001 modul de instruire suport de curs dc revision (1)

Programul de dezvoltare a expertizei în domeniul serviciilor sociale Handicap International şi EASPD, 2008-2009

Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii

(suport de curs)

Lucia Gavriliţă – formator

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”.

2


Introducere1 Scopul acestui modul este de a introduce o definiţie extinsă a serviciilor sociale în relaţie cu domeniul dizabilităţii, precum şi de a descrie tipurile principale de servicii sociale, care să poată fi accesate de către persoanele cu dizabilităţi la nivelul comunităţii. Descrierea este efectuată din perspectiva drepturilor persoanelor cu dizabilităţi şi promovează elemente ale serviciilor sociale comunitare. Acest modul familiarizează, de asemenea, cu cîteva concepte, care sînt la moment promovate la nivel European şi care relaţionează cu procesul de modernizare a serviciilor sociale. El prezintă actorii implicaţi în furnizarea de servicii sociale pentru persoanele cu dizabilităţi şi analizează legăturile funcţionale între aceşti actori. În acelaşi timp demonstrînd că în toate momentele de proiectare, de pregătire şi prestare de servicii sociale, toţi actorii au un rol important. El analizează etapele procesului de prestare a serviciilor, explorează caracteristica şi rolul mecanismelor de reglementare. În final, Modulul prezintă documentele care sînt semnificative pentru mişcarea în domeniul dizabilităţii şi, de asemenea, poziţia unor actori relevanţi la nivel european (reflectate in documente) cu privire la modernizarea serviciilor sociale în Europa. Obiective de referinţă • Înţelegerea importanţei serviciilor sociale pentru persoanele cu dizabilităţi şi locul acestora în

sistemul de protecţie socială. • Cunoaşterea elementelor cheie care stau la baza prestării de servicii sociale persoanelor cu

dizabilităţi.

Structura Modulului de Instruire • Sesiunea I Servicii sociale: relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii • Sesiunea II Prestatorii de servicii • Sesiunea III Etapele prestării serviciilor şi sisteme de reglementare • Sesiunea IV Documente internaţionale relevante Dizabilitatea este un domeniu al drepturilor omului! La 20 octombrie 2008 Thomas Hammarberg, comisarul pentru Drepturile omului al Consiliului Europei a menţionat: “Peste 80 milioane de persoane din întreaga Europă încă mai suferă de neglijare din cauza dizabilităţii. Este nevoie de o politică incluzivă, care să vină pentru a scoate toate barierele existente şi stigmatizarea persoanelor cu dizabilităţi. A trecut deja timpul cînd politicile se axau mai mult pe îngrijiri instituţionale/rezidenţiale, recuperare medicală şi beneficii sociale. Este timpul ca dizabilitatea să fie abordată dintr-o noua perspectivă - din perspectiva drepturilor omului. Caritatea nu este suficientă pentru a redresa problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi.” Persoanele cu dizabilităţi trebuie să trăiască în comunitate! Documentele internaţionale subliniază dreptul persoanei cu dizabilităţi de a trăi în comunitate şi a participa activ la viaţa societăţii, precum şi evitarea instituţionalizării în structuri izolate. Pentru aceasta,

1 Notă: Acest curs are la bază informaţii prezentate în cadrul programului de formare a experţilor regionali în domeniul serviciilor sociale, implementat în Europa de Sud Est de către organizaţia Handicap International, în perioada 2008-2009.

3

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. comunitatea trebuie să dispună de servicii adecvate, accesibile şi de calitate, care să acopere şi nevoile persoanelor cu dizabilităţi. Glosar de termeni utilizaţi în documentaţia internaţională de specialitate (în ordinea alfabetică) Acreditarea* Acreditarea este o procedură voluntară de autorizare, prin care competenţa prestatorilor de servicii se recunoaşte potrivit standardelor stabilite de agenţia de acreditare. *după definiţia dată de Andy Bilson şi Ragnar Gotestam, “Improving standards of child protection services - a concept paper” UNICEF Innocenti Centre (Florence: UNICEF şi Banca Mondială, 2003) Benchmarking (în domeniul reglementărilor privind serviciile sociale) Procedură de evaluare a rezultatelor atinse de către un prestator de servicii sociale, prin comparaţie cu organizaţii de succes din acelaşi domeniu, care oferă cele mai bune practici de referinţă. Poate fi utilizată ca o procedură de evaluare reciprocă. Contractarea serviciilor sociale Procesul în care statul încheie un contact cu un prestator de servicii sociale (public sau privat) pentru prestarea serviciilor pe care statul le garantează. În contextul prezentului modul de instruire contractarea presupune încadrarea acestor relaţii într-un context legal. Descentralizare Procesul de transfer al responsabilităţilor, capacităţilor şi resurselor de la nivelul organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice la nivelul autorităţilor publice locale. Dezinstituţionalizare* Proces în care un sistem rezidenţial de îngrijire, avînd de la început scopul de a proteja persoanele cu dizabilităţi prin excluderea acestora din societate, este transformat într-un sistem de îngrijire, care facilitează participarea socială, prin oferirea unui spectru larg de servicii în cadrul comunităţii, respectînd libertatea de a alege şi dreptul la decizie. Conceptul dezinstituţionalizării trebuie diferenţiat de noţiunea “transformării instituţiilor rezidenţiale”, care este un proces de reformare a funcţiilor (mandatului) acelor instituţii şi a serviciilor pe care ele le prestează. *(Beyond De-institutionalisation: The Unsteady Transition towards an Enabling System in South East Europe HISEE, 2004). Dispozitive asistive (‚Assistive devices’ en.) Bunuri necesare pentru satisfacerea unor necesităţi specifice ale persanelor cu dizabilităţi. Dispozitivele asistive se referă la mijloacele protetico-ortopedice (cărucioare, fotolii pliante, proteze, cu excepţia endoprotezelor, orteze, bandaje, corsete, alte mijloace de deplasare); de reabilitare şi dezvoltare funcţională; de igienă personală; mobilier şi echipament auxiliar interior (inclusiv mobilier destinat odihnei şi activităţii profesionale); de comunicare, informare şi semnalizare (inclusiv pentru citit, scris, legătură telefonică şi sisteme de pază); alte mijloace tehnice care facilitează accesul la infrastructura socială. Evaluarea serviciilor sociale* Este o “analiză sistematică şi obiectivă a unui proiect aflat în proces de implementare sau finalizat, program ori document de politici, a design-ului acestuia, a implementării şi a rezultatelor lui. Scopul este de a determina relevanţa şi gradul de atingere a obiectivelor lui, a eficienţei, impactului şi durabilităţii lui. O evaluare ar trebui să ofere informaţii credibile şi utile, care ar permite valorificarea lecţiilor învăţate în cadrul procesului de luare a deciziilor de către beneficiarii de servicii şi donatori”. În relaţie directă cu

4

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. procedurile de standardizare, “evaluarea include examinarea performanţei în raport cu standardele de calitate, aprecierea rezultatelor actuale şi a celor aşteptate, şi identificarea lecţiilor relevante”. *(Glossary of key terms in evaluation and results based management, OECD, 2002). Gate-keeping* Este un sistem de luare a deciziilor, care ghidează într-un mod efectiv şi eficient accesul către servicii sociale a persoanelor cu dizabilităţi sau a altor grupuri vulnerabile. * definit de Andy Bilson si Ragnar Gotestam, “Improving standards of child protection services - a concept paper” UNICEF Innocenti Centre (Florence: UNICEF and World Bank, 2003). Hărţi teritoriale a serviciilor Hărţile teritoriale a serviciilor sunt diagrame ale serviciilor existente şi ale celor necesare la nivel teritorial (municipalitate, departament, regiune etc.) ajustabile într-un interval specific de timp (3-5 ani); orice propunere de instituire de noi servicii sociale sau referitoare la extinderea celor deja existente sunt în general analizate în relaţie cu aceste diagrame teritoriale. Incluziunea socială (Mainstreaming)* Incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi este un proces în care statul şi comunitatea asigură participarea deplină a persoanelor cu dizabiltăţi şi susţinerea acestora în cadrul oricăror structuri şi servicii obişnuite cum ar fi educaţia, sănătatea, încadrarea în cîmpul muncii şi servicii sociale. Aceasta implică acordarea atenţiei cuvenite aspectelor dizabilităţii în cadrul reformelor şi legislaţiei din toate sectoarele. *(Beyond De-institutionalisation: The Unsteady Transition towards an Enabling System in South East Europe, HISEE, 2004). Intervenţie timpurie (pentru copii) Proces de anticipare, identificare şi întreprindere a măsurilor eficiente pentru copil şi familie cu scopul de a minimaliza impactul şi consecinţele potenţial negative ale problemelor în dezvoltare şi de a contribui substanţial la dezvoltarea şi sănătatea sugarului şi a copilului mic. Licenţiere/autorizare * Licenţierea este un proces obligatoriu prin care guvernul acordă permisiunea unui prestator de servicii de a avea această calitate, ca urmare a constatării obţinerii de către el a competenţelor necesare. Procesul asigură că prestatorii de servicii, cum ar fi asistenţii sociali, sunt calificaţi pentru a presta un anumit serviciu, conform standardelor minime de calitate. * definit de Andy Bilson si Ragnar Gotestam, “Improving standards of child protection services - a concept paper”; UNICEF Innocenti Centre (Florence: UNICEF and World Bank, 2003). Mecanisme de reglementare Sunt seturi de instrumente inter-corelate avînd scopul de a controla, coordona şi a îmbunătăţi furnizarea serviciilor sociale atît la nivel macro cit şi la nivel micro. Acestea sunt definite/descrise de către autorităţile publice centrale şi implementate de către autorităţile publice locale sau agenţii abilitate cu acest rol. Mecanismele reglementează: cererea şi accesul beneficiarilor la serviciile sociale, oferirea acestor servicii de către diferiţi prestatori şi prevederile privind serviciile sociale propriu zise. Modelul social european* Este o viziune a societăţii, care combină creşterea economică durabilă cu îmbunătăţirea calităţii vieţii şi a condiţiilor de muncă. Aceasta implică angajarea deplină în cîmpul muncii, locuri de muncă de calitate, oportunităţi egale, protecţie socială pentru toţi, incluziune socială şi implicarea cetăţenilor în deciziile care îi vizează. *(definit de Confederaţia Europeană a Sindicatelor, www.etuc.org)

5

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. Monitorizarea serviciilor sociale* Proces de colectare sistematică a informaţiilor, în baza indicatorilor specifici, destinate furnizării managerilor de servicii şi a altor actori relevanţi de date despre dimensiunea progreselor şi realizărilor obiectivelor serviciilor respective. *(OECD 2002) Necesităţi speciale Nevoia de ajutor special care apare în urma unor disfuncţii de sănătate înnăscute sau apărute pe parcursul vieţii (dizabilitatea sau pierderea capacităţii de muncă) şi ca urmare a unor factori nocivi de mediu. Persoană cu dizabilităţi Persoana care are stabilit un grad de dizabilitate sau un nivel al capacităţii de muncă mai mic de 60 la sută şi / sau care are determinată nevoia de satisfacere a necesităţilor speciale. Prestator de serviciu* Formă de organizare publică (instituţie - proprietate de stat sau avînd mandat din partea statului), structură cu scop de profit sau non-profit (instituţie, companie, ONG) sau prestator individual de serviciu, care răspunde necesităţilor beneficiarului sau clientului prin furnizarea unui serviciu specific. *(Beyond De-institutionalisation: The Unsteady Transition towards an Enabling System in South East Europe, HISEE, 2004). Prestarea serviciilor sociale în cadrul delegării de servicii publice (Provision of social services under a public mandate) Este un cadru general de prestare a serviciilor sociale în care autorităţile publice deleagă managementul şi procesul de prestare a acestor servicii diferitor prestatori (evaluaţi şi selectaţi la nivel local), utilizînd proceduri corespondente de (sub)contractare şi finanţare. Proces de reglementare Un set dinamic de mecanisme de reglementare (traduse în proceduri detaliate) utilizate în domeniul prestării serviciilor sociale, care contribuie la furnizarea unor servicii de calitate, accesibile, disponibile, transparente, pentru toţi cetăţenii, inclusiv pentru persoane cu dizabilităţi. Reabilitare la nivel de comunitate (Community-based rehabilitation – „CBR”) Este o abordare specifică, folosită în special în ţările în curs de dezvoltare, care combină incluziunea socială cu reabilitarea fizică, prin participarea persoanei cu dizabilităţi şi a comunităţii la procesul de reabilitare. (Re)abilitare profesională Restabilirea (respectiv dezvoltarea) capacităţii de muncă şi a competenţelor profesionale ale persoanei cu scopul integrării sau reintegrării acesteia pe piaţa muncii sau furnizarea mijloacelor cu ajutorul cărora aceasta îşi poate schimba viaţa în direcţia unui grad mai mare de independenţă socială. Serviciu* Este definit ca un „răspuns” la necesităţi specifice şi diverse ale beneficiarilor. Serviciile pot fi gratuite sau pot fi prestate contra cost (inclusiv într-un sistem de acoperire parţială a costului). Pot fi delimitate două modalităţi de organizare a serviciilor pentru un grup specific de beneficiari: • Serviciile specializate, care au menirea de a răspunde unor necesităţi specifice ale beneficiarilor. • Serviciile incluzive, care au menirea să asigure ca necesităţile unui număr larg de beneficiari să poată

fi acoperite în cadrul unui sistem de servicii generale, în special prin intermediul instruirii şi sensibilizării profesioniştilor şi suport individual adaptat necesităţilor/nevoilor fiecăruia.

*(Beyond De-institutionalisation: The Unsteady Transition towards an Enabling System in South East Europe, HISEE, 2004).

6

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. Servicii comunitare (Community-based services – „CBS”) Servicii prestate în cadrul comunităţii, organizate în parteneriat cu sau de către membri ai comunităţii, cu implicarea beneficiarilor în prioretizarea necesităţilor, în procesul de planificare şi evaluare a serviciilor. Servicii sociale* În cadrul acestui modul de instruire şi conform publicaţiilor Handicap International distribuite în regiune, serviciile sociale acoperă un spectru larg şi divers de servicii, care tind să îmbunătăţească standardele de trai ale populaţiei, în special ale indivizilor şi a grupurilor aflate în situaţii vulnerabile (de risc). Acestea sunt legate de sistemul naţional de protecţie socială şi sunt instrumente importante de implementare a politicilor publice în domeniul protecţiei sociale, non-discriminării, luptei cu sărăcia şi excluderii sociale. Acestea nu sunt condiţionate de contribuţiile financiare ale beneficiarilor şi măresc capacitatea individului pentru incluziunea lui totală şi participare în cadrul societăţii. Ele răspund necesităţilor sociale şi deficitului de servicii sociale, care nu pot fi administrate de piaţă sau care pot fi chiar generate de piaţă. Statul este responsabil de asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la serviciile sociale. *(Descriere în baza perspectivei cîtorva platforme sociale active în domeniul serviciilor sociale - EASPD, Social Platform, Eurodiaconia.) Servicii sociale pentru persoane cu dizabilităţi Servicii sociale specializate şi generale, care contribuie concret la implementarea drepturilor sociale fundamentale ale omului şi la crearea oportunităţilor egale pentru persoanele cu dizabilităţi. Servicii de suport Ansamblu de măsuri şi servicii realizate pentru a răspunde necesităţilor speciale ale persoanelor cu dizabilităţi, în vederea facilitării accesului lor la serviciile generale din comunitate şi a incluziunii sociale. Serviciile de suport sunt elementul-cheie în incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi. Acestea includ: asistent personal, servicii de orto-protezare sau mijloace speciale de deplasare, cadru didactic de sprijin, facilitatori pentru încadrarea în cîmpul muncii, interpreţi mimico-gestuali, asistenţă la domiciliu pentru trai independent, adaptarea locuinţei etc. Servicii specializate Categorie de servicii sociale cu scopul de a acoperi necesitatea unor nevoi mai complexe ale persoanelor cu dizabilităţi severe sau multiple. Principiul care stă la baza serviciilor specializate este abordarea individuală. Acestea pot include: centre de zi sau de reabilitare, serviciul de recreare, centre ocupaţionale pentru persoane cu dizabilităţi severe, centre de plasament, locuinţe protejate etc. Sistem de servicii care promovează incluziunea socială (Enabling system*) Un sistem de servicii care promovează incluziunea socială este alcătuit din servicii orientate spre susţinerea persoanelor cu dizabilităţi, pentru a atinge şi a menţine nivelul lor optimal de independenţă şi participare socială. Acest scop este realizat în primul rînd prin asigurarea beneficiarilor cu un acces egal cu cel al semenilor lor la serviciile generale existente în comunitate, cu sprijinul unor servicii adiţionale de suport individualizat, în conformitate cu necesităţile şi aşteptările persoanei. In al doilea rînd, acest sistem presupune şi existenţa simultană a serviciilor specializate pentru persoanele cu dizabilităţi, servicii care trebuie sa fie disponibile la rîndul lor în comunitate. *(Beyond De-institutionalisation: The Unsteady Transition towards an Enabling System in South East Europe, HISEE, 2004). Standarde de calitate* Presupune un set de criterii care pot fi utilizate la monitorizarea procesului de management şi prestarea serviciilor, calitatea serviciilor precum şi rezultatele acestora. Standardele de calitate asigură beneficiarilor transferul sau prestare echitabilă şi transparentă a serviciilor.

7

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. *definit de Andy Bilson şi Ragnar Gotestam, “Improving standards of child protection services - a concept paper” UNICEF Innocenti Centre (Florence: UNICEF and World Bank, 2003) Managementul total al calităţii (Total Quality Management) Un instrument generic de management, care îşi găseşte originea în conceptul dezvoltat de americanul W. Edwards Deming după cel de-al doilea război mondial, pentru îmbunătăţirea calităţii producţiei şi a serviciilor. Acesta se bazează pe principii cum ar fi: un management angajat în îmbunătăţire continuă şi calitate, creşterea rolului angajaţilor în luarea de decizii, concentrare pe clienţi şi decizii bazate pe fapte. FOLOSEŞTE TERMINOLOGIA ADECVATĂ Cuvintele pot elibera persoanele de stereotipuri, prejudecăţi şi concepţii greşite. Prin utilizarea corectă a acestora se pot sparge barierele prejudecăţilor. Este necesar un efort în plus pentru a utiliza cuvintele care nu conţin aspecte negative sau cuvinte care nu au o nuanţă discriminatorie. Este vreo cale mai bună de a spune aceasta? În loc de: Foloseşte: Surd Persoană cu deficienţă de auz Orb, chior Persoană cu deficienţă de văz sau nevăzător Mut Persoană cu deficienţă de vorbire Retardat Mintal Persoană cu dizabilităţi intelectuale Copii retardaţi sau nedezvoltaţi, needucogeni Copii cu deficienţe de învăţare Copil dislexic Copil cu dislexie Calic, invalid, handicapat, infirm Persoană cu dizabilităţi Foarte handicapat Persoană cu dizabilităţi severe Imobilizat în cărucior Utilizator de scaun cu rotile Pacient cu probleme mentale Persoană cu probleme de sănătate mintală Nebun, psihopat, schizofrenic Persoană cu probleme de sănătate mintala Drogat Utilizator de droguri Spital de nebuni Spital de psihiatrie Bătrîn / bătrînă Persoană în etate (sau persoană vîrstnică)

8


Sesiunea I - SERVICIILE SOCIALE ŞI RELAŢIA ACESTORA CU DOMENIUL DIZABILITĂŢII

• Ce sînt serviciile sociale şi cum abordăm acest aspect în relaţie cu domeniul dizabilităţii?

