CAPITOLUL III

SPECIA CA ENTITATE TAXONOMICĂ

3.1. Definiţia speciei

Ca în toate disciplinele biologice aplicate şi în zootehnie punctul

de plecare pentru studiu îl constituie specia. Acest lucru este datorat

faptului că elaborarea şi aplicarea principiilor şi metodelor de întreţinere,

creşterea şi ameliorarea sunt strâns legate de particularităţile biologice ale

speciei.

Deoarece problemele referitoare la definiţia noţiunii de specie,

formarea specii şi caracterele de specie fac obiectul unei discipline aparte

(botanică în cele ce urmează vom reaminti doar câteva din aceste noţiuni

insistând asupra acelora caracteristice animalelor) urmând a se dezvolta

aspectele care se referă la originea şi modificările survenite în speciile de

animale domestice, importanţă economică.

În ceea ce priveşte noţiunea de specie, fără a mai aminti evoluţia

semnificaţiei acestei noţiuni şi diferitele definiţii date, apreciem ca suficient

de clară şi cuprinzătoare definiţia dată de Traian Săvulescu: “specia este

totalitatea generaţiilor care provin dintr-un strămoş comun (filogenie), cu

dezvoltarea asemănătoare (ontogenie), cu ereditate asemănătoare şi care

prin selecţie naturală, sub influenţa mediului s-a diferenţiat de celelalte

vieţuitoare”.

O definiţie concisă dă Gerber (1973) astfel: “specia reprezintă

animalele care se împerechează între ele dând naştere la descendenţi

fecunzi, aparţinând normal la aceeaşi specie”. De exemplu bovinele şi

bubalinele sunt specii aparte deoarece prin împerechere nu dau produşi. De

asemenea, calul şi asinul sunt specii diferite deoarece în urma împerecherii

lor realizate, rezultă catârul şi bardoul – care sunt infecunzi.

3.2. Caractere de specii

Pentru o continuare mai precisă a noţiunii de specie, prezintă

interes deosebit stabilirea criteriilor după care diferitele organisme pot fi

considerate ca aparţinând aceleiaşi specii sau a unor specii diferite.

Ştiinţa care se ocupă cu clasificarea fiinţelor vii poartă denumirea

de Sistematică sau Taxonomie (taxis = aşezare, nemos = lege).

Caracterele pe baza cărora se face clasificarea vieţuitoarelor în

diferite unităţi sistematice poartă denumirea de caractere sistematice sau

taxonomice. Deci, orice particularitate a organismelor sau a grupelor de

organisme, prin care acestea se aseamănă cu cele care aparţin aceleiaşi

grupe, sau se deosebesc organismele din alte grupe, poartă denumirea de

caracter taxonomic. În măsura în care aceste caractere servesc la

diferenţierea speciilor poartă denumirea de “caracter de specie”.

După natura însuşirilor la care se referă, caracterele de specie se

împart în cinci grupe şi anume: morfologice, fiziologice, ecologice,

etologice şi geografice.

Caracterele morfologice. Sunt cele mai importante criterii de

clasificare. Aceste caractere se referă la diferite însuşiri legate de exterior,

dezvoltare, macro şi microstructură, ca de exemplu: culoarea părului la

mamifere şi a penajului la păsări, scheletul (numărul de coaste, de

vertebre), structura organelor genitale, numărul, forma şi mărimea

cromozomilor etc.

Caracterele fiziologice. Sunt cele care deosebesc organismele din

diferite specii şi sunt reflectate, în mare măsură, de particularităţile

morfologice. Există însă cazuri când diferenţele morfologice ale acestor

particularităţi (fiziologice) nu sunt bine exteriorizate şi în acest caz se

urmăreşte depistarea lor prin alte mijloace. Dintre particularităţile

fiziologice folosite ca mijloace taxonomice, mai importante sunt cele

metabolice, serologice şi de reproducţie.

