COLĂ MUGUREL

ZOOTEHNIE I + II

MANUAL UNIVERSITAR pentru

învă!ământul la distan!ă

CRAIOVA2010

CUPRINS

PARTEA I ZOOTEHNIE I…... ………………………………………5

TEMA 1 BIOLOGIA ANIMALELOR DOMESTICE ............................7

1.1. – No!"#$%&'(%')*%+"% ........................................................................7

1.2. – No!"#$%&'(%',&)ă..........................................................................12

1.3. – Aclimatizarea raselor ..................................................................17

TEMA 2 ÎNSU�IRILE MORFO-FIZIOLOGICE �I PRODUCTIVE ALE

ANIMALELOR........................................................................................24

2.1. – Exteriorul animalelor…………………………………….…..…24

2.2. – Constitu!"&'-&'&$".&-%/'%-%.ente 0"'1"*#,"'(%'+2$)1"1#!"% .............32

2.3. – Produc!""-%'&$".&-%-2,'(2.%)1"+%................................................36

TEMA 3 REPRODUC345'56475898:; DOMESTICE....................69

3.1. – Morfologia aparatului genital mascul �i femel ...........................69

3.2. – Activitatea sexuală la animale ....................................................79

3.3. – Fecunda!"&/'<%)1&!"&/'=ătarea �i indicii de reproduc!"%'-&'&$".&-%85

TEMA 4 AMELIORAREA ANIMALELOR DOMESTICE............….100

4.1. – Selec!"&- criterii, forme, metode 0"'%=%+1#-')%-%+!"%" .................100

4.2. – Potrivirea perechilor .................................................................108

4.3. – Metode de cre�tere la animale ..................................................113

TEMA 5 BAZA FURAJERĂ �I ALIMENTA345'56475898:;

DOMESTICE.....................................................................................….121

5.1. – Morfologia �i fiziologia aparatului digestiv la animale ...........121

5.2. – Valoarea nutritivă �i biologică a furajelor ................................135

5.3. – Resursele furajere 0"'&-".%$1&!"&'$2,.&1ă.................................146

TEST FINAL I ………………………………………. ……………….182

BIBLIOGRAFIE I……………………………………………………..186

PARTEA A-II-A ZOOTEHNIE II.....................................................189

TEMA 1 CRE�TEREA BOVINELOR ................................................191

1.1. – Biologia bovinelor, rase, însu0","'.2,=2-2<"+%/'(%'*,2(#+!"%'0"

reproduc!"&'-&'>2?"$% ..........................................................................191

1.2. – Exploatarea taurinelor pentru produc!"&'(%'-&*1% ......................212

1.3. – Exploatarea taurinelor pentru produc!"&'(%'+&,$% .....................223

TEMA 2 CRE�TEREA OVINELOR �I CAPRINELOR ....................231

2.1. – Rasele de ovine �i caprine, însu�irile morfo-fiziologice �i de

produc!"%@@@@@@@A@@@@@@@@@@@@@@A@AA@231

2.2. – Cre�terea �i exploatarea ovinelor..............................................240

2.3. – Cre�terea �i exploatarea caprinelor ...........................................260

TEMA 3 CRE�TEREA PORCINELOR ................................................272

3.1. – Rasele de porcine, însu�irile morfo-fiziologice �i de

produc!"%@@@A@@@@@@@@@@@@@@A .......................272

3.2. – Reproduc!"&'*2,+"$%-2, .............................................................280

3.3. – Sisteme de exploatare a porcinelor……………………………285

TEMA 4 CRE�TEREA PĂSĂRILOR DOMESTICE .....................….307

4.1. – Cre�terea păsărilor: rasele de găini, curci, ra!%'0"'<B01% ...........307

4.2. – Reproduc!"&'-&'*ăsări ................................................................316

4.3. – Tehnologia de exploatare a păsărilor ........................................326

TEST FINAL II………………………………………. ……………….343

BIBLIOGRAFIE II .................................................................................347

5

PARTEA I

ZOOTEHNIE I

6

7

TEMA 1

BIOLOGIA ANIMALELOR DOMESTICE

Unităţi de învăţare:No!"#$%&'(%')*%+"% - formarea speciilor, caracterele de specie �i

speciile care interesează zootehnia.

No!"#$%&'(% rasă - factorii formării raselor , caracterele de rasă �i

clasificarea raselor.

Aclimatizarea raselor.

Obiectivele temei :- înţelegerea no!"#$"%&'()*(+,*-"*(."('/+ă ;- cunoaşterea caracterelor morfologice �i fiziologice de specie �i

rasă �i a interacţiunilor acestora cu mediul ambiant;- familiarizarea cu tipurile de clasificare a raselor şi cu

principalele caracteristici ale acestora;- prezentarea noţiunii de aclimatizare �i degenerare precum �i a

caracteristicilor procesului de adaptare şi aclimatizare.

Timpul alocat temei: 8 ore

Bibliografie recomandată:- Colă, M., 2003 – Zootehnie generală. Editura Universitaria.Craiova.- Colă, M., 2007 – Zootehnie generală ."( /%"0*$1/!"*2 EdituraUniversitaria. Craiova.- Găvan, C., 1999 – Zootehnie generală. Îndrumător pentru lucrăripractice. Reprografia Universităţii din Craiova.- Morar, R., Dana Pusta – Zootehnie generală. Editura Relief. 2000.- Stoica, Gh. şi colab. – Zootehnie şi alimentaţie animală.

Reprografia Universităţii din Craiova. 1997

1.1.NO!"#$%&'(%')*%+"%

Specia, ca noţiune, datează din cele mai vechi timpuri şi a apărut dinnecesitatea clasificării organismelor vii într-o anumită ordine. Astfel, ea afost cunoscută încă din antichitate, primele încercări de a clasifica animalelesunt întreprinse de Aristotel şi Teophrast, mai târziu de Watson, dar a fostdefinită prima dată de John Ray în 1686 în lucrarea " Historia plantarum"

astfel "specia este cea mai restrânsă grupă de vieţuitoare, ce conţine formespecifice diferite şi care păstrează în permanenţă aceeaşi înfăţişare".

Mai târziu, Karl Linee (1707-1778), urmărind să accentuezeconcepţia fixităţii speciilor, al cărei adept era, a lansat teoria creaţionistă,potrivit căreia în natură "există atâtea specii câte forme diferite au fost createde spiritul suprem".

În biologie, fondatorul concepţiei evoluţioniste a speciilor esteconsiderat J.B.Lamark (1744-1829). În lucrarea sa "Philosophie zoologique"

, apărută în 1809, el defineşte specia ca " o grupare de indivizi asemănători,prin care reproducţia îi menţine în aceeaşi stare, atâta timp cât condiţiile de

8

mediu nu se schimbă suficient pentru a impune modificarea acomodărilor,caracterelor şi formelor lor."

O dată cu apariţia celebrei lucrări "Originea speciilor" Ch. Darwin(1859) fundamentează ştiinţific pe baza unui bogat material documentar,teoria evoluţiei speciilor, punând capăt definitiv fixismului şicreaţionismului în biologie.

În concepţia lui Darwin, evoluţia lumii vii este rezultatulinteracţiunii a trei factori principali: variabilitatea - care provoacămodificarea treptată a organismelor sub influenţa condiţiilor de mediu,ereditatea - care fixează şi transmite la urmaşi modificările venite şi selecţia

naturală - care imprimă direcţia de evoluţie a speciilor.La noi în ţară, o definiţie clară şi cuprinzătoare a noţiunii de specie, a

fost formulată de academicianul Traian Săvulescu, care spunea că:"Specia reprezintă totalitatea generaţiilor de animale care provin

dintr-un strămoş comun (filogenie), cu dezvoltare asemănătoare (ontogenie),cu ereditate asemănătoare şi care, prin selecţie naturală, sub influenţamediului, s-au diferenţiat de celelalte vieţuitoare."

Referitor la speciile de animale domestice, Al. Furtunescu (1971)defineşte specia ca fiind "reprezentanta de grupe de indivizi care prezintăparticularităţi ontogenetice asemănătoare şi ca urmare, caractere morfo-fiziologice şi de comportament specifice, reproducându-se între ei fără a seamesteca prin reproducere cu alţi indivizi din alte specii".

De altfel capacitatea reproductivă, sau izolarea reproductivă,reprezintă un important criteriu pe care se bazează definitivarea obiectivă anoţiunii de specie. Astfel, conform conceptului multidimensional desprespecie, formulat de E. Mayr (1963), specia este definită ca "un ansamblu depopulaţii variabile ce se dezvoltă ca un tot unitar, izolat reproductiv de restullumii biotice".

După acelaşi autor, criteriu hotărâtor care trebuie să stea la bazadefiniţiei biologice moderne a speciei, trebuie să fie izolarea reproductivă apopulaţiilor speciei, de toate celelalte specii.

Se poate deci, afirma, că cel mai important criteriu de definire aspeciilor este izolarea reproductivă.

1.1.1. Formarea speciilor (speciaţia).

Procesul biologic al evoluţiei duce în principal la apariţia de noispecii. Fiecare specie veche se poate transforma într-un număr oarecare despecii sau poate evolua într-o altă specie nouă, care o înlocuieşte pe ceaveche.

Un moment extrem de important în evoluţie îl constituie izolareagenetică a noii specii de vechea specie sau de speciile înrudite.

Ca urmare a izolării reproductive, are loc o încetare a fluxului degene şi specia în formare devine specie adevărată. În acest caz izolareareproductivă se realizează prin imposibilitatea încrucişării noii specii cuspeciile înrudite sau în cazul în care încrucişarea are loc, prin sterilitateahibrizilor.

Căile de speciaţie, în concepţia actuală, sunt două majore:Speciaţia allopatrică ce se bazează pe izolarea geografică totală şi pe

existenţa unor condiţii ecologice diferite de cele din arealul ocupat de speciaparentală. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie cele două speciide bizoni (Bison bison – bizonul american şi Bison bonassus – bizonul

9

european sau zimbrul) care îşi au originea într-o specie parentală comună,au apărut după desprinderea continentului american de cel european. Celedouă specii sunt astfel rezultatul izolării geografice şi reproductive totale şia evoluţiei lor în condiţii ecologice diferite.

Speciaţia sympatrică se realizează prin izolare reproductivă înacelaşi spaţiu geografic, factorii ecologici în acest caz au un rol hotărâtor,iar factorii spaţiali un rol cu totul secundar.

Acest tip de evoluţie mai este denumit ca speciaţie ecologică.Speciaţia sympatrică este mai frecventă la plante, apariţia de specii noirealizându-se prin hibridare îndepărtată, prin poliploidizare şi prin mutaţii.

Hibridarea interspecifică la animale este cu totul întâmplătoare.Astfel, la cele două specii ale genului Sus, porcul domestic şi mistreţul (Susscrofa ferrus) se întâlnesc sporadic hibrizi fertili proveniţi din împerecheriîntâmplătoare.

Hibridările între unele specii ale genului Bos au dus la obţinerea dehibrizi cu fertilitate nelimitată. Un exemplu în acest sens îl reprezintă rasaSanta Gertruda rezultată din încrucişarea celor două specii ale genului Bos,taurine (Bos taurus) şi zebu (Bos indicus). Hibrizii dintre speciile genuluiEquus sunt viabili, dar manifestă sterilitate totală. Încrucişările între Equuscaballus x Equus asinus dau naştere în funcţie de sexul partenerilor la EquusMullus (catârul) şi Equus hinus (bardoul).

Ca structură specia este alcătuită din: semispecie, subspecie şi rasă.Semispecia este o specie în curs de apariţie care posedă unele însuşiri

ale speciei dar nu pe toate, manifestând un început de mecanism de izolarereproductivă

Subspecia (rasa geografică sau rasa ecologică) este un grup depopulaţii ale unei specii, ce se aseamănă fenotipic, ocupă un habitat dincadrul habitatului speciei şi se deosebesc de celelalte populaţii ale speciei.

Rasa este alcătuită din populaţii cu constelaţie genetică proprie şieste distinctă fenotipic de alte rase ale aceleiaşi specii.

1.1.2. Caracterele de specie.

Particularităţile care servesc la diferenţierea speciilor între ele senumesc caractere de specie. După natura lor, se împart în: caracteremorfologice, fiziologice, ecologice şi etologice.

Caracterele morfologice cuprind toate particularităţile care redauaspectul şi forma exterioară a animalelor, precum şi structura lor anatomică.

Caracterele de exterior se referă la: formatul corporal în ansamblu,dimensiunile corporale, culoarea pielii, părului, penelor, etc.

Particularităţile de structură anatomică se referă îndeosebi la forma,numărul şi dimensiunile oaselor, la mărimea şi structura organelor şiţesuturilor, la numărul de cromozomi din celulele somatice, care diferă de lao specie la alta (66 la cabaline, 60 la taurine, 54 la ovine, 40 la porcine, 44 laiepuri, 82 la curci, 80 la raţe, 32 la găini, etc.).

Caracterele fiziologice vizează unele particularităţi metabolice,serologice, biochimice precum şi ale capacităţii de reproducţie (alefecundităţii).

! Particularităţile metabolice – servesc la identificarea speciilormicrobiene (bacterii, ciuperci) şi se bazează pe activitateafermentativă proprie a fiecărei specii. Totodată, acestea pot servişi drept criterii de clasificare a speciilor de mamifere şi păsări,

10

datorită faptului că fiecărei specii îi corespunde un anumit tip demetabolism, care necesită anumite cerinţe faţă de hrană, anumiteparticularităţi de digestie şi valorificarea diferenţiată a hranei.

! Particularităţile serologice – se bazează pe relaţia antigen-anticorp. Astfel, s-a constatat că atunci când în corpul animal seinjectează o substanţă străină (antigen) organismul săuelaborează substanţe de apărare (anticorpi) care neutralizează(prin aglutinare) substanţa străină.

! Fecunditatea – ca expresie a afinităţii sexuale, reprezintă cel maiimportant caracter fiziologic de specie.Indivizii din aceeaşi specie se împerechează între ei şi daunaştere la produşi normali, în sensul că ei se pot reproduce încontinuare, având deci fecunditate nelimitată. În schimb,indivizii ce aparţin unor specii diferite nu se pot, de regulă,împerechea între ei, deoarece manifestă repulsie sexuală.

! Dacă totuşi, prin intervenţia omului (însămânţări artificiale) seobţin produşi de la indivizi aparţinând unor specii diferite, ei suntsterili parţial (unul din sexe) sau total (ambele sexe) şi ca urmarenu se pot reproduce şi realiza produşi în continuare.

Caracterele ecologice reprezintă efectele unor adaptări la vieţuirea încomun, care apar în dezvoltarea speciilor în aceleaşi zone geografice şi carese manifestă prin diferite fenomene ca: pratocooperare, comensualism,parazitism, predatorism, etc.

Caracterele etologice sunt particularităţi de comportament aleindivizilor din diferite specii în procesul de împerechere, în căutarea hranei,în construirea coloniilor, cuiburilor, în orientare, în îngrijirea progenituriietc.

1.1.3.Speciile care interesează zootehnia.

La ora actuală au fost inventariate pe glob, peste 1,5 milioane despecii de animale, dintre care aproximativ 100 (tabelul 6) prezintă interespentru zootehnie (Fig.3).

În ţara noastră, datorită condiţiilor agro-pedo-climatice precum şisocial-economice, din aceste 100 specii, numai un număr restrâns se cresc,în general cele mai importante economic.

Astăzi, omul exploatează în mod raţional, pe baze fundamentateriguros ştiinţific, următoarele specii de animale mai importante:

! Bovine(taurine, bizobine, bubaline, etc.)! Cabaline (cai, măgari, catâri, zebre, etc.)! Ovine! Caprine! Suine! Un număr mare de păsări (găini, raţe, curci, gâşte, porumbei,

fazani, prepeliţe, etc.)! Animale pentru experienţe de laborator (cobai, şoareci, şobolani,

etc.)! Iepuri de casă! Animale pentru blană (vulpe, nutria, nurca, vizonul, chinchila,

lupul, etc.)! Peşti

11

! Viermi de mătase! Albine şi alte specii

Specii de animale cu interes zootehnic

Nr.crt.

Clasa Ordinul Specia

1. MAMMALIA(mamifere)

ARTIODACTYLA

PERISSODACTYLA

LAGOMORPHA

-Bos taurus (taurine)-Bubalus indicus(bivoli)-Ovis aries(oaia)-Capra hircus (capra)-Sus domesticus (porcul)-Equus caballus (cai)-Asinus asinus (măgari)-Orictolagus cunniculus(iepuerele de casă)

2. AVES(păsări)

ANSERIFORMES

GALIFORMES

COLUMBIFORMES

-Anser domesticus (gâsca)-Anas plathyrhynca (raţa)-Cairinia moschata(raţa leşească)-Gallus domestica (găina)-Meleagris domestica (curca)-Numida meleagris (bibilica)-Columba livia (porumbelul)

3. PISCES(peşti)

TELEOSTEENI -Cyprinus carpio(crapul)-Salmo trutta fario(păstrăv indigen)-Salmoirideus shasta(păstrăv curcubeu)

4. INSECTA(insecte)

LEPIDOPTERA

HYMENOPTERA

-Bombix mori(viermele de mătase al dudului)-Phylosomia ricini(viermele de ricin)-Apis mellifica(albina)

Observaţie: Criteriu hotărâtor care trebuie să stea la baza definiţieibiologice moderne a speciei, trebuie să fie izolarea reproductivă apopulaţiilor speciei, de toate celelalte specii.Deci, cel mai important criteriude definire a speciilor este izolarea reproductivă.

TEST DE EVALUARE

1. Ce este specia?Răspuns

Specia reprezintă totalitatea generaţiilor de animale care provin dintr-unstrămoş comun (filogenie), cu dezvoltare asemănătoare (ontogenie), cuereditate asemănătoare şi care, prin selecţie naturală, sub influenţa mediului,s-au diferenţiat de celelalte vieţuitoare.

12

2. Enumerati caracterelele morfologice de specie ?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Precizaţi care din următoarele elemente constituie caractere

fiziologice de specie:a. Particularităţile metabolice;b. Culoarea pielii ;c. Fecunditatea ;d. Formatul corporal ;e. Particularităţile serologice.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Preciza!"( -/'*( )"$1'*( #'0ătoarele specii fac parte din clasa

mamifere:a. Sus domesticus;b. Meleagris domestica;c. Bos taurus;d. Bombix mori;e. Capra hircus.O O O O O

1.2. NO!"#$%&'(%',&)Ă

Durata mare de timp în care a avut loc domesticirea animalelorprecum şi aria geografică extrem de vastă, au făcut ca indivizii din aceeaşispecie să prezinte o mare variabilitate, atât sub raport morfologic cât şifiziologic. Ca urmare, în cadrul fiecărei specii au apărut grupe mai mari saumai mici de indivizi, care deşi prezentau caracterele generale ale speciei, sedeosebeau între ele printr-o serie de caractere şi însuşiri morfo-fiziologice.Existenţa reală a acestor indivizi, a dus la apariţia noţiunii de rasă, casubunitate a speciei.

Noţiunea de rasă a fost introdusă pentru prima dată în biologie deBuffon, care considera rasa ca o "varietate creată şi fixată în urmainfluenţelor condiţiilor climatice, de hrănire, etc."(N. Filip, 1909). Cusemnificaţia actuală, noţiunea de rasă a fost utilizată abia la sfârşitulsecolului al XIX-lea, dar mai cu seamă la începutul secolului XX.

La noi în ţară, una din cele mai complete definiţii a fost formulată înanul 1969, de academicianul Emil Negruţiu, potrivit căreia "rasa reprezintăun grup de animale din aceeaşi specie, cu origine comună, formată înanumite condiţii de mediu, cu fecunditate nelimitată, cu caractere şi însuşiriasemănătoare, ce se transmit ereditar şi care cuprinde un număr suficient de

13

indivizi ce se pot înmulţii între ei, fără să se recurgă la împerecheri cuindivizi din alte rase".

C. Drăgănescu (1979) defineşte rasa ca "un agregat de populaţii (sauo populaţie) formate de om şi care are un efect suficient de mare pentru aevolua sub influenţa selecţiei". Comparativ cu specia, ea nu posedă unmecanism de izolare, fiind deci un sistem deschis (ce poate schimba gene cuun alt sistem) şi reversibil.

În interiorul raselor, pot fi constatate variaţii individuale, dar mai cuseamă de grup, care prezintă efecte importante ale evoluţiei lor.

Aşadar, în cadrul raselor, îndeosebi cele perfecţionate, pot fiidentificate grupuri de indivizi care se aseamănă prin caractere comunerasei, dar se deosebesc între ei prin caractere comune numai indivizilor dinfiecare grup în parte.

1.2.1. Subdiviziunile rasei.

Subdiviziunile rasei sunt: linia şi familia. Acestea sunt rezultatulintervenţiei dirijate a omului sau factorului geografic ce conduc la izolareareproductivă şi modificarea genotipică a unei părţi a rasei.

În trecut s-a folosit termenul de subrasă sau varietate cu care nu seoperează în prezent.

Linia este o subpopulaţie a rasei a cărei izolare reproductivă esteriguros controlată de om şi care face obiectul unei munci de ameliorarefoarte intensă.

După nivelul consangvinizării distingem:Linia zootehnică sau linia neconsangvinizată care este o

subpopulaţie a rasei ce se deosebeşte de alte subpopulaţii prin anumiteînsuşiri de producţie, diferenţele morfologice fiind practic insesizabile.

La animalele mari liniile poartă denumirea întemeietorului, iar laanimalele mici sunt codificate prin numere sau litere. Exemplu: hibridul depăsări Roso 70 este format din liniile H, M şi P din rasa Rhode Island.

Orice fermă de elită care îşi asigură reproducători din prăsilă propriemai multe generaţii constituie în fapt o linie.

Linia moderat consangvinizată este o populaţie simplă reprezentatăde descendenţii unor reproducători valoroşi, care se împerechează între ei,asigurându-se o asemănare genetică mare a populaţiei cu aceştireproducători valoroşi (aproximativ 25 %). Ea rezultă prin împerechereanepoţilor şi strănepoţilor între ei. În secolele XVIII şi XIX liniile moderatconsagvine au jucat un rol de seamă în formarea, consolidarea şi evoluţiaraselor de cabaline, taurine şi ovine.

Linia consangvinizată este reprezentată de indivizii rezultaţi dinîmperecherea reproducătorilor strâns înrudiţi (fraţi între ei, părinţi cu fii).

În afara liniilor în toate populaţiile de animale se găsesc familiilereprezentate de grupe de indivizi apropiat înrudiţi (fraţi, surori sausemifraţi). Acestea formează reţeaua din care este compusă populaţia. Eleapar şi dispar continuu, nefiind formaţiuni stabile genetic.

Individul este entitatea biologică ce stă la baza populaţiilor deanimale şi formează unitatea productivă şi obiectul observaţiilor şicercetărilor.

1.2.2. Factorii formării raselor.

14

Urmărind filogenia raselor constatăm că acestea s-au format subinfluenţa unui complex de factori istorico-naturali şi social economici,delimitarea acţiunii unora sau a altora fiind imposibilă.

Factorii istorico-naturali au acţionat mai puternic până la sfârşitulsecolului al XVIII-lea. Dintre factorii istorico-naturali care au contribuit laformarea raselor, cei mai importanţi sunt: originea polifiletică a unor speciide animale domestice şi migraţia popoarelor.

Referitor la originea polifiletică a unor specii, exemplul cel maiilustrativ îl oferă taurinele care provin din mai multe forme sălbaticedomesticite concomitent în mai multe zone geografice. Astfel, rasa Sură destepă descinde din Bos taurus primigenius, rasa Schwyz din Bos taurusbrachyceros, rasa Pinzgau din Bos taurus brachycephalus, rasa Simmenthaldin Bos taurus frontosus, rasa Aberdeen Angus din Bos taurus akeratos, iarrasele Calmucă şi Kirkhiză din Bos taurus ortoceros.

Apariţia raselor de animale domestice a fost facilitată şi de migraţiapopoarelor care a dus la suprapunerea populaţiilor locale din zonegeografice diferite, apărând astfel noi tipuri şi forme de animale fondatoarede noi rase.

Numărul redus de rase primitive şi asemănarea lor cu formelesălbatice de provenienţă, demonstrează în mod convingător că intervenţiaomului asupra formării lor a fost mai puţin conştientă. Aşa de exemplu,rasele de ovine Ţurcană, cunoscută din timpuri străvechi, şi Merinos,provenită din populaţiile crescute de unele triburi din Africa de Nord suntcrescute şi apreciate în prezent.

Factorii social-economici au acţionat mai evident către sfârşitulsecolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea când dezvoltareacapitalismului a produs transformări esenţiale în relaţiile de producţie, îneconomie şi tehnică.

În această perioadă concomitent cu îmbunătăţirea factorilor de mediu(alimentaţie, cazare, gimnastică funcţională) se pun bazele ştiinţifice şi seîmbunătăţesc metodele de ameliorare (selecţie, încrucişare şi potrivireaperechilor). Acestea au condus la formarea unui număr foarte mare de rasecu aptitudini productive deosebit de valoroase.

Astăzi numărul de rase este foarte mare, orientativ după datelefurnizate de W. Koch (1954) ar exista 120 rase de taurine, 60 rase decabaline, 35 rase de porcine, 50 rase de ovine, 150 rase de găini, 30 rase deraţe, 20 rase de gâşte, 200 rase de câini, 90 rase de iepuri, 200 rase deporumbei.

1.2.3. Caracterele de rasă.

Însuşirile prin care indivizii aceleiaşi rase se aseamănă între ei şi princare se deosebesc de indivizii altor rase, se numesc caractere de rasă. Ele potfi grupate în: caractere morfologice şi caractere fiziologice de rasă.

Caracterele morfologice, vizează conformaţia şi dezvoltareaanimalelor, precum şi unele particularităţi de exterior ale acestora.

Din această categorie fac parte:- talia sau înălţimea este unul din principalele caractere de rasă. Din acest

punct de vedere, animalele pot fi grupate în rase cu talie mică(hipometrice), mijlocie (eumetrice) şi mare (hipermetrice);

- greutatea corporală este caracteristică pentru fiecare rasă, între anumitelimite. Sub acest aspect se disting rase grele, intermediare şi uşoare;

15

- urechile constituie un caracter de recunoaştere a raselor îndeosebi laporcine şi iepurii de casă;

- creasta diferă şi ea în funcţie de rasă, putând fi: simplă, dublă, triplă,bătută, lobată, în formă de corniţe sau fluture;

- coada prezintă deosebiri mai cu seamă la ovine şi păsări. Astfel, la oi seîntâlnesc rase cu coada scurtă, lungă, lată şi grasă, subţire şi golaşă, iarla găini şi rase fără coadă;

- pielea la rasele primitive este groasă şi aspră iar la cele perfecţionate,subţire şi fină. La unele rase de oi (Merinos) pielea formează cute(pliuri), care-i măresc suprafaţa;

- culoarea lânii, părului sau penajului constituie un caracter morfologic"tare" de rasă. Astfel, se deosebesc rase la care părul, penajul sau lânaprezintă 1, 2 sau mai multe culori, dispuse pe corp uniform, intercalat şisub formă de bălţături. De exemplu, taurinele din rasa Friză au culoareabălţată, negru cu alb; cele din rasa Simmenthal şi Bălţata românească, auculoarea bălţată, alb cu galben. La porcine, rasa Marele alb, Landrace,Edelschwein au culoarea albă, rasele Berk şi Cornwall, au culoareaneagră, iar rasele Bazna şi Hampshire, au culoarea neagră cu un brâu albîn zona trenului anterior.

Caracterele fiziologice au rol secundar în diferenţierea raselor, dar auo deosebită importanţă în lucrările de ameliorare deoarece dau indicaţiiasupra nivelului productiv al animalului.

Principalele caractere fiziologice de rasă sunt:- constituţia redă aspectul exterior şi modul de funcţionare al

organismului animal, în totalitatea sa. Ea poate fi bună sau rea;- precocitatea este însuşirea animalelor de a ajunge la maturitatea sexuală,

corporală sau economică la o vârstă cât mai tânără. Astfel, se distingrase precoce – cele perfecţionate, semiprecoce – cele ameliorate şitardive – cele primitive;

- aptitudinea productivă, diferă de la rasă la rasă, deosebindu-se rasespecializate într-o singură direcţie (lapte, carne, ouă, muncă) şi rasemixte (lapte-carne, carne-grăsime, carne-ouă, etc.);

- prolificitatea este însuşirea femelelor de a da mai mulţi produşi la ofătare şi constituie atributul speciilor multipare (suine şi iepuri de casă).De exemplu, la unele rase de porci prolificitatea medie este de 10-12purcei la o fătare iar la altele 5-6 purcei la o fătare;

- capacitatea de valorificare a hranei variază mult de la o rasă la alta şiconstituie nu numai un caracter fiziologic dar şi un important indice deeficienţă economică. La porcine, pentru realizarea unui kg spor creştereîn greutate, rasa Mangaliţa consumă 6-7 kg furaje concentrate, rasaMarele alb 4-5 kg şi rasa Landrace 3-4 kg;

- temperamentul este, în general, vioi la rasele specializate pentru ouă,lapte sau viteză şi limfatic la rasele de carne, de muncă şi la celerăspândite în climatele reci;

- rezistenţa la boli şi intemperii este mai mare la rasele primitive şi maiscăzută la rasele perfecţionate, îndeosebi la cele specializate unilateral.

1.2.4. Clasificarea raselor.

Pentru studierea sistematică a numărului mare de rase de animale,este necesară clasificarea lor pe baza anumitor criterii.

Astfel, rasele pot fi clasificate după:

16

- locul de formare, se deosebesc: rase autohtone sau indigene şi raseimportate;

- forma sălbatică de origine, se întâlnesc: rase primigene brachicefale,brachicere (taurine), rase mufloriforme şi argaliforme (ovine);

- aptitudinea productivă, rasele de animale se împart în: rase unilateralesau specializate (de lapte, carne, ouă, lână, pielicele, viteză, tracţiunegrea) şi rase multilaterale (lapte-carne, carne-muncă-lapte, lapte-lână,carne-grăsime, ouă-carne);

- precocitate sunt rase: precoce, semiprecoce şi tardive;- gradul de ameliorare, rasele de animale se clasifică în: rase primitive

(naturale sau neameliorate), rase ameliorate (de tranzit sau intermediare)şi rase perfecţionate.

Rasele perfecţionate sunt rase a căror evoluţie este controlată deselecţia artificială, sunt în general izolate reproductiv prin registrelegenealogice şi sunt bine adaptate nevoilor omului şi mai puţin condiţiilornaturale. Ele se folosesc ca material biologic pentru îmbunătăţirea raselorprimitive şi chiar a celor ameliorate.

Observaţie :Rasa este un agregat de populaţii (sau o populaţie)formate de om şi care are un efect suficient de mare pentru a evolua subinfluenţa selecţie. Comparativ cu specia, ea nu posedă un mecanism deizolare, fiind deci un sistem deschis (ce poate schimba gene cu un altsistem) şi reversibil.

TEST DE EVALUARE

1. Ce este rasa?RăspunsRasa reprezintă un grup de animale din aceeaşi specie, cu origine comună,formată în anumite condiţii de mediu, cu fecunditate nelimitată, cu caractereşi însuşiri asemănătoare, ce se transmit ereditar şi care cuprinde un numărsuficient de indivizi ce se pot înmulţii între ei, fără să se recurgă laîmperecheri cu indivizi din alte rase".

2. Enumerati caracterelele fiziologice de rasă ?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Precizaţi care din următoarele elemente constituie caractere

morfologice de rasă:a. Greutatea corporală;b. Constituţia ;

17

c. Talia sau înălţimea;d. Precocitatea ;e. Coada.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. După aptitudinea productivă, rasele de animale se pot clasifica în:a. rase de lapte;b. rase autohtone;c. rase de carne-grăsime;d. rase semiprecoce;e. rase autohtone.O O O O O

1.3. ACLIMATIZAREA RASELOR

În decursul timpului în unele ţări ca urmare a condiţiilor favorabile ,s-au creat rase de animale valoroase. Astfel, în Anglia, ţara care a întrunitcele mai multe din aceste condiţii, s-au creat o serie de rase, începând cusfârşitul secolului al XVIII-lea şi continuând până în zilele noastre, cum arfi: la taurine -Shorthorn, Hereford, Aberdeen Angus; la ovine – Leicester,Suffolk, Romney Marsh, Shouthdown; la porcine – Marele Alb, Berk; lacabaline – Pur sânge englez.

În alte ţări europene s-au format o serie de rase valoroase ca:Merinosul Rambouillet, Charolaise, Limousine în Franţa; Ostfriza înOlanda; Landrace în Danemarca; Simmenthal şi Schwyz în Elveţia, etc.

Pe parcursul timpului, reproducători masculi sau chiar grupuri maimici sau mai mari de indivizi din aceste rase au fost importate în ţări cucondiţii pedoclimatice diferite fie pentru creştere în rasă curată, fie pentruameliorarea unor rase locale cu însuşiri inferioare din aceste ţări.

Astfel, în ţara noastră, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, aufost aduse taurine din rasele Schwyz, Simmenthal, Olandeză şi Shorthorn,iar înainte de primul război mondial s-au făcut importuri de oi Merinos şiKarakul.

Importurile de animale au fost intensificate între cele două războaiemondiale şi mai ales în perioada 1958-1965 când au fost importate o seriede rase. Astfel, la bovine Hereford, Shorthorn (Anglia), Santa Gertruda(S.U.A.), Charolaise (Franţa), Friza, Jersey (Olanda, Danemarca, Anglia,Canada, R.F.G.), Schwyz, Simmenthal (Elveţia); la ovine rasele Merinos deStavropol, Merinos Rambouillet, Merinolandschaf. Între anii 1980-1985 sefac importuri masive de oi din rasele Corriedale, Romney-Marsh, Polwarth,Merinos din Australia şi Noua Zeelandă. La porcine s-au importat raseleLandrace (Danemarca), Piétrain (Belgia), Hampshire (S.U.A.). La păsări s-au adus rase şi linii de găini Leghorn, Cornish, Plaimouth Rock, raţeleCampbell, Peking.

La scurt timp după transferul unor rase, s-a observat că nu toateanimalele s-au adaptat la noile condiţii. Reacţiile de neadaptare s-aucaracterizat printr-un dezechilibru biologic exprimat prin modificărimorfologice şi fiziologice negative în care pot fi implicate două fenomene:adaptarea şi aclimatizarea.

18

Modificarea condiţiilor de mediu între anumite limite faţă de cele încare s-a format o rasă sau populaţie de animale determină organismul să-şirestabilească un nou echilibru biologico-ecologic. Sunt, însă, şi situaţii încare modificările factorilor de mediu sunt atât de profunde, încâtorganismele animale nu mai sunt capabile să-şi restabilească acest echilibru,determinând apariţia fenomenului de degenerare sau chiar moartea.

1.3.1. Influenţa factorilor naturali şi artificiali asupra procesuluide adaptare şi aclimatizare.

Cunoaşterea factorilor naturali şi artificiali implicaţi în procesul deadaptare şi aclimatizare, precum şi efectul lor asupra organismelor animaleare o deosebită importanţă practică.

Dintre numeroşii factori de mediu, cea mai mare influenţă asupraorganismului animal o au alimentaţia şi factorii climatici reprezentanţi detemperatură, umiditate, lumină şi presiune atmosferică, sol, altitudine şifactorii tehnologici.

1. Influenţa alimentaţie asupra organismuluiAlimentaţia acţionează foarte complex, constituind unul din factorii

de bază ai existenţei organismului. Regimul alimentar are o influenţăhotărâtoare atât în perioada de creştere cât şi în perioada de dezvoltare aorganismului având un rol hotărâtor asupra gimnasticii funcţionale aaparatului digestiv.

Unii cercetători (I. Hammond, M.F. Ivanov, W. Fischer) considerăcă formele caracteristice tipului de carne s-ar datora alimentaţiei abundente,iar conformaţia tipică a animalelor primitive, unei alimentaţii neraţionale şidezechilibrate în perioada de creştere. Astfel, s-a constatat că tăuraşii dinrasa Pinzgau subalimentaţi în perioada de creştere au la maturitate maridefecte de exterior, tipice unei constituţii grosolane, în timp ce cei hrăniţicorespunzător devin robuşti, cu pronunţate aptitudini pentru carne.

În experimentele efectuate, I. Hammond reuşeşte ca prin alternareaperioadelor de hrănire abundentă şi hrănire moderată a unui grup de tineretporcin să producă modificarea tipului productiv iniţial şi să obţină în finalatât tipul de carne, de grăsime şi mixt.

Cercetările efectuate în ultima perioadă au demonstrat că regimulalimentar în perioada de tinereţe produce o intensă gimnastică funcţională atubului digestiv cu influenţe directe asupra producţiei la adult. Astfel,tineretul taurin femel hrănit de timpuriu cu fibroase şi suculente vavalorifica la vârsta adultă mult mai bine energia în producţia de lapte, decâtcel hrănit cu nutreţuri concentrate. Concomitent cu dezvoltarea mai rapidă aprestomacelor, la viţeii hrăniţi cu fibroase şi suculente, se produc şimodificări funcţionale ale glandelor anexe, care realizează o secreţie maiabundentă favorizând procesul de digerare a furajelor şi asimilare aprincipiilor nutritivi.

Rezultă că în perioada de tinereţe aparatul digestiv al animalelor areo mare plasticitate şi capacitate de adaptare la diferite regimuri de furajarepe care le valorifică cu o eficienţă mai mare la vârsta adultă.

O influenţă hotărâtoare asupra creşterii şi dezvoltării o are valoareabiologică a nutreţurilor, conferită de conţinutul în vitamine, microelemente,săruri minerale, lipide, proteine, aminoacizi, etc.

2,Influenţa factorilor naturali climatici asupra organismului animal

19

Factorii climatici acţionează cumulativ şi complex asupraorganismului. Cu toate acestea se cunosc totuşi efectele fiecărui factor înparte.

Temperatura acţionează foarte complex asupra pielii, asupraproceselor metabolice şi asupra funcţionării unor organe şi aparate.

În condiţiile climatului cald pielea animalelor este subţire, cutată,ţesutul subcutanat redus, părul rar, în timp ce în condiţiile climatului recepielea animalelor este groasă, lipsită de cute, cu ţesut subcutanat şi adiposbogat, iar părul este dens şi abundent. Toate aceste diferenţe influenţeazădirect procesul de termoreglare.

Temperaturile scăzute o perioadă mai lungă de timp din adăposturipe timpul iernii, determină la tineretul taurin o creştere abundentă a părului,ca principal mijloc de apărare împotriva factorilor critici. Dacă pentrutineretul taurin, temperaturile scăzute au efecte defavorabile, în schimbpentru animalele de blană acestea influenţează pozitiv calitatea blănii.

Numeroase experienţe dovedesc că oscilaţiile termice de scurtădurată măresc pofta de mâncare şi rezistenţa, producând aşa numitulfenomen de călire a organismului. Rasele formate în condiţiile climatuluioceanic (cu temperaturi constante) se adaptează mai greu la condiţiile demediu schimbate, comparativ cu cele create în condiţiile mediului temperat.

Temperatura influenţează puternic funcţia glandelor sexualeproducând în anumite cazuri sterilitate temporară sau definitivă. Deexemplu, în lunile iulie şi august, cu temperaturi ridicate, fecunditatea lascroafe este mult mai scăzută decât în celelalte luni.

În condiţiile climatului temperat, temperatura de peste 300C poateproduce chiar sterilitate temporară la masculii animalelor de fermă.

În general, temperaturile între 8-250C sunt favorabile majorităţiiproducţiilor animale.

Temperaturile prelungite de peste 320C, în condiţiile climatuluitemperat, reduc ritmul de creştere a lânii la oi, iar la scroafe secreţia lactatăîncetează. Temperatura de 00C şi o umiditate ridicată produce la purceimoartea în masă. Deosebit de sensibili la temperaturile scăzute sunt puii decurcă în primele zile de viaţă.

Umiditatea aerului acţionează de cele mai multe ori în strânsălegătură cu temperatura. În condiţii de umiditate scăzută rezistenţaanimalelor este mai mare atât la temperatură ridicată, cât şi la temperaturăscăzută. Umiditatea este factorul limitativ al adaptării ovinelor fapt ceexplică de ce ovinele din grupa Merinos nu se adaptează în zonele cu regimpluviometric ridicat. Ca urmare a efectului cumulat al umidităţii şitemperaturii în mod obişnuit se face distincţie între temperatura meteo şitemperatura percepută de organism (bio).

Umiditatea influenţează în mare măsură nu numai starea de sănătatea animalelor ci şi producţiile lor. La specia ovină, care prin metodele decreştere practicate se află cel mai mult sub influenţa factorilor climatici, s-aconstatat că în zonele temperate, cu umiditate relativă ridicată, cel mai binese adaptează rasele cu lâna groasă (Ţurcană). Totodată, într-un asemeneaclimat calitatea pielicelelor Karakul se depreciază, rasa fiind creată încondiţii de stepă.

Influenţa umidităţii relative asupra organismului în condiţiilevariaţiilor de temperatură, are o mare importanţă nu numai în cadrulprocesului de aclimatizare, ci şi în stabilirea unor tehnologii de creştere şiîntreţinere a animalelor.

20

Lumina este un factor cu acţiune multiplă asupra organismeloranimale. În mod direct lumina acţionează asupra pielii, intensitatea şi efectulei depinzând în mare măsură de pigmentaţia şi de natura învelişului pilos alanimalului.

Componenta ultravioletă a luminii solare intensifică circulaţiasangvină, determină transformarea ergosterinei în vitamina D, prevenind,astfel, apariţia rahitismului la animalele tinere.

Radiaţia luminoasă prea puternică produce la animalele cu pieleanepigmentată şi îmbrăcăminte piloasă slabă, procese inflamatorii saueriteme solare.

Animalele cu pielea pigmentată şi înveliş pilos abundent (păr, pene,lână) se adaptează mai uşor la zonele cu radiaţie luminoasă intensă.

În afară de acţiunea asupra pielii, radiaţiile solare influenţeazăputernic procesul creşterii şi dezvoltării animalelor tinere, precum şiproducţiile animalelor adulte.

Lumina difuză reduce intensitatea metabolismului, fapt cefavorizează îngrăşarea, în timp ce lumina de intensitate moderată dar dedurată, influenţează în mare măsură producţia de lapte, ouă, robusteţea şistarea de sănătate a animalelor. Ca urmare a acestui fapt indicele deluminozitate al adăposturilor diferă cu specia şi producţia animalului. Încombinatele avicole pentru valorificarea efectului luminii asupra intensităţiiouatului au fost elaborate scheme de iluminat prin care se înlătură caracterulsezonier al producţiei de ouă şi se influenţează ritmul de ouat. Aplicarea lora impus eliminarea ferestrelor din sistemul de construcţie al adăposturilor.

Lumina influenţează puternic funcţia de reproducţie în special laoaie, iapă, găină.

Prin elaborarea unor scheme de iluminat artificial Cuznetov şi Hartau reuşit să provoace la animalele de blană perioada rutului în sezoaneneobişnuite.

Lumina influenţează în mare măsură procesele metabolice şi dehematopoeză, astfel sub acţiunea luminii creşte numărul globulelor roşii şi aleucocitelor, organismele devin mai rezistente faţă de condiţiile de mediu şiagenţii patogeni.

Întreţinerea tineretului de reproducţie vreme îndelungată înadăposturi insuficient luminate şi în condiţii necorespunzătoare deîntreţinere duce la apariţia fenomenului de tarare (degradare biologică) cuurmări negative pentru întreaga viaţă a animalului.

Rezultă că lumina este un factor cu influenţă puternică asupraproducţiei, reproducţiei şi stării de sănătate a animalului.

Presiunea atmosferică este percepută de animale prin intermediulreceptorilor barici şi provoacă reacţii specifice din partea organismului.

Presiunea atmosferică influenţează producţia şi comportamentulanimalelor. Furtunile pot fi sesizate cu mult timp înainte de unele specii deanimale (găini, oi, porci).

Creşterea tineretului în condiţii de presiune atmosferică scăzută (maiales la altitudine) are influenţă asupra dezvoltării aparatului respirator şicirculator.

Variaţiile de presiune modifică unele constante fiziologice. Dincercetările efectuate de C. Statov (1977) pe ovine din rasa Romney Marsh,rezultă că în perioada premergătoare unor modificări de presiune seaccelerează foarte mult pulsul şi frecvenţa respiratorie.

21

3. Influenţa solului, reliefului şi altitudiniiSolul are influenţă indirectă asupra organismului prin cantitatea şi

calitatea vegetaţiei, fapt ce impune ca relaţia sol-plantă-animal să seapreciere printr-o abordare sistemică.

Datorită solului şi vegetaţiei carnea oilor crescute în zona de stepănu prezintă mirosul caracteristic. Solul şi relieful au o influenţă hotărâtoareasupra mărimii şi durităţii copitei.

În strânsă legătură cu presiunea atmosferică, altitudinea influenţeazănu numai compoziţia sângelui şi unele constante fiziologice, ci şi funcţia dereproducţie. Animalele crescute la şes şi transferate în zone cu altitudini depeste 1000 m devin temporar sterile.

Literatura de specialitate menţionează şi faptul că berbecii dinturmele crescute în munţii Anzi, la o altitudine de 3000-4000 m a cărorfecunditate este normală, transpuşi la altitudini mai mici devin sterili înproporţie de 50 %.

Pe lângă factorii menţionaţi, radiaţiile cosmice şi terestre, poluanţiifizici, chimici şi sonori, acţionează asupra organismului animal, însăinfluenţa lor este într-o fază incipientă de cunoaştere.

De aici putem deduce că procesul de adaptare are un caractercomplex şi continuu. În cazul transferării unor grupe de animale din zona deformare în regiuni cu condiţii de mediu diferite, adaptarea devine mult maicomplexă şi mai dificilă.

1.3.2. Degenerarea raselor.

În condiţii mult diferenţiate şi vitrege de cele ale locului deprovenienţă, modificările suferite de animale sunt mult mai pronunţate,însuşirile acestora îndepărtându-se treptat de cele caracteristice rasei dincare fac parte, apărând în felul acesta fenomenul de degenerare.

Degenerarea poate cuprinde toţi indivizii transferaţi sau numai oparte din aceştia. Când întregul efectiv transferat suferă aceste modificări sepoate vorbi despre degenerarea rasei. Fenomenul de degenerare afecteazăatât însuşirile economice cât şi caracterele biologice ale animalului.

Astfel, din punct de vedere economic animalul îşi modifică însuşirilemorfologice şi productive situându-se sub valorile caracteristice rasei dincare face parte. Frecvent tineretul are energia de creştere redusă, iar laspeciile multipare se înregistrează scăderea prolificităţii .

Degenerarea biologică are urmări şi mai grave, soldându-se nunumai cu modificările de natură morfologică şi productivă, ci şi cu afectareafuncţiilor de bază ale organismului.

Dintre semnele cele mai frecvente ale degenerării biologice pot fiamintite:

" gigantismul – dezvoltarea exagerată a capului şi picioarelor;" embrionalismul – insuficienta dezvoltare a organismului;" brahipodia – insuficienta dezvoltare a picioarelor;" lipsa unor piese scheletice şi ale glandelor sexuale; apariţia

monstruozităţilor şi a altor anomalii (hidrocefalia, lipsaorificiului anal, a ochilor);

" apariţia capului mopsiform, ca urmare a tulburărilor funcţionaleale lobului anterior al hipofizei.

Degenerarea biologică se manifestă frecvent prin slăbireaconstituţiei, tulburări ale funcţiei de reproducţie, sterilitate parţială sau

22

totală, reducerea pronunţată a prolificităţii, tulburări hormonale, mortalitateridicată, scăderea vitalităţii, frecvenţa mare a bolilor parazitare, reducereacapacităţii de valorificare a hranei.

Dacă, de obicei, degenerarea economică poate fi atenuată, ea fiindmai mult determinată de condiţiile de mediu (alimentaţie, întreţinere),degenerarea biologică impune măsuri de precauţie deoarece în apariţia eisunt implicaţi numeroşi factori ereditari. Lipsa unei selecţii riguroase,practicarea iraţională a consangvinităţii, neasigurarea condiţiilor de hrănireşi întreţinere în perioada de creştere a tineretului, influenţa nefavorabilă aunor factori climatici de-a lungul mai multor generaţii, sunt câteva dincauzele care sesizate şi înlăturate la timp pot preîntâmpina urmărilenefavorabile al degenerării indivizilor

Observaţie: Modificarea condiţiilor de mediu între anumite limitefaţă de cele în care s-a format o rasă sau populaţie de animale determinăorganismul să-şi restabilească un nou echilibru biologico-ecologic, deci rasase aclimatizează. Sunt, însă, şi situaţii în care modificările factorilor demediu sunt atât de profunde, încât organismele animale nu mai sunt capabilesă-şi restabilească acest echilibru, determinând apariţia fenomenului dedegenerare sau chiar moartea.TEST DE EVALUARE

1. Ce este aclimatizarea?Răspuns Adaptarea fenotipică a organismului animal, în timp îndelungat, ce setraduce printr-o ridicare a toleranţei faţă de solicitarea continuă şi repetată laun stressor climatic complex, poartă denumirea de aclimatizare.

2. Enumerati factorii naturali şi artificiali ce influen!*/3ă procesul deaclimatizare ?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Precizaţi care din următoarele elemente constituie semnele cele

mai frecvente ale degenerării biologice:a. gigantismul;b. Constituţia ;c. embrionalismul;d. Precocitatea ;e. capul mopsiformRezolvare O O O O O

23

De rezolvat2. Criza de aclimatizare se manifesta prin următoarele semne:a. azoospermie sau aspermie la masculi;b. creşterea părului;c. tulburări gastro-intestinale;d. precocitate ridicată;e. diminuarea producţiei.O O O O O

REZUMATUL TEMEI

Sistematica zootehnică sau taxonomia reprezintă teoria de clasificarea populaţiilor de animale domestice, care fac obiectul ameliorării şiexploatării.

Unităţile sistematice zootehnice sunt: specia, rasa şi linia Ultimeledouă unităţi taxonomice sunt unităţi de lucru cu care se operează mai multîn zootehnie. Specia aparţine mai mult domeniului de lucru al zoologilor.

Taxonul este o populaţie suficient de distinctă ca izolarereproductivă, performanţe sau alte caractere, demnă de a fi diferenţiată canume şi a-i fi atribuită o categorie sistematică (linie, rasă).

În concepţia lui Darwin, evoluţia lumii vii este rezultatulinteracţiunii a trei factori principali: variabilitatea - care provoacămodificarea treptată a organismelor sub influenţa condiţiilor de mediu,ereditatea - care fixează şi transmite la urmaşi modificările venite şi selecţia

naturală - care imprimă direcţia de evoluţie a speciilor.Fiecare specie veche se poate transforma într-un număr oarecare de

specii sau poate evolua într-o altă specie nouă, care o înlocuieşte pe ceaveche.Un moment extrem de important în evoluţie îl constituie izolareagenetică a noii specii de vechea specie sau de speciile înrudite.

Ca urmare a izolării reproductive, are loc o încetare a fluxului degene şi specia în formare devine specie adevărată. În acest caz izolareareproductivă se realizează prin imposibilitatea încrucişării noii specii cuspeciile înrudite sau în cazul în care încrucişarea are loc, prin sterilitateahibrizilor.

Animalele domestice provin din formele sălbatice supuse peparcursul timpului procesului de domesticire. Deoarece nu există doveziconcludente asupra formelor sălbatice ce au stat la baza formelor domestice,nu se poate preciza cu exactitate originea speciilor de animale domestice.Totuşi, pe baza unor dovezi indirecte furnizate de studiile paleontologice,radiologice, serologice, imunologice, de anatomie comparată, de arheologie,etc. s-a putut deduce originea animalelor domestice. În baza acestor studii seapreciază că actualele forme domestice provin din diferite forme sălbaticedin care unele trăiesc şi azi, altele au dispărut, iar altele sunt pe cale dedispariţie

24

TEMA 2

ÎNSU�IRILE MORFO - FIZIOLOGICE �I PRODUCTIVEALE ANIMALELOR

Unităţi de învăţare:Exteriorul animalelor.Constitu!"#$%#$#&"'#%()$(%('(&*($+"$*",-."$/($01&2*"*-!"(3Produc!""%($#&"'#%(%1.$/1'(2*"0(3

Obiectivele temei :- înţelegerea no!"#$"%&r de exterior la animale , constitu!"'( )"produc!"'(*$"+*%"',ă;- cunoaşterea metodelor de analiză �i apreciere a exteriorului la

animale;- familiarizarea cu tipurile de constitu!"' şi cu principalele

elemente care redau aspectul constitu!"'"(*$"+*%'%&, ;- prezentarea produc!""%&,( -'( %*./'0( 1*,$'0( &#ă, lână, piei, păr �i

factorii care influen!'*2ă ob!"$','*(*1'3/&,*.

Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată:- Colă, M., 2003 – Zootehnie generală. Editura Universitaria.Craiova.- Colă, M., 2007 – Zootehnie generală )"( *%"+'$/*!"'4 EdituraUniversitaria. Craiova.- Găvan, C., 1999 – Zootehnie generală. Îndrumător pentru lucrăripractice. Reprografia Universităţii din Craiova.- Morar, R., Dana Pusta – Zootehnie generală. Editura Relief. 2000.- Stoica, Gh. şi colab. – Zootehnie şi alimentaţie animală.

Reprografia Universităţii din Craiova. 1997

2.1. EXTERIORUL ANIMALELOR

În zootehnie,exteriorul se foloseşte pentru aprecierea valoriibiologice şi economice a animalelor, precum şi pentru analiza exteriorului.

Prin exterior se înţelege totalitatea aspectelor referitoare laînfăţişarea corpului animal (dimensiuni, formă, culoare), care servesc laaprecierea valorii zoo-economice a animalelor.

Preocupări în acest sens au fost încă din antichitate, când înscrierilelui Xenofon ("Cartea despre cai" – 380 î.e.n.) şi Kimon ("Examinarea cailor"

– 450 î.e.n.), au fost abordate probleme legate de exteriorul animalelor.În secolul al XIV-lea apar lucrările lui Abu-Bekr – la arabi şi

Frederico Grisoni – la italieni, în care sunt prezentate numeroase detaliireferitoare la exteriorul cailor.

Termenul de exterior a fost folosit pentru prima dată de francezulClaude Bourgelat (1768) iar ulterior de Guénot, Setegast, Duerst, etc., care

25

au executat numeroase studii privind legătura dintre exteriorul animalelor şidiferitele forme de producţii.

În general, practica a demonstrat că între exteriorul animal şi tipulsău productiv există o corelaţie mai mult sau mai puţin strânsă. Fără însă aabsolutiza, se poate afirma că o anumită conformaţie corporală descrie unanumit tip de producţie (de lapte, de carne, de viteză, etc.), iar armoniadintre elementele de conformaţie exprimă, într-o oarecare măsură,potenţialul productiv al animalelor.

În principiu, aplicabilitatea practică a studiului exteriorului, poate firezumată la următoarele elemente:! dă informaţii asupra dezvoltării corporale, conformaţiei şi tipului

constituţional;! furnizează date asupra procesului de creştere;! ajută la stabilirea identităţii, vârstei şi rasei animalelor;! exprimă frumuseţea şi defectuozitatea animalului precum şi viciile şi

tarele, starea de întreţinere şi sănătate.

2.1.2. Metode de apreciere a exteriorului.

Pentru aprecierea exteriorului la animale, în practică se folosesc 3categorii de metode, şi anume: somatoscopice, somatometrice şisomatografice.

Metodele somatoscopice, adică examinarea vizuală a exterioruluianimalelor, constau în aprecierea în staţiune, adică pe loc, de la distanţă şiaproape, palpând fiecare regiune pe ambele părţi. După examinareaanimalului în repaus se trece la examinarea lui în mers, pentru a descoperieventuale defecte, în această poziţie.

Somatoscopia se realizează prin metoda liberă şi metoda punctelor,iar în practica zootehnică cea mai folosită fiind metoda punctelor. Eaprezintă un grad mai mare de obiectivitate, fiind foarte des folosită înlucrările de bonitare la animalele de prăsilă din fermele de producţie cât şidin fermele de selecţie.

Metodele somatometrice, apreciază exteriorul animalelor pe bază demăsurători corporale. Datele obţinute se exprimă prin valori absolute (kg,cm) sau prin valori relative sau indici corporali, care se compară custandardul rasei furnizând astfel indicaţii asupra modului în care dezvoltareacorporală şi tipul morfo-productiv al animalului, se încadrează în parametriirasei respective.

Ca instrumentar se folosesc: zoometrul sau bastonul Lydtin – pentrumăsurători de dimensiuni mari, compasul Wilkens – pentru măsurători dedimensiuni mici, goniometrul – pentru măsurarea unghiurilor formate derazele osoase, panglica – pentru măsurători de perimetrie şi bascula saucântarul – pentru determinarea greutăţii corporale.

Metodele somatografice permit aprecierea exteriorului fie prinanaliza fotografiei animalelor respective, fie prin notarea cu ajutorul unorsemne convenţionale a calităţilor sau defectelor, pe un dreptunghi (metodadreptunghiulară) sau unui profil de animal (metoda profilului).

2.1.3. Analiza exteriorului.

26

Reprezintă un criteriu de nelipsit cu ocazia lucrărilor de selecţie laanimale dar şi în cazul prezentărilor la concursuri sau a vânzărilor deanimale cu origine necunoscută.

Examinarea exteriorului comportă 2 examene: unul analitic şi altulde ansamblu sau sintetic.

A. Examenul analitic constă în aprecierea amănunţită a corpuluianimalelor care a fost împărţit în 4 segmente mari: cap, gât, trunchi şimembre, iar acestea, la rândul lor, în mai multe regiuni corporale.

Pentru efectuarea examenului analitic trebuie să se cunoască:delimitarea zootehnică a regiunilor corporale, baza lor anatomică (oase,articulaţii, muşchi) şi criteriile de apreciere (Fig.2.1). Acestea suntprezentate detaliat în cadrul Îndrumătorului de lucrări practice.

Fig. 2.1 - Delimitarea regiunilor corporale pe specii1-r. frunţii; 2-r. feţei; 3-r.oglinzii; 4-r. obrazului; 5-r. ochiului; 6-r.tâmplei;7-r. coarnelor; 8-r. urechilor; 9-r. gurii; 10-r. cefei; 11-r. parotidiană; 12-r.gâtului; 13-r. grebănului; 14-r. spinării; 15-r. şalelor; 16-r. crupei; 17-r.abdominală; 18-r. pieptului; 19-r. cozii; 20-r. costală; 21-r. flancului; 22-r.şoldului; 23-r. spetei; 24-r. braţului; 25-r. antebraţului; 26-r. genunchiului;27-r. fluierului; 28-r. gleznei; 29-r. chişiţei; 30-r. coloanei; 31-r. copitei; 32-r. coapsei; 33-r. fesei; 34-r. gambei; 35-r. jaretului; 36-r. testiculară.

Criteriile folosite pentru aprecierea regiunilor corporale sunt:" dimensiunile, forma, direcţia şi ataşarea, reprezintă principalele criterii

de apreciere, deoarece acestea indică, de fapt, dacă regiunea corporalăcorespunde tipului de conformaţie urmărit şi implicit, funcţiei pe care oare de îndeplinit în ansamblu organismului animal. Aprecierea regiunii

27

corporale după aceste criterii se face diferit, în funcţie de tipul productival animalelor (carne, lapte, muncă, etc.);

" bolile care pot fi exteriorizate la nivelul unor regiuni corporale, cumsunt: oftalmia - la ochi, febra aftoasă – la buze, gurma cailor – în zonajgheabului maxilar, etc., depreciază valoarea zoo-economică aanimalelor;

" tarele sunt semne sau urme persistente, datorate unor afecţiuni localizatela nivelul pielii, oaselor şi articulaţiilor, care pot deprecia valoarea zoo-economică a animalelor;

" frumuseţea redă, în zootehnie, aspectul corect al unor regiuni corporale,pentru buna funcţionare a unui organ sau aparat. Ea poate fi absolută,când avantajează toate tipurile productive de animale (aplomburilecorecte ale membrelor) şi relativă, când avantajează animalele dintr-unanumit tip productiv;

" defectuozitatea, este opusul frumuseţii zootehnice şi poate fi fizică saupsihică (năravuri, vicii), ambele depreciind valoarea zoo-economică aanimalelor;

" aplomburile sunt poziţii sau direcţii ale membrelor privite din faţă, dinspate şi profil, în raport cu o linie verticală (Fig. 2.2).

Animalele care au aplomb normal trebuie să aibă poziţia dreaptă şiparalelă, deoarece aceasta le asigură o repartizare uniformă a greutăţiicorpului, uşurinţă în mers şi o conformaţie corporală corectă.

Fig. 2.2 - Aplomburile normale văzute din:

faţă (a); profil (b şi d ); spate ( c )

Deviaţia de la aplombul normal se consideră defect de aplomb,deoarece animalele sunt nevoite să facă eforturi suplimentare pentrudeplasare, fapt ce provoacă uzura timpurie a articulaţiilor şi tendoanelor,depreciind valoarea zoo-economică a animalelor .

B. Examenul de sinteză sau aprecierea de ansamblu se execută cuajutorul criteriilor ce privesc: dezvoltarea corporală, formatul corporal, tipulmorfologic şi armonia de ansamblu.Dezvoltarea corporală variază de la rasă la rasă, iar în cadrul raselor de la

un individ la altul.În funcţie de gradul de dezvoltare corporală, se deosebesc:

28

# rase elipometrice – sau cu talie mică, cum sunt: rasa poney, rasele demunte şi cele nordice – la cai, rasele de lapte – la taurine, rasa Ţurcana –la ovine, rasele Alb mic şi Essex – la porcine;

# rase eumetrice – sau cu talie mijlocie, în care intră: rasele cu talia între150-160 cm la cabaline, rasele mixte la taurine, rasa Ţigaie la ovine şirasa Berk la porcine;

# rase hipermetrice – sau cu talie mare, din care fac parte: rasele cu peste160 cm înălţime la cai, rasele Simmenthal şi Bălţata românească lataurine, rasa Merinos de Palas la ovine şi rasa Marele alb la porcine.

Pentru aprecierea dezvoltării corporale trebuie să se cunoască şigreutatea vie a animalelor. În acest scop, ele se cântăresc iar valorileobţinute se compară cu standardul de greutate al raselor respective.

Când din diferite motive, animalele nu se pot cântării, determinareagreutăţii corporale se poate exprima prin calcule, folosind datele obţinuteprin măsurarea unor regiuni corporale, metoda numindu-se barimetrie.

După I. Angelescu, la taurine, determinarea greutăţii se poate realizacu formula:

100

2!!" sct DP

G

în care: G = greutatea corporală; Pt = perimetrul toracic (cm); Dsc= distanţa de la spată la baza cozii (cm).

Prin această formulă greutatea corporală poate fi stabilită cu abateri± 3 %, faţă de cea determinată prin cântăriri.

Formatul corporal se apreciază după forma geometrică în care seîncadrează profilul corpului, stabilit pe baza indicelui corporal lateral, dupărelaţia: i= lungimea oblică a trunchiului x 100 / înălţimea la grebăn

# Formatul înalt (a) când talia depăşeşte lungimea corpului (valoarea lui <100);

# Formatul corporal pătrat (b) când talia este egală cu lungimea capului(valoarea indicelui = 100);

# Formatul dreptunghiular ( c ) când lungimea este mai mare decât talia(deci indicele >

Valoarea indicelui corporal variază în funcţie de rasă şi chiaraptitudine. La caii de tracţiune grea indicele este 108-110, la caii de vitezăPur sânge englez este de 95, iar la caii Arabi aproximativ 98-99 (Fig. 2.3).

Dacă se apreciază numai formatul corporal (trunchiul) se constată căacesta se înscrie în forme geometrice diferite după caracterul productiv. Lataurine, la vacile pentru lapte profilul trunchiului este de trapez cu bazamare în spate, pe când la rasele pentru carne, acest profil estedreptunghiular.

29

a bFigura 2.3 - Profilul trunchiului la taurine:

a- trapezoidal; b- dreptunghiular.

Tipul morfologic se stabileşte pe baza examinării raporturilor dintredimensiunile de înălţime, lungime şi lărgime, corelate cu cele privind formaşi profilele diferitelor regiuni.

Astfel, se deosebesc trei tipuri morfologice şi anume:# Tipul breviform sau breviliniu, caracterizat prin forme corporale scurte

şi largi. Corespunde formatului corporal dreptunghiular şi este întâlnit larasele ce aparţin tipului productiv de carne şi tracţiune grea (Fig. 2.4).

# Tipul mezomorf sau medioliniu, caracterizat prin forme corporaleintermediare. Corespunde formatului corporal pătrat şi este întâlnit lacaii Arabi şi rasele mixte de taurine.

# Tipul dolicomorf sau longiliniu, caracterizat prin forme corporale lungişi înguste. Corespunde formatului corporal înalt şi se întâlneşte la caii deviteză Pur sânge englez.

a b

Figura 2.4- Tipuri morfologice:a- brevimorf; b- dolicomorf.

Armonia de ansambluCorpul animal, privit ca un tot unitar, se prezintă diferit în privinţa

armoniei de ansamblu care este determinată de 3 elemente şi anume:calitatea regiunilor corporale, ataşarea lor şi raportul dintre ele.

30

Ansamblul corporal ca şi formatul corporal, variază în funcţie detipul productiv al animalelor, astfel încât o caracteristică de ansamblu carepoate constitui o frumuseţe pentru o rasă, poate fi un defect pentru altă rasă.

În examinarea armoniei de ansamblu, o deosebită importanţăprezintă studiul proporţiilor, care se bazează pe datele furnizate demăsurători. În general, pentru studiul proporţiilor se apreciază: raporturilede înălţime, de lungime, de lărgime şi raporturile de ansamblu.

2.1.4.Condiţia zootehnică.

Pentru o apreciere cât mai corectă a exteriorului, animalele trebuie săse găsească într-o anumită condiţie zootehnică.

Prin condiţie zootehnică se înţelege aspectul general al unui animalreflectat prin starea sa fiziologică şi de întreţinere, la un moment dat.

În practică, se cunosc următoarele feluri de condiţii zootehnice(Fig.2.5.):

a b

c d

Fig. 2.5. Condiţia animalelora) de îngraşăre; b) de producţie;

c) de reproducţie; d) de extenuare;

$ Condiţia de reproducţie se caracterizează la ambele sexe, printr-o starede întreţinere bună, vioiciune, vigurozitate şi apetit sexual pronunţat.Este dorită la animalele de prăsilă, examinate după exterior.

$ Condiţia de antrenament (sau de muncă) se exteriorizează la animaleprin stare de întreţinere bună, vioiciune, şi mai cu seamă prin tonusmuscular ridicat, determinat de exerciţiul zilnic, care le asigură o

31

capacitate mare de efort. Se întâlneşte la caii de curse, la cei de dresaj şila toate animalele de muncă.

$ Condiţia de îngrăşare este întâlnită la animalele destinate producţiei decarne. Datorită alimentaţiei abundente şi a lipsei de mişcare, cerute detehnologiile de îngrăşare, procesele de asimilaţie întrec pe cele dedezasimilaţie. Ca urmare, au loc depuneri de grăsime subcutanată cât şiinternă, care determină forme pline şi rotunjite.

$ Condiţia de extenuare (sau "mizerie fiziologică") este opusă îngrăşării şise datorează lipsei alimentaţiei sau a alimentaţiei deficitare, cantitativă şicalitativă, întreţinerii necorespunzătoare şi exploatării neraţionale aanimalelor. Ea se exteriorizează printr-o musculatură slab dezvoltată,unghiuri osoase şi apofize spinoase proeminente şi o înfăţişare deansamblu ce denotă o stare de istovire. Astfel de animale nu pot fisupuse examenului de exterior deoarece se obţin rezultate eronate.

$ Condiţia de expoziţie se caracterizează printr-o uşoare îngrăşare aanimalelor, care pune în evidenţă forme corporale pline, cu aspectplăcut.

Observaţie: În general, practica a demonstrat că între exteriorulanimal şi tipul său productiv există o corelaţie mai mult sau mai puţinstrânsă. Fără însă a absolutiza, se poate afirma că o anumită conformaţiecorporală descrie un anumit tip de producţie (de lapte, de carne, de viteză,etc.), iar armonia dintre elementele de conformaţie exprimă, într-o oarecaremăsură, potenţialul productiv al animalelor.

TEST DE EVALUARE

1. Ce se în!'%'5'(.,in exterior la animale?RăspunsPrin exterior se înţelege totalitatea aspectelor referitoare la înfăţişareacorpului animal (dimensiuni, formă, culoare), care servesc la apreciereavalorii zoo-economice a animalelor.

2. Enumerati metodele de apreciere a exteriorului la animale ?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Precizaţi criteriile folosite pentru aprecierea regiunilor corporale:a. Bolile;b. Produc!""%'6c. Aplomburile;d. Vârsta ;e. FrumuseţeaRezolvare O O O O O

32

De rezolvat2. În funcţie de gradul de dezvoltare corporală, se deosebesc:a. Rase de viteză ;b. Rase elipometrice;c. Rase eumetrice;d. Rase tardive;e. Rase hipermetrice.O O O O O

2.2. CONSTITU!"#$%#$#&"'#%()$(%('(&*($+"$*",-."$/(CONSTITU!"(

După Al. Furtunescu, 1965, prin constituţie se înţelege totalitateaaspectelor morfologice, structurale şi de funcţionare care condiţionează tipulproductiv şi capacitatea de producţie a unui animal, precum şi puterea lui derezistenţă la factorii nefavorabili de mediu.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul "constituţie" provine de laverbul latin – constituer-, care înseamnă a alcătui, a compune, a forma dinpărţi un întreg.

Inspirându-se din ştiinţele medicale (unde Hipocrat a menţionat-o înanii 480-308 î.e.n.), zootehniştii au preluat-o, iar în cadrul ei au inclus şicaracterul producţiilor economice.

Importanţa constituţiei constă în aceea că, oferă indicaţii asupra:# stării fizice generale a corpului animal;# gradului de rezistenţă la variaţia factorilor de mediu şi la agenţii

patogeni;# tipul şi nivelul productiv al animalului.

2.2.1. Elementele care redau aspectul constituţiei.

Cercetările şi observaţiile efectuate de numeroşi oameni de ştiinţă,au concluzionat că aspectul constituţiei este determinat de o serie deelemente, care pentru uşurinţa studiului, se grupează în: habitus,complexionşi temperament.

Habitusul (sau forma exterioară) se referă la particularităţileconformaţiei corporale, scheletului, pielii, producţiilor piloase şi aleţesutului subcutanat, care sunt corelate cu un anumit tip de activitatefuncţională a organismului, deci cu tipul de constituţie al animalelor.

U. Duerst, distinge 2 tipuri fiziologice extreme: respitator –caracterizat prin procese oxidative ridicate, care corespunde constituţiei fineşi digestiv – caracterizat prin procese oxidative de intensitate redusă, carecorespunde constituţiei robuste (Fig. 2.6.).

33

a b

Figura 2.6.- Tipuri constituţional -fiziologice :a-tipul respirator:b- tipul digestiv

În practica zootehnică, s-a constatat că între aceste 2 tipuriprincipale, există şi tipuri intermediare, ca: respiratoro-digestiv saudigestivo-respirator.

Complexionul (interiorul) presupune ansamblul particularităţiloranatomice şi biochimice care determină macro şi microstructura părţilorcomponente ale corpului animal (ţesuturi, organe, aparate, etc.).

Obiectivele principale ale complexionului sunt: pielea, părul,aparatele cardio-vascular, respirator, digestiv şi mamar, precum şi glandelecu secreţie internă.

Pielea prezintă diferenţe structurale esenţiale în raport cu tipulfiziologic şi de constituţie. De exemplu, taurinele aparţinând tipuluirespirator au pielea mai subţire, mai densă şi mai elastică, decât cele de tipdigestiv.

Părul depinde de particularităţile pielii. Astfel, pielea bogatvascularizată, caracteristică animalelor de tip fiziologic respirator, produceun păr mai lucios, mai des şi cu canal medular evident. La animalele de tipdigestiv, părul este mai rar şi lipsit de canal medular.

Aparatul cardio-vascular furnizează informaţii asupra tipuluifiziologic şi de constituţie al animalelor prin cantitatea, compoziţia chimicăşi proprietăţile lui. De exemplu, cantitatea de sânge, exprimată în procentefaţă de greutatea corporală, este mai mare cu aproximativ 6 % la vacile delapte (tip fiziologic respirator şi constituţie fină), decât la vacile de carne (tipfiziologic digestiv şi constituţie robust-afânată). La caii Pur sânge englez,sângele este mai bogat în substanţă uscată (21,4 %) decât cei din rasele grele(18,3 %). Totodată, la caii de viteză sângele este mai bogat în eritrocite şihemoglobină, comparativ cu cei de muncă.

Aparatul respirator este alcătuit din pulmoni cu alveole mai mici şimai numeroase, la animalele de tip fiziologic respirator, fapt care asigură osuprafaţă mai mare de schimb pentru gaze şi implicit procese oxidative maiintense.

Aparatul digestiv este mai dezvoltat, în raport cu greutatea, laanimalele de tip fiziologic respirator, decât la cele de tip fiziologic digestiv.

Aparatul mamar are o structură histologică diferită în funcţie de tipulfiziologic al animalului. Astfel, la rasele de lapte (tip fiziologic respirator şiconstituţie fină), ugerul este mai bogat în ţesut glandular (aproximativ 80%), iar alveolele galactofore au lumenul mai mare (104 microni), decât larasele de carne (tip fiziologic digestiv şi constituţie robustă).

Glandele cu secreţie internă, îndeosebi glanda tiroidă are un rolimportant în desfăşurarea proceselor oxidative din organism şi deci asupratipului fiziologic şi constituţiei.

Temperamentul exprimă modul de reacţie al animalelor la diferiţiexcitanţi externi sau interni.

După U. Duerst, temperamentul animalelor poate fi:# hipersensibil (foarte vioi), se caracterizează prin excitaţie foarte

puternică şi inhibiţie slabă;# sensibil (vioi), se întâlneşte la animalele "focoase" cu sensibilitate şi

vioiciune bune;

34

# mezosensibil (liniştit), este caracteristic animalelor blânde cusensibilitate şi vioiciune moderată. Ar corespunde tipului flegmatic, laom.

# hiposensibil (limfatic), este caracteristic animalelor cu sensibilitate şivioiciune reduse.

Rasele uşoare, de lapte, ouă, lână, viteză au, în general,temperamentul hipersensibil şi sensibil, iar cele grele un temperamentmezosensibil sau hiposensibil.

2.2.2.Tipurile de constituţie.

Ca rezultat al elementelor studiate, habitus, complexion şitemperament, se disting 4 tipuri de constituţie: fină, robustă, grosolană şidebilă.

G. K. Constantinescu, împărţea constituţia în tipuri: dorite şinedorite. În grupa tipurilor de constituţie dorite (normale) se încadreazăconstituţia fină şi robustă, cu subtipurile robustă-compactă şi robustă-afânată, iar ca tipuri nedorite, constituţiile debilă şi grosolană.

Constituţia fină este caracteristică animalelor de tip fiziologicrespirator, cu exterior uscăţiv şi temperament vioi.

Tipul morfologic este dolicomorf, capul este mic, gâtul lung şisubţire, trunchiul cu unghiuri osoase proeminente, membrele sunt înalte,copitele mici şi tari. Scheletul este fin, dar rezistent, musculatura puţindezvoltată, pielea suplă, subţire şi deasă, săracă în ţesut conjunctivsubcutanat, cu păr scurt, lucios şi fin. Formatul trunchiului este trapez cubaza mare înapoi.Se întâlneşte la rasele de lapte, de ouă şi de viteză.

Constituţia robustă prezintă 2 subtipuri:! Subtipul robust – compact, se întâlneşte la animalele de tip fiziologic

respiratoro-digestiv, cu temperament vioi şi producţii mixte. Ele aparţintipului morfologic mezomorf, capul şi gâtul sunt potrivit de mari,trunchiul bine proporţionat, scheletul şi musculatura sunt dezvoltate,membrele au osatura densă, părul relativ fin şi lucios.

! Subtipul robust – afânat, este propriu animalelor de tip digestiv, cutemperament liniştit, specializate pentru producţia de carne, grăsime saumuncă. Se caracterizează prin cap şi gât scurte, trunchi larg şi adânc, cuschelet relativ fin şi mai puţin dens, membrele sunt scurte şi puternice,pielea ceva mai groasă acoperită cu păr lung şi fin.Constituţia debilă, constituie forma exagerată, în sens negativ, a

constituţiei fine. Animalele din acest tip au capul mic, gâtul foarte subţire,trunchiul slab dezvoltat, oase subţiri şi fragile, musculatura slab dezvoltată,pielea exagerat de subţire şi cu producţii piloase suprafine.Fecunditatea,vitalitatea, rezistenţa organică şi prolificitatea sunt foarte scăzute.Temperamentul este nervos la unele animale sau limfatic la altele.

Constituţia grosolană, reprezintă exagerarea negativă a constituţieirobuste. Ea descrie animale cu cap mare, gros şi lung, gât foarte gros,trunchi masiv, oase groase dar friabile, musculatură dezvoltată, dar lipsită detonus muscular, membre lungi, pielea groasă cu păr des şi aspru.Temperamentul este limfatic iar însuşirile biologice sunt scăzute.

2.2.3. Slăbirea constituţiei.

35

Deseori, practica zootehnică este confruntată cu slăbirea constituţieianimalelor. Ea conduce la scăderea accentuată a producţiilor, provocândpagube foarte mari acestei ramuri a agriculturii. Consecinţele ei suntagravate de faptul că se compromit nu numai animalele din generaţiarespectivă, ci şi produşii lor, deoarece slăbirea constituţiei este o însuşireereditară.

Cauzele slăbirii constituţiei sunt numeroase, însă cele mai importantese referă la:# lipsa selecţiei sau selecţionarea greşită a animalelor de reproducţie;# împerecheri neraţionale, mai cu seamă consangvine, timp îndelungat;# efectuarea selecţiei unidirecţionale;# condiţii precare de întreţinere a tineretului animal şi a adulţilor

(adăposturi reci, întunecoase, neventilate, etc.);# alimentaţia carentă, sub raport cantitativ şi calitativ, îndeosebi a

tineretului;# introducerea la reproducţie prea devreme a tineretului;# folosirea îndelungată a animalelor la lucrări agricole, ce depăşesc

capacitatea lor de efort.Semnele slăbirii constituţiei pot să apară izolat, la început

manifestându-se numai la nivelul unui organ sau a unei regiuni corporale,iar apoi la nivelul întregului corp animal. Dacă aceste modificări nu suntsesizate la timp şi nu se iau măsurile necesare, ele se manifestă din ce în cemai des, la generaţiile următoare, prin defecte de constituţie foarte greu decorectat.

Mijloacele de prevenire a slăbirii constituţiei, constau în înlăturareacauzelor, care în general se bazează pe:# asigurarea condiţiilor optime de hrănire şi întreţinere;# selecţia atentă a reproducătorilor;# potrivirea fenotipică şi genotipică a împerecherilor;# exploatarea raţională a animalelor tinere şi adulte, în limitele tipului

productiv şi ale capacităţii lor de efort.Observaţie: Importanţa constituţiei constă în aceea că, oferă

indicaţii asupra: stării fizice generale a corpului animal; gradului derezistenţă la variaţia factorilor de mediu şi la agenţii patogeni; tipul şinivelul productiv al animalului.

TEST DE EVALUARE

1. Ce se în!'%'5'(.,"$(1&$3/"/#!"'(%*(*$"+*%'?RăspunsPrin constituţie se înţelege totalitatea aspectelor morfologice, structuraleşi de funcţionare care condiţionează tipul productiv şi capacitatea deproducţie a unui animal, precum şi puterea lui de rezistenţă la factoriinefavorabili de mediu.

2. Enumerati elementele care redau aspectul constituţiei la animale ?Răspuns

36

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Precizaţi tipurile de temperament la nimale:a. Mezosensibil;b. Timpuriu;c. Hipersensibil;d. Precoce;e. LimfaticRezolvare O O O O O

De rezolvat2. Indicati care sunt tipurile de constitu!"'(-&,"/'(%*(*$"+*%':a. Fină;b. Debilă;c. Robust - compactă;d. Robust - afînată;e. Grosolană.O O O O O

2.3. PRODUC!""%($#&"'#%(%0.$/0'(1*"2(

Producţiile sunt rezultatul activităţii funcţionale a unor aparate,sisteme şi organe a căror activitate a fost intensificată ca urmare a acţiuniiconştiente a omului după domesticire. Prin selecţie, hrănire, adăpostire,gimnastică funcţională, dirijarea împerecherilor, omul a acţionat asupraanimalelor influenţând dezvoltarea organelor şi sistemelor funcţionale aleorganismului în direcţia dorită, respectiv a intereselor lui economice.

Elaborarea producţiilor animale este deosebit de complexă, ea nudepinde numai de funcţia unui organ ci de starea fiziologică şifuncţionalitatea întregului organism, elemente care se află sub influenţa unuinumăr mare de factori interni (genetici) şi externi (de mediu) ce pot aveaefecte favorabile sau defavorabile. Ca urmare, pentru obţinerea unorproducţii cantitative şi calitative ridicate trebuie cunoscute atât elementelestructurale şi mecanismele fiziologice care stau la baza elaborării fiecăreiproducţii, cât şi factorii de influenţă a acestora.

În realizarea producţiei animale se disting mai multe trepte. Astfel,în primul rând producţia fiecărui animal are un anumit potenţial geneticproductiv sau capacitate productivă potenţială, determinată de genotip şiinteracţiunile genice din baza ereditară a acestuia rezultată în urmaprocesului de fecundare. În al doilea rând genotipul rezultat sematerializează în funcţie de condiţiile asigurate individului în perioada decreştere şi dezvoltare şi se concretizează sub forma unui anumit potenţialfenotipic productiv. În al treilea rând din potenţialul fenotipic format,respectiv din capacitatea productivă reală ce caracterizează animalul adult seobţine numai o anumită parte, în funcţie de condiţiile de hrănire, îngrijire şiexploatare asigurate în cursul vieţii productive. Aceasta reprezintă în faptproducţia reală a animalului.

37

Aspectele menţionate conduc la concluzia că pentru sporireaproducţiei animale trebuie să se acţioneze deopotrivă atât asupra bazeiereditare prin selecţie şi dirijarea împerecherilor, cât şi asupra condiţiilor demediu asigurate în perioada de creştere şi în cursul exploatării.

În general, la ora actuală capacitatea productivă potenţială saupotenţialul genetic al raselor este exploatat doar în proporţie de 50-75 %.

Capacitatea productivă, având la bază interrelaţia genotip-mediu,prezintă la animale o paletă foarte largă de aspecte. Aceasta diferă de la ospecie la alta, de la o rasă la alta şi de la un individ la altul. Chiar la acelaşiindivid capacitatea productivă se modifică pe parcursul vieţii, având oevoluţie caracteristică. De pildă, producţia de lapte pe măsura înaintării învârstă are o evoluţie ascendentă, atinge un plafon maxim, după care are oevoluţie descendentă. Vârsta de realizare a producţiei maxime este strânslegată de precocitatea rasei sau a individului.

Potenţialul productiv şi gradul de valorificare a acestuia se coreleazădirect cu productivitatea animalelor, aceasta reprezentând un importantindicator economic. Obiectivul urmărit în exploatarea animalelor esterealizarea unor producţii din ce în ce mai mari în limitele unor parametriieconomici favorabili. Rezultă, deci, că exprimarea producţiei pe cap deanimal (producţia de lapte pe vacă furajată, producţia de ouă pe găinăouătoare, producţia de lână pe oaie tunsă) exprimă numai productivitateabiologică nu şi cea economică care include şi consumul specific (unităţinutritive sau kg furaj pe unitatea de produs) sau costul produsului. De pildă,două grupe de găini din rase diferite pot produce acelaşi număr de ouă însăcu un consum specific diferit. Astfel, hibrizii de găini pentru ouă consumă laaceeaşi producţie de masă ou cu 15-30 % mai puţin furaj decât rasele mixtede găini.

Pe lângă consumul specific în aprecierea productivităţii prezintăinteres şi alţi indici ca: indicii producţiei relative, randamentul valoric,productivitatea muncii.

Indicele producţiei relative reprezintă cantitatea de produs peunitatea de masă corporală (kg lapte/kg masă corporală, kg ouă/kg masăcorporală, etc.). Acest indice variază la vacile de lapte între 5:1 şi 10:1,având valori mai ridicate la rasele specializate pentru lapte. Aspectuleconomic rezidă din faptul că, la o valoare mare a indicelui consumul pentrufuncţiile vitale deţine o pondere mai scăzută din consumul specific.

Randamentul valoric exprimă valoarea economică a producţieirealizate raportată la cheltuielile de producţie. El reprezintă un importantindicator economic deoarece exprimă rentabilitatea producţiei.

Productivitatea muncii exprimă valoarea producţiei realizată de omîn unitatea de timp (oră, zi, lună, trimestru, an). Ea depinde în principal depotenţialul productiv al animalelor şi de tehnologiile aplicate.

Principalele producţii ce se obţin din exploatarea animalelor sunt:carnea, laptele, ouăle, lâna, pielicelele, munca, etc. (tabelul 2.1.).

Exprimarea producţiei se face atât pe individ prin controlulindividual, cât şi pe grupe de indivizi şi ferme prin controlul global.

Tabelul 2.1

Producţiile furnizate de animalele domestice

Specia Producţiile

38

Bovină Lapte, carne, piele, muncă, dejecţiiCabalină Muncă, agrement, sport, tracţiune, carne, piele, păr,

dejecţiiOvină Carne, lapte, lână, pielicele, blănuri, dejecţiiCaprină Lapte, carne, păr, piele, dejecţiiPorcină Carne, grăsime, piele, dejecţiiAviară Ouă, carne, pene, grăsime, dejecţiiAlbine Miere, polen, ceară, lăptişor, propolis, venin

Producţia individuală este dată de cantitatea şi calitatea produsuluirealizat de un animal într-o perioadă dată de timp: zi, lună, an sau peîntreaga viaţă economică.

Producţia globală este dată de producţia animalelor dintr-o fermăsau zonă şi este influenţată de densitatea animalelor la 100 ha suprafaţăagricolă, de nivelul producţiei individuale şi de sistemul şi tehnica deexploatare a animalelor. În acest caz se foloseşte ca indicator tehnico-economic producţia medie pe cap de animal furajat care se obţine prinraportarea producţiei de lapte, carne, ouă, lână, etc. la numărul de animalefurajate, indiferent dacă acestea au produs sau nu în perioada de timp la carese referă producţia.

2.3.1. Însuşirile biologice generale care influenţează producţiaanimalelor.

Producţia animalelor este influenţată de factori genetici şi de mediu.Prin acţiunea conştientă şi perseverentă a omului asupra factorului genetic,prin mijloacele specifice ameliorării s-a reuşit ca animalele să capete sau să-şi îmbunătăţească în mod evident anumite însuşiri biologice, care, în moddirect sau indirect, influenţează producţia şi productivitatea acestora.

Dintre însuşirile generale care influenţează producţiile animaletrebuie menţionate în primul rând constituţia şi exteriorul, care se află într-ostrânsă legătură cu producţia şi productivitatea animalelor. Constituţia şiexteriorul trebuie analizate atât din punct de vedere al corectitudiniiconformaţiei corporale cât şi sub raportul armoniei şi concordanţei întretipul de conformaţie, constituţie şi direcţia de exploatare sau producţiaanimalului. Armonia dintre acestea evidenţiază o dezvoltare şi funcţionarecorespunzătoare a organelor şi părţilor constitutive ale organismului ce suntimplicate în mod direct sau indirect în elaborarea producţiei respective.

Din cadrul însuşirilor biologice generale care influenţează producţiaşi productivitatea animalelor mai fac parte:

# precocitatea;# prolificitatea;# capacitatea de conversie a hranei;# longevitatea;# rezistenţa,# starea de sănătate.Precocitatea reprezintă capacitatea organismului de a atinge într-un

timp mai scurt valoarea caracteristică a rasei pentru un caracter, funcţie sauînsuşire. Ea se poate referi la timpul necesar pentru atingerea maturităţiisexuale, maturităţii corporale sau a maturităţii productive.