Unul din obiectivele acestei sesiuni este de a atrage atenţie asupra importanţei serviciilor sociale de suport, care nu au o reglementare specifică în Republica Moldova şi a căror importanţă nu este pe deplin înţeleasă în ţara noastră.

Pentru a înţelege mai bine care este locul serviciilor sociale în sistemul de protecţie socială2 trebuie să se facă o distincţie clară între cele doua obiective ale protecţiei sociale. Acestea sînt realizate în esenţă de două sisteme distincte de beneficii: contributorii şi non contributorii. Beneficiile contributorii sînt acordate numai în baza unei contribuţii anterioare a beneficiarului (pentru asigurarea pe acesta cu pensii, ajutor de şomaj, asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, sănătate etc.). Mărimea sprijinului depinde de mărimea contribuţiei beneficiarului contributoriu. Acest sistem de beneficii axat pe principiul participării personale, al contribuţiilor individuale, alcătuieşte Sistemul de Asigurări Sociale. Asigurările Sociale au ca scop susţinerea financiară a persoanelor care nu realizează venituri dintr-o activitate proprie, din cauza pierderii locului de muncă, ori pierderii temporare sau definitive a capacităţii de muncă.

Actualul sistem de asigurări sociale de stat din RM include:

Fondul de pensii Fondul de protecţie a familiilor cu copii (indemnizaţii) Fondul de asigurări împotriva accidentelor de muncă şi bolilor profesionale Fondul de indemnizaţii (incapacitate temporara de muncă (foaie de boală), maternitate, ajutor

de deces) Fondul de şomaj Fondul de recuperare a sănătăţii

Asigurările sociale sînt formate prin contribuţia salariaţilor, patronilor şi contribuţii de la bugetul de stat (doar în cazul persoanelor neasigurate şi pentru susţinerea unor categorii privilegiate). Sistemul de Asistenţă Socială se deosebeşte de sistemul de Asigurări Sociale prin faptul că este redistributiv noncontributiv, şi că utilizează în mod special bugetul de stat sau alte fonduri. Beneficiile nu sînt acordate în funcţie de mărimea contribuţiilor individuale, ci în dependenţă de nevoia apărută. Asistenţa socială are două dimensiuni distincte:

dimensiunea economică, care vizează alocarea unor resurse materiale şi financiare în formă de

alocaţii, indemnizaţii pentru copii, compensaţii nominative, compensaţii pentru transport etc., pentru soluţionarea problemelor persoanelor aflate în dificultate,

furnizarea de servicii sociale celor ce sînt într-o situaţie de dificultate.

Serviciile sociale reprezintă o formă importantă de protecţie socială a persoanele cu dizabilităţi. 2 Protecţia socială defineşte politica de protejare a categoriilor defavorizate ale populaţiei, prin măsuri ce urmăresc alinierea lor la un nivel de trai decent. Protecţia socială este un sistem menit să asigure un anumit nivel de accesibilitate la bunurile vitale şi un anumit nivel al bunăstării, care în virtutea unor circumstanţe nu permite cetăţeanului să fie apt de muncă sau economic activ, care în final nu asigură cu venituri necesare existenţa fizică a acestuia.

9

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. În prezent în Republica Moldova funcţionează mai multe tipuri de servicii sociale şi anume:

Îngrijire instituţională Reabilitare şi tratament balneo-sanatorială Servicii protetico-ortopedice Servicii de îngrijire la domiciliu Cantine sociale Servicii sociale comunitare (sau de zi) pentru copii, bătrîni sau persoane cu dizabilităţi

etc. Politicile sociale orientate mai mult spre prestaţii decît spre servicii crează dependenţa persoanei de un sistem compensatoriu, fără a-i da şansa de a-şi rezolva propriile probleme într-un mod creativ şi participativ. De aceea, este bine să existe un echilibru între costurile pentru prestaţiile sociale şi costurile pentru serviciile sociale. Serviciile sociale sînt un instrument de bază în combaterea sărăciei şi excluziunii sociale! A. SERVICIILE SOCIALE PENTRU PERSOANELE CU DIZABILITĂŢI – COMPONENTĂ ESENŢIALĂ A SISTEMULUI CARE PROMOVEAZĂ INCLUZIUNEA SOCIALĂ

• Există o definiţie clară a serviciilor sociale în Europa?

Actualmente, în ţările europene nu există o definiţie unică a serviciilor sociale. Handicap International consideră că serviciile sociale pot fi abordate şi definite în două modalităţi: - în sens restrîns (specific) Acesta implică referinţe la serviciile care sînt destinate strict satisfacerii necesităţilor beneficiarilor (ajutor în gospodărie (housing); asistenţă personală; servicii de îngrijire pentru copii, persoane vîrstnice şi persoane cu necesităţi speciale; servicii de suport, etc.) - în sens larg Acesta include şi alte servicii cu funcţie socială, cum ar fi educaţia, sănătatea, accesul la servicii de angajare în cîmpul muncii, etc. În contextul acestei sesiuni vom considera că serviciile sociale acoperă un spectru larg şi divers de servicii, care sînt destinate îmbunătăţirii standardelor de calitate a vieţii populaţiei, în special a indivizilor sau grupurilor vulnerabile sau a celor aflaţi în situaţii de risc. Acestea au o strînsă legătură cu sistemul (sau tipul) de protecţie socială a unei tari şi sînt instrumente importante de implementare a politicilor publice în domeniul protecţiei sociale, non-discriminării, luptei contra sărăciei şi a excluderii sociale. Serviciile sociale nu sînt condiţionate de contribuţiile financiare ale beneficiarilor şi au scopul de a creşte capacitatea indivizilor pentru integrarea şi participarea lor deplină în societate. Ele răspund necesităţilor şi deficitului social, care nu poate fi gestionat de către piaţă sau care poate fi generat de către piaţă3. Statul este responsabil de asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la serviciile sociale! Alegerea acestei perspective impune implicit ca o varietate mare de servicii comunitare să aibă un impact deosebit în viaţa persoanelor cu dizabilităţi, care trebuie să fie accesibile celor care au nevoie de ele: 3 Această descriere se bazează pe perspectiva platformei europene (Social Platform, Eurodiaconia, EASPD printre altele) care în ultimii ani şi-a propus scopul de a clarifica la nivel european rolul serviciilor sociale în cadrul "serviciilor de interes general".

10

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. programe de intervenţie timpurie (early intervention programs), educaţie, servicii comunitare (de zi), reabilitare, instruire vocaţională şi acces la servicii de angajare în cîmpul muncii, ajutor în gospodărie, servicii primare de sănătate, petrecere a timpului liber, servicii variate de suport, cum ar fi cele de asistent personal, tehnologii de asistenţă, traducere/interpretare mimico-gestuală etc. Asigurarea accesului cetăţenilor la servicii sociale comunitare constituie responsabilitatea statului (fie a autorităţilor publice centrale, fie a celor locale). Această abordare evidenţiază faptul că statul este garantul accesului la servicii sociale, chiar dacă el nu prestează direct aceste servicii. Cu alte cuvinte, existenţa unei largi varietăţi a prestatorilor direcţi de servicii, ca de exemplu: ONG-urile, organizaţiile profit, voluntarii etc. nu înseamnă că aceştia sînt obligaţi şi garantează accesul persoanelor cu dizabilităţi la serviciile sociale. Rolul de garant al accesului la serviciile comunitare îi revine în final statului (autorităţilor publice locale sau centrale). Acest aspect este foarte important în dezvoltarea de mai departe a sectorul social. În ţările din Europa el se numeşte welfare mix4 şi reprezintă o miză majoră pentru descentralizarea serviciilor sociale în ţările noastre. Foarte des, statele consideră că întrucît ONG-urile prestează servicii sociale la nivel local, ele trebuie să fie responsabile pentru accesul cetăţenilor la serviciile sociale. Aceasta este, desigur, un neadevăr. Indiferent de faptul cine oferă (prestează) serviciul, Statul rămîne întotdeauna responsabil în faţa cetăţenilor pentru prestarea acestora.

• Sistem de servicii care promovează incluziunea socială

Serviciile sociale sînt un instrument important de reducere a sărăciei şi a excluziunii sociale a persoanelor cu dizabilităţi. Ele oferă contextul pentru exercitarea drepturilor fundamentale ale omului (accesul la educaţie, sănătate, locuinţă, formare profesională), precum şi pentru reabilitare sau intervenţii terapeutice. Promovarea unui sistem de incluziune socială devine un aspect cheie pentru atingerea acestor obiective. Un sistem de servicii care promovează incluziunea socială este alcătuit din servicii orientate spre susţinerea persoanelor cu dizabilităţi, pentru a atinge şi a menţine nivelul lor optimal de independenţă şi participare socială. Acest scop este realizat în primul rînd prin asigurarea beneficiarilor cu un acces egal cu cel al semenilor lor la serviciile generale existente în comunitate (asistenţa medicală, servicii sociale, educaţie, încadrarea în cîmpul muncii), cu sprijinul unor servicii adiţionale de suport individualizat, în conformitate cu necesităţile şi aşteptările persoanei. In al doilea rînd acest sistem presupune şi existenţa simultană a serviciilor specializate pentru persoanele cu dizabilităţi, servicii care trebuie sa fie disponibile la rîndul lor în comunitate5. Scopul final al oricărui serviciu adresat persoanelor cu dizabilităţi constă în participarea activă a acestora în viaţa socială. Iată de ce aceste servicii de multe ori au drept ţintă activităţile legate de autonomie socială, de dezvoltare personală şi bunăstare individuală; ele nu pot avea întotdeauna, ca şi alte activităţi economice sau comerciale, obiective şi rezultate măsurabile pe termen scurt. Monitorizarea şi evaluarea, precum şi planificarea finanţării lor trebuie să ia în considerare aceste aspecte. Ţinînd cont de cele de mai sus, serviciile sociale la nivel comunitar trebuie:

să fie accesibile pentru toţi cetăţenii (inclusiv pentru persoanele cu dizabilităţi), atît din punct de

vedere fizic, informaţional, cît şi din punct de vedere financiar; să fie disponibile şi prezente cît mai aproape de locul de trai al persoanei;

4 Welfare mix - este conceptul care evidenţiază faptul că serviciile sociale pot fi prestate de varii prestatori, de natură privată sau publică. 5 Disability Monitor Initiative, “Beyond De-institutionalisation: The Unsteady Transition towards an Enabling System in South East Europe” (Handicap International South East Europe: 2004): 25.

11


să fie prestate conform standardelor de calitate aprobate; să reflecte alegerea şi interesul persoanelor cu dizabilităţi; să consolideze dezvoltarea personală; să faciliteze progresul persoanei; să încurajeze participarea deplină în viaţa socială (pe cît de mult posibil - în viaţa economică) a

comunităţii.

• Schimbarea de paradigmă Una dintre cele mai importante transformări în întreaga lume, în ultimele decenii, este legată de o schimbare de paradigmă în domeniul dizabilităţii: de la un model medical şi de „protecţie” la unul social de incluziune, concentrîndu-se asupra drepturilor, egalităţii de şanse şi participării depline a persoanelor cu dizabilităţi în viaţa economică şi socială a comunităţii. Această schimbare de paradigmă are un impact considerabil şi asupra sectorului de servicii sociale din sud-estul Europei. Dezvoltarea unui spectru mai larg de servicii sociale comunitare accesibile şi de calitate pentru persoane cu dizabilităţi, cît mai aproape posibil de locuinţa acestora, în prezent, reprezintă o schimbare de perspectivă majoră pentru această regiune. De la îngrijirile în instituţii rezidenţiale mari, plasate în zone îndepărtate, de la abordarea medicală şi „defectologică” a regimurilor din trecut la un regim de furnizare a serviciilor sociale bazate pe respectarea drepturilor omului, dreptul de a alege, a nevoilor şi intereselor persoanelor cu dizabilităţi, face aceste evoluţii recente provocatoare şi ambiţioase. Cu toate acestea, modernizarea serviciilor sociale atît în ţările din sud-estul Europei cît şi în Moldova se petrece într-o „perioadă bună". Si la nivel european, modernizarea serviciilor sociale este un proces în desfăşurare, el de asemenea, beneficiind de contribuţiile multor părţi interesate (stakeholders), care sînt semnificative pentru sectorul serviciilor sociale: UE, Consiliul Europei, platforme europene reprezentative în sectoarele sociale, de dizabilitate etc.

Schimbarea de paradigmă în domeniul dizabilităţii

Modelul medical Modelul social, bazat pe drepturile fundamentale ale omului

Paradigma: - Abordare medicalizată - Persoana este considerata deficientă si

incapabilă să atingă un nivel “normal” de dezvoltare

Paradigma: - Abordare holistică - Societatea recunoaşte potenţialul deplin

al fiecărei persoane

Sistemul de protecţie: - Scopul: recuperarea - Un ciclu de viaţă şi servicii specifice

controlate de specialişti; - Un sistem de categorizare rigidă a persoanelor

cu dizabilităţi; - Persoana cu dizabilităţi nu este implicată în

planificarea şi evaluarea serviciilor.

Sistemul de servicii şi suport: - Scopul: participarea socială - Persoana cu dizabilităţi are dreptul să îşi

aleagă serviciile şi modul de îngrijire; - Servicii integrate în comunitate - Sistem flexibil şi adaptabil la nevoile

persoanei; - Persoanele participă la planificarea şi

evaluarea serviciilor.

12

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. B. ECHILIBRUL CORECT DINTRE MĂSURILE GENERALE ŞI CELE SPECIFICE - ABORDAREA „TWIN TRACK” Unul dintre aspectele specifice ale serviciilor din domeniul dizabilităţii constă în necesitatea de a stabili un echilibru corect între programele de dezvoltare generală, pe de o parte, şi programele specifice, prestate la nivel de comunitate persoanelor cu dizabilităţi, pe de altă parte. DFID a iniţiat acest concept în sectorul dizabilităţii în 2000, în documentul denumit "Dizabilitate, sărăcie şi dezvoltare", concept recunoscut deja şi utilizat în multe alte domenii de politici (politicile gender, de drepturile copiilor, etc.). În legătură cu propriile sale strategii, DFID a subliniat necesitatea unei abordări „twin track" a dizabilităţii şi a unei dezvoltări concentrate pe "tratarea inegalităţilor între persoanele cu dizabilităţi şi persoanele fără dizabilităţi în toate sectoarele strategice de activitate", precum şi pe "susţinerea iniţiativelor specifice pentru creşterea capacităţilor persoanelor cu dizabilităţi".

Abordarea „twin track” în domeniul dizabilităţii (termen folosit iniţial de DFID în 2002) confirmă necesitatea includerii domeniului dizabilităţii în toate procesele de politici publice şi în toate programele de dezvoltare. Simultan, cu această includere a dizabilităţii în domeniile de dezvoltare obişnuite, este încurajată şi iniţierea de programe specifice, care răspund unor nevoi speciale ale acestor persoane. Spunem deci că este vorba de o abordare echilibrată, în care măsurile incluzive şi cele specializate coexistă, şi nu se exclud reciproc. Această perspectivă este mult mai eficientă pentru realizarea efectivă a participării şi incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilităţi. Această perspectivă asigură tuturor membrilor comunităţii posibilitatea de a atinge potenţialul lor maxim de dezvoltare, datorită măsurilor întreprinse de către comunitate, indiferent de condiţia în care se află. În sectorul de servicii sociale, abordarea echilibrată permite promovarea dezvoltării unei largi reţele de servicii sociale comunitare, complementare unul cu celălalt, asigurînd continuitatea în procesul de îngrijire, în scopul realizării incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilităţi.

Abordarea „twin track”

(echilibrată)

Abordarea inegalităţilor dintre persoanele cu

dizabilităţi şi persoanele fără dizabilităţi în toate domeniile

strategice

Încurajarea iniţiativelor specifice pentru a spori

incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi

Egalitate în drepturi şi oportunităţi a persoanelor cu dizabilităţi

Fig. 1 Abordarea echilibrată în domeniul dizabilităţii şi a dezvoltării (DFDID, 2000, p.11)

Pentru Europa de sud-est această abordare este, de altfel, extrem de utilă, excluzînd falsa întrebare privind eliminarea serviciilor specializate. Într-o comunitate incluzivă sînt necesare şi importante în egală măsură toate tipurile de servicii care contribuie la participarea activă la viaţa comunitară a persoanelor cu dizabilităţi şi respectarea integrală a drepturilor acestora.