Caracterele ecologice. Se referă la diferite adaptări ale animalelor

sub influenţa condiţiilor de mediu, adaptări care le-au devenit

caracteristice. Acestea se referă îndeosebi la modul de procurare a hranei

manifestându-se prin comensalism, parazitism etc.

Caracterele etologice. Se referă la anumite particularităţi de

comportare a organismelor din diferite specii, ca de exemplu: comportare la

împerechere, constituirea cuiburilor, constituirea în colonii, ierarhizarea

socială a indivizilor etc.

Caracterele geografice. Se bazează pe faptul că diferitele specii

au anumite arii geografice de răspândire ce le sunt caracteristice.

În concluzie, trebuie reţinut faptul că la baza diferenţierii

speciilor stau în primul rând caracterele morfologice, celelalte caractere

fiind folosite numai în cazurile în care diferenţierile morfologice nu sunt

concludente.

3.3. Specii care interesează zootehnia

Din cele aproximativ 1.500.000 specii de animale existente pe

glob, numărul celor care interesează Zootehnia este extrem de redus (cca.

100 specii).

Ţinând cont de cerinţele de dezvoltare ale zootehniei în ţara

noastră conceptul economiei de piaţă, din acest număr foarte restrâns de

specii ne interesează doar acelea care se cresc la noi şi prezintă importanţa

economică. Acestea, din punct de vedere sistematic, se încadrează în patru

clase:

- Mamalia;

- Aves;

- Pisces;

- Insecta.

Tabelul nr.1

Speciile de animale cu importanţă economică

1. Clasa Mammalia (mamifere)

Ord. Artiodactyla

Sp. Bos taurus (taurinele)Sp. Bubalus indicus (bivolii)Sp.Ovis aries (oaia)Sp. Capra hircus (capra)Sp. Sus domesticus (porc)

Ord. PrissodactylaSp. Equus cabalus (calul)Sp. Asinus asinus (măgarul)

Ord. LagomorphaSp. Oryctolagus cunniculus (iepurele de casă)

2. Clasa Aves (păsări)

Ord. Anseriformes

Sp. Anser domesticus (gâsca)Sp. Cygnopsis cygnoides (gâsca carunculată)Sp. Anas plahyrhynca (raţa)Sp. Cairinia moschata (raţa leşească)

Ord. Galliformes

Sp. Gallus domestica (găina)Sp. Meleagris domestica (curca)Sp. Numida meleagris (bibilica)

Ord. ColumbiformesSp. Columba livia (porumbel)

3. Clasa Pisces

Ord. Teleosteeni

Sp. Cyprinus carpio (crapul)Sp. Salmo trutta fario (păstrăful indigen)Sp. Salmo irideus shasta (păstrăvul curcubeu)

Ord.Acipenseridae

Sp. Huso huso (morunul)Sp. Acipenser güldenstaedti (nisetrul)Sp. Acipenser stelatus (păstruga)Sp. Acipenser ruthenus (cega)

3.4. Originea speciilor de animale

In munca de creştere a animalelor pe baze ştiinţifice, o deosebită

importanţă teoretică şi practică prezintă cunoaşterea originii animalelor

domestice, a modului cum s-a produs domesticirea lor, precum şi

modificările suferite de animale în urma domesticirii.

Cunoscând formele sălbatice din care provin diferitele rase de

animale, se pot stabili afinităţile biologice care există între diferitele rase

ale aceleiaşi specii, cunoscându-se că acestea s-au format în decursul

dezvoltării filogenetice a formelor din care provin.

Cunoscând modul cum s-a ajuns la actualele specii domestice

(procesul domesticirii şi modificările suferite) se pot trage concluzii în

legătură cu modul de acţionare pentru ameliorarea efectivelor existente.

Deoarece domesticirea animalelor a avut loc într-o perioadă

extrem de îndepărtată (cu peste 10.000 de ani în urmă), nu există date

directe asupra modului cum s-a desfăşurat acest proces, asupra cauzelor

care l-au determinat a locului şi modului în care a avut loc şi nici asupra

formelor sălbatice din care provin.

