Doliu si melancolie

De catre Sigmund Freud, scris in 1915, publicat in 1917

Scopul acestui eseu este de a obtine noi perspective asupra melancoliei, prin compararea sa cu afectul normal al doliului.Freud ne avertizeaza de la bun inceput sa nu supraestimam rezultatele obtinute, pentru ca melancolia nu poate fi definita clinic. Exista o gama larga de forme diferite, unele care exprima mai multe afecte fizice decat psihice.Astfel, aceasta abordare/explicatie nu are nici o valabilitate generala.

Conform lui Freud, este justificat sa comparam melancolia cu doliu, deoarece ambele sunt similare din exterior. De asemenea, punctul de plecare al ambelelor conditii apare asemanator, atunci cand se poate observa, ca de multe ori este un moment greu de observat.

Definitia doliului: “Doliul este de regula reactia la pierderea unei persoane iubite sau a unei abstractii aparute in locul ei, precum patria, libertatea, un ideal s.a.m.d.”

Pentru Freud, doliu este o munca psihica si, ca si orice fel de munca, creeaza ceva, si anume propriul ei final.Adica, doliu este o stare normala prin care trece un om dupa ce a pierdut o persoana draga. Este un proces care poate fi urmarit si inteles si (de obicei) se poate observa ca intensitatea doliului dispare in timp, pana cand doliu este depasit complet. Durerea doliului ne face sa ne desprindem pas cu pas de la obiect pierdut. Totusi, la unele persoane nu se declanseaza procesul de doliu, ci o stare de melancolie. Prin urmare, suspiciunea de “dispozitie patologica” este justificata.

Definitia melancoliei: “Melancolia se remarca d.p.d.v. psihic printr-o indispozitie foarte dureroasa, printr-o anulare a interesului pentru lumea exterioara, prin pierderea capacitatii de a iubi, prin inhibarea oricarei performante si prin deprecierea increderii de sine, depreciere ce se manifesta prin reprosuri si insulte facute siesi, si care ajunge chiar la o asteptare deliranta a pedepsei.”

Am invatat ca doliu este un proces normal care nu este pus la indoiala, pentru ca se poate explica in mod foarte rational. Dar cum functioneaza acest proces?Dupa Freud arata astfel: Dupa socul initial, testarea realitatii ne prezinta ca obiectul iubit nu mai exista si ca libidoul isi poate rezolva conexiunile cu obiectul pierdut.Acest proces presupune anumite conflicte, pentru ca omul “nu paraseste cu placere o pozitie a libidoului”. Aceasta stare poate deveni patologic, atunci cand omul scapa de la realitate si incearca sa mentina obiectul pierdut printr-o psihoza halucinatorie a dorintei.

Reimers Laura Anul 3, zi Grupa 5

Dar cum este posibil ca unele subiecte trec printr-o melancolie in locul de a trece printr-o faza de doliu, care este normal (se presupune)? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, Freud introduce doua catalizatori: ambivalenta si narcisism.

Relatia melancolicului cu obiectul sau de iubire se caracterizeaza printr-o ambivalenta imensa. Pe de o parte, il iubeste in mod profund, pe de alta parte a fost dezamagit si/sau jignit de catre obiectul iubit. Combinarea intre momente intense de dragoste si momente intense de ura au dus la aceasta ambivalenta. Dar teza asta nu a fost acceptata de multi studenti ai lui Freud. Mai degreaba, majoritatea a presupus ca ambivalenta apare numai atunci cand obiectul este deja pierdut. Pe scurt, fiecare doliu implica o anumita ambivalenta (fata de pers.pierduta).

In eseul “Ganduri pentru timpul pe razboi si moarte” (in partea 2 “Atitudinea noastra fata de moarte”, 1915) Freud zice ceva despre proverbul latin: De mortius nil nisi bonum (“Despre cei morti, nimic decat bun”)

“Aceasta consideratie pentru cei morti, pe care ei de fapt nu mai au nevoie, este mult mai importanta pentru noi decat adevarul, si, pentru majoritatea dintre noi, este cu siguranta mai importanta decat consideratie pentru cei vii.”