13


Fig. 2 Abordarea echilibrată în domeniul serviciilor pentru persoanele cu dizabilităţi

Comunitate incluzivă

SERVICII GENERALE

Educaţie: ciclurile preşcolar, şcolar, universitar, programe de instruire

continuă Trening vocaţional Îngrijirea copilului

Servicii de îngrijire de lungă durată Reabilitare şi servicii de sănătate

Servicii ce asigură accesul la încadrarea în cîmpul muncii (ex. oficii de angajare

în cîmpul muncii) Servicii de asistenţă socială

Transport public Servicii de petrecere a timpului liber

Servicii de informare …

SERVICII DE SUPORT Asistent personal

Tehnologii asistive Servicii de interpretare mimico-

gestuala Cadru didactic de sprijin

Angajare asistată în cîmpul muncii Asistenţă la domiciliu

Transport adaptat Bugete personalizate

…

SERVICII SPECIALIZATE Servicii de intervenţie timpurie

Evaluarea individuală a necesităţilor Centre de zi

Educaţie specială Serviciu de respiro

Angajare protejată în cîmpul muncii (ateliere protejate)

Apartamente protejate …

spre o comunitate incluzivă

Între aceste servicii ar trebui să existe o legătură funcţională, care sa fie reflectată atît în măsurile strategice cît şi în procedurile de reglementare de la nivel local (cum ar fi procedurile de gatekeeping sau de orientare, de exemplu). În continuare vom aborda pe scurt fiecare tip de serviciu descris în figura 2. Accesul persoanelor cu dizabilităţi la serviciile generale din comunitate (educaţie, sănătate, instruire vocaţională, angajarea în cîmpul muncii, servicii sociale şi servicii de protecţie) este un drept fundamental ca şi pentru oricare alt cetăţean. Persoanele cu dizabilităţi ar trebui să poată avea accesul la serviciile din comunitate fără ca acesta să fie condiţionat de careva circumstanţe sau constrîngeri. Pentru a facilita acest proces, în domeniul dizabilităţii este dezvoltată o categorie specifică de servicii sociale, numite servicii de suport. Rolul lor de bază este de a încuraja si a sprijini cît se poate de mult participarea activă a persoanelor cu dizabilităţi în comunitate şi în viaţa socială. Serviciile de suport sînt elementele cheie pentru incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi şi includ:

Articole orto-protetice şi tehnologii asistive Asistent personal Bugete personalizate Cadru didactic de sprijin pentru accesarea serviciilor de educaţie în şcolile de cultură generală Persoane de suport şi mediatori pentru încadrarea în cîmpul muncii Interpreţi mimico-gestuali Locuinţe accesibile sau adaptări ale locuinţei Suport la domiciliu pentru un trai independent etc.

14


Uneori serviciile de suport pot fi considerate o formă de servicii specializate. Cu toate acestea, particularitatea lor constă în aceea că ele nu sînt prestate în medii segregative, dar facilitează participarea persoanelor cu dizabilităţi la activităţile de zi cu zi. În regiunea Balcanică aceste servicii de suport sînt insuficiente, atît ca spectru cît şi calitate. Dezvoltarea acestora este un pas crucial pentru modernizarea sectorului. Serviciile specializate sînt o categorie extinsă de servicii sociale tot atît de necesare, cu scopul de a rezolva necesităţile speciale şi complexe ale persoanelor cu dizabilităţi, multiple sau severe. Acestea pot fi prestate în comunitate în baza unei abordări individuale, respectînd libera alegere şi interesul beneficiarilor şi a familiilor lor. Serviciile de reabilitare, a îngrijirilor rezidenţiale în servicii de tip familie, serviciile de odihnă, atelierele protejate, centrele ocupaţionale pentru persoanele cu dizabilităţi severe (multiple) sînt doar cîteva exemple de servicii care pot fi dezvoltate la nivel de comunitate, pentru a răspunde la necesităţile specifice ale persoanelor cu dizabilităţi.

C. CONCEPTE ADIŢIONALE PRIVIND SECTORUL SERVICIILOR SOCIALE

• Continuitatea şi spectrul comprehensiv de servicii

Abordarea „twin track” a dizabilităţii este realizată în legătură directă cu conceptele de „spectru larg de servicii” şi de „continuitate în prestarea serviciilor de îngrijire şi suport”. Spectrul de servicii necesită la nivel de comunitate o varietate de măsuri, care trebuie să fie dezvoltate la nivel local pentru a răspunde la necesităţile persoanelor cu dizabilităţi. In acelaşi timp, acestea trebuie să fie clar orientare pe necesităţile individuale ale fiecărui beneficiar, care sînt într-o schimbare continuă pe toată durata vieţii: de la servicii de intervenţie timpurie la servicii educaţionale, servicii de sănătate şi reabilitare, instruire vocaţională şi acces la servicii de angajarea în cîmpul muncii, servicii de zi, menţinerea gospodăriei, servicii de suport, petrecerea timpului liber etc. Fiecare dintre aceste servicii acoperă o parte specifică a vieţii (şi a necesităţilor) persoanelor cu dizabilităţi, realizînd participarea lor activă în viaţa socială a comunităţii. Continuitatea în prestarea serviciilor înseamnă că între toate serviciile prestate persoanelor cu dizabilităţi trebuie să fie dezvoltată o legătură puternică funcţională şi informaţională, care ar permite persoanelor să beneficieze pe toată durata vieţii de serviciile adecvate necesităţilor lor. Această cerinţă este importantă mai ales atunci cînd persoana trece dintr-o categorie de vîrsta la alta (de ex. de la ciclul primar la cel secundar în cadrul şcolii, de la copilărie la adolescenţă, de la nivel educaţional la cel de angajare în cîmpul muncii, de la angajare în cîmpul muncii la pensionare, precum şi atunci cînd persoanele au nevoie simultan de servicii de educaţie şi reabilitare etc.), cînd anumite servicii specifice de suport ar putea fi adiţional necesare. Această particularitate a sectorului serviciilor din domeniul dizabilităţii este foarte importantă în procesul de elaborare a procedurilor de reglementare a lor la nivel naţional. Faptul că organizarea şi finanţarea serviciilor uneori implică diferite autorităţi şi proceduri de reglementare (pentru copii şi adulţi, pentru educaţie şi sănătate, pentru servicii de zi şi rezidenţiale etc.) are un impact semnificativ asupra coordonării procesului decizional cu privire la accesul la servicii, asupra prestatorilor de servicii şi beneficiarilor. Dacă aceste legături funcţionale sînt insuficient de bine elaborate, se pot crea goluri la nivel de prestare de servicii, care pot avea un impact negativ asupra persoanelor care trec de la o etapă a vieţii la alta sau de la o necesitate pentru un serviciu specific la altul.

15


• Cei 4 parametri din domeniul prestării de servicii pentru persoane cu dizabilităţi

Următorii parametri au valoare de principii generale (şi cîteodată constituie indicatori a unei bune guvernări) pentru un sistem modern de servicii sociale în domeniul dizabilităţii. Aceste cerinţe sînt recunoscute la nivel european şi sînt adeseori incluse în documente oficiale, în relaţie cu procesul de modernizare a serviciilor sociale. Ele se rezumă la cele mai importante caracteristici ale unui sistem de calitate a serviciilor comunitare:

1. Servicii accesibile - servicii care pot fi accesate şi utilizate de către toţi cetăţenii care au nevoie de

ele. În contextul acestui modul de instruire, dar şi al domeniului serviciilor sociale în genere, accesibilitatea poate fi considerată în sens larg şi multiplu, adeseori făcîndu-se referire la disponibilitatea şi preţul rezonabil al acestora (a se vedea următorii doi parametri descrişi în acest paragraf). În sud-estul Europei crearea serviciilor accesibile persoanelor cu dizabilităţi reprezintă multiple riscuri şi provocări. Acest aspect implică nu numai o transformare a mediului existent (luat în consideraţie de obicei în regiune), dar şi o reformă a sistemului de referinţă şi de informare – mecanismele de gatekeeping, evaluarea corectă a necesităţilor speciale, evaluarea locală şi cartografierea serviciilor existente şi necesare, reforma sistemului de finanţare şi a calculelor costurilor per serviciu etc.

2. Servicii disponibile (en. ‚available’) – serviciile trebuie sa existe efectiv comunitate şi sa fie disponibile cînd acestea sînt necesare. Acest parametru joacă un rol important în sud-estul Europei: regiunea simte o insuficienţă majoră de servicii generale pentru persoanele cu dizabilităţi, atît în termeni de acoperire geografică cît şi în termeni de varietate de tipuri de servicii. Crearea de noi servicii care ar fi disponibile în comunitate reprezintă o prioritate, ceea ce implică, desigur, noi tehnici şi resurse financiare, la fel şi competenţe şi specialişti suplimentari.

3. Servicii cu un cost rezonabil - servicii sociale care trebuie să aibă un preţ rezonabil pentru toţi cetăţenii care au nevoie de ele. Acestea se referă la toate măsurile necesare pentru a facilita accesul persoanelor marginalizate, în termeni de acces financiar, la serviciile sociale comunitare.

4. Servicii transparente - servicii în care prestatorii de servicii sînt transparenţi din punct de vedere financiar şi organizaţional. Acest parametru se referă nu numai la transparenţa managementului financiar al serviciului (costuri clare per serviciu şi per beneficiar, sistem precis de contabilitate la nivel de serviciu, un proces transparent de mişcare a resurselor şi a cheltuielilor etc.) cît şi la nivelul întregului proces de organizare a acestuia: manuale clare de politici şi proceduri, regulamente interioare, un management calitativ şi transparent de personal. Adiţional la aceşti 4 parametri, calitatea bună a serviciilor (evaluată în raport cu principiile de calitate şi standardele de referinţă), durabilitatea şi îmbunătăţirea continuă a acestora, reprezintă cele mai importante elemente pentru o bună guvernare în domeniul sectorului serviciilor sociale. În termenii unui mesaj de advocacy, cea mai utilizată expresie care însumează aceste cerinţe importante este aceea care promovează „dezvoltarea serviciilor sociale calitative şi accesibile la nivel de comunitate”, deoarece aceste două aspecte cheie sînt adeseori utilizate la încorporarea tuturor altor parametri descrişi mai sus.

16


Privire de ansamblu asupra spectrului de servicii sociale la nivel comunitar,

necesare persoanelor cu dizabilităţi

In ţările din Europa de Est, acest spectru este încă foarte sărac. Spectrul serviciilor trebuie să se lărgească în mod considerabil, în perioada imediat următoare. In consecinţă, este important sa avem o privire de ansamblu asupra spectrului posibil de servicii şi să promovăm dezvoltarea celor care lipsesc deocamdată.

Servicii de diagnoză timpurie şi de evaluare Acestea oferă consultări specializate şi implică medicină pediatrică, chirurgie pediatrică, neonatalogie şi dezvoltarea copilului. Investigarea copilului chiar de la naştere pînă la 6 ani este disponibilă în cadrul policlinicilor. Tipurile de investigaţii sînt examinările fizice, monitorizarea creşterii (înălţimii), monitorizarea dezvoltării, teste de vedere şi auz. Serviciile diagnostice sînt de asemenea disponibile pentru persoane cu probleme ale sănătăţii mintale în cadrul spitalelor şi a clinicilor private de sănătate.

Servicii de informare Acestea pun la dispoziţie informaţii despre dizabilitate şi despre servicii disponibile în comunitate. Servicii de evaluare complexă şi orientare Acestea asistă persoanele cu dizabilităţi şi familiile lor prin evaluarea nevoilor acestor persoane şi orientarea către serviciile relevante în comunitate.

Programe de intervenţie precoce pentru non-născuţi şi copii Programele de intervenţie precoce în general oferă un spectru de servicii pentru copiii cu dizabilităţi sau intîrzieri în dezvoltare pînă la vîrsta de 6 ani, şi a familiilor lor. Acestea sînt focusate pe dezvoltarea abilităţilor copilului în domeniul limbajului şi a comunicării, social şi comportamental, percepţie, cognitiv, motricitatea fină şi generală şi abilităţi de auto-servire. Suport şi training pentru părinţi sînt de asemenea disponibile.

Creşă (0-3 ani)- servicii de îngrijire şi dezvoltare pentru copii de pînă la 3 ani.

Grădiniţe - serviciu educaţional pentru copii de la 3 la 6/7 ani.

Alte servicii preşcolare pentru copii (grupe de joacă, ludoteci, etc.)- aceste servicii au în general un profil complementar celui educaţional (timp liber, socializare etc.) şi pot fi organizate:

în locaţiuni specifice sau centre (cum ar fi ludotecile); la domiciliul copilului; la domiciliul prestatorilor de îngrijiri ale copilului sau educatorilor.

Cluburile pentru copii (facilităţi de vacanţă şi week-end, activităţi în spaţiu liber etc.) – facilităţi care prevăd activităţi extra-curriculare pentru toţi copiii, inclusiv pentru cei cu dizabilităţi.

Centre de zi pentru copii – un larg spectru de servicii pentru îngrijire şi activităţi specifice pentru copii, inclusiv pentru cei cu dizabilităţi. Conceptul este foarte larg. Centrele de zi pot fi create pentru copii cu sau fără dizabilităţi. Acestea pot avea o varietate diferită de profiluri, de la ocupaţii după amiază pentru copii care vin de la şcoală, la educare şi reabilitare pentru copii cu dizabilităţi. În sud-estul Europei aceste servicii au fost introduse în general ca servicii specializate de zi pentru copii cu cerinţe educaţionale speciale, ca o alternativă la îngrijirile rezidenţiale. Este de aşteptat ca spectrul lor sa se dezvolte in anii următori. Şcoli cu practici incluzive – o instituţie educaţională în care instruirea şi învăţarea, rezultatele, atitudinea şi bunăstarea fiecărei persoane contează. Copiii cu dizabilităţi sînt incluşi în clasele obişnuite.

17


O clasă incluzivă are 2 cadre didactice: profesorul de bază care implementează curricula generală şi un cadru didactic de sprijin (sau psihopedagog special) care are drept scop procesul de instruire a elevilor cu cerinţe educaţionale speciale în baza planului de educaţie/instruire individualizat (PEI). Clase speciale în şcoli generale – aceste clase sînt compuse exclusiv din copii cu cerinţe educaţionale speciale (CES), dar amplasate în şcoli de cultură generală.

Şcoli speciale – oferă educaţie conform necesităţilor de învăţare ale copilului. Serviciile sînt focusate pe instruirea şi educarea copiilor cu dizabilităţi senzoriale, dizabilităţi multiple şi dizabilităţi de comportament. Unele şcoli speciale au la bază curriculum general, pe cînd altele pun accent pe abilităţi de auto-servire, abilităţi vocaţionale şi de viaţă independentă. Adiţional la educaţie, şcolile speciale conţin activităţi de terapie, suport pentru părinţi şi servicii de instruire. Facilităţi de tip familial pentru copii cu dizabilităţi (centre de plasament de tip familial pentru copii6 ) - acestea sînt case/Centre rezidenţiale pentru copii cu dizabilităţi sau rămaşi fără îngrijirea părintească, care prestează servicii şi suport pentru persoane cu dizabilităţi. Serviciile sînt prestate de către profesionişti angajaţi 24/24 în raport direct dependent de complexitatea necesităţilor speciale ale copiilor.

Asistenţa parentală profesionistă (APP)7 pentru copii cu dizabilităţi – acest tip de serviciu este un sistem certificat, în care „părinţii” îngrijesc de un minor sau tînăr care a fost înlăturat de la familia biologică sau tutore de către autorităţile de stat. Responsabilitatea pentru persoana tînără este asumată de către autoritatea publică şi plasarea într-o familie substitutivă. Pot fi plasamente voluntare de către un părinte biologic a copilului său în astfel de serviciu. Astfel de plasamentele sînt monitorizate pînă la momentul în care familia biologică îsi poate asuma îngrijirile copilului sau pînă cînd copilul este adoptat, în situaţia în care părinţii biologici sînt decăzuţi din drepturi.

Centre de zi pentru tineri adulţi şi adulţi – acestea au drept scop asigurarea independenţei persoanelor cu dizabilităţi, asigurarea acestora cu activităţi de zi cu zi pentru a facilita traiul în comunitate. Centrele pot fi publice sau private, non-profit sau care pot aduce profit. Misiunea acestor Centre este în primul rînd de a permite adulţilor cu dizabilităţi de a petrece timp în afara domiciliului şi respectiv de a fi implicaţi în activităţi intelectuale, sociale şi de stimulare. Îngrijirea adulţilor are un program de activităţi planificat cu scopul de a promova bunăstarea fiecărei persoane. Aceste Centre operează în timpul zilei, într-un mediu sigur şi de suport.

Îngrijiri la domiciliu sau servicii de suport în gospodărie – îngrijiri la domiciliu sînt servicii care permit persoanei îngrijite cu necesităţi speciale să rămînă la domiciliul acestuia. Ar putea fi pentru persoane care îmbătrînesc, sau care sînt bolnavi cronic, recuperîndu-şi sănătatea după intervenţii chirurgicale sau dizabilitate. Îngrijirile la domiciliu includ: a) îngrijiri personale cum ar fi ajutor la baie, spălat părul, sau îmbrăcat; b) ajutor în gospodărie cum ar fi menajul sau curăţenie, lucru în grădină şi spălat hainele; c) gătit bucatele sau livrarea hranei; d) îngrijiri a stării sănătăţii cum ar fi facilitarea unor servicii de suport la domiciliu.

Centre de tip familial pentru adulţi cu dizabilităţi8 - locuinţe protejate care sînt construite în special pentru persoane cu dizabilităţi sau după vîrsta de pensionare. Locuinţele în general sînt de tip apartament / la bloc sau case la sol, grupate ca facilităţi comune sau în de tip complex. În general acestea sînt un serviciu rezidenţial de tip mic, construit în mijlocul unei localităţi şi beneficiază de o echipă specializată de specialişti care la rîndul lor sînt disponibili în dependenţă de necesităţile beneficiarilor. Acestea pot

6 Engl. residential group homes 7 Engl. foster care 8 Engl. group homes

18


include ajutor din partea serviciilor sociale, de sănătate şi servicii de voluntariat. Centrele de plasament sînt de obicei prevăzute pentru persoane cu necesităţi complexe (sau necesităţi dependente de servicii). Acestea trebuie să fie delimitate de serviciile de suport la domiciliu “supported housing” – vezi mai jos.

Trai asistat pentru adulţi9 cu dizabilităţi– sînt servicii care încurajează persoanele cu dizabilităti (in special – cu dizabilităţi mintale)pentru a locui independent în locuinţele lor, organizînd activităţi flexibile de suport individual oriunde acestea nu ar fi necesare. Tehnic, elementul legat de „domiciliu” este separat de cel de „suport”. Persoanele trăiesc în casele lor proprii, dar serviciile de suport sînt disponibile şi focusate pe necesităţile specifice dizabilităţii sau de îngrijire. Acestea reprezintă un pas mai avansat în comparaţie cu Centrele de plasament pentru copii sau adulţi cu dizabilităţi. Serviciul oferă persoanelor cu dizabilităţi mai multă independenţă si control asupra vieţii proprii.

Serviciii de respiro10 – îngrijire pe termen scurt a beneficiarului prin care familiei i se oferă o pauză în rutina zilnică de îngrijire sau situaţiilor de stres. Acest serviciu poate fi organizat la domiciliul clientului sau beneficiarul (persoana care necesită îngrijiri) poate fi plasat temporar într-un serviciu de găzduire temporară în afara domiciliului acestuia. Serviciul de respiro joaca un rol esenţial (de rînd cu alte servicii) pentru familiile care îngrijesc (au la întreţinere) de un copil sau o persoana cu dizabilităţi. Acesta contribuie la prevenirea plasamentului intr-un serviciu mai costisitor (eventual rezidenţial) si asigura integritatea familiei si dreptul persoanei cu dizabilităţi de a locui in familie.