Din această cauză, studiul originii şi al procesului domesticirii se

bazează pe metode indirecte, apelând la diferite ramuri ale ştiinţelor

naturale şi chiar istorico-culturale.

Dovezi asupra originii speciilor domestice. Astăzi este unanim

recunoscut faptul că toate speciile de animale domestice provin din cele

sălbatice. Deşi procesul domesticirii a început şi în bună parte s-a

desfăşurat înaintea perioadei istorice, ştiinţa dispune de o serie de dovezi

care atestă aceasta. Astfel datele paleontologice arată că scheletele de

animale descoperite pe lângă aşezările omeneşti preistorice, se aseamănă cu

atât mai mult cu a celor sălbatice in care au provenit, cu cât aparţin unei

perioade mai îndepărtate şi invers, cele dintr-o epocă mai apropiată

asemănându-se mai mult cu formele domestice.

Desenele preistorice, descoperite pe pereţii grotelor şi pe

diferitele obiecte casnice, reprezintă diferite forme de animale domestice

aşa cum arătau ele în acea epocă sau scene din munca desfăşurată pentru

domesticire (fig.1, pag.18).

Documentele şi scrierile diferiţilor scriitori din antichitate

(Collumela, Varro, Caiesar etc.). S-au mai recente (D. Cantemir) furnizează

date preţioase asupra originii animalelor domestice sau a unor forme care

astăzi sunt dispărute. În acelaşi sens pledează legendele şi baladele şi mai

ales, studiile de anatomie şi fiziologie comparativă, de hibridologie etc. o

altă dovadă concludentă a originii animalelor domestice din formele

sălbatice o constituie însăşi faptul că procesul domesticirii continuă şi

astăzi sub ochii noştri. Aşa de exemplu, specii ca: struţul, gayalul, canarul,

vulpea argintie, nutria etc. se află în diferite etape ale domesticirii.

3.5. Domesticirea animalelor.

Dacă în privinţa domesticirii animalelor din formele sălbatice, cât

şi a faptului că domesticirea s-a realizat prin intervenţia omului într-o

perioadă îndelungată, părerile diferiţilor autori sunt aproape unanime, nu

acelaşi lucru se poate spune, despre interpretarea dată cauzelor şi modului

cum s-a produs domesticirea.

Cauzele domesticirii. Încercările unor autori de a explica

domesticirea prin metode de ordin religios, s-au de altă natură nu au

fundamentare ştiinţifică. Răspunsul aceste probleme se află în strânsă

legătură cu însăşi dezvoltarea societăţii omeneşti şi cu cauzele materiale ce

stau la baza acestei dezvoltări.

Domesticirea animalelor şi mai departe creşterea lor pentru

anumite scopuri, este o continuare a preocupărilor de vânătoare a omului

primitiv. Ea nu s-a produs nici în mod preconceput şi nici spontan, ci ca

urmare firească a necesităţilor omului de a “perfecţiona” această activitate

a lui.

Vânătoarea, principala sursă de existenţă a omului primitiv, avea

un caracter de nesiguranţă; în anumite împrejurări el putea răbda de foame.

Acest fapt a putut determina idea realizării unei rezerve de hrană vie.

Astfel, animalele mutilate sau pui ai animalelor vânate, puteau fi ţinute în

captivitate şi asigura sursa de hrană pe un timp mai îndelungat decât o

putea asigura vânatul omorât. Ulterior, se poate admite că omul a trecut la

folosirea capcanelor. Trebuie de asemenea admis faptul că nu la toate

speciile domestice s-a produs la fel. Aşa de exemplu câinele, primul animal

domestic, se presupune că s-a apropiat singur de aşezările omeneşti, fiindcă

aici găsea resturi de vânat care pentru el constituia hrană. Sunetele pe care

le scotea la apropierea altor animale au constituit pentru om, cu timpul, un

semn de alarmă şi la determinat să şi-l apropie şi mai mult pentru a-l avea

mereu în preajmă.