Precocitatea are o importanţă deosebită pentru toate producţiile,întrucât ea condiţionează eficienţa economică a exploatării animalelor.

39

Vârsta de intrare în producţie şi de atingere a maturităţii productiveinfluenţează volumul cheltuielilor neproductive şi implicit economicitateaproducţiei respective. În general taurinele, porcinele, ovinele şi păsărilepentru carne, precum şi cabalinele de tracţiune grea, ajung la maturitateasexuală, corporală şi economică mai devreme decât rasele mixte sauspecializate în alte direcţii. Însă se pot întâlni şi cazuri în care unele rasespecializate pentru alte producţii (lapte, ouă) pot manifesta un anumit gradde precocitate, devenind apte pentru folosirea în scopuri economice la ovârstă mai mică.

Uneori precocitatea somatică şi productivă sunt însoţite şi deprecocitatea reproductivă (taurine, ovine, suine de carne şi cai de tracţiunegrea). Alteori însă, precocitatea reproductivă poate să nu fie însoţită deprecocitatea somatică situaţie întâlnită la rasele de taurine şi ovinespecializate pentru producţia de lapte şi la găinile pentru ouă la careprocesul de creştere se continuă multă vreme, după instalarea maturităţiisexuale.

Precocitatea, caracteristică raselor ameliorate este consecinţa directăa intervenţiei omului prin selecţia aplicată pe parcursul timpului şi prinhrănirea constantă a tineretului cu raţii bogate în proteină ce au influenţat înmod favorabil componenta anabolică a metabolismului.

Deşi instinctul genezic apare, de regulă, mai devreme de atingereadezvoltării corporale optime pentru reproducţie, nu este indicată forţareaprecocităţii reproductive, deoarece poate afecta negativ creşterea,constituţia, rezistenţa, nivelul producţiei şi longevitatea productivă.

Prolificitatea reprezintă însuşirea femelelor din speciile multipare dea da naştere la un număr mai mare de produşi la o fătare sau într-o perioadădeterminată de timp (an). Termenul a fost adoptat şi la speciile unipare.

Prolificitatea se exprimă în valori absolute şi în valori relative(număr de produşi la 100 femele anual) la speciile unipare.

Această însuşire biologică influenţează, la speciile multipare,productivitatea animalelor, întrucât femelele ce produc mai mulţi produşi lao fătare sau într-o perioadă de timp (an) sunt mai productive.

Prolificitatea depinde pe de o parte de numărul de produşi obţinuţi lao fătare, iar pe de altă parte de durata ciclului de reproducţie. Numărul deproduşi obţinuţi la o fătare depinde de funcţionalitatea sferei genitale,respectiv de numărul de foliculi ovarieni ce ajung la maturitate, de numărulde ovule fecundate şi de numărul de embrioni ce se pierd prin atrofiere şiresorbţie, în timpul gestaţiei. Numărul de ovule fecundate depinde la rândulsău de momentul însămânţării femelei, precum şi de cantitatea şi calitateaspermei masculilor.

Fiind influenţată de o multitudine de factori, prolificitatea variază înlimite foarte largi atât în raport cu rasa şi individul, cât mai ales subinfluenţa condiţiilor de mediu.

La porcine prolificitatea este ridicată, aceasta însă variază în funcţiede rasă. Astfel, Marele alb este o rasă prolifică, producând 10-12 purcei la ofătare, în timp ce Mangaliţa este o rasă mai puţin prolifică, cu 5-7 purcei la ofătare.

Din cadrul speciilor cu o importanţă economică mai mare, taurinele,ovinele şi cabalinele sunt, în general, unipare. La cabaline şi taurine fătărilegemelare nu sunt dorite, în schimb la ovine acestea constituie un avantajeconomic, urmărindu-se în procesul de ameliorare creşterea prolificităţiiprin selecţie şi îmbunătăţirea condiţiilor de întreţinere.

40

La ovine prolificitatea se exprimă în procente şi reprezintă numărulde miei obţinuţi la 100 de fătări. Aceasta este de 106-108 % la rasa Ţurcană,105-114 % la rasa Ţigaie, 125-140 % la Merinos de Palas şi de 180-225 %la rasa Friză.

Capacitatea de conversie a hranei reprezintă însuşirea organismuluide a valorifica mai bine principii nutritivi din raţie pentru creştere sau pentruelaborarea diferitelor producţii. Ea se exprimă prin consumul specific,respectiv U.N./unitate produs (kg masă corporală, kg lapte, kg masă ou, kglână, etc.). Cu cât un animal sau o rasă valorifică mai complet hrana ingeratăşi va consuma o cantitate mai mică pe unitate produs, cu atât va fi maiproductivă şi economică, deoarece hrana are, în general, o pondere de peste50 % în preţul de cost al produsului.

În determinarea capacităţii de conversie a hranei intervin mai mulţifactori. În primul rând aceasta este condiţionată de gradul de dezvoltare,structura şi intensitatea funcţională a tubului digestiv. Astfel, comparativ curasa Mangaliţa la rasa Marele alb care are o capacitate de conversie maimare, lungimea intestinului subţire are o pondere mai mare din lungimeatotală a intestinului (53 % faţă de 48,8 %), numărul vilozităţilor intestinaleşi lungimea acestora este mai mare asigurând o suprafaţă de absorbţiemărită.

Pe lângă elementele menţionate, la rumegătoare capacitatea deconversie a hranei este influenţată şi de microflora şi microfauna rumenală.Un rol important în capacitatea de conversie revine şi metabolismuluiintermediar respectiv măsurii în care substanţele asimilate sunt dirijate sprerealizarea producţiei sau spre alte activităţi. De pildă, consumul specificridicat întâlnit la rasele primitive se datorează nu numai capacităţii maireduse de asimilare ci şi faptului că o bună parte din substanţele asimilatesunt folosite pentru alte activităţi, îndeosebi pentru mişcare.

Capacitatea de conversie a hranei poate fi influenţată prin gimnasticafuncţională a tubului digestiv, precum şi prin structura raţiei şi echilibrulacesteia în principi nutritivi.

Longevitatea reprezintă durata propriu-zisă a vieţii, însă din punct devedere zootehnic exprimă vârsta până la care animalele sunt exploatate înmod economic.

Durata longevităţii economice interesează mai mult speciile a cărorproducţie se extinde pe o perioadă mai îndelungată de timp (lapte, lână,muncă). La porcine şi păsări, longevitatea nu interesează prea mult deoareceproducţia urmărită (carne, ouă) se obţine într-o perioadă mai scurtă de timp.

Longevitatea biologică şi productivă (economică) a principalelorspecii de animale domestice este redată în tabelul 2.2.

Tabelul 2.2

Durata medie de viaţă şi de exploatare a principalelorspecii de fermă

Durata exploatăriiSpecia şisexul

Durata vieţii(ani)

Durata perioadeide creştere (ani) medie

(ani)maximă

(ani)Tauri 20 – 25 5 – 6 5 – 6 8 – 10Vaci 20 – 25 4 – 5 5 – 10 12 – 15Armăsari 25 – 40 5 – 7 14 – 16 20

41

Iepe 25 – 40 5 – 7 16 – 20 26Berbeci 12 – 15 2 – 3 4 – 5 8Oi 12 – 15 2 – 3 5 – 6 8 – 10Ţapi 12 – 20 2 – 3 5 – 6 8Capre 12 – 20 2 – 3 6 – 8 10Vieri 15 – 20 2 – 3 3 – 4 5 – 6Scroafe 15 – 20 2 – 3 4 – 6 10Cocoşi 5 – 8 0,5 – 0,6 1 – 2 4 – 5Găini 4 - 7 0,5 – 0,6 1- 1,5 2 – 3

După cum se poate observa longevitatea variază mult în raport cuspecia, iar în cadrul speciei, în raport cu rasa şi individul. În afara acestorfactori de ordin genetic, longevitatea şi mai ales durata de exploatare aanimalelor este mult influenţată de condiţiile asigurate în perioada decreştere a animalelor, de modul de exploatare şi de condiţiile asigurate înperioada de exploatare.

La aprecierea longevităţii productive trebuie luată în considerare şiprecocitatea care influenţează în mod direct vârsta intrării în producţie.Deci, cu cât animalul intră în producţie mai devreme (necesită cheltuielineproductive mai mici) şi realizează producţii economice o perioadă de timpmai îndelungată, cu atât este mai rentabil.

Rezistenţa la condiţiile de mediu şi agenţii patogeni reprezintă oînsuşire biologică generală cu un pregnant caracter individual. Ea, însă,priveşte nu numai individul ci şi rasele, fiind în mare măsură legată degradul de ameliorare. Indiferent de specie, rasele primitive sunt mairezistente la agenţii patogeni şi condiţiile de mediu, decât raseleperfecţionate. Animalele din rasele locale, chiar în condiţii mai puţincorespunzătoare de întreţinere şi îngrijire, nu se resimt în aceeaşi măsură caanimalele ameliorate. Observaţiile şi cercetările efectuate au evidenţiatfaptul că la animalele specializate exclusiv în direcţia unei producţii,rezistenţa organismului este mai slabă.

Rezistenţa animalelor, dependentă în mare măsură de gradul deameliorare, este determinată şi de condiţiile asigurate acestora în perioadade creştere. Practica a confirmat faptul că animalele cu producţii ridicate,crescute în perioada de dezvoltare în condiţii de "călire" au avut atâtproducţii ridicate cât şi o rezistenţă mai mare. Totodată, hrănireanecorespunzătoare, lipsa de igienă, de lumină, de spaţiu, de mişcare, etc.,determină o slăbire a rezistenţei animalelor atât faţă de agenţii patogeni câtşi faţă de condiţiile vitrege de mediu, determinând în cele din urmă scădereaproducţiei şi productivităţii animalelor.

În vederea creşterii rezistenţei se impune printre altele:! prevenirea bolilor;! asigurarea unei alimentaţii raţionale;! armonizarea condiţiilor de microclimat cu cerinţele biologice;! acţiuni de "călire" a tineretului;! înlăturarea de la reproducţie a indivizilor cu constituţie debilă.Sănătatea deşi nu constituie propriu-zis o însuşire biologică, ea

condiţionează exteriorizarea capacităţii productive a animalelor. Ea estedeterminată pe de o parte de rezistenţa animalului, iar pe de altă parte, şi încea mai mare măsură, de condiţiile de hrănire, adăpostire şi îngrijireasigurate animalelor în perioada de creştere şi de exploatare.

42

Animalele bolnave au diminuată producţia în raport cu gravitatea şidurata bolii, impunându-se în unele cazuri scoaterea lor din efectiv, fapt cegrevează asupra rentabilităţii fermei.

2.3.2. Producţia de lapte.

Rezultat al activităţii glandei mamare (Fig.2.7), secreţia lactată estecaracteristică femelelor din clasa mamiferelor. Laptele prin compoziţia luicomplexă asigură toate elementele necesare produsului de concepţie (noilornăscuţi) în prima etapă de viaţă, constituind totodată unul din cele maiimportante produse de origine animală. Fiind un aliment complet, uşorasimilabil şi cu o ridicată valoare biologică, laptele ocupă un rol deosebit deimportant în alimentaţia omului, îndeosebi în hrana copiilor, a vârstnicilor, abolnavilor şi ca antidot pentru muncitorii din anumite ramuri industriale. Înconsumul uman la noi în ţară intră în primul rând laptele de taurine şi cu opondere mai scăzută cel de ovine, bubaline şi caprine.

Având influenţă hotărâtoare asupra creşterii tineretului în primeleluni de viaţă, producţia de lapte trebuie urmărită şi ameliorată la toatespeciile de mamifere domestice. O analiză amănunţită a laptelui, arată că lavacă el conţine peste 100 de substanţe hrănitoare necesare omului. Încompoziţia sa se găsesc peste 20 aminoacizi, aproximativ 25 vitamine şi

peste 45 elemente minerale. Se apreciază că pentru formarea unui litru delapte este necesar ca prin glanda

Fig. 2.7. Structura glandei mamare (prelucrare dupa mai multi autori)

I. Sectiune sagitalăA. Elementele stromei conjunctive adipoase

III

43

1) artera ; 2) nervi; 3) vena ; 4) ganglion limfatic :5) vase limfatice ; 6) pielea

B. Elementele ţesutului secretor7) canale galactofore ; 8) sinusul galactofor;9) sinusul mamelonar;

10) sfincterul mamelonului (canalul papilar)II. Lobul glandular

1) lobul; 2) canal lobular; 3) canal galactofor.III. Alveola glandulara

1) arteră ; 2) celule mioepioteliale ; 3) canalul lui Boll:4) canal galactofor intralobular ; 5) vena ; 6) celule epiteliale secretoare ;7) capilare sanguine.

mamară să treacă 150-300 l sânge.În primele zile după fătare, laptele are o compoziţie chimică diferită

de laptele obişnuit şi se numeşte colostru. El este de 3-4 ori mai bogat însubstanţe nutritive, mai vâscos şi are culoare galbenă (tabelul 2.3). Conţinegamaglobuline (anticorpi) şi de aceea este un aliment obligatoriu şiindispensabil în hrana nou-născuţilor.

Tabelul 2.3

Compoziţia laptelui la diferite specii de animale

Componenţii din lapte (%)SpeciaS.U. Grăsime Lactoză Ca

zeinaAlte

proteine

Totalproteine

Intensitatea de

creştere*

(zile)Vacă 12,9 3,8 4,8 2,9 0,7 3,6 70Bivoliţă 18,8 7,5 5,3 - - 4,3 -Capră 12,8 4,1 4,2 2,0 0,8 3,7 22Oaie 16,8 6,2 4,3 4,3 1,1 1,4 15Iapă 10,7 1,6 6,1 1,6 0,9 2,5 60Măgăriţă 9,9 1,4 6,2 1,6 - 1,8 -Scroafă 17,4 7,0 4,0 - 1,7 5,5 14Iepuroaică 32,2 16,0 2,0 11,2 0,8 12,0 6

*Numărul de zile necesar ca produşii să-şi dubleze greutatea vie de lanaştere.

Durata şi evoluţia lactaţieiSecreţia laptelui se declanşează înainte sau imediat după fătare şi

este determinată de hormonii hipofizari (prolactina, somatotropina,adrenocorticotropina, etc.).

Intervalul de timp scurs de la fătare şi până la încetarea secreţieilaptelui (înţărcare) se numeşte perioadă de lactaţie.

Durata acesteia este diferită pe specii, astfel: 10 luni – la vacă, 7-8luni – la bivoliţă, 9 luni – la iapă şi măgăriţă, 6 ½ luni – la oaie şi capră, 2-4luni – la scroafă.

La vaci, durata unei lactaţii normale este considerat 305 zile,diferenţa de 60 zile constituind-o repausul mamar, necesar pentru refacereaglandei mamare.

44

În cadrul unei lactaţii, producţia de lapte înregistrează variaţii, însensul că are o creştere continuă de la naştere şi până în luna a doua, dupăcare scade lent până la mijlocul lunii a noua şi apoi brusc până la înţărcare.

Bazele morfofiziologice ale producţiei de lapteGlanda mamară este o glandă de origine cutanată, de tip acinos cu

funcţie holomelocrină.În funcţie de specie aceasta este alcătuită dintr-un număr diferit de

unităţi glandulare. Fiecare unitate glandulară este formată din două părţiprincipale:

$ corpul mamar;$ mamelonul sau sfârcul.Din punct de vedere morfologic corpul mamar este constituit din

ţesutul glandular sau parenchimos (cu rol secretor) şi stroma conjunctivo-adipoasă (cu rol de susţinere). Acestea sunt înglobate într-o capsulăfibroelastică formată din două lame, cea internă elastică şi aderă la ţesutulglandular şi stroma conjunctivo-adipoasă, iar cea externă este fibroasă şiaderă la piele. Parenchimul glandular are în componenţa sa sistemul secretorformat din acini glandulari (alveole glandulare) grupaţi în lobuli şi lobiglandulari şi din sistemul de ejecţie a laptelui format dintr-o reţea decanaliculi şi canale intra şi interlobulare care se deschid în sinusul galactofor(cisterna laptelui) care comunică la rândul lui cu sinusul mamelonar.

Acinii glandulari sunt formaţi din membrana bazală pe care suntdispuse în interior 200-400 celule secretoare. Membrana bazală estealcătuită dintr-o reţea de fibre elastice şi celule mioepiteliale, cu rol înevacuarea laptelui acumulat în lumenul alveolar. Celulele secretoare cecăptuşesc membrana bazală prezintă aspect diferit în funcţie de gradul deacumulare a laptelui în lumenul alveolar, fiind înalte după mulgere şiaplatizate înainte de muls.

Stroma conjunctivo-adipoasă, cu rol de susţinere a ţesutuluiglandular, este bogată în vase sanguine şi limfatice cu rol trofic. Raportulîntre ţesutul glandular şi stroma conjunctivo-adipoasă din cadrulparenchimului mamar determină tipul de uger care poate fi glandular saucărnos. El se află în strânsă relaţie cu producţia de lapte şi se modifică peparcursul lactaţiei. Astfel, vacile bune producătoare au ponderea ţesutuluiglandular de 70-80 % la începutul lactaţiei, aceasta scăzând la 20-30 % lafinele lactaţiei.

Din punct de vedere fiziologic producerea laptelui reprezintă uncomplex de procese ce se succed într-o anumită ordine, constând din douăfaze principale: secreţia laptelui şi eliminarea lui.

Secreţia laptelui se află în strânsă dependenţă cu funcţionalitateaaparatului de reproducţie. Intervalul de timp în care ugerul secretă laptedupă fătare constituie o lactaţie sau perioada de lactaţie. Durata acesteiavariază de la o specie la alta (9-11 luni la vacă, 5-6 luni la oaie, 5-7 luni laiapă, 6-8 luni la capră, 2 luni la scroafă), iar în cadrul speciei de la unindivid la altul.

Secreţia laptelui are la bază două procese fiziologice aflate în strânsăinterdependenţă, respectiv:

# sinteza componentelor laptelui cu acumularea lui în celuleleepiteliale ale alveolelor;

# trecerea componentelor din citoplasma celulelor epiteliale înlumenul alveolar.

45

Componenţii laptelui sunt sintetizaţi în marea lor majoritate decelulele alveolare pe baza precursorilor aduşi de curentul sanguin, care, fieprovin din hrană în urma proceselor de digestie şi absorbţie, fie suntsintetizaţi de organism (în principal de ficat). Astfel, proteinele din laptesunt sintetizate de celulele alveolare pe baza aminoacizilor din fluxulsanguin; lactoza are ca precursor glucoza din sânge; grăsimea se poateforma atât din lipidele din furaje care sunt scindate în glicerol şi acizi graşi,cât şi prin sinteză din glucide şi protide. La rumegătoare acizii graşi volatili(acidul acetic, acidul betahidroxibutiric şi butiric) au un rol important însinteza grăsimii din lapte. Glucoza din sânge stă la baza sintezei a 65-95 %din glicerolul din lapte şi numai într-o măsură redusă serveşte ca substrat însinteza acizilor graşi.

Vitaminele din lapte provin exclusiv din plasma sanguină, acesteaavând origine exogenă cu excepţia vitaminelor complexului B care suntsintetizate la rumegătoare de flora simbiontă din rumen.

Sărurile minerale sunt preluate din plasma sanguină. dacă acesteasunt deficitare în hrană are loc mobilizarea depozitelor scheletice, fapt cepoate conduce în cazul unui deficit nutritiv accentuat şi de lungă durată laprovocarea unor tulburări grave în organism.

Trecerea componenţilor sintetizaţi din citoplasma celulelor epitelialeîn lumenul alveolar diferă în funcţie de component, respectiv proteinele,lactoza şi substanţele minerale trec pe cale osmotică, iar grăsimea prindecapitarea polului apical al celulelor epiteliale care apoi se regenerează şise reia ciclul secretor. Acest mecanism stă la baza teoriei holomelocrineacceptată de cei mai mulţi cercetători.

La baza secreţiei stau două procese aflate sub controlul sistemuluineurohormonal, respectiv:

% declanşarea lactaţiei sau lactogeneza;% menţinerea lactaţiei sau lactopoeza.În declanşarea lactaţiei intervine un complex neurohormonal în

cadrul căruia impulsurile nervoase plecate de la nivelul uterului dupăvidarea lui prin expulzarea fătului şi a învelitorilor fetale, determină în moddirect, prin intermediul diencefalului şi în mod indirect, prin acţiuneahormonilor anterohipofizari, ovarieni şi corticosuprarenali, secreţiaprolactinei.

Acest complex neurohormonal pe lângă rolul său în declanşarealactaţiei are un rol deosebit de important şi în determinarea nivelului sau apotenţialităţii secreţiei lactate.

Alături de aceşti factori care determină nivelul secreţiei lactateintervine şi mecanismul evacuării laptelui din glandă prin muls sau supt,care face ca mecanismul secreţiei să devină un proces dinamic ce stă la bazalactaţiei. Rezultă că secreţia laptelui şi eliminarea lui constituie două etapeale unui proces unitar – lactaţia. Aceste etape se află într-o strânsă legăturăşi se condiţionează reciproc. Menţinerea, deci a lactaţiei, se datoreazăexcitaţiilor prin muls şi supt care prin intermediul sistemului nervos centralstimulează anterohipofiza. Pe lângă hormonii anterohipofizari în menţinereasecreţiei lactate au rol şi alţi hormoni din cadrul cărora mai importanţi sunthormonii: tiroidieni, corticosuprarenali, etc.

Eliminarea laptelui are loc în două etape, o etapă pasivă şi o etapăactivă de evacuare sau de ejecţie a laptelui.

46

În prima etapă, situată între cele două mulsori, laptele trece în modpasiv din lumenul alveolar în canalele intralobulare şi interlobare şi apoi încisterna laptelui pe baza diferenţei de presiune şi a forţei gravitaţionale.

În a doua etapă evacuarea laptelui din uger se face printr-unmecanism activ ce stă la baza reflexului de ejecţie a laptelui la declanşareacăruia contribuie un complex de factori. Excitaţiile produse de muls sau suptprovoacă eliminarea ocitocinei din lobul posterior al hipofizei în circuitulsanguin, care ajunge la nivelul glandei mamare şi provoacă contracţiacelulelor mioepiteliale, din structura acinilor glandulari şi din pereţiisistemului canalicular, determinând expulzarea laptelui din alveole şi canaleîn cisterna glandei mamare de unde este extras prin supt sau muls .

Efectul ocitocinei durează 6-10 minute, fiind eliminată din organismfie pe cale renală, fie prin descompunerea de către ocitocinaza. Acţiuneaocitocinei poate fi blocată de adrenalină care este secretată decorticosuprarenală şi eliminată în sânge în cazul unor excitanţi puternici(zgomote, bruscarea animalelor, etc.)

Factorii care influenţează producţia de lapteÎn general, producţia de lapte este influenţată de factorii care pot fi

grupaţi astfel:a) factori care influenţează producţia individuală de lapte;b) factori care influenţează producţia totală de lapte;c) factori care influenţează producţia de lapte-marfă.

a) Factorii care influenţează producţia individuală de lapte, pot fiîmpărţiţi în: factori ereditari sau factori interni şi factori de mediu sau factoriexterni.

Factorii ereditari (interni)Specia. Producţia de lapte diferă de la specie la specie, astfel încât la

o vacă în perioada de lactaţie se obţin 6000 - 8000 l lapte, pe când la o oaiese obţin 75 -150 l lapte.

Tipul morfologic şi fiziologic. Datorită diferenţelor existente înstructura interioară a organismului, producţia de lapte diferă de la un tipmorfo-fiziologic la altul, cea mai mare parte a producţiei obţinându-se latipul de lapte.

Rasa. De exemplu, la taurine, rasa Friză produce în medie 7500 -9000 l lapte cu 4 % grăsime, în timp ce rasa Sură de stepă produce pelactaţie doar 700 -1000 l lapte, cu 4,5 - 4,6 % grăsime. La ovine rasa Friză şiŢurcană produc cele mai ridicate cantităţi de lapte.

Individualitatea. În cadrul aceleaşi rase, producţia diferă de la unindivid la altul, datorită următoarelor elemente:$ vârsta: producţia de lapte creşte de la prima lactaţie până la lactaţia a IV

şi se menţine la acelaşi nivel până la lactaţia a VI-a, după care scade;$ dezvoltarea corporală: fiecare rasă are o dezvoltare optimă care

favorizează în cel mai înalt grad producţia;$ conformaţia corporală: are importanţă mai cu seamă în ceea ce priveşte

conformaţia ugerului, apreciată prin mărime, formă şi structură;$ constituţia: influenţează producţia de lapte prin rezistenţa organismului

la îmbolnăviri, longevitate productivă şi adaptarea animalelor lacondiţiile de mediu;

47

$ sistemul nervos: favorabil producţiei de lapte este acela în careanimalele au temperament vioi sau liniştit;

$ sănătatea: toate bolile (îndeosebi ale ugerului) influenţează negativproducţia de lapte.

Factorii externiSunt factori care condiţionează exteriorizarea potenţialului

productiv, moştenit ereditar.Cei mai importanţi factori externi sunt:

$ hrănirea trebuie efectuată în strânsă concordanţă cu producţia de lapte,specia, rasa, etc.;

$ adăparea influenţează producţia de lapte, deoarece laptele conţine 87-88% apă. De aceea apa trebuie asigurată la discreţie;

$ durata lactaţiei mai lungă sau prea scurtă, faţă de durata normală,influenţează negativ producţia de lapte;

$ mulsul trebuie efectuat rapid, energic, complet şi la aceleaşi ore, zilnic;$ odihna animalului trebuie asigurată zilnic 3-4 ore;$ repausul mamar este obligatoriu pentru refacerea ţesutului glandular,

care la vaci are o durată medie de 60 zile;$ mişcarea zilnică stimulează lactaţia şi trebuie asigurată 3-5 ore/zi;$ factorii climatici, îndeosebi temperaturile prea mari sau prea scăzute,

asociate cu o umiditate ridicată, influenţează negativ producţia de lapte.Temperatura optimă (la vaci) este de 9-160C.

b) Factorii care influenţează producţia totală de lapteLa nivel naţional, pe judeţ sau într-o fermă zootehnică, producţia de

lapte depinde de următorii 3 factori:- numărul vacilor la 100 ha teren agricol;- producţia de lapte pe cap de vacă;- regularitatea fătărilor.

În general, în decursul unui an, trebuie asigurată la fiecare vacă înparte, o fătare şi o lactaţie.

c) Factorii care influenţează producţia de lapte-marfăLaptele-marfă, este laptele destinat vânzării pe piaţă, iar producţia

acestuia este condiţionată de 3 factori principali:- volumul producţiei totale;- consumul intern;- calitatea laptelui reflectată prin conţinutul mediu de grăsime în

funcţie de care se recalculează şi cantitatea de lapte.

2.3.3. Producţia de carne şi de grăsime.

Carnea este un produs de origine animală deosebit de importantpentru alimentaţia omului. Importanţa ei constă în faptul că pune ladispoziţia organismului proteine cu o mare valoare biologică, conferită deconţinutul ridicat în aminoacizi esenţiali aflaţi într-un raport favorabil. Eafurnizează totodată grăsimi ce-i conferă o valoare energetică mare, săruriminerale uşor asimilabile, vitamine şi enzime.

Producţia de carne se urmăreşte nu numai la speciile şi rasele care secresc exclusiv pentru carne şi grăsime (porcine, gâşte, curci, etc.) ci şi lacelelalte specii de animale domestice care la finele ciclului de producţie suntsacrificate pentru consum.

Muşchii scheletici sunt alcătuiţi din ţesut muscular, striat, având caelement de bază celula musculară striată în formă cilindrică sau prismatică,

48

cu lungimea cuprinsă între 4-5 cm şi grosimea variabilă de la o specie la altasituată între 20-50 microni. Fiecare celulă reprezintă o fibră musculară şi seînmulţeşte prin clivaj longitudinal.

Fibra musculară este delimitată de sarcolemă, în interiorul căreia segăseşte o substanţă protoplasmatică, numită sarcoplasmă. Sarcoplasma estealcătuită din fibre fine numite miofribile şi un număr mare de nuclei .

Miofibrilele grupate în fascicule şi orientate în direcţia marelui ax alfibrei conţin discurile contractile şi ocupă cea mai mare parte din conţinutulcelulei. Prezenţa miofibrilelor în masa protoplasmatică a fibrei musculare îidă acesteia aspectul striat longitudinal şi transversal.

Proteina care intră în componenţa miofibrilelor este miozina.Muşchiul striat este bogat în ţesut conjunctiv, care este dispus în jurulfibrelor şi formează endomisiu. Mai multe fibre musculare formeazăfascicule, învelite în perimisiu intern. Muşchiul rezultat prin asociereatuturor fasciculelor ce-l formează este acoperit în exterior şi delimitat de alţimuşchi de o membrană conjunctivă elastică, denumită perimisiu extern. Înţesutul conjunctiv ce intră în structura muşchiului se găsesc vase sanguine şinervi.

Pe lângă ţesutul muscular striat, în structura organismului se maiîntâlneşte ţesutul muscular neted şi ţesutul muscular striat.

Ţesutul muscular neted intră în structura organelor interne,activitatea lui nefiind supusă voinţei şi el este format din celule fusiforme cunucleul ovoid dispus central. Celulele au o structură omogenă şi suntdispuse astfel încât partea cea mai subţire a unei fibre vine în contact cumijlocul mai gros al fibrelor vecine.

Grăsimea reprezintă un component principal al carcasei, situându-sepe locul doi ca pondere în substanţa uscată. Ea este formată din ţesut adipos,în care celulele conjunctive s-au transformat în celule grase prin acumularede grăsime. La majoritatea speciilor de mamifere domestice grăsimea sedepune subcutanat şi în interiorul organismului, respectiv în jurul vaselor, alrinichilor şi pe mezenter. La suine grăsimea subcutanată formează un stratcontinuu gros de 4-20 cm (slănina), iar grăsimea din jurul rinichilorformează, într-o stare avansată de îngrăşare, depozitul de osânză.

La suine şi la unele rase de taurine specializate pentru carne,grăsimea se infiltrează între fibrele musculare, fenomen cunoscut subdenumirea de perselare, ce conferă cărnii o frăgezime, suculenţă şi o savoaredeosebită. La rasele mixte de taurine şi la ovine, grăsimea se depune întregrupele musculare, fenomen numit marmorare, perselarea producându-senumai într-un stadiu avansat de îngrăşare.

Pentru alimentaţia omului grăsimea constituie o sursă importantă deenergie ce poate fi utilizată uşor de organism. Compoziţia chimică agrăsimii, dată de natura acizilor graşi incluşi în structura moleculei degrăsime variază în funcţie de o serie de factori. Astfel, grăsimea din carne,comparativ cu cea din lapte este mai săracă în acizi graşi saturaţi cu catenăscurtă şi mai bogată în acizii palmitic şi stearic. Grăsimea de depunere estemai bogată în acizi graşi cu număr mare de atomi de carbon, comparativ cugrăsimea formată în celulele glandulare care conţine acizi graşi cu catenamai scurtă şi acizi graşi volatili.

Din datele privind conţinutul în acizi graşi ai grăsimii în funcţie despecie (tabelul 2.4) rezultă existenţa unor deosebiri evidente între grăsimeaprovenită de la bovine şi porcine comparativ cu cea de la ovine.

49

După cum se poate observa longevitatea variază mult în raport cuspecia, iar în cadrul speciei, în raport cu rasa şi individul. În afara acestorfactori de ordin genetic, longevitatea şi mai ales durata de exploatare aanimalelor este mult influenţată de condiţiile asigurate în perioada decreştere a animalelor, de modul de exploatare şi de condiţiile asigurate înperioada de exploatare.

Ţesutul adipos, la unele specii este colorat ca urmare a depuneriiunor pigmenţi din furaje, carotenul la taurine, xantofila la păsări.

Calitatea cărnii depinde în principal de compoziţia chimică,însuşirile fizice şi organoleptice şi valoarea nutritivă a acesteia.

Tabelul 2.4

Conţinutul grăsimii în acizi graşi în funcţie de specie(după E. Raicu)

Acidul Porcine Taurine OvineLauric - 0 – 0,2 -Miristic 0,7 – 1,1 2 – 8 1 – 4Stearic 12 – 16 14 – 19 20 – 28Palmitic 26 – 32 34 – 43 20 – 28Arahidic - 0,4 – 1,3 -Miristoleinic 0 – 0,3 0,4 – 0,6 -Palmolinic 2 – 5 1,9 – 2,7 -Oleinic 41 – 51 39 – 50 36 – 47Linolenic 0 – 1 0 – 0,5 -Arahidonic 0,4 - 3 0 – 0,5 -

Compoziţia chimică a cărnii este determinată de raportul dintreţesuturile ce o alcătuiesc (muscular, adipos, conjunctiv, nervos , vascular).Datorită acestui fapt, diferenţele cele mai mari în compoziţia cărnii suntdatorate în principal de starea de îngrăşare a animalelor şi mai puţin despecie (tabelul 2.5).

Totodată se constată variaţii în compoziţia chimică a cărnii în funcţiede vârstă, iar la acelaşi individ în funcţie de regiunea anatomică a carcasei.

ProteineleCarnea conţine în medie 18-22 % proteine, valoarea acestora variind

în funcţie de vârstă, starea de îngrăşare, specie, etc. În ţesutul muscular 80% din proteine de găsesc în sarcoplasmă şi sunt reprezentate de: miogen,globulină şi mioglobulină În nucleii celulari, principala substanţă proteicăeste dezoxiribonucleoproteida.

Lipidele sunt alcătuite din gliceride, fosfolipide şi colesterine, şi segăsesc atât în fibrilele musculare şi ţesutul conjunctiv din structuramuşchiului (endomisium şi perimisium) şi mai ales în ţesutul gras dindepozitele subcutanate şi viscerale (99 %).

Lipidele din carne sunt formate aproape în exclusivitate de gliceride(99 %) şi cantităţi mici de fosfatide (0,5 %), colesteride (0,3 %), pigmenţicarotenoidici şi vitamine liposolubile.

Raportul în care se află acizii graşi diferă în funcţie de specie, stareade îngrăşare şi natura furajelor administrate, la animalele grase predominând

50

acizii graşi nesaturaţi (oleic, linoleic). Acizii graşi volatili şi substanţeleextractive ale ţesutului muscular conferă cărnii aroma caracteristică fiecăreispecii.

Substanţele extractive din carne difuzează în apă şi sunt reprezentatede substanţele extractive azotate (creatină, fosfocreatină, carnozină, etc.) şineazotate (glicogenul, acidul lactic, etc.). Ele se găsesc în cantităţi reduse, înmuşchi reprezentând 2,6 %.

Substanţele minerale din carne variază în raport cu starea deîngrăşare şi cu specia. La animalele slabe procentul de săruri minerale estede 1 – 1,2 %, în timp ce la animalele grase este de 0,5 – 0,8 %.

Cele mai frecvente macroelemente din corpul animal sunt: Ca, Na, P,Cl, Mg, K, iar dintre microelemente: Fe, Mn, Cu, Al, Co, Fierul se găseşteîn cantităţi mai mari în hematii, iar calciul şi fosforul în oase.

Tabelul 2.5

Compoziţia chimică a cărnii la diferite specii,în funcţie de starea îngrăşării

Conţinutul cărniiSpecia şicategoria

Starea deîngrăşare Apa Proteine Lipide Substanţe

minerale

Calorii/100 g

Bovineadulte

GrasăMedieSlabă

62,568,374,0

19,220,021,1

17,310,73,8

1,01,11,1

236,6181,5121,0

Tineretbovin

GrasăMedieSlabă

64,868,074,4

18,620,021,0

15,611,03,5

1,01,01,1

221,3184,3110,5

Porcineadulte

GrasăMedieSlabă

49,165,172,6

15,119,020,1

35,015,06,3

0,80,91,0

387,4217,4141,0

Ovine adulte GrasăMedieSlabă

57,264,875,0

14,317,020,2

27,517,24,0

1,01,01,0

314,4229,6119,2

Miei GrasăMedie

61,072,0

18,021,0

20,16,1

0,90,9

260,7142,8

Găini III

65,570,9

19,821,4

13,76,8

1,00,9

203,6151,0

Pui de găină III

67,782,1

19,822,8

11,54,0

1,21,1

188,1130,6

Curcani III

60,068,8

19,922,0

19,18,0

1,01,2

259,2172,8

Raţe III

49,458,7

12,017,5

37,022,9

0,60,9

297,4300,4

Boboci deraţă

III

56,663,0

15,816,9

26,819,2

0,80,9

314,0247,8

Gâşte III

43,359,4

1,261,9

3,122,0

0,80,9

404,8281,5

Boboci degâscă

III

52,967,6

16,820,3

29,811,4

0,50,7

346,0189,2

Crap decrescătorie

- 70,5 17,62 12,33 0,89 180,0

Crap sălbatic - 77,0 19,10 2,85 1,05 180,0

VitamineleCarnea reprezintă o sursă valoroasă de vitamine, în special pentru

vitaminele complexului B şi vitaminele liposolubile: A, D, E şi K. Din

51

cadrul vitaminelor complexului B, în cantitate mai mare se găsesc:riboflavina (B2), piridoxina (B6), ciancobalamina (B12) şi acidul folic.

Însuşirile fizice ale cărnii deţin o mare importanţă în apreciereacalităţii acesteia. Acestea sunt reprezentate de valoarea pH-ului, culoare,frăgezime, suculenţă şi consistenţă.

pH-ul exprimă starea biochimică a muşchiului, oferă indicaţii asuprarezervei de glicogen, de ATP şi asupra capacităţii de reţinere a apei. Lacarnea caldă, normală, valoarea pH-ului variază, în funcţie de specie, între6,80 -7,20.

Culoarea este dată de intensitatea pigmenţilor din muşchi, respectivde mioglobină şi hemoglobină, şi influenţează calitatea comercială a cărnii.Intensitatea şi nuanţa culorii variază în funcţie de specie, vârsta animalului,regimul alimentar şi grupa musculară. Astfel, din cadrul muşchilor scheleticicea mai deschisă culoare o are Longissimus dorsi la mamifere şi muşchiipectorali la păsări.

Pe specii, culoarea cea mai închisă o are carnea de cal, urmată înordine descrescândă de cea de taurine, ovine, porcine şi iepure.

În funcţie de vârstă, intensitatea culorii este mai deschisă la tineret şise închide cu înaintarea în vârstă.

Frăgezimea, suculenţa şi consistenţa cărnii sunt caracteristiciasociate şi strâns corelate ce exprimă calitatea cărnii. Ele se determină cuajutorul unor aparate speciale, care măsoară rezistenţa cărnii la sfâşiere,rupere, secţionare sau strivire.

Valoarea nutritivă a cărnii este determinată de ansamblul însuşirilorfizico-chimice, bacteriologice şi organoleptice precum şi de gradul dedigestibilitate. Conţinutul în proteine, lipide şi apă conferă valoarea calorică,care depinde de o serie de factori, ca: starea de îngrăşare, specia, rasa,regiunea carcasei, vârsta, etc.

Valoarea biologică a cărnii este determinată de conţinutul în proteineşi aminoacizi esenţiali, de conţinutul în lipide perifibrilare şi perifasciculareşi de bogăţia în vitamine şi săruri minerale.

Coeficientul de digestibilitate al componentelor cărnii este foarteridicat, fiind de 96-98 % în cazul proteinelor, de 88-92 % la grăsimea debovine şi ovine şi de 92-96 % la grăsimea de la celelalte specii.

Caracteristicile organoleptice pe baza cărora se apreciază calitateacărnii sunt: culoarea, mirosul, gustul, aroma, suculenţa, frăgezimea,consistenţa, perselarea şi marmorarea, depunerile de grăsime şi aspectulmăduvei.

Datorită faptului că unele însuşiri (suculenţa, frăgezimea, culoarea)se determină cu ajutorul unor aparate de laborator sunt considerate şicaracteristici fizice.

Mirosul şi gustul cărnii depind de conţinutul acesteia în compuşi cusulf, de proporţia acizilor graşi, de substanţele extractive neazotate şiconţinutul în amoniac. Cu cât conţinutul cărnii în sulf şi amoniac este maimare cu atât gustul şi mirosul cărnii este mai puţin plăcut. Mirosul şi gustulsunt influenţate în mare măsură de particularităţile furajării, de specie, sex şivârstă.

Spre deosebire de ovine, suine şi cal, carnea de taurine nu are gust şimiros aparte. Carnea de ovine, mai ales a raselor neameliorate, are un miroscaracteristic ce atrage refuzul unei părţi din consumatori. Starea de îngrăşarediminuează mirosul specific, care prin procesul de ameliorare a raselor s-adiminuat mult. Carnea de porc are un miros uşor specific care se

52

accentuează în cazul animalelor îngrăşate în colectivităţi mari şi aglomeratesau în cazul hrănirii cu nutreţuri combinate ce conţin cantităţi mari de şrotde floarea - soarelui şi făinuri animale

Dacă la taur şi berbec carnea nu prezintă gust şi miros caracteristicsexului, la vier şi ţap aceasta nu se poate consuma din cauza gustului şimirosului amoniacal neplăcut, imprimat de secreţia glandelor sexuale.

După ovine carnea de bivol are un gust şi miros mai puţin plăcut.Carnea de cal are un gust uşor dulceag, mirosul specific apărând numai laanimalele bătrâne.

Factorii care influenţează producţia de carneÎn aprecierea şi controlul producţiei de carne distingem:$ producţia individuală de carne;$ producţia totală de carneI. Factorii care influenţează producţia individuală de carneProducţia individuală de carne este influenţată de greutatea vie,

randamentul la tăiere şi gradul de îngrăşare al animalelor.La rândul lor factorii care influenţează producţia individuală de

carne sunt factorii genetici sau endogeni (specie, tip morfoproductiv, rasă,vârstă, sex) şi factorii de mediu sau externi reprezentaţi de factoriitehnologici (alimentaţie, îngrijire) şi factorii climatici (temperatură,umiditate, lumină, presiune atmosferică, etc.).

Greutatea vie a animalelor destinate sacrificării determină în primulrând cantitatea de carne, animalele cu o greutate corporală mare furnizeazăşi o cantitate mare de carne. Greutatea vie a animalelor diferă foarte mult înfuncţie de specie, de tipul morfoproductiv, rasa şi vârsta animalului. Înfuncţie de specie, taurinele au cea mai mare masă corporală, iar în funcţie derasă, greutatea corporală cea mai mare o realizează rasele specializate pentruproducţia de carne (Charolaise, Chianina, etc.). La ovine, animalele adultedin rasele de carne au greutatea de 80-100 kg, comparativ cu 40 - 50 kg lacele din rasele de lână şi lapte.

Randamentul la tăiere se determină după sacrificare, jupuire şiîndepărtarea capului, picioarelor de la genunchi şi jarete în jos şi a organelorinterne cu excepţia rinichilor la unele specii. Corpul debarasat de acestepărţi poartă denumirea de carcasă. Prin despicarea carcasei pe mijloculcoloanei vertebrale şi a sternului rezultă jumătăţile de carcasă sausemicarcase. La taurine pentru o manipulare mai uşoară, semicarcasele seîmpart în sferturi.

Randamentul la tăiere reprezintă raportul procentual între greutateacarcasei şi greutatea animalului viu. El se calculează în mod curent înindustria cărnii, luându-se în considerare la stabilirea preţului animalelorachiziţionate şi în controlul producţiei de carne.

R = 100!v

c

G

G

în care: R = randamentul la tăiere; Gc = greutatea carcasei; Gv = greutatea animalului viu înainte de sacrificare.Randamentul la tăiere variază în funcţie de o serie de factori dintre

care mai importanţi sunt: specia, vârsta, starea de îngrăşare. Lamonogastrice (porcine, păsări) randamentul la sacrificare este mai mare (70-80 %), la rumegătoare (bovine, ovine) este mai scăzut (40-60 %) ca urmare

53

a tubului digestiv mai voluminos (prestomacele) şi conţinutul mai mare defuraje şi apă.

În funcţie de tipul morfoproductiv, randamentul la sacrificare lataurinele din rasele de carne este de 60 - 65 %, la rasele mixte 53 - 58 % şila cele de lapte 43 - 54 %. La ovinele din rasele de carne - lână (Corriedale,Romney-Marsch) randamentul la tăiere este de 55-58 %, la cele din raselede lână (Merinos) de 45 -48 % şi la cele din rasele de lapte – carne - lână(Ţigaie, Ţurcană) de 40 - 43 %.

La aceeaşi specie şi categorie de vârstă starea de îngrăşareinfluenţează pozitiv randamentul la sacrificare (tabelele 2.6 şi 2.7).

În funcţie de vârstă, la aceeaşi stare de îngrăşare, randamentul estemai ridicat la animalele tinere faţă de cele adulte.

Randamentul la tăiere depinde şi de gradul de plenitudine cu furaje şilichide al tubului digestiv în momentul sacrificării, impunându-se o dietă deminimum 12 ore înainte de sacrificare pentru ca o bună parte din conţinutultubului digestiv să se elimine.

Tabelul 2.6

Randamentul minim pe calităţi la bovine şi ovineCalitateaCategoria de vârstă şi greutate

I II IIIBovine adulte 51,5 47,5 43,0Tineret bovin – sub 340 kg 51,0 48,0 42,0

- între 341 – 400 kg 51,5 49,0 43,0- peste 400 kg 52,5 49,5 43,0- viţei (taurine, bubaline) 51,5 47,0 -

Oi şi capre adulte – cu lână 41,5 39,0 37,0- fără lână 42,5 40,0 38,0

Batali 48,0 46,5 43,0Miei îngrăşaţi peste 30 kg – culână

43,0 - -

- fără lână 43,5 - -Tineret ovin îngrăşat 20-30 kg –cu lână

42,5 - -

- fără lână 43,0 - -Miei reformaţi 50,0 - -

Tabelul 2.7

Randamentul minim la porcine

Categoria degreutate

Porci jupuiţi Porci opăriţi

Peste 130 kg 76,5 80,5121 – 130 kg 76,2 80,0111 – 120 kg 76,0 79,0101 – 110 kg 74,0 78,090 – 100 kg 72,5 76,580 – 89 kg 68,0 73,0

54

60 – 79 kg - 70,030 – 59 kg - 68,0sub 30 kg - 65,0

Gradul de îngrăşare influenţează atât greutatea vie a animalului, câtşi randamentul la tăiere. Totodată el influenţează şi calitatea cărnii princonţinutul mai ridicat în grăsime. Întrucât gradul de îngrăşare influenţeazăatât cantitatea cât şi calitatea cărnii se impune ca toate animalele destinatesacrificării să fie pregătite în prealabil prin recondiţionare sau îngrăşare.

II. Factorii care influenţează producţia totală de carneProducţia totală de carne constituie un indice economic foarte

important ce se apreciază în fiecare unitate de producţie, pe zone teritoriale,pe sectoare, pe ţară sau pe plan mondial.

Ea se exprimă prin cantitatea de masă vie a animalelor destinatetăierii sau prin cantitatea de carne în carcasă. Se poate exprima la 100 hateren agricol, când dorim să evidenţiem gradul de intensivizare a producţieide carne sau la 1000 de locuitori când se urmăreşte să se aprecieze nivelulde trai.

Producţia totală de carne este influenţată în principal de doi factori:producţia individuală de carne şi de numărul animalelor destinatesacrificării.

Producţia individuală de carne influenţează producţia totală de carneprin masa vie a animalelor destinate sacrificării şi prin randamentul lasacrificare.

Masa vie a animalelor destinate sacrificării variază în funcţie despecie, de categoria de vârstă, de energia de creştere a materialului biologic,de tehnologia de creştere şi îngrăşare, precum şi de cerinţele pieţii.

În general, în producţia de carne atât la noi cât şi pe plan mondial seare în vedere relaţia dintre greutatea corporală şi calitatea cărnii urmărindu-se asigurarea unei economicităţi maxime. Corespunzător speciei şitehnologiei de producţie aplicată, greutatea de sacrificare la puii de carneeste de 1,450 - 1,800 kg la 6 - 8 săptămâni, la tineretul ovin îngrăşat 35 - 40kg, la porcine îngrăşate pentru carne 105 - 120 kg, la îngrăşarea mixtă 130 -150 kg, iar în îngrăşarea pentru grăsime 180 kg.

La taurine masa de valorificare a animalului viu este de 130 - 150 kgla viţeii pentru carne albă, 450 - 550 kg la tineretul îngrăşat intensiv însistemul baby-beef.

Pe plan mondial la taurine masa vie de sacrificare este de 360 - 400kg cu variaţii foarte mari între continente şi ţări. Astfel, la tineret în ţări caS.U.A., Japonia, Belgia, Franţa, greutatea la sacrificare este de 450 kg, întimp ce în ţări din Asia, Africa se situează sub 250 kg, iar la noi este de 320kg la tineretul bovin şi de 500 kg la bovinele adulte.

Randamentul la sacrificare influenţează producţia efectivă de carne.El variază în funcţie de specie, rasă, vârsta animalului şi starea de îngrăşarea acestuia. La păsări este situat între 75 - 80 %, la taurine între 46 - 60 %, iarla ovine între 43 - 55 %.

Numărul de animale destinate sacrificării, alături de producţiaindividuală de carne, determină producţia totală de carne care, în fapt, esterezultatul produsului dintre cei doi factori.

Numărul animalelor destinate sacrificării este influenţat de cerinţelede consum, de baza tehnico-materială existentă, de intensitatea de

55

exploatare a animalelor şi de evoluţia efectivelor de animale care poate fistaţionară, ascendentă sau descendentă.

Pe plan mondial efectivul de animale destinate sacrificării prezintăvariaţii considerabile de la un continent la altul, de la o ţară la alta. Astfel, lataurine numărul de animale sacrificate reprezintă 18,5 % din efectivul total.

2.3.4. Producţia de ouă.

Printre produsele principalele care se obţin de la păsări se numără şiproducţia de ouă. Oul constituie un excelent aliment în hrana omului,datorită însuşirilor sale organoleptice. Dintre speciile producătoare de ouă,pentru hrana omului interesează numai ouăle de găină, deoarece auproprietăţi chimice şi dietetice foarte bune.

Ca produs alimentar valoros, oul conţine într-un volum mic, ocantitate mare de substanţe nutritive şi o mare digestibilitate, aşa cum este şila lapte. În compoziţia sa chimică, un ou de găină conţine 27 % substanţăuscată, restul de 37 % fiind apă (tabelul 2.8).

Tabelul 2.8

Compoziţia chimică a ouălor la diferite specii

Conţinutul procentual în :Specia

Apă Proteine Grăsimi Glucide Cenuşă

Kcal/kg

Găină 73,2 13,4 11,4 0,9 1,1 1642

Curcă 73,7 13,4 11,3 0,8 0,9 1647

Raţă 69,8 13,0 14,8 1,4 1,0 1890

Gâscă 69,8 13,0 13,9 1,3 1,1 1822

Bibilică 73,0 13,0 12,0 1,0 1,0 1687

Producţia de ouă se stabileşte prin controale efectuate global înfermele de exploatare şi individual în fermele de selecţie.

Controlul global, constă în numărarea şi înregistrarea zilnică aouălor, fără să se ţină seama de păsările de la care provin. Pe această bază,se pot stabili:

- producţia pe an avicol (suma ouălor recoltate zilnic);- producţia pe cap de pasăre furajată.Controlul individual se execută cu ajutorul "cuibarelor capcană",

utilaj care permite să se cunoască ouăle produse de fiecare pasăre.În acest fel, se poate stabili producţia individuală de ouă a păsărilor

pe an avicol, criteriu foarte important în lucrările de selecţie.Exprimarea producţiei de ouă se face fie în număr de ouă, fie în kg-

masă produsă anual sau într-o perioadă de timp.Aprecierea nivelului productiv se realizează şi prin calcularea

producţiei de ouă realizată într-o unitate de timp, cu ajutorul intensităţii deouat, astfel:

T

PI

!"

100 în care: I = intensitatea de ouat; P = producţia de ouă în perioada respectivă; T = numărul de zile al perioadei.

56

Evidenţa producţiei de ouă se ţine în registrele de selecţie sau înfişele de ouat lunare.

Formarea şi structura ouluiComponentele oului se formează în ovar şi de-a lungul căilor

genitale.Gălbenuşul, care este de fapt ovulul matur, se formează în ovar, în

stratul cortical, şi conţine ovulul matur şi vitelusul (gălbenuşul). El esteexpulzat în pavilionul trompei de unde prin mişcări de rotaţie trece pringâtul trompei şi ajunge în oviduct. În acest proces fiziologic intervine F.S.H.(hormonul foliculostimulator) şi L.H. (hormonul luteinizant), hormonielaboraţi de către hipofiză, sub influenţa factorului lumină.

Gălbenuşul se formează concomitent cu maturarea ovocitului,producerea de vitelus începe în foliculul primar care se transformă succesivîn folicul secundar şi terţiar. În primele două faze ritmul de acumulare avitelusului, este lent, el accelerându-se la foliculul terţiar, care în decurs de 6- 8 zile atinge dimensiunea maximă (Fig.2.8).

Figura 2.8–Structura oului

Albuşul, al doilea component al oului se formează în cameraalbuminogenă, începând chiar de la gâtul trompei şi continuând de-a lungulcamerei albuminogene (oviductului).

Din primul strat de albuş dens, produs în porţiunea de sus aoviductului, se formează prin răsucire şalazele de la cele două capete alegălbenuşului care îndeplinesc rolul de resorturi ce suspendă gălbenuşul şi-lţin centrat. Acesta continuă mişcările de rotaţie pe axul celor două şalaze şise înveleşte într-un nou strat de albuş.

Între aceste două straturi de albuş dens se interpune un strat mai densde mucină şi unul de albuş fluid.

Depunerea de albuş fluid peste al doilea strat de albuş dens continuăîn istm după care se depun cele două membrane cochiliere: una uterinănumită viscerală, care aderă intim la albuş şi o a doua externă, parietală, cese ataşează la coajă. După cum se observă, albuşul este constituit din 4straturi: două dense şi două fluide.

Oul îşi desăvârşeşte procesul de formare în uter prin formarea cojiiminerale în urma depunerii de săruri de calciu şi fosfor sub influenţa

Disc germinativLate braCuticula Vitelus alb

.Vitelus galbenMembranăviielină

Şalaza F l u i d

Coaja

A tb u s de nsMembranacochilierainterna

Membrcnqcochilierfi .externa

57

hormonilor estrogeni şi în prezenţa vitaminelor D şi E. Tot în uter estesecretată cuticula care acoperă coaja minerală şi are o compoziţie chimicăsimilară cu membranele cochiliere şi care, în contact cu aerul, se întăreşte.

Eliminarea oului. După formarea oului, urmează trecerea acestuia învagin, iar prin mişcări perisaltice ale uterului şi apropierea anusului deorificiul vaginal are loc expulzarea oului în mediul extern, fără a ajunge încontact cu conţinutul cloacal. Timpul de formare a oului, de la ovulaţie pânăla expulzare, este de 24 - 26 ore. Gălbenuşul rămâne în trompă aproximativ15 - 18 minute, traversează camera albuminogenă (oviductul) în 3 ore,istmul în 75 de minute şi uterul în 18 - 22 de ore. La majoritatea găinilor dinrasele specializate pentru ouă, durata de formare a oului este mai scurtă de24 de ore (22 - 23 ore) astfel că acestea depun în fiecare zi câte un ou,favorizându-se realizarea unor serii lungi de ouat fără intervale de pauză.

Păsările care produc o cantitate mare de ouă se remarcă prinintensitatea mare a ouatului. Aceasta presupune serii de ouat cât mai lungi şiintervale între serii cât mai scurte şi cât mai puţine.

Seria reprezintă numărul de ouă produse fără întrerupere. Înliteratura de specialitate se citează cazuri de găini şi raţe care au realizatserii de câte 365 de ouă într-un an calendaristic şi chiar serii de 500 de ouă.

Compoziţia chimică a oului influenţează direct calităţile şi valoareanutritivă a oului.

Tabelul 2.9Ponderea componentelor principale ale oului la principalele

specii de păsăriAlbuşul Gălbenuşul CoajaSpecia Greuta

tea oului(g)

g % G % G %

Găină 50 – 60 25 – 35 50 – 60 15 – 25 30 – 40 4 – 8 6 – 15

Raţă 60 – 70 30 – 38 45 – 55 20 – 30 30 – 45 6 – 9 10 – 13

Gâscă 150 –200

70–120 45 – 58 45 – 80 30 – 40 15 – 30 10 – 15

Curcă 60 – 90 35 – 50 55 – 60 20 – 30 25 – 35 6 – 10 10 – 13

Bibilică 40 – 45 15 – 25 43 – 55 14 – 18 33 – 41 5 – 8 12 – 18

Se constată din datele de mai sus, că nu sunt diferenţe semnificativeîntre specii, privind proporţia în care intră fiecare din cele două componentecomestibile în structura oului. La găină şi curcă gălbenuşul are o mai marepondere în structura oului, comparativ cu celelalte specii.

Datele privind compoziţia componentelor comestibile ale oului laspeciile de păsări domestice evidenţiază deosebiri evidente de conţinut atâtîntre cele două componente de la aceeaşi specie cât şi între acelaşicomponent la specii diferite. În ambele cazuri cele mai mari diferenţe seînregistrează la lipide. Gălbenuşul, componenta cea mai bogată în lipide,conţine o cantitate mai mare de substanţe proteice decât albuşul.

Substanţele proteice se găsesc în cantitate mai mare în gălbenuş 16 -18 % faţă de 10,3 - 11,6 % în albuş. Ele sunt alcătuite din ovoviteline 78 %,ovaviteline 21 % şi fosfovitina la gălbenuş şi numai ovalbumina la albuş (70% cristalizată şi 9 % necristalizată).

În medie pe total albuş şi gălbenuş substanţele proteice au o valoarede 13 % la toate speciile de păsări.

58

Lipidele au valori ridicate în gălbenuş şi se află numai sub formă deurmă în albuş. Ele sunt alcătuite din trigliceride 65 %, fosfolipide 31 % şi 4% colesterol.

Din cauza procentului ridicat de grăsime, mai ales trigliceride şicolesterol, oul este incriminat în producerea bolilor cardiovasculare.

Vitaminele se găsesc în cantitate mare în ou. Dintre celehidrosolubile se găsesc vitaminele din grupa B, vitamina H, vitamina PP, iardintre cele liposolubile, vitamina A (0,96 mg/100 g gălbenuş), vitamina D şiK.

Calităţile fizice ale oului se apreciază atât în stare integră cât şi dupăspargere, când se examinează cele două componente principale.

În stare integră se examinează forma, culoarea, mirosul şi aspectuligienic al cojii şi se determină greutatea, rezistenţa la spargere, greutateaspecifică şi porozitatea.

După spargere se determină calităţile organoleptice ale oului fiert sauprăjit în ulei, respectiv mirosul, culoarea gălbenuşului prin comparare cuculori etalon (scara Roche).

Factorii care influenţează producţia de ouă se grupează în:$ factori genetici;$ factori de mediu.I . Din categoria factorilor genetici fac parte: specia; rasa;

individualitatea; sănătatea; clocitul; năpârlirea.SpeciaGăina, filogenetic are o capacitate de înmulţire mai mare decât alte

specii şi în plus, a beneficiat de un interes mai mare din parteaamelioratorilor. Datorită ciclului scurt de reproducţie şi prolificităţii ridicate,s-a pretat foarte bine şi pentru experimentele de genetică. Această specie areserii lungi de ouat şi pauze scurte. Prin selecţie, la rasele ouătoare (rasaLeghorn), la liniile acestor rase şi la hibrizi s-a redus instinctul de clocit şinăpârlire, fenomene fiziologice ce determină stagnarea ouatului.

Hibrizii industriali dintre diferitele linii ale rasei Leghorn realizează270 -300 ouă în 12 - 13 luni.

Raţele au perioade mari de ouat, însă datorită faptului că oul estesusceptibil de contaminare cu salmonele, este mai puţin folosit în consum.

La curci producţia medie anuală este de 70 - 90 ouă, iar la gâşte, denumai 20 - 80 ouă pe an acestea fiind folosite numai pentru reproducţie.

Rasa influenţează producţia de ouă. Astfel, rasele specializate, degăină (Leghorn) realizează 240 - 270 ouă anual, în timp ce de la rasele grelese obţin numai 90 - 120 de ouă.

Individualitatea. La rasele neperfecţionate în direcţia producţiei deouă se constată o mare variabilitate, în schimb la rasa Leghorn, strictspecializată pentru ouă, la liniile şi hibrizii creaţi variabilitatea este mult mairestrânsă.

Starea fiziologică determinată de instinctul de clocit, procesul denăpârlire şi starea de sănătate influenţează producţia de ouă.

Instinctul de clocit. Act fiziologic, caracteristic speciei, prindomesticire s-a diminuat mult la unele specii cum este raţa, cu excepţiaraţelor leşeşti. Fenomenul este abolit şi la rasele de găini ouătoare, la carefrecvenţa clocitului este de numai 1 - 10 %, ca urmare a selecţiei şispecializării lor pentru producţia de ouă. La rasele mixte de găini acestprocent este mai ridicat 40 - 60 %. Starea de cloşcă durează 26 de zile laLeghorn, 51 zile la Rhode-Island şi 76 zile la rasa Plymouth-Rock. Dacă se

59

iau măsurile speciale de desclocit, aceasta se reduce la 20 - 21 de zile,ouatul reluându-se după 1 - 25 zile.

Ca regulă generală, păsările care clocesc au intensitatea ouatuluiscăzută şi ca urmare şi producţia anuală redusă. Prin selecţie perseverentă şiprin alte metode (hrană, stânjenirea reflexelor) acest instinct poate fidiminuat până la abolire.

Năpârlirea produce scăderea sau chiar sistarea ouatului. Întrecapacitatea de producţie a găinilor şi înlocuirea penajului există o relaţiedirectă, în sensul că cu cât găinile sunt mai bune ouătoare năpârlitul are loctoamna mai târziu.

În exploatarea intensiv-industrială a găinilor, prin asigurarea unorcondiţii optime şi constante de hrănire şi întreţinere se limitează foarte multfenomenul de năpârlire, care se declanşează după vârsta de 14 - 16 luni,când practic se încheie perioada de exploatare a păsărilor.

Vârsta păsărilor influenţează atât sub raport cantitativ cât şi calitativproducţia de ouă. Producţia cea mai mare se realizează în primul an de ouatdupă care scade anual cu 10 - 30 %. Cu cât producţia de ouă din primul aneste mai mare cu atât scăderea va fi mai accentuată în anii următori.

La raţe în schimb producţia este mai mare în al doilea an şi scade sublimitele rentabilităţii în al patrulea an de exploatare.

Sub raportul calitativ, în primul an de producţie, datorită utilizăriiunei părţi din hrană pentru creşterea corporală, ouăle sunt mai mici urmândca după atingerea greutăţii de adult acestea să crească în greutate.

Precocitatea ouatului are o mare importanţă pentru producţia de ouădeoarece influenţează atât durata perioadei neproductive a păsării cât şinivelul producţiei.

Precocitatea ouatului diferă mult în funcţie de tipul productiv, iar încadrul acestuia de la o rasă la alta.

Cu cât găinile încep ouatul mai devreme cu atât vor fi mai buneouătoare, producţiile cele mai mari realizându-le hibrizii care încep ouatul lavârsta de 125-150 de zile.

Intensitatea ouatului reprezintă producţia relativă de ouă obţinutăîntr-o perioadă de timp stabilită arbitrar. Cu cât ciclurile de ouat sunt mailungi iar pauzele dintre acestea mai puţine şi mai scurte, cu atât intensitateaouatului este mai mare.

Se calculează după următoarea formulă:

I = 100!T

P

în care: I = intensitatea ouatului; P = producţia medie individuală de ouă; T = numărul de zile care formează perioada.

De exemplu, dacă în luna martie producţia medie individuală a fostde 28 de ouă, înseamnă că intensitatea de ouat este egală cu 90 %.

Între intensitatea ouatului pe anumite perioade şi producţia anuală,există o corelaţie pozitivă de diferite valori. Astfel, după Gh. Ştefănescu şicolaboratorii, între intensitatea ouatului din primele 60 de zile şi producţiaanuală de ouă există o corelaţie de + 0,62.

Intensitatea ouatului, este un caracter ereditar cu valori alecoeficientului de heritabilitate (h2) cuprins între 0,06 - 0,22.

Pauza de iarnă a ouatului se manifestă, de regulă, de la fineletoamnei până la finele iernii.

60

Ea se prezintă sub forma unui interval de diferite mărimi, sau ca osuccesiune de intervale şi serii scurte de ouat. Între pauza de iarnă şiproducţia numerică de ouă există o corelaţie negativă. Pauza de iarnă este uncaracter filogenetic puternic consolidat ereditar. La găina sălbatică pauza deiarnă se manifestă constant şi în proporţie de 100 %, în timp ce la raselespecializate pentru ouă, în condiţii de creştere intensivă, nu se constată opauză de iarnă.

II. Factorii de mediuDin cadrul acestora alimentaţia are influenţa cea mai mare.

Alimentaţia insuficientă, care nu asigură decât funcţiile vitale, duce lastagnarea ouatului sau, în situaţii mai bune, poate asigura serii scurte de ouatşi ouă mai mici.

Cerinţele de hrană sub raport cantitativ şi calitativ diferă foarte multîn funcţie de sistemul de exploatare. Comparativ cu sistemul gospodăresc deexploatare în care păsările îşi pot completa necesarul de hrană şi principinutritivi din mediul extern (curţi, grădini, câmp), în sistemul intensiv-industrial furajul administrat trebuie să acopere integral cerinţele acestora.

Asigurarea necesarului de energie, proteine, vitamine şi săruriminerale condiţionează producţia cantitativă şi calitativă de ouă. Astfel, ocreştere a nivelului proteic al raţiei de la 9 % la 20 % determină, pe lângă ocreştere a procentului de ouat şi o creştere a greutăţii ouălor cu 7 g, iar unconţinut mai mic de 3,5 % calciu şi 0,5 % fosfor în furajul combinatfavorizează producerea de ouă cu coaja subţire sau chiar fără coajă.

Factorii climatici influenţează, de asemenea, viaţa şi productivitateapăsărilor crescute în sistem gospodăresc.

Practica milenară şi cercetările ştiinţifice au demonstrat că în afarăde caracterul ciclic, producţia de ouă are şi un caracter sezonier, ca oconsecinţă a variaţiei duratei zilei, lumină şi a temperaturii. Caracterulsezonier se înregistrează numai la găinile crescute în sistem extensiv. Ceamai scăzută producţie se obţine toamna târziu şi în primele două luni aleiernii, când zilele sunt mai scurte. Începând din luna februarie, curba devineascendentă, culminând în aprilie, se menţine apoi câteva luni, după carecoboară, ajungând toamna la valorile iniţiale.

Influenţa favorabilă a luminii asupra producţiei de ouă se datoreazăacţiunii sale asupra hipotalamusului, hipofizei şi gonadelor, care prinintermediul hormonilor gonadotropi, hormonilor foliculostimulator (F.S.H.)şi luteinizant (L.H.) stimulează maturarea foliculilor ovarieni, producereaovulaţiei şi formarea oului.

Caracteristicile curbei sunt determinate şi de faptul că strămoşiisălbatici ai păsărilor domestice depuneau ouă primăvara, când sunt cele maipropice condiţii de lumină, temperatură şi hrană pentru incubarea ouălor şicreşterea puilor. La rasele comune, mai puţin ameliorate aceastăcaracteristică este mai evidentă.

În sistemele industriale de creştere, cu hale în care se realizează unprogram de lumină şi un microclimat favorabil şi constant tot timpul anului,nu se înregistrează influenţa sezonului. În halele de ouat, temperaturaoptimă este de 12-130C, iar factorul lumină este controlat, durata luminiicrescând de la 8 ore până la 14 - 16 ore pe zi.

2.3.5. Producţia de lână şi păr.

61

Lâna reprezintă îmbrăcămintea piloasă a oilor, cu însuşiri textile.Este alcătuită din fibre, dispuse în şuviţe, ce servesc ca materie primă înindustria textilă şi a covoarelor. Fibrele încep să se formeze în a VIII-asăptămână a vieţii uterine, iar până la sfârşitul lunii a IV-a de gestaţie,acoperă întreg corpul fetusului.

Nu intră în categoria lânurilor, părul scurt şi gros de pe cap şiextremităţile membrelor, care formează jarul la ovine.

Totuşi la unele animale, deşi există deosebiri mari între lâna oilor şiprodusele acestor specii, în această grupă a lânurilor intră şi părul de cămilă,lamă, yac, capră, Angora şi iepurele de Angora (deoarece se bucură deproprietăţi textile).

Producţia de lână se stabileşte prin controale efectuate atât cantitativcât şi calitativ.

Controlul cantitativ se realizează prin cântărirea cojocului de lânătuns, operaţiune executată anual între 15 mai - 15 iunie, în funcţie decondiţiile climatice din zonă. Cantitatea de lână brută nespălată, depinde de:suprafaţa pielii, numărul de foliculi piloşi/cm2, extinderea lânii pe corp şilungimea fibrelor.

După cântărirea lânii nespălate şi spălate, se poate calcularandamentul la spălare (R) cu ajutorul formulei:

% &

b

s

L

LR

10017,1 !!"

în care: Ls = greutatea lânii spălate în kg; Lb = greutatea lânii brute, în kg; 1,17 = coeficient de recalculare la umiditatea stass, pentru

lânurile fine şi semifine

La principalele rase de ovine crescute la noi în ţară, randamentullânii la spălare variază astfel: 30 - 40 % la rasa Merinos, 40 - 60 % la rasaŢigaie şi 45 - 70 % la rasele Ţurcană şi Karakul.

Controlul calitativ se execută cu 2 săptămâni înainte de tuns (când seface bonitarea), apreciindu-se o serie de însuşiri ale lânii ca: lungimeaşuviţei, fineţea şuviţei, ondulaţia şi uniformitatea fibrelor, etc.

În general, producţia cantitativă şi calitativă de lână este influenţatăde o serie de factori, din care menţionăm: rasa, sexul, greutatea, alimentaţia,adăpostirea, etc.

Bazele morfofiziologice ale producţiei de lână.Fibra de lână constituie un produs al pielii de natură cornificată, ce

se formează în foliculii piloşi.Densitatea foliculilor piloşi pe unitatea de suprafaţă a pielii are un

grad ridicat de determinare genetică (h2 = 0,4 - 0,6). Ea este influenţată înmod hotărâtor şi de condiţiile de care beneficiază fătul în perioadaintrauterină şi postnatală. Întrucât densitatea fibrelor influenţează producţiade lână rezultă necesitatea acordării importanţei cuvenite atât factorilorereditari cât şi alimentaţiei în etapele de formare a foliculilor piloşi.

Macrosctructural fibra de lână este alcătuită din: tijă, rădăcină şifolicul pilos.

Tija fibrei reprezintă porţiunea fibrei ce depăşeşte suprafaţa pielii şiconstituie lâna propriu-zisă.

62

Rădăcina reprezintă partea fibrei implantată în piele. La extremitatearădăcinii se găseşte bulbul pilos care prin înmulţirea rapidă a celulelor de lanivelul său generează fibra de lână. Bulbul pilos de formă piriformă acoperăca un capişon papila fibrei ce asigură nutriţia bulbului pilos şi care esteformată din fibre conjunctive, vase sanguine şi terminaţii nervoase.

Foliculul pilos în formă de sac, înconjoară rădăcina fibrei şi estealcătuit dintr-o teacă fibroasă şi două teci epiteliale: externă şi internă. Teacafibroasă, de natură dermică, formează la nivelul concavităţii bulbului pilospapila fibrei. Teaca epitelială externă reprezintă o continuare a stratului luiMalpighi. Teaca epitelială internă aderă la rădăcina fibrei, făcând parte dinstructura acesteia, este generată şi ea de bulbul pilos şi se situează întrebulbul pilos şi deschiderea glandei sebacee.

Foliculul pilos are ca anexe: glande sebacee, glande sudoripare şimuşchiul erector al fibrei.

Glandele sebacee, în număr de 2 - 3 pentru fiecare fibră, sunt situateîn jurul bulbului pilos şi secretă sebumul, care se varsă la suprafaţa pielii,lubrefiind şi protejând fibra de lână.

Glandele sudoripare, sunt situate mai în profunzime decât celesebacee şi au rol în excreţie şi termoreglare.

Microstructural fibra de lână este alcătuită din trei straturi:cuticular, cortical şi medular (Fig. 2.9).

a b

Fig. 2.9. Structura microscopică a fibrei de lană (dupa A.Pop,)a) structura fibrei: 1) stratul cuticular, 2) stratul cortical, 3) stratul medular

b) diferentele structurale a categoriilor de fibre: 1) fibra moartă, 2) fibrăgroasă si lungă, 3) fibre intermediare, 4) fibre subţiri şi scurte

Stratul cuticular, este format din celule plate, cheratinizate, anucleateşi transparente. Are rol de protecţie a fibrei, conferindu-i luciu şimătăsozitate. La lâna fină celulele sunt dispuse inelar în jurul fibrei, iar lacea groasă pe circumferinţa fibrei sunt dispuse două-trei celule sub formă desolzi.

Stratul cortical, este alcătuit din celule cheratinizate, alungite şifuziforme. El determină grosimea fibrei şi îi conferă unele însuşiri:rezistenţa, elasticitatea, etc. La nivelul lui se pot întâlni spaţii intercelulareumplute cu aer (vacuole) şi pigmenţi intra şi extracelulari.

Stratul medular, întâlnit numai la fibrele groase de lână este situat înmijlocul fibrei şi este alcătuit din celule alungite şi pline de aer. Prezenţa luireduce rezistenţa fibrei, dar îi conferă proprietăţi termoizolante mai bune.

Ultrastructural cortexul este fomat din macrofibrile în alcătuireacărora intră mai multe microfibrile. La rândul lor microfibrilele sunt formatedin protofibrile, dispuse două central, iar restul amplasate în jurul acestora.

63

Însuşirile fizice şi tehnologice ale lânii.I. Însuşirile fibrei de lânăLa aprecierea fibrei de lână se urmăresc o serie de însuşiri cum sunt:# fineţea;# lungimea;# ondulaţia,# rezistenţa;# extensibilitatea,# elasticitatea;# plasticitatea.Fineţea este una dintre cele mai importante însuşiri pentru industria

textilă de ea depinzând modul de utilizare şi tipul de ţesături ce se potobţine.

Determinarea fineţei lânii, se face macroscopic şi microscopic.Obiectiv fineţea se apreciază prin măsurarea diametrului a cel puţin 50 - 100fibre şi calcularea mediei aritmetice. Subiectiv se apreciază prin palpareaunei şuviţe cu mâna sau a cojocului în întregime, lâna fină dă senzaţia demoale, în timp ce lâna groasă dă senzaţia de aspru.

După fineţe lânurile se clasifică în: fină 18 - 28 microni (Merinos),semifină 28 - 35 microni (Ţigaie, Corriedale), semigroasă 35 - 42 microni(Romney-Marsh), groasă peste 42 microni (Ţurcană).

Lungimea lânii se analizează din două puncte de vedere: lungimearelativă sau înălţimea şuviţei şi lungimea absolută.

Lungimea relativă este lungimea lânii în stare naturală, fărăîntinderea fibrelor. Cu ocazia bonitării lungimea se determină direct peanimal, prin măsurarea cu rigla de la piele la vârful şuviţei. Această însuşireeste urmărită în lucrările de selecţie. Coeficientul de heritabilitate are valoriridicate (h2 = 0,30-0,75).

Lungimea absolută reprezintă lungimea fibrei de lână întinsă, până ladispariţia ondulaţiilor. Este o însuşire care se determină în laborator pentrustudii şi activitatea de selecţie. Coeficientul de corelaţie fenotipică întrelungimea relativă şi absolută, la rasa Ţigaie este de + 0,49, iar la Merinos +0,98 (N. Camalesa, 1974).

Lungimea lânii este influenţată de factorii de mediu, dintre carehrana sub aspect calitativ şi cantitativ are un rol hotărâtor.

În funcţie de lungime în industria textilă lânurile se împart în:- Lâna de pieptene este lâna cu şuviţe mai lungi de 6,35 cm,

respectiv 10-14 cm lungime absolută şi se torc uşor în industria textilă.- Lâna de postav este lâna cu şuviţe sub 6,35 cm lungime care se

prelucrează mai greu şi din care în trecut se confecţionau postavuri.- Lâna de covoare este o lână grosieră cu lungimea mai mare de 14

cm, folosită pentru confecţionarea covoarelor, fiind necorespunzătoarepentru ţesăturile folosite în industria confecţiilor.

Ondulaţiile sunt o altă însuşire importantă a fibrelor de lână.Ondularea fibrelor este determinată de caracteristicile foliculilor piloşi.

După amplitudinea şi forma lor, ondulaţiile se clasifică în ondulaţiinormale, joase şi înalte. Sunt nedorite ondulaţiile în formă de măciucă careîngreunează foarte mult toarcerea firului, iar stofele obţinute sunt de calitateinferioară.

Extensibilitatea este dată de capacitatea de alungire, sub acţiuneaunei forţe de întindere, de la dispariţia ondulaţiilor până la ruperea fibrei.

64

Elasticitatea este proprietatea fibrelor de lână de a păstra formaimprimată de o anumită acţiune, cum ar fi călcarea stofelor şi confecţiilor cufierul cald.

Luciul este însuşirea fibrelor de lână, dată de capacitatea celulelorepiteliale de a reflecta lumina într-un anumit grad. Luciul fibrelor naturalese deosebeşte esenţial de luciul fibrelor artificiale, care prezintă un reflexmetalic.

Luciul depinde de factorii genetici. Sunt rase care produc lână cu unluciu pronunţat, cum sunt rasele de carne englezeşti, Lincoln şi Cheviot şirasa Merinos australian. De asemenea, pielicelele mieilor Karakul şi lânaacestei rase, au un luciu deosebit, din ea fabricându-se renumitele covoarede Buchara.

Mătăsozitatea este dată de senzaţia produsă la trecerea degetelorpeste lână sau ţesăturile din lână. Această proprietate este determinată, deasemenea, de structura cuticular al fibrei de lână. La fibrele subţiri de la rasaMerinos această însuşire este mai pronunţată.

II. Însuşirile şuviţei de lânăRolul esenţial al fibrelor de lână este de a proteja organismul

împotriva intemperiilor. În consecinţă, mai multe fibre de lână se grupeazăîn jurul unei fibre mai groase numită conducătoare şi formează fascicule.Fasciculele se unesc şi formează şuviţele. Datorită desimii, ondulaţiilor şiusucului, şi a unor fibre de legătură şuviţele se unesc între ele încât, lâna depe întreg corpul animal la tundere nu se împrăştie, ci rămâne întreagă,alcătuind ceea ce în limbajul curent se numeşte cojoc.

Şuviţele de lână pot avea forma conică sau prismatică.Şuviţa conică se întâlneşte la rasele cu lână groasă şi semigroasă. La

acestea şuviţele sunt alcătuite din două feluri de fibre: fibre subţiri şi scurte(20 - 28 microni şi 4 - 8 cm) şi fibre lungi şi groase (13 - 40 cm lungime şi60 microni grosime) care se împreună la vârful şuviţei, dându-i aspectulconic. Pe corpul animal şuviţele conice sunt aşezate una peste alta, ca ţiglelepe casă, ceea ce favorizează scurgerea apei.

Şuviţa prismatică se întâlneşte la rasele cu lână fină, de tip Merinos,Spancă şi chiar la rasele cu lână semifină. Aceste şuviţe sunt alcătuite dinfibre uniforme ca lungime.

Şuviţele în formă de con întors sau măciucată constituie un defect.Ele se întâlnesc mai rar şi se datorează unor anomalii ca: lipsa usucului,prezenţa fibrelor moarte sau a ondulaţiilor mai dese şi mai înalte spre vârfulşuviţei.

Aspectul exterior al şuviţei se observă când acestea se desfac cuambele mâini şi se examinează interiorul lor.

Prin îndepărtarea şuviţelor, se observă un spaţiu liber la nivelul pieliidenumit cărările pielii care poate fi mai mică sau mai mare în funcţie dedesimea lânii. Ca aspect şuviţele por fi clare când ondulaţiile sunt normale şiuniforme, iar elementele lânii (fascicolele, şuviţele, şuviscioarele) se potobserva distinct, semiclare când caracteristicile enunţate sunt mai puţinevidente, şuviţe în valuri caracteristice oilor cu lână semifină şi grosieră,având ondulaţii largi şi joase pe toată lungimea şuviţei.

Mai rar, se întâlnesc şuviţe cu aspect nedorit cum sunt: şuviţeîmpâslite, voalate (ondulaţii neregulate şi cu foarte puţin usuc), sau cuaspect de aţă (similar cu firul deşirat dintr-un tricotaj).

III. Însuşirile generale ale lâniiDintre aceste însuşiri menţionăm:

65

! desimea;! uniformitatea;! higroscopicitatea.Desimea lânii este în strânsă corelaţie cu cantitatea de lână produsă

de un animal. Ea variază mult de la o rasă la alta. Astfel, rasele de oi cu lânafină au între 3000 - 7000 fibre de lână/cm2, în timp ce rasele cu lâna groasăau numai 700 - 1200 fibre/cm2.

Desimea lânii este influenţată atât de factorii ereditari cât şi defactorii de mediu. Coeficientul de heritabilitate al acestei însuşiri are valoricuprinse între 0,23 - 0,42.

Dintre factorii de mediu, alimentaţia oilor gestante, îndeosebi înperioada embrionară şi fetală, are un rol hotărâtor în determinarea desimiifoliculilor piloşi.

Uniformitatea lânii se referă la calităţile fibrelor de lână şi aleşuviţelor de pe diferitele părţi corporale apreciindu-se fineţea şi lungimea.Cea mai fină lână se găseşte pe părţile superioare ale corpului. Pe celeinferioare şi mai ales pe cele posterioare (crupă, fese, gambă, coapsă) lânaeste mai groasă şi mai lungă. La lânurile fine nu trebuie să fie diferenţe maimari de 4 microni între fineţea lânii de pe aceste regiuni corporale.

Omogenitatea lânii exprimă uniformitatea fibrelor din componenţaşuviţei.

Higroscopicitatea lânii. Ca orice corp organic, lâna poate să absoarbăcantităţi variabile de apă la nivelul vacuolelor în stratul cortical. La lânurilenespălate această însuşire are valori cuprinse între 12 - 15 %, iar la lânurilespălate între 15 - 18 %. Până la 22 % nu sunt afectate calităţile lânii. Pesteaceste valori şi mai ales când se ajunge la 33 % (valoarea maximă ahigroscopicităţii) lâna îşi pierde din însuşiri şi se alterează. Umiditatea lâniise determină în laborator prin uscare la etuvă după tehnica consacrată.

Randamentul la spălare se calculează pe baza cantităţii de lână curatăşi uscată, după ce aceasta a fost debarasată de toate impurităţile: usuc,impurităţi vegetale, teroase, etc. şi recalculată la o umiditate de 17 % lalânurile fine şi semifine şi de 15 % la lânurile groase. Rezultatul acestoroperaţii se exprimă în procente, faţă de cantitatea brută stabilită înainte despălare.

Greutatea lânii spălate şi uscate x 17 R % = ------------------------------------------ x 100

Greutatea lânii brute uscate

Randamentul la spălare este influenţat atât de factorii ereditari cât şide cei de mediu. Dintre factorii ereditari amintim: rasa, linia. La rasele de oicu lâna fină aceasta este mai deasă, cantitatea de usuc este mai mare şirandamentul la spălare mai scăzut. În lâna acestor rase, impurităţile de oricenatură sunt reţinute cu mai mare uşurinţă. Randamentul la spălare variază larasele cu lâna fină între 28 - 45 %, la rasele cu lâna semifină între 40 - 60 %,iar la rasele cu lâna groasă între 45 - 68 %.

În cadrul raselor cu lână fină, s-au creat rase cu un randament marecum este Merinosul australian care are un randament la spălare de 60 %.Acest fapt demonstrează că factorii ereditari au mare influenţă îndeterminarea acestei însuşiri.

Randamentul se determină atât cu ocazia bonitării oilor şi la livrarealânii unităţilor prelucrătoare. Cu ocazia bonitării se determină direct pe

66

animal apreciindu-se în ansamblu dunga de impurităţi teroase, abundenţa,culoarea şi calitatea usucului.

La livrare randamentul la spălare se determină pe probe recoltate depe diferite regiuni corporale prin metoda de laborator sau prin spălareagospodărească a întregului cojoc.

Factorii care influenţează producţia de lână.Factorii care influenţează producţia de lână se grupează în:$ factori ereditari;$ factori de mediu.Dintre factorii ereditari, rasa, linia şi familia influenţează direct

producţia de lână. La rasele specializate în direcţia producţiei de lână, caurmare a selecţiei aplicate, foliculii piloşi sunt mai numeroşi pe unitatea desuprafaţă, suprafaţa pielii este mai mare datorită atât dezvoltării corporale,cât şi numeroaselor cute ale pielii. Extinderea lânii pe abdomen şi peextremităţile corpului determină, de asemenea, mărirea cantităţii de lână.

Producţia de lână este influenţată de sexul animalului, berbeciiproducând cu 30 - 60 % mai multă lână decât femelele.

Dintre factorii de mediu, hrana, prin cantitate şi calitate, influenţeazăîn mare măsură producţia de lână. Oile care sunt subnutrite, produc maipuţin de jumătate din producţia potenţială.

2.3.6. Producţia de piei şi pielicele.Prin jupuirea animalelor sacrificate, se obţin piei brute, care în urma

depilării şi prelucrării lor, constituie un produs deosebit de valoros pentruindustria pielăriei. Aceste piei se folosesc pentru confecţionarea deîmbrăcăminte, marochinărie şi harnaşamente.

Cea mai mare importanţă o prezintă pieile de bovine, ovine şicabaline.

Prin pielicele se înţeleg blăniţe obţinute de la mieii de rasă Karakul,Ţurcană – varietatea brumărie şi metişii acestora, sacrificaţi la vârsta de 1 -5 zile după naştere, ce prezintă un anumit buclaj şi luciu caracteristic.

În afară de pielicelele buclate specifice mieilor nou născuţi, maiexistă şi aşa-numitele pielicele cu părul aproape neted şi lucioase, provenitede la produşii rasei Karakul avortaţi cu 25-30 zile înainte de fătare, numiteîn comerţ "Breitschwanz".

Cele mai valoroase pielicele se obţin de la mieii rasei Karakul,comercializate sub denumirea de "astrahan". Ele pot avea culoarea neagră(82 - 84 %), brumărie, cafenie, piersicie, etc.

Valoarea comercială a pielicelelor este dată de:" suprafaţa lor (variază între 800 - 1600 cm2);" forma buclelor (tub, bob, tirbuşon, valuri, etc.);" gradul de închidere al lor (1/4, 1/2, 3/4, 1/1);" aspectul buclajului redat de uniformitatea, rezistenţa, elasticitatea, luciul,

desenul şi nuanţa de culoare a buclelor (Fig.2.10).

67

A

Fig. 2.10 Caracteristicile buclelor (dupăA.Pop)A – Structura buclei

B- Tipuri de bucle: 1) tub; 2) bob; 3) coame; 4) inel; 5) tirbuşon

Principalii factori care influenţează calitatea pielicelelor sunt: rasa,momentul sacrificării, modul de jupuire precum şi conservarea pielicelelor.

Observa3456 Obiectivul urmărit în exploatarea animalelor esterealizarea unor producţii din ce în ce mai mari în limitele unor parametriieconomici favorabili. Rezultă, deci, că exprimarea producţiei pe cap deanimal (producţia de lapte pe vacă furajată, producţia de ouă pe găinăouătoare, producţia de lână pe oaie tunsă) exprimă numai productivitateabiologică nu şi cea economică care include şi consumul specific (unităţinutritive sau kg furaj pe unitatea de produs) sau costul produsului.

TEST DE EVALUARE

1. Ce se în!'%'5'(.,"$(.,&-#1!"'(%*(*$"+*%'?Răspuns

Producţiile sunt rezultatul activităţii funcţionale a unor aparate,sisteme şi organe a căror activitate a fost intensificată ca urmare a acţiuniiconştiente a omului după domesticire. Prin selecţie, hrănire, adăpostire,gimnastică funcţională, dirijarea împerecherilor, omul a acţionat asupraanimalelor influenţând dezvoltarea organelor şi sistemelor funcţionale aleorganismului în direcţia dorită, respectiv a intereselor lui economice..