Servicii de adaptare a locuinţei – echipament sau transformări efectuate la domiciliul persoanei cu dizabilităţi care ar permite acesteia sau a îngrijitorilor acesteia o siguranţă sau independenţă mai mare în a accesa facilităţile locuinţei sale.

Servicii de terapie ocupaţională (TO) – sînt servicii responsabile de evaluarea şi organizarea de activităţi care ar ajuta persoanelor să rămînă cît de independent posibil la locuinţele lor proprii. TO prestează un set de servicii precum: a) consiliere de profilaxie sau prevenire – recomandări sau informaţii despre metode de îngrijire în decursul activităţilor cotidiene, care ar putea ajuta persoana cu dizabilităţi să obţină independenţa anterioară; b) recomandări in vederea asistării persoanelor în perioada de reabilitare in urma unui accident sau boli cronice; c) suport sub formă de echipament care ar ajuta persoanele să-şi menţină independenţa.. Aceste servicii pot include si activităţi ce ţin de accesibilitate arhitecturala cum sînt rampele de acces sau diferite suporturi/adaptări ale mînerelor, instrumentelor pe care le foloseşte, a veselei, pixului sau tastierei etc.

Servicii de reabilitare la nivel de comunitate11 (SRC) - conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii – este o strategie comprehensivă pentru implicarea persoanelor cu dizabilităţi în dezvoltarea comunităţilor lor. SRC asigură accesul persoanelor cu dizabilităţi la servicii de reabilitare, sănătate, educaţie, munca (sau late activităţi ce asigură un venit), caracteriste oricărui alt membru al comunităţii. CRC includ cîteva tipuri de activităţi: a) promovarea unei atitudini pozitive faţă de persoanele cu dizabilităţi; b) prevenirea situaţiilor de dizabilitate; c) prestarea serviciilor de reabilitare; d) facilitarea educaţiei şi a oportunităţilor de instruire; e) susţinerea iniţiativelor locale; f) programe de monitorizare şi evaluare; g) susţinerea oportunităţilor generatoare de venit atit la nivel micro cit şi macro.

Echipe mobile (pentru reabilitare multidisciplinară sau servicii de îngrijire) – echipe multidisciplinare (sau terapeuţi liberi profesionişti) care prestează servicii specializate la domiciliu sau la şcoală / Centre de plasament ale beneficiarului. Acest serviciu este organizat de obicei pentru beneficiarii care locuiesc în localităţi îndepărtate / greu accesibile sau unde transportul nu este accesibil.

9 Engl. supported living for adults with disabilities 10 Engl. respite 11 Engl. community-based rehabilitation

19

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. Servicii de consiliere şi suport psihologic - suport şi instruire sînt disponibile pentru familii şi părinţi, inclusiv consiliere, suport educaţional, grupe de suport, ateliere de instruire, diseminare de informaţii şi referinţe.

Consiliere şi suport după principiul „de la egal la egal” pentru persoane cu dizabilităţi sau membrii familiei - oferă oportunitatea pentru indivizi să lucreze cu persoane cu dizabilităţi care sînt sau au experienţe similare de dizabilitate, creînd o atmosferă de înţelegere mutuală. Acest serviciu este organizat după principiul „intre patru ochi” sau în grupuri mici. In engleza poarta denumirea de „peer support”.

Instruire vocaţională pentru persoane cu dizabilităţi – oferă programe de instruire pentru persoane cu dizabilităţi pentru formarea abilităţilor vocaţionale pentru a fi pregătiţi de angajarea în cîmpul muncii.

Evaluarea vocaţională şi integrarea / plasarea în cîmpul muncii – evaluează necesităţile vocaţionale şi pregătirea persoanelor cu dizabilităţi pentru a fi angajate în cîmpul muncii. Pentru cei pregătiţi deja, sînt efectuate compatibilităţi de locul muncii şi servicii de suport pe durata angajării.

Angajarea protejată– presupune un mediu de angajare cu un caracter protejat, in diverse activităţi practice sau instruire, similar celui obişnuit, cu scopul de a consolida capacităţile persoanelor cu dizabilităţi in scopul incluziunii în cîmpul muncii. Mediul de lucru protejat este finanţat prin mecanisme susţinute din partea statului (subsidii, linii de finanţare specifice din partea statului). Angajarea asistata – facilitează munca competitivă pe piaţă obişnuită pentru persoanele cu dizabilităţi, oferind persoanei cu dizabilităţi un suport adecvat pentru a munci în acest mediu obişnuit. Angajarea asistata (în cîmpul muncii) presupune asistenţă cum ar fi coaching (ghidare), transport, tehnologii assistive, instruire specială şi supervizare individuală. Acest serviciu încurajează persoanele să lucreze în comunităţile lor şi promovează munca, interacţiunea socială şi integrarea.

Definiţii suplimentare:

Servicii de transport şi complementare acestuia – servicii ce ajută persoanele cu dizabilităţi în necesităţile lor speciale legate de transport, astfel încît persoana cu dizabilităţi să aibă acces concret la toate resursele comunităţii. Serviciu de asistenţă personală – serviciu ce asistă persoana cu dizabilităţi în îndeplinirea activităţilor pe care ar putea sa le îndeplinească dacă nu ar avea o dizabilitate. Responsabilităţile generale pot fi împărţite în următoarele 3 categorii: a) ce ţin de domiciliu, spre exemplu menaj şi curăţenie, pregătirea bucatelor, spălat, cumpărături, citirea sau luarea notiţelor; b) îngrijiri personale, spre exemplu, transfer (de la un loc la altul), îngrijirea pielii, poziţionare, baie, exerciţii fizice sau de mobilitate, îmbrăcare, alimentare / hrana, asistenţa la WC; c) transportare, spre exemplu împingerea sau manevrarea căruciorului, ghidarea, asistarea la transferuri; d) alte sarcini curente in care persoana cu dizabilitati are nevoie de asistenta unei alte persoane. Tehnologii asistive (TA) şi punerea la dispoziţie a echipamentului – TA este un termen generic care include echipamente asistive, de adaptare şi reabilitare, precum şi procesul utilizat la selectarea localizarea şi utilizarea acestora. TA facilitează o independenţă mai mare a persoanelor cu dizabilităţi cu scopul de a-i abilita în atingerea obiectivelor propuse pe care anterior nu puteau să le atingă sau aveau dificultăţi majore în a le atinge, prin îmbunătăţirea sau schimbarea metodelor de interacţiune cu tehnologiile necesare pentru atingerea obiectivelor.

20


Sesiunea II - PRINCIPALII ACTORI IMPLICAŢI ÎN DOMENIUL SERVICIILOR SOCIALE PENTRU PERSOANELE CU DIZABILITĂŢI

A. TREI MARI CATEGORII DE ACTORI SÎNT IMPLICAŢI ÎN DOMENIUL SERVICIILOR SOCIALE:

• Beneficiarii de servicii sociale: în cazul nostru, persoane cu dizabilităţi (eventual familiile lor sau reprezentanţii legali);

STATUL

• Prestatori de servicii sociale, publici sau privaţi;

• Statul, care de obicei joacă un rol de reglementator.

În general, în sectorul serviciilor (orientat pe

afaceri) oferta şi cererea sînt reglementate de către legislaţia pieţii. Prestatorii de servicii îşi organizează activitatea în conformitate cu cererea consumatorilor şi pentru care consumatorii sînt gata să plătească. Obişnuim să spunem că cererea pentru serviciile comerciale evoluează în relaţie cu oferta (sînt în relaţie directă).

În domeniul social asemenea reglementări nu sînt posibile. Cauza este simplă: beneficiarii de servicii sociale nu întotdeauna plătesc pentru cest tip de servicii. În acest context statul intervine de obicei ca o instanţă care reglementează procesul şi asigură ca cererea şi oferta pentru servicii sociale să fie abordate coerent la nivel local şi naţional, în dependenţă de resursele publice şi de necesităţile reale ale persoanelor. Statul devine un reglator al ofertei şi cererii pentru servicii sociale.

Autorităţile publice (la nivel central sau local, în dependenţă de organizarea sistemului de servicii în fiecare ţară) primesc cereri specifice de la persoanele cu dizabilităţi, vis-a-vis de serviciile de care au ele nevoie la nivel de comunitate. Autorităţile cartografiază aceasta lista de nevoi (harta necesităţilor) şi centralizează cererea de servicii. La fel procedează cu oferta de servicii. Autorităţile primesc oferte de servicii de la diferite tipuri de prestatori (publici şi privaţi) şi

realizează o hartă a serviciilor. Relaţia dintre cei trei actori este determinată de tipul sistemului legal al fiecărui stat. La nivel naţional sînt reglementate proceduri specifice, care să echilibreze cererea şi oferta, să asigure utilizarea mai eficientă a banilor publici pentru aceste servicii, şi care la rîndul lor să corespundă necesităţilor persoanelor cu dizabilităţi la nivel local.

BENEFICIARII PRESTATORII

Prestatori Prestarea de servicii

Beneficiar Satisfacţia clienţilor

STAT

Beneficiar Prestatori

Cererea Oferta

Reglementări directe privind

serviciile

21


În vederea realizării rolului său de reglementare statul trebuie să elaboreze mecanisme de reglementare transparente pentru fiecare tip de relaţie cu beneficiarii. În procesul de reglementare a cererii statul stabileşte de obicei la nivel local şi naţional proceduri de gate-keeping; în procesul de reglementare a ofertei statul dezvoltă proceduri de licenţiere şi acreditare, standarde de calitate, proceduri de contractare şi finanţare, de monitorizare şi evaluare etc. Dacă vom încerca să reprezentăm relaţiile complexe între aceşti actori, atunci tabloul ar trebui să ia în consideraţie rolurile diferite pe care le au autorităţile locale şi naţionale în procesul de reglementare a serviciilor sociale.

AUTORITATEA PUBLICĂ (NIVEL CENTRAL) Garantează accesul la servicii sociale prin definirea mecanismelor de

reglementare la nivel naţional şi evaluarea procesului de implementare

Beneficiari Prestatori de servicii sociale

AUTORITĂŢILE REGLEAZĂ ACCESUL

BENEFICIARILOR LA SERVICII

SOCIALE

CERERE şi LOBBY (Beneficiarii îşi exprimă

necesitatea pentru servicii)

AUTORITATEA PUBLICĂ (NIVEL LOCAL) Implementează procedurile naţionale de reglementare la nivel local

PRESTATORII înaintează oferta lor de servicii

AUTORITĂŢILE REGLEAZĂ

PROCESUL DE PRESTARE A SERVICIILOR

SOCIALE

AUTORITĂŢILE DETERMINĂ DIRECT REGLEMENTAREA

SERVICIILOR SOCIALE

Autorităţile centrale evaluează procesul de implementare a mecanismelor de reglementare la

nivel local

Prestarea directă a serviciilor către beneficiari

Legătura inversă de la beneficiari

Mecanismele de reglementare (reprezentate de săgeţile „

”) semnifică coordonarea: accesului beneficiarilor la sistemul de servicii sociale, în baza necesităţilor şi ofertei, ofertei de servicii în baza necesităţilor locale, precum şi pachetul de servicii sociale care respectă principiile de bază legate de calitate, accesibilitate, transparenţă, pentru toţi beneficiarii care au nevoie de acestea.

Responsabilitatea în definirea şi implementarea mecanismelor de reglementare:

Fig. 3 Actorii principali implicaţi în domeniul serviciilor sociale şi rolul lor în definirea şi implementarea mecanismelor de reglare

Autorităţile sînt în acelaşi timp:

Garantul (şi cea mai responsabilă parte) care asigură drepturile fundamentale şi sociale ale tuturor

cetăţenilor; Recipient al necesităţilor exprimate de populaţie în privinţa termenilor de servicii sociale; Garant al unor reglementări de calitate a serviciilor sociale, în baza necesităţilor şi prin intermediul

cadrului de reglementare care este aplicabil la nivel de comunitate atît prestatorilor publici cît şi celor privaţi.

Este foarte important de menţionat faptul că statul (autorităţile centrale sau locale) rămîn în ultima instanţă responsabili de accesul persoanelor cu dizabilităţi la servicii sociale în comunităţile lor, indiferent de prestatorul serviciilor.

22


B. CINE SÎNT DE OBICEI ACEŞTI ACTORI?

Cînd vorbim despre stat, atunci de regulă avem în vedere: ‐ Autorităţi centrale (ministere, comisii republicane, comisii interministeriale sau intersectoriale

etc.); ‐ Autorităţi locale (structuri descentralizate ale ministerelor – cum ar fi Inspectoratele Şcolare,

Secţii de Asistenţă Socială, Direcţiile raionale de sănătate etc. – sau autorităţi alese la nivel local);

Cînd vorbim despre prestatori de servicii sociale, de obicei avem în vedere 5 categorii

diferite: ‐ Prestatori publici (acei care sînt de regulă plătiţi de la bugetul public); ‐ Organizaţiile non-profit care prestează servicii sociale (ONG); ‐ Persoane juridice (companii private) cu profit care prestează servicii sociale; ‐ Persoane particulare care sînt angajate ca asistenţi personali în baza contractului direct cu

persoanele cu dizabilităţi; ‐ Prestatori “informali” de servicii sociale (cum ar fi familiile sau voluntarii). Spunem ca prestatorii de servicii pot fi atît publici cat si « privaţi ». Existenţa unei multitudini de prestatori într-o ţară a devenit o caracteristică recunoscută de modernizare în ceea ce priveşte sectorul social şi este exprimată prin noţiunea de “welfare mix”.

Cînd vorbim despre beneficiari de servicii sociale în domeniul dizabilităţii, de obicei avem în vedere: ‐ Persoane cu dizabilităţi (copii, tineri sau adulţi); ‐ Persoane cu dizabilităţi care se confruntă cu condiţii multiple de vulnerabilitate (sărăcia,

gender sau discriminare în baza etniei, persoane HIV infectate sau bolnave de SIDA, persoane exploatate sau abuzate etc.);

‐ Familii sau reprezentanţi legali ai persoanelor cu dizabilităţi;

‐ Comunităţile, atunci cînd serviciile determină o schimbare de atitudine, perspective sau practici legate de persoane cu dizabilităţi şi viaţa lor zilnică.

23


Sesiunea III - ETAPELE PRESTĂRII SERVICIILOR SOCIALE ŞI SISTEMUL DE REGLEMENTARE

A . PRESTAREA SERVICILOR SOCIALE DIN PUNCTUL DE VERERE AL UNUI CICLU DE PROIECT

Este dificil să vorbim despre dezvoltarea eficientă şi calitativă a serviciilor sociale, dacă nu este acordată o atenţie egală procesului de planificare, calităţii prestării directe, monitorizării, evaluării şi îmbunătăţirii acelor servicii. Din perspectivă macro, un sistem eficient de servicii sociale la nivel naţional şi local, va putea fi atins numai dacă planificarea, coordonarea, monitorizarea şi evaluarea sistemului sînt realizate în permanenţă, si eficient. Aceste etape sau faze ale prestării serviciilor, precum şi procesul de prestare generală pot fi descrise prin utilizarea „ciclului de planificare-imlpementare-control-acţiune” (PICA)12. Modelul cunoscut de altfel ca modelul ‘Roata Deming” sau “spirala de îmbunătăţire continuă”) ilustrează foarte bine etapele prestării de servicii: Fig.1. Ciclul PICA (Roata Deming) (in engleza: Plan-Do-Check-Act)

PLANIFICARE: planifică din timp pentru a face o schimbare; analizează contextul şi prevezi rezultatele. Stabileşte obiectivele şi procesele necesare pentru atingerea rezultatelor în baza unor specificări relevante. IMPLEMENTEAZĂ: pune în acţiune planul şi implementează serviciile sau procesul. CONTROLEAZĂ: monitorizează şi evaluează rezultatele în

comparaţie cu obiectivele iniţiale;

Planificare Implementare Acţiune Control

Îmbunatăţire continuă

ACŢIONEAZĂ: ia măsuri pentru îmbunătăţirea procesului înainte de începerea următorului ciclu sau implementării. Odată ce un ciclu de implementare devine stabil, următorul ciclu poate începe din nou, iar rezultatele anterioare pot fi standardizate sau consolidate. În sectorul serviciilor sociale, acest model simplu este foarte util, în special pentru că ajută la o analiză mai bună a diferitor paşi ai procesului de prestare, atît la nivel naţional sau chiar la nivel de comunitate, cît şi la nivel de prestator de serviciu propriu-zis. Acest model este aplicabil atît pentru nivelul macro, cît şi micro. La ambele nivele există agenţii specifice sau responsabile pentru planificare, implementare, evaluare şi îmbunătăţirea procesului de prestare a serviciilor sociale. Adiţional la cele expuse, acest model facilitează design-ul şi elaborarea de mecanisme şi proceduri de reglementare, care asigură calitatea şi coerenţa prestării serviciilor. Pentru fiecare din aceste faze, există un set specific de reglementări, care au ca scop controlul procesului şi coordonarea acţiunilor diferitor actori sau agenţii. La fel, aceste reglementări există la nivele macro (al comunităţii sau al sistemului serviciilor sociale) şi micro (la nivel de serviciu propriu-zis).

12 Acest ciclu este un model pentru îmbunătăţirea calităţii, descris de către statisticianul American W. Edwards Deming în anii 1950, în relaţie cu managementul total de calitate (TQM). Modelul lui este compus din 4 paşi consecutivi utilizaţi pentru îmbunătăţirea continuă şi învăţare. În secolul 20 acest model a fost pe larg extins în cîteva domenii cum ar fi managementul proiectelor, resurse umane, analiza procesului, dezvoltarea continuă.

24

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. În Europa de sud-est, implementarea unui sistem coerent de mecanisme şi proceduri de reglementare pentru servicii sociale reprezintă unul dintre aspectele cheie ale reformei. Cu acest scop, Handicap International atrage o atenţie sporită descrierii lor, în cadrul conceptului de prestare a serviciilor sociale.