Acest proverb compenseaza ostilitatea originala a persoanei opusa, care ne-a parasit, cu exceptia faptului ca in melancolia aceasta ostilitate nu este indreptat impotriva obiectului pierdut. Subiectul melancolic se identifica cu obiectul sau iubit, care este motivul pentru care se dezlantuie impotriva propriului eu, in loc de a fi suparat cu obiectul pierdut. Sulita devine un bumerang care se opune propriului eu.Aici trebuie sa fim atenti: Melancolicul nu se arunca pe sine intreg in praf, ci doar pe propriul eu. Aceasta diferenta intre sinele si eul este crucial. Melancolicul este chinuit de catre eului, deoarece eul a luat locul celuilalt. Din aceasta cauza noi am trebui sa intrebam pe subiect: “Impotriva cui sunteti deprimat?” Melancolicul isi directioneaza furia, pe care o are fata de obiect pierdut, pe eul propriu. El acuza in mod constant propriul eu pentru fiecare slabiciune si infrangere. Putem spune ca este propriului tap ispasitor.

Astfel, melancolia declanseaza o discrazie, adica o stare generala de rau (un dezechilibru), care putem gasi in fiecare fiinta umana: Divizarea subiectivitatii.

In sindromul melancolic, o parte a subiectivitatii o ataca in mod sadic o alta parte a subiectivitatii, si anume eul, si apare ca un reclamant. “Reclamatiile sunt, de fapt, acuzatii”, spune Freud. In melancolia, obiectul nu este neaparat mort. Deci, pierderea este mai mult de natura idealista. Obiectul nu a murit realmente, ci a fost pierdut ca obiect de dragoste. Deseori subiectul stie pe cine l-a pierdut, dar nu stie exact ce a pierdut in acest obiect. Melancolia se refera la o pierdere inconstienta, in timp ce la doliu stim exact si constient cine a murit.In procesul de doliu, lumea poate pare goala si saraca, dar la melancolie este si propriul eu care este gol si sarac. Melancolicul are tendinta de a se degrada pe sine fata de altii, auto-acuzatiile sale sunt retrograde. El spune ca nu a fost niciodata mai bine. Are o iluzie de micime, asteapta pedeapsa si expulzare, se vede pe el ca fiind condamnabil d.p.d.v. moral.Inhibitiile si lipsa de interes gasim si la doliu si pentru ca ambele stari presupun o anumita

munca interioara, inhibitiile apar si la melancolie. Problema este ca nu putem sa vedem cauza pentru care subiectul este atat de absorbit.Pe langa auto-critica si saracirea eului intalnim si alte simptome: Insomnia, respingerea alimentelor si o atitudine negativa generala asupra vietii (vgl.lebensverneinend = de a nega viata). In aceasta atitudine negativa se gaseste cauza pentru riscul crescut de suicid la melancolici.

Aici devine interesant: Freud spune ca nu are rost sa ne opunem subiectului in auto-critica. “El trebuie sa aiba dreptate in vreun fel si sa descrie ceva ce se petrece asa cum ii apare lui.” Trebuie sa afirmam anumite puncte! El este, intradevar,fara interes si incapabil de dragoste si de performanta. Poate ca bolnavul poate intelege mai bine adevarul despre el insusi. Poate ca el s-a apropriat la o auto-cunoastere mai profunda.Dar oricum, cineva care are o astfel de auto-evaluare este, dupa Freud, bolnav. Nu conteaza daca are dreptate cu auto-critica sau nu. Freud a observat ca la melancolici lipseste remuscarea normala, lipseste rusinea fata de altii. Chiar exista o necesitate de a comunica, de a-si exprima ura fata de sine, care isi gaseste satisfactia in auto-expunerea.Aici apare o contradictie: Dupa ce am facut analogia cu doliu, trebuie sa concluzionam ca melancolicul a suferit o pierdere de obiect, dar afirmatiile bolnavului se refera la o pierdere de catre eului propriu.Aceasta contradictie este afirmata prin faptul ca, in mare parte, auto-acuzatiile nu se potrivesc la propria sa persoana. Dar, cu niste modificari mici, se potrivesc la o persoana importanta din viata bolnavului.

Cheia tabloului patologic este urmatoara: Acuzatiile impotriva sa sunt, in realitate, acuzatiile directionate spre obiectul de iubire, dar sunt proiectate departe de obiect spre sine insusi.De aceea, bolnavul nu simte nici o smerenie autentica, ci este jignit, ofensat, ca si cum s-ar fi intamplat o mare nedreptate.