2. Preciza!" elementele care redau poten!"*%#%(.,&-#1/"7(%*(*$imale ?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:

68

1. Enumera!" factorii externi care condiţionează exteriorizareaproductiei de lapte la animale,:

a. Mulsul;b. Specia;c. Alimenta!"*;d. Rasa;e. AdăpareaRezolvare O O O O O

De rezolvat2. Indicati care sunt factorii care influen!'*2ă produc!"*( "$-"7"-#*%ă

de carne la animale:a. Greutatea;b. Vârsta;c. Randamentul la tăiere;d. Constitu!"*;e. Gradul de îngră�are.O O O O O

REZUMATUL TEMEI

În general, practica a demonstrat că între exteriorul animal şi tipulsău productiv există o corelaţie mai mult sau mai puţin strânsă. Fără însă aabsolutiza, se poate afirma că o anumită conformaţie corporală descrie unanumit tip de producţie (de lapte, de carne, de viteză, etc.), iar armoniadintre elementele de conformaţie exprimă, într-o oarecare măsură,potenţialul productiv al animalelor.

În principiu, aplicabilitatea practică a studiului exteriorului, poate firezumată la următoarele elemente: dă informaţii asupra dezvoltăriicorporale, conformaţiei şi tipului constituţional; furnizează date asupraprocesului de creştere; ajută la stabilirea identităţii, vârstei şi raseianimalelor; exprimă frumuseţea şi defectuozitatea animalului precum şiviciile şi tarele, starea de întreţinere şi sănătate.

Prin constituţie se înţelege totalitatea aspectelor morfologice,structurale şi de funcţionare care condiţionează tipul productiv şi capacitateade producţie a unui animal, precum şi puterea lui de rezistenţă la factoriinefavorabili de mediu.

Producţia animalelor este influenţată de factori genetici şi de mediu.Prin acţiunea conştientă şi perseverentă a omului asupra factorului genetic,prin mijloacele specifice ameliorării s-a reuşit ca animalele să capete sau să-şi îmbunătăţească în mod evident anumite însuşiri biologice, care, în moddirect sau indirect, influenţează producţia şi productivitatea acestora.

69

TEMA 3

REPRODUC!"#$$#%"&#'(')*$$+)&(,-".(

Unităţi de învăţare:Morfologia aparatului genital mascul �i femel.

Activitatea sexuală la animale.

Fecunda!"#$%&'(#("#)$*ătarea +")",-"."")-&)/&0/1-2.!"&)3#)#,"4#3&

Obiectivele temei :- înţelegerea �i cunoaşterea aparatelor mascul �i femel dereproduc!"#$% &'#()*% +"% , mecanismelor ce au loc în procesulreproducţiei;- cunoaşterea metodelor de reproduc!"#%&',(-"(,-#%.,%,/"*,.#;- însu�irea proceselor fiziologice fundamentale care stau la baza

reproduc!"#"%,/"*alelor ( fecunda!",$%0#1-,-",%$2ătarea) ;- prezentarea indicii de reproduc!"#%.,%,/"*,.#.

Timpul alocat temei: 4 ore

Bibliografie recomandată:- Colă, M., 2003 – Zootehnie generală. Editura Universitaria.Craiova.- Colă, M., 2007 – Zootehnie generală +"% ,."*#/-,!"#3 EdituraUniversitaria. Craiova.- Găvan, C., 1999 – Zootehnie generală. Îndrumător pentru lucrăripractice. Reprografia Universităţii din Craiova.- Morar, R., Dana Pusta – Zootehnie generală. Editura Relief. 2000.- Stoica, Gh. şi colab. – Zootehnie şi alimentaţie animală.

Reprografia Universităţii din Craiova. 1997

3.1 MORFOLOGIA APARATULUI GENITAL MASCUL �I FEMEL

3.1. Aparatul genital mascul.

Are rolul de a elabora celulele sexuale mascule (spermatozoizii) şi ale depune prin intermediul organului copulator în căile genitale femele.

La mamifere, aparatul genital mascul se compune din: testicule, căigenitale, organ copulator (penis) şi glande anexe.

A. Testiculele (în număr de două) sunt situate în regiunea ingvinală(la tauri, berbeci, armăsari, ţapi), în regiunea perineală sau subanală (la vier,iepure, câine, pisic) şi în cavitatea abdominală (la păsări). Ele au formăovoidă şi sunt adăpostite în nişte pungi de piele numite burse testiculare

(Fig.3.1.).În secţiune, testiculul prezintă o învelitoare externă numită

albuginee, sub care se găseşte ţesutul testicular, format din celuleparenchimatice.

a. Albugineea – este o capsulă membranoasă, rezistentă şiinextensibilă. De pe faţa ei externă se detaşează, în interiorul testiculului,

70

nişte pereţi despărţitori, care compartimentează ţesutul organului în 200 -300 de loji testiculare.

b. Ţesutul testicular – include în masa sa următoarele elemente: tubiiseminiferi, tubii drepţi, reţeaua testiculară, canalele eferente şi reţeauaLeydig.

Fig. 3.1. Testiculul (dupa E. Pastea şi col.)I. Parti componente

a) testicul; b) capul epididimului; c) coada epididimului;d) cordonul testicular; e) canal deferent

II. Structura testiculului1)seroasa; 2) albugineea; 3) septumuri testiculare; 4) lobuli testiculari; 5)

mediastinul testicular; 6;7) tubi seminiferi; 8) reteaua testiculară; 9) canaleeferente; 10) canal epididimar; 11) canal deferent.

Tubii seminiferi sunt canalicule foarte subţiri (3 - 5 în fiecare lojă) aicăror pereţi interiori prezintă un epiteliu germinativ. Epiteliu germinativ

71

conţine două feluri de celule: unele cu rol în elaborarea spermatozoizilor,numite celule germinative, şi altele cu rol în hrănirea spermatozoizilor,numite celulele lui Sertoli. Aceste celule germinative trec prin mai multestadii de evoluţie: spermatogonie, spermatocit, spermatidă, iar la stadiul despermatozoid se desprind şi cad în lumenul tubului seminifer.

Tubii drepţi rezultă din unirea tubilor seminiferi, la ieşirea din lojiletesticulare.

Reţeaua testiculară (Haller) rezultă din unirea tubilor drepţi.Canalele eferente sunt 15 – 30 conducte cu lumenul mai larg, care

pornesc din reţeaua Haller şi după ce străbat albugineea, se deschid în primaporţiune a căilor genitale, numită epididim.

Glanda lui Leydig este formată din celule interstiţiale, dispuseprintre tubii seminiferi, cu rol endocrin.

Funcţiile testiculului sunt două: una germinativă şi alta endocrină.- Funcţia germinativă – constă în elaborarea celulelor sexuale la

nivelul tubilor seminiferi (spermatogeneza) de unde este vehiculată, prinintermediul tubilor drepţi, reţelei Haller şi canalelor eferente, în căilegenitale.

- Funcţia endocrină – constă în secretarea hormonului masculinnumit testosteron (C19H28O2), de către glanda Leydig, secretare dirijată deglanda hipofiză cu ajutorul hormonilor anterohipofizari prolan A şi B.

Spermatogeneza se desfăşoară la o temperatură mai mică cu 1 - 20 Cdecât cea a corpului animal, scădere realizată cu ajutorul scrotului (pungilescrotale) (Fig.3.2).

1 2 3

7 8 9

Fig. 23. Spermatogeneza (după I.Dumitrescu)1) spermatogonie, 2) spermatocit primar, 3) spermatocit primar în profază, 4)spermatocit primar în anafază, 5) spermatidă tânară, 6-9) stadii de evoluţie a

72

spermatidei.

Spermatogeneza începe la pubertate şi are loc la masculii animalelordomestice, în tot cursul anului, excepţie făcând animalele sălbatice, undeaceasta are caracter sezonier, fiind legată de epoca căldurilor la femele.

Spermatozoidul este alcătuit din cap, gât şi coadă (Fig.3.3).

Fig. 3.3. Morfologia spermatozoidului (dupa A.T.Bogdan, 1984)a) membrana lipoproteică a spermatozoidului; b) acrozom; c)

perforator;d) cromatina nucleară; e) membrana nucleară; f) inel ecuatorial; g)

protuberanţe bazale; h) centriol proximal; i) partea proximală a centrioluluidistal; j) filament concentric extern; k) filament concentric intern;

I) fllamente centrale; m) filament spiralat; n) partea distală a centriolului distal;o) filament dublu; p) filamente centrale

Capul spermatozoidului are formă ovală la mamifere şi de seceră lapăsări. El conţine: nucleolul, acrozomul, perforatorul, capul postnuclear,protuberanţele bazale, fosa de implantaţie şi membrana celulară.

- Nucleolul este componentul cel mai voluminos, fiind bogat încromatină. În componenţa acestuia se găseşte AND (aproximativ 43 %) şiproteină (circa 52 %).

73

- Acrozomul este o formaţiune citoplasmatică situată pe parteaanterioară a capului. Datorită enzimei pe care o eliberează, hialuronidaza,acrozomul asigură ataşarea spermatozoidului la ovulă şi străpungereacoroanei radiată a acesteia.

- Perforatorul, mai evident la rozătoare, este situat în parteaanterioară a capului, între cromozom şi membrana celulară şi îndeplineşteun rol similar cu acrozomul.

- Capul postnuclear sau capişonul este reprezentat de o membranăsuplimentară ce acoperă parţial zona posterioară a nucleului.

- Protuberanţele bazale, în formă triunghiulară sau semicirculară,servesc la inserţia filamentului axial ce străbate gâtul şi coadaspermatozoidului.

Gâtul spermatozoidului face legătura între capul şi coadaspermatozoidului, ocupând porţiunea situată între centriolul proximal şipartea anterioară a centriolului distal.

Coada spermatozoidului cuprinde trei părţi: intermediară, principalăşi terminală. Cel mai lung segment al cozii îl constituie piesa principală înstructura căreia intră filamentul axial şi un triplu filament spiralat ce-iconferă rezistenţă, fără a împiedica mobilitatea spermatozoidului.

Spermatozoidul este o celulă cu aspect flagelat, lungă de 50 - 80microni, lungime ce variază atât între specii cât şi între indivizi, cuposibilitatea de a înainta prin căile genitale femele pentru a fecunda ovula.

Faţă de forma normală spermatozoizii pot prezenta diverse anomaliideterminate fie patologic, fie de alţi factori.

B. Căile genitale mascule, au rolul de a conduce spermatozoizii de latesticul până la expulzarea lor în aparatul genital femel. Ele suntreprezentate de: epididime, canale deferente, canalul ejaculator şi uretra(Fig.3.4).

Epididimele sunt 2 (câte unul pentru fiecare testicul) foarte lungi şisinuoase, ce formează ghemuri compacte, strâns lipite de testicul. Eleservesc ca rezervoare pentru depozitarea şi maturarea spermatozoizilor,asigurându-le în acelaşi timp şi hrănirea acestora.

Canalele deferente fac legătura între epididime şi canalul ejaculatoriar în porţiunea lor terminală, prezintă nişte dilataţii, numite ampule cu rolîn depozitarea spermatozoizilor maturaţi.

Canalul ejaculator este un tub scurt, rezultat din unirea canalelordeferente cu gâtul veziculelor seminale.

Uretra este un canal comun pentru spermă şi urină, numindu-se şicanal uro-genital. Sperma şi urina nu se elimină concomitent, ci separat, elefiind dirijate prin reflexe diferite, ejaculare şi micţiune.

C. Penisul este organul copulator, are forma unei tije cărnoase, culungimi diferite în funcţie de specie şi este suspendat în regiuneaperiingvinală. El este protejat de o teacă din piele, numită furou.

În structura penisului se găsesc: corpul cavernos, uretra şi muşchiibulbo-ischiocavernoşi, cu rol în susţinerea şi retractarea sa.

a

74

b c

Fig, 3.4.. Caile genitale masculea) la taur; b) la vier; c) la armăsar

1) testicul; 2) capul epididimului; 3) corpul epididimului; 4) coadaepididimului; 5) cordonul testicular; 6) canal deferent; 7) ampula canalului

deferent; 8) vezicule seminale ; 9) prostata ; 10) uretra ; 11) glandebulbouretrale (Cowper); 12) penis ; 13) prepuţ; 14) glandul penisului; 15)

vezica urinară.D. Glandele anexe sunt reprezentate prin 3 formaţiuni glandulare:

vezicule seminale, prostata şi glande bulbo-uretrale. Ele sunt plasate înapropierea canalului ejaculator, şi au rolul de a secreta lichidul spermatic,care împreună cu spermatozoizii formează produsul biologic, numit spermă.Lichidul spermatic are rolul de hrăni, dilua şi vehicula rapid sperma, înmomentul ejaculării.

4.2. Aparatul genital femel.

75

La mamifere, aparatul genital femel este compus din ovare şi căigenitale.

A. Ovarele sunt două organe de formă ovoidă, situate în cavitateaabdominală, în regiunea sublombară, înapoia rinichilor. La scroafă şi iapă,acestea au formă sferică, iar ca mărime diferă în funcţie de specie.

În secţiune ovarul prezintă de la exterior spre interior, două zone:zona corticală şi zona medulară (Fig.3.5).

Fig. 3.5 — Secţiune schematică în ovar :1- Epiteliu germinativ; 2- zona foliculară; 3- zona vasculară; 4-

hilul ovarian; 5- vase; 6- folicul de Graff

a. Zona corticală este formată dintr-un strat de celule numit epiteliugerminativ, sub care se găseşte o albuginee ovariană.

Epiteliu germinativ formează o serie de cavităţi, în diferite stadii deevoluţie, numite foliculi ovarieni. În interiorul acestora se găseşte celulasexuală iniţială, ovogonia, care este înconjurată de mici celule, cu rol trofic.

Până la maturare, foliculii ovarieni trec prin mai multe stadii decreştere şi dezvoltare: foliculi primari, foliculi secundari, foliculi terţiari şifoliculi maturi sau foliculi De Graaf. În paralel cu foliculii, suferă modificărişi celula sexuală iniţială, care parcurge stadiile de: ovogonie, ovocit degradul I, ovocit de gradul al II-lea şi ovulă (Fig.3.6).

76

A B

Fig. 3.6. Ovogeneza şi evoluţia foliculilor ovarieni

A. Ovogeneza: 1-ovogonie, 2-ovocit de gradul 1 cu 2N, 3-ovocit degradul 2 şi primului globul polar cu 1N, 4-ovulă şi doua globule polare,

NB. Stadiile evolutive ale foliculului ovarian: 1-folicul primordial,2-folicul primar, 3-folicul cavitar, 4,5-foiiculi maturi, 6-foliculi

dehiscenţi, 7-dehiscenţa foliculară

Ovula (Fig.3.7) este una din cele mai mari celule din organismulanimal, având diametrul de 150 - 200 microni. Ea prezintă la exterior, oserie de celule, care formează aşa-numita coroană radiată, sub care segăseşte zona pelucidă – produs de secreţie al celulelor foliculare, apoimembra vitelină, protoplasma şi nucleul.

Ovulaţia. În procesul de maturare, în interiorul foliculilor ovarieni seacumulează continuu un lichid galben (lichid folicular), în care pluteşteovula. Datorită presiunii acumulate, foliculii proemină la suprafaţa ovaruluisub formă de băşicuţe, iar în stadiul de folicul matur (De Graaf) aceştiacedează presiunii şi plesnesc, eliberând ovula. Procesul se numeştedehiscenţă foliculară.

Ovulaţia are un caracter ciclic, începând din momentul cândfemelele ating vârsta pubertăţii, adică la maturitatea sexuală.

După eliberarea ovulei, şi scurgerea lichidului folicular matur, apareo formaţiune de ţesut, numit corp galben. Evoluţia acestuia depinde defecundarea sau infecundarea ovulei.

Astfel, dacă ovula a fost fecundată, corpul galben se dezvoltă şipersistă pe toată perioada de gestaţie a femelei, numindu-se corp galben degestaţie. Acesta secretă progesteronul (C21H30O2), hormon care împiedicămaturarea altor foliculi ovarieni.

Dacă ovula a fost nefecundată, corpul galben se resoarbe, dândposibilitatea maturării unui nou folicul ovarian, deci a unei noi ovule.

Fig. 3.7 — Ovula :

77

1- Coroana radiată; 2- membrana pelucidă; 3- nucleu; 4- membranavitelină; 5- centrul celular.

Ovulaţia. În procesul de maturare, în interiorul foliculilor ovarieni seacumulează continuu un lichid galben (lichid folicular), în care pluteşteovula. Datorită presiunii acumulate, foliculii proemină la suprafaţa ovaruluisub formă de băşicuţe, iar în stadiul de folicul matur (De Graaf) aceştiacedează presiunii şi plesnesc, eliberând ovula. Procesul se numeştedehiscenţă foliculară.

Ovulaţia are un caracter ciclic, începând din momentul cândfemelele ating vârsta pubertăţii, adică la maturitatea sexuală.

După eliberarea ovulei, şi scurgerea lichidului folicular matur, apareo formaţiune de ţesut, numit corp galben. Evoluţia acestuia depinde defecundarea sau infecundarea ovulei.

Astfel, dacă ovula a fost fecundată, corpul galben se dezvoltă şipersistă pe toată perioada de gestaţie a femelei, numindu-se corp galben degestaţie. Acesta secretă progesteronul (C21H30O2), hormon care împiedicămaturarea altor foliculi ovarieni.

Dacă ovula a fost nefecundată, corpul galben se resoarbe, dândposibilitatea maturării unui nou folicul ovarian, deci a unei noi ovule.

b. Zona medulară, reprezintă cea mai mare parte din ovar, cecuprinde, în structura ei, o masă de ţesut conjunctiv cu multiple vasesanguine şi fibre nervoase, care-i conferă un aspect spongios şi culoareroşietică.

Funcţiile ovarului sunt în număr de două: germinativă şi endocrină.- funcţia germinativă – constă în elaborarea celulelor sexuale femele

(ovulele), care se dezvoltă în interiorul ovarului, proces denumit ovogeneză;- funcţia endocrină – constă în secretarea hormonilor sexuali:

foliculina (C18H22O2), progesteronul şi relaxina.Foliculina este secretată de foliculul De Graaf şi are rol în

dezvoltarea organelor genitale femele precum şi în manifestarea instinctuluigenezic (dorinţa de împerechere).

Progesteronul este secretat de corpul galben, glandele suprarenale şiplacentă. Acţiunea sa inhibă dezvoltarea şi maturarea unor noi foliculiovarieni, când ovula a fost fecundată.

Relaxina este secretată de corpul galben şi placentă, iar acţiunea sase manifestă la începutul fătării, prin slăbirea ligamentelor oaselor coxale,uşurând expulzarea fetusului în mediul extern.

B. Căile genitale sunt reprezentate de o serie de conducte care faclegătura între ovare şi mediul extern. Acestea sunt: oviductele, uterul,vaginul, vestibulul vaginal şi vulva.

Oviductele reprezintă prima parte a căilor genitale şi sunt alcătuitedin două canale flexuoase. La fiecare canal, se pot distinge:

! pavilionul oviductului situat imediat sub ovar, de forma uneipâlnii, care captează ovula în momentul ovulaţiei;

! oviductul propriu-zis are aspectul unui cordon sinuos, care facelegătura între pavilionul oviductului şi cornul uterin.

Uterul are forma unui sac musculo-membranos, compus din treipărţi: coarne, corp şi gât uterin.

" Coarnele uterine au forma de semicerc, sunt în număr de două şise leagă anterior de oviducte şi posterior de corpul uterin.

78

" Corpul uterin este un conduct de calibru mai mare care se întindede la punctul de unire al celor două coarne uterine, până la vagin,terminându-se printr-o porţiune îngustată ce comunică cu gâtuluterin (cervix). Are rolul de a găzdui fătul în dezvoltarea sa dintimpul gestaţiei.

" Gâtul uterin este un conduct scurt, foarte îngust, determinat deplierea longitudinală a mucoasei ce căptuşeşte pereţii interiori. Înmod obişnuit cervixul este închis. El se deschide numai cândfemelele sunt în călduri, în apropierea fătării sau în cazuripatologice.

Vaginul reprezintă organul de copulaţie femel şi este reprezentat deun conduct larg.

Vestibulul vaginal este porţiunea terminală a vaginului în care sedeschide un canal comun pentru căile genitale şi căile urinare numit canaluro-genital.

Vulva formează deschiderea exterioară a vestibulului vaginal şi estedelimitată de două buze şi două comisuri, comisura inferioară adăpostindclitorisul (organul erectil femel).Observa/012 Aparatul genital are rolul de a elabora celulele sexualemascule (spermatozoizii) şi a le depune prin intermediul organului copulatorîn căile genitale femele, unde are loc ovula!",$% 2#()/4,!",% +"% 0#1-,!",produsului de concep!"#3

TEST DE EVALUARE

1. Din ce este alcătuit aparatul genital mascul la mamifere?RăspunsLa mamifere, aparatul genital mascul se compune din: testicule, căigenitale, organ copulator (penis) şi glande anexe.

2. Preciza!" care sunt căile genitale femele la mamifere ?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Enumera!" căile genitale masculela mamifere,:a. Epididimele;b. Epiteliu germinativ;c. Canalul ejaculator;d. Ovula;e. UretraRezolvare O O O O O

79

De rezolvat2. Func!",% #/45('"/ă a ovarului la mamifere constă în secre!",

hormonilor:a. Foliculină;b. Prolan;c. Testosteron;d. Progesteron;e. Relaxina.O O O O O

3.2 ACTIVITATEA SEXUALĂ LA ANIMALE

Pentru realizarea fecundării, femelele în călduri, pot fi însămânţatecu material seminal de la masculi, prin montă sau însămânţări artificiale.

3.2.1. Monta.Actul sexual prin care are loc împreunarea (copulaţia) indivizilor de

sex opus, se numeşte montă. La baza ei stau o serie de reflexe sexuale (deerecţie, de îmbrăţişare, de intromisiune şi de ejaculare), care se manifestădiferit în funcţie de sex.

Reflexul de erecţie se declanşează în urma excitaţiei provocate desenzaţii auditive, vizuale şi olfactive. La masculi se manifestă printurgescenţa, întărirea şi alungirea penisului, iar la femele prin hipertrofiatractusului genital, îndeosebi în zona cervixului, clitorisului şi vulvei.

Reflexul de îmbrăţişare se manifestă la masculi prin saltul efectuatpe femela în călduri, iar la femele prin acceptarea masculului.

Reflexul de intromisiune constă în introducerea penisului în vagin decătre mascul, iar la femelă prin luarea unei poziţii caracteristice, carefacilitează desfăşurarea actului sexual.

Reflexul de ejaculare este marcat la masculi prin expulzarea spermeiîn căile genitale femele, iar la femele prin elaborarea unei secreţii vaginaleşi uterine, de-a lungul căilor genitale.

În funcţie de locul de depunere a spermei, în căile genitale femele, sedisting trei tipuri de însămânţare:" vaginală când sperma este depusă la nivelul gâtului uterin (vacă, oaie,

capră);" uterină când sperma este depusă în uter (iapă şi scroafă);" tubară când sperma este proiectată în oviduct (păsări).

Sistemele de montăMonta naturală se practică în două sisteme: monta liberă şi monta

dirijată.Monta liberă reprezintă un sistem primitiv, prin care masculii sunt

ţinuţi împreună cu femelele, în aceeaşi turmă, pe care le împerechează pemăsură ce acestea intră în călduri. Acest sistem prezintă multe dezavantaje:nu se cunoaşte data montei şi paternitatea produşilor, masculii executămonte repetate epuizându-se repede, se provoacă avorturi, se transmit oserie de boli infecţioase (bruceloza, trichomonoza, etc.).

O variantă îmbunătăţită a montei libere este monta pe loturi saumonta în harem (când unui mascul i se repartizează un anumit număr defemele), şi monta pe clase (când unui mascul dintr-o clasă superioară i serepartizează femele dintr-o clasă inferioară).

80

Monta dirijată este un sistem mai raţional, deoarece se execută subcontrolul şi supravegherea strictă a omului (tabelul 3.1).

Acest sistem elimină toate dezavantajele montei libere, deoarecefemelele sunt ţinute separat de masculi, pe care le împerechează conformunei planificări dinainte stabilite. Prezintă două variante şi anume: monta lastand şi monta la boxă.

Monta la stand (Fig.3.8) constă în aducerea partenerilor (mascul şifemelă) într-un loc special amenajat, numit stand de montă pentru efectuareaîmperecherii. Se foloseşte la taurine, cabaline şi mai puţin la ovine.

Tabelul 3.1

Numărul de femele repartizate unui mascul la montă

Sistemul de montă aplicat :SpeciaLiberă Dirijată

Taur 25-30 80-120Armăsar 25-30 50-60Berbec 30-35 60-80Vier 15-20 50-60

Monta la boxă se foloseşte la porcine, ovine şi iepuri şi constă înaducerea femelei în boxa masculului, unde are loc actul sexual.

Fig. 3.8. Monta la stand

3.2.2. Însămânţarea artificială.

Este o metodă modernă, practicată pe scară largă la unele specii. Înesenţă constă în recoltarea spermei prin anumite metode (vagin artificial,masajul veziculelor seminale, electroejaculare), controlul calităţiimaterialului seminal, diluarea, conservarea şi inocularea lui în organulgenital femel, după o tehnică specială caracteristică fiecărei specii. La unelespecii de animale însămânţarea artificială se aplică la scara producţiei.

Din punct de vedere istoric se pare că primele încercări au fost făcutela iapă în secolul XIV de arabi, care practicau furtul de spermă de laarmăsari de mare valoare. Ulterior Marcello Malpighi (1670) a aplicat-o la

81

viermii de mătase. Un secol mai târziu Lazaro Spallanzani a făcut primeleîncercări reuşite la mamiferele domestice. Bazele teoretice şi practice aleînsămânţărilor artificiale sunt puse de către fiziologul rus Ilia Ivanov, careprin cercetările experimentale efectuate aplică, în perioada 1889-1932,această metodă la cabaline, bovine, ovine şi suine, fiind considerat pe dreptcuvânt fondatorul însămânţărilor artificiale.

La noi în ţară primele contribuţii la însămânţarea artificială le-auadus Gr. Hortopan, C. Băicoianu, Th. Nica, N. Luca, etc.

România a fost a treia ţară din Europa, după Italia şi fosta U.R.S.S.,care a introdus însămânţările artificiale. În anul 1938 existau 16 centre deînsămânţări artificiale la ovinele din rasa Karakul. În anul 1946 au fostexperimentate însămânţările artificiale la cabaline, iar în anul 1947 au fostintroduse la taurine. La această specie însămânţările artificiale s-au extins pescară largă, încât în ultimul deceniu al secolului trecut peste 80 % dinefectivul de vaci era cuprins în reţeaua de însămânţări artificiale.

Ca avantaje, însămânţarea artificială permite reducerea efectivului dereproducători masculi prin creşterea considerabilă a numărului de femeledeservite de un mascul (tabelul 3.2 şi 3.3).

Reducerea numărului de masculi permite concentrarea acestora înunităţi specializate care pot fi dotate cu aparatură şi instalaţiile necesarepentru industrializarea procesului de producere a materialului seminal(SEMTEST).

Tabelul 3.2

Numărul de femele ce pot fi deservite de un mascul prindiferite sisteme de inseminare

Monta Inseminarea artificialăSpecialiberă dirijată mediu maxim

Armăsar 25 – 28 50 – 60 150 – 200 500Taur 25 – 30 60 – 80 1000 – 1200 8000 – 15000berbec 30 – 35 80 – 100 1000 – 1500 2500Vier 15 – 20 50 – 60 120 – 150 300

Însămânţarea artificială elimină posibilitatea transmiterii bolilorinfecţioase pe cale genitală la animale.

Din punct de vedere ştiinţific însămânţările artificiale permit studiulcomplex al celulelor sexuale, îndeosebi a celor mascule precum şi a unoraspecte importante ale procesului concepţional. Prin perfecţionareametodelor de recoltare, analiză şi congelare a materialului seminal, secreează premizele pentru creşterea capacităţii fecundante a animalelor şiîmbunătăţirea performanţelor reproductive la animale.

Interesul ştiinţific creşte foarte mult şi pentru acţiunea de producerea unor hibrizi între speciile la care nu se poate practica împerechereanaturală.

Avantajele însămânţărilor artificiale sunt, în general, următoarele:! se folosesc la maxim reproducătorii masculi cei mai valoroşi;! se reduce numărul de masculi folosiţi la reproducţie şi deci cheltuielile

cu întreţinerea lor;! sperma diluată şi congelată poate fi transportată pe distanţe foarte mari

(practic pe tot globul), iar prin congelare poate fi păstrată un timpîndelungat;

82

! permite testarea masculilor după descendenţi, mult mai rapid şi maiprecis;

! dă posibilitatea de a obţine produşi de la femelele cu anomalii aletractusului genital (spasm vulvo-vaginal, anomalii ale cervixului, secreţiinocive pentru spermatozoizi, etc.).

Tabelul 3.3

Volumul, dozele, densitatea şi numărul de femelece pot fi însămânţate artificial anual

Volumul la unejaculat(cm3)Specia

Media Extreme

Densitateaspermei/cm3

Dozapentru o

I.A.cm3

Numărfemele I.A.

anual

Taur 3,0 1-14 800000-1000000 0,5-1,5 150-200Armăsar 50,0 30-250 600000 15-30 200-250Berbec 1,0 0,5-3,0 1000000 0,01-0,1 300-400Vier 150,0 100-1000 1000000 50-100 120-150

I.A. = însămânţare artificială.

Tehnica însămânţărilor artificialeCuprinde în general, indiferent de specie, următoarele operaţiuni:

recoltarea, controlul, diluarea, conservarea şi inocularea spermei.Recoltarea spermei se face cu vagina artificială (la taur, armăsar,

berbec, vier, iepure), cu aparatul electro-ejaculator (la taur, berbec şi păsări),prin masajul canalelor deferente (la taur) şi masaj abdominal (la păsări)(Fig. 3.9).

a 1 2

Fig. 3.9. Metode de recoltare a spermei la taur:1) pe manechin; 2) taur pe taur

83

b 1 2

c d

eFig. 3.9. Metode de recoltare a spermei (după mai mulţi autori)

(continuare)b) la armăsar: 1) pe manechin; 2) pe iapa în călduri

c) la vier, d) prin electroejaculare e)prin masajul veziculelor seminale

Controlul spermei se execută macroscopic, apreciindu-se, volumul,culoarea, consistenţa şi mirosul ejaculatului şi microscopic, când sedetermină desimea spermei, numărul şi mobilitatea spermatozoizilor.

Diluarea spermei vizează amestecarea acesteia cu diferite mediilichide (lapte ecremat sau gălbenuş de ou citratat), în anumite proporţii, înscopul de a mări volumul ejaculatului şi de a proteja spermatozoiziiîmpotriva factorilor nefavorabili de mediu.

După diluarea spermei, ea se fragmentează în doze de însămânţare şise ambalează în fiole de sticlă sau paiete şi granule de material plastic.

Conservarea spermei constă în reducerea treptată a temperaturiimaterialului seminal diluat, până la limita de refrigerare (0-40C) saucongelare (- 1960C).

84

Inocularea spermei este operaţiunea prin care materialul seminaldiluat şi conservat, conţinut într-o doză de însămânţare se introduce cuajutorul unei pipete sau seringi tip pistolet, în organul genital al femelei încălduri (Fig. 3.10).

1 2

Fig. 3.10. Tehnici de inoculare a materialului seminal la scroafă1) prin metoda cu speculum vaginal; 2) prin metoda cervicală

Observa/012 Din punct de vedere ştiinţific însămânţările artificialepermit studiul complex al celulelor sexuale, îndeosebi a celor masculeprecum şi a unor aspecte importante ale procesului concepţional. Prinperfecţionarea metodelor de recoltare, analiză şi congelare a materialuluiseminal, se creează premizele pentru creşterea capacităţii fecundante aanimalelor şi îmbunătăţirea performanţelor reproductive la animale.

TEST DE EVALUARE

1. Ce se în!#.#0#%&'"/%*5/-ă la mamifere?RăspunsActul sexual prin care are loc împreunarea (copulaţia) indivizilor de sexopus, se numeşte montă. La baza ei stau o serie de reflexe sexuale (deerecţie, de îmbrăţişare, de intromisiune şi de ejaculare), care se manifestădiferit în funcţie de sex.

2. Preciza!" ce se în!#.#0#% &'"/% 6/1ămân!,'#% ,'-"2"(",.ă la animale lamamifere ?Răspuns

Exerciţii

85

Exemplu rezolvat:1. Enumera!" avantajele însămân!ărilor artificiale la mamifere,:a. Se reduce numărul de masculi folosiţi la reproducţie;b. Cresc numărul de fătări pe femelă;c. permite testarea masculilor după descendenţi, ;d. Se măre�te prolificitatea;e. Se folosesc la maxim reproducătorii masculi cei mai valoroşiRezolvare O O O O O

De rezolvat2. Enumera!"%5&#',!")/".#%6/1ămân!ărilor artificiale la animale:a. Monta;b. Recoltarea materialului seminal;c. Controlul gesta!"#";d. Diluarea materialului seminal;e. Conservarea materialului seminal.

O O O O O

3.3. FECUNDA!"#3$ 4(,-#!"#3$ 5ĂTAREA �I INDICII DEREPRODUC!"($'#$#%"&#'(

3.3.1. Fecundaţia.

După inseminare, spermatozoizii migrează spre treimea superioară aoviductelor unde urmează să aibă loc fecundarea ovulului.

Dintre factorii care favorizează producerea fecundaţiei şiinfluenţează în mod direct fecunditatea menţionăm:

- migrarea spermatozoizilor în organul genital femel. Cu cât aceştiaajung în timp mai scurt şi într-un număr mai mare la locul de întâlnire cuovula, şansele producerii fecundaţiei sunt mai mari; migrareaspermatozoizilor se realizează prin mişcările proprii de înaintare, cât şidatorită mişcărilor peristaltice ale uterului sub influenţa ocitocinei.Înaintarea spermatozoizilor are la bază un chimiotactism pozitiv, determinatde acţiunea unei substanţe din mucus, fertilizina, secretată de ovul. Mişcareaperistaltică a uterului şi a coarnelor uterine favorizează deplasarea spermeidin locul de depunere spre oviducte. Durata înaintării spermatozoizilor de ladepunere până la atingerea oviductelor este, în general, de 3-5 ore cuexcepţia iepurelui la care este de 10-12 ore şi a iepei la care este de circa 1,5ore.

- viabilitatea spermatozoizilor în organul genital femel influenţeazăîn mod direct fecundaţia. Întrucât ovulaţia se produce către sfârşitulcăldurilor sau chiar după ce acestea s-au stins, prezenţa spermatozoizilor întractusul genital şi durata de supravieţuire a acestora au o importanţăhotărâtoare asupra fecundaţiei. După numeroase cercetări s-a stabilit căspermatozoizii îşi păstrează capacitatea fecundantă în tractusul genital femel48 de ore la oaie, 24 de ore la vacă şi scroafă, 48-72 de ore la iapă, 7 zile lagăină şi 14 zile la curcă.

- numărul spermatozoizilor care vin în contact cu ovululinfluenţează, de asemenea, procesul fecundaţiei. Cu toate că fecundaţia este

86

produsă de un singur spermatozoid, în faza iniţială este necesară acţiuneaunui număr mai mare de spermatozoizi, care prin acţiunea hialuronidazeieliberată, asigură liza celulelor foliculare din structura coroanei radiate.Astfel, la oaie şi vacă pentru producerea fecundaţiei este necesară prezenţaîn organul genital al unui număr de 12-15 milioane spermatozoizi.Cunoaşterea numărului minim de spermatozoizi necesari fecundaţiei are oimportanţă semnificativă pentru practică, el determinând numărul de dozece se pot obţine dintr-un ejaculat.

- durata viabilităţii ovulului influenţează fecundaţia în sensul că cucât această durată este mai mare cu atât cresc şansele de întâlnire a ovulei cuspermatozoizii care eventual sosesc mai târziu faţă de momentul optim,datorită unei însămânţări tardive.

Unii autori admit o durată de menţinere a capacităţii fecundante aovulei de 3-5 ore, alţii de 5-8 ore. Dacă în acest interval nu are locfecundaţia, ovulul se înveleşte într-o substanţă muco-albuminoidă ceîmpiedică fecundaţia şi îşi continuă parcursul către uter unde este fagocitat(liză celulară).

Fecundaţia se desfăşoară în patru etape, diferenţiate între ele dinpunct de vedere calitativ (Fig.36).

Etapa I constă în distrugerea coroanei radiate ce înconjoară ovula, decătre masa de spermatozoizi. Aceasta se realizează cu ajutorul unui fermentnumit hialuronidază, secretat de spermatozoizi. Distrugerea coroanei radiatese poate realiza, atât de spermatozoizii speciei respective, cât şi de ceiaparţinând altei specii.

Etapa a II-a se caracterizează prin pătrunderea spermatozoizilor înzona pelucidă a ovulei. Penetrarea acesteia este permisă numaispermatozoizilor proveniţi de la aceiaşi specie cu ovula.

Etapa a III-a constă într-o şi mai mare selectivitate din partea ovulei,care lasă să treacă în citoplasma ei numai un singur spermatozoid şi anume,acela care este înzestrat cu cea mai mare vitalitate.

Etapa a IV-a se rezumă la contopirea celor doi nuclei ai celulelorsexuale, proces numit amfimixie. Rezultă, astfel un nucleu cu un numărdublu de cromozomi, care se înconjoară cu material citoplasmatic, formândastfel o celulă nouă numită ou sau zigot.

87

Fig. 3 .11. Mecanismul fecundatiei(dupa Chang şi Austin citaţi de I.Dumitrescu, 1986)

1) coroana radiată; 2) membrana pelucidă; 3) nucleul ovular; 4) spaţiuperivitelin; 5) globul polar

a) pătrunderea spermatozoidului prin coroana radiată; b,c) pătrunderea prinmembrana peiucidă; d,e) pătrunderea fn protoplasma ovulara; f,g) formarea

pronucleilor si contopirea acestora; h) zigotul

3.3.2. Gestaţia.

Reprezintă un proces fiziologic complex, caracteristic organismuluifemel, care începe din momentul fecundaţiei şi ţine până la expulzareafătului. În realizarea gestaţiei sunt implicate atât organismul matern cât şicel fetal. Pe parcursul ei la nivelul organismului matern se produc o serie demodificări morfofiziologice aflate în strânsă corelaţie cu dinamica creşteriişi dezvoltării produsului de concepţie.

În evoluţia produsului de concepţie pe parcursul gestaţiei se distingtrei stadii: zigotal, embrionar şi fetal.

Stadiul zigotal este foarte scurt întrucât prima diviziune demultiplicare a zigotului marchează începutul stadiului embrionar.

Stadiul embrionar este cuprins între prima diviziune a celulei ou(zigotului) şi formarea placentei definitive, iar cel fetal între formareaplacentei definitive şi expulzarea fătului la termenul normal. Desfăşurareastadiului embrionar are loc în oviduct şi cornul uterin, iar a celui fetal încoarnele uterine sau uter.

Dezvoltarea embrionului în oviduct are loc prin multiplicare celularăsuccesivă, în progresie geometrică, în urma căreia rezultă celulele fiicenumite blastomere. Datorită diviziunii mitotice inegale rezultă celule dedouă dimensiuni, unele mari numite macromere şi altele mici numitemicromere.

La finele acestei faze a dezvoltării embrionare rezultă morula cudimensiuni puţin mai mari decât ovocita şi alcătuită din celule mari şi micifără spaţii între ele şi învelită în exterior de zona pelucidă.

Blastomerele rezultate din primele diviziuni sunt celule multipotente(stem), fiecare capabilă să genereze câte un embrion din care să rezulte unnou născut.

În faza de morulă timpurie, care are 8-16 celule, respectiv la 72-84ore de la fecundare la vacă, 140-144 ore la iapă, are loc trecerea ei dinoviduct în uter unde îşi definitivează această primă fază de dezvoltare, dupăcare trece în faza de blastulă (Fig.3.12) .

În faza de blastulă, blastomerele încep să secrete un lichid ce seacumulează în spaţiile dintre ele, după care prin migrare macromerele segrupează la unul din poli formând butonul embrionar iar micromerele sedispun pe un rând sub zona pelucidă formând procorionul sau trofoblastul.Între trofoblast şi butonul embrionar se delimitează cavitatea blastocelică(lecitocel) plină cu lichidul secretat. Rezultă, deci, că blastula esteformaţiunea ce conţine o zonă embrionară (buton embrionar), o zonăextraembrionară (trofoblastul) şi cavitatea blastocelică.

În urma creşterii blastulei prin multiplicare celulară şi acumulare delichid sporeşte presiunea asupra zonei pelucide care se rupe, eliberândembrionul. Ruperea membranei pelucidă numită ecloziunea embrionului

88

este facilitată, atât de presiunea interioară,. cât şi de prostaglandine şi

factorii enzimatici produşi de mucoasa uterină şi embrion.

A B

Fig. 3.12 Fazele dezvoltării embrionului(dupa I.Dumitrescu, 1986)

A) Prezentarea schematică a morulei (a), blastulei (b) si gastrulei (c)B) Elementele componente ale gastrulei: 1-trofoblast, 2-embrioblast, 3-

cavitatea intestinului primitiv, 4-ectoderm, 5 şi 8 cavitatea leutocelică, 7 si 9embrioblast în diferite stadii, 10-disc embrionar

După ruperea zonei pelucide formaţiunea embrionară devinetubulară luând denumirea de gastrulă. În faza de gastrulă se formează foiţeleembrionare: ectodermul, mezodermul şi endodermul, din care în procesul deorganogeneză se vor forma corpul embrionului şi anexele embrionare.Foiţele de la nivelul butonului embrionar se vor diferenţia de straturiledermice din afara lui, conducând la delimitarea celor două zone, respectivzona embrionară din care se formează fătul şi zona extraembrionară din carevor rezulta anexele embrionare.

89

Până la fixarea embrionului în peretele uterin proces denumit nidaţie,nutriţia embrionilor se face pe seama secreţiilor mucoasei uterine, respectiva embrionului sau latexului uterin (Fig.3.13).

Nidaţia, în funcţie de specie, are loc după aproximativ 30 de zile laanimalele mari şi 13-18 zile la cele mici şi mijlocii. Ea se poate produce întrei moduri:

- implantarea centrală întâlnită la rumegătoare, cabaline, suine şicarnivore, la care gastrula rămâne în lumenul uterin şi stabileşte prinintermediul unor prelungiri de la nivelul trofoblastului legături multiple cumucoasa uterină;

- implantarea excentrică întâlnită la rozătoare ce constă în fixareagastrulei într-o cută a endometrului (mucoasei uterine);

- implantarea interstiţială, caracteristică primatelor, care constă înliza parţială a endometrului şi angrenarea gastrulei în straturile profunde alemucoasei uterine.

Fig. 3.13 Migrarea ovulei şi zigotuiui în oviduct şinidarea embrionului în uter

1- ovarul cu foliculi în diferite stadii de ovulaţie; 2-ovulul expulzat din folicul,captat de trompa uterină; 3-fecundarea ovulei; 4-migrarea zigotului; 5-nidarea;

m-morula, b-blastula, bi-blastocit nidat.

Organogeneza se realizează pe baza unor proeminenţe aleectodermului denumite somite. Dezvoltarea organelor în stadiul embrionareste destul de rapidă. Astfel, la embrionul de taurine cordul, capul şiregiunea caudală se conturează din a 25-a zi de viaţă intrauterină, apar apoimugurii membrelor, iar la 45 de zile de la fecundaţie embrionul prezintăcaracteristicile speciei. Odată cu dezvoltarea organelor se formează şianexele embrionare, reprezentate de amnios, alantoidă şi placentă(Fig.3.14).

Amniosul se diferenţiază din ectoblast, formându-se în jurulembrionului cavitatea amniotică plină cu lichid care oferă fetusului o bunăprotecţie împotriva agresiunilor mecanice venite din exterior, precum şiunele posibilităţi de mişcare.

90

Alantoida este o formaţiune de natură endodermică alcătuită dindouă membrane: una internă ce aderă la amnios şi alta externă ce aderă lacorion. Între acestea se formează lichidul alantoidian care are rolul de aamortiza şocurile mecanice.

Placenta este anexa embrionară ce asigură schimburile nutritive întrefăt şi organismul matern.

Fig. 3.14. Anexele embrionare la iapă(Dupa N.Luca)

1-vilozităţi coriale; 3-amnios; 4-epiteliul foiţei amniotice; 5,6-membranainternă şi externd a alantoidei; 7-alanto-corion

Aceasta prezintă o serie de vilozităţi (cute) coriale ce se formeazădin prelungirile trofoblastice. Acestea pătrund în criptele mucoasei uterine,asigurând schimbul de substanţe nutritive dintre mamă şi fetus pe principiulosmozei şi al imbibiţiei. Placenta oferă fetusului protecţie faţă de factoriinocivi (microbi, produşi macromoleculari şi unii corpi străini) constituindastfel bariera placentară.

În funcţie de dispoziţia vilozităţilor pe suprafaţa corionului,deosebim mai multe tipuri de placentaţie .

Placenta difuză la care vilozităţile coriale sunt răspândite pe toatăsuprafaţa corionului. Aceasta poate fi completă când vilozităţile suntrăspândite pe întreaga suprafaţă a corionului, cum este cazul la cabaline, sauincompletă când vilozităţile lipsesc pe cei doi poli ai corionului, cum estecazul la suine.

Placentă multiplă sau cotiledonară, când vilozităţile sunt grupate subformă de insule pe suprafaţa corionului, cazul rumegătoarelor. Legăturadintre cotiledoane şi mucoasa uterină se face prin nişte tuberculi rotunjiţinumiţi carunculi. Carunculul împreună cu cotiledoanele unite prinvilozităţile coriale formează un complex anatomo-fiziologic denumitplacentom.

Placenta zonală, întâlnită la carnasiere, are vilozităţile corialedispuse pe o zonă circulară sub forma unei chingi în jurul corionului.

Placentă discoidală, când vilozităţile sunt dispuse numai pe o parte acorionului, ocupând o zonă sub formă de disc. Se întâlneşte la rozătoare şiprimate.

În funcţie de modul de angrenare a vilozităţilor cu mucoasa uterinădistingem, de asemenea, mai multe tipuri de placentă, respectiv:

91

Placentă epitelio-corială, la care vilozităţile coriale pătrund încriptele mucoasei şi rămân în contact cu celulele epiteliale ale mucoasei.Reprezintă cel mai simplu sistem de placentaţie. Se întâlneşte la iapă,măgăriţă, scroafă , cămilă şi căprioară.

Placentă sindesmo-corială, întâlnită la rumegătoare, la care epiteliulvilozităţilor coriale secretă un principiu litic ce distruge celulele mucoaseiuterine astfel că, vilozităţile coriale ajung în contact cu ţesutul conjunctivsubmucos.

Placentă endotelio-corială ia naştere prin contactul dintre epiteliulvilozităţilor coriale şi endoteliul capilar matern. La acestea epiteliulvilozităţilor coriale lizează epiteliul mucoasei uterine, ţesutul conjunctivsubmucos ajungând până la pereţii capilarelor materne. Este întâlnită lacarnasiere. În acest caz desprinderea placentei la fătare se face cu pierderi demucoasă uterină.

Placentă hemo-corială este cea mai perfectă, întâlnindu-se la speciilecele mai evoluate. La aceasta epiteliul vilozităţilor coriale lizează totul îndrumul lor de înaintare până ajunge la sângele matern, în care se scaldă şiabsorb în mod direct substanţele necesare fătului. La naştere se desprindporţiuni întregi din mucoasa uterină având loc pierderi importante de sângematern.

Straturile ce se interpun între sângele matern şi cel fetal constituiebariera placentară. Aceasta joacă un rol important stăvilind trecereaanumitor produse toxice, anticorpi, virusuri, bacterii din organismul maternla făt. La iapă se interpun 6 straturi, la rumegătoare 5 straturi, la carnasiere 4straturi, iar la primate 3 straturi. Rezultă deci că, cu cât angrenajul placentareste mai profund între sângele matern şi fetal se interpun mai puţine straturi.

Straturile ce alcătuiesc bariera placentară la iapă sunt: endoteliulcapilar fetal; ţesutul conjunctiv corial; epiteliul corial; epiteliul uterin;ţesutul conjunctiv subepitelial şi endoteliul vascular matern.

Stadiul fetal începe odată cu instalarea circulaţiei placentaredefinitive şi durează până la parturiţie. În această perioadă produsul deconcepţie îşi definitivează structura şi creşte intens, rata maximă de creştereatingându-se în ultima parte a gestaţiei. Astfel, la taurine la începutul lunii aIV-a fătul cântăreşte 150 g, în luna a V-a 1750 g, în luna a VI-a 2-3 kg, înluna a VIII-a 13-15 kg, la începutul lunii a IX-a 20-25 kg, iar la fătare 35-45 kg. Rata creşterii unor organe şi componente anatomice în timpulgestaţiei variază de la un stadiu la altul. La fătare capul şi membrele sunt celmai bine dezvoltate. Unele organe cresc mai intens la începutul gestaţiei, iaraltele mai târziu, iar ţesuturile se dezvoltă în următoarea ordine: sistemulnervos central, ţesutul osos, ţesutul muscular şi la urmă ţesutul adipos.Dintre segmentele corporale capul şi membrele sunt cele mai binedezvoltate la fătare.

Creşterea intensă a fătului, îndeosebi în ultimele două luni degestaţie, se face pe seama principilor nutritivi furnizaţi de organismulmatern care este solicitat la maxim din punct de vedere nutriţional. Seimpune deci asigurarea unei alimentaţii calitative şi cantitative adecvatăfiecărui stadiu de gestaţie al femelelor pentru a obţine produşi viabili şiviguroşi.

După numărul de fetuşi, gestaţia poate fi simplă sau multiplă, dupăcum se dezvoltă în uter unul sau mai mulţi produşi. Animalele care în modnormal fată un singur produs se numesc unipare sau monotocice, iar celecare fată mai mulţi produşi se numesc pluripare sau politocice.

92

La unipare gestaţia multiplă poartă numele de gestaţie gemelară. Subaspectul repetării femelele care nu au fătat niciodată se numesc nulipare,cele care fată pentru prima dată se numesc primipare, cele care fată a douaoară secundipare, iar cele care au fătat de mai multe ori multipare.

În funcţie de evoluţia gestaţiei aceasta poate fi gestaţie fiziologică,caracterizată printr-o evoluţie normală a fătului şi a mamei şi gestaţie

patologică, caracterizată prin prezenţa unor tulburări ce survin îndezvoltarea fătului şi în starea fiziologică a mamei. Gestaţia suplimentarăsau superfetaţia, se întâlneşte atunci când, deşi femela este gestantă, dincauza unor tulburări endocrine apar căldurile şi se produce ovulaţia, are locactul sexual, o nouă fecundaţie urmată de grefarea în uter a unuia sau maimultor embrioni suplimentari.

După locul unde se dezvoltă fetusul în timpul gestaţiei deosebim:" gestaţie topică sau uterină, dezvoltarea embrionului are loc în

organul obişnuit (uter sau coarne uterine);" gestaţie ectopică sau extrauterină, la care embrionul evoluează

în afara uterului, fiind o gestaţie patologică. Aceasta poate figestaţie abdominală şi gestaţie tubară.

3.3.3. Durata gestaţiei.

Prin durata gestaţiei se înţelege timpul necesar pentru dezvoltareacompletă a fetusului. Ea începe în momentul fecundaţiei şi se sfârşeşte înmomentul fătării (parturiţiei).

Durata gestaţiei nu este aceeaşi la toate speciile şi variază de la unala alta (tabelul 3.4).

Tabelul 3.4Durata gestaţiei pe specii

Durata medie a gestaţiei în:SpeciaLuni Zile

Limite(zile)

Măgăriţa 12 365 350-386Iapa 11 ½ 340 307-412Bivoliţa 10 ½ 315 300-315Vaca 9 ½ 285 240-311Oaia şi capra 5 150 142-164Scroafa 3 ¾ * 115 112-118

*3 luni, 3 săptămâni şi 3 zile

În cadrul speciei, durata gestaţiei este influenţată de o serie de factorişi anume:# rasa: la rasele precoce este mai scurtă decât la cele tardive;# vârsta mamei: femelele primipare şi cele bătrâne au durata gestaţiei mai

lungă;# sexul produsului: gestaţia cu fetuşi masculi este ceva mai lungă decât

cea cu fetuşi femeli;# numărul fetuşilor: gestaţia gemelară (dublă sau triplă) la primipare este

mai scurtă cu câteva zile decât cea simplă;# climatul: în regiunile tropicale durata gestaţiei este mai scurtă decât în

cele reci (în Indonezia durata gestaţiei la iapă nu depăşeşte 322 zile);

93

# anotimpul montei şi al fătării: influenţează durata gestaţiei, fiind maiscurtă la fătările de vară şi toamnă;

# mărimea femelei: cu cât femela este mai mare (ca talie şi greutate), cuatât gestaţia este mai lungă. Există totuşi şi excepţii, ca de exemplu, lamăgăriţă care, deşi este mai mică decât iapa, are o durată a gestaţiei maimare;

# alimentaţia: hrănirea raţională a mamei scurtează durata gestaţiei la toatespeciile.

3.3.4. Avortul.

Întreruperea dezvoltării embrionului şi eliminarea lui înainte determen, poartă denumirea de avort.

Cauzele avortului pot fi multiple. Astfel, se pot întâlni cazuri deavort datorate unor boli infecto-contagioase (febra aftoasă, bruceloza, etc.),cât şi ca urmare a hrănirii şi întreţinerii necorespunzătoare a femelelorgestante, mai cu seamă în a doua parte a gestaţiei. De exemplu, tratamentulbrutal, hrănirea cu furaje îngheţate, alterate sau cu un grad ridicat deaciditate, adăparea cu apă rece, aglomerarea în adăposturi, provoacă în modfrecvent avortul la animale.

3.3.5. Fătarea sau parturiţia.

Prin fătare sau parturiţie se înţelege actul fiziologic prin care fetusulviu împreună cu învelitorile fetale, este expulzat din uter, la sfârşitulperioadei de gestaţie.

În funcţie de numărul de produşi obţinuţi la o fătare, se disting speciiunipare (fată un singur produs) şi specii multipare (fată mai mulţi produşi).

Speciile unipare pot avea şi fătări gemelare (duble sau triple).Gemenii pot proveni dintr-un singur zigot şi se numesc gemeni monozigoţi(monovitelini) sau din doi zigoţi, ca urmare a două fecundaţii separate şi senumesc gemeni dizigoţi (bivitelini).

Durata probabilă a fătării se poate stabili adunând la data monteifecunde, durata medie a gestaţiei. Totodată, se mai poate stabili şi dupăsemnele premergătoare fătării, care se referă la o serie de modificări morfo-fiziologice ca:" slăbirea ligamentelor coxale;" tumefierea vulvei;" turgescenţa glandei mamare;" creşterea temperaturii corporale;" starea de agitaţie.

În funcţie de modul de prezentare a fătului parturiţia poate fi:- normală sau eutocică când angajarea fătului în bazin se realizează fie cu

membrele anterioare şi capul culcat pe ele, ori cu membrele posterioarecătre înainte;

94

- anormală sau distocică când poziţia fătului este diferită (Fig 41).

Fig. 3.15. Distocie prin prezentare anormală a fatului

Forţele fătării, care contribuie la expulzarea fătului în mediul externsunt:$ contracţiile uterine, exercită o presiune asupra lichidelor fetale, împing

fătul progresiv în direcţia cervixului;$ tonusul uterin, menţine poziţia de înaintare câştigată de contracţiile

uterine, deoarece după fiecare contracţie fibrele uterine nu-şi mai revinla lungimea iniţială;

$ , presează asupra uterului cu ajutorul muşchilor spinali, ai diafragmei şiai viscerelor, expulzând fătul şi învelitorile fetale.

Stadiile fătării normale (eutocice), (Fig.42) se succed astfel:" deschiderea gâtului uterin, care se realizează lent cu 2-3 zile înainte de

fătare sau cu 2-3 ore, în funcţie de individ, cu slabe şi rare contracţii;" angajarea fătului, cu o desfăşurare mai intensă a forţei de contracţie

uterină;" expulzarea fătului, care necesită cea mai mare forţă, contracţiile fiind

maxime şi susţinute. În acest stadiu se exteriorizează senzaţia de durereprin gemete, lăcrimare şi transpiraţie;

" eliminarea învelitorilor fetale, care se face diferit de la o specie la altaastfel: imediat după fătare la iapă şi scroafă, mai târziu, la oaie şi caprăşi după 6-12 ore la vacă.

" Produsul de concepţie, din momentul fătării până la uscarea şi cădereacordonului ombilical se numeşte nou-născut, iar după aceea până laînţărcare se numeşte sugar.

Perioada puerperală sau postpartum reprezintă timpul scurs de lafătare şi până la revenirea totală a organismului femel, la starea iniţialădinaintea gestaţiei. În această perioadă, care durează în medie 21-28 zile areloc involuţia uterului, regresia corpului galben, închiderea gâtului uterin şieliminarea restului de lichid din uter (loşii). În general, toate modificărileimprimate de către gestaţie dispar în această perioadă, cu excepţia activităţiiglandei mamare.

Perioada postpartum are o importanţă deosebită în reproducţie,deoarece în acest timp se pot instala o serie de infecţii la diferitele segmente

95

ale aparatului genital femel, ca urmare a traumatismelor din timpulparturiţiei.

3.3.6. Indicii de reproducţie.

Relaţia strânsă între producţie şi activitatea de reproducţie aanimalelor impune, în vederea obţinerii unei eficienţe maxime, analiza şicunoaşterea în permanenţă a situaţiei reproductive a efectivului exploatat.

În vederea aprecierii rezultatelor activităţii de reproducţie şi aeficienţei acesteia s-au elaborat mai mulţi indici de reproducţie. Unii dintreaceştia se exprimă în valori absolute, alţii în valori relative. Aceştia pot să serefere la un individ sau la un grup de indivizi, la femele sau la masculi, la operioadă limitată de timp sau la întreaga perioadă de exploatare. Deasemenea, unii indici sunt comuni la toate speciile, alţii sunt caracteristiciunei anumite specii.

Datorită multitudinii lor, indicii de reproducţie se pot clasifica dupăcriterii biologice (pe specii), tehnice, economice, însă cel mai frecventindicii de reproducţie se calculează şi analizează pe specii.

Indicii de reproducţie comuni mai multor specii.

Indicele de gestaţie sau fecunditate se exprimă prin formula:

G = 100..

..#

IF

GF

în care: F.G. = femele gestante; F.I. = femele însămânţate (montate).Valoarea indicelui de gestaţie la taurine este cuprinsă între 85-95 %,

la cabaline 70-90 % şi la ovine 95-98 %.Indicele de însămânţare (montă)

Is=..

..

GF

TI

în care : I.T. = total însămânţări (monte) efectuate; F.G. = femele gestante.La taurine valoarea acestui indice poate să varieze între 1-4

însămânţări, însă este considerată bună când se realizează 1-1,5 însămânţăripentru o gestaţie. La cabaline se înregistrează, în medie, 3-4 monte pentru ogestaţie.

Indicele de însămânţare este influenţat de o serie de factori: calitateamaterialului seminal, tehnologia de însămânţare, momentul însămânţării(montei), alimentaţia, întreţinerea animalelor, vârsta. Acest indice sefoloseşte şi la masculi pentru aprecierea capacităţii fecundante a spermei.

Indicele de natalitate ( %) reprezintă raportul dintre numărul defemele care au fătat (produşi vii şi viabili) şi numărul total de femeleînsămânţate într-o perioadă de timp.

N % = 100..

..#

iF

fF

în care: F.f. = femele fătate; F.i. = femele însămânţate.În unităţile de producţie procentul de natalitate la taurine este de 80-

85 %, variind în funcţie de unitate, la cabaline 70-80 %, iar la ovine 90-95

96

%. Acest indice evidenţiază situaţia globală a efectivului sub aspectulfuncţiei de reproducţie.

Rata concepţiei (Rc %) reprezintă procentul de femele gestantedupă prima montă sau însămânţare artificială.

Rc = 100.

.

1

1 #IF

GF

în care: F.G1 = numărul de femele diagnosticate gestante după primaînsămânţare (montă);

F.I1 = numărul total de femele însămânţate (montate) primadată.

Indici de reproducţie specifici taurinelor şi cabalinelor.

Procentul de neîntoarcere (nonreturn – NR %) reprezintăprocentul de femele la care nu reapar căldurile timp de 60-90 de zile dupăînsămânţare (montă) din totalul femelelor însămânţate sau montate.

N.R. % = 100..

.#

IF

GoF

în care: F.Go = numărul femelelor ce nu repetă căldurile dupăînsămânţare sau montă;

F.I. = numărul total de femele însămânţate.Acest indice de reproducţie se apreciază atât la femele cât şi la

masculi. La masculi permite aprecierea fertilităţii sau a capacităţiifecundante a acestora.

Indicele de fertilitate (F %) reprezintă un indice economic de bazăpentru aprecierea activităţii de reproducţie şi se exprimă prin numărul deproduşi viabili obţinuţi într-un an de la 100 de femele.

Se poate calcula prin relaţia:

F % = 100#F

P

în care: P = număr produşi vii şi viabili; F = număr femele însămânţate.Merce E. stabileşte următoarea relaţie de calcul a indicelui de

fertilitate:

F % = 100365

#CI

CI = DG + SPîn care: CI = intervalul între fătări; DG = durata gestaţiei; SP = service periodul.Service periodul pentru femelele primi şi multipare reprezintă

intervalul în zile cuprins între parturiţie şi instalarea gestaţiei (ultimaînsămânţare sau montă), iar pentru nuligeste intervalul în luni cuprins întrenaşterea acestora şi instalarea gestaţiei.

Pentru un efectiv de vaci sau iepe intervalul mediu între fătări (CI) secalculează după formula:

CI =F

DGSP$ $%

în care F = numărul de femele;

97

$SP = suma service periodului la femelele luate în calcul

(zile);∑ DG = suma valorilor individuale ale duratei gestaţiei sau

pentru simplificare durata medie a gestaţiei înmulţităcu numărul de femele.

Indici de reproducţie specifici ovinelor.

Indicele de prolificitate (P %) este un indice sintetic şi se exprimă,după Paraschivescu M., prin relaţia:

P % = 100#f

m

în care: m = numărul de miei obţinuţi; f = numărul fătărilor.Ovinele se situează sub raportul prolificităţii între speciile unipare şi

pluripare. Acest indice are un evident caracter de rasă, valoarea lui situându-se la rasele din ţara noastră între 103 % la Ţurcană şi 148 % la Merinosul dePalas.

Mieii înţărcaţi ( m %) reprezintă numărul de miei înţărcaţi la 100de oi fătate şi se calculează după formula:

m % = miei înţărcaţi/oi fătate x 100

Indici de reproducţie la porcine.

Indicele de prolificitate se determină prin relaţia:

P % = 100#sf

P

în care : p = numărul de purcei obţinuţi; sf = scroafe fătate.

Numărul de fătări pe an şi pe scroafă (Fs)

Fs =SP%114

365

în care: 114 = durata gestaţiei; SP = durata între fătare şi fecundare; 365 = durata anului calendaristic.În mod normal numărul de fătări pe an la suine este de 2,0-2,2 în

exploatarea semiintensivă şi 2,51 în exploatarea intensivă. Înţărcarea cât maitimpurie a purceilor constituie o condiţie pentru mărirea gradului deutilizare a scroafelor de reproducţie.

La porcine, pe lângă aceşti indici se mai calculează:% capacitatea de alăptare a scroafelor exprimată prin masa

corporală a lotului de purcei la vârsta de 21 de zile;% numărul de purcei născuţi vii şi viabili;% numărul de purcei înţărcaţi.În ultimul timp s-a introdus un nou indice, capacitatea potenţială

reproductivă (Cr %) ce exprimă numărul de purcei ce se pot obţine anualde la 100 de scroafe.

98

Cr = 100365

xPxSPDG %

în care: DG = durata gestaţiei, care este în medie 114 zile; SP = service periodul, care în cazul înţărcării purceilor la 35-

42 de zile este de 50 de zile; P = prolificitatea medie la o fătare.În cazul unei prolificităţi medii de 9 purcei la o fătare capacitatea

potenţială reproductivă este de 2003 purcei la 100 de scroafe.

Indicii de reproducţie la păsări

La păsări se calculează doi indici de reproducţie, şi anume:Indicele de fecunditate a ouălor

F % = 100#Oi

Of

în care: Of = numărul ouălor fecunde la mirajul de 7 zile; Oi = numărul ouălor introduse la incubat.Indicele de ecloziune

E % =Oi

P sau E % = 100#

Of

P

în care: P = numărul de pui obţinuţi.

Observa/012 Întrucât ovulaţia se produce către sfârşitul căldurilorsau chiar după ce acestea s-au stins, prezenţa spermatozoizilor în tractusulgenital şi durata de supravieţuire a acestora au o importanţă hotărâtoareasupra fecundaţiei. După numeroase cercetări s-a stabilit că spermatozoiziiîşi păstrează capacitatea fecundantă în tractusul genital femel 48 de ore laoaie, 24 de ore la vacă şi scroafă, 48-72 de ore la iapă, 7 zile la găină şi 14zile la curcă.

TEST DE EVALUARE

1. Ce se în!#.#0#%&'"/%0#1-,!"#%.,%*,*"2#'#?RăspunsGesta/06 geprezintă un proces fiziologic complex, caracteristicorganismului femel, care începe din momentul fecundaţiei şi ţine până laexpulzarea fătului. În realizarea gestaţiei sunt implicate atât organismulmatern cât şi cel fetal. Pe parcursul ei la nivelul organismului matern seproduc o serie de modificări morfofiziologice aflate în strânsă corelaţie cudinamica creşterii şi dezvoltării produsului de concepţie

2. Preciza!i care sunt factorii ce influen!#,7ăfecunda!",%%.,%*,*"2#'# ?Răspuns

99

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Enumera!" etapele premergătoare fătării la animale la mamifere,:a. Turgescenţa glandei mamare;b. Cre+-#'#,%&'54)(!"#"%4#%.,&-#;c. Slăbirea ligamentelor coxale;d. Creşterea natalită!"";e Creşterea temperaturii corporaleRezolvare O O O O O

De rezolvat2. Enumera!"%1-,4"".#%2ătării normale la animale:a. Angajarea fătului;b. Contracţiile uterine;c. Eliminarea învelitorilor fetale,;d. Tonusul uterin;e. Contracţiile abdominale .

O O O O O

REZUMATUL TEMEI

Reproducţia reprezintă actul fiziologic prin care organismele producfiinţe asemănătoare lor, asigurându-se astfel perpetuarea speciilor.

Ea nu trebuie privită doar ca un simplu proces de multiplicare aorganismului, procesul reproducţiei fiind indisolubil legat de procesul deevoluţie şi ameliorare a speciilor de animale domestice. În procesulreproducţiei se realizează discriminarea reproductivă, ca urmare a selecţieiartificiale sau naturale, prin care se acţionează direct asupra fondului degene, iar prin dirijarea împerecherilor se influenţează, în sensul dorit,structura genotipică a generaţiei următoare.

Cunoaşterea mecanismelor intime ce au loc în procesul reproducţieipermite totodată dirijarea unor factori de influenţă ai acestora, care stau laîndemâna omului (alimentaţia, factorii de microclimat, etc.) în vederearealizării unor performanţe reproductive ridicate. Este bine cunoscut rolul şiimportanţa alimentaţiei în formarea gameţilor, în etapa de organogenezăpentru structura glandei mamare, pentru numărul fibrelor musculare, pentrunumărul foliculilor piloşi, etc.

Indicele de însămânţare este influenţat de o serie de factori: calitateamaterialului seminal, tehnologia de însămânţare, momentul însămânţării(montei), alimentaţia, întreţinerea animalelor, vârsta. Acest indice sefoloseşte şi la masculi pentru aprecierea capacităţii fecundante a spermei

Service periodul pentru femelele primi şi multipare reprezintăintervalul în zile cuprins între parturiţie şi instalarea gestaţiei (ultimaînsămânţare sau montă), iar pentru nuligeste intervalul în luni cuprins întrenaşterea acestora şi instalarea gestaţiei

100

TEMA 4

AMELIORAREA ANIMALELOR DOMESTICE

Unităţi de învăţare..Selec!"#-criterii,forme,metode $"%&'&()*+%,&+&(!"&"-Potrivirea perechilor.Metode de cre�tere la animale.

Obiectivele temei :- înţelegerea �i cunoaşterea faptului că baza ereditare a unui produsdepinde, în cea mai mare parte, de calităţile ereditare aleorganismelor ce au fost alese şi folosite pentru procrearea lui.;-crescătorul nu are nici un mijloc de acţiune asupra genotipuluiindividului. El poate să modifice genotipul în contextul uneipopulaţii de animale (efective cuprinse în ferme de ameliorare,supuse controlului oficial al performanţelor) şi în decursulgeneraţiilor, modificând dirijat genofondul populaţiilor în direcţiautilă omului.- structura genetică a unei populaţii este dată, pe de o parte, defrecvenţa (proporţia numerică) a diferitelor gene, iar pe de altă partede frecvenţa diferitelor genotipuri în interiorul populaţiei.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată:- Colă, M., 2003 – Zootehnie generală. Editura Universitaria.Craiova.- Colă, M., 2007 – Zootehnie generală !"# $%"&'()$*"'+ EdituraUniversitaria. Craiova.- Găvan, C., 1999 – Zootehnie generală. Îndrumător pentru lucrăripractice. Reprografia Universităţii din Craiova.- Morar, R., Dana Pusta – Zootehnie generală. Editura Relief. 2000.- Stoica, Gh. şi colab. – Zootehnie şi alimentaţie animală.

Reprografia Universităţii din Craiova. 1997

4.1. SELEC!"# - CRITERII, FORME METODE �I EFECTULSELEC!"$"

Prin selecţie se înţelege depistarea, alegerea şi folosirea lareproducţie, a indivizilor cu caractere şi însuşiri zoo-economice valoroase şiînmulţirea efectivelor cu urmaşii acestora. Ca urmare, selecţia acţionează caun factor de discriminare reproductivă, deoarece exclude de la reproducţieanumiţi indivizi, lăsând să participe la formarea viitoarei generaţii, numai peaceia care corespund scopului urmărit. Cu alte cuvinte, selecţia nu creeazăgene noi, ci face ca indivizi ce posedă gene sau combinaţii de genefavorabile, să aibă mai mulţi urmaşi, decât cei cărora le lipsesc asemeneagene.

Modul de selecţieModificarea structurii genetice a unei specii, populaţii, etc., se poate

realiza natural sau artificial. Darwin, studiind formele sub care se manifestă

101

selecţia, descrie selecţia naturală ca fiind proprie animalelor şi plantelorsălbatice şi selecţia artificială pe care omul o exercită asupra plantelor şianimalelor.

Selecţia naturală, este procesul fundamental al evoluţiei speciilor deanimale, constând în eliminarea, prin lupta pentru existenţă a indivizilor cuînsuşiri dăunătoare şi supravieţuirea indivizilor cu însuşiri avantajoase dinpunct de vedere biologic.

Selecţia artificială, este procesul prin care se aleg conştient de cătreom, animale cu însuşiri valoroase biologic, mijloc important de creare aliniilor, familiilor şi raselor de animale.

Deosebirea între cele două forme sub care se manifestă selecţiaconstă în aceea că, prin selecţia naturală supravieţuiesc şi se perpetueazăindivizii care posedă anumite modificări ce sunt utile organismuluirespectiv, pe când prin selecţia artificială omul selecţionează şi foloseşte lareproducţie organismele care prezintă însuşiri valoroase şi folositoare lui,chiar dacă acestea nu sunt utile pentru existenţa animalului respectiv.

Selecţia naturală continuă să acţioneze asupra animalelor în paralelcu selecţia artificială, având însă un grad de acţiune diferit în funcţie deintensitatea cu care acţionează selecţia artificială. De exemplu, la raseleprimitive, selecţia artificială este mai puţin organizată, în schimb, la raselede animale perfecţionate, la care predomină selecţia artificială, continuă săacţioneze asupra lor şi selecţia naturală.

În general, selecţia naturală determină aproape întotdeauna conduitaselecţiei artificiale, condiţionând-o şi limitând-o într-o oarecare măsură.Confirmarea acestui principiu a fost dată de diferitele încercări în formareaunor tipuri de animale. De exemplu, crescătorii englezi urmăreau să obţină orasă de vaci cu o dezvoltare exagerată a crupei, selecţionând exemplarelecare prezentau această modificare. Urmare a fost că aceste vaci mureau dincauza distociilor şi deci, au renunţat la ea.

În practica ameliorării animalelor, trebuie întotdeauna să ţinemseama de acţiunea ambelor forme de selecţie, însă importanţă practicăprezintă selecţia artificială, care poate fi dirijată de către om. De aceea,pentru practica aplicării selecţiei prezintă importanţă: criteriile, formele,metodele şi efectul selecţiei.

4.1.1. Criteriile selecţiei.

În munca de selecţie animalele se apreciază după două categorii decriterii şi anume: criterii morfo-productive (selecţia fenotipică) şi criterii denatură genetică (selecţia genotipică).

Criteriile fenotipice folosite pentru aprecierea şi stabilirea valoriizoo-economice a reproducătorilor masculi şi femeli sunt: exteriorul şiconstituţia, producţia şi însuşirile biologice generale (prolificitatea,precocitatea, capacitatea de valorificare a hranei, etc.)

Aprecierea exteriorului şi constituţiei se realizează, de regulă, prinmetoda punctelor, completată cu metodele ajutătoare (somatometria,somatografia).

Producţia se apreciază cantitativ şi calitativ prin diferite metode (înfuncţie de specie) iar însuşirile biologice generale, pe baza datelor dinevidenţele unităţii.

102

În general, selecţia animalelor după criterii fenotipice se aplică şi areefect numai în cazul caracterelor şi însuşirilor cu grad mare de transmitereereditară. Astfel, ea trebuie neapărat dublată de selecţia genotipică.

Criteriile genotipice constau în aprecierea şi stabilirea valorii zoo-economice a reproducătorilor (îndeosebi masculi) după fenotipulascendenţilor (strămoşilor), rudelor colaterale (fraţi, surori, semifraţi,semisurori, veri) şi descendenţilor (urmaşilor).

Aprecierea după ascendenţi şi rude colaterale se face cu ajutoruldatelor înscrise în pedigree, iar aprecierea după descendenţi se execută pebaza determinărilor efectuate în lucrările de testare.

Totuşi aceste metode nu oferă certitudine maximă şi ca urmareGerber şi Morel recomandă să se ţină seama de următoarele reguli:! certitudinea estimării valorii de ameliorare după performanţe proprii este

egală cu heritabilitatea (aproximativ 25 % pentru cantitatea de lapte şi50 % pentru conţinutul laptelui în grăsime), ceea ce indică un succes înselecţie;

! certitudinea estimării după descendenţi este de 57 % în cazul aprecieriidupă 20 descendenţi şi 100 % la aprecierea după 100 descendenţi;

! estimarea după ascendenţi este, în general, mai mică decât apreciereadupă performanţe proprii;

! estimarea după rudele colaterale este foarte variabilă în funcţie denumărul acestora (fraţi şi surori), aceasta crescând în cazul unui numărmai mare.

4.1.2. Formele selecţiei.

În funcţie de scopul urmărit, selecţia animalelor se poate aplica submai multe forme (Fig.4.1): direcţional progresivă şi regresivă, stabilizatoareşi disruptivă.

Selecţia direcţional progresivă, urmăreşte mărirea mediei a unuicaracter sau însuşiri, în care scop, se folosesc la reproducţie numai indiviziplus – variante. Astfel, produşii obţinuţi vor avea media caracterelordeplasată către valori superioare celei determinate la părinţi. Această formăde selecţie se aplică în toate cazurile ce vizează ridicarea indicilor privindproducţiile animaliere (de lapte, de carne, de lână, etc.).

Selecţia direcţional regresivă, urmăreşte să micşoreze valoareamedie a unui caracter sau însuşiri, folosindu-se la reproducţie numai indiviziminus-variante. Se utilizează pentru caracterele şi însuşirile în care trebuiesă se micşoreze valorile medii. De exemplu, consumul de furaje pe unitateade produs, conţinutul de seu în carcasă, fineţea fibrelor de lână, grosimeacojii la ou, etc.

Selecţia stabilizatoare, se aplică când caracterele şi însuşirile ceconstituie scopul selecţiei au atins valoarea medie propusă, şi în continuare,se urmăreşte doar menţinerea şi omogenizarea indivizilor din populaţie, lanivelul respectiv. În acest scop se folosesc la reproducţie indivizi plus-variante şi minus-variante din apropierea mediei fenotipice. Dacă număruldin imediata apropiere a mediei este prea mic, selecţia stabilizatoare sepoate realiza şi prin împerecherea plus-variantelor extreme şi minus-variantelor extreme, dar se obţin, totuşi indivizi heterozigoţi, care trebuieomogenizaţi mai multe generaţii.

Selecţia disruptivă se foloseşte atunci când se urmăreşte ca populaţiade animale să se rupă (scindeze) în două grupe distincte, cu valoarea medie

103

a aceluiaşi caracter foarte diferită. Astfel, se împerechează separat minus-variantele între ele şi plus-variantele între ele.

a b c d

Fig.4.1 Formele selecţiei:a- direcţional progresivă;b- direcţional regresivă; c- stabilizatoare;

d- disruptivă.

4.1.3. Metodele de selecţie.

În funcţie de sursa de date de care se dispune, selecţia animalelor dereproducţie se face după performanţe productive înregistrate de: fenotipulpropriu, fenotipul ascendenţilor, fenotipul rudelor colaterale şi fenotipuldescendenţilor.

Selecţia după fenotipul propriu este de două feluri: individuală şimasală.

Selecţia individuală are ca scop examinarea şi aprecierea amănunţităa fiecărui reproducător mascul şi femel, atât după criterii fenotipice cât şidupă criterii genotipice. Se execută îndeosebi în fermele de elită, ce producmaterial de prăsilă.

După modul cum urmăreşte caracterele şi însuşirile, selecţiaindividuală poate fi: concomitentă şi succesivă.

Selecţia concomitentă constă în urmărirea simultană a caracterelor şiînsuşirilor stabilite în cadrul obiectivelor de selecţie. Ea se poate realiza prinmetoda bonitării şi clasării animalelor şi prin metoda indicilor de selecţie.

Metoda bonitării şi clasării, este metoda oficială în ţara noastră şi seaplică la principalele specii de interes economic şi zootehnic. Ea constă înexcluderea de la reproducţie a indivizilor care, în paralel cu vârsta, nurealizează cerinţele minime ale rasei pentru caracterele şi însuşirile urmăriteprin selecţie, cerinţe stabilite la nivel republican prin instrucţiunile debonitare şi clasare a materialului biologic de prăsilă. Aprecierea (bonitarea)se execută separat pentru fiecare caracter sau însuşire (comparativ cucerinţele minime) în funcţie de valoarea realizată, animalele fiind încadrateîn clase parţiale de bonitare (record, elită, clasa I, iar pentru femele şi clasa aII-a). În funcţie de acestea se stabileşte clasa generală de bonitare pentrufiecare animal supus lucrărilor de selecţie.

Metoda indicilor de selecţie, este mult mai exactă decât metodabonitării şi clasării, dar datorită faptului că necesită formule de calcul maicomplicate, este mai puţin folosită în practică. Ea constă în grupareacaracterelor şi însuşirilor de ameliorat, într-un indice sintetic valoric, iarapoi selecţia se face ca pentru un singur caracter sau însuşire.

104

Selecţia succesivă constă în urmărirea eşalonată a caracterelor şiînsuşirilor stabilite ca obiective. Astfel, se începe, în ordinea importanţei, cualegerea animalelor după un caracter şi când întreg efectivul a ajuns lanivelul de ameliorare dorit, se trece la selecţia după un alt caracter. Ea estefolosită numai la speciile cu intervalul scurt între generaţii (păsări, porci),deoarece durează o perioadă îndelungată de timp.

Selecţia masală foloseşte numai criteriile fenotipice de apreciere şiconstă tot într-o apreciere individuală a caracterelor animalelor. Seefectuează în fermele de producţie cu efective mari de femele din speciileovine, porcine şi iepuri.

În urma aprecierii, femelele sunt încadrate în clase de bonitare,fiecărei clase repartizându-se pentru montă sau însămânţare, câte un mascul,a cărei valoare (apreciată prin selecţie individuală) trebuie să fie superioarăfemelelor cu cel puţin o clasă de bonitare.

Selecţia după fenotipul ascendenţilor (origine) se execută laanimalele tinere, având astfel caracter de preselecţie înainte de apreciereadupă fenotipul propriu şi de prognoză, deoarece porneşte de la premiza că,dacă ascendenţii au realizat performanţe fenotipice superioare, este deaşteptat ca şi produşii lor să realizeze performanţe ridicate. Se folosescastfel datele din pedigreele animalelor supuse selecţiei, iar valoareafenotipică productivă a reproducătorilor supuşi selecţiei, se apreciază dupăponderea strămoşilor valoroşi în pedigreu cât şi după poziţia (generaţia)ocupată de aceştia în pedigreu. Cu cât numărul strămoşilor valoroşi este maimare (îndeosebi în primele două generaţii), cu atât reproducătorul analizatare valoare productivă mai ridicată.

Selecţia după fenotipul rudelor colaterale, se aplică lareproducătorii masculi, pe baza performanţelor productive înregistrate lafraţi, surori, semifraţi, semisurori şi veri.

De regulă, reproducătorii masculi se aleg şi se reţin pentrureproducţie, atunci când rudele colaterale au realizat valoarea fenotipică acaracterului sau a însuşirii stabilită prin obiectivele de selecţie.

Această selecţie este mai sigură decât selecţia după ascendenţi şi sefoloseşte, îndeosebi, în cazul însuşirilor limitate de sex (producţie de ouă,lapte, prolificitate).

Selecţia după fenotipul descendenţilor reprezintă cea mai sigurăsursă de informaţii pentru alegerea reproducătorilor masculi, deoarecepermite şi stabilirea valorii de ameliorare a acestora.

Valoarea de ameliorare arată măsura în care reproducătorulîmbunătăţeşte sau înrăutăţeşte un caracter sau o însuşire la descendenţii săi,în cazul când s-ar folosi la reproducţie. Astfel, estimarea valorii deameliorare a unui reproducător, prin intermediul performanţelor productiveobţinute la descendenţii săi, poartă denumirea de testare.

Testarea reproducătorilor se poate face prin mai multe metode, însăla noi în ţară cea mai folosită este metoda comparării contemporane. Eaconstă în compararea performanţelor realizate de descendenţiireproducătorului testat, cu cele ale contemporanilor acestora.

4.1.4. Efectul selecţiei.

Prin efectul selecţiei sau câştig genetic se înţelege deplasarea medieigenotipice a caracterelor cantitative şi calitative. Pentru interesul omului

105

mai importante, sunt totuşi, caracterele cantitative, iar efectul selecţiei se vareferi la acestea.

Matematic se stabileşte cu formula:"g = i x h2

în care: "g = efectul selecţiei pe generaţie; i = valoarea fenotipică a diferenţei de selecţie; h2 = valoarea coeficientului de heritabilitate a caracterului.

Pe an, efectul selecţiei se poate stabili cu formula:

j

ixhy

2

#" unde:

y = efectul anual al selecţiei;j = intervalul între două generaţii, în ani.

Factorii care influenţează efectul selecţiei sunt numeroşi, însă ceimai importanţi sunt: diferenţa de selecţie (i), coeficientul de heritabilitate(h2), intervalul între generaţii (j) şi intensitatea de selecţie (R).

Diferenţa de selecţie (i), reprezintă diferenţa dintre valoarea medie acaracterului realizată la indivizii din lotul de selecţie şi cea realizată deindivizii din efectivul total al fermei (lot de selecţie + lot de producţie).

În funcţie de participarea la reproducţie, fie a femelelor fie amasculilor din lotul de prăsilă, diferenţa de selecţie se poate calcula astfel:

- când participă masculii: PPi m $#

- când participă femelele: PPi f $#

- când participă ambele sexe : I = PPP mf

$%

2în care : Pf, Pm = valoarea caracterului la femele şi respectiv masculi;

P = valoarea caracterului la întreg efectivul din fermă.

Cu cât diferenţa de selecţie creşte, cu atât este mai mare şi efectulvaloric al selecţiei sau câştigul genetic.

Coeficientul de heritabilitate (h2) reprezintă cota valorică departicipare a genotipului în determinarea fenotipică a unui caracter sau aunei însuşiri. Se calculează, raportând variaţia genetică la variaţia fenotipică,cu ajutorul relaţiei:

P

G

V

Vh #2

Coeficientul de heritabilitate se exprimă fie procentual, fie în fracţiizecimale ale unităţii, cu valori de 0-1. Când h2=0, caracterul este determinatnumai de condiţiile de mediu, iar când h2=1 este determinat numai degenotip. Ambele cazuri sunt însă ipotetice, deoarece în practică nu seîntâlnesc asemenea situaţii extreme.

În lucrările de ameliorare, trebuie reţinut aspectul că, în cazulcaracterelor şi însuşirilor puternic heritabile (h2

&0,7), selecţia animalelor sepoate face numai după criterii fenotipice, fără a mai fi necesară selecţia dupăcriterii genotipice (tabelul 4.1).

Dimpotrivă, în cazul caracterului cu valoarea lui h2 mică, selecţiafenotipică nu dă rezultate bune, fiind necesară selecţia genotipică.

106

Tabelul 4.1

Coeficientul de heritabilitate (h2) al unor caracterela animalele domestice

Specia şi caractere Specia şi caractereTaurine de lapte şi mixte

h2

Porcineh2

Producţia de lapteProcentul de grăsimeProducţia de untConţinutul în proteineDurata lactaţieiIndicele mamarGreutatea la naştereGreutatea la 2 ½Puterea fecundativă(tauri)Înălţimea la grebănÎnălţimea toraceluiFolosirea hranei

0,30-0,420,60-0,950,40-0,500,50-0,700,200,760,220,490,550,63-0,730,46-0,800,20-0,48

Lungimea corpuluiNumărul de vertebreNumăr purcei/fătareTipul de conformaţieGreutatea la 2 luniGreutatea la 6 luniCalitatea carcaseiGrosimea slănineiFolosirea hranei

0,45-0,590,740,130,290,210,300,45-0,600,50-0,600,31-0,58

Taurine de carne PăsăriGreutate la naştereGreutate la înţărcareSporul mediu zilnicGreutate după îngrăşareRandamentul la tăiereCalitatea carcaselorFolosirea hraneiÎnălţimea la grebăn

0,34-0,700,23-0,520,47-0,960,770,710,340,38-0,570,29

Producţia de ouăOuatul de iarnăPrecocitatea sexualăGreutatea ouălorProducţia de masăForma ouălorGreutatea la 3 luniGreutatea la 5 luniGreutatea la adulteFecunditatea ouălor

0,12-0,400,210,20-0,480,60-0,850,20-0,440,600,25-0,500,430,25-0,600,11-0,15

Ovine cu lâna fină CurciProducţia de lânăFineţea fibreiLungimea şuviţeiGreutatea la naştereLungimea trunchiului

0,40-0,600,35-0,570,30-0,700,30-0,600,42

Producţia de ouăGreutatea ouălorGreutatea la adulte

0,16-0,400,55-0,910,35-0,50

Intervalul între generaţii (j) reprezintă durata de timp între datamedie a naşterii părinţilor şi data medie a naşterii descendenţilor.

Intervalul dintre generaţii diferă de la o specie la alta, fiind îngeneral, mai mic la speciile la care ciclul de reproducţie este mai scurt(tabelul 4.2).

Tabelul 4.2Intervalul dintre generaţii la principalele specii

de animale domestice

Intervalul între generaţii (ani)SpeciaLa masculi La femele Media

Taurine de lapte 4,6 6,0 5,3Porcine 2,4 3,0 2,7Ovine 3,6 4,3 3,9Cabaline 9,5 8,9 9,2Găini 1,2 1,8 1,5

107

Intensitatea de selecţie (R) reprezintă procentul de indivizi femelisau masculi ce trebuie reţinuţi pentru prăsilă (lotul de selecţie), din fiecaregeneraţie, pentru a menţine neschimbat efectivul populaţiei sau al fermei.Cu cât procentul de reţinere este mai mic, cu atât intensitatea de selecţie estemai mare.