Rezultă deci că începutul domesticirii animalelor recunoaşte

drept cauză necesitatea omului de a-şi perfecţiona mijloacele de muncă.

Etapele domesticirii. Procesul domesticirii, care a durat un timp

foarte îndelungat s-a produs în mai multe etape: captivitate, îmblânzirea şi

domesticirea propriu-zisă.

Captivitatea. Dându-şi seama de avantajele pe care le prezintă

rezervele de hrană sub formă de animale vii, omul s-a preocupat de

perfecţionarea mijloacelor de a prinde animalele, cât şi a le ţine pe lângă

aşezările sale.

Îmblânzirea. Ţinute în captivitate, animalele mai ales cele tinere,

şi-au format reflexe condiţionate legate de prezenţa omului, au devenit mai

blânde şi nu au părăsit aşezările omeneşti. Trebuie reţinut însă că

îmblânzirea ca şi captivitatea, se referă la animalele izolate, deci nu

cuprinde masa speciei.

Domesticirea propriu-zisă. Aceasta s-a realizat ca urmare a

înmulţirii animalelor îmblânzite timp de mai multe generaţii, în decursul

cărora animalele au dobândit însuşiri noi, utile omului, diferenţiindu-se

astfel de formele sălbatice.

Epoca domesticirii. Momentul în care a avut loc domesticirea nu

poate fi dedusă din nici un fel de date directe. Se consideră că domesticirea

principalelor specii de animale s-a produs în neolitic, deci între al VIII-lea

şi al V-lea mileniu î.e.n., cu excepţia câinelui care a fost domesticit la

sfârşitul paleoliticului (XVIII-lea mileniu î.e.n.).

Centrele domesticirii. În legătură cu locul unde s-a produs

domesticirea se consideră în general patru centre mari şi anume:

- S - E Asiei, unde se crede a fi fost domesticite: vaca, oaia,

bivolul, yakul, porcul, batengul, calul, găina, viermele de

mătase;

- Zona mediteraneeană (Asia Mică, Africa de Nord, Sudul

Europei), centrul în care se presupune că au fost domesticite:

capra, vaca, porcul, pisica, asinul, calul, câinele, gâsca etc.;

- Partea continentală a Europei a fost centru de domesticire

pentru: cal, vacă, raţă, iepure, ren;

- Continentul America unde au fost domesticite numai lama,

raţa leşească şi curca.

În Australia nu a fost domesticită nici o specie.

Trebuie subliniat însă, că diferite centre în care s-a făcut

domesticirea nu au rămas izolate, iar migraţiile popoarelor care aveau loc

des, au contribuit la răspândirea animalelor domestice dintr-o regiune în

alta, aşa că hotarele dintre principalele centre dispăreau, animalele

răspândidu-se pe tot globul.

Importanţa domesticirii animalelor. Asigurarea unor mijloace de

existenţă cu caracter constant, au permis omului să nu mai fie absorbit de

procurarea hranei ci să aibe şi alte preocupări.

“Domesticirea animalelor a îmbogăţit rezervele de hrană în

carne, întrucât pe lângă vânătoare, omul descoperă un nou izvor de unde

această hrană se poate procura mult mai regulat.”

Pe măsura perfecţionării noii îndeletniciri (creşterea animalelor)

şi mai ales prin folosirea acestora la muncă, oamenii au ajuns să-şi uşureze

activitatea lor.

În concluzie se poate afirma că şi domesticirea animalelor a jucat

un rol în procesul de dezvoltare a societăţii omeneşti.

3.6. Modificările suferite de animale în urma domesticirii

Datorită influenţei condiţiilor de mediu şi în special a activităţii

creatoare a omului, animalele domestice au suferit modificări ce le

deosebesc mult de formele sălbatice originale. Aceste modificări pot fi

grupate în morfologice şi fiziologice.

