazat pe o veche moştenire, portul popular românesc a evoluat de-a lungul timpurilor, adoptând

diferite tipuri şi variante a căror frumuseţe şi bogăţie sunt bine definite, situându-se astfel printre cele mai

valoroase creaţii ale artei populare româneşti.

Portul popular în general se diferenţiază în funcţie de: profesie, anotimp, ocazii festive, vârstă şi

sex, adaptându-se prin structura sa

ocupaţiilor specifice fiecărei zone. De

exemplu, piesele folosite în timpul muncilor

sunt mai simple, mai puţin ornamentate;

mai cu deosebire în zonele muntoase se

impun elemente distincte în port, iar

costumul ce se îmbracă la nuntă este cel

mai frumos ornamentat, confecţionat special în acest scop.

Uneori, în costum se reflectă diferenţa de vârstă: astfel copiii poartă aceeaşi îmbrăcăminte ca şi a

celor adulţi, iar ca tip de îmbrăcăminte este folosit cel vechi, tradiţional, la fel ca la cei vârstnici.

Diferenţierile de vârstă se mai disting şi prin folosirea unor piese de port. La femei, această deosebire

constă în schimbarea gătelii capului, precum şi ansamblul costumului prin care se distinge faţă de

femeia căsătorită.

Ca şi în trecut, femeile din Bucovina lucrează costumele populare manual, folosind motive

folclorice: spicul, soarele, frunza şi nu în ultimul rând, crucea simbolizând credinţa în Dumnezeu.

Portul femeiesc este format dintr-o cămaşă bogat împodobită cu motive florale şi geometrice, o

catrinţa ţesută cu fir auriu, care este legată în talie cu brâu colorat, iar în picioare se poartă opinci. Iarna,

femeile poartă bundiţe, ciorapi şi baticuri din lână.

Portul bărbătesc este format dintr-o cămaşă mai lungă, care prezintă în general o broderie

geometrică în culori de negru sau maro, legată la mijloc cu o curea din piele, o vestă (bundiţă) cu pielea

albă în afară decorată cu motive florale sau geometrice şi adaosuri din blană de jder şi cu blană spre

interior, iţari din lâna, pe cap o căciulă din piele de miel, iar în picioare opinci.

Există şi anumite haine pentru anotimpurile reci, respectiv sumanul, folosit toamna - este

confecţionat dintr-o haină din lână deasă - şi cojocul - o haină lungă până la genunchi, cu blana întoarsă

în interior şi pielea în afară, decorat cu flori brodate.

Indiferent de zona etnografică, frumuseţea portului popular din Bucovina a făcut înconjurul lumii,

peste tot fiind admirat şi apreciat.


32

III.6. PICTURA ICOANELOR

Ocupând un loc de seamă în creaţia

noastră populară, creatorii din zonă au impus o

modalitate de pictură pe sticlă şi pe lemn locală,

preluând scene din frescele mănăstirilor

bucovinene si gravurile vechi, replici după icoane

tradiţionale şi imagini din obiceiurile şi ocupaţiile

locale.

În acest ţinut al mănăstirilor, picturile icoanelor pe lemn, lucrate în stil bizantin, foloseşte formulele

transmise de-a lungul multor generaţii.

Pictura icoanelor pe sticlă, se realizează pe spatele acesteia, astfel încât aceasta serveşte atât ca

suport al picturii, cât şi ca luciu al suprafeţei pictate. O particularitate deosebită a lucrărilor realizate în

această zonă este o remarcabilă fineţe a desenului, precum şi sobrietatea culorilor.

Icoanele pe sticlă şi pe lemn din Bucovina sunt de o rară frumuseţe artistic remarcându-se prin

cromatica folosită, care nu depăşeşte paleta altiţelor geometrice, mergând de la tensiunea albastrului de

Voroneţ până la culorile aureolelor, care, în marea lor majoritate, sunt lucrate în foiţă de aur.

Arta picturii pe sticlă

S-a dezvoltat ca meşteşug popular în Transilvania şi în nordul Moldovei, în unele centre urbane şi

rurale, începând cu secolul al XVIII-lea. Procedeul a fost folosit mai întâi în Tirol şi Boemia de Sud, de

unde s-a răspândit şi în spaţiul românesc, fiind favorizat de existenţa multor ateliere de sticlărie.