Putem sa ne intrebam: De ce isi directioneaza melancolicul furia spre sine insusi, decat spre cel care l-au dezamagit? Raspunsul gasim in narcisism.

Narcisism freudian nu este un termen clar definit si poarta o oscilatie criptica in sine.Narcis este baiatul tanar si frumos, care se indragosteste cu propria sa reflexie in apa si se ineaca in ea, pentru ca el nu mai este capabil sa recunoasca ca “el” este doar propria sa imagine. Narcisismul nu este pur si simplu iubirea de sine sau egoism. El este, in primul rand, dragostea pentru o imagine, care nu este recunoscuta ca o imagine de sine. Deci, nu e vorba de dragoste pentru sine, ci de dragostea pentru o imagine de un sine, care nu este aceeasi ca si sinele real (sondern das Bild, welches die andere Person uns von uns selbst gibt).Narcissist se pierde intr-o alienare completa.

Libidoul bolnavului a avut o legatura stransa cu obiectul de iubire, dar a suferit o dezamagire/jignire reala, care a dus la o mare ruptura in relatia de obiect. Libidoul nu s-a gasit un nou obiect de iubire, ci s-a retras in propriul eu. Aici, dupa ce a “ajuns” in eul, indeplineste functia de a stabili o identificare de catre eu cu obiectul pierdut.Persoana iubita este inlocuita de o instanta umbra. Din aceasta noua pozitie, umbra poate

judeca eul asa cum ar fi facut persoana pierduta.Astfel, pierderea obiectului s-a transformat intr-o pierdere de propriul eu.

Concluzionam ca trebuie sa existe 2 conditii pentru acest proces: “Pe de o parte, trebuie sa existe o puternica fixatie asupra obiectului iubirii, pe de alta parte, in contradictie cu asta, trebuie sa existe o mica rezistenta a investitiei in obiect. Aceasta contradictie pare sa ceara […] ca alegerea de obiect sa aiba loc pe o baza narcisica, astfel incat investitia in obiect, atunci cand apar dificultati in calea ei, sa poata regresa la narcisism.”

Aici, cuvintul cheie este “regresia”. Identificarea narcisista cu obiectul iubirii devine inlocuitor pentru investitia iubirii. Asta inseamna ca el nu trebuie sa renunte de la relatia cu obiectul. Inlocuirea obiectului iubirii prin identificarea este un mecanism important in afectiunile narcisiste. Acest mecanism este echivalent cu o regresie de la un tip de obiect spre narcisismul original. Dupa Freud, identificarea este etapa preliminara a alegerii de obiect si modul in care eul distinge un obiect. El vrea sa-si incorpora obiectul, prin mancarea (tine de la faza orala sau canibala a libidoului). Prin acest context, spune Abraham, putem explica refuzul de a manca de catre melancolici.

De aici provine paradoxul ciudat a lui Freud: Cu cat suntem mai fascinati de noi insumi – adica narcisístici – cu atat mai putin suntem, de fapt, acolo.Narcisismul sanatos (care implica respectul de sine, un caracter iertator si capacitatea de a fi el insusi) este o forma inferioara de narcisism. Asa-numitele “tulburari narcisiste” arata, de fapt, opusul: o fragilitate profunda narcisista. In psihanaliza, narcisistul nefericit este cineva care este incapabil de a fi cu adevarat narcisistic.Melancolicul este narcisistic, pentru ca el da toata vina si tot raul pe propriul eu. Deci, auto-pedepsire este un fel de razbunare. Vor sa tortureaza pe cei dragi prin boala lor si aleg boala ca sa nu trebuie sa le arata in mod direct ostilitatea lor. La regresia, obiectul este inlocuit, dar s-a constatat ca fiind mult mai puternic decat eul. In infatuarea si sinuciderea eul este coplesit de catre obiectul in intregime.

Starea de melancolie se caracterizeaza printr-o anumita rigiditate (insomnia), dar ea este, ca si doliu, candva depasita.

Conceptul freudian asupra narcisismului mosteneste o astfel de ambiguitate pe care o are melancolia in traditia occidentala, incepand cu Aristotel: “Melancolia este sursa a unora dintre formele cele mai teribile de nebunie, dar, de asemenea, si a creatiile cele mai sublime.”