C. SISTEMUL DE REGLEMENTARE A SECTORULUI SERVICIILOR SOCIALE D.

În cadrul acestui modul de instruire mecanismele de reglementare în domeniul serviciilor sociale sînt înţelese ca instrumente destinate controlului, coordonării şi îmbunătăţirii serviciilor atît la nivel macro (local) cît şi la nivel micro (al serviciului propriu-zis). Acestea sînt un instrument de dezvoltare a calităţii, accesibilităţii, disponibilităţii, transparenţei serviciilor sociale pentru toţi cetăţenii, inclusiv pentru persoanele cu dizabilităţi. În sens mai larg, mecanismele de reglementare sînt instrumente care garantează balanţa între cererea pentru servicii sociale, reflectînd necesităţile existente ale beneficiarilor la nivel local, şi oferta de servicii. Fiecare dintre cei 3 actori de bază care sînt relevanţi pentru procesul de prestare a serviciilor sociale (beneficiari, prestatori şi stat) joacă un rol diferit în acest context. Mecanismele de reglementare sînt prezentate mai departe în cadrul „delegării serviciilor publice” sau „serviciilor sociale cu mandat public”. Interesul acestei perspective generale este reprezentat de procedurile contractuale existente, urmînd apoi evaluarea prestatorilor, precum şi finanţările posibile ale prestatorilor din bani publici, ceea ce prezintă un aspect important în Europa de sud-est. Acest cadru permite existenţa multiplelor tipuri de sericii (publice, private sau cu profit), contractate de către autorităţi publice cu scopul de rezolvare a necesităţilor de servicii la nivel local. Atît prestatorii de servicii privaţi, cît şi cei publici pot fi coordonaţi şi monitorizaţi în cadrul aceloraşi scheme sau utilizînd aceleaşi proceduri de reglementare. În acest caz, prestarea serviciilor sociale este „delegată” de la nivel central către diferiţi prestatori locali, fie publici sau privaţi. Amîndouă tipurile de prestatori sînt subiecte ale aceloraşi reglementări cu referire la toate etapele de prestare a serviciilor. Cadrul serviciilor sociale organizate în baza mandatului public este în prezent utilizat în diferite ţări ale UE, el contribuind, în ultimii 30 de ani, la o îmbunătăţire continuă a reţelei, spectrului şi calităţii serviciilor sociale. Din perspectiva Handicap International, cele mai importante categorii ale mecanismelor de reglementare şi procedurile corespunzătoare sînt următoarele: MECANISMELE DE GATE-KEEPING (Referinţe, informare şi accesul direct la serviciile sociale)

La nivelul sistemului general al serviciilor sociale (macro): • Evaluarea necesităţilor (ce tip de servicii sînt necesare) • Elaborarea hărţilor de servicii sociale şi de nevoi, la nivel local • Definirea criteriilor de acces la servicii sociale La nivel de individ (micro): • Evaluarea complexă a situaţiei individului • Luarea deciziilor şi orientarea spre servicii comunitare

MECANISME DE CALITATE (Principii şi/sau standarde de calitate)

• Standarde sau Principii generale (standarde non descriptive, bazate pe drepturi şi valori)

• Standarde ‘tehnice’, luînd în consideraţie cerinţele specifice de calitate pentru diferite categorii de servicii

25

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. CONTRACTAREA ŞI MECANISME DE FINANŢARE

• Anunţ pentru concursuri sau tendere, aplicaţii pentru proiecte de servicii sociale la nivel naţional sau local

• Licenţierea/autorizarea prestatorilor de servicii sociale • Contractarea sau cumpărarea serviciilor sociale la nivel de

comunitate • Finanţarea serviciilor sociale la nivel de comunitate

MECANISME INTERNE DE REGLEMENTARE (la nivel micro: serviciul propriu-zis)

• Manuale de politici şi proceduri; • Reglementări interne (resurse umane, relaţia cu beneficiarii,

reglementări de securitate etc.) • Managementul calităţii şi proceduri de creşterea calităţii; • Proceduri de planificare strategică şi evaluare sau generalizare; • Proceduri de comunicare internă şi externă; • Decizii în baza unei evidenţe menţinute şi indicatori etc.

MECANISME DE MONITORIZARE ŞI EVALUARE

La nivel macro (sistemul de servicii sociale la nivel local) • Monitorizarea prestării serviciilor sociale la nivel local • Evaluările periodice şi coordonarea cu sistemul de gate-keeping la

nivel macro; La nivel de prestatori de servicii (micro) • Evaluare internă a prestatorilor de servicii (auto-evaluarea) • Evaluări externe a serviciilor sociale • Proceduri de audit şi control • Monitorizare regulată a prestării serviciilor.

SISTEMUL DE INFORMARE ŞI DE FEEDBACK

• Colectarea datelor şi a fluxului de informaţii care asigură transparenţa sistemului la toate nivelele şi facilitează planificarea şi luarea deciziilor

O detaliere ilustrată a legăturilor între mecanismele şi procedurile de reglementare este prezentată în figura nr. 4: (1) Mecanismul gate-keeping În acest context, mecanismul de gate-keeping este definit ca „un sistem de decizii care ghidează efectiv şi eficient accesul spre servicii” pentru persoanele cu dizabilităţi şi alte grupuri vulnerabile13.

Mecanismul de gate-keeping controlează distribuţia proporţională a serviciilor sociale la nivel teritorial, în baza necesităţilor reale ale beneficiarilor. În acest raport sistemul de gate-keeping este prezentat ca o combinaţie de proceduri de evaluare şi luare de decizii, care sînt concentrate atît pe nivelul individual (micro), cît şi pe nivelul teritorial sau local (macro). Pentru a avea un tablou clar al serviciilor locale necesare, procedurile de evaluare a necesităţilor ar trebui să fie coordonate şi însoţite de elaborarea hărţilor geografice periodice ale serviciilor de la nivel teritorial. Scopul principal al sistemului de servicii sociale este acela de a asigura disponibilitatea lor pentru toţi cetăţenii care au nevoie de ele. Pentru a preveni suprapunerea, un surplus de anumite servicii sau din contra, numărul mic de servicii necesare, aceste proceduri sînt esenţiale pentru un design eficient al întregului sistem. 13 Bilson, A., Harwin J. Serviciile de Gate-keeping pentru copii şi familii vulnerabile, “Gate keeping services for vulnerable children and families”, (Florence: UNICEF Innocenti Centre and the World Bank, 2003).

26


Proceduri de gate keeping la nivel micro (de individ)

Reglementarea internă a serviciilor

Proceduri de Gate keeping

(la nivel macro)

Evaluarea multiplă de către actori a

necesităţilor de servicii sociale la nivel de

teritoriu

Elaborarea “hărţilor

teritoriale” de servicii şi necesităţi

Elaborarea criteriilor de

acces ale beneficiarilor pentru servicii

sociale

Dacă serviciul este necesar sau cerut

Înregistrarea aplicanţilor

Evaluarea aplicanţilor (conform cerinţelor de calitate)

Dacă aplicaţia e acceptată

Licenţiere / autorizare

Contractare

Beneficiarii intră în serviciu

Activităţi sau servicii specifice

Rezultate

Mecanisme interne de

reglementare

Monitorizarea serviciului

Evaluarea serviciului

Dacă evaluarea este OK

Corectări

Corectări NU

NU

NU

DA

DA

DA

P

L

A

N

I

F

I

C

A

R

E

P R E S T A R E

Moni- torizare

EVALUARE

DACĂ NU + erori severe

Decizie / orientarea beneficiarilor către servicii

Finanţare/Cumpărare şi/sau

Evaluarea situaţiei individului

t

Monitorizarea situaţiei beneficiarului

Feedback

Legătura Inversă

PICA:

Retragerea licenţei

Fig.4. Secvenţa procedurilor de reglementare în procesul prestării de servicii pentru persoane cu dizabilităţi

27

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. Sistemul de gate-keeping este responsabil, de asemenea, de facilitarea şi garantarea procesului de referire şi acces a persoanelor cu dizabilităţi la servicii sociale, în baza necesităţilor şi alegerii lor: evaluarea situaţiei individului, proceduri şi criterii de acces, precum şi orientarea şi referirea concretă la servicii trebuie să fie privită ca o respectare a principiilor universalităţii şi accesibilităţii la servicii. Conform Handicap International, în majoritatea ţărilor Europei de sud-est, reforma sistemului de gate-keeping reprezintă una dintre cele mai importante priorităţi, contribuind semnificativ la asigurarea participării depline a persoanelor cu dizabilităţi la viaţa socială şi economică. Accesul la servicii sociale pentru persoane cu dizabilităţi se baza pînă acum pe abordarea medicală, în care beneficiarul nu realiza o alegere reală şi nu controla serviciile de care beneficia sau procesul de prestare a acestora. Pentru a realiza trecerea spre un sistem de prestare a serviciilor bazat pe necesităţi şi libertatea de alegere, reformarea sistemului de gate-keeping este o prioritate.

Procedurile de bază în sistemul de gate-keeping sînt următoarele:

A. Evaluarea necesităţilor la nivel teritorial (comunitate, departament/direcţie, alte unităţi administrative relevante) Pentru a fi eficiente, serviciile sociale trebuie să răspundă necesităţilor reale ale populaţiei. Evaluarea acestor necesităţi (în ceea ce priveşte diversitatea, disponibilitatea, numărul şi calitatea serviciilor) contribuie la distribuirea eficientă a resurselor publice existente, alocate pentru dezvoltarea sau durabilitatea celor mai importante servicii sociale la nivel local. Exemplu: pentru aceleasi necesităţi ale unui grup de populaţie, distribuirea şi organizarea serviciilor sociale poate fi diferită în zone rurale sau urbane: ex.. Transport suplimentar ar putea fi necesar, numărul de echipe mobile de profesionişti ar putea să fie mai mare în zonele rurale etc. Aceasta este cauza pentru care evaluarea necesităţilor este o procedură organizată la nivel teritorial (regiune, departament /direcţie, municipalitate) şi este de obicei coordonată de către autorităţile publice. Scopul este de a identifica şi colecta cereri/necesităţi pentru servicii specifice în teritoriul respectiv. Pentru a obţine întreaga informaţie, toţi actorii implicaţi în sistemul de gate-keeping (comisii de evaluare şi orientare, prestatori de servicii, agenţii locale pentru persoane cu dizabilităţi – dacă acestea există, organizaţiile persoanelor cu dizabilităţi, municipalitate etc.) ar trebui periodic să furnizeze date statistice şi informaţii, centralizînd necesităţile pentru servicii sociale identificate de beneficiari. În Europa, această procedură nu este generalizată, dar reprezintă un instrument foarte bun de planificare a alocărilor obişnuite de resurse publice, în legătură cu identificarea necesităţilor reale a populaţiei la nivel local.

Particularităţi de implementare

pentru a fi eficientă la nivel local şi naţional, evaluarea necesităţilor beneficiarilor şi colectarea de date în toate unităţile teritoriale ale ţării trebuie să se realizeze în baza unor formulare standardizate;

din moment ce aceste proceduri necesită centralizare finală a datelor colectate, ţările Europene, care aplică această procedură, au tendinţa de a transmite întreaga responsabilitate pentru implementare către o singură autoritate sau unitate de la nivel local;

prezenţa reprezentanţilor beneficiarilor în această procedură de evaluare este foarte importantă.

28


B. Hărţile teritoriale ale serviciilor sociale şi a necesităţilor

În strictă corelare cu evaluarea necesităţilor la nivel local, unele ţări europene (Franţa, Marea Britanie etc.) au introdus aşa numita „cartografiere a serviciilor sociale”, care este un instrument important de planificare şi reglementare a serviciilor. Hărţile teritoriale sînt părţi componente a serviciilor existente şi necesare, ce pot fi reînnoite la un interval anume de timp (3-5 ani); oricare propunere de a deschide un nou serviciu sau de a extinde cele deja existente este analizată în relaţie cu aceste hărţi teritoriale. Acestea asigură un proces de prestare coerentă a serviciilor şi un bun “barometru” pentru ajustarea priorităţilor şi a necesităţilor din sistem.


Elaborarea hărţilor teritoriale a serviciilor este o procedură cu „greutate” politică mare. Din moment ce strategia de investiţii şi alocaţii de resurse pentru reţeaua de servicii sociale depinde de aceste informaţii cheie, toţi actorii principali ar trebui să contribuie în egală măsură la implementarea acestei proceduri. În Franţa, de exemplu, un număr mare de actori sînt parte a procesului de elaborare şi finalizare a hărţilor de servicii. Actorul principal în atingerea acestui scop este o comisie regională in componenţa căreia intra toţi actorii implicaţi în prestarea de servicii: prestatori de servicii, autorităţi, reprezentanţi ai beneficiarilor, uniuni ale muncitorilor etc.

C. Criteriile de acces la serviciile sociale

Criteriile de orientare (referire) a persoanelor cu dizabilităţi la diferite servicii sociale în comunitate sînt elemente cruciale pentru un sistem eficient. Alegerea/determinarea acestor criterii, precum şi corelarea acestora, joacă un rol major în respectarea cîtorva principii fundamentale în prestarea de servicii sociale:

dreptul beneficiarului la alegere (în ceea ce priveşte tipul de serviciu sau de intervenţie, de care persoana va beneficia);

oportunităţi egale ale persoanelor cu dizabilităţi în accesarea serviciilor generale; prestarea serviciilor adecvate beneficiarilor conform necesităţilor şi intereselor.

În cadrul acestor proceduri de orientare beneficiarii sau/şi reprezentanţii lor trebuie să joace un rol activ în alegerea serviciului. Aceştia trebuie, de asemenea, să fie informaţi într-un context clar şi comprehensiv, cu privire la opţiunile posibile, responsabilităţile şi drepturile lor. În termeni concreţi de implementare a acestui mecanism, cel mai important element este garantarea posibilităţii de a alege, chiar şi pentru beneficiari cu o dependenţă complexă sau dizabilităţi severe sau multiple. Criteriile de acces au o legătură strînsă cu definiţia dizabilităţii în cadrul legislaţiei naţionale (atît în legile specifice din domeniul dizabilităţii, cît şi în cele de ordin general), precum şi cu diferite sisteme de clasificări utilizate în domeniul dizabilităţii (ICF, modelul DCP etc.)14. O bună înţelegere a clasificării şi a instrumentelor corespunzătoare este foarte semnificativă pe parcursul reformelor sistemului de gate-keeping.

14 ICF - International Classification of Functioning, Disability and Health (World Health Organisation , 2001); Clasificarea Internaţională a funcţionalităţii, dizabilităţii şi sănătăţii; DCP - Disability Creation Process (Fougeyrollas and collab., INDCP Quebec, 1999) – Procesul de creaţie în domeniul dizabilităţii

29


D. Evaluarea situaţiei beneficiarilor şi orientarea spre servicii sociale adecvate

Aceste proceduri au o strînsă legătură cu criteriile de acces menţionate mai sus. Evaluarea necesităţilor persoanei este în primul rînd îndreptată spre o alegere corectă a serviciilor adecvate la nivel de comunitate, servicii generale sau specializate, cu scopul de a satisface necesităţile şi îmbunătăţi participarea persoanei în viaţa de zi cu zi. Pentru ţările din Europa de sud-est, evaluarea situaţiei şi orientarea persoanelor cu dizabilităţi spre servicii sociale este încă organizată din perspectivă medicală, bazîndu-se mai mult pe tipul şi gradul dizabilităţii, decît pe principiul libertăţii de a alege, aşteptări şi abilităţile persoanelor. Persoanele cu dizabilităţi sînt îndrumate cu prioritate spre serviciile specializate (şcoli speciale, ateliere protejate, instituţii rezidenţiale), în loc de adaptare a sistemului general de servicii la necesităţile diversificate ale comunităţii. Această situaţie necesită o schimbare radicală în următorii ani. Definirea şi organizarea acestor proceduri de evaluare joacă de asemenea un rol important în incluziunea persoanelor cu dizabilităţi la nivel de comunitate. Pas cu pas, toate serviciile comunitare ar trebui să devină accesibile pentru persoane cu dizabilităţi. În acest caz, evaluarea necesităţilor va fi legată mai mult de găsirea unor măsuri adecvate de suport pentru participare, dar nu orientare a persoanelor spre un serviciu sau altul. Cît priveşte reforma comisiilor de orientare din Europa de sud-est, acest mecanism de evaluare depinde de un alt element cheie al sistemului de gate keeping: sistemul de informare. Beneficiarii şi agenţiile de referinţă, precum şi asistenţii sociali şi evaluatorii, ar trebui să menţină propriul nivel de informare cu privire la serviciile sociale comunitare existente, legislaţia şi drepturile persoanelor cu dizabilităţi, la fel şi particularităţile fiecărui tip de serviciu prestat. (2) Mecanisme legate de asigurarea calităţii Mecanismele de reglementare garantează nivelul cerut de calitate pentru serviciile necesare persoanelor cu dizabilităţi şi identificate la etapa precedentă (a evaluării necesităţilor). Prestarea de servicii trebuie să fie analizată din perspectiva calităţii pentru a preveni cazurile de abuz, neglijare şi lipsa de respect faţă de drepturile şi interesele beneficiarilor. Alegerea şi definirea principiilor calităţii, standardelor sau indicatorilor este unul dintre paşii cheie în cadrul construirii unui sistem eficient de reglementare. Standardele de calitate sînt criterii sau indicatori general acceptati cu scopul de evaluare a nivelului necesar de performanţă în prestarea de servicii (Wright and Whittington - 1992). În documentul de concept numit “Îmbunătăţirea standardelor în sistemul de protecţie a copilului” (UNICEF şi Banca Mondială, 2003), Andy Bilson şi Ragnar Gotestam menţionează că “standardele de calitate presupun un set de criterii care pot fi folosite în monitorizarea procesului de management şi prestare a serviciilor, calitatea serviciilor, precum şi a rezultatelor acestora. Ele asigură transferul echitabil şi transparent sau prestarea de servicii către beneficiar”.