Spre deosebire de centrul Europei, tehnica picturii pe sticlă din Transilvania şi-a păstrat filonul

popular nealterat de influenţele urbane. Dacă tehnicile de lucru au fost aceleaşi în mai toate centrele

româneşti, în schimb modalităţile de interpretare a temelor abordate diferă de la un centru la altul, de la

un meşter la altul.

Faţă de numărul mare al centrelor de pictură pe sticlă în trecut, astăzi au mai rămas doar centrele

de la Lay (Alba), Sibiel (Sibiu), Iernut (Mureş), Nicula (Cluj), Arpaş (Făgăraş). Centrele cele mai active

sunt la Cincu şi la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbătă de Sus, ambele în judeţul Braşov. Valenţele

artistice şi chiar turistice ale acestui meşteşug sunt date de tematica iconografică ortodoxă, de factură

bizantină, armonizarea şi alternanţa tonurilor de un rafinament deosebit. Culoarea susţine perfect fineţea

desenului, iar frumuseţea multor icoane este sporită prin prezenţa foiţelor de aur şi argint care le

amplifică valoarea şi originalitate.

Arta icoanelor

Icoana a reprezentat dintotdeauna o parte componentă a sufletului ţăranului român. Toate

activităţile pe care el le desfăşoară trebuie să se afle sub semnul binecuvântării dumnezeieşti. Icoana


33

este nelipsită din casa tradiţională, fiind folosită ca obiect de cult, sau cu scopul decorativ şi religios, cum

este cazul icoanelor pictate pe sticlă de pe cuprinsul întregii Transilvanii.

III.7. MĂŞTILE POPULARE

Confecţionarea măştilor populare în tradiţia

populară este strâns legată în special de sărbătorile

de iarnă. În cadrul obiceiurilor de iarnă desfăşurate

în vetrele satelor, masca are un rol extrem de

important.

Pentru confecţionarea măştilor se folosesc

blanuri (de oaie, capră, urs), piele, lemn cioplit, coji

de copac, metal, mărgele, boabe de fasole.

Aceste măşti au o bogată încărcătură emoţională, reprezentând în general transpunerea unor

animale precum capre, cai, ursi, lupi, cerbi sau a unor personaje din mitologia populară sau din folclor.

Pentru a se apăra de inexplicabil, de plăsmuirile temerilor sale, omul a luptat prin mijloace

materiale şi spirituale pe care le-a socotit mai eficace şi ca rezultat a inventat un instrument magic, menit

să-l protejeze: masca În cadrul obiceiurilor de iarnă, poate cele mai spectaculoase ca prezentare, masca

– folosită aici mai ales ca element de recuzită – ocupă un rol primordial. Vatra satului este scena pe care

se desfăşoară jocurile populare cu măşti, spectatori fiind membrii colectivităţii.


34

STUDIU DE CAZ

ASOCIAŢIA MEŞTERILOR POPULARI DIN MOLDOVA

Motto :

„Ce-i nou, rar e adevărat. Ce-i adevărat, rar e nou!”

Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova (AMPM) s-a

înfiinţat oficial la Iaşi pe 4 martie 2004 ca urmare a interesului

manifestat de meşterii şi creatorii populari din Moldova pentru

păstrarea şi valorificarea meşteşugurilor populare, a celor artistice în

primul rând. Târgul organizat anual în preajma sărbătorii Sfintei Paraschiva (14 octombrie) de Muzeul

Etnografic al Moldovei din Iaşi a fost un bun prilej pentru aceştia de a se cunoaşte şi de a încerca să se

asocieze într-un ONG care să le reprezinte cât mai bine interesele.

AMPM are aproape 100 de membri din toată ţara şi din Republica Moldova, cei mai mulţi fiind din

domeniile prelucrarea lemnului şi încondeierea ouălor; apoi urmează genurile împletituri, industrie

casnică, măşti, ceramică, port popular, podoabe ş.a. Criteriile de acceptare în asociaţie vizează, în

special, păstrarea, în esenţă, a spiritului artei populare.