Ea se calculează cu formula:

%F

ER #

în care: E = procentul anual de înlocuire (reformă) al masculilor şi

femelelor din efectiv, stabilit cu relaţia:12

100

VVE

$#

în care: V1= vârsta medie a primei fătări (ani); V2=vârsta medie de reformă (ani).

F = numărul mediu de produşi obţinuţi anual de la o femelă(0,4 la bovine, 0,5 la ovine, 6 la porcine şi 30 lapăsări)

Exemplu: dacă într-o fermă de vaci V1 = 3 ani, V2 = 10 ani şi F = 0,4viţele/an, atunci:

%3,14310

100#

$#E , iar %7,35

7,0

3,14##R ceea ce înseamnă că

pentru a menţine neschimbat efectivul din fermă trebuie să se reţină 35,7 %din numărul viţelelor fătate în generaţia respectivă.

Observa%&'( Selecţia acţionează ca un factor de discriminarereproductivă, deoarece exclude de la reproducţie anumiţi indivizi, lăsând săparticipe la formarea viitoarei generaţii, numai pe aceia care corespundscopului urmărit. Cu alte cuvinte, selecţia nu creează gene noi, ci face caindivizi ce posedă gene sau combinaţii de gene favorabile, să aibă mai mulţiurmaşi, decât cei cărora le lipsesc asemenea gene.

TEST DE EVALUARE

1. Ce este selec*"$#%$#$("&$%'?RăspunsPrin selecţie se înţelege depistarea, alegerea şi folosirea la reproducţie, aindivizilor cu caractere şi însuşiri zoo-economice valoroase şi înmulţireaefectivelor cu urmaşii acestora

2. Preciza*" care sunt deosebirile între selec*"$# ($),-$%ă �i articială laanimale ?Răspuns

108

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Enumera*" formele de selec*"'#%$#$("&$%',:a. Direc*".($%#-'/-'0"1ă;b. În tandem;c. Progresivă;d. Concomitentă;e. StabilizatoareRezolvare O O O O O

De rezolvat2. Enumera*" metodele de selec*"'#%$#$("&$%':a. Succesivă;b. Fenotipul descenden*"%.-;c. Progresivă;d. Masală;e. Fenotipul ascenden*"%.-.O O O O O

4.2. POTRIVIREA PERECHILOR

Obiectivul potrivirii perechilor este acela de a fixa în baza ereditară adescendenţilor, acele priorităţi pentru care au fost formate cuplurile.

Astfel, indivizii unui sex, caracterizaţi prin anumite însuşiri suntîmperecheaţi cu indivizi de sex opus, care au aceleaşi însuşiri, urmărindu-seca descendenţa cuplului respectiv să manifeste însuşirea respectivă cât maideplin.

Efectul împerecherilor dirijate constă într-o anumită diferenţiere adescendenţilor. Astfel, după cum sunt alcătuite cuplurile în împerecheriledirijate, distingem: potrivirea individuală a perechilor şi potrivireaperechilor de clasă.

Potrivirea individuală a perechilor constă în aceea că, indivizii de unsex, care au anumite însuşiri valoroase, sunt împerecheaţi cu indivizi de sexopus, ale căror însuşiri sunt identice cu cele luate în considerare la sexulopus (Fig. 4.2).

Fig.4.2. Potrivirea individuală a perechilor.

Descendenţa rezultată din aceste împerecheri va exterioriza maievident aceleaşi însuşiri, aceşti indivizi deosebindu-se de restul efectivului.Practic ei pot constitui punctul de plecare în formarea unei linii şi familii.

109

Potrivirea de clasă a perechilor se stabileşte pentru fiecare mascul înparte, clasa femelelor care i se repartizează (Fig.4.3).

Fig. 4.3. Potrivirea de clasă a perechilor.

Dintre aceste două modalităţi de a forma cuplurile de împerechere,potrivirea individuală a perechilor, este cea mai bună, deoarece rezultatelepe care le dă sunt certe şi rapide.

În practica zootehnică se disting două sisteme de împerecheredirijate: unul bazat pe asemănarea fenotipică şi altul bazat pe asemănareagenotipică.

4.2.1. Împerecherile bazate pe asemănarea fenotipică.

Se practică, de regulă, la indivizii cu origine necunoscută şi constă înpotrivirea cuplurilor de masculi şi femele după nivelul valoric alcaracterelor şi însuşirilor morfo-productive sau după clasa generală debonitare. Aceste împerecheri pot fi de două feluri: omogene şi heterogene.

Împerecherile omogene constă în folosirea la reproducţie a cuplurilormascul-femelă, asemănătoare din punct de vedere fenotipic, dar nu identice.Asemănarea vizează în principal: conformaţia şi dezvoltarea corporală, tipulproductiv, deviaţiile de la standardul mediu al rasei.

Împerecherile omogene au ca efect accentuarea caracterelor şiînsuşirilor la descendenţi precum şi consolidarea acestora în genotipul lor.Se practică, îndeosebi în fermele de prăsilă.

Împerecherile heterogene se execută între indivizii de sex opus, carediferă între ei prin unul sau mai multe caractere. Ele prezintă, totuşi, unefect ameliorator mai scăzut, fiind folosite pe scară largă în fermele deproducţie.

Împerecherile heterogene pot avea ca efect:! corectarea, prin compensare, a unor caractere defectuoase prezente la

animale. De exemplu, se împerechează indivizi cu producţie mare deouă, dar cu greutate corporală mică, cu indivizi ce au o producţie micăde ouă, dar greutate mare;

! realizarea unor caractere intermediare convenabile. De exemplu, lataurine se împerechează indivizi care au dezvoltarea corporală către tipulproductiv de carne, cu indivizi care tind spre tipul productiv de lapte.

Indiferent de scopul urmărit, valoarea de ameliorare a masculului dincuplul de împerechere trebuie să fie, întotdeauna, superioară cu cel puţin oclasă de bonitare.

♂

♀ ♀ ♀ ♀ ♀ ♀

♀ ♀ ♀ ♀ ♀ ♀

♀ ♀ ♀ ♀ ♀ ♀

♀ ♀ ♀ ♀ ♀ ♀

110

4.2.2. Împerecherile bazate pe asemănarea genotipică.

Acest sistem constă în folosirea la reproducţie a cuplurilor mascul-femelă cu origine cunoscută şi pot fi: împerecheri neînrudite şi împerecheriînrudite.

Împerecherile neînrudite constau în folosirea la reproducţie aindivizilor în al căror pedigreu nu se găsesc strămoşi comuni. Se aplicăfrecvent, atât în fermele de selecţie cât şi în cele de producţie, deoareceasigură obţinerea unor produşi normal dezvoltaţi, cu vitalitate ridicată.

Împerecherile înrudite (consangvine), sunt acelea în care sefolosesc la reproducţie indivizi înrudiţi între ei, care provin din unul sau maimulţi strămoşi comuni.

Gradul de înrudire dintre animale sau gradul de scădere(heterozigoţia) sau creştere (homozigoţia) a rudeniei, se stabileşte cuajutorul coeficientului de consangvinitate (F).

Acesta se poate estima:

" pe pedigreu, folosind formula: ' ( ' (Ann FF %)#%% 15,0 121 în care:

FA = coeficientul de consangvinitate al strămoşuluicomun;

n1 = numărul schimbărilor de generaţie între strămoşulcomun şi mamă;

n2 = numărul schimbărilor de generaţie între strămoşulcomun şi tată.

" pe pedigree de două sau patru linii întâmplătoare;

" pornind de la coeficientul de înrudire (Wright) al părinţilor' (2

xyrF #

" pornind de la mărimea efectivului populaţiei (N) sau de la numărul

efectiv de masculi (Nm) sau de femele (Nf)N

F2

1# ;

fm NNF

8

1:

8

1# .

În practica zootehnică, gradul de consangvinizare al rudelor sedetermină prin metode mai simple, astfel:# Metoda greutăţii specifice sau a procentului de sânge (părinţii 50 %,

bunicii 25 %, străbunicii 12,5 %, etc.);# Metoda numărului de strămoşi (generaţia I- 2 strămoşi, generaţia a II-a –

4 strămoşi, generaţia a III-a – 8 strămoşi, etc.);# Metoda generaţiilor libere – în ce generaţie se găseşte strămoşul comun

pe linie paternă şi pe linie maternă;# Metoda removelor – calcularea depărtării genetice în care se găseşte

strămoşul comun, atât pe linie maternă cât şi pe linie paternă, faţă deprodusul analizat.

După gradul de înrudire al partenerilor, care alcătuiesc cuplurile deîmperechere, se disting 4 grade de consangvinizare:

Consangvinizare strânsă (incesturi) constă în împerechereaindivizilor ce sunt rude de gradul I, ca: tată x fiică, mamă x fiu, frate x soră,bunic x nepoată, nepot x bunică. În acelaşi timp aceştia au 0-1 generaţiilibere cu depărtarea generaţiei I-II;II-I; II-II; I-III; III-I, şi coeficientul deconsangvinitate de 0,125.

Consangvinizare apropiată constă în împerecherea unor rude degradul al II-lea (văr x vară, străbunic x strănepoată, străbunică x strănepot),cu 2 generaţii libere şi depărtarea de generaţie II-III; III-II; I-IV; IV-I; II-IV;IV-II şi III-III, iar coeficientul de consangvinizare de 0,06 - 0,0125.

111

Consangvinizare moderată implică împerecherea rudelor de gradulal III-lea (stră-străbunic x stră-strănepoată şi invers precum şi veri de gradulal II-lea), cu 3-4 generaţii libere şi depărtarea generaţiei I-V; V-I; III-IV; IV-III; II-V; V-II; I-VI; VI-I, iar coeficientul de consangvinizare sub 0,06.

Consangvinizarea îndepărtată constă în împerecherea unor rude degradul al IV-lea (mai depărtate de verii al II-lea), având 5-6 generaţii libereşi depărtarea generaţiei III-V; V-III; II-VI; VI-II; I-VII; VII-I.

Efectele consangvinizăriiDin punct de vedere genetic, prin consangvinizare individul rezultat

din părinţi înrudiţi poate moşteni aceleaşi gene atât de la tată, cât şi de lamamă. Ca urmare, există şansa ca locusurile alele de pe aceeaşi pereche decromozomi ai individului să fie ocupate cu gene identice, ceea ce face săcrească locusurile homozigote în detrimentul celor heterozigote.

Starea de homozigoţie duce la consolidarea caracterelor dorite, darea se poate instala nu numai în cazul genelor cu efect favorabil, ci şi în cazulgenelor cu efect nefavorabil, motiv pentru care urmările consangvinizăriipot fi pozitive sau negative.

Efectele pozitive ale consangvinizării sunt următoarele:$ se fixează şi se intensifică caracterele urmărite prin ameliorare;$ creşte puterea de transmitere ereditară a caracterelor la reproducători;$ se reface conservatorismul ereditar (homozigoţia) al animalelor dereglat

prin lucrările de încrucişare.Efectele negative ale consangvinizării sunt mult mai numeroase

decât cele pozitive, cele mai frecvent întâlnite, fiind:! slăbirea constituţiei până la degenerare biologică;! scăderea prolificităţii şi fecundităţii. Cu cât se aplică mai mult, cu atât

efectele sunt mai pronunţate;! micşorarea dimensiunilor şi greutăţii corporale, precum şi a nivelului de

producţie;! reducerea vitalităţii, manifestată prin diminuarea rezistenţei la boli şi

intemperii;! scade capacitatea de valorificare a hranei;! apariţia frecventă a anomaliilor patologice grave şi a cazurilor

teratologice (monştrilor), sub diferite forme şi grade de gravitate,constituie cel mai important efect negativ al împerecherilor înruditepracticate iraţional.

Factorii care influenţează efectele consangvinităţiiFrecvenţa şi intensitatea cu care se manifestă efectele pozitive şi

negative ale consangvinizării, depind de următoarele:Specia influenţează prin ciclul generativ mai scurt sau mai lung,

care o caracterizează. De asemenea, prin prolificitate s-a constatat căspeciile cele mai afectate de consangvinizare sunt suinele şi păsările.

Rasa: rasele cu caractere ereditare consolidate sunt mai afectate deconsangvinitate, deoarece au un grad de homozigoţie mai mare.

Gradul de înrudire: efectele consangvinizării sunt directproporţionale cu gradul de înrudire, fiind mai mari şi mai evidente, în cazulîmperecherilor incestuoase.

Durata consangvinizării: efectele pozitive şi negative cresc în raportcu numărul generaţiilor în care s-a aplicat împerecherile înrudite.

Calitatea animalelor: efectele negative ale consangvinizării semanifestă într-o măsură mai mică la animalele ce au o conformaţie corectă

112

şi o constituţie bună, decât la cele cu defecte grave de conformaţie şiconstituţie debilă.

Condiţiile de mediu: alimentaţia raţională şi întreţinereacorespunzătoare a produşilor rezultaţi prin împerecheri înrudite atenueazăfoarte mult efectele negative ale consangvinităţii.

Observa%&': Obiectivul potrivirii perechilor este acela de a fixa în bazaereditară a descendenţilor, acele priorităţi pentru care au fost formatecuplurile.Astfel, indivizii unui sex, caracterizaţi prin anumite însuşiri suntîmperecheaţi cu indivizi de sex opus, care au aceleaşi însuşiri, urmărindu-seca descendenţa cuplului respectiv să manifeste însuşirea respectivă cât maideplin.

TEST DE EVALUARE

1. Care obiectivul de potrivirea perechilor la animale?RăspunsObiectivul potrivirii perechilor este acela de a fixa în baza ereditară adescendenţilor, acele priorităţi pentru care au fost formate cuplurile.Astfel, indivizii unui sex, caracterizaţi prin anumite însuşiri suntîmperecheaţi cu indivizi de sex opus, care au aceleaşi însuşiri, urmărindu-se ca descendenţa cuplului respectiv să manifeste însuşirea respectivă câtmai deplin.

2. Preciza*" în ce constă împerecherile omogene la animale ?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Enumera*" gradele de consangvinitate la animale,:a. Apropiată;b. Liberă;c. Strânsă;d. Concomitentă;e. Îndepărtată.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Care sunt metodele de determinare al gradul de consangvinizare al

rudelor la animale:a. Metoda greutăţii specifice;b. Metoda fenotipului descenden*"%.-;c Metoda generaţiilor libere.;d. Metoda removelor;e. Metoda fenotipului ascenden*"%.r.

113

O O O O O

4.3. METODE DE CRE�TERE LA ANIMALE.

În zootehnie, ameliorarea animalelor se realizează prin două metode:creşterea în rasă curată, creşterea prin încrucişare şi hibridarea.

4.3.1. Creşterea în rasă curată.

Presupune împerecherea masculilor şi femelelor care aparţinaceleiaşi rase.

Scopul principal al creşterii în rasă curată este de-a obţine animale cucaractere stabile, bine consolidate ereditar, astfel încât acestea să fietransmise cât mai fidel la urmaşi.

Particularităţile biologice ale produşilor rezultaţi din creşterea în rasăcurată sunt determinate de specificul genotipului format în procesulfecundării. Astfel la produşii obţinuţi prin cele două baze ereditare alegameţilor contopiţi în zigot, se manifestă următoarele particularităţi:! constanţă şi putere mare de transmitere ereditară a caracterelor

determinate de baza lor genetică pronunţat homozigotă;! vitalitate scăzută, rezistenţă organică scăzută faţă de boli şi intemperii,

capacitate slabă de aclimatizare la condiţii noi de mediu;! posibilităţi reduse de modificare a caracterelor cauzate de

conservatorismul ereditar accentuat;! amplificarea transmiterii ereditare a caracterelor.

Datorită particularităţilor biologice utile procesului de ameliorare aanimalelor (constanţă şi putere mare de transmitere ereditară), metodacreşterii în rasă curată este obligatorie în fermele de elită (selecţie). Se poateaplica şi în fermele de producţie, dacă materialul biologic prezintă caracterecare satisfac exigenţele ameliorării.

Formele creşterii în rasă curatăCreşterea în rasă curată se realizează prin două forme principale: pe

bază de linii şi pe bază de familii.Creşterea pe bază de linii este cea mai eficientă şi organizată formă

de ameliorare a animalelor crescute în rasă curată.În funcţie de modul de formare linia poate fi zootehnică şi

consangvinizată.Linia zootehnică este formată dintr-o grupă de indivizi, de ambele

sexe, din cadrul unei rase sau varietăţi, cu caractere foarte valoroasemoştenite de la un reproducător deosebit de valoros, consecutiv practicăriiconcentrării de sânge pe fondator, timp de mai multe generaţii.

Metoda constă în formarea de linii în centrul rasei precum şi încombinarea (cross-ul) dintre linii în scopul realizării heterozisului.

Constituirea liniilor are ca scop, alcătuirea în cadrul rasei respective,a unor efective care, prin valoarea lor genotipică şi fenotipică, să depăşeascămedia rasei respective.

În principiu, se disting următoarele etape de lucru:% alegerea întemeietorului de linie, prin depistarea unui reproducător cu

însuşiri fenotipice valoroase, verificate genotipic;% obţinerea descendenţilor, prin folosirea intensă la reproducţie a

întemeietorului de linie;

114

% consolidarea liniei, folosind generaţie de generaţie împerecherineînrudite omogene, sau dacă este cazul şi împerecheri înrudite, dar cuun grad moderat de consangvinizare;

% asigurarea continuităţii liniei, prin depistarea şi alegerea din masa dedescendenţi a întemeietorului de linie, a unui reproducător cu însuşiriexcepţionale.

Liniile zootehnice durează, de regulă, 4-5 generaţii, după care secreează linii noi.

Linia consangvinizată reprezintă o grupă de indivizi de ambele sexe,din cadrul unei rase sau varietăţi, cu caractere foarte valoroase, rezultată dinîmperecheri strâns înrudite, de tipul frate-soră, repetate consecutiv, timp de3-4 generaţii. Se practică, de regulă la păsări, şi are ca scop obţinereafenomenului de heterozis (vigoare hibridă) la descendenţi. Se manifestăprintr-o intensitate de creştere mare, producţie mai ridicată şi rezistenţăorganică sporită faţă de factorii nefavorabili de mediu.

Fenomenul de heterozis se realizează prin combinarea (cross-ul)dintre liniile consangvinizate, iar produşii rezultaţi se numesc hibriziconsangvini.

Hibrizii consangvini, pot fi simpli, când provin din combinarea adouă linii consangvinzate (A x B) şi dubli, când provin din combinarea adouă linii de hibrizi simpli (A x B cu C x D).

Creşterea pe bază de familii cuprind, spre deosebire de linii,descendenţii strâns înrudiţi a unui reproducător (mascul sau femel), foartevaloros din primele două generaţii, adică fii-fiicele şi nepoţii-nepoatele sale.

Deoarece reprezintă grupuri mici de animale, realizarea lor se faceîntr-un timp mai scurt.

4.3.2. Creşterea prin încrucişare.

Împerecherea animalelor din două rase diferite se numeşteîncrucişare, iar produşii rezultaţi se numesc metişi sau corci.

Obiectivul încrucişării îl constituie realizarea unor produşi a cărorvaloare să fie mai mare decât a raselor de la care s-a plecat.

Particularităţile biologice ale metişilor obţinuţi prin încrucişări sunturmătoarele:! inconstanţă în transmiterea caracterelor şi însuşirilor, datorită bazei

ereditare heterozigote;! vitalitate, capacitate de aclimatizare şi rezistenţă la boli sporite, datorită

manifestării fenomenului de heterozis;! posibilităţi largi de modificare a caracterelor şi însuşirilor datorită

conservatorismului ereditar zdruncinat.În practica zootehnică reţin atenţia, în mod deosebit, două

particularităţi biologice:" afluxul de gene care modifică radical structura genetică a populaţiei ce

primeşte gene;" heterozisul, adică valoarea hibridă manifestată de metişi.

De regulă, heterozisul se manifestă mai intens la metişii dingeneraţia F1. Excepţie fac caracterele care depind de calitatea mamei, cumar fi capacitatea de alăptare sau simetria morfo-funcţională a aparatuluimamar, unde heterozisul se manifestă cu valori mai mari în F2 decât în F1.

Formele creşterii prin încrucişareÎn funcţie de scopul urmărit se deosebesc încrucişări de:

115

- ameliorare, în cadrul cărora fac parte: de absorbţie, de infuzie şi deformare de rase noi;

- producţie, cu formele: simplă, dublă, alternativă şi de rotaţie.Încrucişarea de absorbţieSe mai numeşte sau de transformare şi este forma cea mai rapidă de

ameliorare, a raselor slab productive, de pe arii largi de creştere. Eaurmăreşte transformarea radicală a rasei cu caractere mai puţin valoroase,păstrând însă o parte din genofondul ei, astfel ca tipul de animal rezultat săîntrunească atât calităţile rasei amelioratoare, cât şi pe cele ale rasei deameliorat (Fig. 4.4).

Fig 4.4. Încrucişarea de absorbţie.Această încrucişare constă în împerecherea masculilor din rasa

amelioratoare cu femele din rasa de ameliorat. În prima generaţie (F1)metişii masculi sunt îndepărtaţi de la reproducţie (se castrează şi sevalorifică pentru carne), iar cei femeli se împerechează cu masculi tot dinrasa amelioratoare. Procesul de continuă şi în generaţiile F2, F3 şi F4.

Din generaţia F4 se face creşterea metişilor în sine, adică masculii şifemelele se împerechează între ei, respectându-se aceleaşi reguli de selecţieşi de potrivire a perechilor ca şi la creşterea în rasă curată.

La efectuarea acestei forme de încrucişare se cere ca să nu existediferenţe prea mari între rase, în ceea ce priveşte mediul în care trăiesc, iarîn timpul metisajului să se aplice o selecţie severă, însoţită de o hrănire şiîngrijire corespunzătoare. La noi în ţară s-a folosit la aproape toate speciilede animale.

De exemplu:$ la taurine s-a realizat absorbţia rasei Sură de stepă prin rasele

Simmenthal, Schwyz şi Pinzgau;$ la ovine s-a realizat absorbţia rasei Ţurcană prin rasa Ţigaie, iar a rasei

Ţigaie prin oi tip Spancă şi Merinos;$ la porcine au fost absorbite rasele Stocli şi Mangaliţa cu rasele Marele

Alb, Alb de Banat, etc.Încrucişarea de infuzie

116

Este forma cea mai simplă a încrucişărilor de ameliorare şi are cascop de a corecta un defect sau de a imprima unei rase o anumită însuşiresau un anumit caracter, fără a-i schimba caracteristicile generale (Fig.4.5).

Pentru aceasta se fac încrucişări, în mod sporadic, timp de ogeneraţie, între masculul din rasa amelioratoare şi femelele din rasa deameliorat. Dintre metişii F1 rezultaţi, se aleg atât femelele cât şi masculii,care nu mai prezintă defectul respectiv, sau la care s-a imprimat însuşireadorită. Ei se folosesc la reproducţie cu material biologic al rasei deameliorat, pentru difuzarea în masă a îmbunătăţirilor aduse.

După câteva generaţii (4-5) ameliorarea însuşirii se pierde şi caurmare este necesară repetarea încrucişării de infuzie.

Fig. 4.5. Încrucişarea de infuzie.În general se aleg ca rase amelioratoare, rase care să nu difere prea

mult, sub raport morfo-productiv de rasa care se ameliorează, pentru a nu semodifica caracterele şi însuşirile generale.

În ţara noastră a fost aplicată pentru ameliorarea: procentului degrăsime la rasele de vaci Brună şi Roşie dobrogeană, prin rasa Jersey,producţiei de carne la porcii din rasa Marele alb prin rasa Landrace, etc.

Încrucişarea pentru formare de rase noiSchemele de încrucişare utilizate pentru formarea de rase noi,

implică în general folosirea mai multor linii sau rase valoroase şi suntdeosebit de complexe, derulându-se pe o durată mare de timp (30-40 ani lataurine, 20-25 ani la ovine, 15-20 ani la porcine, 10-15 ani la păsări).Necesită cunoaşterea în detaliu a caracterelor şi însuşirilor la genotipurileparentale precum şi sistemele combinate de împerecheri (înrudite şineînrudite).

Încrucişarea industrială simplăConstă în împerecherea indivizilor din două rase diferite, iar metişii

F1 rezultaţi sunt folosiţi în exclusivitate în scopuri economice. Se obţinastfel importante creşteri productive, deoarece la metişii F1 se manifestăputernic fenomenul de heterozis (Fig.4.6.). Cele mai bune rezultate s-auobţinut la sporirea producţiei de carne la porci (Landrace x Marele alb) şi lapăsări (Cornish x Rock alb). Rezultate destul de bune s-au realizat şi lataurine, atât pentru producţia de carne (Hereford x Bălţata românească) câtşi pentru lapte (Friza x Brună sau Friză x Bălţată românească).

117

Pentru sporirea producţiei de pielicele valoroase, la ovine se practicăîncrucişarea industrială simplă între rasele Karakul x Ţurcană neagră saubrumărie.

a b

Fig. 4.6. Încrucişarea industrială: a- simplă; b- dublă.

Încrucişarea industrială dublăSe practică în general la păsări şi porcine, pentru realizarea hibrizilor

dubli. Astfel, se împerechează două grupe de metişi F1, fiecare grupă dehibrizi simpli rezultând din câte două rase, adică R1 x R2 şi R3 x R4. Seobţin astfel metişi F2 (hibrizi dubli) cu caractere şi însuşiri morfo-productivesuperioare raselor parentale.

Încrucişarea industrială alternativăÎn această formă de încrucişare se împerechează masculii dintr-o

rasă (R1) cu femelele din altă rasă (R2), iar metişii F1 sunt folosiţi astfel: toţimasculii şi o parte din femele în scop economic, iar restul femelelor lareproducţie, ele fiind împerecheate cu masculi din rasa R2, căreia aparţinmamele. Din generaţia rezultată se opresc o parte din femele, care seîmperechează, însă, cu masculii rasei iniţiale paterne (R1). În generaţiileurmătoare femelele se împerechează alternativ cu masculii raselor iniţiale,după aceeaşi schemă (Fig.4.7.).

A B

Fig. 4.7. A-Încrucişarea alternativă; B– Încrucişarea de rotaţie

Încrucişarea de rotaţieEste asemănătoare cu încrucişarea alternativă, făcându-se prin

acelaşi sistem de împerechere, cu deosebirea că se folosesc un număr de 3sau 4 rase.

4.3.3. Hibridarea

118

Hibridarea reprezintă împerecherea dintre doi indivizi ce aparţinunor specii diferite. Produşii rezultaţi se numesc hibrizi sau bastarzi.

Hibridarea interspecifică este posibilă numai atunci când speciilefolosite la împerechere aparţin aceluiaşi gen. În caz contrar fecundaţia nuare loc.

În hibridare efectul heterozis cu aportul său important în producţie,poate fi utilizat la maxim, datorită posibilităţilor largi de combinaţie a unorgene, ceea ce în creşterea în rasă curată, nu era posibil.

Obţinerea hibrizilor se poate face în scop experimental sau pentrucrearea de rase noi. Ca aspect general, hibrizii se aseamănă cu tatăl, iar cadezvoltare cu mama.

Hibrizii genului BosCei mai importanţi hibrizi s-au realizat între specia Bos (taurinele),

cu speciile Bos indicus (Zebul), Bos gruniens (Yakul), Bos bison (Bizonul),Bos honassus (Zimbrul), etc.

Hibridul dintre bou şi zeb, de sex mascul, se numeşte Dzo, iar celfemel Dzamo. Ambele sexe au fecunditate limitată. În F1 femelele hibrideau avut o producţie de 2500 kg lapte, cu 4,8 % grăsime.

În S.U.A., hibridul obţinut între vitele locale şi zeb a fostîmperecheat cu rasa Shorthon, rezultând rasa de carne Santa-Gertruda.

Hibridul dintre yak şi vacă este numit Padzo (masculul) şi Tedzo(femela). Masculul este infecund iar în prima generaţie femelele dau peste200 kg lapte cu 5 % grăsime.

Hibrizii genului EquusCei mai semnificativi hibrizi din acest gen sunt: catârul, bardoul,

zebrulul şi zebrilul.Catârul (Equus mullus) a rezultat din împerecherea asinului cu iapa.

În general catârul se caracterizează prin: longevitate (30 ani), talie şigreutate apropiate de ale calului, conformaţie asemănătoare măgarului,capacitate mare de muncă, pretenţii reduse faţă de hrană, rezistenţă mărită laintemperii.

Bardoul (Equus hinnus) s-a obţinut prin împerecherea armăsaruluicu măgăriţa. El are caracterele de exterior ale calului, talia şi scheletul demăgar.

Zebrulul şi zebrilul sunt hibrizii rezultaţi din împerechereaarmăsarului şi măgarului cu femelele de zebră. Se cresc în Africa, fiindfoarte rezistenţi la înţepăturile provocate de musca tse-tse, ce vehiculeazăagentul responsabil de boala somnului.

Observa%&': Cre�terea în rasă curată presupune împerechereamasculilor şi femelelor care aparţin aceleiaşi rase. Scopul principal alcreşterii în rasă curată este de-a obţine animale cu caractere stabile, bineconsolidate ereditar, astfel încât acestea să fie transmise cât mai fidel laurmaşi. Particularităţile biologice ale produşilor rezultaţi din creşterea înrasă curată sunt determinate de specificul genotipului format în procesulfecundării.

TEST DE EVALUARE

1. Ce se în*'%'/'#2-"(#%"("'#3.(0$(/1"("4$)ă la animale?Răspuns

119

Linia consangvinizată reprezintă o grupă de indivizi de ambele sexe, dincadrul unei rase sau varietăţi, cu caractere foarte valoroase, rezultată dinîmperecheri strâns înrudite, de tipul frate-soră, repetate consecutiv, timpde 3-4 generaţii. Se practică, de regulă la păsări, şi are ca scop obţinereafenomenului de heterozis (vigoare hibridă) la descendenţi. Se manifestăprintr-o intensitate de creştere mare, producţie mai ridicată şi rezistenţăorganică sporită faţă de factorii nefavorabili de mediu.

2. Ce în*'%'/'*"#2-"(#5(3-,3"!$-'#"(6,0)-"$%ă dublă la animale ?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Enumera*" hibrizii genului Equus la animale,:a. Bardoul;b. Măgarul;c. Catârul;d. Calul;e. Zebrilul.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Care sunt formele cre�terii prin încruci�are la animale:a. Încruci!$-'$#6'#-.)$*"';b. Încruci!$-'$#6'#$70.-7*"';c Metoda generaţiilor libere.;d. Metoda removelor;e. Încruci�area de infuzie.O O O O O

REZUMATUL TEMEI

Datorită particularităţilor biologice utile procesului de ameliorare aanimalelor (constanţă şi putere mare de transmitere ereditară), metodacreşterii în rasă curată este obligatorie în fermele de elită (selecţie). Se poateaplica şi în fermele de producţie, dacă materialul biologic prezintă caracterecare satisfac exigenţele ameliorării.

Fenomenul de heterozis se realizează prin combinarea (cross-ul)dintre liniile consangvinizate, iar produşii rezultaţi se numesc hibriziconsangvini.

Hibrizii consangvini, pot fi simpli, când provin din combinarea adouă linii consangvinzate (A x B) şi dubli, când provin din combinarea adouă linii de hibrizi simpli (A x B cu C x D).

De regulă, heterozisul se manifestă mai intens la metişii dingeneraţia F1. Excepţie fac caracterele care depind de calitatea mamei, cum

120

ar fi capacitatea de alăptare sau simetria morfo-funcţională a aparatuluimamar, unde heterozisul se manifestă cu valori mai mari în F2 decât în F1.Hibridarea reprezintă împerecherea dintre doi indivizi ce aparţin unor speciidiferite. Produşii rezultaţi se numesc hibrizi sau bastarzi.

Hibridarea interspecifică este posibilă numai atunci când speciilefolosite la împerechere aparţin aceluiaşi gen. În caz contrar fecundaţia nuare loc. În hibridare efectul heterozis cu aportul său important în producţie,poate fi utilizat la maxim, datorită posibilităţilor largi de combinaţie a unorgene, ceea ce în creşterea în rasă curată, nu era posibil.

Obţinerea hibrizilor se poate face în scop experimental sau pentrucrearea de rase noi. Ca aspect general, hibrizii se aseamănă cu tatăl, iar cadezvoltare cu mama.

121

TEMA 5

BAZA FURAJERĂ !"#$%"&'()$*"$#$("&$%'%+,DOMESTICE

Unităţi de învăţare.Morfologia �i fiziologia aparatului digestiv la animale.Valoarea nutritivă �i biologică a furajelor.Resursele furajere �i alimentatia normată.

Obiectivele temei :- înţelegerea �i cunoaşterea problemele teoretice de bază referitoarela: ansamblul schimburilor nutritive între organism şi mediu,cerinţele de nutrienţi, aportul de elemente nutritive, utilizarea lor şieliminarea metaboliţilor.;- cunoaşterea furajelor, a modului de asociere al acestora în vedereaalcătuirii de reţete şi regimuri alimentare care să satisfacă cerinţelespecifice de hrană în funcţie de specie, de starea fiziologică şi denivelul de producţie;- însu�irea proceselor fiziologice fundamentale care stau la bazaalimenta!"#"$%&"'%(#()*;- prezentarea ra!iilor de hrană +"$%$%("'#&,%!"#"$&)*'%,# la animale.

Timpul alocat temei: 8 ore

Bibliografie recomandată:- Colă, M., 2003 – Zootehnie generală. Editura Universitaria.Craiova.- Colă, M., 2007 – Zootehnie generală +"$ %("'#&,%!"#- EdituraUniversitaria. Craiova.- Găvan, C., 1999 – Zootehnie generală. Îndrumător pentru lucrăripractice. Reprografia Universităţii din Craiova.- Morar, R., Dana Pusta – Zootehnie generală. Editura Relief. 2000.- Stoica, Gh. şi colab. – Zootehnie şi alimentaţie animală.

Reprografia Universităţii din Craiova. 1997.

5.1. MORFOLOGIA �I FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV LAANIMALE

5.1.1. Morfologia tubului digestiv.

Se compune dintr-o porţiune ingestivă (cavitate bucală, faringe,esofag), o porţiune digestivă (stomac, intestin subţire şi o parte din intestinulgros) şi o porţiune ejectivă (rectul).

Cavitatea bucală (gura) cuprinde elemente anatomice cu rol înprehensiunea (apucarea) furajelor (buzele şi limba), în tăierea, sfărâmarea şimărunţirea hranei (dinţii), în masticarea hranei (muşchii buccinatori şimasticatori) şi în deglutiţia (înghiţirea) hranei (crestele boltei palatine şi avălului palatin) (Fig. 5.1).

122

Buzele sunt reprezentate de două formaţiuni musculo-cutanatereunite lateral prin două comisuri. Prezintă o faţă externă laterală acoperităcu piele, peri fini de protecţie şi peri lungi tactili, o faţă internă medialăacoperită de mucoasă, de culoare roz sau pigmentată, ce se continuă cumucoasa gingivală. Marginea liberă a buzelor este subţire şi face trecereadintre piele şi mucoasă. Buzele diferă ca aspect şi mobilitate cu speciaanimalului. astfel:

Fig 5.1. Cavitatea bucalăa) buzele; b, c, d) corneţii nazali; e) sinusul palatin; f) sinusul frontal; g)

faringe; h) bolta palatină; i) vălul palatin; j) arcurile palatine; 1) incisivii; m)molarii; n) vârful limbii; o) corpul limbii; p) baza limbii; r) frâul limbii; s)esofag; ş) trahee; t) laringele; ţ) papile fungiforme; u) papile odontoide; v)

papile valate; z) obrazul (buccae).

La taurine acestea sunt şi mai puţin mobile. Buza superioară prezintăpe faţa externă, între cele două narine, o suprafaţă umedă numită zonaepidermică a botului sau oglinda botului bogată în glande sudoripare a cărorsecreţie o menţine, în mod normal, în permanenţă umedă.

La nivelul comisurilor, pe suprafaţa mucoasei se găsesc nişteformaţiuni cornificate numite papile odontoide.

La cabaline buzele sunt relativ groase şi mobile.La ovine, caprine şi carnasiere buzele sunt subţiri şi foarte mobile.La suine buza superioară este foarte dezvoltată alcătuind vârful

nasului sau "râtul".Obrajii reprezintă pereţii laterali ce delimitează vestibulul lateral al

cavităţii bucale situat între aceştia şi arcada dentară. În vestibulul lateral segăsesc papilele sau tuberculii salivari prin care se varsă secreţia glandelorsalivare.

Bolta palatină formează plafonul cavităţii bucale şi prezintă douăşiruri de arcuri transversale, mai evidente în porţiunea anterioară şi maişterse posterior, despărţite antero-posterior de un silon longitudinal sau

123

"rafeul median", mai mult sau mai puţin demarcat, ce împarte bolta palatinăîn două jumătăţi.

Vălul palatin constituie peretele separator între cavitatea bucală şifaringe. Este reprezentat de o formaţiune musculo-membranoasă dispusă înprelungirea boltei palatine şi suspendat de arcada palatină. Marginilelaterale se unesc la baza limbii şi extremităţile posterioare ale văluluipalatin, între care se găseşte o adâncitură numită fosa amigdaliană îninteriorul căreia se găsesc foliculi limfatici ce constituie amigdala sautonsilla palatină.

Podeaua cavităţii bucale este reprezentată de spaţiul cuprins întrearcadele dentare inferioare, ocupat în cea mai mare parte a sa de limbă.

Limba este un organ musculos şi prezintă: o bază, un corp şi oporţiune liberă. Este situată pe podeaua cavităţii bucale ocupând între spaţiulbucal atunci când maxilarele sunt apropiate. Limba este fixată la podeauacavităţii bucale pe o bună parte din lungimea sa. Prin baza ei limba sefixează în vălul palatin, hioid şi laringe.

Baza limbii împreună cu vălul palatin delimitează comunicareabuco-faringiană, prelungindu-se posterior până la baza epiglotei.

Corpul limbii de formă piramidal-triunghiulară, este delimitat de treifeţe şi de trei margini, respectiv o faţă dorsală ce vine în contact cu boltapalatină, două feţe laterale înclinate latero-ventral ce vin în contact cuarcadele molare. La baza acestora se deschid glandele salivare sublinguale.Marginea ventrală a corpului limbii este aderentă pe toată întinderea ei lapodeaua cavităţii bucale.

Porţiunea liberă a limbii este foarte mobilă, lăţită dorso-ventral. Faţaventrală este netedă şi prezintă la locul de unire cu corpul limbii o cutămucoasă numită "frâul limbii".

Ca structură limba este alcătuită din mucoasă, submucoasă, stratulmuscular, scheletul (constituit din cordoane fibroase), vase şi nervi.

Mucoasa limbii prezintă papile filiforme, fungiforme, caliciforme şifoliate şi se continuă pe feţele laterale cu mucoasa bucală, iar posterior cumucoasa vălului palatin şi a faringelui. Papilele filiforme sunt cele mainumeroase şi au rol mecanic redând aspectul catifelat al limbii, ce-i sporeşteaderenţa la alimente, în timp ce celelalte papile au rol gustativ.

Papilele fungiforme au formă de ciupercă şi sunt dispuse mai mult pefaţa dorsală a porţiunii libere şi pe marginile limbii.

Papilele caliciforme sunt mai voluminoase fiind formate dintr-unmamelon central care este înconjurat de un şanţ şi un cadru periferic calicic.Acestea sunt dispuse pe faţa dorsală, la limita dintre corpul şi baza limbii.

Papilele foliate sunt dezvoltate la cal, porc şi iepure, rudimentare lacarnivore şi absente la rumegătoare. Ele sunt dispuse pe marginea limbiiînaintea pilierilor arborali.

La rumegătoare limba este groasă şi aspră, cu corp masiv, cuporţiunea liberă mai îngustă decât la cal, lipsită de silon median şi foartemobilă.

Dinţii au rol în prehensiunea şi triturarea alimentelor, iar la unelespecii au rol tactil şi de apărare. Ei sunt fixaţi în alveolele dentare din oaseleincisiv, maxilă şi mandibulă, fiind reprezentaţi de trei categorii diferenţiateprin formă şi rol, respectiv: incisivi, canini şi molari, care, în totalitatea loralcătuiesc arcadele dentare.

În funcţie de numărul garniturilor de dinţi din timpul vieţii distingemspecii monofiodente (iepurele şi nutria), la care dinţii nu se schimbă în

124

cursul vieţii, având o singură garnitură de dinţi şi specii difiodente, restulspeciilor, la care întâlnim o garnitură de dinţi de "lapte" sau conduci şi unadefinitivă sau dinţii permanenţi.

În funcţie de aspectul şi structura coroanei dinţilor distingem dentiţiabunodontă, la care coroana dentară este mamelonară şi dentiţia selenodontă,la care în coroana dentară se întâlnesc creste de smalţ.

Glandele salivare secretă salivă având rol multiplu: în procesul demasticaţie, gust, deglutiţie şi în transformările chimice ale componentelordin alimente, prin intermediul enzimei pe care o conţine. Sunt organ anexăal cavităţii bucale şi tubului digestiv şi se pot întâlni sub formă de glandediseminate, situate sub mucoasa bucală, şi sub formă de glande aglomerate,constituind formaţiuni anatomice distincte, simetrice şi situate la distanţă decavitatea bucală, vărsându-şi produsul de secreţie în aceasta prin intermediulunui canal. Din această categorie fac parte glandele: parotidă,submandibulară, sublinguală şi glandele molare.

Glanda parotidă este situată lateral în spaţiul dintre ramuramandibulei şi aripa atlasului, extinzându-se de la baza urechii până la bazacurburii mandibulei şi inserţia muşchiului sternomandibular. Ea îşi eliminăsecreţia printr-un canal colector (canalul Stenon), acesta se deschide învestibulul bucal lateral prin papila salivară situată, în funcţie de specie, îndreptul molarului superior 3, 4 sau 5.

Glanda submandibulară se află în jgheabul intermandibular, înspaţiul dintre laringe, faţa medială a parotidei şi inserţia muşchiuluipterigoidian. Canalul său colector (canalul Warton) conduce produsul desecreţie al glandei în vestibulul sublingual apical. Este mai redusă la ovine şicaprine.

Glandele sublinguale se află situate pe părţile laterale ale limbii însubmucoasa vestibulului sublingual lateral. Produsul de secreţie se varsă învestibulul sublingual lateral printr-o serie de canale scurte.

Glandele molare formate din lobuli glandulari disociaţi sunt dispuseîn două şiruri paralele cu arcadele molare, unul dorsal şi altul ventral, careîşi varsă produsul de secreţie prin numeroase canale scurte ce se deschid înşanţul gingivo-jugal superior şi în cel inferior.

Faringele este un tub musculos, la nivelul căruia calea digestivă seîntretaie cu calea respiratorie. Anterior comunică cu cavitatea bucală prinorificiul buco-faringian şi posterior cu esofagul prin orificiul faringo-esofagian.

Esofagul este un tub musculos şi gros situat între faringe şi stomac,cu pereţii de grosime inegală şi uşor dilatabil, asigurând conducerea boluluialimentar în stomac. Prezintă trei segmente: segmentul cervical, situat întrefaringe şi intrarea pieptului; segmentul toracic, situat între intrarea pieptuluişi diafragmă; segmentul abdominal, situat între diafragmă şi orificiul deintrare în stomac, cardia.

În funcţie de raporturile sale cu traheia, esofagul este situat înporţiunea anterioară a gâtului, pe partea dorsală stângă şi laterală, iar însegmentul toracic trece din nou pe partea dorsală a traheei.

Ca structură peretele esofagului este alcătuit din:- mucoasă, cutată longitudinal ce-i permite mărirea lumenului în

timpul trecerii bolului alimentar;- submucoasă formată din ţesut conjunctiv abundent ce

favorizează alunecarea mucoasei pe stratul muscular în timpultrecerii bolului alimentar;

125

- musculoasă formată din muşchi striaţi în segmentul cervical şiporţiunea poscardiacă a segmentului toracic şi din muşchi netedîn porţiunea poscardiacă a segmentului toracic şi abdominală. Eaeste formată din două straturi, unul intercircular şi unul extern,longitudinal.

În exterior la nivelul segmentului cervical esofagul este acoperit deceluloasă, ce asigură legătura acestuia cu ţesuturile din jur, iar la nivelulsegmentului toracic este acoperit de seroasă.

Stomacul este primul diverticol digestiv ce conţine glande gastrice şicomunică posterior cu intestinul subţire, prin orificiul pilor.

În seria animală, după forma, mărimea şi specificul digestiei,stomacul este de două feluri:! simplu, caracteristic animalelor monogastrice (cabaline, porcine şi

iepuri);! compartimentat, specific animalelor poligastrice sau rumegătoare

(bovine, ovine, caprine) şi păsări (Fig.5.2).Stomacul la animalele monogastrice are forma unui cimpoi şi

descrie două curburi, numite marea şi mica curbură. În zona marei curburise găsesc glandele fundice.

În secţiune pereţii stomacului sunt formaţi, de la exterior la interior,din trei tunici, denumite: seroasă (peritoneul visceral), musculoasă şimucoasă. Musculoasa conţine 2-3 straturi de muşchi cu orientare diferită.Tunica internă sau mucoasa are în structura sa 4 feluri de glande şi anume:pilorice, cardiace, de tip intestinal şi fundice. Cele mai importante suntglandele fundice deoarece secretă pepsina şi acidul clorhidric.

Stomacul la poligastrice este alcătuit din 4 compartimente distincte:rumen, reţea, foios şi cheag, alcătuind în totalitate un complex gastric.Primele trei sunt denumite şi prestomace şi sunt lipsite de glande digestive.

Rumenul are aspectul unui burduf, ştrangulat la mijlocul lui,prezentând pe plafon deschiderea esofagului care se continuă pe peretelerumenului cu un jgheab (jgheab esofagian), ce ajunge până la orificiul decomunicare cu foiosul. Are o capacitate de 20-40 l la rumegătoarele mici şi150-200 l la rumegătoarele mari.

I

Fig . 5.2. StomaculI - la rumegătoare:

A - rumen; B - reţea; C - foios; D - chiag.a - sacul dorsal; b - sacul ventral; c - cardia; d - pilorul.

II - la monogastrice:

126

a - mica curbura; b - marea curbura; c - esofagul; d - cardia; e-duodenul;f-pilorul.

Spre înainte, rumenul comunică cu reţeaua printr-o largă deschidere(deschiderea rumino-reticulară), iar în partea dreaptă cu foiosul, printr-odeschizătură mai mică (orificiul reticulo-omasic). În interior, la nivelulştrangulării, rumenul prezintă două cute musculare groase, numite stâlpiisau pilierii ruminali.

Mucoasa rumenului prezintă însă nişte ridicături, numite papilefoliate, cu rol în frământarea furajelor.

Reţeaua este situată între rumen şi foios, în apropierea orificiuluicardia. Apare ca un diverticul anterior al rumenului, cu mucoasa curată,areolată, semănând cu celulele unui fagure de miere.

La nivelul ei sunt reţinute corpurile străine (pietricele, cuie, sârme)ingerate o dată cu furajele.

Foiosul este aşezat în partea dreaptă şi anterioară a rumenului, avândo formă sferoidă. Mucoasa sa formează pliuri, ca foile unei cărţi, ce servescla frământarea furajelor în timpul digestiei.

Cheagul sau stomacul propriu-zis, comunică anterior cu foiosul şiposterior cu prima porţiune a intestinului subţire numită duoden.

Spre deosebire de celelalte trei prestomace, cheagul prezintă omucoasă bogată în glande digestive.

La păsări, stomacul este format din două compartimente denumite:stomac glandular şi stomac muscular sau triturator (pipota). Caracteristicastomacului la păsări o constituie pipota care are forma unei lentilebiconvexe, căptuşită în interior cu o mucoasă acoperită cu o cuticulărezistentă cu aspect rugos (Fig.5.3).

În cavitatea pipotei se găsesc în permanenţă pietricele, înghiţitevoluntar de pasăre, care ajută la triturarea (fărâmiţarea) grăunţelor.

Fig. 5.3 Stomacul la păsăril- esofag; 2-guşă 3-stomac glandular; 4-stomac muscular;

3-ficatul; 6-pancreasul ; 7-intestinul; 8-cecum 9-cloaca.

Intestinul subţire începe de la orificiul pilor şi se prezintă sub formaunui conduct sinuos, cu calibru egal de-a lungul tractusului său, cu lungimi

127

de 40 - 60 m la bovine, 20-30 m la ovine şi caprine, 16-24 m la porcine şicabaline.

Tractusul său este împărţit în 3 porţiuni: duoden, jejun şi ileon.În duoden se deschid canalele glandelor anexe (ficat şi pancreas).Ca structură, peretele intestinal este alcătuit din 3 tunici: seroasă

(peritoneul visceral), musculoasă şi mucoasă.Pe suprafaţa mucoasei, care este bogată în glande digestive, se

găsesc în porţiunea duodenală, numeroase formaţiuni filiforme, numitevilozităţi intestinale. Fiecare vilozitate are aspectul unui deget de mănuşă înminiatură şi este aşezată pe câte un vas limfatic. Aceasta conferă intestinuluiun aspect catifelat, mărindu-i suprafaţa de absorbţie.

Mucoasa mai cuprinde un epiteliu simplu, absorbant şi două tipuri deglande (duodenale sau Bruner şi intestinale sau Lieberkuhn). Glandeleduodenale se găsesc numai în duoden, pe când cele intestinale se găsesc petoată mucoasa intestinală.

Intestinul gros are lumenul mult mai mare şi calibrul inegal de-alungul său. Cuprinde trei porţiuni: cecum, colon şi rect.

Cecumul apare sub forma unui sac, exagerat de dezvoltat la cabaline,la care, are un aspect de cârjă. La cabaline şi porcine, datorită faptului cămuşchii de la suprafaţa sa sunt mai scurţi decât lungimea lui, aspectul luieste încreţit sau borselat, pe când la celelalte specii este uniform şi neted.

Colonul prezintă trei poziţii: ascendent, transversal şi descendent.Colonul ascendent este cel mai dezvoltat la toate speciile.

Rectul, corespunde părţii ejective (terminale) a intestinului gros, fiind aşezatîn cavitatea pelvină, deschizându-se la exterior, prin anus. Prezintă omusculatură dezvoltată şi un număr mai redus de vilozităţi intestinale.

5.1.2. Glandele anexe.

În funcţie de aşezarea lor, glandele digestive se împart în:- glande intramurale, situate în peretele tubului digestiv (glandele

salivare, faringiene, gastrice, intestinale);- glande extramurale, plasate în afara tubului digestiv (ficatul şi

pancreasul).Ficatul este un organ glandular cu rol în funcţia de digestie şi în

metabolizarea substanţelor implicate în procesele fiziologice. Situat încavitatea abdominală, retrodiafragmatic, ficatul prezintă două feţe,diafragmatică şi viscearală, ambele convexe şi o circumferinţă formatădintr-o margine dorsală şi o margine ventrală mai ascuţită pe care se găseşteo serie de incizii ce împart organul în mai mulţi lobi, respectiv: lobul drept,lobul pătrat, lobul stâng şi lobul caudal (Spiegel). Incizurile de pe margineainferioară ce împart ficatul în lobi diferă cu specia, astfel că numărul de lobieste de: 4 la rumegătoare, 5 la cal şi la iepure şi 6 la porc şi carnasiere.

Ca structură ficatul este format din:- ţesutul propriu-zis sau parenchimul hepatic, de culoare violacee,

organizat în unităţi morfofuncţionale sau lobuli hepatici;- o capsulă fibroasă (capsula lui Glisson) ce aderă cu o parte la

ţesutul hepatic iar cu cealaltă la seroasă. De pe faţa internă se desprindfascicule de fibre conjunctive (travee) ce pătrund în ţesutul hepatic şi-lîmpart în lobuli;

128

- sistemul canalicular este alcătuit din căile biliare intrahepatice,formate la rândul lor din canalicule intralobulare, perilobulare şiinterlobulare, care se continuă cu căile biliare extrahepatice;

- seroasa ce înveleşte organul exterior şi din care se formeazăligamente ce asigură fixarea ficatului la pereţii abdominali.

La animalele cu vezică biliară (toate speciile de fermă exceptândcalul şi porumbelul), căile extrahepatice sunt reprezentate de canalul hepaticprincipal, vezica biliară, canalul coledoc ce se deschide în duoden.

La speciile lipsite de vezică biliară canalele extrahepatice conflueazăformând canalul coledoc. Acesta se deschide în duoden la nivelul uneipapile (ampula lui Vater) ce se găseşte la distanţe diferite de pilor în funcţiede specie şi care este prevăzută cu un sfincter muscular (sfincterul Oddi).

Pancreasul este un organ glandular, cu secreţie mixtă, exocrină(sucul pancreatic bogat în enzime şi fermenţi digestivi) şi endocrină(hormonii, insulina şi glucagonul implicaţi în metabolismul glucidic).Glucagonul a fost descoperit în anul 1920 de savantul român NicolaePaulescu. Este situat transversal în regiunea sublombară, aflându-se încontact prin faţa sa superioară cu formaţiunile vasculo-nervoase din aceastăregiune, iar prin faţa sa inferioară cu organe ale aparatului digestiv de careaderă prin margini.

Pancreasul asemănător ca aspect cu glandele salivare, este formatdin :

- capsulă fibroasă ce-l acoperă în exterior şi din care pornesc spreinterior, pereţi conjunctivi ce împart organul în lobi şi lobuli;

- ţesut secretor reprezentat de acinii glandulari ce formeazăparenchimul glandei şi au rol secretor, exocrin şi de grupuri de celule mici,dispuse ca nişte insule printre acinii glandulari (insulele lui Langerhans), curol secretor endocrin;

- sistemul canicular alcătuit din canalele intraacinoase (canalul Boll),intralobulare care confluează în canalul pancreatic (canalul Wirsung) ce sedeschide în duoden.

Insulele lui Langerhans conţin două tipuri de celule: celulele alfa (A)care secretă glucagonul) şi celulele beta (B) care secretă insulina.

Mărimea pancreasului, forma, culoarea, rapoartele sale cu organeledigestive, numărul canalelor excretoare şi distanţa de la pilor la locul dedeschidere al acestora în duoden diferă în raport cu specia.

5.2. Fiziologia aparatului digestiv.

Aparatul digestiv face parte din categoria aparatelor "importatoare"

de materie, ştiut fiind că între organismele vii şi mediul ambiant există unpermanent schimb de materie şi energie.

5.2.1. Digestia.

Introducerea hranei în tubul digestiv se numeşte prehensiune, care laanimalele domestice se face în mod diferit în funcţie de specie. Astfel,prehensiunea se face cu buzele şi dinţii la cabaline, ovine şi caprine, culimba şi dinţii la bovine, prin aspiraţie şi prinderea cu maxilarele la suine.

Digestia constă în transformarea substanţelor nutritive brute,conţinute în furajele ingerate, în substanţe cu moleculă simplă, capabile de afi absorbite şi asimilate de organismul animal. Practic în procesul de

129

digestie au loc o serie de procese mecano-fizice şi chimice. În funcţie desegmentul tubului digestiv în care are loc, digestia este de mai multe tipuri:bucală, gastrică şi intestinală.

Digestia bucală. În cavitatea bucală, datorită dinţilor, limbii şisalivei, are loc o digestie mecanică şi una chimică.

Digestia mecanică constă în fărâmiţarea hranei (masticaţia) cuajutorul dinţilor şi în înmuierea ei (insalivaţia), cu ajutorul salivei, produsăde glandele salivare.

Digestia chimică, este datorată unui ferment din salivă, numitptialină care acţionează parţial asupra glucidelor, pe care le scindează pânăla stadiul de maltoză.

În urma digestiei bucale hrana este strânsă sub forma unui ghemotoc(bol alimentar) şi apoi împinsă cu baza limbii în faringe, prin actul numitdeglutiţie (înghiţire).

Trecerea hranei spre esofag se face diferit, în funcţie de consistenţasa. Astfel, lichidele progresează prin esofag, pe baza gravitaţiei, scurgându-se, în timp ce hrana solidă este împinsă printr-o dinamică a musculaturiiesofagiene (peristaltism esofagian).

Digestia gastrică are loc în stomac, unde hrana suferă o acţiunemecano-fizică şi chimică. Bolul alimentar ajuns în stomac, este supus,datorită mişcărilor peristaltice provocate de muşchii stomacali, unor procesede mărunţire, frământare şi omogenizare a hranei. În acelaşi timp, conţinutulsău este amestecat cu suc gastric, secretat în mod reflex, de glandele fundiceale stomacului.

Procesele chimice care au loc în stomac, sunt determinate decomponenţa sucului gastric. Sucul gastric este un amestec de apă, substanţeorganice (globuline, albumine), substanţe anorganice (HCl, NaCl, SO4Ca,etc.), fermenţi şi mucus. Acţiunea digestivă a sucului gastric este dată decătre fermenţii pe care-i conţine: proteolitici (pepsina şi chimozina) şilipolitici (lipaza gastrică).

Pepsina secretată de glandele fundice ale mucoasei stomacale subformă de pepsinogen (este activată de HCl), scindează proteinele din hranăpână la stadiul de albumoze şi peptone.

Chimozina sau labfermentul, este specifică tineretului sugar şiacţionează asupra proteinelor din lapte.

Lipaza gastrică , în mediul acid, hidrolizează grăsimile în acizi graşişi glicerină.

La nivelul stomacului fermenţii glicolitici din salivă îşi continuăacţiunea determinând hidrolizarea glucidelor până la stadiul de dizaharide şiparţial chiar monozaharide. Mucoasa gastrică este protejată de acţiuneaproteolitică a pepsinei prin intermediul mucusului secretat care are: aspectvâscos, reacţie slab alcalină, capacitatea de a se combina cu acidul clorhidricşi de a inhiba acţiunea pepsinei. Totodată mucusul stomacal favorizeazăabsorbţia vitaminei B12.

Secreţia glandelor gastrice, în mod normal, este declanşată de actulalimentaţiei. La unele specii (suine şi bovine), aceasta are un caracterintermitent, în timp ce la cabaline este aproape continuă. Secreţia gastricăeste stimulată de alimentele gustoase şi preferate de animale, de produselede digestie ale proteinelor, de insulină, de cofeină, etc. şi este inhibată degrăsimi, de bicarbonatul de sodiu, de atropină, de starea de frică şi deemoţie, precum şi de senzaţiile dureroase.

130

Pe lângă funcţia digestivă, stomacul are rol în depozitarea temporarăa alimentelor, în menţinerea echilibrului acido-bazic, etc. La rumegătoare şicarnivore stomacul poate înmagazina cantitatea de alimente ingerate la unprânz, acesta putând rămâne mai mult timp în stomac favorizând digestia.

La cabaline capacitatea stomacului este redusă faţă de volumul marede furaje ce trebuie ingerate fapt ce face ca în timpul unei reprize de furajarestomacul să se golească de 2-3 ori, ultima încărcătură rămânând un timp maiîndelungat. Datorită acestui fapt stomacul nu este niciodată gol, golireacompletă a acestuia realizându-se numai după un post de 24 de ore.

La rumegătoare ca urmare a proceselor adaptative, digestia bucală şigastrică prezintă o serie de particularităţi. Astfel, alimentele ingerate după omasticaţie sumară sunt depuse în rumen, de unde sunt readuse în cavitateabucală prin actul de rejecţie şi supuse remasticaţiei, reînsalivaţiei şiredeglutiţiei, fenomen ce poartă denumirea de rumegare. Bolul de rumegarepoartă denumirea de bol miricic. Timpul afectat rumegării este de 14 ore pezi. După triturare, reînsalivare cu salivă pariotidiană şi redeglutiţie, bolulmiricic pătrunde direct în foios.

Dintre compartimentele gastrice numai chiagul are funcţiilestomacului adevărat, celelalte compartimente (rumen, reţea, foios) nu auglande digestive în mucoasă. La nou-născut, prestomacele sunt slabdezvoltate, dezvoltarea lor fiind determinată de consumul de furaje fibroase.Acestea ajung la raporturile caracteristice adultului la vârsta de 1,5 ani.

Prestomacele au rolul de a depozita şi pregăti furajele pentru digestieprintr-o serie de procese fizice şi biochimice. Procesele fizice constau înmacerarea şi fărâmiţarea furajelor, iar procesele biochimice în transformareaacestora de către flora şi fauna ruminală. Flora bacteriană din rumen areposibilitatea să scindeze molecula complexă a celulozei în forme mai simplede celuloză şi maltoză, cu degajarea unor gaze de fermentaţie – CO2 şi –CH4. Aceasta pune la dispoziţia organismului şi o serie de acizi graşi: acetic,propionic şi butiric.

Microflora bacteriană are capacitatea de a utiliza azotul dincombinaţiile neproteice sau chiar din aerul ajuns în rumen, punând astfel ladispoziţia organismului gazdă, importante cantităţi de proteine.

Alături de microfloră în prestomace se dezvoltă şi o bogatămicrofaună, reprezentată de peste 160 de specii de infuzori care au pe de oparte rolul de a transforma amidonul din hrana consumată în glicogen, iar pede altă parte hrănindu-se cu bacteriile din prestomace transformă proteinadin corpul acestora în proteină animală cu valoarea biologică ridicată.

Concomitent cu microflora şi microfauna în prestomace acţioneazăşi unele specii de fungi care au capacitatea de a sintetiza proteina proprie dinsubstanţe azotate neproteice şi chiar din unele combinaţii toxice, asigurândneutralizarea lor.

Pe lângă aspectele menţionate, atât microflora cât şi fungii suntcapabili să sintetizeze o serie de vitamine din complexul B şi vitamina K.Rezultă, deci, că în alimentaţia rumegătoarelor se poate folosi azotulneproteic (uree, ape amoniacale) ca sursă proteică. S-a constatat şi faptul cădin proteina administrată în hrana rumegătoarelor jumătate este transformatăîn amoniac, pe seama lui microorganismele îşi sintetizează proteinacorporală proprie pe care o pune la dispoziţia rumegătorului, prezentândastfel avantajul substituirii unei părţi din proteina raţiei cu uree.

În urma transformărilor fizice şi biochimice, conţinutul prestomacalajunge în chiag, la nivelul căruia, procesele de digestie sunt similare cu cele

131

de la monogastrice. Valorile medii ale digestibilităţii proteinei bacterienesunt de 74 %, iar a celei provenită din infuzori de 91 %.

Digestia intestinală, desăvârşeşte transformările suferite de hrană încavitatea bucală şi stomac.

În intestinul subţire, chimusul gastric este amestecat şi omogenizatcu sucuri enterice (intestinale) datorită mişcărilor peristaltice ale pereţilorsăi.

Digestia chimică este datorată sucului pancreatic şi bilei precum şisucului enteric.

Sucul pancreatic conţine fermenţi proteolitici (tripsina), lipolitici(lipaza) şi glicolitici (amilaza şi maltaza pancreatică), care transformă însubstanţe simple resturile de proteină, de lipide şi respectiv glucide, rămasenehidrolizate în stomac.

Bila conţine o serie de acizi biliari (colic, glicocolic, taurocolic) şisăruri ale acestora (glicolat de sodiu), pigmenţi biliari (biliverdina,bilirubina), precum şi diferite substanţe organice (mucus, colesterol).

Deşi nu conţine fermenţi, datorită acizilor şi sărurilor în care estebogată bila are rol în emulsionarea grăsimilor, favorizând absorbţia lor. Înacelaşi timp, bila activează lipaza pancreatică care favorizează peristaltismulintestinal şi împiedică putrefacţiile intestinale.

Sucul enteric conţine fermenţi proteolitici (erepsina, nucleaza,fosfonucleaza), lipolitici (lipaza intestinală) şi glicolitici (maltaza, invertaza,lactaza) care desăvârşesc scindarea substanţelor nutritive până la stadiulabsorbabil.

Resturile de substanţe nedigerate trec în intestinul gros, unde subacţiunea fermentativă a bacteriilor, substanţele greu digerabile (celuloza)sunt transformate în gaze şi o serie de produşi, care fie se absorb la nivelulmucoasei intestinului gros, fie că printr-o undă antiperistaltică sunt împinşiîn intestinul subţire, unde vor fi absorbiţi.

După ce furajele din hrană au fost transformate în substanţă cumoleculă simplă, care pot fi utilizate de organism, ele se absorb. Partea dinfuraje care nu se digeră, nu se absoarbe şi este eliminată în exterior subformă de fecale sau excremente, prin actul defecaţiei.

Particularităţile digestiei la principalele specii domestice.În general, capacitatea de digerare a hranei este influenţată de

lungimea tubului digestiv şi de particularităţile sale morfologice cereprezintă, forme de adaptare ale aparatului digestiv, la un anumit regim dehrană.

Cunoaşterea acestor particularităţi este absolut necesară pentruaplicarea unei tehnologii de furajare corespunzătoare pentru fiecare specieîn parte.

Astfel, o lungime mai mare a tubului digestiv, presupune un timpmai îndelungat a contactului dintre hrană şi sucurile digestive, ceea ceînseamnă un grad mai mare de digerare şi absorbţie a hranei (tabelul 5.1).

Tot în funcţie de dimensiunile tubului digestiv, durata tranzituluidigestiv variază astfel: 4-5 zile la cabaline, 15-16 zile la ovine şi bovine, 5-6zile la suine şi 3-5 zile la păsări.

Tabelul 5.1

Principalele dimensiuni ale tubului digestivla diferite specii de animale

132

Specia Părţile tubuluidigestiv

Capacitatea(l)

Lungimea(m)

Suprafaţa deabsorbţie(m2)

StomacIntestin subţireIntestin gros

2049554

-4511

-17,1

-

Bovine

TOTAL 353 56 17,1Stomac

Intestin subţireIntestin gros

2080163

-228

-12,0

-

Cabaline

TOTAL 263 30 12,0Stomac

Intestin subţireIntestin gros

3095

-266

---

Ovine

TOTAL 44 32 -Stomac

Intestin subţireIntestin gros

111415

-185

-2,8-

Suine

TOTAL 40 23 2,8

Particularităţile digestiei la porcineLa această specie masticaţia este superficială, pe când insalivaţia este

foarte puternică. Cantitatea mare de ptialină din salivă face ca digestiabucală să fie activă. Pentru a nu diminua acţiunea ptialinei, este indicat cahrana porcilor să fie administrată uscată sau uşor umectată.

Digestia gastrică este foarte puternică şi intermitentă, stomaculavând o capacitate mare de mărunţire a hranei.

În porţiunea helicoidală a colonului ascendent are loc o puternicăfermentaţie mecanică a celulozei, fapt pentru care porcii pot valorifica într-ooarecare măsură şi furajele celulozice.

Particularităţile digestiei la cabalineLa această specie, în cavitatea bucală hrana este bine masticată, însă

saliva conţine puţină ptialină, motiv pentru care digestia chimică este puţinactivă.

Digestia gastrică este continuă iar digerarea furajelor este redusă,deoarece jumătate din mucoasa stomacală este lipsită de glande digestive.

Deversarea hranei din stomac începe atunci când acesta s-a umplutîn proporţie de aproximativ 2/3 , iar depozitarea hranei se face în modstratificat, astfel: voluminoasele pe marea şi mica curbură, iar concentratelela mijloc. Datorită acestui fapt este necesar ca apa să nu se administrezeimediat după consumarea concentratelor, deoarece aceasta le antrenează şile sustrage procesului de digestie.

Intestinul gros prezintă un cecum foarte dezvoltat, în care are loc oputernică fermentaţie metanică a celulozei, fapt ce arată că această specievalorifică foarte bine furajele celulozice.

Particularităţile digestiei la rumegătoareLa bovine, ovine şi caprine, după prehensiune, hrana este mărunţită

puţin şi insalivată puternic, după care este depozitată în rumen, până înmomentul rumegării.

În rumen, este depozitată numai hrana care nu a putut fi mărunţită, întimp ce hrana fin mărunţită (făinurile), precum şi lichidele, trec direct înfoios, prin jgheabul esofagian.

Tot în rumen, hrana este supusă unor procese mecano-fizice defrământare, amestecare şi macerare precum şi unor procese de fermentaţie

133

determinate de microflora (bacterii) şi microfauna (infuzorii) simbiontă, înurma cărora se transformă într-o pastă moale numită bol miricic.

La 15-45 minute de la ingerarea tainului bolul miricic se reîntoarceprin regestie în cavitatea bucală unde din nou este mărunţit şi tocat fin,reînghiţit de unde ajunge prin jgheabul esofagian direct în foios (procesnumit rumegare). În urma rumegării are loc sinteza substanţelor proteicede către bacteriile din rumen, procesul în sine fiind destul de complex.Astfel bacteriile ruminale, care se găsesc în număr foarte mare (1-2milioane/mm3) se înmulţesc foarte repede. Pentru a se putea înmulţi, aunevoie de un substrat nutritiv, care este reprezentat de glucidele uşorasimilabile, sărurile minerale şi substanţele proteice (Fig.5.4).

O caracteristică a acestor bacterii, este aceea că, ele pot să sintetizezeproteina proprie organismului lor, pe baza azotului neasimilabil precum şiprin combinaţiile azotate inferioare şi azotul din aer. Această caracteristică,este foarte importantă, deoarece în hrana rumegătoarelor se pot folosi astfel(pentru substituirea proteinei), substanţe azotate neproteice, cum ar fi: ureeaşi apele amoniacale.

Microfauna din rumen este bogată (3-4 mii infuzorii/mm3), iar rolulacesteia este de a transforma amidonul din hrană în glicogen şi de a se hrănicu bacteriile din rumen, transformând astfel proteina vegetală din corpulbacteriilor în proteină animală, cu valoare biologică mai ridicată. Aceştiinfuzori, ca şi bacteriile, vor fi antrenaţi împreună cu hrana pe traiectultubului digestiv, punând astfel la dispoziţia organismului animal, oînsemnată cantitate de proteină.

Particularităţile digestiei la păsăriLa păsările domestice, prehensiunea hranei se face cu ciocul, după

care hrana este înghiţită şi trece în guşă, unde este depozitată, umectată şimacerată.

Din guşă, hrana trece în stomacul glandular unde stă puţin (10-12secunde), timp în care se îmbibă cu suc gastric. De aici este împinsă înstomacul triturator (pipota), unde este mărunţită fin, timp de aproximativ 8-10 minute, după care trece în intestin la nivelul căruia se desăvârşeştedigestia şi absorbţia substanţelor nutritive.

5.2.2. Absorbţia.

Reprezintă procesul fiziologic prin care substanţele nutritive cumoleculă simplă, rezultate în urma digestiei, străbat epiteliul tubului

Fig. 5.4- Mersul bolului alimentar larumegătoare :

1- rumen; 2-reţea; 3- foios; 4- chiag.

134

intestinal şi trec în vasele sangvine şi limfatice, în vederea asimilării încorpul animal.

Absorbţia diferitelor substanţe, precum şi intensitatea de absorbţiediferă de la un segment digestiv la altul. Astfel, în cavitatea bucală absorbţia este foarte redusă, epiteliul bucalnelăsând să treacă decât sărurile toxice.

În stomac, are loc absorbţia sărurilor minerale, hidraţilor de carbon, aalcoolului şi a produşilor toxici. În rumen şi reţea absorbţia este redusă, însăîn foios este intensă, îndeosebi pentru apă.

În intestinul subţire, absorbţia are loc la cel mai înalt grad datorităprezenţei vilozităţilor intestinale, iar în intestinul gros ea este mult mairedusă, absorbindu-se doar apa.

În schimb, în rect absorbţia este intensă, mai cu seamă pentrusubstanţele cu moleculă simplă.

5.2.3. Defecaţia.

Este actul fiziologic de eliminare în exterior a resturilor de hranănedigerate, cunoscute sub numele de fecale sau excremente. Defecaţia areloc în mod reflex, după ce intestinul gros s-a umplut cu fecale.

Numărul de defecaţii pe zi precum şi cantitatea de fecale eliminată,diferă în funcţie de specie, astfel: bovinele 10-20 ori/zi = 25-27 kg,cabalinele 5-10 ori/zi = 12-15 kg, porcinele şi ovinele 12-15 ori/zi = 1-2 kg.Observa-./0 Digestia constă în transformarea substanţelor nutritive brute,conţinute în furajele ingerate, în substanţe cu moleculă simplă, capabile de afi absorbite şi asimilate de organismul animal. Practic în procesul dedigestie au loc o serie de procese mecano-fizice şi chimice. În funcţie desegmentul tubului digestiv în care are loc, digestia este de mai multe tipuri:bucală, gastrică şi intestinală.TEST DE EVALUARE

1. Enumera!"$.ăr!"(#$/)'.)&#&,#$%(#$,010(0"$2"3#4tiv la animale?RăspunsTubul digestiv se compune dintr-o porţiune ingestivă (cavitate bucală,faringe, esofag), o porţiune digestivă (stomac, intestin subţire şi o partedin intestinul gros) şi o porţiune ejectivă (rectul).

2. În funcţie de segmentul tubului digestiv în care are loc, digestia laanimale este de mai multe tipuri ?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Stomacul la animalele poligastrice este alcătuit din

compartimentele,:

135

a. Foios;b. Colon;c. Rumen;d. Duoden;e. Cheag.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Digestia chimică intestinală este datorată :a. Bilei;b. Sucului enteric;c Insulinei.;d. Sucului pancreatic;e. Salivei.O O O O O

5.2. VALOAREA NUTRITIVĂ �I BIOLOGICĂ A FURAJELOR5.2.1. Valoarea nutritivă a furajelor.

Prin furaj sau nutreţ se înţelege orice produs sau subprodus deorigine vegetală, animală sau de sinteză, care conţine substanţe nutritivenecesare organismului şi care, în urma proceselor de digestie, sunt folositetotal sau parţial, fără a dăuna sănătăţii animalelor.

Aceste substanţe nutritive, introduse în organismul animal prinfuraje, îndeplinesc următoarele funcţii:! funcţia plastică, constă în aceea că pun la dispoziţia organismului

materia primă pe seama căreia îşi formează noi ţesuturi sau le reface pecele uzate. Aceasta este îndeplinită de proteine şi sărurile minerale;

! funcţia energetică este îndeplinită de lipide şi glucide, care pun ladispoziţia organismului energia necesară pentru asigurarea funcţiilorvitale, menţinerea temperaturii constante a corpului şi obţinereadiferitelor produse animaliere;

! funcţia de biocatalizator revine anumitor substanţe cu acţiune specifică(vitamine, enzime, hormoni, etc.) care, prin prezenţa lor, declanşeazăsau accelerează reacţiile chimice din organism.

Prin valoare nutritivă se înţelege măsura în care un furaj sau o raţiefurajeră, poate să satisfacă cerinţele de substanţe nutritive ale animalelor,astfel încât să se desfăşoare normal toate procesele fiziologice.

Valoarea nutritivă a unui furaj sau a unei raţii nu este aceeaşi pentrutoate animalele, ci diferă în funcţie de specie, categoria de vârstă şi forma deproducţie. Ea se exprimă în diferite unităţi de măsură, stabiliteconvenţional, în raport cu criteriul de apreciere utilizat astfel:

a) aprecierea pe baza compoziţiei chimice;b) aprecierea pe baza digestibilităţii;c) aprecierea pe baza efectului lor productiv;d) aprecierea pe baza efectului lor energetic.a) Aprecierea valorii nutritive a furajelor, pe baza compoziţiei lor

chimice brute.Pentru aceasta s-a pornit de la considerentul că atât corpul animal cât

şi cel al plantelor, sunt alcătuite din aceleaşi elemente şi substanţe chimice.Ca urmare, dacă se cunoaşte compoziţia chimică a furajelor se poate deducemăsura în care acestea satisfac cerinţele de hrană ale animalelor.

136

În compoziţia chimică a furajelor intră apa şi substanţa uscată.Apa se găseşte în toate furajele, în proporţii ce variază între 8-96 %

sub diferite forme: apă de vegetaţie (în furajele verzi), apă de imbibiţie (înfurajele uscate) şi apă de preparare (introdusă în procesul de fabricaţie).

Substanţa uscată (S.U.) este împărţită în două fracţiuni: substanţăanorganică (cenuşă) şi substanţă organică (S.O.).

Substanţa anorganică este reprezentată de săruri minerale de Ca, P,Na, Cl, Mn, Mg, Fe, I, Co, etc., din furaje. Sărurile minerale variază între 1-5 % în furajele verzi şi suculente, 5-14 % în furajele vegetale uscate şi 15-30% în furajele de origine animală.

Substanţa organică este alcătuită din protide, lipide, glucide şi altesubstanţe care se găsesc în cantităţi mici.

Protidele sunt substanţe organice azotate în a căror structură intră C,O, H, N. Ele se împart în: protide simple, sau aminoacizi, şi protidecomplexe, formate din mai mulţi aminoacizi.

În alimentaţia animalelor, protidele au fost grupate în funcţie deposibilităţile de a-şi exercita funcţia plastică, în : proteine pure – potîndeplini funcţia plastică şi amide – nu pot îndeplini această funcţie.

Ambele categorii formează la un loc proteina brută (P.B.) din furaje.Conţinutul furajelor în proteină brută, variază în limite largi: 1-40 % înnutreţurile de origine vegetală şi 1-80 % în cele de origine animală.

Lipidele sunt esteri ai glicerinei cu acizi graşi superiori, îndeosebi,oleic, stearic şi palmitic. Bogate în lipide sunt seminţele planteloroleaginoase (40 -45 %), boabele de soia (20-23 %), făina de cadavre şi peşte(15-20 %).

Glucidele sunt substanţe organice ternare, formate din C, H, O şi seîmpart în: monoglucide (glucoza, lactoza, fructoza) şi poliglucide (celuloza,amidonul, glicogenul).

În nutriţia animală, glucidele sunt separate în două categorii:celuloza brută şi substanţele extractive neazotate.

- Celuloza brută – reprezintă o grupă de substanţe în care intră:celuloza pură, hemicelulozele, substanţele incrustante (lignina, cutina,suberina). Cel mai mare conţinut de celuloză brută îl au furajele grosiere(40-45 %) şi fânurile (25- 30 %).

- Substanţele extractive neazotate (S.E.N.), includ toate celelalteglucide, din care ponderea o ocupă amidonul. Se găseşte în tuberculii decartof (75 %) şi grăunţele de cereale (50-60 %).

Substanţele organice în cantităţi mici sunt reprezentate desubstanţele cu funcţii specifice în organism (vitamine, enzime, hormoni),precum şi de substanţele ce nu îndeplinesc funcţii specifice (acizii organici,glicozizi, alcaloizi), dar care sunt importante prin toxicitatea lor.

b) Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza digestibilităţii lor.Potrivit acestei metode, se consideră că, cu cât un furaj are un

conţinut mai mare de substanţe nutritive digestibile (S.N.D.), cu atât acestaare o valoare nutritivă mai ridicată.

Digestibilitatea substanţelor nutritive din furaje, se determină prinexperienţe organizate pe animale, din diferite specii, rase, vârste, sexe şiforme de producţie.

Principiul de lucru constă în stabilirea cu exactitate a cantităţilor desubstanţe ingerate de animal (I = ingesta) şi eliminate de acesta prin fecale(E = egesta). Diferenţa dintre ingesta şi egesta reprezintă partea care s-adigerat din substanţele nutritive (D = digesta).

137

Deci D = I – E.Raportând procentual digesta (D) la ingestă (I) se obţine coeficientul

de digestibilitate (C % = D x 100/I ).Coeficienţii de digestibilitate se stabilesc pentru principalele

substanţe nutritive din compoziţia chimică a furajelor experimentate, adicăproteine, grăsimi, S.E.N., celuloza.

Prin înmulţirea coeficienţilor de digestibilitate cu compoziţiachimică brută a furajelor se obţine conţinutul digestibil pentru fiecarecategorie de substanţe nutritive. Prin însumarea acestora se obţine conţinutultotal de substanţe nutritive (T.S.N.D.) din nutreţurile supuse experimentării,valoare ce reprezintă unitatea de măsură a digestibilităţii furajelor.

Factorii care influenţează digestibilitatea furajelorDigestibilitatea componentelor din furaje este variabilă, fiind

influenţată de 3 grupe de factori: de natura animalului, furajului şicondiţiilor de mediu.

1. Factorii determinaţi de natura animalului- Specia. Datorită deosebirilor morfo-fiziologice a tubului digestiv

între specii, capacitatea de digerare a diferitelor categorii de furaje estediferită. Astfel, speciile poligastrice, digeră mai bine furajele celulozice,decât speciile monogastrice. În cadrul speciilor rumegătoare, taurineledigeră mai bine furajele celulozice, decât ovinele, cu aproximativ 10 %. Laspeciile monogastrice, cabalinele au însă, în raport cu celelalte specii(porcine, păsări), o capacitate de digestie mai ridicată pentru furajelefibroase şi grosiere.

- Rasa. În general, rasele primitive de taurine valorifică mai binefibroasele, în timp ce rasele ameliorate digeră mai bine nutreţurileconcentrate. Metişii prezintă, în general, o capacitate mai ridicată dedigerare decât a raselor din care provin.

- Individualitatea. Influenţează digestibilitatea furajelor prin tipul deconstituţie şi temperamentul animal.

Astfel, la cabaline diferenţele individuale de digestie au fost de 3 %în cazul concentratelor şi de până la 14 % în cazul furajelor celulozice.

- Vârsta. În general, animalele adulte, cu tubul digestiv completdezvoltat, au cea mai mare capacitate de digerare. Animalele tinere digerămai bine componentele laptelui, însă nu şi furajele fibroase, datoritădezvoltării incomplete a rumenului şi tubului digestiv. O capacitate dedigerare redusă se întâlneşte şi la animalele bătrâne care au o dentiţie tocităşi ca urmare furajele nu pot fi masticate normal.

- Regimul de efort. Influenţează digestibilitatea, în sensul căanimalele obosite digeră mai slab componentele hranei. De aceea, la toateanimalele, dar mai cu seamă la cele de muncă, se recomandă un repauspentru digestie de 1,5-3 ore.

2. Factorii determinaţi de natura furajului, sunt strâns legaţi devolumul, structura şi compoziţia chimică a furajului.

- Volumul – exprimat, în general, prin conţinutul de substanţă uscată,determină senzaţia de saţietate (sătul) a tubului digestiv. Dacă raţia are unvolum mai mare sau mai mic cu 50-60 % faţă de capacitatea tubuluidigestiv, se produc dereglări în secretarea sucurilor digestive, care reducdigestibilitatea furajelor.

- Structura – influenţează puternic procesele de digestie. Larumegătoare, sporirea cantităţii de furaje suculente din raţie măreştedigestibilitatea tuturor componentelor nutritive. Dimpotrivă, nutreţurile

138

bogate în amidon (cereale) şi melasa, micşorează digestibilitatea celulozei,deoarece bacteriile din rumen acţionează mai întâi asupra amidonului îndetrimentul celulozei.

- Compoziţia chimică – poate influenţa digestia fie prin prezenţaunor substanţe de activare sau inhibare a digestiei, fie datorită însuşirilorgustative şi dietetice ale raţiei.

Conţinutul raţiei în celuloză influenţează negativ digestibilitateahranei. Explicaţia constă în faptul că celuloza are acţiune iritantă asupramucoasei digestive şi activează peristaltismul intestinal, determinând oreducere a timpului de digestie (tabelul 5.2).

Tabelul 5.2

Dependenţa digestibilităţii de conţinutul înceluloză brută

Conţinutul de celuloză brută în substanţauscată a raţiei (%)

25,1 28,4 29,8 30

Digestibilitatea substanţei organice araţiei (%)

75 67 61 54

Conţinutul de grăsime mai mare de 1 g/kg greutate vie activeazăperistaltismul intestinal, ce provoacă tulburări grave digestive, urmate de oevacuare rapidă a tubului digestiv, reducând în acest mod digestibilitatea.

Conţinutul raţiei în proteină asigură o digestibilitate ridicată numaicând acestea se găsesc într-un anumit raport, în ceea ce priveşte substanţeleazotate (proteina brută) şi substanţele neazotate. Acest raport, numit raportazotat trebuie să fie de 1/8-1/10 la taurine şi ovine, 1/10-1/12 la porcine,1/3-1/6 la păsări.

Conţinutul mineral, insuficient sau în exces influenţează negativdigestia. De exemplu, NaCl activează salivaţia şi acţiunea pepsinogenului,dar în cantităţi mari provoacă tulburări nervoase, reducând niveluldigestibilităţii.

Conţinutul în vitamine, în special A, D şi complexul B, influenţeazădigestibilitatea, dacă raţia nu satisface cerinţele animalului.

Prepararea furajelor, îmbunătăţeşte gustul şi mirosului sporindconsumabilitatea furajelor, uşurând masticaţia şi activând secreţia digestivă.

3. Factorii determinaţi de condiţiile de mediu au o influenţăimportantă asupra digestibilităţii substanţelor nutritive din hrană, prinaltitudine, regimul de întreţinere, nivelul alimentaţiei, etc.

! Altitudinea – modifică anumite funcţii fiziologice şi implicitdigestibilitatea hranei, datorită scăderii presiunii atmosferice şi aconţinutului de oxigen din aer. Astfel, taurinele urcate de la 700m la altitudinea de 2000 m, au avut digestibilitatea mai scăzutăcu 13 %;

! Regimul de întreţinere – animalele întreţinute pe păşune digerămai bine furajele decât cele întreţinute în grajd, deoarecemişcarea şi acţiunea razelor solare influenţează pozitiv sănătateaorganismului şi în consecinţă digestibilitatea. Totuşi,digestibilitatea scade, dacă temperatura mediului creşte sau scadebrusc şi dacă animalele sunt expuse la ploi reci şi vânturiputernice;

139

! Nivelul alimentaţiei, exprimat prin numărul unităţilor nutritive la100 kg greutate vie, influenţează favorabil digestia animalelorrecordiste hrănite cu cantităţi mari de furaje;

! Numărul de tainuri – capacitatea de digerare creşte când suntadministrate mai multe tainuri de hrană, deoarece fiecărui tain îirevine o cantitate mai mare de sucuri digestive.

c. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza efectului lorproductiv

Potrivit acestui mod de apreciere, se consideră că un furaj sau o raţieau o valoare nutritivă cu atât mai mare cu cât determină obţinerea uneicantităţi mari de carne, grăsime, lapte, muncă, etc.

Efectul productiv al furajelor a fost şi este determinat prinnumeroase metode experimentale, care se pot grupa în: metode directe şimetode indirecte.

Metode directeÎn cadrul acestei categorii, intră metode care s-au bazat pe experienţe

efectuate direct pe animale, care au urmărit atât efectul productiv al furajelorîn producţia de lapte, cât şi efectul acestora în producţia de grăsime sau alteforme de producţie.

În funcţie de modul de desfăşurare al experienţelor, aceste metode segrupează în: metoda grupelor şi metoda perioadelor.

Metoda grupelor constă în formarea a două (sau mai multe) loturi deanimale, omogene ca producţie şi dezvoltare corporală, care sunt întreţinuteîn aceleaşi condiţii. Lotul martor primeşte o raţie de bază, iar lotul deexperimentare primeşte pe lângă raţia de bază şi furajul care seexperimentează. Diferenţele de producţie înregistrate la sfârşitulexperimentării, între loturile experimentale şi lotul martor, reprezintă efectulproductiv al furajului studiat.

Astfel de experienţe au fost efectuate de Fyord în Danemarca şiHannson în Suedia, pe vaci de lapte.

În baza cercetărilor obţinute de ei (şi ulterior de alte cercetări) s-astabilit ca măsură a valorii nutritive a furajelor unitatea furajeră (U.F.) sauunitatea nutritivă-orz. Ea exprimă efectul productiv de lapte, produs de 1 kgorz.

Metoda perioadelor foloseşte un singur lot de animale, supus unorcondiţii de hrănire în două perioade de timp succesive. În prima perioadă seadministrează raţia de bază, iar în a doua, raţia de bază plus furajulexperimentat. Totuşi, această metodă este mai puţin exactă, deoarece stareafiziologică a animalului se schimbă de la o perioadă la alta.

Metode indirecteMetodele din această grupă stabilesc efectul productiv al furajelor cu

ajutorul bilanţului productiv, între substanţele nutritive consumate prinhrană şi cele utilizate de organism.

În afară de unitatea furajeră sau unitatea nutritivă orz (U.F.), utilizatăde ţările U.E. şi scandinave, în prezent au încă o largă răspândire:echivalentul amidon (E.a.) şi unitatea nutritivă-ovăz (U.N.).