Alta parte a melancoliei este mania euforica. Subiectii maniacale trai intr-o stare de triumf, in care eul curge in lumea printr-o adevarata invazie. Cauza pentru o astfel de “sarbatoare” este eliberarea de obiectul pierdut, care a pus o umbra pe eul. Acum sunt liberi si obiectul nu mai blocheaza drumul lor spre actiune. Freud a observat ca melancolie are multe fete si ca nu va duce neaparat la manie. In plus, chiar daca exista o manie la un moment dat, mania are intervale diferite de timp si de intensitate.

El ne dea, de asemenea, 2 indicii care au dus la asocierea intre melancolie si manie: o impresie psihanalitica si o experienta economica. Impresia ca mania nu are un alt continut decat melancolia, ca, de fapt, ambele afectiuni se lupta cu acelasi complex. In melancolia, eul este mai slab decat complexul. In mania, complexul este depasit sau dus la o alta parte.Celelalt indiciu este experienta, ca orice stare de bucurie sau de triumf ne arata modelul normal al maniei, care are o anumita conditionalitate economica: Este efectul prin care un efort psihic mare, tinut de-a lunga durata, pana cand a devenit o obisnuinta, s-a eliminat si s-a eliberat pentru a actiona in diverse directii. Vedem, si aici mania este opusul depresiei, sau opusul inhibitiei melancoliei.

“Daca reunim cele 2 puncte de sprijin: In manie, Eul trebuie sa fi depasit pierderea obiectului (sau doliul dupa pierderea sau, poate, obiectul insusi), intregul cuantum de contrainvestitie, pe care suferinta melancoliei o scosese din Eu si o legase de Se, devenise disponibil. Maniacul ne demonstreaza intr-un mod inconfundabil eliberarea sa de obiectul din cauza caruia a suferit, cautand ca un infometat noi investitii obiectale.”

Acum, se mai pune intrebarea, in si intre care dintre sistemele psihice se intampla activitatea melancolica. Imaginea inconstienta asupra obiectului este abandonat de catre libidoul. Aceasta imagine este alcatuita din mai multe amintiri de situatii, adica detasarea libidoului este un proces lung si greu (ca si la doliu).

“Daca obiectul nu are pentru Eu o semnificatie foarte mare, consolidata printr-o legatura inmiita, atunci pierderea sa nici nu va fi inclinata sa provoace un doliu sau o melancolie.”

Am deja inteles ca melancolia este mult mai complicata decat doliu si ca este caracterizata printr-o multime de conflicte individuale de ambivalenta - intre iubire si ura, intre detasarea si pastrarea - cu obiectul iubirii. Aceste conflicte, Freud este sigur, vin din sistem preconstient, in taramul a urmelor de memoria de fapt. Acolo se declanseaza si procesul de doliu, dar la doliu nu exista nici o bariera care poate opri trecerea proceselor de la preconstient la constient. Acestea cale este inchisa in melancolie, probabil ca urmare a unei multitudine de cauze sau din cauza interactiunii acestora. Ambivalenta constitutiva apartine reprimatului, experientele traumatice pot activa alte amintiri reprimate. Astfel, lupte de ambivalenta nu sunt constiente pana cand nu are loc iesirea caracteristica pentru melancolie.

“[…] investitia libidinala amenintata abandoneaza in cele din urma obiectul, insa doar pentru a se retrage pe locul Eului din care a provenit. Astfel, prin fuga ei in Eu, iubirea s-a sustras suprimarii. Dupa aceasta regresie a libidoului, procesul poate deveni constient, reprezentandu-se in constiinta in calitate de conflict intre o parte a Eului si instanta critica.”

In cazul melancoliei, scopul lui Freud a fost cel de a descrie melancolia intr-un mod care porneste de la imposibilitatea de a separa cauza si vina. Sunt depresiv pentru ca am suferit o pierdere (cauza), dar si pentru ca sunt narcisista, adica sunt si eu intr-un fel vinovat (sens, semnificatie).

Melancolia este cauzata de o pierdere care se ne intampla, dar ea dezvaluie, de asemenea, vanitatea noastra narcisista. Pentru Freud, vina si inocenta se afla intr-o bucla infinita, care le relativeaza pe ambele. Suntem amandoi victime si persecutori.