MEMBRII ASOCIAŢIEI – BUCOVINA

Lutic Marcel, Iaşi, preşedinte

Preot Ioniţă Vasile, Dumbrăveni, lemn (troiţe)

Torac Elena, Brodina, ouă încondeiate

Cramariuc Florin Constantin, lemn, vicepreşedinte (din 2007)

Ignătescu Toader, lemn

Juravle Doina, Brodina, ouă încondeiate

Paşcaniuc Dumitru, Marginea, ceramică utilitară

Hotopilă Ileana, Lupcina – Ulma, ouă încondeiate

Ciuvercă Aurelia, Paltin – Vatra Moldoviţei

Bărdăhan Rodica, Paltin – Vatra Moldoviţei, ouă încondeiate

Marian Viorel, Fălticeni, lemn

Aneci Aurica, Paltin – Vatra Moldoviţei, ouă încondeiate

Darie Vasilena, Paltin – Vatra Moldoviţei, ouă încondeiate

Dziubinschi Iulian, Cacica, icoană pe lemn şi piatră

Roşca Avram, Bălăceana – Ciprian Porumbescu, lemn

Purdilă Valentin, Fălticeni, măşti şi lemn


35

Tipa Valentin Mihai, Suceava, lemn

Gheorghian Elena, Suceava, podoabe şi icoane miniaturale

Pavăl Emanuela, Plopeni, port popular şi textile, secretar (din 2010)

Nistor Celica-Iuliana, Suceava, ouă încondeiate

Hojbotă Veronica, Mănăstirea Humorului, industrie casnică

Andronic Vera, Mănăstirea Humorului, industrie casnică

Benţa Nucu, Fălticeni, lemn şi mobilier

Moldovan Virgil, Mănăstirea Humorului, lemn şi icoane

Cazac Ana, Gura Humorului, măşti şi împletituri sfoară

Saghin Ecaterina, Vatra Moldoviţei, ouă încondeiate

Niga Cristina, Vatra Moldoviţei, ouă încondeiate

Negură Mărioara, Vatra Moldoviţei, ouă încondeiate

PROIECTE

Concursul naţional „Măşti şi păpuşi marionete”

În anul 2009, proiectul „Măşti tradiţionale” a fost demarat în Iaşi cu un număr de 67 participanţi,

expoziţia finală reunind numai măşti tradiţionale. Proiectul a fost susţinut de părinţii copiilor, precum şi

din fonduri extrabugetare sau donaţii. Lucrările expuse au fost deosebite, de aceea iniţiatorii şi-au

propus să-l extindă la nivel naţional, incluzând încă trei secţiuni (anume măşti literare, păpuşi-marionete

şi fotografie-masca în spectacol).

Proiecte locale, regionale, naţionale şi internaţionale

În perioada 1 decembrie 2006-30 noiembrie 2007 AMPM, în parteneriat cu UMPM, cu Asociaţia

„Dialog pentru Dezvoltarea” şi cu Asociaţia Oamenilor de Afaceri Iaşi 2003, a implementat în judeţele

Botoşani, Iaşi, Vaslui, precum şi în Republica Moldova, proiectul Phare CBC 2004 „ART – Afaceri prin

Renaşterea Tradiţiilor”, proiect transfrontalier ce a avut ca obiectiv general consolidarea abilităţilor

antreprenoriale ale meşterilor populari din regiunea transfrontalieră Prut prin crearea reţelei (ulterior

Asociaţiei) ART (Meşteşugurile Prutului) în scopul îmbunătăţirii accesului meşterilor populari la

informaţiile de piaţă şi facilitarea valorificării adecvate a acestor informaţii. Prin organizarea Festivalului

Prutului (12 - 13 octombrie 2007) şi prin editarea unor valoroase materiale de popularizare proiectul şi-a

atins pe deplin scopul. Managerul proiectului a fost preşedintele AMPM, etnograful M. Lutic.