Echivalentul amidon a fost stabilit de cercetătorul german OskarKellner, care a executat experienţe de bilanţ nutritiv, în camere respiratorii,pe boii puşi la îngrăşat.

În stabilirea acestei unităţi de măsură, el a plecat de la premizaechivalării în amidon, pe baza depunerii de grăsime în corp, a tuturorsubstanţelor nutritive din furaje. În acest scop, el a executat experienţe pe

140

boii puşi la îngrăşat, stabilind efectul productiv-grăsime al furajelor,administrân - du-le în hrană substanţe nutritive pur digestibile (proteinăpură, celuloză pură, etc.). La sfârşitul experienţelor, a constatat că la 1 kgsubstanţe nutritive digestibile, boii au acumulat următoarele cantităţi degrăsime: 0,253 kg pentru proteine, 0,474-0,578 kg pentru grăsime, 0,248 kgpentru S.E.N. şi 0,253 kg pentru celuloză.

Considerând ca unitate etalon (1,00) efectul productiv-grăsime depusde 1 kg amidon pur digestibil (adică 0,248 kg), Kellner a echivalat, în raportcu acesta, efectul productiv al celorlalte substanţe pur digestibile, stabilindurmătorii factori de echivalare: 0,94 pentru proteine, 1,91-2,41 pentrugrăsime, 1,00 pentru S.E.N. şi celuloză.

Cunoscând compoziţia chimică brută a furajelor, coeficienţii dedigestibilitate ai fiecărei substanţe nutritive din furaje şi factorii deechivalare ai acestora în amidon pur digestibil, Kellner a calculat valoareanutritivă a furajelor exprimate prin unitatea de măsură, numită echivalentamidon brut.

La furajele bogate în celuloză, s-a constatat prin experienţe directe,că efectul productiv-grăsime net (real) este mai mic decât cel calculat,deoarece o parte din energia furnizată de furajele respective este consumatăpentru digerarea celulozei brute. Cantitatea cu care reduce efectul productiv-grăsime calculat, a fost numită deficit celulozic.

Deci E.a. net = E.a. brut – deficitul celulozic.Prin echivalent amidon se înţelege câte kg de amidon pur digestibil,

administrat în hrana bovinelor la îngrăşat, pot produce aceeaşi cantitate degrăsime ca şi 100 kg din furajul considerat.

Unitatea nutritivă-ovăz (U.N.) a fost stabilită în anul 1944, tot pebaza efectului productiv-grăsime. Deosebirea constă în faptul că, valoareanutritivă a furajelor se exprimă în raport cu efectul productiv al unui furajfolosit pe scară largă în alimentaţia animalelor (ovăzul).

Prin unitate nutritivă-ovăz (U.N.) se înţelege efectul productiv-grăsime produs în corpul animal de 1 kg ovăz de calitate mijlocie şi careeste egal cu 0,150 kg grăsime sau cu 1414 Kcal energie netă. Aceastăunitate (denumită şi unitate sovietică) este folosită în prezent şi la noi în ţară(tabelul 5.3).

Tabelul 5.3Coeficienţii de echivalare ai unităţilor de măsură

a valorii nutritiveValoarea coeficienţilor de

echivalare în:Unitatea

demăsură

Caloricitatea producţieide grăsime

(Kcal) E.a. U.N. U.F.E.a. 2356 1,00 1,66 1,46U.N. 1414 0,60 1,00 0,86U.F. 1650 0,70 1,16 1,00

Unitatea nutritivă orz (U.F.) are ca etalon de apreciere, efectul înproducţia de lapte a unui kg de orz, care este de 3 kg lapte. În comparaţie cuacest etalon s-a stabilit efectul de producţie şi al celorlalte nutreţuri.

d. Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza efectului lorenergetic

În stabilirea principiului şi metodei de lucru, s-a pornit de la ideea căun furaj va avea o valoare nutritivă cu atât mai mare, cu cât va pune la

141

dispoziţia organismului o cantitate mai mare de energie, pentru asigurareafuncţiilor vitale şi pentru producţie.

În urma transformărilor suferite în corpul animal de către substanţelenutritive din furaje, rezultă energie care este pusă la dispoziţia organismuluisub formă de energie liberă şi sub forme de energie calorică sau termică.

Energia liberă este folosită de organism pentru asigurarea funcţiilorvitale şi a diferitelor forme de producţie, iar cea termică pentru menţinereaconstantă a temperaturii corpului.

În urma proceselor chimice din organism, substanţele nutritive dinfuraje dezvoltă o anumită cantitate de energie, numită energie brută sautotală şi se determină prin calorimetrie directă a substanţelor nutritive.

Această energie brută (E.B.) nu este preluată în totalitate de corpulanimal, ci o parte se elimină prin fecale (E.F.), urină (E.U.) şi gazeintestinale (E.G.), iar o parte se foloseşte ca energie termică (E.T.) înprocesele digestive, de respiraţie, de circulaţie, de mişcare şi de menţinere afuncţiilor vitale.

Dacă din energia brută, se scad pe rând fracţiunile menţionate, seobţin valori de energie, din ce în ce mai mici astfel:" Energie digestibilă E.D. = E.B. – E.F.;" Energie metabolizabilă E.M. = E.D. – (E.U. + E.G.);" Energie netă E.N. = E.M. – E.T.

Exprimarea diferitelor valori energetice se realizează, în modobişnuit, în calorii sau Kcal. Totuşi, cercetătorul american H.P. Armsby apropus ca energia netă (E.N.) să fie exprimată în termi (1 term = 1000Kcal).

În prezent există tendinţa ca E.D., E.M. şi E.N. să se exprime în Jouli(J) sau megajouli (MJ): o cal = 4,1868 J şi 1 Kcal = 4,1868 MJ.

5.2.2. Valoarea biologică a furajelor.Prin valoare biologică a unui furaj se înţelege capacitatea unui furaj

de a influenţa creşterea, sănătatea, funcţia de reproducţie şi producţiaanimalelor.

Această valoare biologică este dată în primul rând de calitateaproteinelor, de conţinutul în vitamine şi săruri minerale. Aprecierea valoriinutritive a furajelor, constituie o completare a substanţelor utilizate în acestscop, cercetările recente recomandând să se studieze şi efectul raţiei întotalitate asupra sănătăţii, creşterii, reproducţiei, efect exprimat prin aşa-numita valoare completă a raţiei.

5.2.2.1. Valoarea biologică a proteinelor.

Cercetările cu privire la valoarea biologică a proteinelor au fostefectuate separat pentru cele două grupe de componente: proteină pură(albumină) şi amide. Desigur că această împărţire nu este corectă iar înprezent nu se mai foloseşte.

În acest sens I.S. Popov (1960) propune ca valoarea proteică a hraneisă se aprecieze diferenţiat şi anume: după conţinutul în proteină brutădigestibilă la rumegătoare (deoarece în cazul acestora valoarea biologică aproteinei se îmbunătăţeşte prin acţiunea simbionţilor din tubul digestiv) şipe baza conţinutului proteinei în aminoacizi, în cazul porcilor şi păsărilor.

Valoarea biologică a proteinelor se apreciază totuşi după cantitatea şimai cu seamă, după felul aminoacizilor care intră în alcătuirea lor.

142

În funcţie de rolul pe care îl au în organismul animal, se disting treicategorii de aminoacizi: esenţiali, semiesenţiali şi neesenţiali.

Aminoacizii esenţiali sunt aceia pe care organismul nu-i poatesintetiza şi de care nu se poate lipsi, ca atare ei trebuie asiguraţi neapăratprin hrană. Din această categorie fac parte: lizina, metionina, triptofanul,valina, leucina, izoleucina, treonina, fenilalanina şi histidina.

Lipsa sau insuficienţa lor din hrană provoacă dereglări înmetabolismul proteinelor şi fac imposibilă folosirea de către organism acelorlalţi aminoacizi, ceea ce duce la scăderea producţiei şi îmbolnăvireaanimalelor, îndeosebi la porcine şi păsări.

Aminoacizii semiesenţiali sunt aceia care pot fi sintetizaţi în corpulanimalelor, dacă în organismul lor există aminoacizi esenţiali. De aici facparte: arginina, tirozina, cistina. De exemplu, dacă în organismul animaluluiexistă metionina se poate sintetiza cistina, lizina pentru arginină şifenilalanina pentru tirozină. Prin adăugarea acestor aminoacizi semiesenţialiîn raţie se reduce necesarul de aminoacizi esenţiali.

Aminoacizii neesenţiali sunt cei de care organismul animal nu areneapărată nevoie, deoarece şi-i sintetizează singur pe baza altor substanţe,dacă dispune de azotul necesar. Dintre aminoacizii neesenţiali se potmenţiona: glicina, serina, prolina, acidul glutamic, etc.

Totuşi, în general, aminoacizii ce prezintă în molecula lor sulf au ovaloare biologică mai mare (metionina, cistina).

După măsura în care proteina diferitelor furaje poate îndeplinifuncţia plastică din organism, se disting următoarele categorii de proteine:# proteine ce asigură creşterea şi producţia normală (ovalbumina,

ovovitelina, lactalbumina);# proteine ce asigură funcţiile vitale şi o creştere redusă (proteinele cărnii,

cazeina, edestina şi gluteina din grâu, gluteina din porumb, glicina dinfasole);

# proteine care asigură funcţiile vitale, dar nu asigură creşterea (leguminadin mazăre, legumelina şi faseolina din fasole, hordeina din orz);

# proteine care nu asigură nici funcţiile vitale nici creşterea (zeina dinporumb şi unele scleroprotide ca gelatina şi colagenul).

Pe baza acestor constatări s-au stabilit unele scări convenţionale deapreciere a valorii biologice a proteinelor din furaje. Astfel, s-a constatat căproteinele de origine vegetală, având aceeaşi compoziţie chimică ca şiproteinele animale, au valoare biologică completă, socotită convenţional =100. Raportând la această valoare etalon, valoarea biologică a celorlalteproteine, s-a stabilit valoarea biologică a proteinei din celelalte furaje(tabelul 5.4).

Tabelul 5.4Valoarea biologică a proteinei din diferite furaje

Proteinele din: Valoarea biologicăCarne, ouă, lapteCarne de peşteOrezOvăzGrâuGelatinăMazărePorumb

10095807560403530

143

5.2.2.2 Valoarea biologică a vitaminelor.Vitaminele sunt biocatalizatori organici cu rol foarte mare în reglarea

proceselor metabolice, influenţând direct producţia şi calitatea acesteia,procesele de creştere, funcţia de reproducţie, asigurarea şi menţinereasănătăţii, iar unele au şi rol plastic participând la formarea altorbiocatalizatori (hormoni sau enzime).

În corpul animal vitaminele trebuie să se găsească în anumite limite.Orice abatere de la limitele normale atrage după sine tulburări, numitevitaminoze.

Vitaminozele pot fi provocate de lipsa totală a vitaminelor din hrană(avitaminoze), de insuficienţa lor (hipovitaminoze) sau de excesul lor(hipervitaminoze).

Unele cercetări mai recente au demonstrat existenţa în unele furaje aunor substanţe care inhibă sau atenuează activitatea biologică a vitaminelor,împiedicând activitatea lor, fiind denumite antivitamine. Mecanismul deacţiune al acestor antivitamine este diferit (inhibitoare cu acţiunedepresoare, antagoniste, etc.).

În funcţie de mediul în care se dizolvă, vitaminele se clasifică în:liposolubile (se dizolvă în grăsime) şi hidrosolubile (se dizolvă în apă).

Vitaminele liposolubile –sunt reprezentate de vitaminele: A, D, E, K.Vitamina A (antiinfecţioasă sau antixeroftalmică) este formată dintr-

un grup de 3 vitamine (A1, A2 şi A3), care au rol în prevenirea infecţiilor, înmecanismul vederii, în procesele de spermatogeneză şi de creştere, etc.

Se găseşte, ca atare, în furajele de origine animală, iar în furajelevegetale se întâlneşte sub formă de caroten (provitamina A), care estetransformată în organismul animal (la nivelul ficatului) în vitamina A. Suntsensibile la carenţa în vitamina A, îndeosebi porcinele şi păsările.

Vitamina D (antirahitică) este reprezentată de un grup de 6 vitamine(D1……..D6), dar dintre acestea un rol biologic important îl au vitamineleD2 la mamifere şi D3 la păsări.

În general, vitaminele D (îndeosebi D2-calciferolul) au rol în reglareametabolismului calciu – fosfor. Carenţa acestora determină apariţiarahitismului la animalele tinere şi a osteomalaciei la adulte.

Vitamina D2 se găseşte în pielea animalelor sub formă deprovitamină D2 (ergosterolul). Ea se transformă sub acţiunea razelor solareultraviolete, în vitamina D2 şi se acumulează în ficat, rinichi şi pulmoni.

Cele mai bogate nutreţuri în vitamina D sunt: untura de peşte,drojdiile iradiate, fânurile uscate la soare, etc.

Vitamina E (antisterilică) are rol biologic în procesul de reproducţieprecum şi în metabolismul apei, glucidelor, lipidelor şi fosforului. Deasemenea, are rol antioxidant, protejând vitaminele liposolubile dedistrugere prin oxidare.

Carenţa vitaminei E la masculi, se manifestă prin fenomenul dedegenerescenţă testiculară, reducerea vitalităţii spermatozoizilor,oligospermie sau chiar azoospermie, iar la femele prin tulburări ale cicluluiovarian, avorturi, distocii, etc.

Se găseşte în plantele verzi, lapte, fân, cereale încolţite şi unt.Vitamina K (antihemoragică) intervine în coagularea sângelui, prin

sinteza protrombinei. Animalele sensibile la carenţa în vitamina K suntpăsările, porcinele, iepurii şi câinii, în timp ce erbivorele sunt necarenţabilela vitamina K, datorită florei microbiene din tubul lor digestiv caresintetizează această vitamină.

144

Ea este reprezentată de un grup de 6 vitamine, din care cea maiactivă este vitamina K3.

Se găseşte în furajele verzi, morcovi, grăunţe, fânuri şi făinurianimale.

Vitaminele hidrosolubile – cuprind vitaminele din complexul B şi C.Vitaminele din complexul B sunt în număr de 12 (B1-B12) însă cele

mai importante pentru alimentaţia animalelor sunt vitaminele: B1, B2, B6 şiB12.

Vitamina B1 (tiamina sau antiberiberică) favorizează absorbţiasubstanţelor nutritive, intervine în metabolismul apei şi condiţioneazăfuncţionarea normală a sistemului nervos. Sunt sensibile la carenţa eipăsările şi porcii, rumegătoarele sintetizând-o pe seama microflorei dinstomac. Se găseşte în drojdiile furajere, seminţe încolţite, morcovi, tărâţe,lapte, ouă, etc.

Vitamina B2 (riboflavina) este vitamina de creştere, deoarece carenţaei opreşte creşterea tineretului şi debilitează organismul animalelor adulte.Cele mai sensibile specii la carenţa în vitamina B2 sunt păsările şi iepurii.

Vitamina B6 (piridoxina) are rol biologic în metabolismulaminoacizilor, îndeosebi a triptofanului. Ea se găseşte în drojdia de bere,grăunţe şi furaje de origine animală.

Vitamina B12 (cobalamina ) sau factorul antipernicios al ficatului, arerol în sinteza aminoacizilor esenţiali şi favorizează creşterea puilor şipurceilor. Rumegătoarele o sintetizează în tubul digestiv, dacă hrana conţineşi cobalt.

Vitamina C (antiscorbutică) sporeşte rezistenţa organismului lainfecţii şi temperaturi scăzute, influenţează pozitiv funcţia de reproducţie şiprocesul de creştere al tineretului aviar.

În general, animalele nu prezintă lipsă de vitamina C, deoareceorganismul lor o poate sintetiza, cu condiţia ca hrana să conţină vitamina A.

5.2.2.3. Valoarea biologică a lipidelor.

Au rol în organism, în primul rând energetic, furnizând astfel energianecesară şi feresc proteinele de degradare în scop energetic.

Conţin aproximativ 76,5% C,12% H şi 11,5% O din punct de vederechimic,fiind esteri ai glicerinei cu acizi graşi superiori.

În mod direct, ele au o valoare biologică prin acizii graşi nesaturaţi(linolenic, linoleic şi arahidonic), care sunt indispensabili pentru creştereaanimalelor tinere. Acizii graşi menţionaţi, denumiţi şi factori esenţiali aicreşterii sau vitamina F nu se pot sintetiza în organismul animal şi caurmare trebuie să fie asiguraţi obligatoriu prin hrană.

5.2.2.4. Valoarea biologică a glucidelor.Ca şi lipidele, glucidele au o valoare biologică indirectă, prin

limitarea degradării proteinelor în scopuri energetice. Unele glucide autotuşi şi o acţiune directă, îndeosebi în procesele de reproducţie şi decreştere, precum şi la sinteza aminoacizilor esenţiali.

Aparţin grupei substanţelor organice fără azot fiind alcătuite din 40%C, 6,7% H şi 53,3% O. Se găsesc in plante ca substanţe de rezervă întuberculi, seminţe,rădăcini şi frunze sau ca substrat al ţesutului de susţinereal plantei, celuloza.

5.2.2.5. Valoarea biologică a sărurilor minerale.

145

Corpul animal este alcătuit din aproximativ 65 elemente chimice.După proporţia în care se găsesc în organism, acestea se împart în :

macroelemente (Ca, P, K, Na, Cl, Mg, S, Fe) şi microelemente (Cu, Co, Mn,I, Zn, F). Ele se găsesc în organismul animal sub formă de săruri minerale,combinaţii organice sau ioni.

După rolul pe care-l îndeplinesc în organism, sărurile minerale se potgrupa în săruri cu rol:

Plastic, intră în componenţa oaselor şi dinţilor (Ca, P, Mg) precum şiîn compoziţia proteinelor şi vitaminelor (P, S), care formează muşchii şiţesuturile moi;

Funcţional, intră în structura enzimelor şi hormonilor (I),vitaminelor (Ca), cărora le condiţionează activitatea;

Fizico-chimic, contribuie la stabilirea şi menţinerea presiuniiosmotice a umorilor din organism (Cl, Na, Ca, P) şi a echilibrului acido-bazic al acestora (Na, K), precum şi la menţinerea pH-ului în limitelecompatibile cu viaţa.

Lipsa substanţelor minerale din hrană duce la tulburări grave înorganism cu manifestări specifice ca: osteodistrofii, anemie, tetanie, aberaţiiale gustului, etc., care se pot solda cu moartea animalului.

Din aceste motive este necesar ca raţiile animalelor să fie bineechilibrate în săruri minerale şi îndeosebi în ceea ce priveşte necesarul deCa, Cl, Na, iar la animalele tinere şi Fe.

5.2.2.6. Valoarea biologică a apei.

Apa are un rol foarte important în asigurarea schimburilor nutritive,ca solvent şi ca agent vehiculant pentru substanţele nutritive, produşii dedezasimilaţie cât şi pentru eliminarea metaboliţilor. Este indispensabilăvieţii, deoarece toate reacţiile biochimice din celule se petrec în mediulapos.

Prin respiraţie, apa influenţează procesele de termoreglare, având deasemenea şi un rol plastic prin apa de constituţie, care face parte dinţesuturile şi lichidele organismului animal.

Observa!"#: Prin furaj sau nutreţ se înţelege orice produs sau subprodus deorigine vegetală, animală sau de sinteză, care conţine substanţe nutritivenecesare organismului şi care, în urma proceselor de digestie, sunt folositetotal sau parţial, fără a dăuna sănătăţii animalelor.Aceste substanţe nutritive,introduse în organismul animal prin furaje, îndeplinesc următoarele funcţii:funcţia plastică, funcţia energetică �i funcţia de biocatalizator Valoareabiologică a furajelor este dată în primul rând de calitatea proteinelor, deconţinutul în vitamine şi săruri minerale. Aprecierea valorii nutritive afurajelor, constituie o completare a substanţelor utilizate în acest scop,cercetările recente recomandând să se studieze şi efectul raţiei în totalitateasupra sănătăţii, creşterii, reproducţiei, efect exprimat prin aşa-numitavaloare completă a raţiei.

TEST DE EVALUARE

1. Ce se în!#lege prin valoare nutritivă a furajelor?Răspuns

146

Prin valoare nutritivă se înţelege măsura în care un furaj sau o raţiefurajeră, poate să satisfacă cerinţele de substanţe nutritive ale animalelor,astfel încât să se desfăşoare normal toate procesele fiziologice.

2. Enumera!" factorii care influenţează digestibilitatea furajelor?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Enumera!" vitaminele liposolubile,:a. Vit.A;b. Vit. C;c. Vit D;d. Vit. B;e. Vit.K.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Enumăra!"$/%,#3)*""(#$2#$%'"&)%/"5" esen!"%(":a. Triptofan;b. Valina;c Cistina;d. Acidul glutamic;e. Lizina.O O O O O

5.3. RESURSELE FURAJERE !"#$%"&'()$*"$#(+,&$)Ă

5.3.1. Resursele furajere.

Legea pentru organizarea producerii şi folosirii raţionale a resurselorde nutreţuri precizează că: Sunt considerate nutreţuri toate produsele deorigine vegetală, animală, minerală şi de sinteză care, folosite în hranaanimalelor, determină asigurarea funcţiilor vitale şi punerea în valoare apotenţialului productiv al acestora, (tabelul 5.5).

În practica agricolă se foloseşte însă, clasificarea resurselor furajeredupă originea lor în :! Furaje vegetale;! Furaje animale;! Furaje minerale;! Furaje combinate.

147

Tabelul 5.5Clasificarea nutreţurilor

Grupa nutreţurilor Denumirea nutreţurilorNutreţuri fibroase -Fânuri

-Granule şi brighete de plante verzi deshidratate- Făină de fânuri

Nutreţuri suculente -Nutreţuri însilozate-Semisilozuri-Nutreţuri verzi-Borhoturi-Rădăcinoase-Tuberculi-Bostănoase-Resturi menajere

Nutreţuri grosiere -Paiele de cereale-Coceni de porumb-Ciocălăi-Vreji de leguminoase-Plevuri-Gozuri-Dejecţii diferite

Nutreţuri concentrate -Concentrate cultivate-Concentrate industriale-Făinuri vegetale-Făinuri animale-Cereale şi unele gozuri

Substanţe energetice -Grăsimi vegetale-Grăsimi animale-Glucoză-Zahăr furajer-Melasă

Substanţe minerale -Macroelemente-Microelemente

Aditivi furajeri -Vitamine-Aminoacizi-Antibiotice-Substanţe enzimatice-Coloranţi-Antioxidanţi

Preparate furajere -Nutreţuri combinate-Nuclee furajere-Premixuri-Substituienţi

5.3.1.1. Furajele de origine vegetală.

Formează hrana de bază pentru majoritatea speciilor de animaledomestice şi întrucât producerea, păstrarea şi conservarea acestora faceobiectul altei discipline, se vor prezenta în cele ce urmează, numai dateprivind valoarea nutritivă, cantităţile şi modul de administrare al acestorfuraje, la diferite specii de animale.

148

Furajele verziDeţin peste 40 % din valoarea energetică a balanţei furajere din ţara

noastră, asigurând hrana animalelor pentru o perioadă de 6-7 luni din cursulanului. Acestea conţin 80-85 % apă şi sunt reprezentate de masa verde de pepăşuni şi pajiştile naturale sau cultivate, din conveierul verde sau din diferitesurse ocazionale.

Aceste furaje conţin proteine cu valoarea biologică ridicată, conţinglucide şi vitamine (A, C, K, E).

Valoarea nutritivă medie a acestor nutreţuri este de 0,15-0,20U.N./kg cu un conţinut mediu de 20 g P.D. Au un coeficient dedigestibilitate ridicat, aproximativ 80 % şi un grad ridicat deconsumabilitate. Furajele verzi stimulează lactogeneza şi au evidenteproprietăţi diuretice.

Nutreţul verde produs de pajiştile naturale este utilizat prin păşunat,prin cosire şi administrarea ca atare, sau sub formă de fân sau însilozat.

Întrucât masa verde de pe pajiştile naturale nu acoperă necesarul dehrană al animalelor pe tot parcursul verii se impune, în majoritatea zonelordin ţară, cultivarea plantelor de nutreţ, în special leguminoase şi gramineecare asigură producţii mari la hectar.

O importanţă deosebită în cadrul leguminoaselor cultivate pentrunutreţ prezintă lucerna, trifoiul, sparceta, ghizdeiul, ca plante perene, iar caplante anuale mazărea, măzărichea, soia furajeră, care au un conţinut ridicatde proteine, săruri minerale de calciu şi potasiu uşor asimilabile, vitamine,etc. La rumegătoare lucerna şi trifoiul verde păşunat pe rouă, poate producemeteorizaţii provocate de unele substanţe din grupa saponinelor.

Lucerna folosită ca masă verde după înflorire şi mai ales în perioadade formare produce tulburări de digestie datorită creşterii conţinutului însaponine.

Valoarea lor nutritivă este de 0,17 U.N. şi 25-30 g P.D./kg.Leguminoasele anuale se cultivă de cele mai multe ori în amestec cu

graminee, formând astfel borceagurile.Borceagul de primăvară este un amestec de măzăriche cu ovăz sau

orz de primăvară iar cel de toamnă un amestec de măzăriche cu secară saugrâu. Are o valoare nutritivă de 0,16 U.N. şi 20 g P.D./kg.

Ca nutreţ verde leguminoasele cultivate se folosesc cu precădere înhrana rumegătoarelor, vacilor de lapte, în cantitate de până la 40-60kg/cap/zi, la tineretul taurin 15-40 kg, la bubaline 20-40 kg, la ovine 5-8 kg,la porcine până la 10-12 kg, iar la păsări 25-50 g/cap/zi.

Gramineele cultivate sunt reprezentate în primul rând de cele anuale(porumb, secară, iarbă de Sudan, orz, ovăz, sorg) şi de cele perene (golomăţ,obsigă, ovăscior, timoftica, firuţa, etc.).

Valoarea lor nutritivă este de 0,17 U.N. şi 10-15 g P.D./kg (la celeanuale) şi 0,20 U.N. şi 15 g P.D./kg la cele perene.

Furajele fibroaseSunt reprezentate de fânurile de toate felurile, naturale sau cultivate

bogate în celuloză. Fânurile rezultă din masa verde, provenită de pe pajiştilenaturale sau artificiale şi din plantele de nutreţ cultivate, conservată prinuscare. Ele reprezintă pentru taurine, cabaline şi ovine principala sursă dehrană pe timpul perioadei de stabulaţie, iar pentru porci şi păsări unsupliment foarte valoros.

149

Asigură până la 50 % din necesarul de proteină şi până la 40 % dinnecesarul de energie. Totodată fânurile constituie o importantă sursă devitamine şi săruri minerale. Valoarea nutritivă a fânurilor depinde decompoziţia floristică, de stadiul de vegetaţie al plantelor la recoltare, desistemul de uscare şi de durata de conservare.

Fânul de bună calitate nu trebuie să conţină praf, mucegaiuri, să aibăpierderi minime din masa foliară a plantelor, culoare verde, miros şi aromăplăcută.

Pentru o bună compoziţie chimică fânul trebuie să conţină 30 %leguminoase, 50 % graminee şi până la 10 % alte plante comestibile.

După provenienţă fânul se împarte în fân natural şi fân cultivat.Fânul natural provine de pe pajiştile naturale şi în funcţie de

condiţiile geografice, de sol, de climă, de compoziţia botanică şi de locul derecoltare distingem: fân de luncă, fân de câmpie, fân de deal şi fân de muntesau fân de baltă, fân de ţelină, fân de pârloagă, fân de pădure.

Compoziţia botanică a pajiştilor diferă şi determină diferenţe mari înconţinutul de substanţe nutritive ale acestor categorii de fânuri (tabelul 5.6 ).

Tabelul 5.6

Valoarea nutritivă a fânului natural în funcţie de provenienţă

Valoarea nutritivă/kg furajProvenienţaP.B.D. (g) U.N.

Fân de luncă 19 – 70 0,32 – 0,38Fân de baltă 32 – 45 0,48 – 0,52Fân de câmpie 42 – 65 0,55Fân de deal 41 – 85 0,50 – 0,56Fân de munte 38 – 58 0,47 – 0,59

Otava este obţinută din masa verde regenerată după recoltareafânului de pe fâneţele naturale. Recoltarea plantelor făcându-se într-unstadiu de vegetaţie mai timpuriu, otava constituie un furaj mai fraged, cu unconţinut mai bogat în proteine, cu grad de consumabilitate şi cu coeficientde digestibilitate mai ridicat decât fânul.

Fânul cultivat se produce pentru completarea fânului natural până laacoperirea necesarului prin cultivarea unor plante furajere.

Există mai multe tipuri de fân cultivat, în funcţie de compoziţie:- fân de leguminoase perene (trifoi, lucernă, sparcetă, ghizdei);- borceagul rezultat din amestecul de graminee şi leguminoase

anuale (ovăz, măzăriche);- fânul de graminee perene (Lollium, Dactylis, Festucă, etc.);- fânul obţinut din graminee şi leguminoase perene.Fânurile de leguminoase perene cultivate sunt bogate în proteină (80

- 135 g/kg), au valoare biologică ridicată datorită conţinutului în lizină,cistină, triptofan (de 3 ori mai mare decât în boabele de orz şi ovăz), conţinsăruri minerale (15-22 g calciu, 1,6-3,2 g fosfor/kg) şi caroten (50-100mg/kg). În funcţie de stadiul de vegetaţie în momentul recoltării valoareanutritivă este cuprinsă între 0,41-0,62 U.N./kg. Acestea se consumă cuplăcere de toate animalele şi au un grad ridicat de digestibilitate.

Fânurile de leguminoase sunt recomandate cu precădere atât în hranareproducătorilor masculi, în perioada de pregătire şi de montă cât şi la

150

femele în perioada de gestaţie, acestea influenţând favorabil calitateamaterialului seminal, dezvoltarea fetuşilor şi a lactaţiei următoare. Latineret, fânul de leguminoase stimulează dezvoltarea tubului digestiv,înmulţirea simbionţilor din rumen şi consumul unor cantităţi mai mari defuraje fibroase şi suculente, contribuind astfel la realizarea unor sporuri decreştere mai mari şi la obţinerea unor animale mai robuste şi sănătoase. Subformă măcinată, fânul de leguminoase se foloseşte pe scară largă, în hranasuinelor şi păsărilor ouătoare în proporţie de 3-7 % din raţie.

Fânurile de borceag, atât de toamnă cât şi de primăvară, au o valoarenutritivă ridicată 0,34-0,51 U.N./kg cu 70-90 g P.B.D./kg. Valoarea nutritivăa acestora este influenţată de speciile de leguminoase şi graminee folosite înamestec, şi de faza de vegetaţie a plantelor în momentul recoltării. Deasemenea, au un conţinut echilibrat în proteine şi glucide şi un raport proteiccu valori restrânse (1:3) fiind consumate cu plăcere şi valorificate bine deanimale.

Digestibilitatea fânului diferă în funcţie de specia animalului.Astfel, rumegătoarele mari valorifică cel mai bine componenţii substanţeiorganice din fân, urmate de rumegătoarele mici şi de erbivorelemonogastrice. Porcinele şi păsările digeră fânul într-o măsură şi mai mică.

Fânul se administrează în cantităţi de 6-10 kg la bovine, până la 12kg la cabaline şi 1,5-2 kg la ovine, în funcţie de vârsta animalelor şi de tipulde raţie.

Furajele grosiereConstituie produse secundare rezultate în urma separării seminţelor

şi se întâlnesc sub formă de: paie, pleavă, coceni de porumb, vreji deleguminoase, etc.

Se caracterizează printr-un volum mare la unitatea de greutate,conţinut mic de apă (sub 17 %) şi foarte ridicat de celuloză (50 % din S.U.)iar coeficientul de utilizare este de 30-40 % la ovine şi 40-50 % la bovine.

Ele constituie o importantă sursă furajeră deoarece la fiecare kgboabe recoltate rezultă 1 kg produs secundar sau de pe fiecare hectar se potobţine 2-2,2 tone paie. Aceste subproduse înglobează 30-40 % din energiasolară stocată de plante.

Paiele de cereale pot fi, în funcţie de specia plantei de la careprovin: de grâu, de ovăz, de orz, de secară şi de orez.

Paiele de calitate bună au culoarea şi luciul caracteristic plantei dincare provin, mirosul proaspăt, elasticitatea normală, lipsite de mucegaiuri şicu un procent de sub 1 % plante toxice. Paiele vechi sau cele păstrate încondiţii necorespunzătoare devin brune, cu pete de mucegaiuri, fără luciu,iar mirosul devine încins, de putred sau de mucegai.

Paiele au un conţinut ridicat în celuloză (36-42 %), scăzut în proteineşi grăsimi (3-4 %) şi un conţinut de 4-6 % cenuşă, aceasta fiind săracă încalciu şi fosfor şi bogată în siliciu.

Valoarea nutritivă a paielor depinde de conţinutul în celulozăaceasta fiind mai mare la cerealele de primăvară comparativ cu cele detoamnă şi la cele recoltate în pârgă faţă de cele recoltate la coacerea deplină.

În hrana animalelor cantităţile de paie administrate variază în funcţiede specie şi categoria de producţie.

Paiele de grâu se administrează bovinelor supuse îngrăşării înamestec cu borhoturi, cele de orz la vacile de lapte în completareabalastului, iar cele de ovăz la cabaline.

151

Indiferent de specia la care se administrează se impune preparareaacestora prin diverse metode. În cazul preparării prin murare seadministrează până la 15 kg la vacile de lapte, aproximativ 10 kg la tineretulbovin, 5 kg la cabalinele adulte şi tineretul de peste 2 ani şi 1,5-2 kg laovinele adulte. Ca atare paiele se administrează în cantităţi de 2-5 kg labovine, 1-2 kg la ovine şi 2-3 kg la cabaline.

Pleava de cereale este formată din învelişul grăunţelor, din resturi defrunze, de spice şi părţi de paie zdrobite şi are o valoare nutritivă mairidicată decât a paielor datorită conţinutului mai ridicat în proteină şi maiscăzut în celuloză.

Pentru administrare se recomandă ca pleava să fie însilozată înamestec cu suculente sau să fie dată în amestec cu rădăcinoase tocate sau cutăieţei de sfeclă umezi. Cantităţile de pleavă ce se pot administra variazăîntre 2-4 kg la bovine şi 1-1,5 kg la ovine.

Cocenii de porumb reprezintă cea mai importantă producţiesecundară din sectorul vegetal datorită ponderii mari ce revine porumbuluiîn structura suprafeţei cultivate cu cereale din ţara noastră (48-53 %).Aceştia au o valoare nutritivă mai bună decât paiele datorită conţinutului deceluloză, dar mai ales de lignină, mai mic decât al paielor. Se administrează,mai ales, în hrana bovinelor şi ovinelor.

Cocenii de porumb conţin 840 g S.U./kg cu 0,33-0,55 U.N., 18-22 gcalciu şi 1-2 g fosfor. Valorificarea cocenilor de porumb se îmbunătăţeşteprin prepararea acestora prin defibrare, saramurare, melasare, însilozare cutăieţeii de sfeclă de zahăr sau de sfeclă furajeră. De asemenea, tratareachimică a cocenilor de porumb îmbunătăţeşte valoarea nutritivă a acestora.Astfel, prin amonizare (3-5 % NH3) după o depozitare de 30 de zile seînregistrează un consum de S.O. cu 45-51 % mai mare şi o creştere aenergiei brute cu 12-14 %. Sub formă tocată sau defibraţi cocenii de porumbse pot administra în cantităţi de 7-10 kg la bovine şi 2-3 kg la ovine. Subformă preparată se pot utiliza cu rezultate foarte bune în îngrăşareataurinelor, putându-se administra 15-20 kg/zi, sau în hrana vacilor de lapte,acoperind 25-30 % din substanţa uscată a raţiei.

Paiele şi vrejii de leguminoase provin de la treieratul leguminoaselorde sămânţă -lucernă, sparcetă, trifoi, ghizdei (paiele), mazăre, fasole, soia(vrejii). Acestea au un conţinut mai ridicat în proteine (6,4-8,6 %),coeficientul de digestibilitate este de 47-50 % pentru substanţa organică, 43-48 % la proteină, 42-45 % la grăsime, 37-40 % la celuloză şi 58-63 % laS.E.N.

Paiele şi vrejii de leguminoase se folosesc cu bune rezultate înalimentaţia ovinelor (1-2 kg/zi la oile adulte). De asemenea se potadministra şi vacilor lactante şi celor supuse recondiţionării, în cantitate de3-5 kg/zi, în amestec cu suculente, altfel determină constipaţii.

Furajele murateSe obţin prin conservarea plantelor verzi însilozate care suferă

procese biochimice (de fermentaţie lactică, acetică, alcoolică şi butirică –nedorită).

Nutreţul murat de bună calitate trebuie să aibă culoare galben-verzui-măsliniu, miros plăcut, uşor acrişor, asemănător celui de fructe uscate.Calitatea acestuia depinde de o serie de factori, precum: specia plantei,epoca de recoltare, conţinutul în zahăr şi apă, metoda de însilozare, gradulde tocare şi de presare, tipul de siloz şi materialul de acoperire.

152

Silozul de bună calitate trebuie să conţină 80-120 g/kg S.U. acidlactic, sub 25 g/kg S.U. acid acetic şi să lipsească acidul butiric şi propionic.

Nutreţul murat are efecte favorabile asupra producţiei şi stării desănătate a animalelor, putându-se administra în hrana tuturor speciilor.Porumbul murat recoltat în faza de lapte-ceară, constituie cel mai bun nutreţsuculent de iarnă, conţinând 0,20 U.N. şi 10-12 g P.D./kg.

Se administrează împreună cu fibroasele, în raport de 1 kg fân la 5kg nutreţ murat, asociat şi cu cretă furajeră, deoarece nutreţul murat estesărac în calciu.

Semisilozul sau semifânul rezultă din conservarea prin murare aamestecurilor de graminee cu leguminoase perene sau alte plante furajere cuun conţinut scăzut de apă (40-50 %).

Un semisiloz de calitate trebuie să aibă un conţinut de minimum 30% substanţă uscată, 1,9 % acid lactic, 0,48 % acid acetic liber, 0,77 % acidacetic combinat, pH-ul să fie cuprins între 4,2-4,5.

Nutreţul murat concentrat se obţine prin însilozarea produselorsecundare rezultate în procesul de prelucrare a materiilor prime agricole.Amestecul se face în proporţie de 70-75 % suculente, 15-20 % concentrateşi 10 % făină de fân.

Folosirea eficientă a nutreţului murat în hrana animalelor se faceţinând cont de următoarele reguli:

# introducerea treptată în hrana animalelor astfel încât, după 10-15zile de obişnuire să se ajungă la cantităţile recomandate în raţii;

# asigurarea unui raport de 5-7 kg nutreţ murat la kg de fân;# la animalele gestante se reduce treptat cantitatea administrată

astfel încât cu 2-3 săptămâni înainte de fătare să fie scos dinhrană.

Cantităţile de nutreţ murat recomandate a fi administrate în raţiazilnică a animalelor sunt următoarele:

$ la taurine 20-30 kg la vacile gestante; 30-40 kg la taurinele adultela îngrăşat, 10-20 kg la tineret;

$ la cabaline 7-9 kg/zi, dar cu precauţie deoarece acestea suntsensibile la consumul acestui nutreţ;

$ la suinele din sistemul gospodăresc 2-3 kg pentru scroafelelactante şi 0,5-2 kg pentru tineret;

$ la ovine 2-3 kg la oile lactante şi 4-5 kg/zi la cele supuseîngrăşării;

$ la păsări se administrează 30-100 g/zi la palmipede şi 50-100 g/zila curci.

Furajele suculente de iarnăSunt reprezentate de sfecla furajeră, sfecla de zahăr, morcovi, napi,

cartofi, topinamburi, dovleci şi pepeni. Ele conţin 80-90 % apă şi audigestibilitate ridicată, de până la 90 %. Valoarea nutritivă este de 0,15-0,20U.N. şi 10-15 g P.D./kg.

Sfecla se administrează la bovine şi ovine în stare crudă sub formătocată în cantităţi de până la 30 kg/zi la vaci, 5-15 kg/zi la tineret şi până la40 kg/zi la taurinele la îngrăşat. La oi se dau 2-3 kg/zi, la porcine seadministrează sub formă tocată în stare crudă sau fiartă în cantitate de 4-6kg/100 kg greutate vie. La păsări se dă tocată, 40 g/zi la găini şi 200 g/zi lapalmipede. La cabaline se administrează ca atare 5-10 kg/cap/zi.

153

Rădăcinile de sfeclă se pot conserva 4-6 luni în silozuri speciale,recomandându-se administrarea lor în hrana animalelor în prima parte aperioadei de stabulaţie.

Morcovii constituie un excelent furaj pentru îngrăşarea animalelorcât şi pentru reproducătorii masculi (2-4 kg/zi).

Bostănoasele au digestibilitatea de 70 % şi valoarea nutritivă maiscăzută decât rădăcinoasele, de 0,10 U.N. şi 10 g P.D./kg. Sunt binevalorificate de toate speciile de animale şi se administrează în cantităţizilnice de: 10-15 kg la vacile de lapte, 5-8 kg la porcine, 5-6 kg la cabalineşi 1-2 kg la ovine. Se pot administra în stare crudă, fiartă sau murată înamestec cu alte plante.

Tuberculii conţin 70-74 % apă şi au valoare nutritivă de 0,30 U.N.şi15 g P.D./kg. Se administrează mai mult în hrana porcilor (10-12 kg/cap/zi)şi a taurinelor puse la îngrăşat (până la 30 kg/cap/zi).

Întrucât cartofii conţin un glicozid numit solanină, ei seadministrează în hrana animalelor, după ce în prealabil au fost fierţi şi s-aîndepărtat apa de fierbere.

Furajele concentrate vegetaleDin această categorie fac parte grăunţele de cereale, boabele de

leguminoase, seminţele de oleaginoase şi fructele unor arbori. Ele senumesc concentrate deoarece conţin apă puţină (12-14 %) şi includ ovaloare nutritivă mare, într-un volum mic.

Grăunţele de cereale – conţin mult amidon, care le conferă valoareenergetică ridicată şi digestibilitate de 75-80 %.Sunt bogate în săruriminerale, în vitaminele complexului B şi sărace în vitaminele A, D, C şi E.Nu se recomandă administrarea lor în hrana animalelor imediat dupărecoltare, fiind necesară o perioadă de maturare de circa 6-8 săptămâni. Celemai importante sunt grăunţele de porumb, orz şi ovăz.

Porumbul are o valoare nutritivă de 1,2-1,3 U.N. şi 70-80 g P.D./kg.Proteinele din porumb au o valoare biologică scăzută datorită lipseiaminoacizilor, lizină şi glicocol, cât şi a conţinutului scăzut în triptofan şicistină.

În amestecurile de concentrate porumbul poate intra în proporţie depână la 40 % la vacile de lapte, 20-25 % la tineretul bovin, 70-80 % labovinele şi ovinele la îngrăşat, 30 % la oile de prăsilă. La suine 40-60 % latineretul de prăsilă, 60-65 % la scroafele gestante şi lactante şi 80 % laporcii supuşi îngrăşării. Porumbul poate intra în proporţie de 70 % lagăinile ouătoare, 30 % la tineretul de înlocuire şi 40-65 % la puii broiler..

Ovăzul este un nutreţ energetic valoros pentru toate speciile deanimale, având valoarea nutritivă de 1 U.N. şi 80 g P.D./kg. Proteinaovăzului (avenina), are o valoare biologică ridicată, motiv pentru care acestfuraj este indicat în hrana reproducătorilor masculi şi a tineretului. Datorităcompoziţiei complexe, conţinutului ridicat în colină şi echilibruluiaminoacid, ovăzul stimulează spermatogeneza, determină creştereavolumului ejaculatului şi a apetitului sexual la masculi şi favorizeazăapariţia căldurilor şi fecunditatea la femele.

Orzul se foloseşte în hrana tineretului de reproducţie şi pentrufinisarea îngrăşării la porci, deoarece are ca efect compactarea stratului deslănină. Conţine 1,1 U.N. şi 85-95 g P.D./kg.

Boabele de leguminoase (mazăre furajeră, soia, fasoliţă, linte, bob,lupin, etc.) au în comparaţie cu grăunţele de cereale, mult mai multă

154

proteină (până la 40 %) şi o digestibilitate de peste 80 %. Se folosescnumai sub formă uruită sau de făină, în proporţii care să asigure echilibrarearaţiei în proteină.

În alimentaţia animalelor, cele mai folosite sunt boabele de mazărefurajeră (1 U.N. şi 180-200 g P.D./kg) şi boabele de soia (1,45 U.N. şi 370 gP.D./kg).

De remarcat este faptul că boabele de leguminoase conţin anumitesubstanţe inhibitoare, care întârzie creşterea, iar inactivarea acestora serealizează prin tratarea termică a boabelor la 3000C, timp de 1-2 minute sauprin fierbere.

Seminţele de oleaginoase (in, floarea soarelui, rapiţă, cânepă) conţin25- 40 % grăsime şi 15-25 % proteine. Au digestibilitate ridicată (70-80 %)motiv pentru care valoarea nutritivă este de 1,7-1,9 U.N. şi 150-250 gP.D./kg.Sunt folosite în hrana păsărilor în perioada de năpârlire şi aanimalelor destinate pentru expoziţii, imprimând un luciu deosebit părului şipenelor.

Fructele unor arbori (ghinda, jirul, castanele sălbatice) se potadministra crude sau măcinate în hrana porcilor puşi la îngrăşat, constituindo sursă deosebită de nutreţuri concentrate.

Reziduurile industrialeÎn alimentaţia animalelor se folosesc pe scară largă anumite reziduuri

provenite de la industriile ce prelucrează o materie primă vegetală, în scopalimentar.

Reziduurile de la industria morăritului – sunt reprezentate printărâţe, gozuri şi praf de moară.

Tărâţele de grâu, secară, porumb, etc., sunt produse secundareobţinute prin separarea făinii în procesul de măciniş. Ele sunt formate dinstratul aleuronic, embrionul şi celulele parenchimoase cu amidon aderate laacestea. Cele mai utilizate în hrana animalelor, sunt tărâţele de grâu şisecară, a căror valoare nutritivă medie este de 0,8 U.N. şi 120 g P.D./kg.

Tărâţele de grâu conţin aproximativ 12 % proteină, vitamine dincomplexul B şi săruri de fosfor. Aceste săruri se găsesc sub forma unuicompus numit fitină, care se asimilează numai în prezenţa enzimei fitază,produs de microorganismele tubului digestiv. Datorită fitinei, tărâţele au rollaxativ, fiind bine valorificate de către rumegătoare.

Datorită conţinutului ridicat de fosfor, tărâţele sunt recomandate înhrana tuturor animalelor, putând reprezenta până la 50 % din valoareanutritivă a raţiei la vacile de lapte, 20-30 % în hrana tineretului ierbivor, 40-60 % pentru taurinele şi ovinele puse la îngrăşat, 10-15 % la porcine şi 8-10% la păsări.

Gozurile sunt reprezentate de grăunţele seci şi sparte, de seminţelede buruieni, pleavă, paie tocate, etc. Au o valoare nutritivă cuprinsă între 0,6- 1 U.N. şi 100-160 g P.D./kg, fiind folosite, de regulă, în hranapăsărilor.

Praful de moară rezultă în urma curăţării morilor de resturile de făinăşi se foloseşte în hrana animalelor puse la îngrăşat. Culoarea acestuia estealbă, cenuşie sau neagră în funcţie de cantitatea de impurităţi ce o conţine.

Reziduurile de la industria uleiului – sunt formate din şroturi defloarea-soarelui, soia, in, bumbac, dovleac, rapiţă, etc. Ele rezultă în urmaextragerii uleiului din seminţe, prin presare sau cu ajutorul diferiţilorsolvenţi organici.

155

Şroturile se caracterizează printr-un conţinut ridicat de proteine (35-40 %) şi se utilizează pentru echilibrarea proteică a raţiilor. Cele maiutilizate în hrana animalelor sunt şroturile de floarea-soarelui (1 U.N. şi 340g P.D./kg) şi şroturile de soia (1,20 U.N. şi 400 g P.D./kg).

Reziduurile de la industria zahărului – sunt formate din tăieţeii desfeclă şi melasă.

Tăieţeii de sfeclă, rezultă în urma extragerii sucului de zahăr dinrădăcinile de sfeclă. În stare proaspătă ei au o valoare nutritivă de 0,80 U.N.şi 6 g P.D./kg. Se pot conserva prin uscare sau murare, iar înainte deadministrare tăieţeii uscaţi trebuie înmuiaţi timp de 5-6 ore, în proporţie de 1parte tăieţei la 3-4 părţi apă.

Tăieţeii de sfeclă se folosesc în hrana vacilor de lapte precum şi laîngrăşarea taurinelor, ovinelor şi porcinelor.

Melasa rezultă în urma cristalizării zahărului şi se prezintă sub formaunui lichid vâscos, de culoare brună, cu gust dulceag şi miros caracteristic.Conţine 0,8 U.N. şi 50 g P.D./kg precum şi săruri minerale de potasiu, ce-iconferă o acţiune purgativă. Are o digestibilitate de până la 90 % şi serecomandă să fie administrată împreună cu furajele ce au o acţiuneconstipantă. Se foloseşte obligatoriu când în hrana animalelor s-aadministrat uree.

Reziduurile de la industria amidonului – cuprind pulpa de cartof şiborhoturile de cereale (porumb, grâu, etc.). Prezintă o valoare energeticărelativ bună, folosindu-se cu precădere în hrana taurinelor la îngrăşat (20-30kg/cap/zi).

Pulpa de cartofi conţine 80 % apă, 11,5 % amidon şi este săracă înproteine, vitamine şi săruri minerale. Valoarea ei nutritivă este, în medie, de0,15 U.N.

Borhotul de porumb are o valoare nutritivă mai mare (0,30 U.N. şi20 g P.D./kg) şi un conţinut de apă mai redus (75 %).

Reziduurile de la industria berii – sunt reprezentate de borhotul şidrojdia de bere.

Borhotul de bere se obţine în urma separării mustului de bere, dingrăunţele de orzoaică supuse fermentării. Conţine 0,35 U.N. şi 80 g P.D./kgrecomandându-se, de regulă, în hrana vacilor de lapte în cantităţi de 15-20 kg/cap/zi.

Drojdia de bere rezultă în urma sedimentării mustului de bere. Dupăuscare ea are valoare nutritivă ridicată (1,1 U.N. şi 450 g P.D./kg) şi intră încomponenţa nutreţurilor combinate destinate hrănirii porcinelor şi păsărilor,în proporţie de 2 - 3 %.

Drojdiile furajere – rezultă în urma culturii unor microorganismeinferioare (tulpinile drojdiilor Torulla utilis, Monilia murmanica) pe anumitemedii lichide bogate în glucide. În acest scop se folosesc ca reziduuri, leşiilebisulfatice de la industria celulozei şi deşeuri de la industria lemnului (talaj,rumeguş) sau de la culturile agricole (pleavă, coceni, vreji).

Datorită capacităţii de a-şi sintetiza proteina corporală pe bazasubstanţelor neproteice, ele se dezvoltă într-un ritm rapid.

Prin tratamente speciale, ele sunt transformate în făină de uz furajer,contituind un nutreţ cu valoare nutritivă ridicată (1,15 U.N. şi 350-400 gP.D./kg) şi grad mare de digestibilitate (95 %), precum şi un conţinut mareîn vitamine, săruri minerale, enzime şi hormoni.

Se utilizează la fabricarea nutreţurilor combinate destinate porcilor şipăsărilor iar uneori şi în reţetele substituienţilor de lapte.

156

5.3.1.2. Furajele de origine animală.

În general, furajele de origine animală se caracterizează printr-unconţinut ridicat în: proteină (o mare valoare biologică), săruri minerale(îndeosebi Ca şi P) şi vitamine (în special complexul B). Nu conţin celuloză,au digestibilitate şi valoare nutritivă ridicată.

Din această categorie de furaje fac parte două grupe şi anume:laptele şi subprodusele lui şi făinurile animale.

Laptele şi subprodusele luiDin această grupă fac parte colostrul, laptele integral, laptele

smântânit, zara şi zerul.Colostrul este produsul lactat secretat de glanda mamară a femelelor

în primele zile după fătare. Compoziţia lui chimică se modifică treptat,astfel încât după 6-7 zile ajunge la compoziţia laptelui integral (tabelul 5.7).Colostrul, are totuşi, următoarele caracteristici:" prezintă un conţinut ridicat de proteină, grăsimi, săruri minerale şi

vitamine;" conţine gamaglobuline (anticorpi), ce asigură nou-născuţilor o imunitate

pasivă;" conţine săruri de magneziu cu acţiune purgativă;" prezintă o digestibilitate ridicată (95-98 %) şi valoare nutritivă mare

(0,30 U.N. şi 210-230 g P.D./kg).Datorită acestor însuşiri el este indispensabil pentru alimentaţia nou-

născuţilor în prima săptămână de viaţă.Laptele integral prezintă o digestibilitate asemănătoare cu cea a

colostrului, însă are o valoare nutritivă mai scăzută, îndeosebi sub raportproteic (0,26 U.N. şi 30 g P.D./kg). Se foloseşte în hrana tineretului sugar,după perioada colostrală, la toate speciile de mamifere.

Tabelul 5.7.Compoziţia chimică a colostrului şi a laptelui normal (%)

Felul laptelui S.U. Cazeină Albumină -Globulină

Grăsimi Lactoză

Săruri

Colostrulimediat după

fătare

33,6 5,6 15,6 6,5 3,0 1,2

Colostrul după24 ore de la

fătare

19,4 4,5 6,3 4,8 2,8 1,0

Colostrul după48 ore de la

fătare

14,2 3,2 3,2 4,2 3,5 1,0

Colostrul după72 ore de la

fătare

13,3 3,3 1,0 4,1 4,1 0,8

Laptele normal 12,5 3,0 0,5 3,6 4,6 0,8Laptele smântânit (ecremat sau degresat) se obţine în urma extragerii

smântânii prin centrifugare din laptele integral de vacă. Are un conţinutredus în grăsimi (0,01-0,2 %) şi în vitamine liposolubile, restulcomponenţilor rămânând la nivelul laptelui integral. În stare proaspătă el sefoloseşte în hrana viţeilor şi purceilor sugari, iar ca lapte praf (deshidratat),la prepararea substituenţilor de lapte.

157

Prezintă o valoare nutritivă de 0,14 U.N. şi 30 g P.D./kg iar cel subformă de praf 1,3 U.N. şi 230 g P.D./kg.

Zara rezultă în urma extragerii untului din smântână şi are însuşiriasemănătoare cu cele ale laptelui smântânit. În stare proaspătă conţine 91 %apă, 3,4 % proteină şi 0,5 % grăsime. Are o digestibilitate ridicată şi ovaloare nutritivă de 0,15 U.N. şi 34 g P.D./kg în stare proaspătă şi de 1,38U.N. cu 292 g P.D./kg în stare uscată. Se foloseşte îndeosebi în hranaporcinelor.

Zerul se obţine în urma procesului de fabricare a brânzei. Faţă dezară, el este mai sărac în proteine şi grăsimi, dar mai bogat în lactoză. Sefoloseşte în hrana porcilor puşi la îngrăşat şi are o valoare nutritivă de 0,10U.N. şi 8 g P.D./kg.

Făinurile animaleSunt produse rezultate în urma măcinării şi uscării cărnii improprii

pentru consumul uman, resturilor de carne de la abatoare sau de la fabricilede conserve şi a cadavrelor de animale.

Datorită conţinutului redus de apă (sub 10 %) şi a conţinutului ridicatde proteină (80-85 %), cu valoare biologică ridicată, făinurile animale suntfolosite pentru echilibrarea raţiilor în proteină, fiind considerate furajeconcentrate proteice.

În această categorie intră: făina de carne, făina de carne-oase, făinade sânge şi făina de peşte.

Făina de carne are forma unei pulberi brun-gălbuie sau alb murdară,cu miros specific şi o digestibilitate de 90-95 %.

Prezintă o valoare nutritivă de 1,5 U.N. şi 650 g P.D./kg şi serecomandă în hrana păsărilor şi tineretului porcin în proporţie de 1-5 % dinvaloarea nutritivă a raţiei. Se poate administra şi în hrana taurilor în cantităţide 400-500 g iar la berbeci şi vieri în cantităţi de 100-300 g.

Făina de carne-oase se obţine din cadavrele de animale care dupăjupuire, se tratează cu vapori de apă foarte calzi, timp de 6-8 ore, la presiunide 4-5 atmosfere, pentru distrugerea germenilor patogeni. După fierberecadavrele se usucă şi se macină. Are o valoare nutritivă de 0,6-0,8 U.N. şi250-400 g P.D./kg.

Aceasta poate participa în proporţie de 2-3 % în structura furajuluicombinat pentru păsări (maximum 5 % la puii de carne) şi în proporţie de 2-4 % în cazul suinelor.

Făina de sânge rezultă în urma uscării şi măcinării sângelui obţinutîn timpul sacrificării animalelor şi are o valoare nutritivă de 1,1 U.N. şi 850g P.D./kg.

Se recomandă cu precădere în furajarea suinelor şi păsărilor putândreprezenta 3-8 % din valoarea nutritivă a raţiei în cazul porcinelor şi 5-6 %în cazul păsărilor.

Făina de peşte rezultă în urma uscării şi măcinării peştelui impropriuconsumului uman sau a resturilor de la fabricile de prelucrare.

Este foarte bogată în metionină şi are o valoare nutritivă de 0,7-1,2U.N. şi 320-380 g P.D./kg.

Făina de peşte se foloseşte îndeosebi în furajarea tineretului aviar şisuin, deţinând 2-3 % din structura nutreţului combinat.

5.3.1.3. Furajele de origine minerală.

158

Deoarece furajele de origine vegetală nu pot asigura în întregimecerinţele animalelor în săruri minerale, pentru echilibrarea raţiilor în acestesubstanţe, se apelează la suplimentele minerale. Cele mai utilizate sunt:sarea de bucătărie, creta furajeră, făina de oase, sulfatul de fier şi cărbunelevegetal.

Sarea de bucătărie (NaCl) se administrează în hrana tuturor speciilorşi categoriilor de animale, întrucât majoritatea nutreţurilor nu satisfaccerinţele organismului în sodiu şi clor. Ea se administrează sub formămăcinată, înglobată în amestecuri de concentrate la păsări şi porci, iar larumegătoare şi cabaline sub formă de bulgări pentru lins.

Cantitatea de NaCl necesară în hrana animalelor, variază în funcţiede specie, vârstă, producţie şi structura raţiei , fiind în medie de 1 % dinS.U. a raţiei sau 25-50 g la taurine, 20-40 g la cabaline, 5-15 g la ovine, 5-40g la porcine şi 1-3 g la păsări/animal/zi.

Depăşirea dozelor menţionate, mai ales când apa nu este la discreţie,poate produce intoxicaţii, manifestate prin tulburări nervoase, colici, diaree,însoţite de scăderea producţiei.

Creta furajeră( carbonatul de calciu - CaCO3) se obţine prinmăcinarea rocilor de carbonat de calciu. Este necesar ca aceasta să nuconţină mai mult de 1 % siliciu, deoarece ar provoca tulburări în organism.

Creta furajeră conţine calciu în proporţie de 39 % şi cantităţi mici defier, iod şi alte elemente minerale necesare organismului animal. Seadministrează în cantitate de 10 g/100 kg greutate vie la mamifere şi 1 %din S.U. la păsări.

Făina de oase se obţine prin două căi: pe cale chimică (fosfatulprecipitat de oase) sau prin calcinarea şi măcinarea oaselor. Ea constituie osursă importantă de calciu şi fosfor şi se administrează, de regulă, în hranafemelelor gestante şi a tineretului animal.

Făina de oase se foloseşte în amestec cu uruielile de concentrate încantităţi de: 25-50 g la taurine şi cabaline, 10-20 g la ovine şi porcine şi 1-3g la păsări.

În timpul păstrării trebuie acordată o atenţie deosebită temperaturii,deoarece făina de oase este predispusă proceselor de alterare, ceea ce are carezultat deprecierea calităţii acesteia.

Făina de scoici rezultă prin măcinarea cochiliilor şi conţine 99 %S.U. şi 39 % calciu. Este administrată, în general, la păsări.

Cojile de ouă sunt recomandate în hrana păsărilor şi porcinelor,datorită conţinutului de 95-98 % săruri minerale.

Spuma de defecaţie este un produs mineral complex conţinând 30-32% Ca, 1,4-1,6 % Mg, 0,56 % K, 2,1 % Fe, 1,3 % Mn, 1,0-1,2 % P, 3,3 %P.B., 3,9 % celuloză şi 6,1 % zahăr din S.U. Se administrează numai dupăuscare, deoarece are un conţinut ridicat în substanţe organice ce favorizeazăprocesele fermentative.

Fosfaţii furajeri sunt folosiţi în hrana animalelor datorită aportuluilor în fosfor şi calciu. Se foloseşte: fosfatul monocalcic (conţine 15,9 % P şi24,6 % Ca), fosfatul dicalcic (18,1 % P şi 23,29 Ca), fosfatul tricalcic (19,97% P şi 38,77 % Ca), fosfatul monosodic (21,82 % P şi 14,67 % Na), fosfatuldisodic (22,4 % P şi 32,4 % Na) şi polifosfaţii. Se folosesc în hranatineretului în creştere şi a femelelor lactante în proporţie de 0,6-0,8 % dinstructura raţiei.

Asigurarea sulfului se face prin administrarea sulfatului demagneziu, a sulfatului de sodiu, a sării Glauber care conţine 10 % S şi 14 %

159

Na şi a florii de sulf, recomandată în hrana ovinelor (5 g/zi) şi a păsărilor, înperioada de năpârlire.

Asigurarea magneziului se face prin administrarea oxidului şisulfatului de magneziu.

Oxidul de magneziu este recomandat în hrana taurinelor din zonele şiperioadele tetanigene, datorită conţinutului ridicat în magneziu (60,3 %).Poate fi introdus în proporţie de 10-30 % în sarea de bucătărie.

Sulfatul de magneziu (sarea amară) anhidru sau hidratat are unconţinut de 9,87 % Mg şi 13 % S şi respectiv 20,19 % Mg şi 26,58 % S.Poate fi folosit, alături de oxidul de magneziu în structura zooforturilor.

Clorura de magneziu este solubilă la temperatura de 200 C, fiindutilizată în zonele tetagene sub formă de soluţii apoase 1,5 g/l.

Echilibrarea raţiilor în microelemente se face, cu precădere, laporcine şi păsări pentru Fe, Mn, Cu, Zn, Co, I şi Se.

Fierul este asigurat din surse diverse, precum: sulfatul feros careconţine 20,09 % Fe şi intră în structura premixurilor minerale; cloruraferoasă (44,06 % Fe) şi clorura ferică (20,6 % Fe) care au o solubilitate şidisponibilitate de fier ridicată. Clorura ferică, însă, în concentraţii mari areacţiune caustică. De asemenea, surse de fier accesibile mai sunt şicarbonatul de fier, citratul de fier trivalent şi lactatul de fier.

Manganul este asigurat prin premixurile minerale în compoziţiacărora intră frecvent clorura de mangan, oxidul de mangan, sulfatul demangan şi permanganatul de potasiu. Dar, în structura unor zooforturi intrăşi carbonatul de mangan, o sursă importantă pentru acest microelement.

Cuprul poate fi asigurat prin introducerea în structura zooforturilor asulfatului de cupru anhidru sau hidrat.

Zincul intră în compoziţia zooforturilor, iar în organisminteracţionează atât cu Ca şi Cu, cât şi cu vitamine, hormoni şi enzime.

Principala sursă de zinc este oxidul de zinc pur (99 %) pentruzooforturi. Dintre toate speciile de animale, păsările îl asimilează într-omăsură mai mică.

Zincul metalic sub formă de pulbere fină intră în compoziţiafurajelor combinate, cu condiţia ca nivelul cadmiului şi arsenului, cu care seasociază să nu depăşească pragul toxic.

Sulfatul de zinc este utilizat, mai ales, în hrana puilor şi porcilor.Acesta are un gust metalic puternic şi neplăcut, iar în soluţii concentratepoate fi toxic.

Carbonatul de zinc conţine 55-58 % Zn şi are un gust neplăcut.Din cercetările efectuate s-a constatat că din sursele de Zn pentru pui

numai cele prezentate mai sus sunt accesibile. La vacile de lapte clorura,sulfatul şi oxidul de zinc au efecte similare în prevenirea pruritului şi alincomaniei (lingerea părului).

Cobaltul este folosit mai ales în sistemele de exploatare intensive înstructura premixurilor minerale. Acesta intră în compoziţia vitaminei B12, înstructura penelor, influenţează nivelul şi calitatea producţiilor animale.Sursele de cobalt sunt: sulfatul, carbonatul, clorura şi oxidul de cobalt. Înstructura zooforturilor intră, cel mai frecvent, clorura de cobalt.

Iodul influenţează procesele de creştere şi de reproducţie. Sursa deiod cea mai frecventă este iodura de potasiu care conţine 76,4 % iod. Acestaeste un compus instabil de aceea se recomandă asocierea sa cupolivinilpirolidon sau stearat de calciu pentru prelungirea termenului deconservare.

160

Se mai pot folosi: iodatul de calciu, de potasiu, de sodiu şi iodura desodiu.

Seleniul este un oligoelement foarte important pentru creştere şidezvoltare şi, de asemenea, pentru prevenirea unor boli, mai ales, laanimalele exploatate în sistem intensiv-industrial

Principalele surse de seleniu sunt selenatul şi selenitul de sodiu carepot fi administrate în hrana tineretului de suine şi păsări, în cantitate de 0,1-0,2 ppm. În cantităţi mari seleniul poate fi toxic. Seleniul provenit din planteeste mai accesibil decât cel din sursele anorganice.

În ultima perioadă se folosesc microelementele chelatate (compuşi încare elementul mineral este legat de un complex organic) care previnformarea complecşilor insolubili în tubul digestiv.

Sulfatul de fier se foloseşte îndeosebi în hrana purceilor, începând cuvârsta de 8-10 zile, precum şi în hrana păsărilor ouătoare, în scop deprevenire a anemiilor.

5.3.1.4. Proteinele de biosinteză.

Această grupă de nutreţuri cuprind drojdiile care trebuie să secaracterizeze prin: aromă şi gust plăcut, şi prin stabilitate biochimică. Ele auun conţinut ridicat în proteine, aminoacizi, vitamine şi microelemente. Pelângă acestea mai conţin enzime, cu acţiune amilolitică şi proteolitică, şisubstanţe hormonale şi factori neidentificaţi de creştere.

Drojdiile se produc prin cultivarea diverselor straturi (paie, coceni,deşeuri de lemn, melasă, zer, metanol, petrol, parafine, gaz metan, cărbuni,etc.) cu suşe de levuri selecţionate din genul Torula, Candida şi Manillia.

Valoarea nutritivă a drojdiilor este de 1,15-1,20 U.N. în stare uscatăşi un conţinut de 40-60 % proteină brută, 6 % lipide, 27 % glucide şi 2-9 %cenuşă. Digestibilitatea este de 80-90 % la proteină, 46 % la grăsime şi 70-80 % la substanţele extractive neazotate.

Se folosesc în furajele combinate administrate porcinelor şi păsări înproporţie de 3-6 % sau în înlocuitorii de lapte. Se mai poate folosi în hranaviţeilor (0-3 luni), taurinelor de reproducţie şi vacilor de mare producţie încantitate de 0,3-0,4 kg/cap.

Înlocuitorii de proteină folosiţi sunt aminoacizii de sinteză şisubstanţele azotate neproteice de sinteză.

Aminoacizii sintetici se pot obţine atât prin sinteza chimică cât şiprin biosinteză sau din hidrolizate proteice (cazul cistinei).

Aceşti aminoacizi permit atât substituirea unor nutreţuri proteice câtşi echilibrarea raţiilor în aminoacizi esenţiali şi ridicarea valorii biologice aacestora. Se pot păstra o perioadă mai lungă de timp datorită stabilităţii lorridicate. Se administrează în funcţie de nivelul proteic şi valoarea biologicăa proteinei din raţie, de specie, de categoria de vârstă şi direcţia deexploatare a animalelor şi este de 0,05-1,0 %. Folosirea unei cantităţi maimari duce la intoxicarea animalelor.

Lizina sintetică rezultă prin biosinteza bacteriană sau cea chimică.Are aspectul unei pulberi de culoare brun-închisă, uşor higroscopică. Seutilizează în cantitate de 2-5 kg/to în reţetele pe bază de porumb la porci,păsări şi viţei (sub 6 luni).

Metionina sintetică este o pulbere de culoare albă cristalină ce seobţine sub formă de DL-metionină şi care conţine 98 % substanţă activă.Are gust uşor dulceag, miros caracteristic şi este solubilă în apă.

161

Metionina, la păsări, stimulează ritmul de creştere şi producţia deouă, asigură dezvoltarea penajului şi reduce consumul specific.

În structura furajelor combinate folosite la purcei, pui, puicuţe deînlocuire şi găini ouătoare intră în proporţie de 0,1-1,0 %.

Acidul glutamic se produce prin culturile bacteriene (Microccocusglutamicus şi Brevibaterium lactofermentatus) sau prin hidroliza acidă aglutenului din grâu.

Se prezintă sub forma unei pulberi de culoare albă cristalină, fărămiros, cu gust acru, uşor acid, solubilă în apă.

Glutamatul de sodiu este folosit pentru îmbunătăţirea gustului înamestecurile furajere pentru purcei.

Triptofanul sintetic este o pulbere albă, fără miros, cu gust amar,solubilă în apă şi degradabilă sub acţiunea luminii. Se produce prinbiosinteză chimică sub formă de L-triptofan.

Se foloseşte, mai ales, în hrana porcilor şi păsărilor stimulândcreşterea, producţia de ouă şi reduce consumul specific.

5.3.1.5. Aditivii furajeri.

Aditivii furajeri sunt reprezentaţi de diferite substanţe biologice desinteză care adăugate în cantităţi mici în raţia furajeră, duc la completarea şiechilibrarea acesteia, la o mai bună utilizare a componenţilor raţiei şi lastimularea procesului de creştere, ceea ce se concretizează în creştereaeficienţei furajării şi ameliorarea sporului de creştere.

Din această categorie fac parte: antibioticele, coccidiostaticele,probioticele, prebioticele, antioxidantele, preparatele enzimatice, proteineleiodate şi corectorii de gust ai hranei.

Antibioticele sunt substanţe medicamentoase obţinute prin sintezasau prin cultura unor ciuperci inferioare sau bacterii. Aceste substanţemedicamentoase au acţiune atât bacteriostatică cât şi bactericidă, prevenindînmulţirea şi distrugând unele microorganisme dăunătoare animalelor.

Antibioticele de uz furajer determină diminuarea florei saprofite câtşi vasodilataţia la nivelul vilozităţilor intestinale, ameliorând consumulspecific prin suprimarea înmulţirii unor microorganisme ce intră încompetiţie cu animalul gazdă în folosirea nutrienţilor din conţinutulintestinal.

Antibioticele contribuie la întărirea organismului şi la o mai bunăvalorificare a hranei prin distrugerea florei intestinale dăunătoare şi prinfavorizarea sintezei proteinelor şi a vitaminelor.

Efectul antibioticelor este influenţat de o serie de factori, ca: tipul dealimentaţie, cantitatea de antibiotice administrată, tipul de administrare,vârsta animalului, etc.

Se recomandă ca antibioticele utilizate ca aditivi furajeri să sefolosească exclusiv ca biostimulatori şi nu ca substanţe terapeuticeadministrate în scop profilactic sau curativ.

Conform normelor UE există o serie de antibiotice nerecomandatedatorită remanenţei acestora şi a efectului negativ asupra omului, de aceeacăutându-se înlocuirea acestora cu o serie de alte alternative. Antibioticeleautorizate de către UE pentru uzul furajer sunt, în prezent, flavomicina,avilamicina, monensinul şi salinomicina.

Monensinul şi salinomicina sunt antibiotice ionofore folosite larumegătoare, ca regulatori ai fermentaţiei.

162

Antibioticele de uz furajer folosite în hrana păsărilor, porcinelor şi atineretului bovin asigură sporuri de creştere de 10-15 % şi reduc consumulspecific cu 5-15 %.

Antibioticele nuse folosesc în ultimele 1-2 săptămâni înainte desacrificarea animalului, la găinile ouătoare şi la animalele în lactaţie.

Coccidiostaticele se găsesc în nutreţurile combinate administratepuilor de găină pentru prevenirea şi combaterea coccidiozei aviare produsăde Eimeria sp. Din această categorie fac parte: Amproliul, Zoomixul,Salinomycin-natriumul, Nicarbazimul, Nitrofurazolul, etc.

Acestea sunt utilizate în hrana tineretului aviar până la vârsta de 16săptămâni, iar la puii de carne se scot cu 5 zile înainte de sacrificare.

Probioticele sunt culturi de celule vii, bacteriene sau micotice, careadministrate în concentraţie de câteva milioane/gram stabilizează floramicrobiană digestivă, îmbunătăţind performanţele productive şi rezistenţa laboli a animalelor. Se administrează, în principal, la monogastrice. Deasemenea, se pot utiliza şi drojdiile pentru mono şi poligastrice, acesteaavând un cost mai redus.

Probioticele bacteriene provin din tulpini de Lactobacillus bulgaricussubspecia delbrueckii, iar drojdiile din saccharomyces cerevisiae. Drojdiilemodifică şi consolidează echilibrul florei intestinale, disponibilizeazămacroorganismului o serie de enzime.

Cele mai des folosite probiotice pe bază de drojdii sunt BIOSAT şiLEVUCEL care provin din Saccharomyces cerevisiae SC 47 şi SB 2.

Prebioticele sunt substanţe care favorizează dezvoltarea şimultiplicarea microorganismelor probiotice în tubul digestiv al animalelor.

Din această categorie fac parte oligozaharidele, acizii organici şiacizii minerali. Prebioticele administrate singure sau concomitent cu unprobiotic creează în tractusul intestinal condiţii de mediu sau de hranăfavorabile microorganismelor utile.

Oligozaharidele se administrează, mai ales, în hrana purceilor,puilor, viţeilor şi iepurilor în cantitate de 0,1-0,5 %, determinând stimulareacreşterii în greutate, reducerea consumurilor specifice şi a mortalităţii

Acizii organici şi minerali (acidifianţii) se introduc în nutreţulcombinat sau în apa de băut la porcine şi păsări în cantitate de 0,1-0,3 %.

În prezent, pe piaţă se comercializează următoarele probiotice: Bio-Mas, Acid-Pak 4-way, Acid Lac, Forticouat, etc.

Enzimele de uz furajer sunt biocatalizatori chimici cu rol importantpentru digestia şi metabolismul substanţelor nutritive. Ele se pot prezentasub forma unor extracte lichide sau ca medii deshidratate ale unor culturibacteriene selecţionate. Enzimele au un rol important în procesele dedigestie şi asimilaţie a unor componente existente în raţiile furajere. Laporci, păsări şi rumegătoare enzimele din raţiile furajere asigură o creştere adigestibilităţii substanţelor nutritive şi a valorii energetice a nutreţurilor, lautilizarea mai mare a materiilor prime cu digestibilitate mai scăzută şi lareducerea costurilor pentru hrană.

Enzimele, prin acţiunea lor, măresc sporul de creştere în greutate cu5-8 %, reducând în acelaşi timp consumurile specifice cu 6-7 %.

În prezent, cele mai utilizate enzime sunt:- carbohidrazele (amilaza, maltaza, celulaza, hemicelulaza) care au

rol în degradarea amidonului, celulozei, hemicelulozei în monozaharide;- proteazele care hidrolizează proteinele în aminoacizi dar care pot

cataliza şi reacţia inversă de sinteză a unor legături peptidice;

163

- esterazele şi lipazele care ajută la descompunerea grăsimilor înglicerină şi acizi graşi;

- pectinazele (pectinesperaza, poligalacturonaza) care hidrolizeazăpectinele .

Proteinele iodate au o acţiune asemănătoare cu a glandei tiroide,datorită conţinutului lor în acizi aminaţi iodaţi. Rolul lor este de a favorizacreşterea glandei mamare şi secreţia lactată. Cea mai utilizată este cazeinaiodată, care conţine 5-10 % iod. Se administrează în doze de 3-6 g/100 kggreutate vie şi produce o creştere a producţiei de lapte cu 18-20 % şi aprocentului de grăsime cu 50 %.

De asemenea, administrată în doze de 0,6-0,8 g/100 kg greutate viela porcii de peste 60 kg favorizează reducerea consumului specific şi duce laobţinerea de carcase mai lungi şi cu un raport carne/grăsime mai favorabil.

În cazul administrării la puii în vârstă de 4-6 săptămâni în proporţiede 0,01-0,02 % determină o creştere a sporului cu 17-18 %.

Anabolicele au rol în sinteza proteică la nivel celular şi, deasemenea, prin inhibarea proteinazei reduce catabolismul proteic. Acestesubstanţe anabolizante sunt de natură hormonală, precum:

- hormonul de creştere care administrat la vacile de lapte determină ocreştere a producţiei cu 15-30 %, iar la porcii supuşi îngrăşării reducţesuturile adipoase din carcasă cu 44 % şi determină un spor de creştere îngreutate mai mare cu 19 %;

- melengesterolacetatul (MGA) determină la juninci suprimareacăldurilor şi asigură un spor de creştere mai mare cu 18 %;

- preparatele Ralgro, Compredose sunt folosite în SUA implantându-se la baza urechii şi având ca efect o creştere a sporului în greutate cu 15-20% şi o reducere a consumului specific cu 10 %.

Alţi hormoni anabolizanţi mai sunt cei steroidieni, trembalonul şi ß-anagoniştii.

Uniunea Europeană a hotărât interzicerea folosirii hormonilordatorită remanenţei acestora în produse (carne şi lapte).

Corectorii de gust sunt folosiţi pentru a îmbunătăţii calităţilegustative ale furajelor administrate la animale. Prin urmare, prinîncorporarea unor substanţe dulci (glucoză, zahăr, melasă, zaharină,ciclamat de sodiu), înlocuitori de carne (glutamat de sodiu) şi substanţearomatizante în nutreţurile combinate are loc stimularea ingestiei zilnice dehrană pe cale reflexă, prin excitarea analizatorilor gustativi şi olfactivi.

Substanţele tranchilizante au o acţiune sedativă asupra animalelor,asigurând prevenirea şi diminuarea stării de stress. Dozele recomandatevariază în funcţie de specie şi sunt de 5-150 mg/animal/zi. Cele mai utilizatesunt: Clorpromaxina, Meprobamatul, Hidroxizinul şi Reserpina.

Pigmenţii aparţin grupului carotinoidelor folosindu-se în acest sensextractul de lucernă în cantitate de 0,2-0,3 % care conţine 1500 mg/kgxantofilă şi 750 mg/kg caroteni şi extractul de soia ce conţine capsantină şicapsorubină. Sunt utilizaţi, mai ales, la păsări pentru asigurarea uneipigmentaţii plăcute a puilor broiler, a gălbenuşului de ou. Actualmente, semai folosesc în vederea pigmentării untului, brânzeturilor şi a culoriipăstrăvului.

Antioxidanţii sunt reprezentaţi atât de substanţele naturale (lecitina,xantofila, etc.) cât şi de sinteză (santoquinul sau etoxiquinul), care au rol dea feri de distrugere anumiţi componenţi ai furajelor, cum sunt vitamineleliposolubile şi grăsimile.

164

Lecitina se obţine în urma extracţiei uleiului din soia sau floarea-soarelui şi conţine colină, acizi graşi nesaturaţi şi fosfolipide. De aceea,aceasta este un valoros aditiv furajer folosit în industria înlocuitorilor delapte şi nutreţurilor combinate ca emulgator.

Etoxiquinul este un antioxidant metabolic cu acţiune stabilizatoare înorganismul animal. Are rolul de a asigura o protejare antioxidantă agrăsimilor, carotenoizilor, tocoferolilor naturali, xantofilei din premixurilevitamino-minerale.

B.H.T. (butil hidroxitoluen) şi Tenox BHA (butil hidroxianisol) aurol antioxidant, asigurând conservarea grăsimilor, carotenoizilor şi avitaminelor liposolubile.

Aceşti oxidanţi pot intra în componenţa nutreţurilor combinate înproporţii de: 2-5 % lecitina şi 125-250 g/to etoxiquinul, BHT şi BHA.

Substanţe emulgatoare cu rol de menţinere a particulelor de grăsimedin mediul lichid în stare de emulsie fiind încorporate, în mod curent, înînlocuitorii de lapte şi a preparatelor de vitamina AD3E sau A+Ehidrosolubile.

Lecitina este cel mai utilizat emulgator. Datorită conţinutului său încolină şi fosfolipide, aceasta este metabolizată şi utilizată ca substanţănutritivă de către animal. Intră în componenţa substituenţilor de lapte înproporţie de 2-5 %.

În prezent se folosesc emulsifianţii, care sunt aditivi furajeri ceasigură emulsionarea şi absorbţia mai bună a acizilor graşi rezultaţi în urmadigestiei enzimatice a grăsimilor.În ţara noastră se folosesc, în acest sens,produsele Lysoforte, Piggomix şi Bovimel Extra.

Substanţe conservante folosite în vederea conservării cerealelor şifurajelor combinate granulate care prezintă un grad mai mare de umiditate.Acestea au un efect bactericid şi fungicid prevenind procesele de degradarea acestora.

Cel mai utilizat conservant este acidul propionic care are, atât rolfungicid şi bactericid, dar este şi un valoros nutrient. Acesta împiedicădezvoltarea şi determină distrugerea genurilor Aspergillus, Fusarium,Penicillium, Candida şi Pseudomonas.

Doza folosită variază în funcţie de umiditatea produsului şi timpul deconservare. Astfel la o umiditate de 30 % şi o durată de conservare de 3 lunise foloseşte 1 %; iar la umiditatea de 35 % şi o durată de conservare de 6luni 1,5 %.

În prezent se foloseşte Myco-Curb, în doză de 0,5-3 kg/to, în funcţiede umiditate.

Agenţi detoxifianţi sunt folosiţi la anihilarea micotoxinelor dinnutreţurile deja contaminate. Aceştia au la bază glucomananii exterificaţi,extraşi enzimatic din peretele celular al drojdiei Saccharomyces cerevisiae.

Micotoxinele apar în condiţii de umiditate crescută atât în câmp,înainte de recoltare, cât mai ales după recoltare şi păstrare în condiţiinecorespunzătoare. Acestea influenţează negativ ingesta nutreţului, starea desănătate a animalelor şi performanţele acestora. Dintre animale cele maisensibile sunt păsările, iar mai rezistente porcii şi rumegătoarele.

Agenţii de control ai mediului. În tubul digestiv al animalelor, înurma activităţii microorganismelor, se produs emanaţii nocive mediului(amoniac, hidrogen sulfurat, mirosuri respingătoare, etc.). Pentru reducereaacestora se foloseşte planta Yucca shidigera care stimulează creştereabacteriilor digestive pe baza unei mai bune utilizări a amoniacului în

165

neoformarea de proteină microbiană. La păsări şi porci acest extract aîmbunătăţit, atât calitatea aerului din adăposturi, cât şi performanţelezootehnice.

Zooliţii naturali cuprind Tufurile vulcanice şi Glauconitul, care prinproprietăţile lor de absorbţie şi schimb ionic, fixând cationii polivalenţi înlocul celor monovalenţi, favorizează utilizarea mai bună a azotului dinhrană.

La tineretul porcin şi puii de carne administrate în proporţie de 5 -10% în nutreţurile combinate au determinat sporirea eficacităţii hranei.

5.3.1.6. Furajele combinate.

Sunt amestecuri complexe, obţinute pe cale industrială, preparate dinmai multe materii prime, dozate astfel încât să constituie raţii cu valoarecompletă sau să completeze raţiile de bază.

Ca materii prime sunt utilizate, în special, grăunţele de cereale şiboabele de leguminoase uruite, reziduurile industriale uscate, făina delucernă, făinurile de origine animală, laptele praf şi sărurile minerale.

Forma lor de prezentare poate fi de:! măciniş (uruială fină), folosit în hrana tuturor speciilor, putând constitui

raţia în întregime la păsări şi porci;! granule, adică amestecuri de uruieli cu adaos de melasă, presate în

matriţe speciale şi injectate cu vapori de apă, ce se folosesc în hranaporcinelor;

! brichete, care sunt alcătuite din furaje fibroase tocate şi furajeconcentrate, având ca liant melasa, de forma unor cărămizi, folosite înhrana ierbivorelor şi cabalinelor.

În funcţie de rolul pe care îl au în alimentaţia animalelor, furajelecombinate sunt de trei feluri: complete, de completare şi speciale.

Furajele combinate complete pot alcătui singure raţia animalelordeoarece conţin toate substanţele nutritive necesare organismului. Încomponenţa lor intră grăunţele de cereale (60-70 %), boabele deleguminoase, tărâţe, şroturi, făină de fân, făinuri animale, antibiotice şisupliment mineral. Se pot prezenta sub formă de uruieli sau sub formă degranule.

Ele sunt diferenţiate sub raport proteic şi energetic, în funcţie devârsta când se administrează, sub denumirile: prestarter, starter, grower şifinischer.

Furajele combinate de completare sunt amestecuri de făinuri deorigine vegetală şi animală, vitamine şi săruri minerale. Se folosesc casuplimente ce se adaugă la raţia de bază cu scopul de a o echilibra înproteine, vitamine şi săruri minerale. De aceea aceste furaje mai suntcunoscute şi sub denumirea de concentrate proteino-vitamino-minerale sauP.V.M.

Furajele combinate de completare se folosesc, de regulă, în raţiavacilor de lapte, pentru echilibrarea ei în proteine, vitamine şi săruriminerale.

Furajele combinate speciale sunt reprezentate de: substituenţii delapte, zooforturi şi premixuri furajere.

Substituenţii de lapte sunt obţinuţi prin tehnologie industrială şi suntdestinaţi înlocuirii laptelui la viţeii şi purceii sugari.

166

În componenţa lor intră laptele smântânit şi zer sub formă de praf,grăsimi animale, uleiuri vegetale (şroturi de soia), drojdii furajere, săruriminerale şi aditivi furajeri. Se comercializează sub diferite denumiri ca:lactovit, larovit, latolioneve, etc.

Zooforturile sunt amestecuri de vitamine cu macroelemente şimedicamente de uz furajer, încorporate în furajele combinate complete (înproporţie de 0,5-1 %) şi au acţiune fortifiantă asupra organismului animal.

Premixurile furajere sunt preparate pe bază de medicamente(antibiotice, sedative, coccidiostatice) destinate prevenirii şi combateriistărilor de stres sau a unor maladii de grup. Se pot administra în masanutreţurilor combinate cât şi prin apa de băut.

5.3.1.7. Substanţe azotate sintetice de uz furajer.

Aşa cum a demonstrat savantul finlandez A. I. Vartanen (1950), larumegătoare există posibilitatea hrănirii acestora cu substanţe azotatesintetice ca: uree, ape amoniacale, bicarbonatul de amoniu, etc., pe bazaunor raţii echilibrate sub aspect vitamino-mineral.

Utilizarea substanţelor azotate sintetice neproteice (S.A.S.N.) înhrana rumegătoarelor adulte, duce la înlocuirea a 30-50 % din proteinanecesară acestor animale. Aceasta se bazează pe însuşireamicroorganismelor din rumen de a-şi sintetiza proteina proprie pe seamaazotului amidic (neproteic). O parte din aceste microorganisme sunt digeratezilnic de către animal, constituind astfel o sursă importantă de proteinepentru animale.

În practică, cea mai largă utilizare o are, deocamdată ureea sintetică,CO(NH2)2 , denumită chimic diamida acidului carbonic sau carbamida. Seobţine pe scară industrială şi are culoare albă, fără miros, cu gustcaracteristic şi higroscopicitate foarte ridicată. Un gram de uree echivaleazăcu 1,8 g P.D. şi are un coeficient de utilizare de 60-70 %.

Dozele de administrare. Ureea sintetică se poate administra numairumegătoarelor, începând cu vârsta de peste 6 luni.

Doza zilnică de uree în raţie trebuie să fie de 0,3 g/kg greutate vie larumegătoarele adulte şi 0,2 g/kg greutate vie, la tineret.