Modificările morfologice. Aceste modificări se referă la

dimensiunile corporale, la diferitele aspecte ale conformaţiei corporale, la

schelet, musculatură, piele, păr, culoare etc.

Dimensiunile şi greutatea corporală la animalele domestice

comparativ cu formele sălbatice prezintă o variabilitate mult mai mare în

special la cabaline şi câini (exemple: rasele de cai grei şi cai ponei, câinii

Saint-Bernard şi câinii de apartament).

Faţă de formele sălbatice din care provin se observă deci

diferenţele în plus la unele rase şi diferenţele în minus la altele. La alte

specii (ovine, caprine) variabilitatea acestor caractere este mult mai redusă,

iar diferenţa faţă de formele sălbatice este mică.

Conformaţia corporală s-a modificat în raport cu producţia

principală, ajungând uneori la disproporţii între diferitele părţi ale corpului,

pe când la cele sălbatice este armonioasă. (fig. 2, pag.22) ?????????

Scheletul la animalele domestice este în general fin şi mai puţin

solid. S-au redus mult oasele capului, iar la oasele feţii se constată

modificări de formă, profil, unghii.

Musculatura a suferit modificări însemnate în special la taurinele

şi ovinele de carne, precum şi la caii de tracţiune, fiind mult mai bogată.

Culoarea la animalele sălbatice din aceeaşi specie este foarte

asemănătoare, pe când la animalele domestice este foarte variabilă. Astfel,

la unele rase lipseşte complet pigmentul din piele şi păr (albinism) lucru

care nu se întâlneşte la nici o formă sălbatică. La unele rase, pigmentul se

găseşte numai la piele (leucism) iar la altele s-a schimbat nuanţa culorii

devenind brun închisă sau neagră (melanism). In sfârşit se întâlnesc rase la

care a apărut o culoare nouă, galbenă sau chiar roşie (flavism) iar la altele

culori bălţate.

Pielea la animalele domestice este mai fină, iar părul mai scurt şi

mai fin, la unele specii căpătând însuşiri textile (oi, iepuri de Angora).

Modificări fiziologice. Dintre modificările suferite de animale în

urma domesticirii mai importante sunt cele fiziologice .

Capacitatea de asimilare a hranei este mult mai mare la animalele

domestice ca urmare a modificărilor suferite de aparatul digestiv, în urma

unei furajări raţionale. Datorită acestui fapt, animalele domestice cresc şi se

dezvoltă mai repede decât cele sălbatice. În acest sens modificări

importante se observă la animalele de alte la care s-a modificat profund

glanda mamară.

Funcţia de reproducţie la femelele domestice (ciclu sexual) nu

mai este legat de anotimp ca la cele sălbatice, ci apare în tot cursul anului.

La masculii domestici, instinctul genezic este permanent, nu doar în

perioada rutului ca la cei sălbatici.

Prolificitatea animalelor domestice a crescut mult, lucru deosebit

de important mai ales la speciile politocice. Aşa de exemplu, o scroafă

sălbatică fată numai odată pe an şi produce în medie 4-5 purcei, pe când o

scroafă domestice fată de cel puţin două ori pe an şi produce 20-25 purcei,

sau chiar mai mulţi. Acelaşi lucru se constată şi la alte specii (ovine,

caprine etc.), unde prolificitatea a crescut mult.

Sistemul nervos a suferit de asemenea modificări importante, în

sensul că la animalele domestice unele instincte, de exemplu cel de

procurare a hranei matern, de apărare, s-au diminuat.

Temperamentul animalelor domestice este mai liniştit, iar

rezistenţa organismului faţă de agenţii patogeni s-a redus.

Pe lângă faptul ca animalele domestice s-au diferenţiat mult faţă

de formele sălbatice din care provin, ele reprezintă şi o mare tendinţă de

variabilitate, fapt care ajută omul în munca de ameliroare.