AMPM, în parteneriat cu Muzeul Etnografic al Moldovei, ISJ Iaşi, FEDEI, Societatea Culturală

„Ginta Latină” şi Liga Studenţilor de la Facultatea de Automatizări şi Calculatoare, a derulat în perioada

15 mai-30 iunie 2007 proiectul „Micii meşteri din Copou – Tabără de creaţie populară”, proiect cofinanţat

de Primăria Municipiului Iaşi. Tabăra a urmărit transmiterea meşteşugurilor populare în rândul tinerei

generaţii, asigurând astfel continuitatea şi păstrarea tradiţiilor populare româneşti. Tabăra de creaţie

populară propriu-zisă s-a desfăşurat în perioada 8-14 iunie 2007 în Parcul Copou. Timp de o săptămână


36

10 meşteri populari consacraţi au iniţiat în tainele meşteşugului popular 100 de elevi din clasele III-V de

la 6 (şase) şcoli generale din municipiul Iaşi. Managerul acestui original proiect a fost vicepreşedintele

AMPM, profesoara S. Cozmîncă.

TÂRGURI ŞI EXPOZIŢII

Expoziţii personale şi colective

La Casa Cărţii, la Casa de Cultură „Mihai Ursachi” a Municipiului Iaşi şi la Palatul Culturii au fost

organizate în perioada 2002-2008 cinci expoziţii personale ale unor creatori populari (Andrei Moruzov

din Chişinău, Florin Cramariuc din Suceava, Doina Juravle şi Elena Torac, ambele din Brodina-Suceava,

Geanina Vatamanu din Iaşi, unele expoziţii beneficiind şi de pliante editate de AMPM), precum şi o

expoziţie de grup a unor meşteri lemnari din Fălticeni (Viorel Marian, Călin Dănilă şi Valentin Purdilă) şi a

două împletitoare în sfoară din Iaşi (Silvia Cozmîncă şi Tatiana Harja); multe dintre aceste expoziţii au

fost organizate în colaborare cu Casa de Cultură „Mihai Ursachi” a Municipiului Iaşi.

Târguri, festivaluri şi tabere de creaţie

În anii 2004-2006, AMPM a fost co-organizator al Târgului Meşterilor Populari din Moldova la Iaşi.

De mare succes s-a bucurat o altă iniţiativă a asociaţiei noastre, anume iniţierea, din 2005, a

unui Festival al Mărţişorului tradiţional, Festival care a ajuns în 2009 la cea de-a V-a ediţie; această

iniţiativă a fost susţinută cu mare entuziasm de Asociaţia „Al. Lăpuşneanu”, Primăria Municipiului Iaşi şi,

din 2009, de către Asociaţia „ART - Meşteşugurile Prutului”, iniţiativa vizând, pe lângă latura comercială,

şi readucerea în actualitate a sensurilor mai profunde pe care le presupunea altădată purtarea

mărţişorului.

Anual, tot din 2005, în România şi în Basarabia, AMPM, în colaborare cu UMPM,

organizează tabere de creaţie structurate pe o temă anume sau pe categorii de meşteşuguri (de ex., în

perioada 2005-2008 au avut loc astfel de tabere la Păltinoasa-Suceava, graţie creatorului popular

Toader Ignătescu).

PARTENERIATE

Acorduri, parteneriate şi protocoale

AMPM are o colaborare strategică cu Uniunea Meşterilor Populari din Republica Moldova,

colaborare născută în primul rând din prietenia statornică ce îi leagă pe preşedinţii celor două ONG-uri,

Ion Bălteanu şi Marcel Lutic. Acest fapt a fost stipulat într-un Acord de colaborare încheiat pe 8

ianuarie 2007 la Chişinău, Acord care oficializează o relaţie de colaborare foarte rodnică pentru

meşterii şi creatorii populari de pe ambele maluri ale Prutului.


37

Din 3 noiembrie 2008, AMPM are un Parteneriat scris şi cu Şcoala „Ion Creangă” tot din

municipiul Iaşi. Parteneriatul vizează organizarea unor activităţi în cadrul şcolii, având drept scop

formarea respectului elevilor faţă de valorile tradiţionale româneşti şi transmiterea adevăratelor valori

tradiţionale generaţiilor viitoare. Persoana delegată să reprezinte AMPM este meşterul popular Tatiana

Harja.

Un alt Protocol de colaborare are AMPM, din 12 martie 2008, cu Fundaţia Izvor din municipiul

Iaşi. În cadrul acestui Protocol, cele două părţi au organizat un curs de învăţare a meşteşugurilor

tradiţionale artistice (împletituri în nuiele) în cadrul procesului de ergo-terapie iniţiat şi desfăşurat de

către Fundaţia Izvor. Persoanele de legătură sunt Elles van der Beek, din partea Fundaţiei, şi Marcel

Lutic, din partea AMPM.