La început, ureea se va administra, pentru obişnuire, în cantităţi maimici (0,05-0,1 g/kg greutate vie), care apoi se măreşte treptat astfel încâtdupă 10-12 zile să se ajungă la dozele normale.

Ureea se poate administra în amestec cu: uruieli de concentrateomogenizate sau cu soluţie (1 parte uree + 3 părţi apă), cu care se stropeştemasa de concentrate, nutreţuri combinate în proporţie de 2,5-3,5 %, soluţiede melasă (1 parte uree + 9 părţi melasă) cu care se stropesc făinurile decoceni sau ciocălăi, etc.

Acţiunea toxică a ureei. După administrare, în rumen, ureea sescindează rapid în CO2 şi NH3. O parte din amoniac este folosit demicroorganismele ruminale pentru sinteza proteinelor proprii, iar restul treceîn sânge şi este resintetizat la nivelul ficatului în uree şi eliminat prinaparatul excretor.

Când dozele de uree, precum şi modul lor de administrare, nu suntrespectate, există pericolul să se acumuleze în sânge o cantitate mai mare deamoniac decât poate neutraliza ficatul şi ca urmare, se produc intoxicaţiigrave.

167

De regulă, simptomele intoxicaţiei cu uree apar la 15-20 minute de laingerarea tainului de hrană de către animal şi se manifestă prin apatie,frisoane, spumozităţi abundente în cavitatea bucală, pierderea echilibrului şia cunoştinţei, rigiditatea membrelor, etc.

Ca antidoturi se pot administra bucal 4-5 l lapte sau zer acidulat sau1-2 l oţet de 90 diluat cu apă în proporţie de 1:3. În caz de intoxicaţie gravăse injectează intravenos (în vena jugulară), glucoză.

Retardarea ureei este un procedeu prin care se întârziedescompunerea ei în amoniac, la nivelul rumenului. Principiul metodeiconstă în gelatinizarea cristalelor de uree, fapt ce determină descompunerealentă a acestora şi eliberarea treptată a amoniacului, care astfel poate fi uşorpreluat de microorganismele ruminale şi transformate în proteine pentrupropriul lor corp.

Sursa de amidon, necesar pentru gelatinizarea cristalelor de uree, oconstituie gozurile şi spărturile de grâu, precum şi tărâţele de cereale.

În prezent se cunosc numeroase metode de retardare a ureei pe calefizică, chimică şi fiziologică.

Ca produse utilizate în hrana rumegătoarelor, se pot menţiona:# Uroprotul, realizat de Vişinescu, în 1982;# Starea (Starc-ureea), realizat de Universitatea din Kansas – S.U.A. în

trei variante: 24 %, 34 %, 44 % P.B.;# TUM-30 elaborat de Universitatea de Ştiinţe Agricole Timişoara.

5.3.1.8. Prepararea furajelor.

Are ca scop ridicarea gradului de consumabilitate precum şi săîmbunătăţească gustul şi să distrugă unele substanţe toxice, mucegaiuri saubacterii.

Deoarece metodele de preparare a furajelor sunt foarte diverse, vomprezenta numai pe cele frecvent folosite în practică, pe grupe de furaje.

Prepararea furajelor verzi se execută numai atunci când acestea suntadministrate în hrana păsărilor şi porcilor. Ea constă în tocarea furajelorpână la dimensiuni de 2-3 cm şi respectiv 1 cm.

Prepararea furajelor fibroase se realizează când se administrează înhrana porcilor şi păsărilor, iar lucrarea constă în măcinarea lor, sub formă defăină, cu ajutorul unor mori.

Prepararea furajelor grosiere (paie, coceni de porumb, pleavă, vrejide leguminoase, etc.) se realizează prin următoarele metode: tocare,saramurare, melasare, hidroliză, dospire şi amonizare.

Tocarea are ca scop creşterea consumabilităţii acestor furaje, iardimensiunile de tocare sunt: 4-5 cm la bovine, 2-3 cm la ovine şi 1,5-2 cm lacabaline. Mărunţirea lor exagerată poate provoca tulburări organismuluianimal, ca de exemplu colici la cabaline, atonia la rumegătoare sau chiaroprirea rumegării.

Saramurarea înmoaie şi îmbunătăţeşte gustul furajelor grosiere,realizându-se cu o soluţie de 2 % sare cu care se stropesc furajele.

Melasarea are ca scop ameliorarea gustului furajelor. Cantitatea demelasă necesară este de 2-3 % care se diluează în apă (1 parte melasă la 4-5părţi apă), cu care se stropesc furajele.

Hidroliza se realizează cu soluţii alcaline sau acide. Lucrarea constăîn tocarea nutreţurilor grosiere care se depozitează în bazine betonate. Aicisunt tratate, până la realizarea umidităţii de 50 %, cu una din soluţiile:

168

hidroxid de sodiu 0,5 %, var nestins 4-6 %, acid clorhidric, formic 0,5 %.Hidroliza se realizează în condiţii anaerobe şi se încheie după 15-30 zile.

Dospirea constă în introducerea furajelor grosiere în bazine debeton, peste care se adaugă apă călduţă sau 10-15 % furaje suculente (sfeclă,cartofi, dovleci) sau 3-5 % uruieli de concentrate. Materialul rezultat seamestecă bine, se tasează şi se acoperă cu o folie de polietilenă. Dospireadurează aproximativ 3 zile.

Amonizarea se aplică în cazul paielor pentru îmbunătăţireaconţinutului lor în azot, precum şi a comestibilităţii acestora.

Pentru aceasta se injectează amoniac în şira de paie care a fostacoperită cu o folie de polietilenă. Astfel preparate, paiele se dau în hranavacilor de lapte sau a taurinelor puse la îngrăşat, în cantităţi de 3-5kg/cap/zi.

Prepararea furajelor suculente de iarnă se realizează prin spălare,tocare, opărire sau fierbere şi dezgheţare.

Spălarea urmăreşte înlăturarea pământului aderent, care uneori poatereprezenta 5-10 % din greutatea furajului. Se realizează cu jet de apă asupragrămezilor de furaje, aşezate în prealabil pe grătare metalice sau de lemn.

Tocarea rădăcinoaselor şi tuberculilor se face diferit astfel: 3-5 cm îndiametru pentru bovine, 1-2 cm pentru ovine, 1 cm pentru cabaline, 0,5 cmla porcine şi 5-10 mm la păsări.

Opărirea şi fierberea se recomandă îndeosebi la cartofi, deoarece înstare crudă provoacă tulburări digestive, avorturi, paralizii, etc.

Fierberea cartofilor se realizează în condiţii mai bune, cu ajutorulvaporilor fierbinţi sub presiune, după care tuberculii se zdrobesc şi după 1-2ore se administrează în hrana animalelor amestecaţi cu grosiere tocate şicantităţi mici de concentrate.

Dezgheţarea are ca scop recondiţionarea rădăcinoaselor sau atuberculilor îngheţaţi, care în această stare produc îmbolnăviri sau avorturila femelele gestante.

Prepararea grăunţelor şi boabelor se realizează prin: încolţire, uruire,înmuiere-macerare şi tratare termică.

Încolţirea se realizează îndeosebi la grăunţele de orz şi ovăz, pentruobţinerea unui furaj bogat în vitamine şi enzime, necesar păsărilor ouătoare.

Uruirea se realizează prin măcinarea grăunţelor şi boabelor în mori.Fineţea uruielii diferă în funcţie de specie şi categoria de vârstă.

Astfel, la cabaline şi ovine, care au o bună capacitate de digerare,grăunţele şi boabele se dau ca uruială mare, la bovine sub formă de uruialămijlocie iar la porci şi tineretul tuturor speciilor, sub formă de uruială fină.

Înmuierea-macerarea se realizează prin introducerea în apă timp de8-12 ore a grăunţelor şi boabelor cu învelişul tare, pentru înmuiere şi timpde 72 ore, pentru macerare.

Tratarea termică se poate realiza prin următoarele procedee: prăjire,opărire, fierbere, expandare şi fulguire.

Prăjirea se realizează la grăunţele de orz, ovăz şi porumb, ce seadministrează ca supliment în hrana purceilor sugari.

Prin prăjire, amidonul se transformă în dextrină, grăunţele devingustoase şi crocante, iar cărbunele vegetal rezultat prin ardereategumentului, are rol în absorbţia gazelor intestinale.

Opărirea şi fierberea se practică în cazul grăunţelor şi boabelormucegăite, încinse sau atacate de bacterii patogene. Se poate realiza cu apăfiartă sau vapori de apă sub presiune.

169

Expandarea se aplică la grăunţele de cereale ce intră în reţeteledestinate purceilor, mieilor şi viţeilor. Pentru expandare, grăunţele suntsupuse unui tratament termic în regim de suprapresiune, sub influenţa căruiagrăunţele îşi măresc volumul de 3-4 ori iar amidonul din ele segelatinizează.

Fulguirea se execută tot la grăunţele de cereale şi se poate realiza pecale umedă, cu vapori de apă sub presiune la temperaturi de 85-1000C, timpde 12-15 minute, sau pe cale uscată prin încălzirea grăunţelor la otemperatură de 3000C, timp de 1-2 minute.

În urma acestor procedee de tratare, grăunţele se transformă în fulgicu ajutorul unor instalaţii cu valţuri.

5.3.2. Principiile alimentaţiei normate.

Prin alimentaţie normată se înţelege hrănirea animalelor astfel încâtsă fie satisfăcute toate cerinţele de substanţe nutritive şi de energie, de careare nevoie organismul lor.

Cerinţele de energie şi substanţe nutritive ale organismului animalsunt foarte variate în funcţie de rasă, specie, sex, formă de producţie, iarpentru acelaşi animal, în funcţie de vârstă, greutate corporală etc.Cunoaşterea şi stabilirea cerinţelor specifice animalelor domestice,reprezintă baza alimentaţiei, deoarece cu ajutorul lor se pot stabili normelede alimentaţie.

Prin normă de hrană se înţelege cantitatea de substanţe nutritive,exprimată în anumite unităţi de măsură, necesare unui animal în timp de 24ore, atât pentru satisfacerea funcţiilor vitale, cât şi pentru realizareadiferitelor producţii.

Corespondentul material al normei este raţia de hrană, carereprezintă cantitatea de furaje administrată unui animal timp de 24 ore,pentru ai satisface cerinţele specifice prin normele de hrană.

Normele de hrană sunt exprimate în S.U., U.N., E.D. şi P.B.D. laierbivore, în S.U., U.N., E.M. şi P.B.D. la porcine, în E.M. şi P.B.D. lapăsări.

5.3.2.1. Stabilirea normelor de alimentaţie.

În ţara noastră se folosesc în prezent norme de hrană elaborate pebaza cercetărilor de la noi sau din străinătate, adaptate la specificulcondiţiilor ţării noastre. Aceste norme, pentru a corespunde unei alimentaţiinormate, trebuie să ţină seama de cerinţele organismului animal în substanţenutritive, în vederea asigurării funcţiilor vitale şi a producţiilor.

În funcţie de producţia principală, hrana se normează pentruanimalele de: reproducţie, creştere, carne, lapte, muncă, lână, ouă. Lastabilirea cerinţelor de substanţe nutritive, pentru fiecare din aceste categoriise va lua în considerare: mărimea producţiei, valoarea calorică şi compoziţiachimică a produsului, precum şi coeficientul de utilizare al hranei înelaborarea produsului respectiv.

A. Necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiilor vitaleAcesta s-a stabilit pe baza experienţelor efectuate pe animalul aflat

în repaus fiziologic şi productiv, urmărindu-se menţinerea constantă agreutăţii corporale. S-au efectuat mai multe tipuri de experienţe:

- pe animale de producţie, cu hrănire la nivel de bilanţ nul;

170

- de bilanţ pe animale de producţie cu asigurarea unui bilanţ uşorpozitiv;

- de metabolism bazal sau în condiţii de post.Metabolismul bazal reprezintă consumul minim de energie utilizată

de organism pentru respiraţie, circulaţia sângelui şi reacţiile biochimice încondiţii de post, repaus şi neutralitate termică. Se exprimă în kcal/kg corp în24 de ore. Condiţiile impuse de metabolismul bazal nu sunt compatibile cuviaţa, deoarece animalele de fermă realizează activităţi consumatoare deenergie: digestie, termoreglare, mişcări voluntare. De aceea, în nutriţiaanimală se foloseşte valoarea "metabolismului de întreţinere" care se obţineprin multiplicarea metabolismului bazal cu un coeficient supraunitar, înfuncţie de specie (1,6-1,9).

Cantitatea de hrană necesară animalelor numai pentru menţinereafuncţiilor vitale, fără a da o anumită producţie, mai este denumită impropriunecesar sau raţie de întreţinere.

Necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiilor vitale la animale esteinfluenţat de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt: greutateaşi suprafaţa corporală, specia, rasa, tipul fiziologic, individualitatea, vârsta,starea de întreţinere, condiţiile de mediu, condiţiile de exploatare şi îngrijire.

Astfel, în funcţie de greutatea corporală şi suprafaţa corpului, s-aconstatat că animalele cu talie mică au o suprafaţă corporală, raportată launitatea de greutate, mai mare decât animalele cu talie mare şi decinecesarul de hrană va fi mai mare.

În funcţie de specie s-a constatat că, cabalinele au cerinţe mairidicate faţă de hrană, decât taurinele.

În ceea ce priveşte rasa, necesarul de hrană este în strânsăconcordanţă cu tipul constituţional căruia îi aparţin animalele. Astfel,cabalinele din rasă uşoară au un necesar mai mare decât cele din raselegrele.

Animalele ce aparţin tipului fiziologic respirator au un necesar mairidicat pentru hrană, decât cele de tip digestiv. De exemplu, tăuraşiiaparţinând raselor de lapte au un metabolism bazal cu 15 % mai mare decâtcei care aparţin raselor de carne (tabelul 5.8.).

Tabelul 5.8Necesarul de energie netă pentru funcţiile vitale (kcal/zi)

Bovine Ovine Porcine Cabaline Păsărikg kcal kg Kcal kg kcal Kg kcal kg kcal

400 5810 40 830 100 2310 400 5550 1,50 145450 6350 50 980 125 2730 500 6560 1,75 163500 6870 60 1120 150 3130 600 7520 2,00 180550 7380 70 1260 175 3150 700 8440 2,25 197600 7880 80 1390 200 3880 800 9330 2,50 213650 8370 90 1519 225 4240 900 10180 2,75 229700 8850 100 1625 250 4590 - - 3,00 244750 9320 - - 275 4930 - - 3,50 274800 9780 - - 300 5260 - - - -850 10230 - - - - - - - -900 10680 - - - - - - - -950 11120 - - - - - - - -

1000 11560 - - - - - - - -

171

Temperatura mediului extern cât şi cea a hranei influenţează în maremăsură necesarul de hrană al animalelor. De exemplu, dacă animaleletrăiesc în condiţii cu temperatură externă mai mică sau mai mare decâttemperatura corpului, organismul lor reglează producerea şi radiereacăldurii, necesitând un consum mai mare de hrană. În acelaşi timp dacăhrana şi apa au o temperatură mai scăzută, animalul va consuma mai multăhrană (cu 20 % mai mult) în vederea termoreglării (tabelul 5.9).

Tabelul 5.9Mărimea necesarului de hrană pentru asigurarea

funcţiilor vitale (/100 kg greutate vie)

Săruri minerale (g)Specia

EnergieU.N.

P.D.(g) Ca P NaCl

Caroten(mg)

Apăl/kg S.U.

Taurine 1 60 5 3 5 15 4-6

Cabaline 1,1 60 5 3 5 15 2-3

Ovine" 1,3-1,5 75 5 3 5 25 2-3

Suine 0,9 60 5 3 5 20 7-8"La ovine este inclus şi necesarul pentru producţia de lână.

Necesarul de proteină pentru întreţinerea funcţiilor vitale sestabileşte administrând animalului o raţie fără proteină şi determinândcantitatea de azot excretată în urină. Azotul excretat în urină reprezintăcantitatea de proteină corporală (g N x 6,25) catabolizată, pentru întreţinereafuncţiilor vitale, care poartă denumirea de "coeficient de uzură metabolică".Astfel, se stabileşte cantitatea ce trebuie administrată în hrană şi care estecapabilă să acopere nevoile de uzură, aceasta fiind de fapt cantitatea deproteină necesară întreţinerii funcţiilor vitale. Sărurile minerale au un roldeosebit în buna funcţionare a activităţilor organismului. Lipsa lor din hranaanimalelor timp mai îndelungat, duce la utilizarea sărurilor circulante şi apoia celor din ţesuturi, provocând tulburări funcţionale grave (digestive,nervoase, etc.).

În general, necesarul de săruri minerale pentru funcţiile vitale seasigură prin furajele administrate, întrucât animalele aflate în repausproductiv se menţin timp îndelungat în echilibru mineral, nefiind necesarăsuplimentarea hranei cu săruri minerale.

Vitaminele au o mare importanţă în desfăşurarea normală a funcţiilororganismului animal.

Apa are un rol important în organism deoarece ea intră în compoziţiatuturor ţesuturilor şi organelor, este mediul în care se produc toate reacţiilebiochimice, asigură vehicularea substanţelor nutritive şi a produselor dedezasimilaţie, participă la reglarea temperaturii corpului. De aceea serecomandă asigurarea ei la discreţie.

Necesarul de apă pentru 24 de ore este de 5-6 l/kg S.U. la taurine; 2-3 l/kg S.U. la cabaline, ovine, porcine şi 1,5-2 l la păsări.

B. Necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiei de reproducţiePentru desfăşurarea normală a funcţiei de reproducţie, animalele

trebuie să primească un supliment de hrană peste necesarul funcţiilor vitale,care diferă în funcţie de sex (tabelul 5.10).

Numeroase cercetări au evidenţiat faptul că dintre cauzele sterilităţiila animale, 60-80 % sunt de natură alimentară.

Cantitatea de hrană, influenţează direct reproducţia animalelor atâtprin subalimentaţie cât şi prin supraalimentaţie.

172

În acelaşi timp şi calitatea hranei, exprimată prin echilibrarea ei însubstanţe nutritive (proteine, vitamine, săruri minerale) influenţează în maremăsură desfăşurarea normală a funcţiei de reproducţie.

Proteinele au un rol deosebit de important în elaborarea celulelorsexuale. Dintre aminoacizi, cei mai importanţi sunt: lizina, triptofanul,cistina şi arginina.

Glucidele şi lipidele, determină nivelul energetic al funcţiei dereproducţie. În plus, acizii graşi nesaturaţi linoleic, linolenic şi arahidonic,participă la sinteza hormonilor sexuali. Lipsa lor din hrană duce la scădereaapetitului sexual, la masculi şi tulburări ale ciclului ovarian, la femele.

Vitaminele (A, D, E, B, C) influenţează reproducţia, îndeosebiorganele de reproducţie, care în insuficienţă provoacă sterilitatea. Dintresărurile minerale, calciul asigură fecunditatea şi viabilitatea produşilor,fosforul măreşte apetitul sexual şi viabilitatea spermatozoizilor iar Na, I, Fe,Cu, Co, Mn împiedică apariţia sterilităţii.

Dacă raţia este carentă în Ca şi P, va determina un dezechilibruhipofizar şi ovarian, o demineralizare a corpului femelelor gestante şiobţinerea unor produşi osteodistrofii. Lipsa acută de Na şi Cl provoacăavorturile la vaci, iar lipsa iodului provoacă obţinerea unor produşi cu guşă.

Cerinţele de energie şi substanţe nutritive ale masculilor variază înfuncţie de specie, cantitatea de spermă produsă la un ejaculat, regimul deutilizare la reproducţie şi după compoziţia chimică a spermei produse, careîn medie conţine: 90-97 % apă, 0,6-0,9 % substanţe minerale (Ca şi P) şi1,2-2,8 % substanţă organică, în special proteină.

Cerinţele de energie şi substanţe nutritive ale femelelor gestantetrebuie să satisfacă atât cerinţele organismului matern cât şi pe cele alenoului produs de concepţie.

Pentru a putea cunoaşte suplimentul de hrană ce trebuie administratfemelelor gestante, din diferite specii, trebuie să se cunoască compoziţiachimică a produşilor şi greutatea lor la naştere. În medie, greutatea lanaştere a produşilor principalelor specii este de 30-40 kg la viţei, 40-50 kgla mânji, 3-5 kg la miei, 12-15 kg la un lot de purcei. Din această greutate,80-90 % se realizează în ultima treime a gestaţiei.

Compoziţia chimică a produşilor la naştere este de 70-80 % apă, 3,4-5 % substanţe minerale şi 1,5-4 % proteine.

La femele se calculează necesarul de energie pe 1 kg spor înperioada de gestaţie.

Tabelul 5.10Mărimea necesarului de hrană pentru

funcţia de reproducţie

Săruri minerale(g/ U.N.)

Specia Sexul

EnergieU.N.

P.D.g/U.N.

Ca P NaCl

Caroten

(mg)F 4,5-5 100-110 8-10 4-5 5-6 100TaurineM 2,0-3 120-140 7-8 5-6 4-5 150F 4,5-5 100-110 7-10 4-5 5-6 100Cabalin

e M 5,0-6 120-140 7-8 5-6 4-5 150F 4,5-5 100-110 8-10 4-5 5-6 10OvineM 1,0 120-140 7-8 5-6 4-5 50F 4,5-5 100-110 8-10 4-5 5-6 30SuineM 3,0 120-140 7-8 5-6 4-5 50

173

C. Necesarul de hrană pentru animalele în creştereLa animalele tinere, creşterea şi dezvoltarea se realizează pe seama

suplimentului de hrană administrat peste necesarul pentru asigurareafuncţiilor vitale. Mărimea necesarului de hrană pentru animalele în creştere,este determinat de mărimea sporului zilnic realizat, de compoziţia chimică asporului şi de gradul de utilizare a substanţelor nutritive din hrană, de cătreanimal.

Sporul mediu zilnic de creştere, variază în funcţie de specie, rasă,vârstă, etc. şi poate fi apreciat având valorile de: 0,8-1,0 kg la viţei şi mânji,0,2-0,5 kg la miei şi 0,4-0,5 kg la purcei.

Compoziţia chimică a sporului, variază în funcţie de vârstaanimalelor, scăzând treptat conţinutul de apă şi mărindu-se cel de grăsime,pe măsură ce animalele înaintează în vârstă.

Cerinţele de energie la animalele în creştere variază în funcţie deintensitatea creşterii, fiind proporţionale cu valoarea metabolismului bazal,care scade pe măsură ce animalele înaintează în vârstă.

La stabilirea necesarului de energie pentru animalele în creştere,trebuie să se ţină seama de faptul că pe baza a 1 U.N. se poate realiza unspor a cărui caloricitate este de 1414 Kcal. Cunoscându-se caloricitateasporului realizat precum şi echivalentul caloric pe 1 U.N., se poate stabilimărimea suplimentului de hrană ce trebuie administrat pentru a se obţine unanumit spor. De exemplu, pentru a se obţine x kg spor a cărui caloricitateeste 4134 Kcal, este necesar a se administra o hrană a cărei valoare nutritivăeste de 2,9 U.N. (4134:1414=2,9).

Coeficientul de transformare a energiei nete din hrană în energie netădepusă în produs variază în cadrul speciei cu vârsta. Astfel, la viţeii de 6luni este de 37,2 %, iar la cei de 18-24 luni de 14,2 %. La porci coeficientulde transformare variază între 51,5 % la purceii de 16 kg, 60 % la porcii de125 kg şi 40 % la cei de 175 kg. La puii de găină este de 60 % la 8săptămâni şi 41,5 % la 5 luni.

Aplicând coeficientul de transformare a energiei din hrană în energiedepusă în corp rezultă un necesar de:

56,52,37

10007,2#

x U.N./kg spor pentru viţeii de 6 luni

57,142,14

10007,2#

x U.N. pentru tăuraşii de 18-24 luni

Raportat la 1 U.N. din hrană, cerinţele de proteine ale animalelor încreştere sunt în medie de 90 g P.D., când hrănirea se face cu lapte şi 120-130 g P.D., când se trece la administrarea furajelor vegetale. Spre sfârşitulcreşterii, raportul P.D./U.N. scade la 60-90 g.

Cerinţele de lipide (îndeosebi a acizilor graşi nesaturaţi) sunt de 5-15 g /kg greutate vie la începutul perioadei de creştere şi scad treptat cuvârsta, ajungând la 0,5-1 g/kg greutate vie la sfârşitul perioadei de creştere.

Cerinţele de săruri minerale sunt de 10-12 g Ca şi 7-8 g P/U.N. laînceputul creşterii şi 5-6 g Ca şi 3-4 g P/U.N. la sfârşitul perioadei decreştere.

În general tineretul erbivorelor are nevoie de vitaminele A şi D iartineretul porcin şi aviar necesită în plus vitamina E şi complexul B.

174

Minimum vitaminic calculat la 100 g greutate vie, este de 20-40 g caroten,optimul fiind de 3-5 ori mai mare.

Animalele tinere au nevoie de apă. Conţinutul organismului în apă laanimalele tinere este de 75-80 % şi scade cu înaintarea în vârstă, la adultfiind de 40-60 %. Se recomandă administrarea apei la discreţie.

D. Necesarul de hrană pentru animalele producătoare de lapteSe stabileşte ţinându-se seama de faptul că, cantitatea hranei

influenţează atât cantitativ cât şi calitativ producţia de lapte cât şi de faptulcă, calitatea hranei determină compoziţia chimică a laptelui. Compoziţiachimică a laptelui depinde de o serie de factori. Astfel, laptele colostral,produs în primele zile după fătare, este mai bogat în proteină, săruriminerale, grăsimi, enzime, anticorpi şi mai sărac în lactoză. După 5-6 zile delactaţie compoziţia chimică a laptelui revine la normal, fiind caracteristicăfiecărei specii . În cadrul aceleiaşi specii diferă în funcţie de alimentaţie,rasă, individ, luna de lactaţie, starea de întreţinere, etc.

Stabilirea necesarului de substanţe nutritive pentru producţia de laptes-a făcut pe baza experienţelor de bilanţ şi a experienţelor în condiţii deproducţie. Pe baza cercetării s-a constatat că în producţia de lapte energiadin furaje este utilizată cu un randament mai mare cu aproximativ 10 %decât în producţia de carne şi grăsime (60-70 % faţă de 42-72 %).

Necesarul de energie pentru producerea unui litru de lapte sestabileşte în funcţie de caloricitatea acestuia dată de componenţii chimici şicaloricitatea lor şi de coeficientul de conversie a energiei din furaje înenergie lapte .

Echivalentul energetic în producţia de lapte al principalelor unităţi deexprimare a valorii nutritive sunt:

1 U.N. ovăz = 1689 Kcal E.N.L. (energie netă lapte)1 U.F. orz = 2100 Kcal E.N.L.1 E.A. = 2800 Kcal E.N.L.Necesarul de proteină se stabileşte pe baza conţinutului în proteină al

laptelui şi a coeficientului de utilizare a azotului din hrană în producţia delapte care este de 60-74 % la vaci, 74 % la oi şi 64 % la scroafă.

Proteinele din hrană influenţează producţia de lapte, atât prin nivelullor, dar mai cu seamă prin calitatea lor. Astfel, sunt consideraţiindispensabili pentru această producţie, un număr de 7 aminoacizi şi anume:lizina, metionina, leucina, valina, triptofanul, arginina şi histidina.

În general, pentru femelele în lactaţie nivelul proteic al raţiei trebuiesă fie 10-12 %, respectiv se asigură 100-120 g P.B.D./U.N.

Lipidele din hrană influenţează direct grăsimea laptelui, deoareceaproximativ 20 % din grăsimea din furaje trece puţin modificată în grăsimealaptelui.

Substanţele minerale, îndeosebi cele de Ca, Mg şi P, precum şivitaminele (A,D şi E) influenţează la rândul lor producţia cantitativă şicalitativă de lapte.

Tabelul 5.11

Mărimea necesarului de hrană pentruproducţia de lapte

175

Săruri minerale (g/l lapte)

Specia EnergieU.N./1lapte

P.D.g/l

lapte Ca P NaCl

Carotenmg/100 kggreut.vie

Vacă 0,5 50 7-8 4-5 5 50-100Iapă 0,35 35 7-8 4-5 5 30-40Oaie 0,80 80 7-8 4-5 5 30-40Scroafă 0,90 90 7-8 4-5 5 30-40

Laptele fiind foarte bogat în vitamine asigurarea acestora în hranăeste foarte importantă pentru secreţia lactată şi menţinerea metabolismuluiîn limite normale. Conţinutul de vitamine în lapte variază în funcţie despecie, de aportul vitaminic al raţiei, de faza de lactaţie, anotimp, etc.

Necesarul de vitamine este cuprins între:- 50000 şi 150000 U.I. vitamina A, 5000-10000 U.I. vitamina D şi

500-1000 mg vitamina E la vacă;- 5000-10000 U.I. vitamina A, 500-1000 U.I. vitamina D şi 75-150

mg vitamina E la oaie;- 20000 U.I. vitamina A, 2000 U.I. vitamina D, 100 mg vitamina

E, 7 mg vitamina B1, 16 mg vitamina B2, 60 mg vitamina B12,100 mg niacină, 48 mg acid pantotenic şi 2800 mg colină lascroafă.

E. Necesarul de hrană pentru animalele puse la îngrăşat Prin îngrăşare, în sensul strict al noţiunii, se înţelege acumularea de

energie potenţială în corp, printr-o alimentaţie specială, îndeosebi sub formăde grăsimi. În prezent conţinutul noţiunii de îngrăşare s-a modificatînţelegându-se acumularea de carne şi grăsime în corpul animalelor printr-oalimentaţie conformă parametrilor caracteristici tipului de îngrăşare.

Depunerile de proteină în corpul animalelor la îngrăşat are loc numaipe baza proteinelor ingerate de animal. Ritmul de depunere a proteinei încorp scade în favoarea grăsimii pe măsura înaintării animalului în vârstă şi acreşterii greutăţii corporale a acestuia. Formarea grăsimii poate avea loc pebaza la toţi principii nutritivi din hrană (lipide, glucide, proteine). Larumegătoare participă la formarea grăsimii şi acizii organici din rumen. La animalele supuse îngrăşării, suplimentul de hrană pestenecesarul funcţiilor vitale este condiţionat de mărimea sporului zilnic, decaloricitatea acestuia şi de gradul de utilizare a hranei.

Cerinţele de energie se stabilesc ţinând seama de compoziţia chimicăa sporului realizat şi de coeficientul de utilizare a energiei din hrană însinteza tisulară.

Compoziţia chimică a sporului variază în funcţie de specie şi vârstă,caloricitatea lui fiind dată, în special, de conţinutul în grăsime. Conţinutul îngrăsime şi caloricitatea sporului în greutate cresc pe măsura înaintării învârstă şi în greutate a animalului (tabelul 5.12).

Tabelul 5.12

Compoziţia chimică şi caloricitatea sporului ponderal la taurinele laîngrăşat

Vârsta(luni)

Apă(%)

Grăsime(%)

Proteine(%)

Kcal/kg

3 63,3 12,8 20,9 2397

176

3 - 6 46,3 34,8 13,6 40696 – 19 46,7 34,2 15,4 412021 – 34 35,5 53,1 7,0 543340 - 45 8,4 88,8 2,8 8740

Randamentul de utilizare a energiei din furaje în producţia de carneşi grăsime diferă cu specia. În cazul amidonului randamentul este de 70 % laporci, 57 % la păsări şi 64 % la rumegătoare. În cazul proteinei 62 % laporci, 46 % la ovine, 50 % la bovine şi 55 % la păsări.

La animalele adulte se consideră ca valoare medie pentru toatespeciile 6000 kcal/kg spor.

Cerinţele de proteină depind de cantitatea de proteine formate încorpul animal şi de gradul ei de utilizare din hrană. Coeficientul detransformare a proteinei din hrană în proteină depusă este de 13 % labovine, 20 % la porcine şi 27 % la păsări.

În general, se consideră că necesarul de proteină pentru animalelepuse la îngrăşat, raportat la 1 U.N. din normă, este de 60-70 g P.D. în cazulanimalelor adulte şi 80-100 g P.D., în cazul animalelor tinere.

Cerinţele de săruri minerale şi vitamine sunt foarte apropiate de celeprevăzute pentru asigurarea funcţiilor vitale.

F. Necesarul de hrană pentru animalele de muncăLa animale, energia mecanică se realizează pe seama efortului

muscular ce are ca sursă principală de energie, glicogenul muscular. Pentrua elibera energia necesară efectuării unei munci, glicogenul se descompuneîn 2 faze: anaerobă şi aerobă.

În faza anaerobă glicogenul se descompune până la stadiul de acidlactic, din care în faza aerobă 1/5 se descompune până la CO2 şi apă cudegajare de energie, restul de 4/5 se sintetizează sub formă de glicogen.Toate aceste transformări au loc în prezenţa fosforului.

În timpul efortului depus, o parte din energia productivă a hranei estetransformată în lucru mecanic, iar altă parte radiată sub formă de căldură.Din toată energia hranei numai 1/3 este transformată în energie mecanică,restul de 2/3 fiind utilizată pentru funcţiile vitale.

Gradul de utilizare al energiei din hrană, în energie mecanică(aproximativ 33 %), este influenţat însă de o serie de factori: specie, rasă,viteză de deplasare, gradul de antrenament, etc.

Pentru stabilirea cerinţelor de energie la animalele de muncă, estenecesar să se cunoască mărimea efortului depus, exprimat în kgm şicoeficientul de utilizare a energiei din hrană, prin lucrul mecanic util (33%).

Pe baza cercetărilor efectuate s-a stabilit că 1 U.N. (ovăz) furnizeazăenergia necesară unui lucru mecanic util, egal cu 320 de mii kgm.Cunoscând aceste elemente, se poate stabili mărimea suplimentului de hrană(în U.N.) ce se va administra animalelor.

De exemplu, pentru un animal care execută o muncă echivalentă cu2 .560.000 kgm, va trebui să I se asigure un supliment de 8 U.N. (2.560.000: 320.000=8).

La caii de muncă, se consideră necesar ca supliment, următoarelecantităţi: 2-4 U.N. pentru munci uşoare, 5-6 U.N. pentru munci mijlocii şi 7-9 U.N. pentru munci grele.

177

Cerinţele de proteină, la animalele de muncă, sunt apreciate la 65-70g P.D./U.N., iar cele de săruri minerale sunt de 5 g Ca, 4 g P şi 5-6 gNaCl/100 kg greutate vie.

Cerinţele de vitamine sunt asemănătoare cu cele pentru asigurareafuncţiilor vitale, cu excepţia vitaminelor din complexul B, faţă de carenecesarul este mai mare.

Necesarul de apă pentru caii de muncă este de 2-3 l/kg S.U., iarpentru boii de muncă de 4-5 l/kg S.U., administrarea ei făcându-se înconformitate cu normele tehnologice.

G. Necesarul de hrană pentru animalele producătoare de lânăPentru producţia de lână cerinţele de hrană sunt dependente de

calitatea lânii obţinute, precum şi de gradul de utilizare a hranei în producţiade lână, care în medie este de 50 %.

Cerinţele de energie se apreciază pe baza caloricităţii lânii (1 g lână= 4,1 Kcal) şi coeficientul de utilizare a energiei de hrană (50 %). În mediecerinţele energetice ale animalelor producătoare de lână (inclusiv celepentru funcţiile vitale) sunt de 1,3 U.N./100 kg greutate vie.

Cerinţele de proteină sunt de 75 g P.D./1 U.N., iar necesarul desăruri minerale de 5-6 g Ca şi 3-4 g P/U.N.

Dintre vitamine, o importanţă mai mare asupra producţiei de lână oau vitaminele A şi B, care pot favoriza creşterea producţiei. Carenţa învitamina A produce, de regulă, căderea lânii.

H. Necesarul de hrană pentru producţia de ouăOul conţine toate substanţele necesare organismului fiind un aliment

complet. Prin producţia de ouă organismul păsării sintetizează şi furnizeazăpe baza componentelor sanguine cantităţi mari de substanţe care echivaleazăcu de 5-6 ori greutatea ei corporală.

La păsări consumul de hrană pentru întreţinerea funcţiilor vitale estemai ridicat datorită metabolismului mai intens, a mobilităţii şi intensităţii decreştere sporite, a temperaturii corpului mai ridicată şi a suprafeţei corporalemai mari pe unitatea de masă. Acesta este însă compensat de valorificareasuperioară a hranei atât în producţia de ouă cât şi în producţia de carne.

La păsări necesarul energetic pentru asigurarea funcţiilor vitale(exprimat în T.S.N.D./kg greutate vie) este de 20-25 g la găini, 25 g la raţeşi gâşte şi 30 g la curci, iar necesarul proteic este apreciat în medie (global)la 2,5 g P.D./kg greutate vie.

Peste necesarul pentru asigurarea funcţiilor vitale trebuie administratşi un supliment de hrană pentru producţia de ouă.

În ceea ce priveşte compoziţia chimică, oul normal de găină conţineîn medie: 66 % apă, 13 % albumină, 10,5 % grăsime şi 10,5 % substanţeminerale. Prin hrana administrată, se pot modifica proporţiile între diferitelecomponente, ca atare, şi însuşirile organoleptice ale oului.

Cerinţele energetice pentru producţia de ouă (la găini) se exprimăprin caloricitatea a 100 g masă ou proaspăt (inclusiv coaja) şi care este de172 Kcal, iar energia din hrană este valorificată pentru producţia de ouă, înproporţie de 45 %.

De exemplu, dacă o găină produce într-o lună, un număr de 24 ouă,procentul de ouat va fi de 80 % (100 x 24: 30 = 80), cu greutatea medie aoului de 60 g, înseamnă că va produce zilnic 48 g masă ou (80 x 60 : 100 =48). Cunoscându-se cu 100 g masă ou are o caloricitate de 172 Kcal, pentru

178

care sunt necesare 382 Kcal (45 % coeficient de utilizare), rezultă cănecesarul zilnic de energie, pentru producţia de 24 ouă va fi de 48 x 32 : 100= 183,4 Kcal, ceea ce echivalează cu 50 g TSND (1 g TSND = 3,65 Kcal,deci 183,4 : 3,65 = 50,2).

Faţă de aceste cerinţe, la tineretul în creşte se va adăuga unsupliment de 30 %, iar la găinile adulte în perioada de năpârlire, 10 %.

Cerinţele de proteină pentru formarea unui ou sunt de 10-12 g P.D.,la care se adaugă câte 2,5 g P.D./kg greutate vie.

Nivelul proteic este considerat optim când reprezintă 15-16 % dinS.U. a raţiei, de valoare biologică ridicată (20-25 % din totalul proteinei săfie de origine animală), conţinând următorii aminoacizi: lizina, valina,metionina, arginina, cistina şi leucina.

Cerinţele de săruri minerale sunt determinate de compoziţia oului, încare substanţele minerale reprezintă 10 %, iar o pasăre elimină pentrufiecare ou 6 g substanţe minerale. Din totalul substanţelor minerale din ou,80 % este reprezentat de calciu.

În acelaşi timp, gradul de utilizare al substanţelor minerale este de30- 50 %, fiind condiţionat de prezenţa vitaminei D în hrană şi de raportulCa/P, ce trebuie să fie de 2,3-2,6:1, pentru păsările adulte şi de 1,3-2,4:1,pentru tineretul aviar.

Normele de Ca şi P pentru păsările ouătoare prevăd ca necesar de 2-2,5 Ca şi 0,6-1 % P din S.U. a raţiei.

Mărimea necesarului vitaminic (raportat la 100 g amestecconcentrate) este de 800-1000 U.I. vitamina A, 80-100 U.I. vitamina D şi130-160 mg vitamina B. Vitaminele se asigură prin premixul ce se includeîn furajul combinat.

5.3.2.2. Tehnica alimentaţiei normate.Pentru a putea asigura cea mai raţională utilizare şi valorificare a

furajelor, în fiecare fermă zootehnică este necesar să se asigure o bazăfurajeră echilibrată, atât sub raport sortimental, cât şi cantitativ şi calitativ.Pentru stabilirea sortimentelor şi cantităţilor de furaje cuprinse în bazafurajeră, trebuie să se cunoască raţiile de hrană ce se vor administra înperioada de stabulaţie (185 zile) şi în perioada de păşunat (180 zile), lafiecare specie şi categorie de animale.

Raţia reprezintă cantitatea de furaje folosită în hrana unui animal,timp de 24 ore, pentru satisfacerea (cantitativă şi calitativă) cerinţelor salede substanţe nutritive.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o raţie se referă, îngeneral, la faptul că ea trebuie să fie completă, săţioasă, gustoasă, sănătoasăşi economică.

Tehnica alcătuirii raţiilor cuprinde următoarele operaţiuni:" Întocmirea unui formular special pentru lucru;" Stabilirea normei de hrană, pentru specia şi categoria respectivă

de animale, folosindu-se tabelele normative;" Înscrierea în formular a nutreţurilor indicate pentru specia şi

categoria de animale respectivă;" Stabilirea cantităţilor de furaje (în kg) înscrise în raţie;" Calcularea valorii nutritive a raţiei (cantitatea de furaj x valoarea

nutritivă exprimată la 1 kg furaj);" Verificarea raţiei, prin confruntarea valorii nutritive totale a

furajelor introduse în raţie, cu cea stabilită prin normă.

179

Tipuri de alimentaţieÎn practica zootehnică tipul de alimentaţie este dat de nutreţurile ce

formează baza raţiei, şi pot fi:# Tipul suculent, în care furajele suculente deţin cel puţin 50-60 %

din valoarea nutritivă a raţiei. Se foloseşte îndeosebi pentruraţiile vacilor de lapte;

# Tipul uscat, în care predomină furajele fibroase şi grosiere, iarcele suculente se găsesc în proporţie de cel mult 10 %. Esteindicat pentru animalele de muncă;

# Tipul voluminos, în care nutreţurile de volum (fibroase, grosiere,suculente) se administrează în cantităţi foarte mari (90-100 %),iar concentratele în cantităţi mici sau chiar lipsesc. Se foloseşte laanimalele adulte puse la îngrăşat (în special taurine), în primaparte a îngrăşării;

# Tipul concentrat, în care furajele concentrate se dau în cantităţide 90-100 %, iar cele voluminoase în cantităţi reduse. Seutilizează pentru alcătuirea raţiilor la porci şi păsări;

# Tipul lactat, bazat pe folosirea aproape exclusivă a laptelui sau aînlocuitorilor de lapte, este specific tineretului sugar din toatespeciile, până la înţărcare.

Modul de administrare a hranei se poate face individual lareproducătorii masculi (cu excepţia berbecilor), la scroafele cu purcei şi laanimalele recordiste, precum şi pe grupe omogene, alcătuite pe bazagreutăţii corporale, categoriei de vârstă, stării fiziologice şi a niveluluiproductiv.

Administrarea hranei se realizează, de regulă, în 3 tainuri laanimalele adulte, în 4-6 tainuri la tineretul înţărcat şi la discreţie (ad libitum)la tineretul sugar, păsări şi animalele din complexele industriale deîngrăşare.

Observa-./0 Pentru a putea asigura cea mai raţională utilizare şivalorificare a furajelor, în fiecare fermă zootehnică este necesar să seasigure o bază furajeră echilibrată, atât sub raport sortimental, cât şicantitativ şi calitativ. Raţia reprezintă cantitatea de furaje folosită în hranaunui animal, timp de 24 ore, pentru satisfacerea (cantitativă şi calitativă)cerinţelor sale de substanţe nutritive. Modul de administrare a hranei sepoate face individual la reproducătorii masculi (cu excepţia berbecilor), lascroafele cu purcei şi la animalele recordiste, precum şi pe grupe omogene,alcătuite pe baza greutăţii corporale, categoriei de vârstă, stării fiziologice şia nivelului productiv.

TEST DE EVALUARE

1. Ce se în!#lege prin furaje sau nutre!0*"$(%$%&"'%(#?RăspunsSunt considerate furaje sau nutreţuri toate produsele de origine vegetală,animală, minerală şi de sinteză care, folosite în hrana animalelor,determină asigurarea funcţiilor vitale şi punerea în valoare a potenţialuluiproductiv al acestora

2. Clasifica!"$*#40*4#()*$60*%7#*#$20.ă originea lor ?Răspuns

180

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Enumera!" furajele grosiere folosite în hrana animalelor,:a. Vrejii de leguminoase;b. Fânul de lucernă;c. Paiele de cereale;d. Silozul de porumb;e. Cocenii de porumb.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Prepararea furajelor suculente de iarnă se realizează prin :spălare,

tocare, opărire sau fierbere şi dezgheţare:a. Spălare;b. Melasare;c Tocare.;d. Saramurare;e. Opărire.O O O O O

REZUMATUL TEMEI

Metabolismul bazal reprezintă consumul minim de energie utilizatăde organism pentru respiraţie, circulaţia sângelui şi reacţiile biochimice încondiţii de post, repaus şi neutralitate termică. Se exprimă în kcal/kg corp în24 de ore. Condiţiile impuse de metabolismul bazal nu sunt compatibile cuviaţa, deoarece animalele de fermă realizează activităţi consumatoare deenergie: digestie, termoreglare, mişcări voluntare. De aceea, în nutriţiaanimală se foloseşte valoarea "metabolismului de întreţinere" care se obţineprin multiplicarea metabolismului bazal cu un coeficient supraunitar, înfuncţie de specie (1,6-1,9).

Cantitatea de hrană necesară animalelor numai pentru menţinereafuncţiilor vitale, fără a da o anumită producţie, mai este denumită impropriunecesar sau raţie de întreţinere.

Necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiilor vitale la animale esteinfluenţat de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt: greutateaşi suprafaţa corporală, specia, rasa, tipul fiziologic, individualitatea, vârsta,starea de întreţinere, condiţiile de mediu, condiţiile de exploatare şi îngrijire.

Astfel, în funcţie de greutatea corporală şi suprafaţa corpului, s-aconstatat că animalele cu talie mică au o suprafaţă corporală, raportată launitatea de greutate, mai mare decât animalele cu talie mare şi decinecesarul de hrană va fi mai mare.

181

În funcţie de specie s-a constatat că, cabalinele au cerinţe mairidicate faţă de hrană, decât taurinele.

În ceea ce priveşte rasa, necesarul de hrană este în strânsăconcordanţă cu tipul constituţional căruia îi aparţin animalele. Astfel,cabalinele din rasă uşoară au un necesar mai mare decât cele din raselegrele.Animalele ce aparţin tipului fiziologic respirator au un necesar mai ridicatpentru hrană, decât cele de tip digestiv.

182

TEST FINAL I

1. . Preciza!"#$%&'#(")*&'#+&,ătoarele specii fac parte din clasa mamifere:a. Sus domesticus;b. Meleagris domestica;c. Bos taurus;d. Bombix mori;e. Capra hircus.

2 Precizaţi care din următoarele elemente constituie caractere fiziologice despecie:

a. Particularităţile metabolice;b. Culoarea pielii ;c. Fecunditatea ;d. Formatul corporal ;e. Particularităţile serologice

3. După aptitudinea productivă, rasele de animale se pot clasifica în:a. rase de lapte;b. rase autohtone;c. rase de carne-grăsime;d. rase semiprecoce;e. rase autohtone.

4. Precizaţi care din următoarele elemente constituie caractere morfologicede rasă:

a. Greutatea corporală;b. Constituţia ;c. Talia sau înălţimea;d. Precocitatea ;e. Coada.

5. Criza de aclimatizare se manifesta prin următoarele semne:a. azoospermie sau aspermie la masculi;b. creşterea părului;c. tulburări gastro-intestinale;d. precocitate ridicată;e. diminuarea producţiei.

6. Precizaţi care din următoarele elemente constituie semnele cele maifrecvente ale degenerării biologice:

a. gigantismul;b. Constituţia ;c. embrionalismul;d. Precocitatea ;e. capul mopsiform

7. . În funcţie de gradul de dezvoltare corporală, se deosebesc:a. Rase de viteză ;b. Rase elipometrice;c. Rase eumetrice;d. Rase tardive;e. Rase hipermetrice

8. Precizaţi criteriile folosite pentru aprecierea regiunilor corporale:a. Bolile;b. Produc!""-'.c. Aplomburile;d. Vârsta ;

183

e. Frumuseţea9. Indicati care sunt tipurile de constitu!"'#(/&"*'#-%#%)",%-':

a. Fină;b. Debilă;c. Robust - compactă;d. Robust - afînată;e. Grosolană.

10. Precizaţi tipurile de temperament la nimale:a. Mezosensibil;b. Timpuriu;c. Hipersensibil;d. Precoce;e. Limfatic

11. Indicati care sunt factorii care influen!'%0ă produc!"%# ")("1"(+%-ă decarne la animale:

a. Greutatea;b. Vârsta;c. Randamentul la tăiere;d. Constitu!"%;e. Gradul de îngră�are.

12. Enumera!" factorii externi care condiţionează exteriorizarea productieide lapte la animale,:

a. Mulsul;b. Specia;c. Alimenta!"%.d. Rasa;e. Adăparea

13. Func!"%#')(/$&")ă a ovarului la mamifere constă în secre!"%#2/&,/)"-/&:a. Foliculină;b. Prolan;c. Testosteron;d. Progesteron;e. Relaxina.

14. Enumera!" căile genitale masculela mamifere,:a. Epididimele;b. Epiteliu germinativ;c. Canalul ejaculator;d. Ovula;e. Uretra

15. Enumera!" avantajele însămân!ărilor artificiale la mamifere,:a. Se reduce numărul de masculi folosiţi la reproducţie;b. Cresc numărul de fătări pe femelă;c. permite testarea masculilor după descendenţi, ;d. Se măre�te prolificitatea;e. Se folosesc la maxim reproducătorii masculi cei mai valoroşi

16. Enumera!"#/3'&%!"+)"-'#4)5ămân!ărilor artificiale la animale:a. Monta;b. Recoltarea materialului seminal;c. Controlul gesta!"'";d. Diluarea materialului seminal;e. Conservarea materialului seminal.

17. Enumera!"#5*%(""-'#6ătării normale la animale:

184

a. Angajarea fătului;b. Contracţiile uterine;c. Eliminarea învelitorilor fetale,;d. Tonusul uterin;e. Contracţiile abdominale .

18. . Enumera!" etapele premergătoare fătării la animale la mamifere,:a. Turgescenţa glandei mamare;b. Cre�terea produc!"'"#('#-%3*'.c. Slăbirea ligamentelor coxale;d. Creşterea natalită!"".e Creşterea temperaturii corporale

19. . Enumera!" formele de selec!"'#-%#%)",%-'78a. Direc!"/)%-#&'9&'5"1ă;b. În tandem;c. Progresivă;d. Concomitentă;e. Stabilizatoare

20. . Enumera!" metodele de selec!"'#-%#%)",%-':a. Succesivă;b. Fenotipul descenden!"-/&;c. Progresivă;d. Masală;e. Fenotipul ascenden!"-/&

21. Care sunt metodele de determinare al gradul de consangvinizare alrudelor la animale:

a. Metoda greutăţii specifice;b. Metoda fenotipului descenden!"-/&;c Metoda generaţiilor libere.;d. Metoda removelor;e. Metoda fenotipului ascenden!"-/&.

22. Enumera!" gradele de consangvinitate la animale,:a. Apropiată;b. Liberă;c. Strânsă;d. Concomitentă;e. Îndepărtată.

23. . Care sunt formele cre�terii prin încruci�are la animale:a. Încruci:%&'%#('#&/*%!"';b. Încruci:%&'%#('#%;5/&;!"';c Metoda generaţiilor libere.;d. Metoda removelor;e. Încruci�area de infuzie.

24. Enumera!" hibrizii genului Equus la animale,:a. Bardoul;b. Măgarul;c. Catârul;d. Calul;e. Zebrilul.

25. Prepararea furajelor suculente de iarnă se realizează prin :spălare, tocare,opărire sau fierbere şi dezgheţare:

a. Spălare;

185

b. Melasare;c Tocare.;d. Saramurare;e. Opărire

26. Enumera!" vitaminele liposolubile,:a. Vit.A;b. Vit. C;c. Vit D;d. Vit. B;e. Vit.K.

27. Stomacul la animalele poligastrice este alcătuit din compartimentele,:a. Foios;b. Colon;c. Rumen;d. Duoden;e. Cheag.

28. Enumera!" furajele grosiere folosite în hrana animalelor,:a. Vrejii de leguminoase;b. Fânul de lucernă;c. Paiele de cereale;d. Silozul de porumb;e. Cocenii de porumb

29. Digestia chimică intestinală este datorată :a. Bilei;b. Sucului enteric;c Insulinei.;d. Sucului pancreatic;e. Salivei

30. Enumăra!"#$%*'9/&""-'#('#%,")/%$"0"#'5')!"%-"8a. Triptofan;b. Valina;c Cistina;d. Acidul glutamic;e. Lizina.

189

PARTEA A-II-A

ZOOTEHNIE II

190

191

TEMA 1

CRE�TEREA BOVINELOR

Unităţi de învăţare:Biologia bovinelor, rase, însuşirile morfo-fiziologice ,de producţie �ireproducţia la bovine.Exploatarea taurinelor pentru producţia de lapte.Exploatarea taurinelor pentru producţia de carne.Obiectivele temei :- identificarea raselor de taurine ;- cunoaşterea caracterelor morfologice �i fiziologice ale raselor de

taurine ;- cunoa�terea tehnologiilor de cre�tere a vacilor de lapte;- cunoa�terea tehnologiilor de cre�tere a vacilor de carne.Timpul alocat temei: 8 ore

Bibliografie recomandată:-Colă,M.,2009- Zootehnie specială, vol.I, taurine. Editura

Universitaria, Craiova.-Dinu, I. şi colab., 1981 – Probleme speciale de ameliorare şi

exploatare a suinelor. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.-Găvan, C., 1999 – Recomandări privind utilizarea unor resurse

furajere în hrana porcinelor. Editura Universitaria. Craiova.-Pop, A. şi colab., 1983 – Creşterea ovinelor şi caprinelor. Editura

Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.-Stoica, I., 1997 – Nutriţia şi alimentaţia animalelor. Editura Coral

Sanivet. Bucureşti.-Stelian, D. şi colab., 1997 – Creşterea vacilor pentru lapte. Editura

Ceres. Bucureşti.

1.1 BIOLOGIA BOVINELOR, RASE, ÎNSU�IRI MORFO-FIZIOLOGICE, DE PRODUC!"#$%"$&#'&()*+!", LA BOVINE

Bovinele, din punct de vedere sistematic, fac parte din:- încrengătura Chordata care cuprinde animale celomate, cu simetrie

bilaterală, schelet elastic medio-dorsal, situat deasupra tubului digestiv, iarsistemul nervos central situat sub tubul digestiv şi constituit dintr-un tublongitudinal, cu cavitate care se dilată anterior, reproducţia sexuată, cuexcepţia urocordatelor;

- subîncrengătura Vertebrata, adică animalele au coloană vertebrală,tegumentul alcătuit din epidermă şi derm, pluristratificat şi ţesut conjunctiv,prezintă sistem nervos dorsal, prevăzut cu măduvă şi encefal, nervi cranienişi spinali, ficat mare, dimorfism sexual pronunţat, sânge colorat în roşudatorită hemoglobinei şi glande endocrine foarte diferite;

- clasa Mammalia, femelele nasc pui vii care se hrănesc cu laptelematern, animalele se deplasează prin locomoţie terestră, pielea are un stratcornos, fiind prevăzută cu multe glande şi acoperită cu păr, cutia cranianăeste voluminoasă, cu doi condili occipitali, inima este compartimentată,aparatul respirator şi cordul sunt separate de aparatul digestiv printr-odiafragmă musculară;

192

- subclasa Eutheria, animalele prezintă fătul legat de mamă prinintermediul placentei;

- supraordinul Ungulata, degetele sunt acoperite de unghii;- ordinul Artiodactyla sau Paricopitate, animalele prezintă 2 degete

acoperite de ongloane, axul membrelor trece între degetele 3 şi 4;- subordinul Ruminanţia, animalele au digestia precedată de

rumegare şi cu regim de hrană vegetarian, erbivor;- suprafamilia Tauroidae, animale rumegătoare la care coarnele se

inseră în partea superioară a craniului, fiind goale pe dinăuntru, caninii şiincisivii superiori nu există;

- familia Bovidae sau Cavicorne, animale cu coarne spongioaseformate din cepi osoşi, îmbrăcate în teci cornoase, necaduce, cu excepţiavitelor Kouri, la care acestea sunt flotante.

Bovinele fac legătura cu subfamilia Caprovine prin Ovibos, iar cuAntilopinele prin Bubalus depressiocornis. În cadrul familiei Bovine sedisting două genuri: Bubalus şi Bos.

Genul Bubalus (bivolii) sunt consideraţi, din punct de vederefilogenetic, cele mai vechi bovine. Astăzi ei se întâlnesc atât sub formăsălbatică, cât şi domestică.

Genul Bos cuprinde 4 subgenuri: Bos bison (bizonii), Bos bibos(bibovinele), Bos Poephagus (yacii) şi Bos taurus (taurinele).

1.1.1. Clasificarea raselor de taurine.

Existenţa a peste 1000 de rase de taurine a impus prezentareaacestora pe baza anumitor criterii şi anume: ţara de formare, origine,aptitudinea productivă, gradul de ameliorare, dezvoltarea corporală, zonageografică, culoare şi importanţa economică.

După ţara de formare rasele de taurine se împart în rase autohtone(Sură de stepă, , Roşie dobrogeană, Bălţata românească, etc.) şi raseimportate (Friză, Schwyz, Jersey, etc.).

După origine rasele pot fi împărţite în rase de tip primigen (Sură destepă) şi rase de tip brachycer (Schwyz).

În funcţie de aptitudinea productivă, rasele de taurine se împart înrase de lapte (Friză, Brună americană, Roşie daneză, etc.), rase de carne(Hereford, Charolaise, Santa Gertrudis, Aberdeen Angus) şi rase mixte(Simmental, Schwyz, Pinzgau, Red Polled).

Rasele de taurine se clasifică în funcţie de gradul de ameliorare îndouă categorii: rase ameliorate (Friză,, Bălţată cu negru,. Pinzgau deTransilvania) şi rase neameliorate (Sură de stepă, Mocăniţa).

După dezvoltarea corporală rasele pot fi împărţite în : rasehipermetrice (Simmental, Charolaise, etc.), eumetrice (Pinzgau, Brună,etc.)şi hipometrice (Mocăniţa, Jersey, etc.)

După zona geografică întâlnim: rase de şes (Sura de stepă, Friza, etc.)şi rase de munte (Mocăniţa, Jersey, etc.)

În funcţie de culoare întâlnim rase de culoare roşie (Roşia daneză,Angler, etc.), negre (Aberdeen Angus), brune (Schwyz, Brună americană,s.a.), galbene (Blonde d’Aquitaine şi diverşi metişi), bălţate cu negru(Bălţată cu negru românească, Friza, etc.), bălţate cu galben (Bălţataromânească, Simmental, s.a.), bălţate cu roşu (Pinzgau, Ayrshire, Fleckvieh,etc.).

Rase locale neameliorate.

193

Rasa Sură de stepă.Această rasă s-a format sub influenţa exclusivă a condiţiilor de

mediu, provenind din strămoşul sălbatic Bos taurus primigenius, iarcrescătorul a contribuit foarte puţin .

Sura de stepă a reprezentat în prima jumătate a secolului al XIX-leaspecia de taurine preponderentă, dar odată cu pătrunderea pe teritoriul ţăriinoastre a raselor ameliorate străine, aceasta a fost absorbită, astfel încât ariaei de răspândire s-a restrâns foarte mult. În prezent, se găseşte sub formă demetişi cu un grad de absorbţie diferit, sporadic în judeţele din estulMoldovei şi în Dobrogea (Delta Dunării), efectivele fiind în continuăscădere.

După răspândirea rasei în diferite zone ale ţării, s-au format şi auevoluat următoarele varietăţi: moldovenească, transilvăneană, dobrogeană,ialomiţeană.

Varietatea moldovenească este considerată cea mai valoroasăvarietate a rasei, având în trecut şi cea mai mare răspândire, pe întreagasuprafaţă a Moldovei.

Culoarea acestei rase este sură cu diferite nuanţe mai închise sau maideschise pe anumite regiuni corporale, pigmentaţia fiind mai intensă pe cap,gât, membre şi flancuri. Părul este scurt vara, lung şi des pe timp de iarnă.La naştere viţeii au culoarea gălbuie-roşcată, iar după prima năpârlire, careare loc la vârsta de 3 luni, iau culoarea caracteristică rasei. Rasa areconstituţie robustă, uşor grosolană compactă şi un temperament vioi.

Taurinele din rasa Sură de stepă aparţin tipului morfologic detracţiune, boii moldoveneşti fiind renumiţi prin capacitatea lor ridicată laefort, fapt care a făcut ca această varietate să depăşească aria ei derăspândire şi să se extindă şi în Muntenia şi Oltenia. Greutatea corporalăvariază între 250 şi 500 kg, iar talia vacilor este cuprinsă între 118 şi 134 cm.Formatul corporal este dreptunghiular (120-125 %), masivitate redusă,profiluri longilinii şi făptură zveltă. Are capul mare cu regiunea feţeialungită (indicele cefalic de 33,3 %) şi profil fronto-nazal drept. Coarnelesunt lungi (40-75 cm), groase (perimetrul la bază fiind de 12-20 cm), înformă de liră, culoarea închisă negru la vârf şi alb murdar spre bază.

Gâtul este lung şi îmbrăcat în muşchi, relativ bine prins de trunchi şicu salbă dezvoltată.

Trunchiul este scurt, îngust, cu trenul anterior dezvoltat, liniasuperioară sinuoasă şi oblică antero-posterior, grebănul este bine evidenţiat,spinarea şi şalele lungi, crupa lungă, strâmtă şi ascuţită în partea posterioară,iar şoldurile evidenţiate. Pieptul este relativ bine dezvoltat însă cu lărgimeaşi adâncimea toracelui mică. Abdomenul voluminos şi un uger slabdezvoltat şi păros. Membrele sunt lungi şi puternice, cu ongloane dure,rezistente şi de culoare neagră.

Are aptitudini universale: tracţiune, lapte-carne. Durata lactaţiei estescurtă (7-8 luni), producţia de lapte variază între 800-1500 kg, cu 4,1-4,6 %grăsime.

Producţia de carne este relativ mică de 500 g/zi, carcasele reduse şiun randament la sacrificare de 45-50 %. Consumul specific de hrană estemare (1,8 U.N./ kg lapte şi peste 11 UNC/kg spor).

Longevitatea rasei Sură de stepă este ridicată, vacile fiind exploatatepână la vârsta de 12-14 ani şi chiar mai mult.

194

A fost considerată ca foarte bine adaptată la condiţiile mai puţinfavorabile de creştere, valorificând bine furajele grosiere şi fiind foarterezistentă la diferite boli, dar cu capacitate de producţie redusă, motiv pentrucare a fost supusă acţiunii de ameliorare prin încrucişarea cu alte rase maiproductive.

Tot în cadrul varietăţii moldoveneşti, a fost descris tipul bucşan, careeste caracterizat prin talia mai mică, corpul mai larg, mai adânc şi maiarmonios, cu musculatura mai bine dezvoltată decât media varietăţii,culoarea sură mai închisă şi aptitudinile mai bune pentru producţia de carneşi mai slabe pentru lapte.

Varietatea transilvăneană a fost răspândită în Transilvania şi secaracteriza prin talie mai înaltă decât celelalte varietăţi, coarnele foarte lungi,culoarea de o nuanţă mai deschisă, mai înaltă pe picioare, iar ca aptitudini,acestea erau inferioare la producţia de carne şi de lapte, dar mai bune pentrutracţiune. A fost supusă încrucişării de absorbţie cu rasa Simmental, în urmacăreia a rezultat rasa Bălţată românească.

Varietatea dobrogeană , pe cale de dispariţie, are o dezvoltarecorporală mai mică, talia 115-120 cm şi o greutate de 280-300 kg. Aparticipat în mare măsură la formarea taurinelor Roşii dobrogene.

Varietatea ialomiţeană este caracterizată prin conformaţieintermediară între varietăţile moldovenească şi transilvăneană, din care s-aformat, a fost răspândită mai mult în Muntenia şi Oltenia, stând la bazaformării actualelor taurine din aceste zone.

Rasa sură de stepă este pe cale de dispariţie sub formă pură, motivpentru care se impune conservarea fondului genetic al rasei datoritărezistenţei la boli şi intemperii.

Rasa de munte (Mocăniţa)Asupra originii vacilor de munte s-a susţinut atât părerea că provin

din tipul primigenius cât şi provenienţa din tipul brachyceros, iar pe bazacercetărilor făcute pe cranii s-a ajuns la concluzia că se apropie mai mult detipul craniologic primigen, iar deosebirile apărute se datorează condiţiilorspecifice de munte.

Această rasă a fost răspândită în zona muntoasă a CarpaţilorRăsăriteni şi Meridionali, fiind supusă încrucişărilor de absorbţie cu rasaBrună, în vederea ameliorării. În prezent este pe cale de dispariţie, se maigăsesc exemplare izolate doar în localităţile de munte din judeţele Gorj,Argeş, Buzău, etc.

Conformaţia şi constituţia corporală a acestei rase relevă un corparmonios, cu o bună dezvoltare a scheletului axial şi periferic, formatulcorporal fiind dreptunghiular, cu trunchi larg, adânc şi bine îmbrăcat înmuşchi. Linia superioară a trunchiului este orizontală, dreaptă şi largă, crupamusculoasă, lungă şi de formă aproape pătrată, iar adâncimea toracicăapreciabilă (53-55 % din talie). Culoarea este, în general, bălţată cu galbende diferite nuanţe, de la galben-deschis până la roşu, însă capul, faţainferioară a trunchiului şi părţile inferioare ale membrelor sunt întotdeaunaalbe. Temperamentul este vioi, constituţia robustă şi conformaţiacorespunzătoare tipului morfologic mixt de producţie. Are aptitudiniproductive universale pentru tracţiune, lapte şi carne. Vacile realizează oproducţie bună de lapte comparativ cu dezvoltarea lor corporală 1000-1500kg lapte pe lactaţie, cu 4,2-4,5 % grăsime şi o lactaţie, în medie, de 8 luni. Înproducţia de carne se comportă slab, întrucât dezvoltarea corporală este

195

mică, energia de creştere a tineretului scăzută, iar randamentul la sacrificareeste de aproximativ 45 %.

Este o rasă puţin pretenţioasă la hrană şi îngrijire, are o longevitatemare de 14-16 ani, se poate creşte în adăposturi sumare, iar hrana oconstituie nutreţul verde de pe păşunile montane pe timp de vară şi fân,frunze de copaci, pe timp de iarnă.

Importanţa acestei rase constă în faptul că a participat la formarearasei Brună de Maramureş, dar pe viitor nu se mai prevede creşterea în rasăcurată.

Rase locale ameliorate

Rase specializate pentru lapte.

Rasa Bălţată cu negru românească. Deşi rasa Friză a pătruns în ţaranoastră încă de la sfârşitul secolului trecut, importuri organizate s-au făcutîncepând cu anul 1960, atât de juninci şi tauri, cât şi de material seminalcongelat. Primele importuri (1960-1964) de juninci s-au făcut din Canada,Anglia, Polonia şi Danemarca, intensificându-se în perioada 1967-1978, dinDanemarca, Olanda, Germania şi Rusia. Astfel, s-au importat 54453 juninci,care au participat pe linie maternă cu 50 % la formarea Bălţatei cu negruromânească (21 % Friză olandeză, 20 % Friză daneză, 5,3 % Ostfriză dinR.F. Germania, 3 % Ostfriză din R.D. Germană, 0,47 % Friză sovietică şi0,03 % Friză israeliană). Taurii au pătruns în România atât prin import deanimale 126 capete, cu precădere din Danemarca şi Olanda, cât şi prinmaterial seminal congelat 135.820 doze, în special din Olanda (43.187 doze),Suedia (22.336 doze) şi S.U.A. (17.201 doze).

Materialul biologic importat s-a reprodus în rasă curată şi totodată s-a folosit la încrucişări de absorbţie timp de 4-5 generaţii cu rasele localeameliorate (Roşie dobrogeană, Brună, Bălţată românească şi, mai micămăsură, cu Pinzgau). Din aceste încrucişări s-a obţinut o populaţie care are ostructură genetică proprie şi evoluţie proprie, manifestă tendinţa de izolarereproductivă şi este bine adaptată condiţiilor locale.

În prezent, materialul biologic aparţinând rasei Bălţată cu negruromânească păstrează o asemănare genetică de 8 % cu rasele substituite şi92 % cu rasele participante la încrucişările de absorbţie.

Populaţia a fost omologată ca rasă în anul 1987 sub denumireaBălţată cu negru românească . În anul 2005, totalul vacilor de rasă Bălţatăcu negru românească înscrise în controlul oficial al producţiei a fost de48.630 de capete, iar tauri 50 de capete.

Efectivul populaţiei Bălţată cu negru a fost în 1981 de 1.250.000capete, din care matca 707.000 capete, reprezentând 23 % din matcanaţională. După anul 1989 efectivul a scăzut considerabil până în anul 2001după care s-a înregistrat o uşoară creştere.

Aria de răspândire este mare, ocupând, în principal, zona de câmpiedin sud-estul ţării (Constanţa, Tulcea, Brăila, Ialomiţa, Călăraşi, Teleorman)şi zonele mai joase şi colinare din Moldova (Iaşi, Vaslui, Galaţi) precum şiîn judeţele Olt, Dolj şi Mehedinţi.

Efectivul actual reprezintă aproximativ 35 % din efectivul total detaurine din ţara noastră.

Bălţata cu negru românească are caractere morfologice ce seîncadrează în cele specifice Frizei europene, dar prezintă o mare

196

variabilitate datorită provenienţei diferite a materialului importat şi alcondiţiilor de creştere şi ameliorare.

Dezvoltarea corporală este eumetrică, vacile adulte au, în medie,talia de 127,2 cm şi o greutate de 550 kg. Taurinele aparţinând acestei raseau o înfăţişare zveltă, uscăţivă iar privit din profil, formatul corporal seînscrie într-un trapez cu baza mare orientată la nivelul trenului posterior.Constituţia este fin compactă şi temperamentul vioi. Capul este relativ larg,cu regiunea feţei lungă şi subţire, profilul este drept, exceptând regiuneafrunţii care, datorită arcadelor orbitale bine dezvoltate imprimă o formăconcavă.

Gâtul este mijlociu de lung şi potrivit de îmbrăcat în muşchi.Trunchiul este lung şi profund cu linia spinării dreaptă. Toracele este binedescins în partea anterioară şi larg în partea posterioară, continuându-se cuun abdomen voluminos şi bine dezvoltat. pereţii laterali ai cutiei toracicesunt formaţi din coaste potrivit arcuite, cu spaţii intercostale largi şi cu oorientare pronunţată spre înapoi. Regiunea şalelor este dreaptă, solidă şilargă, continuându-se cu o crupă orizontală, dreaptă, de formă pătrată.Membrele sunt de structură compactă, puternice şi mijlociu de lungi. Pieleaeste de grosime mijlocie, fină, elastică şi uşor detaşabilă. Ugerul este binedezvoltat, bine prins, extinzându-se mult înainte spre abdomen şi spre înapoi.Are formă globuloasă, sfârcuri potrivit de lungi, simetrice şi bine depărtate,defectele ugerului fiind mai puţin evidente decât la restul raselor autohtone.Culoarea robei este bălţată alb cu negru, petele negre şi albe avândrăspândire variabilă pe trunchi.

Bălţata cu negru românească prezintă însuşiri productive apropiatede cele ale Frizei europene. Nivelul productiv al populaţiei active este de3740 kg lapte cu 3,8 % grăsime, respectiv 142 kg grăsime pură. Producţiamedie în fermele de elită a fost de 4263 kg lapte cu 161,8 kg grăsime. Înfermele fruntaşe, producţia de lapte a ajuns la peste 5000 kg.

Această rasă prezintă aptitudini bune pentru mulsul mecanic, vitezade muls fiind între 1,37-2,68 kg/minut, indicele mamar de 45 &. Are oprecocitate productivă bună, vacile realizează la lactaţia I-a 81 % din lactaţiamaximă.

În ceea ce priveşte producţia de carne rasa Bălţată cu negruromânească manifestă aptitudini bune. Tineretul îngrăşat intensiv realizeazăun spor mediu zilnic de circa 900 g, cu un consum specific de aproximativ7,46 UNC, iar la îngrăşarea semiintensivă de 750 g cu un consum specificde 7,7-8,5 UNC la un kg spor în greutate. Randamentul la tăiere este de53,2-55,6 %. Calităţile organoleptice ale cărnii sunt inferioare raselorBălţată românească şi Brună.

Rasa aceasta se pretează la exploatarea intensiv-industrială, atâtpentru producţia de lapte cât şi de carne. Solicită însă condiţiicorespunzătoare de creştere şi exploatare.

În perspectivă, Bălţata cu negru românească va fi principalulfurnizor de lapte din ţara noastră. Direcţia de ameliorare este pentruproducţia de lapte, respectiv în ponderea caracterelor economice laptelereprezintă 90 % iar 10 % se alocă persistenţei lactaţiei, uşurinţei la fătare şifertilităţii.

Obiectivele principale de ameliorare vizează o talie de 133-135 cm,greutatea corporală 650 kg, ameliorarea potenţialului productiv pentru laptela peste 6000 kg pe lactaţie, reducerea consumului specific şi îmbunătăţireaaptitudinilor pentru mulsul mecanic.

197

În acest scop se va practica sistemul de ameliorare în rasă curată, câtşi încrucişări cu rase de tip Friză.

Taurinele roşii dobrogene. Au rezultat în urma încrucişărilornesistematice dintre rasa Sură de stepă, varietatea dobrogeană şi unele raseRoşii importate (Roşie de stepă, Angler, Roşia daneză, etc.), prezentându-sesub forma metişilor de generaţii diferite, cu ereditate neconsolidată.Încrucişarea s-a făcut în două etape: în prima, rasa Sură de stepă s-aîncrucişat cu Angler, Roşie de stepă şi Roşie poloneză, iar în a doua etapă,cu rasele Roşie daneză, Roşie estoniană şi Roşie brună letonă. A fostconsiderată ca o populaţie de taurine specializate în direcţia producţiei delapte şi adaptate la condiţiile mediului de stepă, fiind crescută în Dobrogeaşi judeţele limitrofe din Muntenia. Astăzi, această populaţie de taurine adispărut, fiind substituită de rasa Bălţată cu negru românească.

Caracteristica principală a acestei populaţii este culoarea roşie denuanţă variabilă, cu pete mici albe pe abdomen, uger sau chiar pe cap;conformaţia corporală de tipul taurinelor specializate pentru producţia delapte, cu musculatura slab dezvoltată, trunchiul îngust, crupa strâmtă şitoracele lung, abdomenul voluminos, ugerul bine dezvoltat, membrelesubţiri şi cu defecte; temperamentul vioi .

Taurinele aparţinând acestei populaţii au talia de 123-128 cm, iargreutatea de 380-450 kg, însuşiri care le încadrează în categoria taurinelorde talie mijlocie şi de greutate mică. În condiţii bune de creştere şiexploatare poate ajunge la 480-550 kg. Greutatea viţeilor la naştere este de27 kg, la 6 luni 135 kg şi la un an 230 kg, având sporul de creştere destul demic. Datorită greutăţii corporale mici, slabei dezvoltări a musculaturii şirandamentul la sacrificare redus (sub 50 %), această populaţie nu acorespuns cerinţelor pentru producţia de carne.

Aptitudinile pentru producţia de lapte sunt mulţumitoare, datorităcantităţii de 2000-3000 kg pe lactaţie normală, cu procent de grăsime de 3,7% şi 90-100 kg grăsime totală. S-au înregistrat recorduri zilnice de peste 30kg, iar pe lactaţia normală aproape 7000 kg.

Din datele prezentate rezultă că taurinele roşii dobrogene prezintăcalităţi incontestabile, ca: producţii ridicate de lapte în condiţii foarte bunede hrănire şi îngrijire, valorifică bine furajele în producţia de lapte, suntrezistente şi bine adaptate condiţiilor de stepă din ţara noastră.

Defectele rasei sunt însă mai numeroase decât calităţile, şi anume:dezvoltare corporală mică, precocitate nesatisfăcătoare (în medie, primafătare are loc la 30-31 luni), defecte de conformaţie (torace strâmt), deaplomb, musculatura slab dezvoltată, ceea ce determină şi aptitudinilenesatisfăcătoare pentru producţia de lapte.

Datorită aptitudinii mai slabe în producţia de carne şi mai ales înrezistenţa mai redusă la leucoză, aceste taurine nu sunt zonate în perspectivă.Ele vor fi ameliorate prin încrucişare, utilizându-se încrucişarea de absorbţiecu rasa Friză.

Rase de taurine mixte.

Rasa Bălţată românească. Este o rasă autohtonă ameliorată, care arezultat în urma încrucişărilor de absorbţie a taurinelor Sură de stepă,varietatea transilvăneană, mai puţin cea moldovenească, cu tauri din rasaSimmental. Primele importuri de taurine Simmental s-au făcut în anul 1860

198

din Austria în Bucovine, zona Rădăuţi, iar importul masiv s-a făcut dinElveţia după anul 1882, în Banat.

Fondatorul rasei a fost taurul Benz 10, făcându-se importuri din liniataurului Bez 10 şi alte linii valoroase: Ideal, Roland, Kurd, etc.

S-a folosit încrucişarea de absorbţie, selecţia, potrivirea perechilor şiameliorarea în rasă curată. După 1962 au fost importate animale din tulpinaSimmental şi anume rasele Fleckvieh din Austria şi Germania. Rasa a fostrecunoscută în anul 1959, primind denumirea de Bălţată românească şiaparţine raselor de tip Simmental .

Este răspândită în toată Transilvania, exceptând partea nord-vestică aMaramureşului, ocupat de rasa Brună, zona munţilor Apuseni şi sud-vestulTransilvaniei, ocupat de rasa Pinzgau de Transilvania. În nordul Moldovei,se creşte în partea de est a judeţului Suceava şi în judeţul Botoşani. Esterăspândită şi în alte judeţe, îndeosebi în jurul centrelor populate. Eaformează împreună cu metişii aproximativ 37 % din efectivul total detaurine din ţara noastră.

Este o rasă mixtă carne-lapte, fiind asemănătoare ca aspect exteriorşi însuşiri cu rasa Simmental, de care se deosebeşte totuşi prin unelecaractere esenţiale. Capul este potrivit de lung (30-31 %) şi larg, cu frunteaplană şi arcadele orbitale puţin conturate. Linia dintre coarne este convexă,prelungită cu, coarne de culoare galbenă, mijlociu de lungi în formă decoroană. Gâtul este şi el mijlociu de lung cu marginea superioară dreaptă şibine îmbrăcat în muşchi. Trunchiul este lung, bine proporţionat, cu liniasuperioară dreaptă şi orizontală, uneori oblică postero-anterior. Spinarea şişalele sunt relativ scurte, crupa lungă şi largă, de formă pătrată şi moderatîmbrăcată în muşchi. Obişnuit, este orientată antero-posterior, iar coada susprinsă. Ugerul este mare, voluminos, de formă globuloasă, acoperit cu pielesubţire şi fină, cu păr scurt şi rar. Membrele sunt lungi şi puternice,ongloanele de culoare deschisă, puţin rezistente şi cu textură slabă. Pieleaeste relativ groasă, densă şi elastică, formând pe obraji şi feţele laterale alegâtului numeroase cute. Întotdeauna capul, membrele şi smocul cozii suntalbe, iar vulva şi botul de culoare roz. Are trei tipuri ecologice:

! hipermetrică – Banat, cu talia de 138-140 cm şi 600-650 kg lavaci;

! eumetrică – zona Mediaşului cu talia de 134-136 cm şi greutateade 550-600 kg la vaci;

! hipometrică – zona Moldovei-Bucovina cu talia 130-133 cm şi530-550 kg greutatea la vaci.

Culoarea robei este bălţată cu galben, zonele pigmentate având ogamă largă de nuanţe, de la galben la galben-arămiu sau chiar roşu vişiniu.Comparativ cu rasa Simmental, rasa Bălţată românească are greutateacorporală mai redusă, cu dimensiunile de lungime, lărgime şi mai ales deadâncime mai mici.

Rasă semiprecoce, realizează maturitatea deplină la 4 – 4 ½ ani,vârsta primei fătări este la 33 de luni, greutatea viţeilor la naştere este de38-45 kg, în funcţie de sex. La vârsta de 3 luni viţeii ajung la 105-110 kg, la6 luni 170-180 kg, la 12 luni 310-340 kg, iar la 18 luni 400-450 kg viţeleleşi 540-560 kg tăuraşii. Longevitatea productivă este, în medie, de 5-6 ani.

Mamele de tauri în număr de 400 capete au realizat 6500 kg lapte cu240 kg grăsime la o greutate corporală de 640 kg şi talia de 135 cm.Manifestă aptitudini slabe pentru mulsul mecanic (1,3 kg/minut), indicelemamar fiind de 42-43 %.

199

Calităţile rasei sunt: precocitatea mare în procesul de creşteremanifestată prin greutate mare la 10-12 luni, producţii bune de lapte şi decarne în condiţii optime de hrănire şi întreţinere, o constituţie robustă şi oconformaţie armonioasă.

Printre defectele care se întâlnesc la această rasă menţionăm:greutatea nesatisfăcătoare în zonele cu condiţii de hrănire mai puţincorespunzătoare în perioada de creştere, cum sunt nordul Moldovei şi unelezone de munte din Transilvania, precocitatea productivă estenesatisfăcătoare, prima fătare având loc la vârsta de 33 luni, iar la lactaţia I-a vacile produc doar 62 % din producţia la lactaţia maximă, care se obţine lalactaţia a V-a - – VI-a; consumul specific este ridicat 7,5 UNC/kg carne şi1,17-1,4 UNL/kg lapte.

Programul de ameliorare al taurinelor prevede extinderea acestei raseşi ameliorarea ei în tip mixt carne-lapte cu o greutate de 680-700 kg, talia de138 cm, 60 % însuşiri de carne, 35 % însuşiri de lapte şi 5 % fitness. Deasemenea, se doreşte îmbunătăţirea însuşirilor pentru mulsul mecanic.

Rasa Brună. Este o rasă autohtonă formată prin încrucişarea deabsorbţie între rasele Sură de stepă şi Mocăniţa cu taurinele de tip Schwyz,care au fost aduse în Maramureş începând cu anul 1881. Atunci s-au adustauri şi vaci Algau din Germania, iar după 1900 din rasa Schwyz din Elveţia.În 1906-1908 s-au importat tauri şi vaci Schwyz la tamazlâcul Runcu deunde s-au distribuit tauri în regiunea subcarpatică a Munteniei.

Din cauza crizei economice din perioada 1929-1930 şi a celui de-aldoilea război mondial, efectivele de taurine din rasa Brună au scăzutsimţitor încât, între anii 1948-1949 au fost importaţi 119 tauri de reproducţieşi 700 juninci de către fostele I.A.S.-uri din Maramureş, iar de aici o partedin tauri au fost distribuiţi în unele judeţe din zona Subcarpatică aMunteniei şi Moldovei.. În nordul Munteniei, vacile de rasă Schwyz au fostaduse în anii 1900-1910 din Germania. În localitatea Mălini, din Moldova,în anul 1907 se aduc taurine de tip Brună. Începând din anul 1976 s-au adusdoze de material seminal congelat din S.U.A., Elveţia şi Austria.

În prezent rasa Brună este răspândită în partea nord-estică a judeţuluiMaramureş, în jurul oaselor Sighet şi Vişeu şi în zona subcarpatică aMunteniei, Olteniei şi Moldovei. A fost omologată ca rasă în anul 1959 .

Această rasă aparţine tipului morfoproductiv de lapte-carne, având odezvoltare eumetrică: talia oscilează între 124-128 cm, iar greutatea între400-550 kg la vaci şi 700-850 kg la tauri. Prezintă o conformaţie corporalăarmonioasă: capul este scurt şi larg, cu aspectele tipului craniologicbrachicer, uscăţiv şi foarte expresiv, cu arcade orbitale proeminente. Frunteaeste largă şi aproape egală ca lungime cu regiunea feţei, care spre bot seîngustează. La multe exemplare, capul poate prezenta lărgimi mai reduse înfuncţie de zona geografică şi de taurinele autohtone care au stat la bazaformării acestei rase. Gâtul este potrivit de lung şi gros, îmbrăcat în muşchi.Linia superioară a trunchiului este dreaptă, uşor ascendentă de la grebăn lacrupă. Regiunile superioare sunt bine dezvoltate în lărgime, totuşi mai puţinîmbrăcate în muşchi decât la Schwyz. Crupa este lungă şi largă, pătrată, suntfrecvente totuşi exemplarele cu crupa mai puţin largă la ischii şi cusacrumul evident, caracter moştenit de la Sura de stepă. Toracele este adâncşi lung, uneori încins, abdomenul voluminos, ugerul bine prins, globulos,bine dezvoltat, cu structură glandulară. Membrele sunt scurte şi puternice, se

200

întâlnesc frecvent jarete deschise şi chişiţe scurte. Animale au constituţierobust-compactă sau robust-fină, temperament vioi şi caracterul blând.

Sunt animale semiprecoce cu vârsta primei fătări la 32 de luni, înschimb au o bună longevitate productivă şi se adaptează uşor la condiţiile demediu.

Culoarea robei este brună-cenuşie de diferite nuanţe, variind de labrun argintiu la brun închis, aproape negru. Culoarea are întotdeauna nuanţădeschisă în jurul botului şi o dungă mai deschisă pe linia superioară atrunchiului. Coarnele sunt bicolore.

În ceea ce priveşte producţia de lapte putem spune că aceasta variazăîn limite destul de largi, în funcţie de nivelul de ameliorare şi condiţiile decreştere, fiind în medie de 3500 kg cu 3,9 % grăsime. Potenţialul productiveste de peste 5000 kg pe lactaţie normală.

Economicitatea producţiei de lapte este bună, consumul de hranăfiind de 1,22 UNL/kg lapte, indicele de lapte este de 1:6 – 1:7, iar viteza deeliberare a laptelui 1,3 l/minut.

Activitatea de reproducţie este relativ satisfăcătoare. Tăuraşii seintroduc la reproducţie la vârsta de 18-20 luni, iar viţelele, după 21 luni,realizând prima gestaţie în medie la 24 luni. Durata de folosire a vacilor estede 9,1 ani, iar a taurilor de 6,3 ani. Intervalul între fătări este, în medie de440 zile, înregistrând o mare variabilitate de la mai puţin de 400 zile pânăaproape de 500 zile. Indicele de fertilitate este de 76-82 %. Greutatea lanaştere a viţeilor este de 38 kg.

Rasa Brună are aptitudini bune pentru carne, pretându-se la îngrăşareîn toate sistemele: intensiv, semiintensiv şi extensiv. În sistemul deîngrăşare intensiv, la vârsta de un an tineretul mascul atinge greutatea de365 kg, realizând un spor mediu zilnic de 900-950 g; în sistemulsemiintensiv ajunge la 350 kg la vârsta de 419 zile, având un spor de circa700 g iar în sistemul extensiv pe păşune şi fără adaos de concentrate sporuleste de 500-600 g. Randamentul la sacrificare este de 52-54 % la animaleleadulte şi 54-58 % la tineretul îngrăşat intensiv. Carnea în carcasă este de 75% cu 18 % oase. Însuşirile tehnologice şi organoleptice sunt favorabile, darinferioare celor specifice rasei Bălţată românească (culoare mai închisă,grosimea fibrei musculare mai mare, gradul de marmorare al cărnii maislab).

Din cele prezentate mai sus rezultă că rasa Brună are o serie decalităţi, şi anume: este precoce, tineretul în condiţii bune de hrănire şiîntreţinere dă sporuri mari. Comparativ cu Bălţata românească, rasa Brunăeste mai precoce (prima fătare având loc la 24 luni), are un consum mairedus la 1 kg spor de creştere şi la 1 litru lapte, dă mai mult lapte la 100 kggreutate vie şi este mai rezistentă.