Standardele de calitate pot fi grupate în două categorii diferite, în baza diferitor criterii:

a) luînd în consideraţie gradul de generalitate, pot fi descrise două standarde de calitate:

standarde generale (sau principii) – care reflectă criterii generale de bună guvernare, aplicabile

unei categorii mai largi de servicii sociale;

30


standarde tehnice (folosite în domenii specifice de activitate sau servicii) – indicatori sau cerinţe care sînt de obicei detaliate pentru fiecare procedură specifică care are loc în cadrul serviciului. Acestea pot implica, de asemenea: standarde de mediu (cu referire la condiţiile externe de descriere a organizării spaţiului etc.) şi standarde specifice de management etc. b) considerînd criteriul performanţei, două tipuri de indicatori sînt de obicei identificaţi: indicatori minimali versus indicatori de excelenţă:

indicatorii minimali garantează un nivel minim a unei calităţi bune a serviciilor respective – aceşti indicatori minimali sînt obligatorii pentru toţi prestatorii de servicii şi ei condiţionează licenţierea serviciului;

criteriile de excelenţă – reflectă o calitate înaltă a prestării serviciilor; acestea sînt de obicei opţionale şi sînt folosite în special în cadrul procedurilor de acreditare sau benchmarking. Unul dintre cel mai interesante procese legate de modernizarea serviciilor sociale în Europa de sud-est este re-evaluarea şi design-ul standardelor naţionale în acest domeniu, încercînd să echilibreze şi să armonizeze aceste tipuri de indicatori de calitate. Particularităţi de implementare

O menţiune importantă este aceea că dezvoltarea standardelor de calitate nu ar trebui să conducă la o

„standardizare a prestării serviciilor”. Chiar dacă formularea poate crea confuzii, este evident că în sectorul social abordarea concentrată pe persoană necesită o flexibilitate mare din partea prestatorilor de servicii. Aceasta nu este contradictoriu cu implementarea principiilor de calitate şi/sau a standardelor. Gradul lor de generalizare, conţinutul şi formularea lor trebuie să permită echilibru între flexibilitate şi un nivel obligatoriu de calitate a serviciilor respective.

Un alt lucru important legat de standarde este compatibilitatea lor cu referire la cultura locală. Toate procedurile standardizate trebuie să fie rapid ajustate de către specialişti la o tranziţie şi implementare eficientă în cadrul activităţii de zi cu zi. Cerinţele înalte cu privire la standardele minimale sau implementarea prea rapidă a principiilor complet noi în procesul de prestare a serviciilor ar putea să producă confuzii sau efecte secundare.

Instruirea profesioniştilor (profesioniştii care lucrează direct cu beneficiarii) şi a evaluatorilor este direct legată de acest aspect. Oricare aplicare a unui nou set de standarde în domeniul serviciilor sociale necesită o instruire pregătitoare a celor două categorii de actori. Aceştia sînt primii care trebuie să înţeleagă principiile de ghidare ale standardelor, modalitatea de transpunere a acestor principii în acţiuni concrete, efectul şi impactul acestor proceduri asupra vieţii beneficiarilor.

În majoritatea ţărilor europene implementarea standardelor de calitate a fost precedată, cu rezultate bune, rezultate din fază pilot de aplicare experimentală, pentru a se măsura efectele secundare, impactul pozitiv şi compatibilitatea procedurilor propuse cu rezultatele aşteptate.

Caracterul naţional al standardelor de calitate este o cerinţă importantă, care trebuie luată în consideraţie. Standardele minime de calitate trebuie să fie respectate de către toţi prestatorii la nivel naţional, pentru a asigura un echilibru al prestării serviciilor de calitate pentru toţi cetăţenii. Acest aspect accentuează o opţiune politică coerentă pentru toată ţara, care se aliniază principiilor

31


fundamentale cerute de sectorul respectiv. In acest sens, statul garantează aceeaşi abordare în domeniul serviciilor sociale, respectînd beneficiarii şi interesele lor atît în sectorul privat, cît şi cel public. Elaborarea principiilor calităţii şi a standardelor la nivel naţional (şi nu la cel local) are, de asemenea, un alt rol: prevenirea folosirii unui set de standarde pentru beneficii şi interese particulare la nivel local, în cadrul descentralizării, în special dacă noi considerăm rolul important al autorităţilor locale în procesul ulterior de licenţiere şi alocare de resurse pentru prestatorii de servicii.

Cerinţele de calitate trebuie să fie poată fi revizuite periodic pentru a facilita îmbunătăţirea lor continuă şi progresivă. Cu alte cuvinte, legislaţia trebuie să permită flexibilitatea în ceea ce priveşte revizuirea standardelor, ţinînd cont de schimbările în societate, evoluţia prestării serviciilor propriu-zisă. Este necesar, de asemenea, de adaptat cerinţele standardizate la practicile profesionale curente. Luînd în considerare schimbările necesare ale paradigmei dizabilităţii, descrisă mai devreme în acest modul, evoluţia standardelor de calitate şi a principiilor în prestarea de servicii sociale cere o schimbare şi un progres continuu a ceea ce este recunoscut ca fiind practici pozitive de standarde. (3) Proceduri administrative pentru licenţiere sau autorizare şi/sau acreditarea serviciilor sociale

În cadrul întregului sistem de reglementări, rolul acestor proceduri este de a recunoaşte formal concordanţa serviciilor prestatorului cu cerinţele de calitate cerute şi de a defini un cadru concret al procedurii de prestarea a serviciilor respective, pentru o categorie specifică de beneficiari, bazat pe alocare eficientă a resurselor existente la nivel local. Aceste proceduri au, de asemenea, o funcţie de monitorizare cu privire la distribuirea serviciilor sociale în teritoriu şi armonizarea acestora cu necesităţile speciale ale populaţiei. Licenţiere15 (autorizarea) este o procedură care atestă dreptul unei organizaţii de a presta un serviciu beneficiarilor, respectînd standardele minime definite de legislaţie. Diferite ţări folosesc o terminologie diferită pentru această recunoaşterea legală sau autorizare a prestatorilor de servicii. În acest raport, este utilizat termenul de licenţiere a serviciilor, definit de UNIECF şi Banca Mondială în materialul „Schimbarea de mentalitate, de politici şi de calitate a vieţii”16. Licenţierea este o procedură de certificare. Din aceasta rezultă eliberarea unui certificat sau licenţă de către autoritatea locală sau centrală pentru o perioadă limitată de timp. Acest certificat impune respectarea de către prestatorul de servicii a standardelor minime naţionale în domeniul respectiv de acţiune. Licenţa abilitează prestatorul de servicii să înceapă nemijlocit primirea beneficiarilor în cadrul serviciilor sociale pe care le prestează.

Licenţa este în general eliberată prestatorului de servicii după analiza celor două nivele:

respectarea standardelor minime sau a condiţiilor în domeniul respectiv de activitate; concordanţa dintre procesul de prestare a serviciilor şi a necesităţilor la nivel local ale beneficiarilor.

15 Termenul de “licenţiere”, “autorizare” şi “acreditare” sînt utilizaţi în acest raport în sensul larg al cuvîntului. Cu toate acestea, în unele ţări (cum ar fi Romania, spre exemplu) termenii sînt folosiţi in moduri diferite: „acreditarea” în Romînia pentru prestatori de servicii sociale este un proces prin care prestatorul îşi armonizează activitatea în conformitate cu standardele minime de calitate şi nu o procedură opţională după cum există în majoritatea statelor UE. 16 Bilson, A., Gotestam, R. “Îmunătăţirea standardelor pentru serviciile de protecţia copilului”, (Innocenti Centre UNICEF and the World Bank: 2003).

32

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. În unele ţări, cum ar fi Franţa, licenţierea este condiţionată de existenţa resurselor financiare la nivel local sau central, după cum legislaţia Franţei stipulează proceduri automate de (sub)contractare şi finanţare a prestatorilor de servicii licenţiaţi. Practicile naţionale sînt foarte diferite vis-a-vis de aceste proceduri. Unele ţări (ex. România) autorizează prestarea serviciilor prin proceduri separate:

una care certifică prestatorul de serviciu (“acreditarea”); această procedură este aplicabilă în acelaşi fel tuturor prestatorilor de servicii sociale;

şi alta pentru fiecare serviciu specific prestat de către aceşti prestatori (“licenţierea”). Procedurile de licenţiere nu duc automat în toate ţările la contractare şi finanţare a serviciului de către autorităţile centrale sau locale. Cu toate acestea, relaţia vice-versa este obligatorie. Toţi prestatorii care sînt (sub)contractaţi şi finanţaţi de către autorităţile publice, trebuie să fie licenţiaţi. Licenţierea prestatorului de servicii nu este efectuată pentru mai puţin de 1 an, dar poate fi efectuată de asemenea pentru 3, 5 sau 7 ani, în dependenţă de legislaţia ţării. Procedurile de acreditare sînt forme specifice de certificare a calităţii. UNICEF şi Banca Mondială propun următoarea definiţie: “acreditarea este un proces voluntar care oferă prestatorilor de servicii recunoaşterea pentru obţinerea standardelor de excelenţă, definite de către o agenţie de acreditare”17. Obiectivul major al acreditării este analiza performanţei de către un prestator de servicii, comparată cu un set de indicatori de performanţă. Acreditarea certifică un nivel înalt de calitate al serviciilor respective, dar oricum rămîne de obicei o procedură opţională18. Importanţa rolului de reglementare al acreditării poate fi în creştere. Una dintre discuţiile semnificative de la nivel European se referă la impactul pe termen lung a procedurilor obligatorii de evaluare organizaţională a echipei de profesionişti. Există o înţelegere în privinţa schimbărilor „comportamentului organizaţional” în cadrul serviciilor sociale, din cauza caracterului obligatoriu al evaluărilor externe şi interne, care sînt cerute regulat de către contractori (autorităţi publice, donatori). Competiţia între prestatori, modernizarea serviciilor sociale, introducerea cerinţelor managementului calităţii, a crescut cu siguranţă volumul procedurilor interne, documentelor şi regulilor. Echipele se confruntă constant cu noi reglementări şi lucru de administraţie, în special legat de procesul de monitorizare. În acest context, existenţa acreditării în calitate de instrument opţional de evaluare a prestatorilor (care ar testa nivelul lor de excelenţă) ar putea constitui unul dintre elementele suplimentare de motivaţie pentru prestatori de servicii şi un instrument interesant pentru tipul de analiză benchmarking.

(4) Contractarea şi finanţarea serviciilor sociale Contractarea reprezintă (în cadrul acestui modul) stabilirea unui parteneriat şi/sau a relaţiilor financiare între autoritatea publică sau donator şi prestator de servicii sociale (public sau privat). Contractarea este o procedură de reglementare în cadrul mandatului public. Autoritatea publică

17 Bilson and Gotestam, ibid. 18 În Romînia, procedurile de acreditare sînt utilizate cu un alt înţeles: se referă la procedurile obligatorii de certificare pentru toţi prestatorii de servicii sociale, în relaţie cu un set general de standarde de calitate, inspirat de la sistemul de calitate EQRM (www.epr.be). Este însoţit de către un alt nivel obligatori, procedurile de licenţiere care se bazează pe un set de standarde tehnice, create pentur fiecare tip de serviciu social.

33

http://www.epr.be/

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. (sub)contractează un serviciu social specific cu un prestator de servicii (public sau privat) pentru o perioadă de timp limitată. Contractul este urmat de un suport public (în natură sau infrastructură) sau finanţare, în proporţii diferite. Aceste proceduri speciale de reglementare sînt cruciale pentru dezvoltarea unui sistem de calitate al serviciilor sociale pentru persoanele cu dizabilităţi. Autorităţile publice sînt cele care au responsabilitatea de a asigura accesul persoanelor cu dizabilităţi la servicii sociale generale în comunitate: educaţie, încadrarea în cîmpul muncii, sănătate, sprijin în gospodărie, reabilitare şi protecţie socială. Cînd un sistem public nu poate răspunde unor necesităţi sociale reale sau nu poate presta servicii sociale de calitate, procedurile de sub-contractare devin obligatorii. Contractarea (urmată de o finanţare publică sigură) este un instrument pentru a atinge o diversitate a unor servicii sociale durabile pentru toţi cetăţenii. Contractarea între autorităţi (sau donatori) şi prestatori de servicii conţine elemente legate de tipul serviciului care va fi finanţat: grupul ţintă, durata contractului, drepturi şi obligaţii ale partenerilor, condiţiile de reînnoire a contractului şi încetare a acestuia. Acestea sînt proceduri oficiale şi ele au o valoare legală; contractarea este urmată de licenţiere şi reprezintă o condiţie pentru finanţarea serviciilor din bani publici. Finanţarea serviciilor sociale de la bugetul de stat conţine proceduri de calcul diferite de la o ţară la alta. Cele mai răspîndite mecanisme de finanţare sînt următoarele: a) costul pe zi/ per beneficiar – serviciul este finanţat reieşind din numărul total de persoane / per zile, pe an (numărul beneficiarilor înmulţit la zilele lor prezente în acel serviciu); dezavantajul acestei proceduri constă în obligaţia serviciului de a garanta un procent anumit de acoperire a capacităţii generale de servicii pe an, ceea ce nu întotdeauna este posibil, din cauza categoriilor de populaţie şi de specificaţii ale serviciilor; b) costul general / global per an (buget total) – serviciul este finanţat în dependenţă de bugetul său total. Acest buget anual estimat trebuie să fie aprobat de către parteneri şi are un format standard pentru toţi prestatorii de servicii la nivel naţional;, costurile de investiţii din bugetul total sînt de obicei supuse unei proceduri separate de aprobare; c) finanţarea per activitate sau per proiect – în acest caz acoperirea financiară de la bugetul de stat este direcţionată numai pentru activităţi specifice sau proiecte pe care prestatorul de servicii le dezvoltă într-o perioadă specifică de timp. În unele ţări, autorităţile publice decid să cumpere serviciile sociale prestate de către prestatori privaţi dacă necesităţile la nivel local necesită asemenea măsuri, precum şi dacă eficienţa din punctul de vedere al costului este adecvată. În termeni ai mecanismelor financiare generale de la nivel statal, există cîteva opţiuni în domeniul serviciilor sociale: Opţiunea 1 – Suport financiar de la nivel central: aceasta semnifică faptul că mecanismele pot fi operaţionalizate prin: (a) granturi; (b) subsidii; (c) donaţii de materiale sau echipament; (d) utilizarea gratuită a infrastructurii şi a bunurilor publice (clădiri, utilităţi etc.) Opţiunea 2 – Contractarea serviciilor sociale: acest mecanism poate fi realizat prin proceduri de tender la nivel central şi local sau direct, fără tendere.

34

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. Opţiunea 3 – Plata unor activităţi sau componente ale unui serviciu – acest tip de plată se referă la acoperirea unor tipuri de costuri ale activităţilor corespunzătoare sau legate de numărul de beneficiari din cadrul unui component anume (finanţare per capita).


Odată ce mecanismele de finanţare sînt disponibile la nivel naţional sau local, trebuie să existe procedurile de evaluare şi monitorizare, de asemenea – pentru a permite evaluarea prestatorilor din punctul de vedere al responsabilităţii şi eficienţei utilizării resurselor publice.

Alocarea insuficientă de resurse pentru servicii sociale este un obstacol major pentru dezvoltarea sectorului atîta timp cît există o necesitate concretă la nivel local. Odată ce un serviciu social ia start (sau este licenţiat), el trebuie să fie durabil, pentru a asigura continuitatea prestării de servicii cel puţin conform standardelor minime. Finanţarea instabilă, este într-un fel mai distructivă decît insuficienţa finanţării publice, din cauza că afectează continuitatea şi calitatea serviciului, uneori într-un mod ireversibil. (5) Mecanismele interne de reglementare Mecanismele interne de reglementare sînt în principiu instrumente de planificare, monitorizare şi evaluare la „nivel micro” (nivel al prestatorului de serviciu propriu-zis). Acestea au scopul să garanteze respectarea principiilor de bază ale unei bune guvernări: eficienţa, eficacitatea, relevanţa serviciilor, împreună cu respectarea intereselor şi drepturilor beneficiarilor. Mecanismele sînt elaborate de către prestatorii de servicii sau unităţi de management, cu participarea beneficiarilor sau a profesioniştilor. Acestea se concentrează pe toate aspectele şi componentele serviciului (infrastructură, procesul concret de prestare a serviciilor, înlocuirea parteneriatului, relaţia între beneficiar şi profesionişti, etc…) Cele mai obişnuite proceduri la acest nivel sînt:

Elaborarea documentelor de reglementare internă: manuale de politici şi proceduri, proiecte organizaţionale, instrumente de planificare, coduri etice, reglementări interne, planuri individuale de acţiune cu proceduri de implementare, (auto)evaluarea şi proceduri de raportare, proceduri de înaintare a plîngerilor din partea beneficiarilor etc.

Funcţionarea echipei de management sau a bord-ului de directori; Proceduri de implicare a beneficiarului, Şedinţele regulate ale personalului, Politici şi proceduri cu privire la calitate, Procedurile de evidenţă contabilă, Strategie de îmbunătăţire continuă etc.

(6) Mecanismele de evaluare şi monitorizare Mecanismele de monitorizare şi evaluare garantează transparenţa, contabilitatea şi controlul parametrilor instituţionali, pe parcursul tuturor fazelor de prestare a serviciilor sociale. Acestea contribuie, de asemenea, la promovarea inovaţiilor şi a unei bune performanţe prin intermediul procedurilor de benchmarking, împreună cu posibilităţile de acreditare a serviciilor (considerate cu sens de certificare a nivelului de excelenţă). În final, acestea garantează, prin conţinutul şi modalitatea de implementare, respectarea intereselor beneficiarilor şi implicarea şi participarea lor activă în procesul de prestare a serviciilor. Monitorizarea este “un proces de colectare şi procesare continuă şi sistematică de informaţie în baza indicatorilor specifici, care urmăresc să ajute managerii serviciilor şi unii actori relevanţi cu date

35


despre extensia progresului şi atingerea obiectivelor, în limita fondurilor alocate”19 . Procedurile de monitorizare permit corectări obişnuite şi îmbunătăţire continue ale intervenţiei în curs de realizare. În unele ţări europene, monitorizarea este asociată cu procedurile de control. În acest caz, monitorizarea este de fapt verificarea concordanţei dintre organizarea serviciilor (şi performanţă) şi standardele de calitate necesare. Evaluarea este “o apreciere obiectivă şi sistematică a unui proiect în derulare sau încheiat, a unui program sau politici, design-ului lor, implementării şi rezultatelor. Scopul este de a determina relevanţa şi nivelul de atingere a obiectivelor, eficienţei, eficacităţii, impactului şi a durabilităţii. O evaluare trebuie să furnizeze informaţii credibile şi necesare pentru a utiliza lecţiile învăţate în procesul de luare a deciziilor atît a donatorilor, cît şi a beneficiarilor”. În directă relaţie cu procedurile de standardizare, “evaluarea implică examinarea performanţei în comparaţie cu acele standarde, evaluarea rezultatelor actuale şi a celor aşteptate şi identificarea lecţiilor relevante”20.