PLIANTE ŞI BROŞURI

AMPM a editat în perioada 2005-2009, în regie proprie, câteva pliante şi broşuri de interes pentru

breasla meşterilor şi creatorilor populari.

În ordinea apariţiei, acestea sunt următoarele:

Florin Constantin Cramariuc, Iaşi, 2005, pliant editat cu ocazia organizării expoziţiei personale a

meşterului popular sucevean;

Datini străbune. Sărbătoarea Mărţişorului, Iaşi, 2005-2009, pliante editate cu prilejul organizării

celor cinci ediţii ale Festivalului Mărţişorului;

Doina Juravle sau oul încondeiat ca bijuterie, Iaşi, 2006, pliant editat cu ocazia organizării

expoziţiei personale a creatoarei populare bucovinene;

Elena Torac: pricepere, pasiune şi perseverenţă în slujba tradiţiei autentice, Iaşi, 2007, pliant

editat cu prilejul organizării expoziţiei personale a creatoarei populare bucovinene;

Ioan Laza sau omenia pusă în linguri, Iaşi, 2008, pliant editat de Asociaţia Meşterilor Populari din

Moldova;

Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova, Iaşi, 2008, 8 p.; broşură de prezentare generală a

AMPM; în 2009 a apărut şi versiunea în limba engleză;

Troiţa – simbol a credinţei lucrătoare, Iaşi, 2009, 4 p.; pliant dedicat amplasării unei troiţe, în

aprilie 2009, în curtea Bisericii Sfinţii Ierarhi Atanasie şi Chiril din Iaşi.


38

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

În timp ce mediul urban este receptiv la nou, la schimbare, mediul rural este conservator,

conservând un nucleu de spiritualitate.

Din fericire, în satele româneşti se păstrează, de secole, nealterate tradiţiile şi obiceiurile.

Multe din tradiţiile româneşti au rămas fără conţinut în mediul urban, dar s-au păstrat aproape

intacte în cel rural, dând un farmec aparte atmosferei din diferite perioade ale anului sau cu ocazia

anumitor evenimente fireşti care au loc în viaţa fiecărui om (sărbătoarea primăverii, sărbătoarea pascală,

sărbătoarea naşterii Domnului, sărbătoarea anului nou, botezul, nunta, etc.)

Cultura şi tradiţiile româneşti, succint prezentate în această lucrare, reprezintă un tezaur de mare

preţ pe care l-am moştenit din generaţie în generaţie, pe care trebuie să-l preţuim, ne reprezintă şi

trebuie să-l facem cunoscut în lume.


39

BIBLIOGRAFIE

Alexandru, D., Negruţ, S., Istrate, I. (1997) – Geografia turismului, Editura Academiei, Bucureşti

Cândea, Melinda, Erdeli, George, Simon, Tamara, Peptenatu, Daniel (2003) – Potenţialul turistic al

României şi amenajarea turistică a spaţiului, Editura Universitară, Bucureşti

Cocean, Pompei, Vlăsceanu, Gheorghe, Negoescu, Bebe (2002) – Geografia generală a

turismului, Editura Meteor Press, Bucureşti

Dinu, Mihaela (2002) – Geografia turismului, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti

Efros, Vasile – Evaluarea potenţialului turistic al Bucovinei cu oportunităţi de implementare în

procesul didactic, Cod CNSIS: 222, Anii de finanţare 1999-2001

Gheorghilaş, A. (2004) – Turism urban şi turism cultural, Editura Credis Bucureşti

Glăvan, Vasile (2000) – Turismul în România, Editura Economică, Bucureşti

Iosep, Ioan (2005) – Curs – Potenţialul turistic al României [note de curs], Universitatea „Ştefan cel

Mare” Suceava

Oprea, Niculai (2004) – Suceava – cronică ilustrată, Editura Muşatinii, Suceava

Raicu, Anda, Ogrinji, Mihai (2004) – România – Bucovina, Editura Ad Libri, Bucureşti

02. atestat

Documents