Rasa Pinzgau de Transilvania. Această rasă s-a format pe bazaîncrucişării de absorbţie a taurinelor de tip Mocăniţă şi în mai mică măsurărasa Sură de stepă cu rasa Pinzgau din Austria. Primele importuri s-au făcutîn Bucovine, din Austria, în anul 1860 la ferma Şcolii de Agricultură dinRădăuţi. S-au continuat importurile de vaci şi tauri, dezvoltându-secrescătoriile de stat de la Şcoala de Agricultură din Rădăuţi, precum şi ceaînfiinţată pe lângă herghelia Rădăuţi. Produşii obţinuţi au acţionat în zonăprin staţiunile de montă, permiţând răspândirea rasei Pinzgau.

În Transilvania, rasa Pinzgau s-a adus în anul 1884 din Ungaria (34de vaci şi 2 tauri), constituindu-se matca iniţială de prăsilă de la ferma

201

Beclean (Făgăraş). Apoi s-au făcut importuri la Mediaş, Braşov (la Bod s-auadus în 1905 animale din Salzburg). Treptat rasa Pinzgau a pătruns înregiunile Sibiu, cu centru de creştere la Cisnădie, Hunedoara şi MunţiiApuseni. S-a răspândit cu precădere în zone cu populaţie mai săracă, cucondiţii de creştere mai puţin favorabile şi la altitudini mai mari, contribuindla desfăşurarea procesului de transformare a raselor naturale. Procesul detransformare al raselor locale a continuat, desăvârşindu-se această rasă carea fost recunoscută oficial sub denumirea de Pinzgau de Transilvania, în anul1959.

A evoluat descendent, astfel că în 1937 reprezenta 5 % din efectiv iarîn 1995 doar 1,35 %. După această dată începe să crească numeric, înprezent având o pondere de 2 % împreună cu metişii. Se creşte în trei zone:nordul Moldovei (Câmpulung, Vatra Dornei, Rădăuţi), Munţii Apuseni(Alba Iulia, Cluj, Bihor, Hunedoara) şi sud-vestul Transilvaniei (Haţeg,Sibiu, Braşov).

Rasa Pinzgau de Transilvania se caracterizează printr-o conformaţieşi dezvoltare corporală variabilă datorită materialului local care a participatla încrucişare şi condiţiilor diferite de creştere din zonele unde esterăspândită (mai dezvoltate sunt animalele din sudul Transilvaniei, mai puţindezvoltate cele din munţii Apuseni şi intermediare cele din Bucovina).Prezintă o dezvoltare corporală hipo-eumetrică: talia la vaci 123-132 cm şigreutatea corporală 450-550 kg, iar la tauri talia este de134-139 cm iargreutatea corporală de 650-700 kg. Capul este relativ mare, încărcat; gâtulscurt, gros şi adânc cu salba dezvoltată. Trunchiul este relativ scurt (118-120%), adânc cu linia superioară concavă, crupa ridicată, lungă, strâmtă maiales la ischii şi oblică, toracele adânc, strâmt înapoia spetelor, abdomenulvoluminos şi ugerul mare, cărnos, cu mameloane lungi şi groase şi nu sepretează la mulsul mecanic. Membrele sunt scurte, solide, cu unghiirezistente şi aplomburi mai puţin corecte (coate de vacă şi panardisme).Pielea este groasă şi pigmentată, iar părul este des şi uniform. Culoarea esteroşie, cu o dungă albă pe spinare, şale, crupă, fese, coadă, abdomen,mergând până la capul pieptului, uneori apar brăţări complete sauincomplete în jurul antebraţului şi gambei. Botul şi pleoapele sunt roz-roşietice, iar vârful coarnelor are culoarea cafenie, brun-roşcată .

Rasa Pinzgau de Transilvania este o rasă cu aptitudini universale(lapte, carne, tracţiune), puţin precoce, longevivă, cu constituţie robustă,sănătate bună, temperament vioi, putere mare de adaptare, rezistenţă sporităla boli şi intemperii, în special la temperaturi extreme şi la boli afrigore.

Producţia de lapte pe lactaţie este mai mică decât la celelalte raselocale ameliorate, şi anume 2000-2500 kg cu 3,8-3,9 % grăsime. În fermelede selecţie producţia medie depăşeşte 3000 kg (la Staţiunea ExperimentalăSuceava producţia a fost de 3200 kg, cu 3,7 % grăsime).

Procesul de creştere la tineretul de reproducţie este moderat. Astfel,la naştere viţeii au 34-36 kg, tineretul la 12 luni 250-300 kg şi la 18 luni320- 420 kg. Sporul de creştere la masculi este de 770 g/zi, iar la femelede 600 g/zi. Rasa manifestă o mare capacitate de valorificare a nutreţurilorgrosiere şi se îngraşă foarte bine pe păşune, fără concentrate. Randamentulla tăiere variază în funcţie de vârstă şi starea de îngrăşare între 45-54 %.Carnea este de bună calitate.

Printre defectele rasei menţionăm: producţie de laptenesatisfăcătoare, capacitate productivă limitată, greutate corporală mică,

202

precocitate productivă redusă, prima fătare având loc la 32-33 luni,economicitate productivă nesatisfăcătoare.

Datorită capacităţii limitate de producţie, această rasă nu mai esteprevăzută în planul de zonare al raselor de taurine. Dar, ţinând seama deadaptabilitatea ei pentru zonele montane, de rezistenţa la intemperii şi boli,precum şi de rezervele potenţiale productive pe care le are, se impunepăstrarea acestui rezervor biologic important. Se va urmări sporirea maseicorporale (500-550 kg) şi ridicarea nivelului productiv (3500 kg lapte cu 4,1% grăsime şi 440 kg greutate vie în cazul tineretului îngrăşat semiintensiv şivalorificat la 24 de luni). În acest scop, este necesar să se asigure cel puţin ofermă de elită care să producă materialul necesar pentru reproducţie.

Rase de taurine importate.

Rase de lapte.

Rasa Friză olandeză. Această rasă este originară din provincia Friziade est (Olanda), caracterizată printr-un cadru natural şi social-economicfavorabil creşterii taurinelor: câmpie, sol fertil, climat oceanic, reţea bogatăhidrografică, vegetaţie abundentă, poziţie geografică avantajoasă foartebună pentru comerţ, popor priceput, harnic şi bun crescător de animale.Olanda este considerată ţara vacilor de lapte şi a brânzeturilor.

Este o rasă veche, formată în Delta Rinului odată cu staţionareatriburilor germane care au adus cu ele vite originare de pe ţărmul MăriiNordului. S-a format prin încrucişarea taurinelor mici brahicere cu taurinemari de tip primigenius. Până în secolul al XVIII-lea bovinele erauheterogene sub raportul dezvoltării, conformaţiei, culorii (negre, roşii,galbene, bălţate) şi cu producţii mici. În acest secol s-a restrânsheterogenitatea menţionată consecutiv unei grave epizootii, rezistând celmai bine taurinele bălţate cu negru.

Cererile mari de lapte şi produse lactate au determinat orientareaameliorării în direcţia unei producţii de lapte ridicate. În secolul al XIX-leas-a practicat o selecţie exagerată după culoare (care de altfel s-a menţinutpână spre mijlocul secolului al XX-lea), ca şi după conformaţia tipică delapte, ceea ce a condus la obţinerea unor animale bune producătoare de lapte,dar debile şi sensibile la intemperii şi boli, în special la tuberculoză. În acestcontext, în secolul al XX-lea s-a realizat o reorientare a ameliorării îndirecţia obţinerii unor animale productive, dar mai corpolente şi mairezistente.. Herdbook-ul rasei a fost deschis în anul 1874, respectiv în anul1882 s-au înfiinţat registrele genealogice separate pentru cele trei varietăţide culoare iar în anul 1899 s-a introdus controlul producţiei de lapte.

Rasa s-a răspândit în Olanda, dar mai ales în zona de câmpie dinprovincia Frizia, reprezentată de populaţia Bălţată negru cu alb, în zoneledin est şi sud-est pe văile râurilor Meusse-Rhin-Issel, Bălţata roşu cu alb(MRI)şi neagră cu cap alb (Gröningen), răspândită în zona de nord, în juruloraşului cu acelaşi nume şi în vestul oraşelor Utrecht şi Amsterdam. ÎnOlanda efectivul de Friză este de aproximativ 1.700.000 capete din care1.300.000 capete sunt cuprinse în controlul oficial al producţiei.

Este rasa cea mai răspândită şi importantă din lume pentru producţiade lapte, întâlnindu-se în toate continentele şi în majoritatea ţărilor lumii.Astfel, în afară de ţările europene s-a răspândit în America (S.U.A., Canada,Argentina, Brazilia, Chile, etc.), în Asia (Israel, India, Indonezia, Pakistan,

203

Sri Lanka, s.a.), în Africa (Africa de sud, Zair, Tanzania, etc.) şi Oceania(Australia şi Noua Zeelandă).

În ţara noastră rasa a fost importată masiv începând cu anul 1960 dindiferite ţări (Danemarca, Olanda, Anglia, Germania, Canada, Polonia) şi s-afolosit la formarea rasei Bălţată cu negru românească, respectiv laameliorarea populaţiilor autohtone.

Rasa Friză se caracterizează prin tip morfologic de lapte, profilcorporal trapezoidal, longiliniu, dezvoltare eumetrică (talia la vaci este înmedie de 135 cm, iar greutatea corporală de 650 kg). Conformaţiacorporală este armonioasă. Capul este fin, feminin, cu elementepredominante brahicere, relativ alungit, faţa lungă şi îngustă, cu orbiteproeminente, ochi mari şi expresivi, urechi subţiri şi coarne mici.. Gâtul estebine conturat, relativ lung şi subţire, cu profil superior drept şi cu salba slabdezvoltată. Trunchiul este lung şi se lărgeşte şi adânceşte treptat spre trenulposterior, având linia superioară dreaptă şi orizontală, crupa largă şi lungă,toracele profund şi adânc, abdomenul spaţios şi bine dezvoltat. Ugerul estefoarte, bine prins, simetric, glandular, cu arborizaţii vasculare foarteevidente şi cu numeroase rezerve ale laptelui, mameloanele sunt normaldezvoltate simetrice, perpendiculare pe uger şi bine distanţate. Membrelesunt relativ scurte, uscăţive, potrivite ca lungime, puternice, cu aplomburicorecte şi ongloane rezistente .

Pielea este subţire, moale, elastică, detaşabilă, formând numeroasepliuri pe laturile capului şi gâtului. Părul este scurt, neted şi lucios. Culoarearobei este bălţată negru cu alb (cap negru cu stea în frunte, gât şi trunchinegre, cu brâuri albe în dreptul grebănului şi înaintea crupei, cu abdomenul,ugerul şi membrele de la genunchi şi jaret în jos, albe), mucoasele, vârfulcoarnelor şi ongloanele sunt pigmentate.

În ceea ce priveşte producţia de lapte se poate afirma că această rasăare aptitudini remarcabile. Nivelul productiv al rasei este de peste 8400 kg,cu producţii individuale frecvente, la vacile adulte, de 9000-12000 kg lapteDin anul 1905 şi până în prezent, conţinutul de grăsime a crescut de la 3,17la 4,4 %. Are aptitudini foarte bune pentru mulsul mecanic cu viteza deeliberare a laptelui de 2,5-2,6 kg/minut, simetria funcţională 45-46 % şiconsumă 0,8-0,9 UNL/kg lapte.

Precocitatea de reproducţie şi a producţiei de lapte sunt foarte bune;prima fătare are loc la mai puţin de 28 de luni, iar producţia maximă serealizează la lactaţia a III-a, iar la lactaţia I-a dă peste 80 % din producţiamaximă.

Longevitatea productivă, exprimată în lactaţii este mijlocie darproducţia pe viaţa productivă este ridicată.

În condiţii bune de exploatare realizează indici de reproducţienormali; exploatată abuziv, prin forţaj şi în condiţii de hrănire şi întreţineredeficitare se manifestă tulburări de reproducţie, creşte intervalul dintre fătărişi sterilitatea funcţională.

Are aptitudine bună şi în ceea ce priveşte producţia de carne. Însistemul de îngrăşare intensivă tineretul realizează sporuri medii zilnice decirca 900 g cu un consum de 6,7 UNC/kg spor iar la vârsta de 16 luni atingegreutatea de 480 kg. Randamentul la tăiere este de 54-56 %, furnizând ocarcasă relativ mare şi cu o pondere a cărnii de 70 % şi a oaselor de 15 %.Carnea are însuşiri fizice şi organoleptice bune, fiind cea mai apreciată dingrupa raselor de lapte. Se pretează, în special, la sistemul de exploatareintensivă.

204

Rasa Friză olandeză este pretenţioasă la condiţiile de exploatare şinecesită o raţie echilibrată, cu nutreţuri de volum de calitate bună şiconcentrate bogate în proteine. Condiţiile necorespunzătoare de exploataredetermină o scădere imediată a producţiei de lapte.

De menţionat că rasa a participat direct sau indirect la formarea apeste 40 de rase, cu genofondul mai mult sau mai puţin specific.

Rasa Jersey. Este cunoscută în toată lumea ca rasă de lapte cu celmai ridicat procent de grăsime al laptelui, fiind numită şi rasă "de unt". S-aformat în insula cu acelaşi nume din Anglia, situată în Canalul Mânecii la14 mile depărtare de coasta franceză. Insula are un climat temperat şi umed,aflat sub influenţa Gulfstreamului, (care favorizează o vegetaţie bogată şiaproape permanentă păşuni exuberante şi cu o durată de 9-10 luni pe an). Îşiare originea în taurinele locale brahicere, care au suferit influenţa taurinelordin Normandia şi Bretania. Din această zonă s-a răspândit pe toatecontinentele, fiind folosită la încrucişări de infuzie, pentru ridicareaprocentului de grăsime din lapte la rasele care au un procent scăzut .

Rasa Jersey are o dezvoltare corporală mică (hipometrică) avândtalia de 120-125 cm şi greutatea corporală de 350-450 kg. Conformaţiacorporală este caracteristică raselor specializate în producţia de lapte, adică:capul mic, uscăţiv, foarte expresiv, gâtul este lung, subţire, cu profilulsuperior uşor concav şi salba slab dezvoltată. Trunchiul este trapezoidal,crupa unghiuloasă, pieptul este strâmt, toracele plat, profund, abdomenulvoluminos în raport cu greutatea animalului, iar linia superioară este dreaptă.Ugerul este mare, pătrat, bine prins, simetric, cu aptitudini bune pentrumulsul mecanic.

Membrele sunt subţiri, uscăţive, dar cu aplomburi corecte. Pieleaeste fină, densă, elastică, uşor detaşabilă, cu numeroase pliuri pe gât şi cap.Părul este subţire, scurt, neted şi lucios. Culoarea robei este brun-gălbuiespre cenuşiu sau căpriorie, în jurul botului prezintă un inel de culoaredeschisă, botul, ongloanele, vârful coarnelor şi smocul cozii sunt negre .

Această rasă se caracterizează printr-o constituţie fină, temperamentvioi, precocitate productivă, capacitate mare de adaptare, o fertilitate şilongevitate ridicate şi o sănătate bună. Prima fătare are loc la vârsta de 24-26 luni.

Producţia de lapte pe lactaţie este de 5000 kg în ţara de origine cu5,5 -6,0 % grăsime şi 300 kg grăsime pură. În S.U.A. există populaţii cupeste 6500 kg lapte şi 6,58 % grăsime, iar în Danemarca producţia a fost depeste 5900 kg lapte cu 5,98 % grăsime.

Rase mixte.Rasa Simmental. Rasa s-a format în condiţiile pedoclimatice din Elveţia,cantonul Berna, de pe valea râurilor Simmen şi Sarire, din taurinele localepalustre brahicere, care au fost încrucişate cu taurine anglosaxone, aduse deburgunzi în secolul al V-lea şi cu taurine primigene, care au fost introdusede popoarele germanice. Între timp au fost aduse în Elveţia şi taurinefranconiene, austriece, etc. Această populaţie mozaicată sub raportuldezvoltării corporale, a conformaţiei, culorii şi aptitudinilor a stat la bazaformării rasei Simmental, în secolul al XVIII-lea..Rasa Simmental s-aformat şi a evoluat într-un mediu favorabile, cu climat temperat-continental,

205

vegetaţie bogată, păşuni de calitate bună, condiţii de mediu artificial extremde bune. registrul genealogic al rasei a luat fiinţă în 1891. Din anul 1965 s-apracticat încrucişarea cu rasele Montbeliarde, Bălţată germană şi Bălţatăaustriacă, iar din anul 1967 s-a încrucişat cu Red Holstein.

Este răspândită în jumătatea vestică a Elveţiei unde reprezintă 50 % dinefectivul total de taurine. Este răspândită în aproape toate ţările europene:Germania, Austria, Ungaria, Cehia, Rusia, Slovacia, România, etc.).Aceasta este o rasă mixtă, de carne-lapte. se caracterizează prin dezvoltarecorporală hipermetrică, având talia de 138 cm, iar greutatea corporală de700 kg la vaci şi 1000 kg la tauri. Are o conformaţie armonioasă cu capulcare, cu coarne mijlociu dezvoltate, ochi mari şi blânzi. Gâtul este potrivitde lung şi suficient de musculos.

Trunchiul este larg, lung şi adânc, profil corporal aproape dreptunghiular.Spinarea, şalele, crupa sunt lungi, largi, orizontale şi bine îmbrăcate înmusculatură, abdomenul suficient de dezvoltat, ugerul este mare, bine prins,cu structură glandulară, mameloane potrivit de mari (se întâlnesc frecventcazuri cu sferturile asimetric dezvoltate), pretându-se mulsului mecanic.Membrele sunt groase, puternice şi cu aplomburi corecte. Pielea este groasă,elastică, depigmentată. Părul este scurt, mai des şi neted – vara, şi mai lungşi ondulat – iarna. Roba prezintă culoarea bălţată alb cu galben de diferitenuanţe (galben deschis până la roşcat), cu delimitări nete între zone şi cuextremităţile albe (capul, membrele, treimea inferioară a cozii, abdomenul şiugerul), botul este roz.

Are constituţie robustă, sănătate puternică, temperament liniştit şicaracter blând. De asemenea are vitalitate pronunţată, mare capacitate deasimilare şi digestivă, longevitate şi fertilitate bună în funcţie de factoriiambientali. Se adaptează bine la climatul temperat, la regimul de hranăbogat, valorifică bine păşunile şi reziduurile industriale. Durata medie deexploatare este de 6 ani.

În producţia de lapte, rasa Simmental se comportă bine, realizândproducţii medii de peste 7200 kg cu 4,0-4,2 & grăsime şi 3,4-3,5 % proteină.Prin încrucişarea cu Red Holstein s-au obţinut populaţii metise ce realizeazăproducţii de peste 7600 kg lapte/lactaţie, iar indicele de lapte are valoarea1:7.

În ceea ce priveşte producţia de carne este una din cele mai bune rasedin lume. Tineretul taurin poate realiza sporuri medii zilnice 700-800 g lapăşune şi peste 1200 g la îngrăşarea intensivă. Taurinele adulte pot realizasporuri de 1500-200 kg/zi în cazul îngrăşării intensive. Randamentul lasacrificare este de 52-54 % la adulte şi 56-60 % la tineret. Carcasele au ogreutate de aproximativ 350 kg, cu pondere ridicată a cărnii de calitatea I şicu un indice de seu de 11,7 %. Dar, are o pondere mare a oaselor încarcasă (18-20 %), însă carnea are calităţi organoleptice excelente(marmorată, perselată, suculentă, gustoasă, cu palatabilitate ridicată şiculoare deschisă).

Se comportă bine la sistemul de exploatare intensiv în producţia decarne şi semiintensiv în producţia de lapte.

Precocitatea somatică a rasei Simmental este bună. La naştere viţeiiau o greutate de 40-45 kg, la vârsta de 6 luni ajung la 180-200 kg, iar la 12luni la 300-350 kg.

Rasa Bălţată austriacă sin. Fleckvieh, Austrian Spotted sauÖsterreichisches. S-a format prin încrucişarea taurinelor locale din centrul şi

206

estul ţării cu Simmental, care a fost introdus în 1830. Ulterior s-au practicatîncrucişări de infuzie cu rasa Hereford şi este asemănătoare la exterior cutulpina din care a rezultat. Are o pondere de 76 % în structura de rasă cu 1,9milioane capete şi 12 asociaţii cu peste 18 mii de ferme. Este o rasă mixtăde carne-lapte .

Se caracterizează printr-o dezvoltare corporală mai mică: talia 133cm, iar greutatea corporală este de 650 kg, făptură masivă. Culoarea robeieste bălţată alb cu roşu închis.

Manifestă aptitudini bune pentru lapte, realizând 6700 kg/lactaţie cu4,19 % grăsime şi 3,49 % proteină.

În ceea ce priveşte producţia de carne realizează performanţe foartebune datorită longevităţii şi productivităţii bune. Tineretul mascul realizeazăun spor mediu zilnic, la vârsta de un an, de 1100 g, iar randamentul lasacrificare este de 56 %.

Rasa Schwyz sin. Brună alpină. S-a format în Elveţia, cantonulSchwyz din taurinele locale brahicere încrucişate cu animale primigene, deprovenienţă celtico-germană şi italiană. Din cantonul Schwyz s-a răspânditîn partea estică, centrală şi meridională a Elveţiei. În general, cadrul naturalîn care s-a format diferă de cel al rasei Simmental prin altitudine mairidicată, relief pronunţat muntos, vegetaţie mai sărăcăcioasă şi climă maiaspră. Crescătorii elveţieni au urmărit obţinerea unor animale productive, îndirecţia producţiei de lapte. Ameliorarea s-a realizat în a doua jumătate asecolului al XVIII-lea, iar perfecţionarea în secolele XIX şi XX. În acestscop s-a folosit selecţia riguroasă după aptitudinile de lapte şi de carne,creşterea în rasă curată şi structurarea în linii şi familii. Treptat rasa apătruns în Italia şi Austria iar în secolul al XIX-lea a fost exportată în Franţa,Cehoslovacia, Spania, America şi Africa.

Deşi are calităţi excepţionale, în ultima perioadă se fac încrucişări curasa Brown Swiss în vederea creşterii producţiei de lapte .

Rasa Schwyz se încadrează în tipul morfologic mixt, de lapte-carne.Prezintă o conformaţie armonioasă, dezvoltare corporală eumetrică (talia132 cm la vaci şi 145 cm la tauri, greutatea corporală este de 570-620 kg lavaci şi 1000 kg la tauri). Capul este scurt, larg, expresiv, de tip brahicer, cucoarne scurte şi ochi mari. Gâtul este mijlociu dezvoltat şi cu profilulsuperior drept.

Trunchiul este larg, lung şi adânc, cu format dreptunghiular cutendinţă către formatul trapezoidal, lărgindu-se către trenul posterior. Crupaeste largă, lungă, orizontală şi musculoasă. Abdomenul este voluminos şiugerul mare, globulos, bine prins, cu sferturile simetric dezvoltate demărime mijlocie şi de formă cilindro-conică. Membrele sunt relativ scurte şinu prea groase, dar puternice, cu aplomburi corecte. Pielea este subţire,moale, elastică. Părul este scurt şi neted. Roba prezintă culoarea brună-uniformă, de diferite nuanţe ce variază de la cenuşiu deschis până la brunînchis, culoarea preferată fiind brun-şoricie. Culoarea este mai deschisă peabdomen, uger, feţele interne ale membrelor, linia superioară, precum şi lapărul din ureche, iar în jurul botului prezintă un inel alb. Coarnele suntbicolore (alb-mat la bază şi negre la vârf), ongloanele negre, iar botulalbăstrui-închis.

207

Se caracterizează prin temperament moderat vioi, constituţie finrobustă, vitalitate şi mobilitate mari, sănătate bună şi rezistenţă la boli, înspecial la tuberculoză. Are o mare adaptabilitate la condiţiile montane.

Se pretează la o gamă largă de sisteme şi modalităţi de exploatare.Utilizează cu eficienţă pajiştile, se întreţine uşor, valorifică resurselefurajere, aducând profituri mari crescătorilor. Are o longevitate productivăbună (8-10 ani) şi o precocitate mulţumitoare (prima fătare are loc la 30luni). Funcţia de reproducţie este bună, realizând 1,4 însămânţări/gestaţie,90-91 % fecunditate şi natalitate şi 365 de zile intervalul între fătări.

Principala aptitudini productivă este producţia de lapte, realizând omedie de 7400 kg cu 4,13 % grăsime şi 3,49 % proteină, care variază înfuncţie de zona de creştere.

În producţia de carne se comportă bine, însă nu atinge performanţelerasei Simmental. Se pretează bine la îngrăşarea intensivă şi semiintensivă.Astfel, tineretul taurin realizează sporuri medii zilnice, în cazul îngrăşăriiintensive, de 900-1000 g, având un randament la tăiere de 55-60 %.Animalele adulte au un randament la sacrificare de 52-54 %. Se obţincarcase mijlociu spre mare, un raport carne-oase bun, carnea este mai puţinsuculentă, marmorată, perselată şi de culoare mai închisă, comparativ cu cea Simmentalului. În ţara noastră, această rasă s-a importat, după anul 1880,în Maramureş şi în sudul ţării. Însă, importurile cele mai mari s-au făcutdupă 1945, din Elveţia şi Austria.

Ameliorarea rasei prevede creşterea producţiei de lapte la peste 7500kg/lactaţie, îmbunătăţirea aptitudinilor pentru mulsul mecanic, ridicareataliei şi greutăţii corporale. De aceea, se practică încrucişările cu rasa brunăamericană (Brown Swiss) care are o dezvoltare corporală hipermetrică şiproducţia cea mai mare de lapte din categoria raselor de tip Schwyz.

Rase importate specializate pentru carne.

Rasa Hereford. S-a format din taurinele locale roşii din comitatul cuacelaşi nume din Ţara Galilor, din vestul Angliei. Herdbookul rasei a fostdeschis în 1846. Această rasă s-a format într-o zonă de câmpie, cu văi fertile,cu păşuni bogate şi climat temperat oceanic, animalele fiind întreţinute lapăşune aproape tot timpul anului .

Pentru îmbunătăţirea aptitudinilor de carne s-a folosit şi infuzia curasele Aberdeen Angus şi Red Poll.

Cel mai mare număr de animale din această rasă se creşte în S.U.A.,Canada precum şi în Argentina şi alte ţări sud-americane.

Este o rasă cu tip morfologic de carne: profilul brevimorf,musculatură dezvoltată şi rotunjită. Talia la vaci este de 128 cm, iar la tauripoate ajunge până la 135 cm, iar greutatea corporală la vaci este de 600 kg,iar la tauri de peste 800 kg. Capul este scurt, larg, cu coarne relativ mari.Gâtul este scurt, gros, adânc, mai ales posterior şi cu salba mare. Trunchiuleste lung, larg, adânc, paralelipipedic, rotunjit, având spinarea şi şalele lungişi largi, crupa lungă, largă, musculoasă, pieptul foarte bine dezvoltat,toracele adânc şi larg cu coaste bine arcuite, abdomenul spaţios, ugerulmediu dezvoltat şi de calitate relativ bună. Membrele sunt scurte, groase,bine îmbrăcate în musculatură şi cu aplomburi largi. Pielea este groasă,moale şi elastică, iar părul fin, moale şi lucios.

Culoarea robei este bălţată roşu cu alb. Culoarea albă porneşte de lagrebăn, cuprinde marginea superioară a gâtului, capul, salba, pieptul,

208

abdomenul, ugerul, extremităţile membrelor şi smocul cozii. Coarnele,ongloanele şi vulva sunt de culoare roşietică, iar botul roz.

Rasa Hereford are constituţie robustă afânată, capacitate mare deadaptare la condiţiile de mediu, rezistentă la boli, în special la tuberculoză.Reprezintă rasa de carne cea mai rezistentă care se pretează la creştereaextensivă pe păşune, unde realizează sporuri de 700-800 g. Se pretează a fivalorificată pentru carne la toate vârstele, dar se impune corelarea sistemuluide îngrăşare cu vârsta, deoarece animalele hrănite abundent şi valorificatemai târziu au un indice de seu mai mare.

Tineretul îngrăşat ajunge la greutatea de 350-400 kg la vârsta de unan, iar la 18 luni depăşeşte 450 kg. De asemenea, animalele adulte îngrăşatepot atinge greutăţi de 1200.-1300 kg la tauri şi 100 kg la vaci. Randamentulla sacrificare este de 62-65 %, animalele furnizând o carcasă mijlocie spremare. Carnea este suculentă, marmorată, perselată, plăcută la gust, daruneori are seu mai mult.

Are precocitate bună (prima fătare are loc la 30 luni) şi vacile daucantităţi mici de lapte, nu se mulg, tot laptele fiind supt de viţei.

Herefordul se foloseşte ca rasă curată la încrucişare şi la formarea denoi rase şi populaţii bune de carne şi rezistente la intemperii.

În ţara noastră, rasa Hereford a fost importată din Canada în perioada1958-1961, fiind crescută în fermele Criş, Bruiu, Casimcea, Rahmanu,Cochirleni şi Clapodia. S-a folosit la încrucişări cu rasele locale (Sură destepă, Bălţată românească, Pinzgau, etc.) în vederea obţinerii de hibrizi cuaptitudini bune pentru îngrăşare.

Rasa Aberdenn Angus. S-a format în nord-estul Scoţiei în comitateleAngus şi Aberdeen prin încrucişarea raselor locale cu unele rase britanice(Galloway, Shorthorn, Ayrshire, Guernesey). A fost recunoscută ca rasă înanul 1835, iar herdbookul rasei a fost deschis în 1862.

De aici s-a răspândit în Marea Britanie, Franţa, Rusia, Germania,România, S.U.A., Canada, Argentina, Brazilia, Australia, Noua Zeelandă,Africa de Sud.

Se caracterizează prin talie mică (118 cm), iar greutatea corporalăla vaci este de 550-600 kg şi la tauri de 750-950 kg. Prezintă schelet axial şimusculaturi foarte dezvoltate, scheletul periferic redus, masivitatepronunţată. Capul este mic, scurt şi larg, fără coarne, cu creştet proeminent,ochi mari expresivi, urechi late şi ganaşe subdezvoltate. Gâtul este scurt,gros �i adânc posterior. Trunchiul este cilindric, lung, larg şi adânc, cu liniasuperioară dreaptă, toracele extrem de adânc şi de larg, abdomenul cilindricşi ugerul mic, prins anterior şi de calitate slabă. Membrele sunt scurte,subţiri, dar musculoase în partea superioară. Pielea este groasă, moale şiafânată, iar părul scurt, neted şi mătăsos. Culoarea robei este neagră, iarmucoasele şi ongloanele sunt pigmentate. În S.U.A. există şi animale curoba roşie .Animalele din această rasă prezintă constituţie fin-robustă, afânată, ereditateputernică, puţin rezistentă la variaţiile de temperatură, capacitate bună devalorificare a hranei, temperament vioi şi sunt docile. Prima fătare are loc la26 - 27 luni, iar viţeii au o naştere o greutate de 24 - 27 kg şi la înţărcare 190- 210 kg.

Tineretul taurin supus îngrăşării realizează sporuri medii zilnice de1000-1300 g, ajungând la vârsta de 15-16 luni la greutatea de 450-500 kg.

209

Randamentul la tăiere este de 60-65 %. Carnea obţinută este fină, suculentăşi cu un grad ridicat de marmorare.

Dar, rasa are şi unele dezavantaje:- necesită condiţii bune de întreţinere, în special de hrană,

realizând păşunatul selectiv;- are un indice mare de seu în carcasă în cazul îngrăşării intensive

şi a valorificării târzii, iar culoarea cărnii este ceva mai închisă.Rasa Aberdeen Angus a fost folosită pe continentul american în

ameliorarea şi formarea diferitelor rase (Dexter, Lincoln, Barzona, RedAngus, etc.).

Rasa Shorthorn. Este originară din nord-estul Angliei, din ţinuturileDurham, Northumberland şi Yorkshire şi s-a format din taurinele indigenebritanice încrucişate în secolul al XVII-lea cu taurine olandeze. La începutulsecolului al XVIII-lea o serie de crescători au selecţionat-o în direcţiaproducţiei de carne. Herdbookul rasei a fost creat în anul 1822.

La începutul secolului al XX-lea, apare şi varietatea pentru lapte,denumită Dairy Shorthorn, fiind menţionată pentru prima dată în 1958.

Rasa prezintă o dezvoltare corporală bună: talia este de 136 cm lavaci şi 144 cm la tauri, iar greutatea corporală variază între 650-700 kg lavaci şi 1100 kg la tauri. Animalele prezintă profil corporal dreptunghiular,dezvoltare bună a scheletului axial şi tip morfologic brevimorf. Capul estescurt, larg şi fin, cu coarne scurte. Gâtul este scurt şi gros, trunchiul estecilindric, lung, larg, adânc, musculos, abdomenul descins şi ugerul demărime medie. Membrele sunt scurte, fine şi aplomburi largi. Pielea estegroasă, iar părul lung, ondulat, moale şi abundent. Culoarea robei nu esteîntodeauna uniformă, existând animale bălţate, alb cu roşu, roşii, piersicii şifoarte rar sunt de culoare albă .

Rasa se adaptează uşor în zonele sărăcăcioase în vegetaţie. Prezintă oconstituţie robust-afânată, are o precocitate şi longevitate bune iar vacile auun instinct matern foarte bine dezvoltat.

Are aptitudini foarte bune pentru producţia de carne, astfel cătineretul supus îngrăşării intensive poate realiza sporuri medii zilnice de1100-1200 g, iar randamentul la sacrificare este de 62 %. La animaleleadulte şi la tineretul îngrăşat după vârsta de 18 luni, proporţia de seu încarcasă este ridicată, iar carnea este puternic impregnată cu grăsime.

A fost importată în multe ţări ale lumii: Franţa, Rusia, Argentina,S.U.A., Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia, Africa de Sud, Spania,Germania, Belgia.

În ţara noastră a fost importată în anul 1924 în Câmpia Bărăganuluişi s-a folosit la încrucişări cu rasele locale.

Rasa Charolaise. Este una dintre cele mai vechi rase de taurine dinFranţa (Saône şi Loire). S-a format la începutul secolului al XVIII-lea prinameliorarea prin selecţie a taurinelor locale, încrucişate ulterior cu raseleSimmental şi Shorthorn. Herdbookul rasei a fost deschis în 1864.

Este o rasă cu dezvoltare hipermetrică, talia fiind la vaci de 135-140cm şi la tauri de 142-155 cm, iar greutatea corporală este de 700-900 kg lavaci şi 1100-1300 kg la tauri. Fiind o rasă de carne prezintă un formatcorporal dreptunghiular, tip morfologic brevimorf şi tip fiziologic digestiv .

Capul este mic şi scurt, cu ochi mari şi coarne mijlocii, maxilareputernice şi gură largă. Gâtul scurt, gros, musculos, cu salba puţindezvoltată. Trunchiul este cilindric, lung, larg şi adânc, cu linia superioară

210

dreaptă, grebănul, spinarea şi şalele lungi, largi şi musculoase, uneori duble.Crupa este largă, dublă, orizontală, pieptul larg, musculos, abdomenulspaţios şi ugerul bine dezvoltat pentru o rasă de carne. Membrele sunt scurte,relativ groase, puternice, cu aplomburi largi şi corecte. Pielea are grosimemedie, este moale şi elastică, iar părul moale, de lungime medie, cu aspectlânos şi tendinţă de ondulare. Roba prezintă o culoare alb-crem, uniformă(nu se admit pete), oglinda botului este roz, ongloanele sunt galbene, iarcoarnele sunt albe la bază şi roşcate spre vârf.

Charolaise prezintă o constituţie robustă, temperament vioi,comportament blând, capacitate mare de adaptare la condiţii extreme declimă, precocitate bună, indici de reproducţie ridicaţi, dar fătările suntdistocice în bună măsură (8-15 %).

Este o rasă specializată în producţia de carne. Tineretul îngrăşatintensiv realizează sporuri de 1500 g/zi şi greutăţi foarte mari la vârstatimpurii (la 9-10 luni pot atinge greutăţi de peste 500 kg, iar la 16 luni de600-700 kg). Vacile îngrăşate pot depăşi 1000 kg, iar taurii 1300 kg.Randamentul la sacrificare este de 54 % la vaci şi 64-70 % la tineret.Datorită calităţilor biologice şi de producţie, această rasă s-a răspândit înnumeroase ţări (Anglia, Italia, Olanda, Germania, Chile, S.U.A., Brazilia)unde este utilizată la încrucişări de tip industrial şi pentru crearea de tipurinoi de taurine.

Rasa Limousine. S-a format în regiunea Limousine din Franţa, la oaltitudine de 1000 m, din taurinele locale, care au fost selecţionate riguros îndirecţia creşterii producţiei de carne. Herd-bookul rasei a fost deschis în1886.

Rasa prezintă o dezvoltare corporală eu-hipermetrică (talia la vaci135 cm, iar greutatea corporală de 650 kg). Conformaţia corporală este ceacaracteristică raselor de carne, adică format corporală dreptunghiular, tipmorfologic brevimorf, cu musculatură foarte bine dezvoltată, trunchi lung,larg şi adânc, membre şi copite puternice .Roba roşie, cu regiuni maideschise la culoare împrejurul ochilor şi pe interiorul membrelor.

Rasa Limousine este o rasă de carne, tineretul supus îngrăşăriirealizează sporuri de 1200 g/zi, ajungând la greutatea de 110-130 kg lavârsta de 3-4 luni, la 350-450 kg la 8-10 luni şi la 500-550 kg la 10-ş15 luni.randamentul la sacrificare este de 60-63 %.

Rasa a fost importată în Marea Britanie, S.U.A., Australia, Argentinaşi Oceania unde se foloseşte la încrucişări industriale cu rasele locale. În ţaranoastră s-a importat material seminal congelat, urmărindu-se capacitatea decombinare cu rasele locale. În prezent, există două ferme populate cuaceastă rasă în judeţele Ilfov şi Timiş.

Rasa Alb-albastră belgiană sau Blanc Belgian Blues. Îşi are originileîn taurinele locale din Belgia supuse, în perioada 1840-1860, încrucişării curasa Beef Shorthorn în vederea obţinerii unei rase mixte de carne-lapte.După 1960, datorită cererii tot mai mari de carne, s-a reorientat selecţia învederea obţinerii unui tip productiv de carne.

Această rasă este pe locul I în Belgia , reprezentând 47 % dinşeptelul naţional, cu peste 1.500.000 de capete. Se găseşte în partea de sud aţării şi este una dintre cele mai perfecţionate rase de carne .

Dezvoltarea corporală este hipermetrică: talia la vaci ajunge la 136-138 cm iar la tauri 145-150 cm, şi greutatea corporală de 850-900 kg la vacişi 1100-1300 kg la tauri. Conformaţia corporală este specifică raselor decarne cu trunchi lung, larg şi foarte adânc, cu linia superioară lăsată la

211

nivelul cozii. Musculatura are o dezvoltare globuloasă, spata este îmbrăcatăbine în muşchi, crupa este adesea dublă, membre scurte cu osatură puternică,ongloane rezistente şi articulaţii largi.

Culoarea robei este albă, bălţată (alb albastru sau alb cu negru, ceadin urmă fiind preferată de crescători)..

Rasa este rustică, valorifică foarte bine furajele de volum, atât varacât şi iarna, şi prezintă precocitate la îngrăşare. Tineretul taurin poateajunge la vârsta de un an la 500 kg cu un spor mediu zilnic de 1540 g.randamentul la sacrificare este de 68 %, iar carcasa conţine o proporţie maimare de carne (78 %) şi redusă de oase (14 %).

Durata gestaţiei este de 285,6 zile pentru produşii masculi şi 281,6zile pentru produşii femeli. Vârsta primei fătări este de 32 luni, iar viţeiicântăresc la naştere 45 kg.Observa-.. : Clasa Mammalia, cuprinde femelele ce nasc pui vii care sehrănesc cu laptele matern, animalele se deplasează prin locomoţie terestră,pielea are un strat cornos, fiind prevăzută cu multe glande şi acoperită cupăr, cutia craniană este voluminoasă, cu doi condili occipitali, inima estecompartimentată, aparatul respirator şi cordul sunt separate de aparatuldigestiv printr-o diafragmă musculară;

TEST DE EVALUARE

1. Ce subgenuri cuprinde genul Bos?Răspuns

Genul Bos cuprinde 4 subgenuri: Bos bison (bizonii), Bos bibos(bibovinele), Bos Poephagus (yacii) şi Bos taurus (taurinele).

2. Ce rase fac parte din categoria raselor mixte de taurine?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Precizaţi care din următoarele elemente constituie caractere

fiziologice ale unei rase:a. Longevitatea;b. Culoarea pielii ;c. Durata gesta!"#" ;d. Formatul corporal ;e. Prolificitatea.Rezolvare O O O O O

De rezolvat

212

2. Preciza!i care dintre următoarele rase de taurine fac parte dincategoria raselor locale mixte:

a. Băl!$%$ românească;b. Friza;c. Brună;d. Ro�ie doborogeană;e. Pinzgau de transilvania.O O O O O

1.2. EXPLOATAREA TAURINELOR PENTRU PRODUC!",DE LAPTE

Laptele de vacă este un lichid alb-gălbui, cu gust dulceag şi miroscaracteristic. Are densitatea de 1,024 - 1,034 la temperatura de 20 oC şireacţia uşor acidă (pH = 6,6 - 6,8). Fierbe la 100,2 oC şi îngheaţă la –0,55o C.

Din punct de vedere nutritiv laptele este considerat un alimentcomplet şi complex. El conţine peste 100 substanţe indispensabile pentruhrana omului, dintre care 20 aminoacizi, 10 acizi graşi, 25 vitamine şi 45elemente minerale.

Valoarea energetică a laptelui este de 690 calorii/kg şi echivaleazăcu energia calorică conţinută de 600 g carne de vită sau 500 g carne de peştesau 400 g carne de porc sau 7 - 8 ouă sau 2,6 kg varză sau 1,4 kg mere.

Datorită însuşirilor sale nutritive şi dietetice, laptele de vacă serecomandă în alimentaţia tuturor categoriilor de oameni, dar mai ales pentrucopii, bătrâni, femei gravide şi convalescenţi.

Bazele morfo-fiziologice ale producţiei de lapte

Morfologia glandei mamare. La vacă, ugerul este împărţit în 2jumătăţi şi 4 sferturi , terminate cu câte un sfârc sau mamelon. În structurasa intră două categorii de ţesuturi: unul glandular, bine vascularizat şi altulconjunctiv – adipos cu rol de susţinere .

Ţesutul glandular se compune din numeroase alveole (acini)glandulare, care constituie unităţile secretoare de bază. Laptele secretat deele este colectat de o reţea de canalicule şi canale galactofore, careconfluează într-o cavitate situată la baza sfertului, numită „cisterna laptelui”sau „sinus galactofor”.

De aici, laptele ajunge la exterior prin canalul mamelonar, al căruiorificiu terminal este ţinut închis de către un muşchi „sfincter”. Acesta sedeschide numai sub acţiunea forţelor exercitate prin supt sau prin muls.

Activitatea de funcţionare a glandei mamare include două procesefiziologice principale: secreţia laptelui şi ejecţia (eliminarea) laptelui dinuger.

Secreţia laptelui începe cu puţin timp înainte de fătare sau imediatdupă fătare şi este declanşată de acţiunea hormonului numit „prolactină”,eliberat de lobul anterior al glandei hipofize.

Sinteza laptelui şi a componentelor sale are loc la nivelul alveolelorglandulare, care preiau şi metabolizează substanţele nutritive digerate şivehiculate de circuitul sangvin. Se apreciază că pentru formarea unui litrude lapte, circulă prin glanda mamară 200 - 400 l de sânge. Procesul desinteză a laptelui este continuu şi are ritm relativ constant, timp de 10 - 12ore după muls.

213

Ejecţia laptelui cuprinde două faze: una pasivă şi una activă .În faza pasivă, laptele sintetizat de pereţii alveolelor glandulare,

trece – printr-un proces de osmoză – în lumenul acestora. De aici estepreluat de canaliculele şi canalele galactofore şi condus în cisterna laptelui.

În faza activă, laptele este scos din sistemul galactofor prin supt şimuls manual sau mecanic. Ca urmare a excitaţiilor produse de supt sau muls,se produce un influx nervos care este transmis, prin măduva spinării şi creier,la lobul anterior al hipofizei. Acesta lansează în circuitul sangvin ocitocina,hormon ce produce contractarea celulelor mioepiteliale din pereţii alveolelorglandulare şi canalelor galactofore, forţând laptele să ajungă în sinusulgalactofor. Prin umplerea acestuia, creşte presiunea internă a ugerului, careîmpreună cu mişcările de supt sau muls, înving forţa de închidere asfincterului mamelonar şi are loc reflexul de cedare sau ţâşnire a laptelui dinsfârc. Întrucât ocitocina este prezentă în fluxul sangvin maxim 10 minute, serecomandă ca mulsul să se execute cât mai rapid.

Factorii care influenţează producţia individuală de lapte la vaci

La vaci, producţia individuală de lapte este influenţată de o serie defactori care, după natura lor, se pot grupa în factori genetici şi factori demediu.

Factorii geneticiÎn această categorie intră: rasa, individualitatea, vârsta, conformaţia

şi dezvoltarea corporală, constituţia şi temperamentul, etc.Rasa. În condiţii similare de mediu, producţia cantitativă şi calitativă

de lapte diferă de la o rasă la alta, ca urmare a potenţialului lor ereditarspecific. Aşa de exemplu, se disting rase cu producţii: mici – Sura de stepă(800 - 1000 kg), mijlocii – Bruna (2000 - 4000 kg) şi mari – Bălţataromânească cu negru. Sub raport calitativ se cunosc rase cu procent degrăsime: scăzut – Friza americană (3,0 - 3,3%), mediu – Bălţata românească(3,7 - 3,8%), ridicat – Roşia daneză (4,2 - 4,3%) şi foarte ridicat – Jersey(5,5 - 6,5%).

Individualitatea. În cadrul fiecărei rase cantitatea şi calitatea lapteluivariază, în limite foarte largi, de la o vacă la alta, chiar dacă animalelebeneficiază de aceleaşi condiţii de întreţinere şi hrănire. Aceste variaţii suntdeterminate de tipul de metabolism şi de temperament, care imprimă unanumit grad de valorificare a furajelor.

Vârsta (lactaţia). În general, producţia de lapte la vaci creşteprogresiv de la lactaţia I -a la lactaţia a V – VI -a, după care scade treptatpână la sfârşitul vieţii productive. La rasele precoce, nivelul productivmaxim se realizează a III – IV -a lactaţie.

Conformaţia corporală. Cercetările au stabilit că între formelecorporale şi producţia de lapte a vacilor există o corelaţie pozitivă destul destrânsă. Astfel, vacile cu formatul corporal trapezoidal, cu uger mare şiglobulos, cu sferturi simetrice, bogate în ţesut glandular, au o capacitateproductivă mai ridicată decât a celor care nu prezintă aceste caracteristici aleexteriorului.

Dezvoltarea corporală, se corelează, de asemenea, pozitiv cuproducţia de lapte, dar numai până la o anumită limită de greutate, carediferă de la o rasă la alta. De exemplu, vacile din rasa Bălţata românească cugreutăţi de 650 - 7000 kg dau producţii sensibil mai mari decât cele cu

214

greutăţi de 500 - 550 kg, dar dacă masa lor corporală creşte către 800 kg,potenţialul productiv scade în favoarea producţiei de carne.

Constituţia şi temperamentul influenţează semnificativ nivelulproductiv al vacilor. Astfel, s-a constatat că exemplarele cu constituţie finăsau robustă şi temperament vioi sau vioi spre liniştit, înregistrează producţiide lapte mai mari decât cele aparţinând altor tipuri de constituţie şitemperament.

Factorii de mediuNumărul factorilor de mediu care influenţează producţia individuală

la vaci este mult mai mare. Ei se referă, îndeosebi, la tehnologia deexploatare şi la climatul natural şi microclimatul din adăposturi.

Alimentaţia are un rol hotărâtor asupra producţiei de lapte, toţiceilalţi factori de mediu modificând de fapt, într-o măsură mai mare sau maimică, gradul de conversie a hranei în lapte. Aplicarea unei alimentaţiiraţionale, ca tip, nivel şi mod de hrănire, are întotdeauna un efect pozitivasupra producţiei cantitative şi calitative de lapte. Dimpotrivă,subalimentaţia, supraalimentaţia, hrănirea unilaterală sau dezechilibrată însubstanţe nutritive, influenţează în sens negativ nivelul productiv al vacilor.

Adăparea influenţează direct şi considerabil producţia de lapte avacilor deoarece se ştie că laptele conţine apă în proporţie de circa 87%. Cucât adăparea se face mai des, cu atât sporeşte producţia de lapte. De aceea,tehnologiile actuale impun adăparea la discreţie din adăpători automate, cuapă de bună calitate.

Îngrijirea corporală influenţează favorabil starea de sănătate avacilor şi, implicit, nivelul lor productiv. Experienţele efectuate în condiţiide producţie au arătat că, vacile ţesălate zilnic dau, în comparaţie cu celeneţesălate, o producţie de lapte mai mare cu 3 - 5%.

Mişcarea vacilor, vara la păşune şi iarna în padoc sau în jurul fermei,contribuie la intensificarea activităţii musculare, a circulaţiei sangvine şi ametabolismului în general. Ca urmare, creşte pofta de mâncare şi ritmul deconversie al furajelor în lapte, ceea ce determină sporirea simţitoarea aproducţiei de lapte.

Mulsul vacilor. Producţia cantitativă şi calitativă de lapte esteputernic influenţată de tehnologia de muls (pregătirea ugerului, executareamulsului, numărul zilnic de mulsori, intervalul dintre mulsori, stabilitateamulgătorilor, etc.). experienţele au demonstrat că, spălarea şi masareaugerului, executarea rapidă şi energică a mulsului, de câte trei ori pe zi şi laintervale egale de timp, fără fluctuaţia îngrijitorilor mulgători, determină lavaci cedarea integrală a laptelui din uger, sporirea producţiei cu până la 15%faţă de cea obţinută atunci când nu se respectă întocmai aceste lucrări.

Programul de grajd. Executarea lucrărilor zilnice de grajd (curăţenia,distribuirea furajelor, mulsul etc.) la orele stabilite prin programul de grajd,favorizează instalarea reflexelor la vaci şi influenţează pozitiv producţia prinacordarea timpului fiziologic necesar pentru hrănire şi odihnă.

Durata lactaţiei, influenţează direct producţia de lapte, în sensul că,cu cât aceasta este mai lungă cu atât cantitatea de lapte obţinută va fi maimare. Dar lactaţia nu trebuie să depăşească cu mult 305 zile, deoarece sediminuează producţia vacilor la lactaţia următoare.

Durata „service - period” are influenţă asupra producţiei de lapte peîntreaga perioadă de exploatare. Repausul sexual al vacilor trebuie să fie de60 - 90 zile, căci însămânţările timpurii după fătare, ca şi cele târzii, conducla scăderea nivelului productiv la viitoarele lactaţii.

215

Durata „calving - interval” influenţează atât nivelul, cât şiritmicitatea producţiei de lapte. Un interval între fătări mai mare de 12 luni,antrenează micşorarea pe viaţă a cantităţii de lapte.

Vârsta primei monte poate să influenţeze, de asemenea, producţia delapte de-a lungul întregii vieţi productive. Astfel, dacă viţelele se introduc lareproducţie înainte de a realiza 65 - 70% din greutatea vacilor adulte, vor daproducţii mici de lapte, care se menţin şi la lactaţiile următoare.

Temperatura. Zona de confort optim pentru obţinerea unor producţiimaxime de lapte la vaci este 10 - 14o C., creşterea temperaturii peste 21o Csau scăderea ei sub 0o C produc o uşoară diminuare a producţiei de lapte. S-a constatat, însă, că influenţa negativă a temperaturilor ridicate este multmai mare decât a celor scăzute.

Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie cuprinsă între 65 - 75%.Abaterile de la aceste limite, asociate cu temperaturi prea ridicate sau preascăzute, conduc la instalarea unor afecţiuni respiratorii şi cardio-vascularecu urmări negative asupra producţiei de lapte.

Curenţii de aer cu viteza de circa 0,3 m/s, asociaţi cu temperaturiridicate şi o umiditate scăzută, influenţează favorabil producţia de lapte.Când viteza lor este, însă, prea mare şi se asociază cu temperaturi scăzute şiumiditate ridicată, nivelul productiv al vacilor scade simţitor.

Starea vremii. Zilele senine, cu soare dar fără arşiţă, influenţeazăpozitiv cantitatea de lapte produsă de vaci. În schimb, cele cu averse, furtunişi descărcări electrice au efecte stresante asupra animalelor şi, în consecinţă,producţia de lapte scade brusc.

Sistemele de exploatare a vacilor de lapte

În funcţie de mărimea fermelor, gradul de dotare tehnico-materială şinivelul de mecanizare a proceselor de producţie se disting două sisteme deexploatare a vacilor de lapte: gospodăresc (tradiţional sau clasic) şiindustrial (intensiv). Fiecare dintre aceste sisteme antrenează tehnologii dehrănire şi întreţinere specifice.

Exploatarea vacilor de lapte în sistem gospodăresc

Sistemul gospodăresc de exploatare se practică în fermele de vaci cuefective mici şi mijlocii (până la 500 capete). Este larg răspândit în ţaranoastră şi asigură un randament productiv destul de ridicat, dar are oproductivitate a muncii destul de redusă.

A. Tehnologia de hrănire a vacilor în lactaţie. Necesarul desubstanţe nutritive la vacile în lactaţie se stabileşte în raport cu greutateacorporală şi nivelul producţiei anuale de lapte.

Raţiile administrate în hrana vacilor de lapte trebuie să fie echilibrateîn substanţe energetice, proteine şi minerale, iar în componenţa lor să intre,cu precădere, nutreţuri de volum, sănătoase şi obţinute la un preţ de cost câtmai scăzut.

Nivelul de hrănire se recomandă să fie parcimonios în primasăptămână după fătare, stimulativ până când creşterea cantităţii zilnice delapte se stabilizează şi raţional în restul lactaţiei. Stimularea producţiei serealizează prin majorarea progresivă a raţiei de furaje cu 1 U.N. şi 130 gP.B.D.

216

Tehnologia de hrănire a vacilor în lactaţie diferă în funcţie de celedouă sezoane principale ale anului : vară (180 zile) şi iarnă (185 zile).

a) Hrănirea vacilor în sezonul de vară se face cu nutreţuri verzi depe pajişti naturale sau cultivate şi se poate realiza în trei variante: la păşune,la grajd şi mixtă.

Hrănirea la păşune reprezintă varianta cea mai eficientă din punctde vedere tehnico-econmic, deoarece asigură producţii mari de lapte,influenţează pozitiv funcţia de reproducţie, măreşte rezistenţa vacilor la bolişi reduce substanţial consumul de muncă şi costul pe unitatea de produs.

Obişnuit păşunile se amplasează la cel mult trei km distanţă de fermă,pentru ca noaptea vacile să fie adăpostite la grajd. Dacă sunt situate ladistanţe mai mari, trebuie să se organizeze „tabere de vară” pentru cazareaanimalelor pe timpul nopţii sau pe timp nefavorabil, fapt ca măreştecheltuielile de producţie.

Păşunatul vacilor se poate face liber sau raţional. Se preferă, însă,păşunatul raţional deoarece asigură o valorificare mult mai eficientă apajiştilor. În acest scop, păşunea se împarte în 9 - 10 parcele împrejmuite cugard electric. Ele se pasc prin rotaţie câte 4 zile, astfel ca revenirea vacilorpe aceeaşi parcelă să aibă loc după 36 - 40 zile, interval suficient pentrurefacerea masei vegetale. Vacile se scot la păşune când plantele au înălţimeade 10 - 15 cm pe pajiştile naturale şi 15 - 20 cm pe cele cultivate.

În vederea evitării tulburărilor digestive, care influenţează negativproducţia de lapte, se recomandă ca tranziţia de la regimul de iarnă laregimul de păşune să se facă treptat, în decurs de 7 - 10 zile. În prima zivacile sunt lăsate să pască cel mult o oră, apoi durata de păşunat se măreşteprogresiv până la 8 - 10 ore pe zi.

La păşune, vacile cu greutăţi corporale şi producţii de lapte medii(circa 500 kg şi respectiv 3000 l) consumă 50 - 60 kg masă verde pe cap şipe zi. Dacă păşunea este de calitate slabă sau dacă vacile dau producţii maimari de 10 l lapte pe zi, ele trebuie să primească un supliment deconcentrate, sub formă de amestec gospodăresc sau nutreţ combinat, încantităţi de 100 - 300 g/l lapte.

Hrănirea la grajd se aplică în fermele de vaci din jurul centrelorpopulate, care nu dispun de păşuni.

În cadrul acestei variante tehnologice, masa verde se administreazăsub formă cosită (şi uşor pălită în cazul lucernei şi trifoiului) direct la iesleaamenajată în adăpost sau padoc. Dacă plantele furajere recoltate se află într-un stadiu avansat de lignificare, se recomandă să fie administrate vacilor înstare tocată.

Pentru asigurarea fără întreruperi a necesarului de nutreţ verde,fiecare fermă de vaci trebuie să-şi organizeze conveere verzi alcătuite din:rapiţă sau borceag de toamnă, Lolium multiflorum, lucernă sau trifoi,borceag de primăvară, porumb masă verde în ogor propriu sau în culturădublă, sfeclă furajeră etc.

Varianta de hrănire cu nutreţ verde la grajd prezintă, în comparaţiecu furajarea la păşune, o serie de dezavantaje, dintre care menţionăm:consumul mai mare de forţă de muncă şi costul mai ridicat pe unitatea deprodus (determinate de cositul, transportul şi distribuirea furajelor),fecunditatea mai mică şi rezistenţa mai redusă a vacilor la boli, ca urmare amişcării limitate în padoc etc.

Hrănirea mixtă constă în furajarea vacilor atât la păşune, cât şi cunutreţ verde la grajd. Este varianta cea mai răspândită, deoarece condiţiile

217

climatice din ţara noastră, cu perioade de arşiţe şi ploi, împiedică asigurareaunui păşunat zilnic neîntrerupt.

Practic, în această variantă vacile păşunează 4 - 6 ore pe zi(dimineaţa şi seara, uneori noaptea), timp în care ele îşi pot asigura 30 -50% din necesarul raţiei, iar restul se completează cu nutreţ verde cositadministrat la grajd.

Hrănirea mixtă îmbină efectul favorabil al păşunatului asupraproductivităţii şi sănătăţii vacilor, cu cheltuielile mai reduse ce se fac pentrucompletarea furajării la grajd.

b) Hrănirea vacilor în sezonul de iarnă (de stabulaţie) se face cunutreţuri conservate (fibroase, grosiere, suculente, concentrate), a cărorvaloare nutritivă trebuie să menţină producţia de lapte la un nivel cât maiapropiat de cel realizat în timpul verii.

Tehnologia de hrănire cuprinde două perioade, care practicinterferează, şi anume: trecerea la stabulaţie şi stabulaţia propriu-zisă.

Trecerea la stabulaţie are în vedere:prelungirea duratei de hrănire a vacilor cu nutreţ verde până la 1 - 15noiembrie, în care scop se foloseşte masa vegetală provenită din culturileduble (porumb + mazăre) semănate pe mirişti, colete de sfeclă, varzăfurajeră, bostănoase ş.a.;intrarea treptată (7 - 10 zile) în regimul de hrănire de iarnă, prin reducereanutreţului verde din raţie, concomitent cu administrarea unor cantităţicrescânde de furaje conservate.

Stabulaţia propriu-zisă se bazează pe hrănirea cu furaje fibroase,grosiere şi suculente, la care se adaugă – în cazul vacilor cu peste 10 l laptepe zi – amestecuri de concentrate sau nutreţ combinat.

Fibroasele constituie o sursă însemnată de substanţe nutritive în raţieşi au un rol deosebit în desfăşurarea normală a lactaţiei. În fermele din zonade şes şi deal se foloseşte fânul de lucernă, de trifoi sau de borceag, iar încele din zona premontană şi montană, fânul natural. Acestea seadministrează în cantităţi de 1,5 - 2 kg pentru 100 kg greutate vie. Dacăunitatea nu dispune de fibroase suficiente, jumătate din necesar poate fisubstituit cu nutreţuri grosiere tocate (paie de cereale, coceni şi ciocălăi deporumb ş.a.).

Suculentele conservate (semifânul, silozul, sfecla furajeră,borhoturile de la fabricile de bere, amidon, spirt etc.) trebuie să ocupe 40-50% din valoarea energetică a raţiei. Cantităţile administrate variază, înfuncţie de tipul furajului, în limitele 10 - 15 kg/cap/zi.

Concentratele se administrează la vacile cu producţii mari, în scopulcompletării şi echilibrării raţiei sub raport proteic şi vitamino – mineral,socotindu-se 100 - 300 g amestec gospodăresc sau nutreţ combinat pentrufiecare litru de lapte. Se recomandă ca amestecul de concentrate să cuprindă:25% uruială de porumb, 30% tărâţe de grâu, 10% uruială de orz, 24%şroturi de floarea soarelui, 8% seminţe de floarea soarelui şi 2% amestecmineral complex.

Raţia la vacile în lactaţie se distribuie în două sau trei reprize.Ordinea de administrare a furajelor diferă în funcţie de nivelul productiv alvacilor. Astfel, la cele cu producţii mari se dau mai întâi concentratele, apoisuculentele, fibroasele şi grosierele, iar la cele cu producţii mici ordinea esteinversată.

B. Tehnologia de întreţinere a vacilor în lactaţie diferă în raportcu sezonul de furajare şi posibilităţile tehnico-materiale ale fermelor.

218

Vara. În fermele cu păşuni situate la distanţe mai mari de 3 km,vacile se întreţin de primăvara şi până toamna în „tabere de vară”. Acestease amplasează pe terenuri plane, mai ridicate decât cele din jur, cu căi deacces şi surse de apă potabilă.

Tabăra propriu-zisă este reprezentată de şoproane fără pereţi lateraliîn zonele de şes şi cu trei pereţi în zonele de deal şi premontane, undeclimatul este mai rece. În şoproane se amenajează iesle pentru administrareaconcentratelor, bulgărilor de sare şi eventual a suplimentului de nutreţuriverzi recoltate din conveer, când păşunea nu satisface integral necesarulraţiei. Adăparea vacilor se face din jgheaburi construite la sursa naturală deapă sau din adăpători automate amenajate la cisterna cu apă. Mulsul seexecută manual sau, dacă există posibilităţi, mecanic.

În afara şoproanelor destinate vacilor, în tabăra de vară trebuie săexiste magazii pentru nutreţuri concentrate, încăperi pentru răcirea şipăstrarea temporară a laptelui, încăperi pentru spălarea, dezinfectarea şipăstrarea vaselor pentru muls, încăperi pentru masa şi cazarea muncitoriloretc.

Iarna. În timpul sezonului de iarnă întreţinerea vacilor poate firealizată în stabulaţie obişnuită sau în stabulaţie liberă.

Stabulaţia obişnuită este sistemul de întreţinere cel mai răspândit înţara noastră şi constă în legarea individuală a vacilor pe stand, în adăposturiînchise.

În funcţie de amenajarea lor interioară, se disting adăposturi cuevacuarea manuală a dejecţiilor şi adăposturi cu evacuare mecanică.

a) Întreţinerea vacilor în adăposturi cu evacuarea manuală adejecţiilor este o tehnologie depăşită, deoarece necesită multă forţă demuncă şi un mare efort fizic din partea îngrijitorilor pentru efectuarealucrărilor de întreţinere curente impuse de procesul de producţie.

Adăposturile au capacitatea de circa 100 capete vaci şi suntamenajate în interior cu o alee centrală de serviciu, încadrată de rigole decolectare a dejecţiilor şi două alei laterale de furajare. Vacile stau legate culanţuri la iesle, pe două rânduri, în poziţia „crupă la crupă”. Standul lor deodihnă este lung (2,2 – 2,4 m), cu pardoseala din pământ tasat sau cărămidăaşezată pe cant. Distribuirea furajelor, mulsul, curăţarea şi evacuareadejecţiilor din rigole se execută manual. Adăparea se face din jgheaburicomune construite în adăpost.

b) Întreţinerea vacilor în adăposturi cu evacuarea mecanică adejecţiilor este varianta tehnologică aplicată în majoritatea fermelor de vaciexploatate în sistem gospodăresc.

Adăposturile sunt dimensionate pentru a asigura cazarea unui numărde 108 - 124 vaci. Ele au în interior o alee centrală de furajare lată de 2,4 mşi două alei laterale de serviciu cu lăţimea de 1,1 m. vacile stau pe douărânduri în poziţia „cap la cap”, pe standuri mijlocii (1,9 - 2,1 m) sau scurte(1,6 - 1,8 m) construite din cărămidă pe cant, asfalt sau beton. Legareavacilor se face cu lanţuri în sistem „Grabner”, care permite dezlegareasimultană a fiecărui rând de vaci. Furajele se distribuie direct în iesleaanimalelor cu ajutorul remorcii tehnologice (autodescărcătoare). Adăparease face din cupe cu nivel constant de apă, montate la iesle câte una la douăvaci alăturate. Mulgerea se execută pe stand „la bidon” cu instalaţiimecanice tip „Banat”. Evacuarea dejecţiilor se face cu racleţi batanţimontaţi pe fundul rigolelor de colectare.

219

Stabulaţia liberă constă în întreţinerea dezlegată a vacilor înadăposturi semideschise pe aşternut permanent. Se practică în zonele cuierni blânde. La noi în ţară acest sistem s-a aplicat numai experimental.

Adăposturile semideschise sunt construcţii cu trei pereţi (lipseşteperetele longitudinal din faţă), având capacitatea de 128 vaci. Pe parteadeschisă sunt prevăzute cu padocuri betonate, în care se găsesc şire de fân şide paie, baterii de siloz şi jgheaburi de adăpat cu nivel constant.

Animalele circulă liber din adăpost în padoc, unde consumă furajeleşi apa la discreţie. În interiorul adăposturilor nu există nici un fel deamenajare, în afara aşternutului permanent de paie, care se împrospăteazăzilnic. Evacuarea aşternutului se face de două ori pe an (primăvara şitoamna) cu un tractor echipat cu lamă de buldozer. Mulsul vacilor seexecută mecanizat în săli speciale de muls, unde ele primesc şi nutreţuriconcentrate.

Exploatarea vacilor de lapte în sistem industrial

Sistemul industrial de exploatare al vacilor de lapte se aplică înunităţi de mare capacitate (500 - 3500 capete), numite „complexe(combinate) industriale”. Ele se caracterizează prin tehnologii moderne dehrănire şi întreţinere a animalelor, precum şi prin gradul înalt de mecanizareşi automatizare a proceselor de producţie, care asigură o creştere aproductivităţii muncii de 2 - 3 ori mai mare decât în sistemul de exploataregospodăresc.

În funcţie de tipul constructiv al adăposturilor şi tehnologiile aplicate,se disting două feluri de complexe industriale de vaci; cu întreţinerea înstabulaţie legată (obişnuită) şi cu întreţinerea în stabulaţie nelegată (liberă).

Complexele industriale cu întreţinerea vacilor în stabulaţielegată (obişnuită) sunt cele mai răspândite în ţara noastră şi au o capacitatede cazare ce variază între 2040 – 2400 capete.

Sub raport organizatoric, aceste complexe cuprind două sectoare deproducţie: vegetal şi animal. Sectorul vegetal are sarcina să producă întreagacantitate de furaje de volum şi o parte din nutreţurile concentrate necesarepentru hrănirea animalelor din complex, iar sectorul animal are sarcina săexploateze vacile de lapte în condiţii optime, să crească viţelele dereproducţie necesare împrospătării efectivului matcă şi să livreze unităţilorde îngrăşare tineretul mascul şi vacile adulte reformate.

Tehnologia de hrănire a vacilor se desfăşoară pe baza normelor defurajare în vigoare, utilizând la maximum nutreţurile fibroase şi suculente,care trebuie să reprezinte 43 - 51% din valoarea energetică a raţiei la vacilecu producţii mari şi 60 - 70% la vacile cu producţii mijlocii. Ca sortimentede nutreţuri de volum se recomandă fânurile de lucernă sau trifoi, porumbulînsilozat, semisilozul din ierburi de graminee sau leguminoase, sfeclafurajeră, iar ca supliment proteic amestecurile concentrate sau nutreţurilecombinate.

Hrănirea vacilor se face pe grupe de producţie. Transportul furajelorşi distribuirea lor în iesle se face cu remorca tehnologică. Apa seadministrează la discreţie din adăpători cu nivel constant (câte una la douăvaci) pe peretele ieslei dinspre animale.

Tehnologia de întreţinere a vacilor se realizează, pe tot parcursulanului, în adăposturi închise, cu capacităţi de 204 - 240 capete.

În adăpost vacile sunt dispuse „cap la cap” pe 4 rânduri separate prindouă alei de furajare, late de 2,4 m, care asigură accesul remorcilor

220

tehnologice. Adăpostul este prevăzut cu 3 alei de serviciu: una centralăpentru circulaţia vacilor şi 2 pe lângă pereţii laterali pentru curăţenie.Legarea vacilor se face în sistem „Grabner” sau în sistem „jug - cleşte”.Standul de odihnă este scurt (1,6 - 1,8 m), astfel că fecalele şi urina caddirect în rigolele de colectare de la spatele acestuia. Evacuarea dejecţiilor seface mecanic (cu racleţi batanţi sau cu plugul raclor) sau hidraulic. În cazulevacuării hidraulice, aşternutul de paie de pe stand este înlocuit cu un covorde cauciuc sau cu un strat de rumeguş, iar rigolele sunt acoperite cu grătaremetalice sau cu prefabricate de beton . mulsul se execută mecanizat pe stand,la instalaţii de tip „Banat” cu bidon sau la instalaţii cu conductă pentrutransportul centralizat al laptelui (I.M.C. - 2).

Mişcarea vacilor se asigură în padocurile adăposturilor sau peterenuri special amenajate, unde se ţin 3 - 4 ore pe zi.

Igiena corporală a vacilor se face în fiecare dimineaţă şi constă înlucrările obişnuite de pansaj (ţesălat, periat, spălarea părţilor posterioare demurdărie, curăţirea ongloanelor). La intervale de 3 - 4 luni se executăscurtarea şi ajustarea ongloanelor, de către zootehnistul sau tehnicianulveterinar al complexului.

Complexele industriale cu întreţinerea vacilor în stabulaţienelegată (liberă) sunt superioare celor cu întreţinere legată, având, princomparaţie, următoarele avantaje:

- creşte suprafaţa utilă a adăpostului cu 20 - 50%, prin desfiinţareaaleilor;

- permite mecanizarea complexă şi completă a proceselor de producţie,determinând o productivitate a muncii de 2 - 4 ori mai mare;

- reduce cheltuielile de întreţinere a vacilor şi implicit costulproducţiilor cu până la 20%;

- mulsul se face în săli speciale, obţinându-se un lapte mai igienic.În cadrul complexelor industriale cu stabulaţie liberă, întreţinerea

vacilor se poate face de regulă în adăposturi închise.Adăposturile închise au o capacitate medie de 1.000 capete. În

funcţie de amenajarea interioară, ele se prezintă în două variante: cu spaţiide odihnă neidividualizate şi cu spaţii de odihnă individualizate.

În prima variantă, vacile se întreţin în adăposturi de tip hală (fărăstâlpi interiori de susţinere) cu capacitatea de 128 capete. Fiecare hală esteîmpărţită în două printr-o alee centrală de circulaţie pentru remorcatehnologică, lată de 2,4 m. vacile se odihnesc în comun, pe aşternutpermanent de paie, în spaţiile dintre rândurile de iesle şi pereţii longitudinaliai halei. La frontul de furajare se găseşte un dispozitiv de metal, prin caresunt imobilizate vacile când consumă hrana. Adăparea se face la adăpătoricu nivel constant. Dejecţiile sunt evacuate periodic cu tractorul echipat culamă de buldozer.

În a doua variantă, adăposturile de tip hală, au capacitatea de 120capete. În interior acestea sunt amenajate în trei zone distincte: de hrănire –adăpare, de odihnă şi de mişcare.

Zona de hrănire – adăpare este situată pe una din laturile lungi alehalei şi cuprinde ieslele de furajare şi jgheaburile de apă cu nivel constant.Distribuirea furajelor se poate face fie cu transportor elicoidal, fie curemorca tehnologică.

Zona de odihnă se găseşte în partea opusă halei şi este formată dindouă rânduri de cuşete individuale delimitate între ele prin bare metalice sau

221

panouri de prefabricate. Cuşetele au 1,8 m lungime şi 1,10 - 1,15 m lăţime.Patul lor se acoperă cu rumeguş sau covoare de cauciuc.

Zona de mişcare se află între rândurile de cuşete individuale şi arepardoseala confecţionată din grătare de beton, ce permit scurgereadejecţiilor în canalele de colectare aflate sub ele. Curăţarea zonei se face cujet de apă sub presiune. dejecţiile sunt evacuate hidraulic (pernă de apă).

În ambele variante hrănirea vacilor cu nutreţuri de volum se face ladiscreţie, iar suplimentul de concentrate se administrează în sălile anexă aleadăposturilor, unde se execută şi mulsul mecanic.

Tehnologia mulgerii vacilorMulgerea este o lucrare tehnică prin care se extrage laptele din

ugerul vacilor. În practică se folosesc două sisteme de mulgere, manuală şimecanică.

Mulgerea manualăConstituie o lucrare învechită �i dificilă de realizat, deoarece solicită

un efort deosebit din partea mulgătorului. Pentru extragerea unui litru delapte din uger, el trebuie să execute cu degetele ambelor mâini circa 100mişcări, adică cel puţin 10 000 pe zi. Pe de altă parte, laptele muls manualconţine un număr mare de germeni patogeni, întrucât vine în contact cumâna mulgătorului şi se colectează în vase deschise expuse poluării şiinfestării.

Tehnica mulgerii manuale comportă următoarele operaţiuni de lucru:- pregătirea locului de muls, constă în îndepărtarea dejecţiilor şi a

aşternutului murdar de pe stand;- pregătirea vaselor de muls, are în vedere verificarea stării de

curăţenie a găleţilor şi bidoanelor de colectare a laptelui;- pregătirea mulgătorului pentru muls, se referă la spălarea mâinilor,

tăierea unghiilor , îmbrăcarea echipamentului de muls (halat, bonetă, şorţ) şiprinderea scăunelului de muls;

- pregătirea vacii pentru muls , constă în imobilizarea cozii, spălareaugerului cu apă călduţă şi efectuarea masajului pregătitor al sferturilor, timpde 1 - 3 minute.

Executarea mulgerii, începe imediat după masajul pregătitor şi seîncheie cu masajul final al ugerului.

Laptele obţinut se măsoară în vase cu flotor şi de aici se transferă înbidoane, care se depozitează la rece în lăptărie, până la livrare.

Metodele de muls. În funcţie de vârsta vacilor şi mărimeamameloanelor, mulgerea se realizează prin una din următoarele trei metode:„cu mâna plină”, „cu nod” sau „cu două degete”.Mulgerea cu mâna plină – se aplică la vacile adulte cu mameloane normaleca lungime şi grosime. Metoda constă în prinderea mamelonului în palmă,astfel încât să rămână liber numai vârful acestuia.După aceea, se strânge baza mamelonului între degetul mare şi arătător, apoise presează succesiv cu celelalte degete până când laptele ţâşneşte sub formaunui jet continuu. Este considerată cea mai bună metodă, deoarece asigurămulgerea rapidă, fără să-l obosească pe mulgător şi nu provoacă durerianimalului.Mulgerea cu nod – este asemănătoare cu metoda precedentă, cu deosebireacă presarea mamelonului la bază se face între degetul mare îndoit şi degetularătător. Această metodă este dureroasă pentru animal, de aceea se aplicănumai la vacile cu mameloane groase şi cărnoase, care se mulg greu.

222

Mulgerea cu două degete – se foloseşte numai la vacile cu mameloane mici.Ea constă în prinderea mamelonului la bază între degetul mare şi arătător,presându-se de sus în jos până când ţâşneşte jetul de lapte.

Mulgerea mecanicăÎn cadrul acestui sistem, extragerea laptelui din uger se realizează cu

aparate şi instalaţii speciale de muls. Mulgerea mecanică uşurează efortulfizic, măreşte de 2 - 4 ori productivitatea muncii şi îmbunătăţeşte simţitorsalubritatea laptelui care nu vine în contact cu mâna mulgătorului şi cumirosul specific de grajd.

Introducerea şi extinderea acestui sistem în practică, impune caugerul vacilor să aibă o simetrie morfo-funcţională, care să-l facă pretabilpentru mulgerea mecanică.

Mulgerea mecanică se poate efectua în adăpost pe stand sau în sălispeciale de muls.

Mulgerea în adăpost pe stand este caracteristică fermelor în carevacile sunt întreţinute în regim legat. Ea se aplică în trei variantetehnologice: la bidon, la conductă şi la cărucioare mobile.

a) - Mulgerea la bidon este varianta cea mai răspândită şi se face cuajutorul instalaţiei de muls tip „Banat Nova”.

b) - Mulgerea la conductă este asemănătoare, în linii generale, cumulgerea la bidon. Se deosebeşte prin aceea că laptele din aparatul de mulstrece direct într-o conductă de sticlă, care-l conduce în „tancul” izotermsituat la unul din capetele adăpostului.

c) - Mulgerea la cărucior mobil constă în folosirea unei instalaţii demuls cu două aparate, montate pe un cărucior care se poate deplasa de la ovacă la alta. Se foloseşte în fermele mici, în maternităţi sau în gospodăriilepopulaţiei.

Mulgerea în săli speciale este folosită în fermele de tip industrial, cuîntreţinerea liberă a vacilor. Sălile se construiesc alăturat adăposturilor şicuprind următoarele încăperi: sala de aşteptare a vacilor, platforma (grupul)de muls, camera pentru răcirea şi depozitarea laptelui, camera pentruagregate şi rampa de livrare a laptelui.

Observa-.. : În faza activă, laptele este scos din sistemul galactofor prinsupt şi muls manual sau mecanic. Ca urmare a excitaţiilor produse de suptsau muls, se produce un influx nervos care este transmis, prin măduvaspinării şi creier, la lobul anterior al hipofizei. Acesta lansează în circuitulsangvin ocitocina, hormon ce produce contractarea celulelor mioepitelialedin pereţii alveolelor glandulare şi canalelor galactofore, forţând laptele săajungă în sinusul galactofor.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt factorii genetici ce influen!#$&ăproduc!"$'(#')$*%#?Răspuns

Factorii genetici sunt :rasa, individualitatea, vârsta, conforma!"$'+,-*,-$)ă,dezvoltarea corporală, constitu!"$'."'%#/*#-$/#0%1)

2. Enumera!"'2"2%#/#)#'(#'#3*),$%$-#'$'4$+"),-'*#0%-1')apte?Răspuns

223

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Precizaţi care sunt furajele ce se administrează iarna în sistemul

gospodăresc de cre�tere a vacilor pentru lapte:a. Fibroase;b. Masa verde cosită ;c. Suculente ;d. Pă�unat ;e. Concentrate.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Preciza!" care sunt variantele mulgerii în adăpost pe stand:a. La conductă;b. În săli speciale;c. La bidon;d. Manuală;e. La cărucior mobil.O O O O O

1.3.. EXPLOATAREA TAURINELOR PENTRU PRODUC!",DE CARNE

Exploatarea taurinelor pentru carne prezintă o importanţă deosebitădeoarece acest produs alimentar este bogat în substanţe nutritive şi areînsuşiri dietetice remarcabile. La această specie, producţia de carne seasigură de la taurinele adulte şi semiadulte reformate, dar mai ales de latineretul mascul îngrăşat. În ţara noastră, aproximativ 36% din producţiatotală de carne o furnizează bovinele.

Factorii care influenţează producţia individuală de carne

Producţia individuală de carne la taurine este influenţată, ca şi cea delapte, de factori genetici şi factori de mediu.

Factorii geneticiRasa influenţează producţia de carne în raport cu tipul morfo-

productiv de care aparţine. Astfel, cea mai mare cantitate de carne se obţinede la rasele specializate în această direcţie (Charolaise, Hereford), deoareceau ritmuri rapide de creştere şi randament ridicat la tăiere. Sporuri mari decreştere şi implicit producţii bune de carne realizează şi rasele mixte(Bălţată românească, Brună), dar mai ales metişii F1 dintre aceste rase şirasele de carne.

Individualitatea. În cadrul fiecărei rase există indivizi cu aptitudinimai bune sau mai slabe de îngrăşare, manifestate în aceleaşi condiţii de

224

hrănire şi întreţinere, fapt ce influenţează pozitiv sau negativ producţia decarne.

Vârsta influenţează producţia de carne atât sub raport cantitativ câtşi calitativ. Cea mai mare cantitate de carne o dau animalele adulte, iar ceamai mică viţeii şi animalele bătrâne. Carnea de cea mai bună calitate seobţine, însă, de la tineretul îngrăşat şi valorificat la vârsta de 12 - 24 luni.

Sexul. Taurii şi boii sacrificaţi produc, faţă de vaci şi juninci, ocantitate mai mare de carne, dar calitatea este inferioară.

Conformaţia corporală. Animalele cu membre scurte, formecorporale lungi, largi, adânci şi tren posterior bine dezvoltat, dau producţiimari de carne de calitate superioară.

Factorii de mediuAlimentaţia are o influenţă decisivă asupra producţiei cantitative şi

calitative de carne, deoarece nivelul şi tipul de nutriţie favorizează saudiminuează exteriorizarea potenţialului ereditar al animalelor. Astfel,supraalimentaţia asigură sporuri ridicate de creştere până la vârsta de 12 luni,după care au loc depuneri de grăsime în carcasă, influenţând negativcalitatea cărnii. Subalimentaţia determină atât obţinerea unor sporuri mici,cât şi carne de calitate slabă.

Sistemul de îngrăşare. Performanţele cele mai ridicate în producţiacantitativă şi calitativă de carne se obţin prin folosirea sistemelor deîngrăşare intensiv şi semiintensiv.

Starea de îngrăşare. Animalele adulte îngrăşate înainte de tăiere dauproducţii mai mari de carne şi de calitate mai bună, deoarece creşteponderea ţesutului muscular, scade conţinutul cărnii în apă şi seîmbunătăţesc însuşirile organoleptice.

Randamentul la tăiere influenţează producţia de carne în strânsălegătură cu rasa, sexul vârsta şi starea de îngrăşare a animalelor. Astfel,randamentul este mai mare la rasele de carne (60 - 70%) decât la cele mixte(50 - 60%) şi cele de lapte (45 - 50%). De asemenea, are valori mai ridicatela tauri, boi, tineret şi animale îngrăşate, comparativ cu cele realizate lafemele, animale bătrâne sau cu stare slabă de îngrăşare.

Microclimatul din adăpost asigură producţii mari de carne cândtemperatura este cuprinsă între 9 - 15o C, umiditatea între 65 - 75% şi vitezacurenţilor de aer între 0,1 - 0,3 m/s.

Sistemele de îngrăşare a taurinelor

În raport cu materialul biologic utilizat, durata îngrăşării, vârsta devalorificare şi tehnologiile de hrănire şi întreţinere aplicate se disting treisisteme de îngrăşare: extensiv, semiintensiv şi intensiv.

Îngrăşarea extensivă

La noi în ţară, îngrăşarea extensivă a taurinelor are aplicativitateredusă, deoarece se obţin sporuri mici (400 - 700 g/zi) cu consumurispecifice ridicare (8 - 11 U.N.) şi carne de calitate mediocră.

Tehnologia de îngrăşare se bazează pe furajarea animalelor la păşune.Uneori, finisarea îngrăşării se face la grajd cu nutreţuri fibroase şiconcentrate.

Se supun îngrăşării următoarele categorii de taurine: mânzaţii şijunincile reformate, viţeii alăptaţi la vaci doici şi vacile primipare fătate

225

timpuriu împreună cu viţeii lor. Tot în sistem extensiv se face şi„recondiţionarea” taurinelor adulte reformate.

Îngrăşarea mânzaţilor şi junincilor reformate. Prin „mânzaţi” seînţeleg masculii de 18 - 24 luni, castraţi la vârsta de 5 - 7 luni sau cel maitârziu cu o lună înainte de îngrăşare.

În vederea îngrăşării se alcătuiesc loturi de circa 100 capete, separatepe sexe, categorii de vârstă şi greutate. Îngrăşarea durează 5 - 6 luni, intervalîn care se obţin sporuri de 500 - 700 g/zi, în funcţie de cantitatea şi calitateapăşunatului.

Îngrăşarea viţeilor alăptaţi la vaci doici se practică în zonele cupăşuni de foarte bună calitate. Aplicarea acestei metode de îngrăşarenecesită gruparea fătărilor către sfârşitul trimestrului II, pentru a se organizaîn perioada de păşune loturi omogene de vaci doici şi viţei formate din 20 -80 capete. La fiecare vacă doică se repartizează 2 - 4 viţei sugari.

Îngrăşarea viţeilor se face cu laptele supt de la vacile doici şi cumasa verde consumată la păşune în perioada 1 mai – 1 octombrie. Pentrufinisare viţeii se furajează încă 2 - 3 luni la grajd, astfel că la vârsta de 10 -12 luni ating greutatea de 200 - 250 kg. Acolo unde este posibil, viţeii setransferă în complexe de îngrăşare semiintensivă, pentru valorificarea lagreutăţi de peste 500 kg.

Îngrăşarea vacilor primipare fătate timpuriu împreună cu viţeiilor. În scopul aplicării acestei metode, viţelele de reproducţie, cu originemai puţin valoroasă, se montează la vârsta de 13 - 15 luni, de preferinţă întrimestrul I pentru ca fătările să aibă loc grupat în trimestrul IV al aceluiaşian. Până în primăvara anului următor, viţeii se hrănesc cu lapte matern,fibroase şi concentrate, apoi se scot la păşune împreună cu mamele lor, undese ţin până la 1 octombrie. La sfârşitul perioadei de păşunat, viţeiiînregistrează greutăţi de circa 250 kg, iar mamele acestora 450 - 500 kg.

Recondiţionarea taurinelor adulte. Prin „recondiţionare” seînţelege îmbunătăţirea stării de întreţinere a vacilor şi boilor reformaţi, peseama refacerii ţesutului muscular şi a unei uşoare depuneri de grăsime,printr-o hrănire progresiv – abundentă.

Recondiţionarea se poate face atât la grajd, cât şi la păşune în taberede vară. În medie, ea durează 2 luni şi respectiv 3 luni.

În cazul recondiţionării animalelor la grajd se folosesc nutreţuri devolum, ca: fibroase, grosiere tocate cu adaos de melasă şi uree, porumb siloz,rădăcinoase, borhoturi etc.

Îngrăşarea semiintensivă

La noi în ţară, îngrăşarea semiintensivă se practică pe scară largă înzonele cu suprafeţe întinse de păşuni şi fâneţe, în zonele cerealiere underezultă mari cantităţi de produse secundare (paie, coceni, ciocălăi) şi înunităţile amplasate în jurul fabricilor de zahăr, bere, amidon etc.

Scopul urmărit: îngrăşarea timpurie a tineretului mascul şi femelexclus de la reproducţie, cu nutreţuri de volum şi cantităţi limitate deconcentrate, în vederea obţinerii de carcase mari.

Rasele care se pretează: Bălţată românească, Brună, Bălţată cunegru românească şi metişi F1 dintre acestea cu tauri Charolaise.

Parametrii tehnici: afluirea materialului biologic are loc la vârstade 3 – 6 – 12 luni şi greutatea de 70 - 200 kg; valorificarea animalelor seface la vârsta de 18 - 21 luni şi greutatea de 450 - 500 kg; sporul mediu

226

zilnic este de 800 g, consumul specific 7 - 10 U.N. şi randamentul la tăiere51 - 55%.

Fluxul tehnologic se realizează în trei faze: carantinizare –acomodare, creştere – îngrăşare, finisare.

Faza de carantinizare – acomodare, durează 20 - 30 zile şi are cascop verificarea sanitar-veterinară a animalelor afluite în îngrăşătorii şiobişnuirea lor cu noile condiţii de viaţă.