Există două forme de evaluare la nivel de prestarea directă a serviciilor: a) Evaluarea internă a serviciului sau auto-evaluarea, reprezintă o analiză a performanţei şi calităţii a intervenţiei, realizată de către acei care sînt responsabili pentru organizarea serviciului: echipa de management, personalul, etc. Principiul de participare în prestarea de servicii necesită, de asemenea, implicarea beneficiarilor (sau a reprezentanţilor lor) în procesul de evaluare. În majoritatea situaţiilor auto-evaluarea este organizată anual. Aceasta pregăteşe (şi condiţionează) evaluarea externă şi duce la corectări necesare ale serviciilor în derulare. b) Evaluarea externă – condusă de o persoană sau unitate care este neutră faţă de prestator şi donator (evaluator independent). Procesul de evaluare a calităţii în domeniul serviciilor sociale este introdus recent în ţările vest Europene şi lipseşte practic în ţările Europei de sud-est. Cu toate acestea, există o necesitate semnificativă de instrumente, metodologii şi strategii de evaluare în ţările UE, legate de procesul de modernizare. „Partea inovativă” în acest domeniu este deschisă şi foarte bogată. Mulţi prestatori şi-au elaborat instrumentele proprii de evaluare a calităţii, încercînd să armonizeze elementele necesare şi specifice ale intervenţiei lor. Cea mai mare barieră pentru această categorie de proceduri rămîne a fi necesitatea de integrare a elementelor specifice a sectorului social în instrumente a evaluării calităţii, comparabile cu alte instrumente existente din domeniul social (sistemul ISO, de exemplu). O formă interesantă de evaluare este procedura benchmarking. Ea se referă la evaluarea rezultatelor care au fost atinse de către un prestator de serviciu social în comparaţie cu organizaţii care au un succes şi o eficienţă mai mare, considerate ca practici pozitive sau model. O formă specifică de monitorizare ar trebui adăugată la nivelele naţional şi local: acela care este legat de implementarea procedurilor de reglementare propriu-zise. Calea pe care autorităţile publice sau unităţi speciale responsabile ating obligaţiile lor de reglementare a prestării de servicii sociale este de asemenea un subiect de monitorizare şi evaluare permanentă. În acest proces, rolul beneficiarilor şi / sau reprezentanţilor lor este foarte important şi participarea lor ar trebui impusă prin intermediul documentelor legale.

19 Glossary of key terms in evaluation and results based management, OECD, 2002 20 OECD Ibid.

36

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. Particularităţi de implementare

Evaluarea este organizată în baza unor documente iniţiale denumite termeni de referinţă. Acestea subliniază obiectivele şi domeniile de evaluare, metodologia, referinţele utilizate pentru a valorifica performanţa sau a conduce analiza, resursele necesare şi perioada de timp, la fel şi modalităţile pentru prezentarea şi comunicarea rezultatelor.

Aspectele care sînt evaluate de regulă la nivel de prestator de serviciu social pentru persoane cu

dizabilităţi sînt: - managementul serviciului (resurse umane, comunicare, administraţie, eficienţa financiară şi transparenţă, etc.) - relaţiile de parteneriat; - calitatea serviciului prestat beneficiarilor, performanţa şi rezultatele atinse; - respectarea drepturilor şi intereselor beneficiarilor; - coerenţa internă a serviciului (corelaţia dintre activităţi şi scop, comunicare între departamente); - la ce volum de necesităţi ale persoanelor cu dizabilităţi răspund sau nu serviciile prestate la nivel de comunitate.

Evaluarea are în vizor simultan structura, procesul şi rezultatele serviciilor sociale.

Evaluarea trebuie să fie urmată de către recomandările pentru îmbunătăţire. Acest aspect diferenţiază evaluarea de un control clasic al serviciilor. Scopul final al oricărei evaluări rămîne îmbunătăţirea serviciilor şi a procesului de prestare directă către beneficiari.

Un element important pentru o evaluare eficientă este instruirea şi calificarea evaluatorilor, în

special în cazul evaluatorilor externi ai serviciilor sociale.

Rezultatele evaluării sînt relevante pentru continuarea procedurii de sub-contractare şi finanţare; în cazuri excepţionale (fraude sau abuzuri) evaluarea internă sau/şi externă este urmată de retragerea licenţei şi a finanţării prestatorului sau de alte măsuri disciplinare.

O formă interesantă de evaluare utilă este procedura de benchmarking. Ea se referă la evaluarea

rezultatelor care au fost atinse de către un prestator de servicii sociale în comparaţie cu organizaţii mai eficiente, cele din urmă fiind considerate practici model.

Regatul Unit al Marii Britanii a introdus o procedură interesantă de clasificare de tip „stea” destinată autorităţilor locale cu privire la performanţa acestora în asigurarea cu servicii sociale la nivel teritorial. Această procedură anuală are menirea să ridice nivelul responsabilităţii vis-a-vis de necesităţile locale, precum şi să reducă discrepanţa între diferite teritorii ale ţării în domeniul prestării de servicii sociale. Aceste proceduri de reglementare sînt implementate diferit în ţări diferite, dar procesul de reglementare, ca un tot integru, menţine acelaşi design şi roluri.

(7) Sistemul integrat de informare şi relaţie inversă În cadrul organizării şi reglementării, Sistemul integrat de informare şi relaţie inversă joacă un rol crucial. Ca rezultat al procedurilor de monitorizare, prezentarea unor date şi informaţii relevante pentru toţi cei ce sînt implicaţi în reglementare şi la toate etapele prestării serviciilor, este un proces continuu. Acesta include: colectarea regulată de analize ale datelor, statistici, schimb de informaţii la toate nivelele de luare a deciziilor, coordonare şi raportare. Cu alte cuvinte, acest mecanism acoperă funcţia de

37

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. monitorizare pentru tot cadrul de reglementare, influenţînd procesul de luare a deciziei şi adaptabilitatea sistemului la necesităţile mereu în schimbare a actorilor relevanţi din proces. Toţi actorii implicaţi în procesul de prestare de servicii sociale (prestatori de servicii, beneficiari, autorităţi şi gate keepers etc.) pot contribui la menţinerea corectă a sistemului informaţional. Aceste mecanisme sînt sub-dezvoltate în Europa de sud-est din cauza insuficienţei de coordonare între diferiţi actori şi agenţii responsabile.

C. ROLURILE ŞI FUNCŢIILE PRINCIPALE ALE MECANISMELOR DE REGLEMENTARE ALE SERVICIILOR SOCIALE PENTRU PERSOANELE CU DIZABILITĂŢI

Mecanismele de reglementare oferă un cadru general în domeniul prestării serviciilor sociale, garantînd respectul unor anumite principii fundamentale de bună guvernare, precum şi mai multe obiective ale sistemului de servicii sociale, definite în contextul politic în fiecare ţară. Se poate spune că sistemul de reglementare este de obicei văzut ca unul care prevede următoarele trei funcţii: a) Funcţia normativă – înaintează standarde care trebuie să fie respectate de către prestatori de servicii, dar totodată de către factorii de decizie şi donatori. Aceasta oferă instrumente concrete ce garantează un set minim de condiţii pentru prestarea corectă a serviciilor sociale; fixează „regulile de joc” şi asigură că aceste reguli sînt respectate de către toţi actorii relevanţi în acest proces. b) Funcţia de corectare – sistemul de reglementare identifică părţile slabe ale procesului de prestare a serviciilor şi înaintează cerinţe de corecţie şi adaptare; c) Funcţia de promovare şi îmbunătăţire continuă a prestării serviciilor (prin intermediul procedurilor specifice de evaluare, acreditare şi valorificare a practicilor pozitive sau de excelenţă). Sistemul de reglementare nu este un instrument de corectare, dar şi de modernizare şi inovare în domeniul serviciilor sociale. Sistemul european de reglementare arată că prevalarea acestor funcţii este diferită la etape diferite ale dezvoltării sistemului de servicii sociale. În Europa de sud-est, de exemplu, aspectul normativ este predominant. Accentul este pus pe descrierea standardelor de calitate şi a indicatorilor, procedurilor de inspecţie şi evaluare a rezultatelor. O atenţie mai mică este acordată evaluării necesităţilor, procedurilor de reglementare interioară, sub-contractărilor şi finanţării diferitor prestatori de servicii. În Europa de vest, modernizarea şi îmbunătăţirea serviciilor sociale a devenit o prioritate în ultimii ani. Urgenţa unor nou tipuri de instrumente şi proceduri de evaluare a calităţii, posibilitatea de acreditare şi benchmarking sînt mai bine dezvoltate şi evidenţiate. Cu toate că procedurile de reglementare sînt de obicei create şi implementate simultan în cadrul politicilor naţionale, un cadru legislativ se poate concentra mai mult pe un set specific de proceduri de reglementare decît altul, în dependenţă de scopul politic sau de nivelul de dezvoltare a sistemului de servicii propriu-zis:

Într-o ţară cu resurse limitate sau după o criză majoră (război, colaps economic etc.), implementarea unui sistem de reglementare care ar pune un accent pe excelenţă în termeni de practici şi mecanisme de inovaţii a serviciilor sociale, este cu siguranţă irealist. În schimb, funcţia normativă este una care ar asigura mai bine o coerenţă minimă a intervenţiei în cadrul serviciilor sociale la nivel naţional şi ar

38


garanta respectarea standardelor minime de calitate pentru toţi beneficiarii. În acest caz ultima opţiune este mai potrivită.

Un alt exemplu: în timpul reformelor şi „renovaţiilor” sectorului social funcţia de corecţie joacă de obicei un rol mai important. Aceasta facilitează şi promovează o mai rapidă apropiere şi implementare a practicilor noi, a paradigmelor sau principiilor, printre prestatori, beneficiari şi factori de decizie.

Funcţia legată de îmbunătăţire continuă a calităţii serviciilor are o semnificaţie mai mare în cadrul sistemelor bine dezvoltate a sistemului de protecţie socială. Aceasta facilitează avansarea şi dezvoltarea măsurilor de calitate pentru a răspunde necesităţilor beneficiarilor şi pentru a atinge obiectivele strategice ale sistemului.

Cu siguranţă, acest tip de prioretizare a funcţiilor nu poate fi generalizată, dar poate prezenta un tablou al importanţei „politice” a sistemului de reglementare în dezvoltarea sistemului sistemului serviciilor sociale în Europa de sud-est. Diferite ţări pot utiliza acest cadru general pentru a face mai puternic un component sau altul, în baza unui perioade concrete a evoluţiei sistemului de servicii sociale. Rezultatele finale ale implementării tuturor acestor mecanisme şi proceduri de reglementare sînt, de sigur, acelea de a presta beneficiarilor de servicii care răspund la necesităţile şi alegerile exprimate de către aceştia. Standardele de calitate, evaluările constante ale prestatorilor de servicii şi a activităţii lor, prioretizarea unor criterii de finanţare etc., semnifică în final numai o asigurare a unei mai bune calităţi ale serviciilor directe pentru beneficiari şi implicit o viaţă mai bună pentru persoane cu dizabilităţi în comunităţile lor. Elaborarea sistemului de reglementare, împreună cu implementarea acestuia, reflectă viziunea politică în raport cu persoanele cu dizabilităţi, rolul lor şi participarea în procesul de prestare a serviciilor ca utilizatori ai acestor servicii. În acelaşi timp, mecanismele de reglementare constituie instrumente de schimbare şi inovaţii şi pot fi utilizate în promovarea perspectivelor noi în domeniul serviciilor sociale. În fiecare ţară a Europei de sud-est, elaborarea sistemului de reglementare pentru serviciile sociale este necesitate impetuoasă în primul rînd din cauza necesităţilor de a asigura utilizarea corectă şi eficientă a resurselor în domeniul social şi de a se concentra pe eradicarea sărăciei şi a excluderii sociale. În al doilea rînd, acesta este singura cale de armonizare a serviciilor şi a necesităţilor şi a cererii beneficiarilor în cadrul principiilor fundamentale a prestării de servicii sociale (disponibilitate, accesibilitate, transparenţă şi calitate înaltă a serviciilor).

39


Sesiunea IV PENTRU MIŞCAREA ÎN DOMENIUL DIZABILITĂŢII

DOCUMENTE CARE AU O SEMNIFICAŢIE MAJORĂ

A. DOCUMENTE SEMNIFICATIVE PENTRU DOMENIUL DIZABILITĂŢII Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi21, a fost adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 13 decembrie 2006 (Rezoluţia Adunării Generale ONU 12/13/2006). Convenţia stabileşte pentru prima dată că scopul de participare egală şi deplină a persoanelor cu dizabilităţi va fi protejat juridic de către comunitatea internaţională. Convenţia clarifică modul în care toate categoriile de drepturi sînt aplicate persoanelor cu dizabilităţi şi cum ar trebui să fie efectuate adaptările, pentru a permite persoanelor cu dizabilităţi să-şi exercite pe deplin drepturile lor. Dezvoltarea serviciilor comunitare adecvate pentru persoanele cu dizabilităţi constituie o temă de bază a Convenţiei. Aceasta accentuează, prin intermediul diferitor articole, faptul că ţările trebuie să asigure accesul la servicii durabile şi de calitate, care răspund necesităţilor persoanelor cu dizabilităţi. Concentrarea pe servicii şi măsuri specifice, care sînt necesare pentru traiul în comunitate este menţionat în articolele 19-30. Rolul serviciilor de suport (ca elemente cheie pentru participare şi incluziune) este menţionat în articolele 9, 13, 20, 24, 26, 29. Participarea persoanelor cu dizabilităţi în procesul de luare a deciziilor este menţionat în articolele 4.3, 19, 20, 26. Instruirea profesioniştilor şi a personalului care lucrează cu persoane cu dizabilităţi este descris în articolele 4,8,25 şi 26. Pînă în octombrie 2008 Convenţia a fost semnată de către 136 de ţări (dintre care 79 semnături au fost date pentru Protocolul Opţional). 41 de ţări au ratificat Convenţia (dintre care 25 au ratificat Protocolul)22. Ţările din sud-estul Europei care au semnat Convenţia sînt: Bulgaria care a semnat Convenţia; Croaţia - care a semnat şi ratificat Convenţia şi Protocolul Opţional, FYR Macedonia – care a semnat Convenţia, Montenegro – care a semnat convenţia şi Protocolul Opţional, Romînia – care a semnat Convenţia, Serbia – care a semnat convenţia şi Protocolul Opţional, Moldova care a semnat Convenţia23. Planul de acţiuni al Consiliului Europei pentru promovarea drepturilor şi deplinei participări a persoanelor cu dizabilităţi în societate: îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu dizabilităţi în Europa (2006-2015), Recomandările Rec(2006)5 ale Comitetului de Miniştri De importanţă deosebită pentru ţările membre ale Consiliului Europei, şi complementar la Convenţia ONU, acest document intenţionează să ofere un instrument practic pentru dezvoltarea şi implementarea strategiilor viabile în domeniul dizabilităţii şi incluziunii prin intermediul politicilor ţărilor membre. În concordanţă cu Articolul 1.1 (Misiunea) Planul de acţiune din domeniul dizabilităţii „are drept scop să înainteze un cadru flexibil şi adaptabil pentru a rezolva problemele specifice ale unei ţări. Documentul intenţionează să fie un ghid pentru cei ce creează politicile, cu scopul de a-i abilita în ceea ce priveşte crearea, re-direcţionarea şi implementarea planurilor, programelor şi strategiilor inovative” în domeniul dizabilităţii pentru decada 2006-2015. Planul de Acţiuni conţine 15 domenii în care trebuie să fie realizate acţiuni şi care includ referinţe specifice la persoane care necesită un nivel înalt de suport. Este un document de planificare şi orientare care implementează schimbarea de la modelul / abordarea medicală a dizabilităţii spre cea socială şi umană în cadrul elaborării strategiilor. El este văzut, de asemenea, drept o bază în colaborarea între cele 47 de state ale Consiliului Europei. 21http://www.un.org/esa/socdev/enable/rights/convtexte.htm 22http://www.un.org/disabilities/countries.asp?navid=17&pid=166 23 Republica Moldova a semnat Convenţia la 30 martie 2007

40

http://www.un.org/disabilities/countries.asp?navid=17&pid=166

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. Un Forum de coordonare al Planului de acţiuni 2006-2015 (CAHPAH) stabilit, reprezintă “primul Comitet interguvernamental în domeniul politicilor de dizabilitate la nivel Pan-European, care consistă din 47 de ţări membre.” (Viveca Arrhenius, Chairperson of the Forum, in EASPD Newsletter no.1/2007, www.easpd.eu) Planul de acţiuni al Uniunii Europene în domeniul dizabilităţii 2003-201024 şi Planul de acţiuni curent 2008-2009 (COM/2007/738)25– “Comunicarea din partea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul European Economic şi Social şi Comitetul pentru regiuni: Oportunităţi egale pentru persoane cu dizabilităţi: un Plan european de acţiuni.” Acest document este unul din rezultatele Anului European al Persoanelor cu Dizabilităţi – 2003, lansat pentru a atinge în toată Europa o abordare durabilă şi operativă vis-a-vis de subiectele legate de dizabilitate. Trei obiective operaţionale sînt de bază în acest document: realizarea prevederilor Directivei pentru stabilirea cadrului general pentru tratament egal la angajare şi în cadrul activităţii (2000/78/EC), punerea unui accent mai mare pe subiectul legat de incluziune a persoanelor cu dizabilităţi în cadrul politicilor comunitare, precum şi îmbunătăţirea accesibilităţii pentru toţi. Scopul Planului de acţiuni este de a armoniza sau include subiectele legate de dizabilitate în politicile comunitare (UE) şi a dezvolta acţiuni concrete în domenii importante, în vederea creşterii integrării persoanelor cu dizabilităţi. Ca un instrument de susţinere a procesului de incluziune a problematicii dizabilităţii în cadrul politicilor cheie ale UE, Comisia va publica un raport bianual al situaţiei persoanelor cu dizabilităţi în UE extinsă, incluzînd noile transformări în ţările UE. În acelaşi timp, Comisia propune implicarea mai activă a actorilor şi a instituţiilor cheie în cadrul dialogului de politici, pentru a face schimbări în cadrul economiei şi a societăţii în general. Regulile Standard ale ONU privind egalizarea oportunităţilor persoanelor cu dizabilităţi, adoptată de către Adunarea Generală ONU la cea de a 48 – a sesiune (Rezoluţia 48/96, anexă, 20 Decembrie 199326) include o introducere, un preambul, 22 diferite Reguli pentru îmbunătăţirea participării şi o descriere a sistemului de monitorizare ale acestor măsuri. Regulile sînt divizate în 3 secţiuni: precondiţii pentru participare, domenii ţintă pentru participare egală şi măsuri de implementare. Caracterul legal obligatoriu al Convenţiei ONU, împreună cu caracterul procedural al Regulilor Standard ale ONU, creează un cadru puternic pentru măsuri de politică şi acţiuni în relaţie cu respectul şi exercitarea deplină a drepturilor persoanelor cu dizabilităţi. Toate tipurile de servicii sociale (inclusiv cele de suport) care sînt necesare la nivel de comunitate, sînt menţionate în textul Regulilor Standard. Documentul este un ghid important în dezvoltarea politicilor în acest sector. În timp ce Convenţia ONU este „un cadru legal care defineşte drepturile persoanelor cu dizabilităţi şi le protejează, Regulile standard ajută la descrierea ariilor specifice, procedurilor şi mecanismelor necesare pentru atingerea egalizării oportunităţilor. Există o relaţie complementară şi simbiotică dintre Regulile standard şi Convenţia ONU în ceea ce priveşte protecţia, respectarea demnităţii, drepturilor şi calităţii vieţii persoanelor cu dizabilităţi” (Raportul al raportorului

24 http://ec.europa.eu/employment_social/news/2003/oct/en.pdf 25 http://ec.europa.eu/employment_social/index/com_2007_738_en.pdf 26 http://www.un.org/esa/socdev/enable/dissre00.htm

41

http://www.easpd.eu/

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. special pe problemele dizabilităţii al Comisiei pentru dezvoltarea socială, sesiunea 46 [E/CN.5/2008/3] – www.un.org)

B. DOCUMENTE CARE AU UN IMPACT ASUPRA ORGANIZĂRII ŞI PRESTĂRII SERVICIILOR SOCIALE

Alte cîteva documente internaţionale ce se referă la importanţa serviciilor sociale (în special al celor comunitare) pentru procesul de incluziune şi participarea cu oportunităţi egale a persoanelor cu dizabilităţi la viaţa socială şi economică:

Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată şi proclamată de către Rezoluţia Adunării Generale ONU, 217 A (III) din 10 decembrie 194827;

Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale28;

Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată şi deschisă spre semnare, ratificare şi aderare

prin Rezoluţia Adunării Generale 44/25, la 20 noiembrie 198929;

Declaraţia privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, proclamată prin Rezoluţia Adunării Generale ONU, 3447 (XXX), 9 decembrie 1975;

Declaraţia privind Drepturile Persoanelor cu Retard Mintal, proclamată de către Rezoluţia

Adunării Generale a ONU, 2856 (XXVI) din 20 decembrie 1971;

Declaraţia de la Salamanca, cu privire la principiile, strategiile şi practicile în domeniul educaţiei persoanelor cu nevoi speciale, iunie 1994, UNESCO;

Carta Socială Europeană – revizuită din 03.05.199630;

Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale31;

Directiva Consiliului Europei 2000/78/EC, din 27 noiembrie 2000, pentru stabilirea cadrului

general pentru tratament egal la angajare şi în cadrul activităţii;

Declaraţia de la Madrid (2002);

Rezoluţia întrunirii Consiliului şi a Ministerelor educaţiei, din 31 mai 1990 cu privire la integrarea copiilor cu dizabilităţi în sistemul general de educaţie;

Rezoluţia ResAP(2001)1 privind introducerea principiilor design-ului universal în curriculumul

tuturor ocupaţiilor în domeniul construcţiei mediului ("Rezoluţia Tomar"), adoptată de către Comitetul de Miniştri la 15 februarie 2001, şedinţa a 742 – a, a Vice-miniştrilor.

27 La care Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 217-XII din 28.07.1990 28 Ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr. 217-XII din 28.07.1990 29 La care Republica Moldova a aderat prin Hotarîrea Parlamentului nr. 408 din 12.12.1990 –XII 30 Ratificată prin Legea Nr. 484 din 28.09.2001 pentru ratificarea parţială a Cartei sociale europene revizuite 31 Ratificată prin Hotarîrea Parlamentului nr. 1298 – XIII din 24.07.1997

42

http://www.un.org/


E. SITUAŢIA SERVICIILOR SOCIALE DE INTERES GENERAL (SSGI) ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ Recunoaşterea faptului că serviciile sociale contribuie substanţial la construirea unui Model Social European32 (prezentat la Sumitul de la Lisabona, 2000), precum şi a impactului legislaţiei UE asupra prestării serviciilor în general, duc la eforturi semnificative în vederea modernizării şi reformării acestui sector în ultimii ani. Serviciile sociale de interes general sînt instrumente cheie pentru oferirea oricărui cetăţean a posibilităţii de a-şi dezvolta potenţialul. De aceea, acestea trebuie să fie accesibile, inclusiv în ceea ce priveşte preţul lor. Modernizarea acestora este acum un subiect foarte important în Europa cu referire la implementarea Strategiei de la Lisabona şi a obiectivelor de coeziune socială. Acestea constituie un sector semnificativ pentru crearea locurilor de muncă şi a creşterii economice în Europa. Procesul de modernizare a serviciilor sociale are loc în toate ţările UE şi răspunde atît la schimbările în societate (îmbătrînirea populaţiei, necesităţile noi şi mereu în schimbare ale beneficiarilor) cît şi la necesitatea de asigurare a durabilităţii şi eficienţei finanţării publice. Termenul de „modernizare” a fost adeseori asociat în trecut cu necesitatea de raţionalizare a costurilor serviciilor şi asigurarea durabilităţii acestora. Procesul care are loc acum în ţările europene are scopul asigurării unei mai bune calităţi şi eficienţe serviciilor sociale, „subliniind importanţa prioretizării necesităţilor individuale ale beneficiarilor şi a valorilor şi scopurilor fundamentale ale societăţii – cum ar fi drepturile sociale, justiţia socială, coeziunea şi balanţa socială şi dezvoltare economică”33. În Comunicarea din 200634, cu privire la Serviciile Sociale de Interes General, Comisia accentuează această tendinţă, caracterizînd procesul de modernizare a serviciilor sociale ca o: „introducere a metodelor de benchmarking, asigurarea calităţii, implicarea beneficiarilor în procesul de administrare, descentralizare a organizării serviciilor la nivel naţional şi regional, transferul misiunii sectorului public către sectorul privat, autorităţile publice devenind cele care reglementează procesul, supraveghetori care reglementează concurenţa şi organizarea eficientă la nivel naţional, regional şi local, dezvoltarea parteneriatului public-privat şi utilizarea altor forme de finanţare complementară fondurilor publice”. Urmărind consultările publice în jurul documentului Green Paper a Serviciilor de Interes General35, Comisia Europeană a aprobat, de asemenea, profilul special al sectorului de servicii sociale (comparabil cu domeniul mai larg al serviciilor de interes general), precum şi necesitatea pentru o analiza ulterioară a caracteristicilor acesteia şi a cadrului de servicii în ţările Europene. Adiţional la Comunicarea menţionată mai sus, un al doilea document a fost emis de către UE în noiembrie 200736: “Serviciile de interes general, inclusiv serviciile sociale de interes general: o nouă obligaţie europeană” (însoţind Comunicarea privind "O piaţă comună a Europei pentru secolul 21"). Comunicarea elucidează importanţa serviciilor sociale pentru coeziunea economică şi teritorială, creşterea economică, nivelul sporit de angajare în cîmpul muncii şi incluziune socială. Documentul listează un număr de obiective specifice pe care serviciile sociale tind să le atingă. Apoi, acesta explică cum obiectivele sînt reflectate în modul în care serviciile sînt organizate, prestate şi finanţate. Această comunicare face un pas important spre precizarea specificităţilor serviciilor sociale pe piaţa internă: caracterul orientat pe persoană, rolul de prevenire şi coeziune socială, necesitatea de servicii

32 “The European Social Model is a vision of society that combines sustainable economic growth with ever-improving living and working conditions. This implies full employment, good quality jobs, equal opportunities, social protection for all, social inclusion, and involving citizens in the decisions that affect them”, cf. European Trade Union Confederation, www.etuc.org. 33 Conclusion of the Conference “Social Services of General Interest in the European Union – Assessing their Specificities, Potential and Needs” Brussels, 28-29th June 2004 (in the document “Key issues to be taken into account and further explored”) 34COM (2006) 177 final, 26 April 2006, page 5 35Green Paper on Services of General Interest, COM (2003)/270 final/, European Commission, http://europa.eu.int/comm/secretariat general/ services general interest 36 COM(2007) 725 final, 20 November 2007 (http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=COM:2007:0725:FIN:EN:PDF)

43

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. personalizate şi comprehensive, prestate într-o manieră integrată, diversitatea beneficiarilor, relaţia asimetrică între prestatori şi beneficiari care este diferită de un prestator comercial / relaţie de consumator, necesitatea de soluţii de adaptare care iau în consideraţie particularităţile situaţiei locale şi a tradiţiilor culturale, garantarea proximităţii între prestator de servicii şi beneficiar, asigurînd accesul la servicii pe întreg teritoriul; necesitatea mare de autonomie a prestatorilor de servicii în vederea rezolvării necesităţilor sociale variate şi a naturii lor evolutive; dependenţa puternică a serviciilor sociale de finanţarea publică; rolul semnificativ al prestatorilor non-profit, precum şi al lucrătorilor voluntari în procesul de prestare a serviciilor sociale. Comunicarea propune, de asemenea, o strategie pentru a promova calitatea serviciilor sociale de interes general pe întreg teritoriul UE, care are drept scop: a) dezvoltarea în cadrul Comitetului pentru protecţie socială, a cadrului de calitate al UE, care prevede un ghid privind metodologia pentru dezvoltarea, monitorizarea, şi evaluarea standardelor de calitate şi b) susţinerea prin intermediul Programului PROGRESS, a iniţiativelor de vîrf de pe întreg teritoriul UE, cu scopul de a dezvolta standardele de calitate, voluntare, şi promovarea instruirii autorităţilor publice în domeniul achiziţiilor publice.

F. STRATEGIA INCLUZUNII SOCIALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ37

În cadrul Procesului de incluziune socială, stabilit de către liderii UE în 2000, Uniunea Europeană a înaintat un cadru pentru dezvoltarea strategiei naţionale, precum şi pentru coordonarea politicilor între Statele membre cu privire la subiectele legate de sărăcie şi excludere socială. Participarea actorilor cum ar fi ONG-urile, partenerii sociali şi autorităţi locale şi regionale, a devenit o parte importantă a acestui proces. Dificultăţile majore ale strategiei pînă în 2010 sînt următoarele:

eradicarea sărăciei copiilor prin distrugerea cercului vicios al moştenirii intergeneraţionale;

a face piaţă forţei de muncă cu adevărat incluzivă;

asigurarea unui trai decent pentru fiecare;

depăşirea discriminării şi creşterea integrării persoanelor cu dizabilităţi, a minorităţilor etnice şi a emigranţilor;

abordarea excluziunii şi supra-îndatorării.

37 http://ec.europa.eu/employment_social/spsi/poverty_social_exclusion_en.htm

44

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. CE AM ÎNVĂŢAT?

A. Serviciile sociale - un sistem care promovează incluziunea socială

‐ Locul serviciilor sociale în sistemul de protecţie socială al Republicii Moldova: acesta constituie o

componentă a sistemului redistributiv, noncontributiv de asistenţă socială, care la rîndul său este o componentă a sistemului de protecţie socială;

‐ Nu există o definiţie unică în Europa privind serviciile sociale; ‐ Putem alege o definiţie îngustă sau una largă, în dependenţă de grupul ţintă / iniţiative politice /

domenii de reformă etc; ‐ Statele rămîn întotdeauna garanţii accesului cetăţenilor la servicii sociale, indiferent cine le prestează; ‐ Serviciile sociale reprezintă un sistem de abilitare/reabilitare, deoarece acestea împuternicesc

persoanele cu dizabilităţi pentru a atinge un nivel maxim de independenţă şi participare la viaţa socială;

‐ O schimbare în paradigmă a ultimilor decenii în privinţa serviciilor sociale şi ca efect – o schimbare de paradigmă în domeniul dizabilităţii: de la modelul medical şi protectiv la un model social şi incluziv, focusat pe drepturi, oportunităţi egale şi participarea deplină a persoanelor cu dizabilităţi la viaţa socio-economică a comunităţii.

B. Abordarea „twin track” ‐ Abordarea „twin track” este un concept utilizat în diferite domenii sociale; în domeniul dizabilităţii a

fost introdus de către DFID în 2000; ‐ Acest concept subliniază faptul că iniţiativele de integrare (mainstreamed) şi specifice trebuie

considerate împreună la nivel comunitar, pentru a răspunde la diferite necesităţi a persoanelor cu dizabilităţi şi a garanta drepturile şi oportunităţile egale;

‐ Pentru serviciile din domeniul dizabilităţii un element important este prezenţa serviciilor de suport ca un tip specific de măsură la nivel de comunitate.

C. Concepte adiţionale în cadrul sectorului de servicii sociale pentru persoane cu dizabilităţi ‐ Spectrul şi continuitatea în prestarea serviciilor: tipurile de servicii necesare pentru persoanele cu

dizabilităţi trebuie sa fie diverse, iar prestarea acestora trebuie sa se efectueze pe toată durata vieţii; ‐ 4 parametri în domeniul serviciilor sociale – acestea reprezintă un „trebuie” pentru serviciile sociale

europene, considerate criterii de bază pentru calitatea şi buna guvernare în acest sector. D. Principalii actori implicaţi în domeniul serviciilor sociale pentru persoanele cu dizabilităţi

‐ De obicei vorbim despre 3 categorii de actori în domeniul serviciilor sociale: statul, prestatorii şi beneficiarii de servicii.

‐ Relaţii specifice există între aceşti actori şi acestea sînt transferate în mecanisme şi proceduri de reglementare.

‐ Sectorul social se modernizează constant în ultimele decenii. În acest context „bunăstarea mixtă” înclină să permită pluritatea de prestatori în sectorul social, fie ei privaţi sau publici. E. Etapele prestării serviciilor sociale şi sistemul de reglementare

‐ Etapele de bază ale procesului de prestare a serviciilor sociale, Ciclul PICA; ‐ Mecanismele de reglementare de bază şi procedurile corespunzătoare care sînt relevante domeniului

serviciilor sociale: ‐ Gate-keeping (la nivel macro şi micro); ‐ Standarde de calitate; ‐ Licenţiere şi acreditare;

45

Modul de Instruire “Serviciile sociale şi relaţia acestora cu domeniul dizabilităţii”. ‐ Contractarea prestatorilor de servicii sociale; ‐ Finanţarea prestatorilor de servicii sociale; ‐ Monitorizarea serviciilor; ‐ Evaluarea serviciilor; ‐ Proceduri interne de reglementare; ‐ Sistemul de legătură inversă şi informare ‐ Rolul general al acestor mecanisme în ţările cu diferit nivel de dezvoltare a serviciilor.

G. Documente internaţionale care oferă un cadru comprehensiv, pentru dezvoltarea şi modernizarea serviciilor sociale pentru persoane cu dizabilităţi

‐ Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi stabileşte pentru prima dată că participarea egală şi deplină a persoanelor cu dizabilităţi este garantată juridic de către comunitatea internaţională, clarificînd modelul practic de implementare, pentru a permite persoanelor cu dizabilităţi să-şi exercite pe deplin drepturile lor;

‐ Planul de acţiuni al Consiliului Europei pentru promovarea drepturilor şi deplinei participări a persoanelor cu dizabilităţi în societate: îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu dizabilităţi în Europa (2006-2015) oferă un instrument practic pentru dezvoltarea şi implementarea strategiilor viabile în domeniul dizabilităţii şi incluziunii prin intermediul politicilor ţărilor membre ale Consiliului Europei;

‐ Planul de acţiuni al Uniunii Europene în domeniul dizabilităţii 2003-2010 şi Planul de acţiuni curent 2008-2009 armonizează şi include subiectele legate de dizabilitate în politicile comunitare (UE) şi dezvoltă acţiuni concrete în domenii importante, în vederea creşterii integrării persoanelor cu dizabilităţi;

‐ Regulile standard ale ONU privind egalizarea oportunităţilor persoanelor cu dizabilităţi este un ghid important în dezvoltarea politicilor în sectorul de servicii sociale (inclusiv cele de suport);

‐ Serviciile sociale de interes general contribuie substanţial la construirea unui Model Social European în cadrul UE; modernizarea şi reformarea acestui sector în ultimii ani sunt obiective cheie pentru oferirea oricărui cetăţean a posibilităţii de a-şi dezvolta potenţialul.

46


47

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Andy Bilson/ Ragen Gustenal Improving standards of child protection services UNICEF Initiative Centre

Our Health, Our Care, Our say www.socialcareonline.com

Improving life chances www.socialcareonline.com

Disability Discrimination Act www.socialcareonline.com

In Control – including – Making it Personal – www.demos.co.uk

UN convention – www.unicef.org

Human Rights Act - www.opsi.gov.uk/acts/acts1998/

En Disability Action Plan www.ec.europa.eu.com

Council of Europe Disability Plan

http://www.coe.int/t/e/social_cohesion/soc-sp/integration/02_council_of_europe_disability_action_plan/Council_of_Europe_Disability_Action_Plan.asp

Fair Access to Care http://www.dh.gov.uk/en/Publicationsandstatistics/Publications/PublicationsPolicyAndGuidance/DH_4009653

Single Assessment Process www.dh.gov.uk/en/Policyandguidance/SocialCare/Chargingandassessment/SingleAssessmentProcess/index.htm

EU Procurement Directive – eur-lex.europa.eu

CSCI/SP Quality Indicators

Knapp/Mansell – Deinstitutionalisation and community living – outcomes and costs Mansell, Knapp, Beadle-Brown, Beecham – Volume 1. Executive summary Canterbury: Tizard Centre, University of Kent

Experts by experience – Quality Checking www.csci.uk

Learning Disability Partnership Boards www.socialcareonline.com

National Costing Model www.socialcareonline.com

http://www.socialcareonline.com/



http://www.demos.co.uk/

http://www.unicef.org/

http://www.opsi.gov.uk/acts/acts1998/

http://www.ec.europa.eu.com/




http://www.dh.gov.uk/en/Publicationsandstatistics/Publications/PublicationsPolicyAndGuidance/DH_4009653

http://www.dh.gov.uk/en/Publicationsandstatistics/Publications/PublicationsPolicyAndGuidance/DH_4009653

http://www.dh.gov.uk/en/Policyandguidance/SocialCare/Chargingandassessment/SingleAssessmentProcess/index.htm

http://www.dh.gov.uk/en/Policyandguidance/SocialCare/Chargingandassessment/SingleAssessmentProcess/index.htm

http://www.csci.uk/



001 modul de instruire suport de curs dc revision (1)

Documents