Faza de creştere – îngrăşare are o durată variabilă (200 - 365 zile),în funcţie de vârsta tineretului la preluare. În această fază se folosesctehnologii de hrănire pe bază de:

- masă verde cu adaos de amestec gospodăresc de furaje concentrate;- fibroase şi grosiere tocate cu adaos de melasă şi uree;- nutreţuri însilozate cu adaos de grosiere tocate şi amestec de

concentrate;- rădăcinoase, bostănoase şi tuberculifere cu adaos de grosiere tocate

şi amestec de concentrate.Faza de finisare - durează 60 - 90 zile şi se caracterizează, ca nivel

de hrănire, prin creşterea ponderii concentratelor la 40 - 45% din valoareaenergetică a raţiei, concomitent cu reducerea nutreţurilor de volum.

Întreţinerea animalelor se realizează în complexe de îngrăşare prin:- stabulaţie liberă în adăposturi închise cu circa 560 capete, prevăzute

cu boxe colective pe grătar sau cu spaţii comune de cazare pe aşternutpermanent; evacuarea dejecţiilor se face cu plugul raclor montat sub grătarsau cu lama de buldozer;

- stabulaţie legată în adăposturi de până la 300 capete, cu standuridispuse pe două sau patru rânduri şi legate în sistem „Grabner”; dejecţiile seevacuează cu racleţi batanţi sau cu plug raclor.

În ambele variante de întreţinere, distribuirea furajelor se face curemorca tehnologică sau cu tracţiune animală, iar adăparea la adăpători cunivel constant.

Îngrăşarea intensivă

Sistemul intensiv de îngrăşare se aplică tineretului taurin mascul şise realizează în variante tehnologice cunoscute sub denumirea de „baby-beef”. După vârsta de valorificare se disting următoarele variante deîngrăşare: ultra baby-beef, baby-beef foarte precoce, baby-beef precoce şibaby-beef normal (clasic).

Fluxul tehnologic este organizat pe una sau două perioade careindică sistemul de întreţinere, iar fiecare perioadă cuprinde 1 - 4 faze vizândtipul de alimentaţie. Fazele au, în general, următoarele semnificaţii: alăptare– înţărcare, creştere, creştere – îngrăşare, îngrăşare – finisare.

În toate variantele, afluirea viţeilor în îngrăşătorii se face la vârsta de15 zile şi greutatea medie de 45 kg.

Îngrăşarea ultra baby-beef

Scopul urmărit: obţinerea unui sortiment de carne de viţel cunoscutsub numele de „carne albă”.

Rasele care se pretează: Simmental, Bălţată românească, Brună şiFriză – varietatea bălţată cu roşu.

227

Parametrii tehnici: valorificarea viţeilor se face la vârsta de 3 lunişi greutatea medie de 150 kg; sporul mediu zilnic este de 1100 - 1300 g,consumul specific 2,3 - 2,5 U.N. şi randamentul la tăiere 60%.

Fluxul tehnologic: cuprinde o singură perioadă şi o singură fază deîngrăşare (16 - 90 zile).

Hrănirea: strict cu lapte integral plus lapte smântânit sau înlocuitoride lapte.

Întreţinerea: liberă, în adăposturi tip hală cu capacitatea de 50 - 200capete, prevăzute cu 4 rânduri de boxe individuale; alăptarea se face lagăleţi cu tetină plutitoare şi evacuarea dejecţiilor manual, cu jet de apă subpresiune.

Îngrăşarea baby-beef foarte precoce

Scopul urmărit: obţinerea unor sporuri foarte ridicate de creştere, încondiţiile hrănirii intense a tineretului cu nutreţuri concentrate.

Rasele care se pretează: Simmental, Bălţată românească, Brună şiFriză, precum şi metişii F1 ai acestora cu tauri Charolaise.

Parametrii tehnici: valorificarea tineretului îngrăşat se face lavârsta de 7 - 8 luni şi greutatea medie de 250 kg; sporul mediu zilnic este1000 - 1100 g, consumul specific 4 - 5 U.N. şi randamentul la tăiere circa59%.

Fluxul tehnologic: se desfăşoară în două perioade şi trei faze:alăptare – înţărcare (16 - 70 zile), creştere (71 - 120 zile) şi creştere –îngrăşare (121 - 210 sau 240 zile).

Hrănirea: în faza I cu Inlavit, nutreţ combinat şi granule de lucernă;în faza a II -a cu nutreţ combinat , granule de lucernă şi fân tocat; în faza aIII -a cu nutreţ combinat şi fân tocat.

Întreţinerea: liberă, în adăposturi de tip hală cu capacitatea de 400 -480 capete în perioada I şi 800 - 880 capete în perioada a II -a; furajarea seface cu remorca tehnologică, adăparea la adăpători cu nivel constant şievacuarea dejecţiilor hidraulic sau cu plug raclor.

Îngrăşarea baby-beef precoce

Scopul urmărit: sporirea masei corporale cu circa 40% faţă de cearealizată la îngrăşarea baby-beef foarte precoce.

Rasele care se pretează: Simmental, Bălţată românească, Brună şiFriză, precum şi metişii F1 ai acestora cu tauri Charolaise.

Parametrii tehnici: valorificarea tineretului îngrăşat se face lavârsta de 10 - 12 luni şi greutatea medie de 360 kg; sporul mediu zilnic este9500 - 1000 g, consumul specific 5,5 - 5,8 U.N. şi randamentul la tăierecirca 57%.

Fluxul tehnologic: se desfăşoară în două perioade şi patru faze:alăptare – înţărcare (16 - 80 zile), creştere (81 - 130 zile), creştere –îngrăşare (131 - 250 zile) şi finisare (251 - 365 zile).

Hrănirea: în faza I cu Inlavit, nutreţ combinat şi granule de lucernă;în faza a II -a cu nutreţ combinat , granule de lucernă şi fân tocat; în fazele aIII -a şi a IV -a cu nutreţ combinat granule de lucernă fân tocat şi paie tocate.

Întreţinerea: liberă, în adăposturi de tip hală cu capacitatea de 400 -480 capete în perioada I şi 800 - 880 capete în perioada a II -a; furajarea se

228

face cu remorca tehnologică, adăparea la adăpători cu nivel constant şievacuarea dejecţiilor hidraulic sau cu plug raclor.

Îngrăşarea baby-beef normal (clasic)

Este varianta cea mai răspândită de îngrăşare intensivă din ţaranoastră.

Scopul urmărit: obţinerea unor carcase foarte mari (230 - 250 kg)cu o cantitate apreciabilă de grăsime intramusculară şi seu la rinichi.

Rasele care se pretează: Simmental, Bălţată românească, Brună şiFriză, precum şi metişii F1 ai acestora cu tauri Charolaise.

Parametrii tehnici: valorificarea tineretului îngrăşat se face lavârsta de 15 - 17 luni şi greutatea medie de 420 - 490 kg; sporul mediuzilnic este 900 g, consumul specific 5,9 - 6,7 U.N. şi randamentul la tăierecirca 55%.

Fluxul tehnologic: se desfăşoară în două perioade şi patru faze:alăptare – înţărcare (16 - 111 zile), creştere (112 - 144 zile), creştere –îngrăşare (145 - 451zile) şi finisare (452 - 520 zile).

Hrănirea: în faza I cu substituen!"'(#')$*%#5'01%-#ţ combinat şi fân delucernă; în faza a II -a cu nutreţ combinat , fân de lucernă şi semisiloz delucernă sau ierburi; în faza a III -a cu nutreţ combinat, fân de lucernă,semisiloz de lucernă sau ierburi, pastă de ştiuleţi de porumb, siloz deporumb şi grosiere; în faza a IV -a cu aceleaşi furaje, însă se măreştecantitatea de concentrate din raţie.

Întreţinerea: liberă, în adăposturi de tip hală cu capacitatea de 400 -596 capete în perioada I şi 780 - 1144 capete în perioada a II -a; furajarea seface cu remorca tehnologică sau cu tracţiune animală, adăparea la adăpătoricu nivel constant şi evacuarea dejecţiilor hidraulic sau cu plug raclor montatsub grătar.

Observa-.. : La noi în ţară, îngrăşarea extensivă a taurinelor areaplicativitate redusă, deoarece se obţin sporuri mici cu consumuri specificeridicate şi carne de calitate mediocră. Îngrăşarea semiintensivă se practicăpe scară largă în zonele cu suprafeţe întinse de păşuni şi fâneţe, în zonelecerealiere unde rezultă mari cantităţi de produse secundare (paie, coceni,ciocălăi) şi în unităţile amplasate în jurul fabricilor de zahăr, bere, amidon

TEST DE EVALUARE

1. Ce categorii de taurine se supun îngră�ării extensive?Răspuns

Se supun îngrăşării următoarele categorii de taurine: mânzaţii şi junincilereformate, viţeii alăptaţi la vaci doici şi vacile primipare fătate timpuriuîmpreună cu viţeii lor şi „recondiţionarea” taurinelor adulte reformate.

2. Enumera!"'6$+%,-""'(#'/#("1'+$-#'"06)1#0!#$&ă produc!"$'(#'+$-0#?Răspuns

229

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Precizaţi care din următoarele faze apar!"0'2"2%#/1)1"'(#'708-ă�are

semiintensiv:a. carantinizare – acomodare;b. alăptare ;c. creştere – îngrăşare ;d. alăptare-în!ărcare ;e. finisare.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2.Hrănirea în îngră�area baby -beef clasic se realizează cu :a. Nutre!'+,/9"0$%;b. Paie;c. Fîn de lucernă;d. Concentrate;e. Coceni.O O O O O

REZUMATUL TEMEI

Existenţa a peste 1000 de rase de taurine a impus prezentareaacestora pe baza anumitor criterii şi anume: ţara de formare, origine,aptitudinea productivă, gradul de ameliorare, dezvoltarea corporală, zonageografică, culoare şi importanţa economică.

Hrănirea taurinelor de lapte la păşune reprezintă varianta cea maieficientă din punct de vedere tehnico-econmic, deoarece asigură producţiimari de lapte, influenţează pozitiv funcţia de reproducţie, măreşte rezistenţavacilor la boli şi reduce substanţial consumul de muncă şi costul pe unitateade produs.Obişnuit păşunile se amplasează la cel mult trei km distanţă de fermă,pentru ca noaptea vacile să fie adăpostite la grajd. Dacă sunt situate ladistanţe mai mari, trebuie să se organizeze „tabere de vară” pentru cazareaanimalelor pe timpul nopţii sau pe timp nefavorabil, fapt ca măreştecheltuielile de producţie

Hrănirea la grajd se aplică în fermele de vaci din jurul centrelorpopulate, care nu dispun de păşuni.

În cadrul acestei variante tehnologice, masa verde se administreazăsub formă cosită (şi uşor pălită în cazul lucernei şi trifoiului) direct la iesleaamenajată în adăpost sau padoc. Dacă plantele furajere recoltate se află într-un stadiu avansat de lignificare, se recomandă să fie administrate vacilor înstare tocată.

Mulgerea mecanică uşurează efortul fizic, măreşte de 2 - 4 oriproductivitatea muncii şi îmbunătăţeşte simţitor salubritatea laptelui care nuvine în contact cu mâna mulgătorului şi cu mirosul specific de grajd.

230

Introducerea şi extinderea acestui sistem în practică, impune caugerul vacilor să aibă o simetrie morfo-funcţională, care să-l facă pretabilpentru mulgerea mecanică.

Mulgerea mecanică se poate efectua în adăpost pe stand sau în sălispeciale de muls.

Exploatarea taurinelor pentru carne prezintă o importanţă deosebitădeoarece acest produs alimentar este bogat în substanţe nutritive şi areînsuşiri dietetice remarcabile. La această specie, producţia de carne seasigură de la taurinele adulte şi semiadulte reformate, dar mai ales de latineretul mascul îngrăşat. În ţara noastră, aproximativ 36% din producţiatotală de carne o furnizează bovinele.

În raport cu materialul biologic utilizat, durata îngrăşării, vârsta devalorificare şi tehnologiile de hrănire şi întreţinere aplicate se disting treisisteme de îngrăşare: extensiv, semiintensiv şi intensiv.

231

TEMA 2

CRE�TEREA OVINELOR �I CAPRINELOR

Unităţi de învăţare:Rasele de ovine �i caprine, însuşirile morfo-fiziologice şi de

producţie.Creşterea şi exploatarea ovinelor. .Creşterea şi exploatarea caprinelorObiectivele temei :- identificarea raselor de ovine �i caprine;- cunoaşterea caracterelor morfologice �i fiziologice ale raselor de

ovine �i caprine ;- cunoa�terea tehnologiilor de cre�tere a ovinelor;- cunoa�terea tehnologiilor de cre�tere a caprinelor.Timpul alocat temei: 8 ore

Bibliografie recomandată:- Pascal C. 2004- Produc!"#$%&$'#()&$*#$+,")&-.%"/0(#$1+)$1+)&2'0$%&la Brad- Pop, A. şi colab., 1983 – Creşterea ovinelor şi caprinelor. Editura

Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.- Stoica Ghe. �i colab. 1998- Zootehnie 3"$#*"4&)/#!"& animală. Partea

specială. Reprografia Universită!""$%")$5(#"+,#-- Stoica, I., 1997 – Nutriţia şi alimentaţia animalelor. Editura Coral

Sanivet. Bucureşti.- Taftă, V.2002 - Producţia şi reproducţia caprinelor, Editura Ceres,

Bucureşti, .

2.1 RASELE DE OVINE �I CAPRINE, ÎNSU�IRILE MORFO-FIZIOLOGICE !"#$%#&'($)*+"%

2.1.1. – Rasele de ovine

După locul de formare şi fineţea lânii, rasele de ovine din ţaranoastră se clasifică în:

Rase locale cu lână : groasă (Ţurcană), semigroasă (tipul Stogoşă),semifină (Ţigaie) şi fină (Merinos de Palas, Merinos transilvănean şi tipulSpancă).

Rase importate cu lână: groasă (Karakul), semigroasă (Friza),semifină (Corriedale, Romney-Marsh) şi fină (Merinos de Stavropol,Merinos australian, Polwarth).

Rasa Ţurcană Ţurcana provine din forma sălbatică arkar şi este considerată cea

mai veche rasă de pe teritoriul ţării noastre. În prezent, ocupă circa 40% dinefectivul total de ovine şi se găseşte răspândită în toată ţara, dar mai ales, înzonele submontane şi montane. Cele mai valoroase nuclee se cresc laVaideeni - Vâlcea, Novaci - Gorj) şi Poiana Sibiului.

Însuşiri morfo-productive. Rasa Ţurcană se încadrează în tipulovinelor cu producţie mixtă: lapte, lână groasă, carne şi pielicele. Are odezvoltare corporală mijlocie. Oile au talia de 55 - 60 era şi greutatea

232

corporală de 35 - 45 kg, iar berbecii 68 - 70 cm şi respectiv 50 - 70 kg.Prolificitatea este de 105 - 108%. La naştere mieii cântăresc 2,5 - 5 kg.

Producţia de lapte variază între 80 - 100 kg, iar producţia de lânăîntre 1,5 - 4 kg la oi şi 2,5 - 6 kg la berbeci. Şuviţa de lână este conică, culungimea de 15 - 35 cm şi fineţea de 28 - 32 microni la fibrele scurte şi 40 -80 microni la cele lungi.

Producţia de carne este slabă, deoarece Ţurcana este o rasă tardivă.Tineretul supus îngrăşării, înregistrează sporuri de creştere de 160 - 175 g/zicu un consum specific de 6,3 - 6,6 U. N.

Producţia de pielicele este reprezentativă numai la mieii de culoarebrumărie şi neagră.În cadrul rasei se disting următoarele varietăţi:

- albă, este cea mai răspândită şi are producţia cea mai mare de lapte;- neagră, se creşte în estul ţării şi se foloseşte pentru pielicele, mai

ales prin încrucişări cu rasa Karakul; lâna oilor se decolorează treptatdevenind cenuşie („seină”) sau cenuşiu - roşcată („laie”);

- brumărie se întâlneşte în nordul Moldovei - judeţele Neamţ şiBotoşani - unde se creşte pentru pielicele;

- raţca se găseşte în efective restrânse în partea răsăriteană aBanatului, are culoarea albă sau neagră şi se caracterizează prin coarnelerăsucite în formă de tirbuşon, îndreptate în sus şi puţin lateral.

Perspective. Rasa Ţurcană se va creşte în rasă curată în zonelesubmontane şi montane, urmărindu-se sporirea producţiei de lână, carne şilapte. La varietăţile neagră şi brumărie se vor aplica încrucişări cu Karakul(negru sau brumăriu) pentru îmbunătăţirea calităţii pielicelelor.

Tipul Stogoşă Tipul Stogoşă este rezultat din încrucişarea berbecilor de rasă

Ţigaie cu oi Ţurcană, în diferite zone geografice ale ţării. Ocupă un locneglijabil în structura de rasă a efectivului.Însuşiri morfo - productive.Aspectul exterior şi însuşirile de producţie aletipului Stogoşă sunt intermediare faţă de rasele parentale, dar neconsolidatedin punct de vedere genetic. Se încadrează în categoria oilor cu lână maigroasă. Producţia de lână este în medie de 2 - 3 kg, având şuviţa în formă de„stog”, cu lungimea de 12 - 18 cm şi fineţea de 37 - 48 microni.

Perspective. Oaia Stogoşă nu prezintă importanţă pentru structura derasă şi, ca urmare, în viitor, efectivele existente se vor lichida treptat.

Rasa Ţigaie Rasa Ţigaie derivă, ca şi Ţurcana, din strămoşul sălbatic arkar. În

prezent, ocupă circa 33% din numărul total de ovine, fiind răspândita înzonele de deal, de podiş şi depresionare ale ţării, cu precipitaţii atmosfericede 650 - 800 mm.

Însuşiri morfo - productive. Ţigaia face parte din tipul productivmixt: lână semifină, lapte, carne. Are conformaţie armonioasă şi dezvoltarecorporală mijlocie. Oile au talia cuprinsă între 60 - 65 cm şi greutatea de 45- 50 kg, iar berbecii 70 - 75 cm şi 55 - 75 kg. Prolificitatea variază între 105- 115%, în funcţie de nivelul de alimentaţie. Mieii cântăresc la naştere între3 - 4, 5 kg.

Producţia de lână este de 2, 5 - 5 kg la oi şi 5 - 8 kg la berbeci.Şuviţa are formă prismatică, cu lungimea de 8 - 10 cm şi fineţea de 28 - 30microni.

Producţia de lapte. Oile produc 80 - 90 kg lapte pe lactaţie, iar înturmele selecţionate pot depăşi 120 kg.

233

Ţigaia fiind o rasă semitardivă, are aptitudini de carne satisfăcătoare.Tineretul îngrăşat intensiv realizează, sporuri în greutate de 170 - 190 g/zi.În funcţie de culoarea lânii şi a jarului, în cadrul rasei se disting următoarelevarietăţi:

- belă sau albă: are lâna şi jarul de culoare albă, fibrele de lână suntmai fine;

- bucălaie: este cea mai numeroasă şi are lâna albă şi jarul cafeniuînchis, fibrele de lână sunt mai groase, mai aspre şi cu ondulaţii puţine;

- ruginie: se caracterizează prin lâna albă şi jar castaniu deschis, secreşte mai mult în zonele de deal şi podiş;

- neagră: prezintă lâna şi jarul negre, se creşte în număr redus şi aretalie şi greutate mai mică decât celelalte varietăţi;

Varietăţile bucălaie şi ruginie reprezintă circa 90% din efectivul derasă Ţigaie.

Ţigaia de munteConstituie un ecotip în cadrul rasei Ţigaie, în cadrul căreia se

întâlnesc toate cele 4 varietăţi. Ea se caracterizează printr-o constituţie mairobustă, rezistenţă organică mai mare la condiţiile de climă din zonele cualtitudine ridicată, dar are o producţie de lână şi de lapte mai scăzută decâtŢigaia de şes şi de deal.

Rasa Merinos de PalasMerinosul de Palas s-a format la Staţiunea centrală de cercetări

centru creşterea ovinelor Palas, judeţul Constanţa, între anii 1920 - 1960,prin încrucişarea raselor Ţurcană şi Ţigaie cu Merinos Rambouillet şiMerinos semiprecoce german. Lucrările de încrucişare au fost asociate cu oselecţie riguroasă, hrănire şi întreţinere foarte bune.

Efectivul de rasă curată, de circa 20 000 capete, se creşte înDobrogea, de unde se difuzează reproducători pentru ameliorarea altor rasedin ţară.

Însuşiri morfo - productive. Rasa Merinos de Palas se încadrează încategoria ovinelor mixte: lână fină şi carne. Animalele au conformaţiaarmonioasă, dezvoltare corporală mare, precocitate accentuată şi capacitateridicată de folosire a hranei.

Oile au talia medie de 67 cm şi greutatea de 60 - 70 kg, iar berbecii72 cm şi respectiv 90 - 110 kg. Caracteristica de exterior a animalelor oconstituie cutele de piele de pe gât, sub formă de cravată, salbă şi şorţ. Launele exemplare se observă cute de piele chiar şi în regiunile trenuluiposterior.

Prolificitatea oilor variază între 128 - 145% iar produşii au greutateamedie de 4 kg la mieluţe şi 5 kg la miei.

Producţia de lână este în medie de 6 - 8 kg la oi şi 10 - 12 kg laberbeci. Şuviţa are formă prismatică, cu lungimea de 7 - 9 cm şi fineţea de20 - 22 microni. Lâna este de culoare albă.

Datorită precocităţii ridicate, Merinosul de Palas are aptitudini bunede îngrăşare iar carnea este de calitate superioară. Tineretul îngrăşatintensiv realizează sporuri de 220 - 300 g/zi, cu un consum specific de 4,5 -5,5 U.N.

Producţia de lapte este de 100 - 120 kg, din care 90% se foloseştepentru alăptarea mieilor şi restul pentru livrare.

Perspective. Merinosul de Palas se va creşte în rasă curată, pe bazăde linii, în zona de formare. Reproducătorii valoroşi vor fi utilizaţi la

234

ameliorarea ovinelor din câmpia de sud - est a ţării, unde se vizeazăconturarea unui tip de Merinos dunărean.

Rasa Merinos transilvăneanMerinosul transilvănean s-a format în partea de vest a ţării prin

încrucişarea oilor Ţurcană şi Ţigaie cu Merinosul Rambouillet şi Negretti,apoi cu Merinos precoce şi Merinos unguresc de pieptene. Este răspândit înjudeţele Satu Mare, Bihor, Timiş, Caraş-Severin.

Însuşiri morfo - productive. Această rasă se caracterizează printr-unformat corporal mezomorf, cu dezvoltare mai accentuată în zona de câmpie.Oile au talia de 55 - 60 cm şi greutatea de 40 - 50 kg, iar berbecii 65 - 70 caşi 65 - 75 kg. Conformaţia corporală este armonioasă. Majoritateaanimalelor prezintă pe gât, cute sub formă de cravată şi salbă. Prolificitateaoilor este de 108 - 110%.

Producţia de lână este de 9 - 7 kg la oi şi 9 - 11 kg la berbeci, culungimea şuviţei de 6 - 7 cm şi fineţea de 22 - 24 microni.

Producţia de lapte variază între 70 - 80 kg, din care 90% reprezintălaptele supt de miei.

Aptitudinile de carne sunt modeste. Tineretul îngrăşat intensivrealizează sporuri de 170 - 220 g/zi. Carnea este de calitate bună.

Perspective. Merinosul transilvănean se va creşte în Câmpia de vesta ţării şi în zona colinară cu regim pluviometric de până la 650 mm anual.Ameliorarea rasei vizează ridicarea greutăţii corporale (60 kg la oi şi 80 kgla berbeci), obţinerea unei producţii medii de 7 kg lână, cu lungimea şuviţeila 8 cm şi sporirea prolificităţii la 120%.

Tipul SpancăTipul Spancă s-a format în ţara noastră prin încrucişarea berbecilor

Merinos cu oile Ţigaie, în zonele de interferenţă a acestor rase. Efectiveleexistente sunt neconsolidate genetic şi se găsesc răspândite în sud-estul ţării,sudul Moldovei şi Dobrogea. Nuclee restrânse se întâlnesc în Banat şiTransilvania.

Însuşiri morfo - productive. Spanca prezintă însuşiri morfologice şiproductive intermediare între rasele parentale, dar mai apropiate de Merinos.Spanca ameliorată, răspândită în Dobrogea, are o dezvoltare corporală maimare (40 - 45 kg la oi şi 60 - 70 kg la berbeci) decât a celorlalte populaţiidin ţară.

Producţia de lână este de 4 - 5 kg la oi şi 6 - 8 kg la berbeci, cu ofineţe de 24 - 29 microni şi o lungime a şuviţei de 7 - 11 cm.

Producţia de lapte pe lactate variază între 90 - 100 kg.Perspective. Tipul Spancă va fi absorbit, în viitor, prin încrucişări cu

berbeci Merinos de Palas şi Merinos transilvănean.Rasa Karakul

Rasa Karakul este originară din sud-vestul Asiei, pe actualul teritoriu alrepublicilor Uzbekă, Turkmenă, Tadjică şi Kirkiză. La noi a fost adusă încădin anul 1910 şi se creşte sub formă de nuclee compacte în jumătatea denord a Moldovei - judeţele Suceava, Neamţ, Bacău.

Însuşiri morfo - productive. Rasa Karakul este specifică pentruproducţia de pielicele. Ca exterior, se înscrie într-un trapez cu baza micăînainte. La baza cozii prezintă un depozit de grăsime care, la animaleleîngrăşate poate atinge 8 - 10 kg. Către vârf, coada este îndoită în formaliterei S. Talia este mijlocie (60 - 65 cm), iar greutatea variază între 40 - 50kg la oi şi 60 - 70 kg la berbeci. Oile Karakul au o prolificitatea de 105 -118%. Producţia de pielicele este de calitate superioară, buclele fiind

235

închise – 1/1 sau 3/4. La tuns, se obţin 1, 5 - 2 kg lână 1a oi şi 2,5 - 3 kg laberbeci. Şuviţa este conică, cu lungimea de 10 - 16 cm şi fineţea de 40 - 70microni, deci lână groasă.. Culoarea lânii, depinde de varietate: neagră,brumărie, maron, albă etc.

La varietatea neagră, culoarea lânii se degradează după vârsta de 8 -10 luni, devenind cenuşiu - deschisă.

În condiţii bune de hrănire şi întreţinere oile produc 60 - 70 kg delapte.

Perspective. În viitor, ovinele din rasa Karakul, varietăţile neagră şibrumărie, se vor creşte pentru pielicele în zona de centru şi de nord aMoldovei, precum şi în partea de nord a Olteniei.

Rasa FrizăRasa Friză s-a format în Germania, în zonele cu precipitaţii de

peste 700 mm anual şi vegetaţie abundentă. La noi a fost adusă în anul 1885.În prezent, un nucleu de Friză se creşte în Staţiunea Experimentală Secuieni,în apropiere de Bacău.

Însuşiri morfo - productive. Ovinele Friză au o conformaţie specificăpentru producţia de lapte. Capul mare şi golaş, lipsit de coarne, urechi lungişi late, trunchi masiv, uger bine dezvoltat, coadă ascuţită. Greutatea este de60 - 65 kg la oi şi 95 kg la berbeci.

În ţara de origine, producţia de lapte este de circa 500 kg, iarrecordul rasei depăşeşte 1500 kg. La noi, s-au obţinut în medie, 200 kg lapte.Oile Friză dau 2 - 3 miei la o fătare. Producţia de lână este de circa 3 kg, cuşuviţa de 10 - 15 cm şi fineţea de 33 - 37 microni. Lâna are culoarea albă.

Perspective. Se va folosi la ameliorarea raselor noastre locale înscopul sporirii prolificităţii şi producţiei de lapte.

Rasa CorriedaleRasa Corriedale s-a format în Noua Zelandeă, prin încrucişarea oilor

Merinos australian cu berbeci din rasele englezeşti cu lână lungă - Lincoln,Leicester, , Romney - Marsh ş.a.

La noi a fost importată recent şi se creşte în câteva unităţi dinjudeţele Argeş, Buzău şi Dolj.

Însuşiri morfo - productive. Această rasă se încaderează în categoriaoilor cu producţie mixtă : carne - lână semifină. Greutatea corporală este de55 - 70 kg la oi şi peste 80 kg la berbeci. Are o intensitate de creştereaccentuată, mieii îngrăşaţi până la vârsta de 4 luni, produc carcase de 15 -18 kg. Prolificitatea este ridicată - 130%. La tuns se obţin 4,5 - 6 kg lână deculoare albă. Şuviţa are lungimea de 10 - 12 cm şi fineţea de 25 - 31 microni.

Perspective. Rasa Corriedale se va folosi pentru ameliorareaovinelor Ţigaie, în vederea sporirii producţiilor de carne şi de lână.

Rasa Romney Marsh S-a format în zonele cu păşuni joase din Anglia - numite Marsh -

prin încrucişarea oilor locale cu berbeci Leicester, urmată de selecţie şipotrivirea perechilor .

În ţara noastră s-a importat, începând din anul 1960, dar seîntâmpină unele greutăţi în procesul de adaptare.

Însuşiri morfo - productive. Rasa Romney Marsh aparţine tipuluiproductiv mixt: carne - lână semifină. Se caracterizează prin constituţierobustă, dezvoltare corporală accentuată şi precocitate ridicată.

Greutatea corporală este de 65 – 70 kg la oi şi 110 - 120 kg laberbeci, iar prolificitatea este de 125%. La 4 luni tineretul îngrăşat ajunge la

236

greutatea de 30 kg. Carnea este de calitate bună şi fără miros. La tuns oilerealizează 4 - 5 kg lână, iar berbecii 6 - 7 kg. Culoarea lânii este albă.

Perspective. Datorită calităţilor sale, rasa Romney Marsh se vautiliza la încrucişarea cu rasele locale, în scopul îmbunătăţirii însuşirilor decarne şi lână.

Rasa Merinos de Stavropol Este originară din fosta U.R.S.S. şi s-a format prin încrucişarea

Merinosului Novocaucazian cu Merinosul Rambouillet şi Merinosulaustralian .

A fost importat în anul 1952 şi s-a folosit ca rasă amelioratoarepentru Merinosul de Palas şi Merinosul transilvănean.

Însuşiri morfo - productive. Merinosul de Stavropol are oconformaţie corporală caracteristică pentru lână fină şi carne. Oile augreutatea de 55 - 60 kg şi berbecii 90 - 100 kg.

Producţia de lână este de 6 - 8 kg la oi şi 12 - 14 kg la berbeci. Lâna,de culoare albă, are lungimea de 7 - 8 cm şi fineţea de 20 - 23 microni.Prolificitatea variază între 124 - 137%.

Perspective. Nuclele existente se vor exploata pentru producţia delână, iar reproducătorii masculi vor fi utilizaţi la ameliorarea populaţiilorlocale de tip Merinos.

Rasa Merinos australian Merinosul australian a rezultat din tipurile de Merinos importate

din Spania, Franţa, Polonia, S.U.A., ai căror urmaşi s-au aclimatizat foartebine la condiţiile de mediu din Australia. În prezent este recunoscută pe planmondial, ca fiind una din cele mai valoroase rase de lână şi cu un puternicefect ameliorator.

În ţara noastră a fost importat între anii 1970 - 1974 pentruîncrucişări de infuzie cu Merinosul de Palas şi Merinosul transilvănean.

Însuşiri morfo – productive. Merinosul australian se caracterizeazăprin dezvoltare corporală mijlocie, conformaţie armonioasă, talie relativscundă, trunchi potrivit de larg şi îndesat. Lâna acoperă bine corpul şiextremităţile. Oile adeulte cântăresc 40 - 48 kg, iar berbecii 70 - 90 kg.

Producţia de lână este cuprinsă între 5 - 6 kg la oi şi 8 - 12 kg laberbeci. Şuviţa de lână are lungimea de 3 - 10 cm şi fineţea de 20 - 24microni. Culoarea este albă.

Perspective. Se va utiliza la ameliorarea oilor din zonele demerinozare a ţării, pentru crearea de noi tipuri de ovine de lână şi carne.

Rasa Polwarth S-a format în Australia - statul Victoria, din încrucişarea oilor

Merinos australian cu berbeci Lincoln . La noi a fost importată în numărmare în 1979 şi se creşte în zonele cu regim pluviometric de 500 - 850 mmanual.

Însuşiri morfo - productive. Rasa Polwarth face parte din tipulproductiv mixt: carne şi lână fină. Animalele au conformaţie masivă,armonioasă, cu forme largi şi adânci. Greutatea corporală a oilor este de 60 -65 kg, iar la berbeci de 80 - 100 kg.

Această rasă are aptitudini remarcabile de carne şi asigură totodată,producţii bune de lână (4, 5 - 5 kg/cap), de calitate superioară. Lâna este deculoare aIbă.

Perspective. Berbecii din această rasă se vor folosi la încrucişări deinfuzie cu rasa Ţigaie şi la încrucişări de absorbţie a tipului Spancă.

237

2.1.2. – Rasele de caprine

Criteriile de clasificare a raselor de caprine sunt: originea, nivelul deameliorare şi aptitudinile productive.

- În funcţie de origine, rasele de capre se clasifică în trei grupe:europene, asiatice şi africane.

- În funcţie de gradul de ameliorare, caprinele se clasifică în: raseprimitive, neameliorate, în care se încadrează toate rasele de formaţie veche,foarte răspândite pe glob, având producţia de lapte de 200 - 500 l într-operioadă de lactaţie; rase ameliorate, create recent şi de obicei ca rezultat alabsorbţiei unor populaţii locale cu rase mai productive; rase perfecţionate,rezultate în urma ameliorării şi specializării aproape unilateral în direcţiaproducţiei de lapte, puf sau carne.

- Din punct de vedere al aptitudinilor productive, care este criteriul celmai frecvent folosit, rasele de caprine se clasifică în două mari grupe:

1. rase pentru lapte: Saanen, Albă de Banat, Nobila germană,Alpină de Chamoisée, Pintzgau, Alpina franceză etc.

2. rase pentru lână de tip mohair: Angora3. de puf: Orenburg, Pridon etc.4. de carne: Boer5. mixte: Locală Carpatină, Toggenburg

Rasa Saanen

Este originară din Elveţia şi anume din cantoanele Gessenay şi Haut-Simmental şi s-a format de-a lungul deceniilor, prin selecţie, îndeosebi pe valearâului Saanen, actualmente reprezentând 20% din totalul şeptelului elveţian . Deaici s-a răspândit în foarte multe ţări îndeosebi din Europa şi a fost folosită laameliorarea caprinelor locale pentru producţia de lapte.

Elveţia face parte din ţările iniţiatoare ale creşterii moderne acaprinelor şi este deţinătoarea a mai multor instituţii centrale de evidenţă acontrolului producţiilor respective, necesare selecţiei.

Mai mult de 70% din capre se cresc în zonele montane şipremontane destul de aspre. Şeptelul este redus, fiecare crescător având înmedie 8 - 10 animale, în schimb cu producţii ridicate.

Cartactere morfo – productive. Această rasă prezintă o talie de 80 -90 cm la masculi şi de 74 - 80 cm la femele, corp alungit, cap potrivit delung şi de larg, cu profil aproape drept, piept adânc, larg, cu o bunăcapacitate toracică, spată largă şi bine prinsă, gât lung şi relativ subţire şi cucercei puternici situaţi sub maxilar, cu ongloane rezistente, uger binedezvoltat, cu mameloane mijlocii înclinate înainte şi lateral, iar părul scurt,dens şi mătăsos.

Producţia medie de lapte a caprelor în vârstă de peste 2 ½ ani este de740 kg în 270 zile, cu maxime situate între 1.800 - 2.000 kg având unconţinut de 3,2% grăsime şi 2,7% proteină. Controlul laptelui se face lunar,odată cu determinarea grăsimii şi proteinei, datele fiind centralizate lafiecare muls.

Prolificitatea, de regulă, variază între 150 - 170%, iar greutateacorporală între 50 - 55 kg la femele şi 70 - 80 kg la masculi. Sunt excluse dela reproducţie exemplarele cu păr prea lung pe gât şi membre, cu diferitetare ca şi masculii fără coarne.

Rasa Albă de BanatA rezultat prin încrucişarea caprelor locale carpatine cu rasa Saanen

238

şi, îndeosebi, cu rasa Albă nobilă germană . Este răspândită nu doar înBanat, ci şi în Transilvania şi în nordul Moldovei.

Caractere morfo – productive. Prezintă caracterele tipului morfo-productiv de lapte. Are capul fin, un procent mic de indivizi prezentândcoarne, turtite lateral şi îndreptate înapoi. Trunchiul are, în general, o formăde pară; regiunile superioare ale trunchiului sunt înguste şi cu musculaturaslab dezvoltată; membrele sunt subţiri, frecvent cu defecte de aplomb.Greutatea vie este asemănătoare cu a caprelor locale carpatine.Producţia de lapte este, în medie, de 400 - 500 l pe lactaţie, prolificitateamedie de 200 - 250%, iar greutatea vie a iezilor la naştere este de 2,5 - 2,6kg.

Rasa PintzgauEste crescută în Austria şi este de culoare maron-închis, cu o dungă

pigmentată pe spinare şi pe membre. Ambele sexe au coarne şi robă din părlung.Producţiile de lapte oscilează în jurul valorii de 400 litri la un conţinut de 3,5 -4% grăsimi. Greutatea corporală a rasei este de 40 - 60 kg la femele şi de 60 - 70kg la masculi. Prolificitatea medie este de cca 140%.

Rasa Alpină francezăEste originară din Munţii Alpi, unde s-a format din încrucişarea raselor

locale cu rasa Saanen .Caractere morfo – productive. Talia este de 70 - 80 cm, părul scurt şi de

culoare variată, de la roşcat - închis până la negru, fiind policromă. Capul poateprezenta sau nu coarne, dar pentru reproducţie amelioratorii reţin exemplarecornute în proporţie de 85% la femele şi 95% la masculi.

Pieptul este adânc, spinarea rectilinie, bazinul larg şi puţin înclinat,membre solide, cu articulaţii puternice şi aplomburi corecte. Glanda mamarăeste voluminoasă şi bine prinsă la abdomen, atât anterior cât şi posterior şicu mameloane mijlociu dezvoltate, îndreptate spre înainte şi uşor paralele.Greutatea corporală la femele variază în limitele 50 - 70 kg, iar la masculi,80 - 100 kg.

Producţia medie de lapte este de 600 l în 250 zile de lactaţie, acestaavând 3,2% grăsime şi 2,7% proteină. Prolificitatea rasei este de 130%.

Rasa Angora Este originară din Turcia, unde sunt crescute peste trei milioane

capete, fiind cea mai veche rasă specializată pentru producţia de puf şi păr,care au un aspect şi proprietăţi specifice lânii, purtând denumirea de„mohair” .

Caractere morfo – productive. Conformaţia corporală este alungită,buzele subţiri, urechile mijlocii şi drepte, gâtul prezentând barbişon înpartea inferioară. Culoarea predominantă este albă dar există şi un numărredus de exemplare cu lâna neagră, galbenă sau maro-bej.

Capul, abdomenul şi membrele sunt acoperite de lână care se tunderezultând o cantitate medie de 2 - 5 kg, (maxim 8-12 kg), randamentul laspălare fiind de 65-70%.

Greutatea corporală este de 30 - 40 kg la femele şi de 50 - 70 kg lamasculi şi prolificitatea de 110 - 125%.

Rasa PridonSe creşte în Rusia, în regiunea Donului şi Volgăi, unde s-a şi format

prin selecţie din caprele locale. Au un înveliş pilos alcătuit din 65 - 70% pufînsoţit de o cantitate redusă de fibre semifine (25-30%).

La o fibră groasă revin 8-16 fibre de puf. Caprele Pridon se remarcăprin constituţie robustă, corp alungit, torace bine dezvoltat, membre

239

puternice, cu talia de 60 - 62 cm şi greutate corporală la femele de 36 - 40kg, iar la masculi de 65 - 70 kg, proificitatea de 130 - 140%. Producţia delapte este mai redusă, anume de 135 - 160 l, din care 20 - 40 l reprezintălaptele comercializabil, restul fiind consumat de iezi. De la această rasă sepot utiliza şi pieile, atât în marochinărie cât şi în industria blănurilor prinprelucrare ca gulere, şube, mesade etc.

Rasa BoerProvine din rasa Booră crescută în Africa de Sud, ameliorată în

Franţa, Este specializată în direcţia producţiei de carne . Greutatea medieeste de 80 kg la femele şi de peste 100 kg la masculi, iar prolificitatea de160 - 170%.

Rasa Locală CarpatinăSe creşte în toate regiunile ţării, reprezentând 70 - 75% din efectivul

de caprine din ţara noastră. Se prezintă ca o populaţie heterogenă subaspectul conformaţiei, culorii şi producţiei. La această heterogenitate aucontribuit atât diferitele încrucişări nesistematice, cât şi condiţiile de hrănire.

Caractere morfo – productive. Greutatea corporală este de 30 - 40kg la femele şi 50 - 60 kg la masculi. Are corpul alungit, regiunilesuperioare înguste, crupa teşită, pieptul strâmt, musculatura slab dezvoltată.Culorile frecvent întâlnite sunt: neagră, albă, vânătă, roşcată, bălţată.Majoritatea exemplarelor au coarne. Producţia medie de lapte este de 300 lpe lactaţie, cu limite între 100 - 800 1. Prolificitatea este de 130 - 140%, iargreutatea iezilor la naştere de 2,5 - 5 kg.

Rasa ToggenburgEste originară din cantoanele Sain-Gall şi reprezintă 10% din

şeptelul elveţian, fiind apreciată pentru producţia ei superioară de lapte .Caractere morfo – productive. Culoarea este maro-deschis spre gri,

cu zone albe pe cap, membre şi coadă.Părul scurt, mijlociu sau lung (20 cm). În general, exemplarele din

această rasă, sunt fără coarne. Talia ţapilor ajunge la 75 - 85 cm, iar afemelelor la 70 - 80 cm, greutatea corporală fiind de 65 kg şi, respectiv, 45kg. Producţia lor medie de lapte este de 700 kg, cu o maximă de 960 kg în290 de zile, la un conţinut de 3,9% grăsime şi 2,8% proteină în 250 de zilede lactaţie.

Observa,-- : După locul de formare şi fineţea lânii, rasele de ovinedin ţara noastră se clasifică în rase locale �i importate cu lână : groasă ,semigroasă , semifină şi fină.Din punct de vedere al aptitudinilor productive, care este criteriul cel maifrecvent folosit, rasele de caprine se clasifică în două mari grupe: rasepentru lapte �i rase pentru lână �i mohair

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt rasele de ovine cu lână groasă?Răspuns

Rasele de ovine cu lână groasă sunt: rasa60('#)ă �i rasa Karakul.

2. Ce rase fac parte din categoria raselor cu lâna semifină de ovine?

240

Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:

1. Precizaţi care din următoarele rase de caprine se cresc pentru lapte:a. Saanen;b. Carpatină ;c. Albă de Banat ;d. Boer;e. Alpina franceză.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Preciza!"$ '#(&$ %"ntre următoarele rase de ovine fac parte din

categoria raselor de carne:a. Merinos de Palas;b. 6urcana;c. Polwarth;d. Romney Marsh;e. 6igaie.O O O O O

2.2. CRE�TEREA �I EXPLOATAREA OVINELOR

2.2.1. – Direcţii de producţie ale ovinelor

2.2.1.1. Producţia de lână

Lâna reprezintă îmbrăcămintea piloasă de pe corpul ovinelor,formată din fibre cornificate numite fibre. Acestea au, spre deosebire defirele de păr ale celorlalte specii de animale, proprietăţi textile. Părul scurt şigros de pe capul şi extremităţile membrelor la oi, poartă numele de jar şi nuse bucură de proprietăţi textile.

Proprietăţile textile ale fibrelor de lână sunt determinate de o serie deînsuşiri mecano - fizice, chimice şi tehnologice, ca: pretarea la toarcere,rezistenţa la tracţiune, la torsiune, la agenţi fizici şi chimici, izolarea termică,fonică şi electrică, capacitatea de a absorbi umiditatea, inclusiv transpiraţia,permeabilitatea la razele ultraviolete ş.a.

Datorită acestor însuşiri, neîntâlnite în totalitate la fibrele artificiale,lâna şi-a păstrat prioritatea ca materie primă în industria textilă.

241

Formarea fibrelor de lână. La oi învelişul pilos începe să se formezeîn timpul vieţii intrauterine, dintr - o serie de invaginaţii tubulare alestratului dermic al pielii, numite foliculi piloşi. Aceştia sunt de două feluri:primari şi secundari. Foliculii piloşi primari apar, de regulă, în grupe de câtetrei („triade”), iar cei secundari în grupe mai mari şi variabile ca număr .

Numărul total al foliculilor piloşi primari şi secundari, variază înraport cu rasa: 5000 - 6000/cm2 la rasele cu lâna fină, circa 2500/cm2 la celecu lâna semifină şi în jur de 1500/cm2 la cele cu lâna grosieră.

Procesul de formare al fibrelor de lână se desfăşoară în două etape:în prima etapă, cuprinsă între a 60 - a şi a 90 - a zi a vieţii intrauterine, aparfoliculii primari iar în cea de a doua etapă se formează foliculii secundari,începând cu a 90 - a zi de viaţă intrauterină până la vârsta de 3 sau chiar 6luni de la naşterea mieilor.

Foliculii primari dau naştere la fibre lungi şi groase, iar cei secundarila fibre scurte şi subţiri.

Stuctura morfo - histologică a fibrelor de lână. Din punct de vederemorfologic, fibra de lână este alcătuită din trei părţi:

- tija este partea situată deasupra pielii şi constituie fibra textilă propriu- zisă;

- rădăcina, se găseşte împlântată în profunzimea pielii;- bulbul pilos, se află situat la baza rădăcinii, are formă de pară şi pe

seama celulelor sale are loc creşterea fibrei de lână.În afara părţilor menţionate, fibra de lână mai cuprinde următoarele

anexe:- papila fibrei - asigură nutriţia acesteia;- foliculul pilos - format din celule epiteliale care înconjoară rădăcina

fibrei;- teaca fibrei - alcătuită din ţesut conjunctiv, care înveleşte foliculul

pilos;- glandele sebacee - două sau trei la număr, asigură lubrefierea fibrei.Sub raport histologic , fibra de lână - văzută la microscop - prezintă,

de la exterior spre interior, trei straturi concentrice: cuticular, cortical şimedular.

!Stratul cuticular formează învelişul fibrei şi este alcătuit din celulecheratinizate fără nucleu, plate, transparente, dispuse ca nişte solzi. Aceststrat protejează fibra împotriva intemperiilor şi imprimă acesteia luciul şimătăsozitatea.

! Stratul cortical este alcătuit din celule fusiforme, dispuselongitudinal pe axul fibrei. Între celulele acestui strat rămân spaţii (goluri)cu aer, care la microscop apar sub forma unor puncte negre. Unii autoriatribuie acestor goluri însuşirea de higroscopicitate a lânii. Tot în celulelestratului cortical se găsesc şi granule de pigment ce imprimă culoarea lânii.În general, stratul cortical determină majoritatea însuşirilor mecanico -fizice (rezistenţa la tracţiune şi torsiune, extensibilitatea, elasticitatea,plasticitatea etc.).

!Stratul medular ocupă partea centrală a fibrei şi este format dincelule cheratinizate disparate, cu mari spaţii de aer între ele. La microscop,stratul medular se vede ca o dungă întunecată continuă la lânurile groase şiîntreruptă la cele semifine. Fibrele fine sunt lipsite de strat (canal) medular.

Stratul medular al fibrelor de lână are rol termoizolant, dar înprocesul tehnologic nu este dorit, deoarece influenţează negativ fineţea,rezistenţa, extensibilitatea şi afinitatea lor pentru coloranţi.

242

Categoriile de fibre de lână. În funcţie de structura histologică,numărul şi regularitatea ondulaţiilor, fineţea şi locul de situare pe corpulanimalelor, se disting mai multe categorii de fibre: lungi şi groase,intermediare, scurte şi subţiri, uscate şi moarte .

- Fibrele lungi şi groase, participă în diferite proporţii laîmbrăcămintea piloasă a ovinelor cu lână groasă şi semigroasă(Ţurcană, Stogoşă, Karakul). Ele formează vârful ascuţit al şuviţei şiînlesnesc scurgerea apei din precipitaţii. Fibrele din această categorieau canal medular continuu, lungimea 14 - 36 cm, fineţea 40 - 100microni şi ondulaţii foarte puţine sau de loc, joase şi neregulate.

- Fibrele scurte şi lungi se găsesc la baza şuviţelor la rasele culână groasă şi semigroasă, iar la rasele cu lâna fină formează singureîmbrăcămintea piloasă. Aceste fibre sunt lipsite de canal medular, aulungimea de 4 - 12 cm, în funcţie de rasă, fineţea sub 30 microni şiondulaţii numeroase, pronunţate şi regulate.

- Fibrele intermediare se întâlnesc la rasele de oi cu lânăsemifină (Ţigaie, Corriedale), unde formează întreaga îmbrăcămintepiloasă. Ele au canal medular discontinuu, lungimea 6 - 16 cm, fineţea28 - 35 microni, ondulaţii relativ puţine, dar destul de regulate.

- Fibrele uscate sunt din punct de vedere histologic identice cucele lungi şi groase, însă datorită lipsei de usuc (substanţă carelubrifiază fibra) până aproape de suprafaţa pielii, sunt mai aspre şi aurezistenţă şi extensibilitate redusă.

- Fibrele moarte sunt foarte groase (50 - 200 microni), relativscurte (1 - 8 cm) şi lipsite de ondulaţii. Ele se prezintă sub formă maimult sau mai puţin turtită, cu aspect de panglică răsucită în jurul axuluilongitudinal.

Structura cojocului de lână. Grupurile foliculare primare şisecundare, generează fibre de lână care ies la suprafaţa pielii sub formă defascicule. La rândul lor, fasciculele se grupează în unităţi numite şuvicioare,din unirea cărora rezultă şuviţa.

Între fascicule, şuvicioare şi şuviţe rămân spaţii în care cresc fibreizolate numite „fibre de legătură”. Ele au rolul de a reuni elementele fibrei şişuviţele între ele, asigurând aşa numita „cusătură” a cojocului de lână.

Aprecierea cojocului de lână se face după aspectul interior alşuviţelor.

a) Aspectul exterior este dat de forma şuviţelor şi de cusăturalânii.

Se cunosc două forme principale de şuviţe: prismatice şi conice.Şuviţele prismatice se compun din fibre uniforme ca lungime şi

fineţe, cu ondulaţii regulate. Ele sunt caracteristice raselor cu lâna fină -Merinos, Spancă - şi prezintă cusătura lânii „încheiată”. De asemenea, seîntâlnesc şi la rasele cu lână semifină (Ţigaie), dar cusătura este ceva mailargă, fapt pentru care ansamblul cojocului are aspect de „râuri”.

Şuviţele conice sunt proprii raselor cu lână groasă (Ţurcană) şisemigroasă (Stogoşă). Forma lor este dată de prezenţa celor două categoriide fibre: scurte şi subţiri la bază şi lungi şi groase în rest. Vârful şuviţelorpoate avea aspectul unei „trestii” (deslânat), de „suliţă” (ascuţit) sau de„tirbuşon” (spiralat).

b) Aspectul interior al şuviţei se examinează privind feţelelaterale ale acesteia şi este determinat de paralelismul dintre fibre şi felulondulaţiilor.

243

Din acest punct de vedere, se disting şuviţe cu aspect:- clar - au fibrele dispuse paralel, cu ondulaţii normale şi

regulate pe toată lungimea lor;- semiclar - prezintă fibre paralele şi ondulaţii relativ regulate,

dar diferenţierea lor în masa lânoasă este mai puţin evidentă;- „de valuri” - se caracterizează prin fibre cu ondulaţii mai

largi şi joase;- „de aţă” - cuprind fibre supraondulate, asemănătoare firului

deşirat ;- „împâslit” - fibrele sunt atât de încâlcite încât cu greu se pot

desface.În afară de şuviţele cu aspect clar şi într-o mai mică măsură cele cu

aspect semiclar, toate celelalte aspecte sunt defectuoase, ridicând problemela prelucrarea lânii.

Însuşirile fizico - mecanice ale fibrelor de lână sunt reprezentate de:fineţe, ondulaţie, rezistenţă, extensibilitate, elasticitate, plasticitate, luciu şimătăsozitate.

Fineţea sau grosimea este dată de diametrul secţiunii transversale afibrei, exprimată în microni sau clase de calitate în scara Brandford.

Prin calitate Bradford se înţelege numărul sculurilor de fir tors lungde 512 m care intră într-un funt sau livră englezească (453 g).

În industria prelucrătoare, fineţea condiţionează „gradul deflexibilitate” a lânii, adică lungimea în centimetrii de fir tors dintr - un gramde lână spălată. Cu cât fineţea este mai mică cu atât lungimea firului torseste mai mare, ţesăturile mai fine şi mai uşoare, consumul specific peunitatea de produs mai redus.

În exprimarea obişnuită, cât şi în industrie, lânurile se împart în patrucategorii de fineţe:

Tabelul 2.1Categorii de fineţe pentru lână

Categoria Fineţea în microni CalităţiBrandford

Lână finăSub 28 Peste 58

Lână semifină 28,1 - 33 56 - 50Lână

semigroasă33,1 - 42 46 - 40

Lână groasă Peste 42 Sub 40

Lungimea se măsoară în centimetri liniari şi poate fi exprimată calungime relativă şi lungime absolută.

- Lungimea relativă se determină, de regulă, pe animalul viu cuocazia lucrărilor de bonitare, prin măsurarea înălţimii şuviţei de lână, fără săse întindă de fibre.

- Lungimea absolută se determină în laborator, pe probe recoltate dinregiunea spetei şi coapsei, prin măsurarea individuală a fibrelor, întinse pânăla dispariţia ondulaţiilor. Operaţiunea de măsurare se execută cu ajutorulunei rigle gradate sau cu aparatul semiautomat „Sinus” produs în Ungaria.

În lucrările de ameliorare se tinde să se obţină şuviţe cu lungimea de9 - 10 cm la lânurile fine, 12 - 14 cm la lânurile semifine, 16 - 17 cm lalânurile semigroase şi 20 - 25 cm la cele groase.

244

În industrie lânurile se clasifică după lungimea absolută în 3categorii:

1. lânurile de postav, sub 6.35 cm, se torc mai greu şi neuniform;2. lânurile de pieptene sau stofă cuprinse între 6.35 - 14 cm, se torc

cu uşurinţă şi mai uniform, contribuind la ridicarea calităţii confecţiilor;3. lânurile de covoare au lungimea de peste 14 cm.Ondulaţia, exprimată prin numărul de îndoituri ale fibrei pe

centimetrul liniar, este determinată atât de forma foliculilor piloşi, cât şi prinritmul diferit de depunere a lizinei în straturile de celule corticale. În funcţiede înălţimea şi amplitudinea lor, ondulaţiile pot fi: normale, joase, înalte,supraondulate şi neregulate .

Numărul de ondulaţii/cm liniar variază astfel: 6 - 11 la rasele cu lânăfină, 3 - 5 la cele cu lână semifină, 1,5 - 3 la cele cu lână semigroasă şi 0,5 –1,5 la cele cu lână groasă.

Ondulaţiile influenţează gradul de împâslire şi de filare a firului tors,precum şi elasticitatea şi supleţea confecţiilor din lână.

Rezistenţa reprezintă forţa opusă de fibre la rupere. Când seexprimă în grame - forţă (gf) se numeşte rezistenţă absolută, iar când seexprimă în grame - forţă pe mm2 din secţiunea transversală a fibrei, senumeşte rezistenţă relativă.

Extensibilitatea reprezintă câtimea - exprimată în procente - cu carese lungesc fibrele de lână din momentul dispariţiei ondulaţiilor până înmomentul ruperii lor. Această însuşire preîntâmpină deformarea ţesăturilorşi preia şocurile înainte ca acestea să se rupă.

Elasticitatea este însuşirea lânii de a - şi reveni la forma şidimensiunile iniţiale, după încetarea forţei care a acţionat asupra ei (deîndoire, de întindere, de presare, de torsionare etc.). Ea preîntâmpinăşifonarea ţesăturilor.

Plasticitatea reprezintă însuşirea ţesăturilor din fibre de lână de a -şi păstra un timp mai îndelungat forma imprimată de o anumită forţă încondiţii de umectare şi temperatură ridicată. Un exemplu în acest sens îlconstituie „călcarea” obiectelor de îmbrăcăminte, cu ajutorul fierului decălcat.

Luciul este însuşirea fibrelor de lână de a reflecta lumina şi depinde decompactitatea stratului cuticular, de cantitatea şi calitatea usucului, de nivelul dealimentaţie etc. Aceasta imprimă ţesăturilor nuanţe mai vii de culoare.

Mătăsozitatea este determinată de aceleaşi elemente ca şi luciul,asigurând ţesăturilor o senzaţie plăcută (de moliciune) la palpare.

Însuşirile de ansamblu ale lânii sunt date de: culoare, desime,uniformitate, higroscopicitate, randament şi usuc.

Culoarea dominantă a lânii la ovine este albă, cu nuanţe uşor gălbui.Ea este dorită deoarece se pretează la vopsirea într-o paletă foarte largă deculori.

Desimea condiţionează, alături de alţi factori, producţia cantitativăde lână. Ea de numărul de foliculi piloşi pe unitatea de suprafaţă, carevariază în raport cu rasa, individualitatea, vârsta, sexul regiunea corporalăş.a.

Uniformitatea exprimă diferenţa de lungime şi fineţe a fibrelor delână pe diferite regiuni corporale, dar mai ales între spată şi coapsă. Gradul

245

de uniformitate cel mai ridicat îl au oile cu lână fină, urmate în ordine decele cu lână semifină, groasă şi semigroasă.

Higroscopicitatea reprezintă însuşirea lânii de a absorbi o anumităcantitate de umiditate din mediul înconjurător, pe care o retrocedează apoitreptat. Capacitatea maximă de absorbţie a lânii este de până la 35%, dardegradarea ei începe de la nivelul de 20 - 22%.

Randamentul reprezintă raportul procentual dintre cantitatea delână spălată şi uscată până la umiditatea de 15% la lânurile grosiere şi 17%la lânurile fine şi semifine şi cantitatea de lână brută, nespălată.

Mărimea randamentului depinde de rasă, individ, cantitatea şicalitatea usucului, dar mai ales de condiţiile de întreţinere. În mod normal,randamentul este cuprins între 38 - 45% la ovinele cu lână fină, 50 - 55% lacele cu lână semifină şi 60 - 70% la cele cu lână groasă.

Usucul este produsul de amestec al sebumului secretat de glandelesebacee şi a suinului (transpiraţiei) excretat de glandele sudoripare. Ellubrifiază fibrele de lână, începând de la suprafaţa pielii, protejându - leîmpotriva acţiunii de degradare exercitate de factorii de mediu. Usucul debună calitate trebuie să aibă culoarea alb - gălbuie sau portocalie şiconsistenţa uleioasă, pentru a unge fibrele pe toată lungimea lor.

Factorii care influenţează producţia de lână se pot grupa în douămari categorii:

- factori genetici: rasa, linia, familia, individualitatea, sexul, vârsta,suprafaţa pielii, extinderea lânii pe corp, starea de sănătate etc.

- factori de mediu: cantitatea şi calitatea hranei, condiţiile deîntreţinere la păşune sau în adăpost, recoltarea lânii etc.

2.2.1.2. Producţia de carne

Datorită valorii nutritive şi digestibilităţii ridicate precum şi aînsuşirilor organoleptice superioare, consumul de carne de ovine a crescutsimţitor în ultimele decenii, atât pe plan mondial cât şi naţional. Într-o seriede ţări ca Anglia, Franţa, S.U.A., Australia, Statele arabe etc., carnea de oaieeste mai căutată şi mai scumpă decât cea de bovine şi de pasăre.

În funcţie de vârsta la care se sacrifică ovinele, se distingurmătoarele categorii de carne: miel crud de lapte, miel îngrăşat la 100 dezile, tineret ovin îngrăşat, batal adult şi ovine adulte.

Carnea de miel crud de lapte se obţine în urma sacrificăriiproduşilor din diferite rase la vârsta de 1 ½ luni şi greutatea vie de 8 - 10 kg.Acest sortiment de carne conţine o cantitate mare de apă (60 - 72%) şiproteină nematurată, fiind neeconomic atât pentru producător cât şi pentruconsumator.

Carnea de miel de 100 zile provine de la produşi sacrificaţi lagreutatea de 20 - 25 kg, crescuţi pe baza laptelui matern şi a unui suplimentde concentrate. Sortimentul obţinut este de calitate mai bună şi maieconomic decât al mieilor cruzi.

Carnea de tineret îngrăşat este sortimentul cel mai solicitat pepiaţa internă şi externă, deoarece are o pondere mare de musculatură încarcasă, de calitate superioară. Se obţine de la berbecuţii nereţinuţi la prăsilă,îngrăşaţi în complexe industriale şi sacrificaţi la vârsta de 5 - 6 luni şigreutatea de 35 - 45.

246

Carnea de batal adult provine de la berbecuţii castraţi, care sunttrecuţi la îngrăşat după vârsta de un an şi sunt valorificaţi la greutăţi cevariază între 55 - 70 kg.

Carnea de ovine adulte se realizează de la animalele în vârstăreformate, care se îngraşă de regulă pe păşune şi apoi se finisează în sistemindustrial. Deoarece carnea lor este de calitate mediocră, se foloseşte maimult sub formă de preparate.

Factorii care influenţează producţia de carne sunt: rasa,individualitatea, sexul, vârsta, alimentaţia, starea de îngrăşare şirandamentul la tăiere.

Rasa influenţează producţia cantitativă şi calitativă de carne pringradul de precocitate al acesteia. Din acest punct de vedere se disting rase deovine cu precocitate pronunţată, cum sunt rasele englezeşti de carne,semiprecoce din care fac parte rasele cu producţie mixtă (Merinosul dePalas, Corriedale ş.a.) şi tardive (Ţurcană, Ţigaie).

Individualitatea, exprimată prin existenţa în cadrul raselor a unorindivizi care asimilează mai bine hrana şi realizează sporuri mai mari îngreutate în comparaţie cu adulţii.

Sexul, evidenţiază că masculii au un ritm mai intens de creştere şi deîngrăşare în comparaţie cu femelele.

Vârsta, influenţează producţia cantitativă şi calitativă de carne prinfaptul că cele mai mari sporuri de greutate şi carcasa de cea mai bunăcalitate se obţin de la animalele tinere, în vârstă de 6 - 8 luni. Sub şi pesteaceste limite, ovinele înregistrează sporuri mai mici, iar la cele adulte sedepune o cantitate mai mare de seu în carcasă, imprimând cărnii gustul şimirosul specific „de oaie”.

Alimentaţia influenţează într-o foarte mare măsură producţiacantitativă şi calitativă de carne. Ovinele îngrăşate cu nutreţuri combinate şifân de leguminoase realizează sporuri mari şi o carne marmorată, de calitatesuperioară.

Starea de îngrăşare determină un randament mai mare la tăiere şi ocaloricitate mai ridicată a cărnii la ovinele grase comparativ cu cele slabe.

Randamentul la tăiere influenţează în mod hotărâtor producţia decarne şi este condiţionat, la rândul său, de vârsta, rasa şi starea de îngrăşarea animalelor. Obişnuit, randamentul este cuprins între 48 - 52% la mieiicruzi, 45 - 48% la batali şi tineret, 38 - 46% la oi adulte. Valori mai mari seînregistrează la ovinele îngrăşate.

2.2.1.3. Producţia de lapteLaptele de oaie are o dublă importanţă: biologică - furaj

indispensabil pentru alăptarea mieilor - şi comercială - aliment cu valoarenutritivă ridicată pentru om.

Din punct de vedere fizico - chimic, laptele de oaie are culoarea albăopalescentă, cu nuanţe gălbui, mirosul specific, gustul plăcut asemănătorcelui de alună, densitatea 1,032 – 1,047 şi aciditatea 24 – 28oT (gradeThorner).

Producţia totală de lapte la oi (lapte supt + lapte muls) pe o lactaţiede circa 6 luni, variază între 50 - 250 kg, dar se cunosc şi rase care depăşesc500 kg, exemplu rasa Friză.

Procentul de grăsime din laptele de oaie este cuprins între 6,5 – 7,5%şi depinde de rasă, vârstă, alimentaţie şi faza de lactaţie. Astfel, la începutul

247

lactaţiei conţinutul de grăsime este de 4 – 4,5%, iar la sfârşitul acesteia 9 -10%, înregistrând o curbă antagonică cu producţia de lapte.

Factorii care influenţează producţia de lapte ţin atât de ereditate(rasă, individualitate, vârstă, prolificitate, sezonul de fătare, durata lactaţiei),cât şi de condiţiile de mediu şi exploatare (clima, nivelul de alimentaţie,numărul de mulsori ş.a.).

Rasa este un factor determinant pentru producţia de lapte. Astfel, cuexcepţia rasei Friză care dă peste 500 kg /lactaţie, celelalte rase din ţaranoastră produc între 80 - 120 kg lapte/lactaţie.

Individualitatea. În cadrul fiecărei rase există oi care dau o producţiede 2 - 3 ori mai mare pe turmă.

Vârsta. Producţia de lapte a oilor creşte până la vârsta de 3 - 4 ani,apoi se menţine la acelaşi nivel până la 5 - 6 ani, după care descreşte treptatpână la sfârşitul vieţii productive.

Prolificitatea. În general, comparativ cu oile care fată un singur miel,cele cu 2 sau 3 miei produc o cantitate mai mare de lapte cu circa 25 şirespectiv 65%.

Sezonul de fătare. În comparaţie cu fătările de iarnă, cele deprimăvară determină o creştere a producţiei de lapte cu circa 30%, deoareceoile încep să iasă la păşune iar masa verde stimulează secreţia laptelui.

Durata lactaţiei, cu cât este mai lungă cu atât creşte şi producţia delapte a oilor.

Clima are o puternică influenţă asupra producţiei de lapte.Temperaturile prea ridicate sau prea scăzute, cât şi frecvenţa vânturilor sau aploilor, diminuează simţitor secreţia lactogenă a oilor.

Nivelul de alimentaţie influenţează hotărâtor asupra producţiei delapte. Hrănirea stimulativă, începând din a doua fază a gestaţiei, sporeştesecreţia laptelui cu circa 15 - 20%. Dimpotrivă, alimentaţia insuficientă înperioada de gestaţie şi de lactaţie scade simţitor producţia de lapte.

Numărul de mulsori şi intervalul dintre ele pot influenţa destul demult producţia de lapte. Pentru a se obţine producţii mari se recomandă caoile să se mulgă la intervale regulate, de trei ori pe zi la începutul lactaţiei,de două ori pe zi la mijlocul lactaţiei şi o dată pe zi la finele acesteia.

2.2.1.4. Producţia de pielicelePrin pielicele se înţeleg blăniţele obţinute de la mieii de rasă Karakul,

Ţurcană brumărie şi metişii dintre aceste rase, sacrificaţi la vârsta de 1 - 5zile după naştere, când prezintă un anumit buclaj.

În afară de pielicelele „buclate”, caracteristice mieilor nou - născuţi,mai există şi aşa - numitele pielicele cu părul aproape neted, lucioase şi cudesen frumos, provenite de la mieii Karakul avortaţi cu 25 - 35 zile înaintede fătare şi care în comerţ poartă denumirea de „Breitschwanz”.

Pielicelele cele mai valoroase sunt obţinute de la mieii de rasăKarakul, comercializate sub numele de astrahan. După culoare ele pot fi:negre (circa 82%), brumării (circa 13%), cafenii etc.

Calitatea pielicelelor este determinată de însuşirile pielii, care trebuiesă fie potrivit de groasă, densă şi elastică, dar mai ales de aspectul buclelorşi al buclajului.

Însuşirile buclei. Prin buclă se înţelege un grup de fibre rulate într-un anumit sens şi care constituie o formaţiune morfologică unitară. Buclaprezintă 3 dimensiuni: lungime - distanţa între capetele axului longitudinal;

248

lărgime - distanţa între punctele extreme ala părţilor laterale şi înălţime -distanţa de la suprafaţa pielii până la punctul cel mai înalt al buclei.

După raportul între înălţime şi lărgime, buclele pot fi: înalte, joase şimijlocii.

Principalele însuşiri ale buclei sunt: gradul de închidere, axul,modelarea şi forma.

Gradul de închidere este dat de spirala sau circumferinţa descrisă defibre în rularea lor. Se disting bucle închise 1/4,

1/2,3/4,

1/1. Buclele de calitatesuperioară au gradul de închidere 3/4 şi 1/1.

Axul buclei poate fi: orizontal, adică paralel cu suprafaţa pielii (laKarakul), vertical (la Ţurcană) şi oblic (la metişii Karakul x Ţurcană).

Modelarea buclei este determinată de dispunerea fibrelor care intrăîn alcătuirea ei. Buclele slab modelate sau lipsite de modelare nuevidenţiază desenul şi nu reflectă suficient lumina.

Forma buclei reprezintă însuşirea care concură cel mai mult laaspectul general al pielicelelor. Ea se determină după lungime, lărgime,înălţime, aşezare pe piele şi gradul de închidere.

În funcţie de aceste elemente, se disting bucle în formă de:- tub, au lungime mică (15 - 20 mm), mijlocie (20 - 35 mm) şi mare

(peste 35 mm), ax orizontal şi grad de închidere 1/1 sau 3/4 ; suntcaracteristice pielicelelor de Karakul;

- bob, au aceeaşi structură ca şi cele în formă de tub, dar lungimeaeste de 8 - 12 mm; se întâlnesc tot la pielicelele de Karakul;

- coamă, sunt constituite din benzi de fibre despărţite pe liniamediană, în dreapta şi în stânga;

- inelate şi semiinelate, apar răsucite în spirală turtită, având axuldispus vertical pe suprafaţa pielii; buclele inelate şi semiinelate scadvaloarea comercială a pielicelelor Karakul.

- tirbuşon, la care spirala este orientată în sus.Buclele inelate şi semiinelate scad valoarea comercială a pielicelelor

Karakul.În afară de aceste tipuri, se mai întâlnesc bucle în formă de melc,

seceră, vată sau bucle desfăcute, deformate şi care, bineânţeles determină unbuclaj inferior.

Însuşirile buclajului. Totalitatea buclelor de pe suprafaţa uneipielicele poartă denumirea de buclaj.

Valoarea estetică a pielicelelor este dată de următoarele însuşiri:- uniformitatea, se referă la existenţa unui număr cât mai redus de

forme de bucle, dispersate la distanţe cât mai mari pe suprafaţa pielicelei;- lărgimea cusăturii, reprezintă spaţiul dintre bucle neacoperit

de fibre şi poate fi îngust, mijlociu sau larg;- rezistenţa şi elasticitatea constau în proprietatea buclelor de a

se opune la desfacere şi a reveni la forma iniţială, atunci când se trececu mâna pe suprafaţa pielicelei;

- luciul este determinat de prooprietatea fibrelor din compunereabuclelor de a reflecta lumina şi poate fi intens, bun, mediocru şi slab;

- desenul este apreciat după aşezarea buclelor, modelarea,desimea şi gradul de închidere al buclelor, în funcţie de care se distingpielicelele cu desen sub formă de miez de nucă, rozetă, tuburiamestecate ş.a.;

249

- extinderea buclajului, la exemplarele valoroase buclelecoboară pe membre până la genunchi şi respectiv jarete, iar în rest elesunt acoperite cu jar lucios şi mătăsos, cu aspect moarat;

- nuanţa culorii, la pielicelele de Karakul negru poate fi neagră- albăstruie, negru - corb, negru - obişnuit, negru - roşcat; primele douănuanţe sunt apreciate în mod deosebit,

Suprafaţa pielicelei la rasa Karakul este în medie de 1200 cm2, cuoscilaţii cuprinse între 800 şi 1600 cm2.

2.2.2. – Reproducţia la ovine

2.2.2.1. Organizarea reproducţieiÎn unităţile agricole, ovinele se cresc atât în ferme specializate, în

care întreaga activitate o reprezintă această specie, cât şi în ferme mixte şi înmicroferme, unde turmele de ovine reprezintă numai o parte din activitateaunităţii.

Din modul de organizare a procesului de reproducţie, fermele seîmpart în două categorii:

- „cu circuit închis” - îşi asigură singure materialul de reproducţiepentru înlocuirea reformelor şi sporirea planificată a efectivelor;

- „cu circuit deschis” - îşi cumpără tineretul de înlocuire din afaraunităţii.

În vederea asigurării unei activităţi de reproducţie pozitive estenecesar să se realizeze, în toate fermele crescătoare de ovine, o natalitate deminim 100% la rasele cu lână grosieră, 105% la rasele cu lână semifină şi110% la cele cu lână fină.

Realizarea parametrilor de reproducţie este corelată strâns destructura optimă a efectivului ovin la începutul anului, care diferă, pe grupede rase, în funcţie de planificarea fătărilor (tabelul 2.2).

În fermele de ovine cu structură optimă a efectivului şi bazămaterială corespunzătoare, este în curs de extindere programul de realizare a„3 fătări în 2 ani”, care se desfăşoară după diferite scheme de planificare amontelor şi fătărilor.

Tabelul 2.2Structura procentuală optimă a efectivului ovin

Lunile planificate pentru fătaredecembrie -

ianuarieianuarie - februarie -

martieRase cu lână:

Specificare

fină semifină fină semifină grosierăBerbeci + miori 2 2 3 3 3

Oi + mioare 50 59 66 67 68Tineret femel de

prăsilă23 26 31 30 29

Miei 0 - 3 luni 25 13 - - -TOTAL 100 100 100 100 100

Notă: reforma anuală variază între 20 - 25% la efectivul matcă şiîntre 5 - 10% la tineretul femel de înlocuire.

Vârsta introducerii la reproducţie. La ambele sexe pubertatea aparela vârsta de 6 - 8 luni însă mioarele şi miorii se introduc la reproducţienumai după ce au atins 70 - 75% din greutatea corporală de adult. În modobişnuit, această greutate se realizează la vârsta de 18 luni.

250

La rasele de ovine exploatate pentru carne şi pielicele, prima montăse poate face la vârsta de 10 - 12 luni, cu condiţia să se asigure animalelorun nivel optim de hrănire şi întreţinere.

Oile se folosesc la reproducţie până la vârsta de 6 - 8 ani, iar berbeciipână la vârsta de 5 - 6 ani.

Ciclul sexual şi momentul însămânţării. La oi ciclul sexual durează16 - 21 zile, din care 24 - 36 ore aparţin perioadei de călduri. Semneleexterioare de recunoaştere a oilor în călduri sunt mai puţin evidente, deaceea depistarea lor se face cu ajutorul berbecilor încercători.

În practică, pentru a prinde momentul optim al ovulaţiei respectiv alfecundării, este necesar ca însămânţarea să se facă imediat dupădescoperirea oilor în călduri şi să se repete după 8 - 10 ore. Repetareaînsămânţărilor sporeşte prolificitatea cu 20 - 30%. Dacă oaia nu a rămasgestantă, căldurile reapar după 21 de zile.

După fătare - în condiţii bune de întreţinere a oilor - ciclul sexual seinstalează după 2 - 4 săptămâni, iar involuţia uterină este terminată dupăcirca o lună. Această manifestare estrală poate fi valorificată pentrucreşterea frecvenţei fătărilor.

Sezonul de montă. Reproducţia la oi are un caracter sezonier, ciclulsexual manifestându - se o dată sau de două ori pe an. Sunt, însă, şi rase deovine (Merinosul australian şi rasele englezeşti de carne) care intră încălduri tot timpul anului.

În ţara noastră sezonul obişnuit de montă este toamna, în lunileseptembrie - octombrie, cu fătări în ianuarie - martie. În ultimii ani existătendinţa obţinerii de fătări timpurii, în decembrie - ianuarie, în care cazsezonul de montă se declanşează în lunile iulie - august. Pentru provocareacăldurilor în vară, se recurge la stimulatori hormonali. Organizarea fătărilortimpurii prezintă o serie de avantaje, ca: sporeşte prolificitatea cu 15 - 20%,mieii sunt mai bine dezvoltaţi şi mulsul oilor începe primăvara mai devreme,când vegetaţia este mai abundentă.

Inseminarea oilor, se face prin montă sau prin însămânţări artificiale.Monta se poate aplica prin următoarele procedee:

- în libertate, constă în introducerea berbecilor în turma de oi, care suntmontate pe măsură ce intră în călduri; se calculează un berbec pentru 30 - 50de oi;

- pe clase, se realizează tot în libertate, repartizându - se pentru un grupde 30 - 50 oi, câte 2 - 3 berbeci care sunt superiori cu cel puţin o clasă debonitare;

- în harem, prin care fiecărui berbec i se repartizează 20 - 30 de oi, fărăsă se ţină seama de clasa acestora;

- dirijată, constă în efectuarea montei oilor de către un anumit berbec,stabilit prin planul de montă şi împerecheri; încărcătura pe berbec este de 50- 70 oi.

Însămânţarea artificială constituie procedeul cel mai economic şieficient de reproducţie. Cu sperma diluată şi refrigerată, obţinută într-unsezon de la un berbec, se pot însămânţa de 15 - 20 de ori mai multe oi decâtprin montă.

În general, prin însămânţări artificiale se obţine o fecunditate decirca 75%. Oile care rămân nefecundate se montază dirijat, cu berbeciidesemnaţi prin planul de montă şi fătări.

251

2.2.2.2. Gestaţia la ovineInstalarea stării de gestaţie se cunoaşte prin aceea că oile nu mai

intră în călduri, se liniştesc şi îşi recapătă pofta de mâncare.Durata gestaţiei la oi este în medie de 150 de zile cu variaţii de plus

sau minus 5 - 6 zile. Gestaţia este mai scurtă la primipare, la oile cu stare deîntreţinere bună, la cele cu fătări gemelare şi la cele care dau naştere laproduşi de sex femel.

În vederea obţinerii unor produşi viabili, viguroşi şi bine dezvoltaţieste necesar ca oile gestante să beneficieze de condiţii optime de hrănire şiîntreţinere.

Hrănirea oilor gestante. În primele două luni de gestaţie, deşiintensitatea de creştere a embrionului este mare, sporul zilnic în greutateeste mic. Ca urmare, în această perioadă oile gestante se hrănesc pe bază denorme care să asigure necesarul pentru menţinerea funcţiilor vitale, în raportcu greutatea lor corporală. În structura raţiei pot intra 1 - 2 kg fibroase, 2 - 3kg suculente şi 100 - 200 g amestecuri de concentrate.

Începând cu a treia lună de gestaţie, greutatea embrionului sporeşteconsiderabil, iar la sfârşitul lunii a cincea, fătul ajunge la dezvoltareacompletă. În consecinţă, norma de hrană trebuie să asigure în plus şinecesarul pentru creşterea fetusului. Oile pot primi în funcţie de stadiulgestaţiei, 1,5 - 2 kg fibroase, 1 - 2 kg suculente şi 200 - 300 g concentrate. Înultima lună de gestaţie se vor evita nutreţurile mucegăite sau îngheţate,precum şi adăparea cu apă prea rece pentru a nu provoca avorturi.

Pe timp de toamnă, scoaterea oilor la păşune se va face numai dupăce s - a ridicat bruma, iar în timpul iernii înainte şi după adăpat, oile trebuiesă consume un tain mic de fân.

Întreţinerea oilor gestante se face în saivane curate, şi mai aleslipsite de umezeală, prevăzute cu compartimente pentru 50 - 100 capete încare se asigură 1,5 m.p./animal. Temperatura interioară trebuie să fie de 6 -8o C iar umiditatea relativă a aerului de 65 - 75%.

În saivane se vor amenaja un număr suficient de grătare şi jgheaburide furajare, astfel încât să se evite înghesuiala oilor. Pe timp de iarnă, oilegestante se pot ţine şi în padoc, având însă, acces liber la saivan, pentruadăpostirea în caz de ninsoare, viscol sau ploaie.

2.2.2.3. Fătarea la ovineLa oi, fătarea are loc în maternitatea saivanului care este amenajată

cu compartimente de fătare închise . Pe timp de iarnă, în maternitate trebuiesă se realizeze o temperatură de 12 - 14o C.Compartimentele sunt prevăzute cu:

- boxe individuale pentru fătarea oilor şi adăpostirea mieilor „cruzi” (2 -10 zile);

- boxe comune în care sunt adăpostite, după fătare, câte 25 de oiîmpreună cu mieii „mijlocaşi” (11 - 20 zile);

- boxe comune de câte 50 - 100 capete pentru mieii „zburaţi” (de la 21zile până la înţărcare).

Cu 2 - 3 săptămâni înainte de fătare, maternitatea se curăţă mecanicşi se dezinfectează. Tot acum se tunde şi lâna oilor din jurul ugerului, pentrua asigura mieilor un supt mai uşor şi mai igienic.Oile gestante se introduc în compartimentul de fătare cu 2 - 3 zile înainteaacesteia. Apropierea fătării se recunoaşte după starea de agitaţie a

252

animalului, care se culcă şi se scoală des, bătând pământul cu piciorul. Întimpul campaniei de fătări, se va asigura o supraveghere permanentă a oilor.

În general, fătarea la oi se desfăşoară relativ uşor, în circa 15 - 20minute, sau 40 - 50 minute la primipare. La fătările gemelare, al doilea mieleste expulzat la 15 - 20 minute după primul. Ciobanul asistă la fătare şi nuintervine decât în cazul fătărilor distocice,

În urma expulzării, mielul este preluat de cioban care, după ceînlătură mucozităţile şi resturile de învelitori fetale, îl apropie de oaia -mamă pentru ca aceasta să-l lingă şi să-l cunoască. Dacă cordonul ombilicalnu s-a rupt singur, acesta se secţionează cu o foarfecă la 7 - 8 cm deabdomen şi se tamponează cu tinctură de iod.

2.2.3. – Creşterea şi exploatarea tineretului ovin

2.2.3.1. Tehnologia hrănirii şi întreţinerii mieilor sugari

Hrănirea. În sistemele de creştere extensiv şi semiintensiv, înprimele 3 săptămâni de la naştere, hrana de bază a mieilor o constituiecolostrul şi laptele matern.

Obişnuit, la 20 - 30 minute de la fătare, mieii se ridică şi se deprindsinguri cu suptul. În caz contrar, ei sunt învăţaţi să sugă de către ciobani,prin mulgerea laptelui sau introducerea sfârcului în gură. Din anumite cauze(sensibilitatea ugerului sau rănirea sfârcurilor), unele oi refuză mieii la supt.În asemenea situaţii, mieii se alăptează cu colostru de la oile - doici sau„aplecători”, care au fătat cam în acelaşi timp cu oile - mame. Pentruobişnuirea lor cu mieii, se închid într-o boxă împreună cu aceştia pentru 2 -3 zile. La fel se procedează şi cu mieii orfani, repartizaţi la oi - doici,precum şi cu oile rele mame care, la început, nu-şi lasă mieii să sugă. Mieiiorfani se pot alăpta şi artificial cu lapte de oaie, de capră sau de vacă, mulsproaspăt sau fiert şi răcit la temperatura de 36 - 38o C, pentru a se evitatulburările gastrointestinale.

În primele zile mieii sug din 2 în 2 ore, după care numărul supturilorse reduce la 5 - 6 pe zi şi apoi la 3 - 4 pe zi, la vârsta de o lună.

Cantitatea de lapte suptă de un miel este de 0,4 – 0,6 kg/zi în primasăptămână de viaţă, după care, până la 7 săptămâni creşte treptat, ajungândla 0,8 – 1,5 kg/zi, apoi scade încet până la înţărcare. În această perioadă, seînregistrează un spor de creştere de 200 - 300 g/zi.

Începând de la vârsta de 3 săptămâni, mieii se obişnuiesc cusuplimente de nutreţuri concentrate, suculente şi fibroase, administrate ladiscreţie. Fânul se dă tocat mărunt, împreună cu amestecul de concentrate.Sărurile minerale (cretă furajeră, sare de bucătărie şi sulfat de magneziu) seinclud în masa furajelor concentrate. De la vârsta de 3 - 4 săptămâni, mieiitrebuie să primească şi apă la discreţie.

Mieii sunt scoşi la păşune împreună cu oile - mame sau separat, lavârsta de 4 - 6 săptămâni, asigurându - li - se în continuare suplimentul deconcentrate şi săruri minerale.

Întreţinerea mieilor se face în boxe sau compartimente amenajate însaivan, unde stau împreună cu mamele lor . Numărul mieilor repartizaţi într-o boxă - compartiment variază în funcţie de vârstă, astfel: 25 - 30 capetemiei cruzi, 50 - 60 capete miei mijlocaşi şi 100 - 120 capete miei zburaţi.

253

În sistemul semiintensiv de creştere se mai practică şi întreţinereaseparată a mieilor. Separarea mieilor de mamele lor se face la vârsta de circa20 zile. Ei stau în compartimente prevăzute cu un grilaj de acces la mamelelor, unde se duc de 3 - 4 ori pe zi pentru alăptare. În compartimentelemieilor sunt amenajate iesle şi jgheaburi pentru furaje şi apă.

Înţărcarea mieilor este condiţionată, ca vârstă şi greutate, desistemul de exploatare a oilor, rasă şi de destinaţie. Se cunosc mai multetipuri de înţărcare şi anume:

- înţărcarea tardivă se aplică în cazul exploatării extensive a oilor şi seface când mieii au vârsta de 60 - 75 zile şi greutatea de 15 - 18 kg la raseleŢigaie şi Ţurcană şi la vârsta de 90 zile la rasele Merinos şi Karakul;

- înţărcarea timpurie este cea mai răspândită în prezent şi se face cândmieii au vârsta de 28 - 30 zile şi greutatea de 12 - 14 kg; se practică încadrul sistemelor de exploatare semiintensiv şi intensiv;

- înţărcarea percoce se efectuează la vârsta de 12 - 14 zile; se aplică încazul mieilor hrăniţi cu substituenţi de lapte, destinaţi pentru îngrăşare;

- înţărcarea foarte percoce se face imediat după perioada colostrală,adică la vârsta de 3 - 5 zile.

2.2.3.2. Tehnologia hrănirii şi întreţinerii tineretului ovin de prăsilă

După înţărcare mieii sunt denumiţi cârlani şi se grupează în loturi(cârduri sau ciopoare) de câte 300 - 500 capete, în funcţie de dezvoltareacorporală. În unităţile mari, formarea cârdurilor de cârlani se face separat pesexe, rase, etape de înţărcare şi bineânţeles de greutatea corporală. Oricum,separarea sexelor este obligatorie la vârsta de 5 - 6 luni.

Cârdurile de cârlani sunt încredinţate celor mai buni ciobani şi sepăşunează pe parcele cu pajişti valoroase, situate la o distanţă cât mai marede parcelele destinate oilor - mame.

În perioada 3 - 8 luni, dacă păşunea este de bună calitate, hranatineretului se asigură fără adaosuri de nutreţuri concentrate. Când păşuneaeste mai slabă, animalele trebuie să primească 150 - 250 g amestecuri deconcentrate pe cap şi pe zi. Spre sfârşitul sezonului de păşunat, hrana secompletează cu fân de leguminoase, aceasta asigurând totodată trecerea şiadaptarea la alimentaţia de iarnă.

În timpul iernii, tineretul ovin primeşte în funcţie de vârstă: 1 - 1,5kg fân de bună calitate; 0,5 - 1 kg nutreţ însilozat sau rădăcinoase şi 0,2 –0,3 kg concentrate. Suplimentul mineral va fi format din 5 - 10 g cretăfurajeră sau fosfat de calciu şi 6 - 10 g sare de bucătărie (tabelul 2.3).

În vara anului următor, corespunzător vârstei de 14 - 18 luni, mioriişi mioarele se pot furaja numai la păşune, urmând ca în apropiere de montăhrana să fie suplimentată cu concentrate.

Tabelul 2.3Norme de furajare pentru tineretul de prăsilă

Cerinţe de nutriţie/cap/ziGreut.Corp.(kg)

S.U.(kg)

U.N. P.B.D.(g)

Ca(g)

P(g)

Sare(g)

Caroten(mg)

Apă(l)

Femele20 - 30 0,70 0,7 85 4,0 3,5 5 730 - 40 0,95 1,0 105 5,0 4,0 7 1045 - 50 1,20 1,2 115 6,0 5,0 10 15

3 - 4

Masculi

254

25 - 34 0,85 0,9 105 4,5 3,5 5 834 - 53 1,00 1,2 125 5,5 4,5 7 1253 - 75 1,40 1,4 130 6,5 5,5 10 17

4 - 5

Notă: greutăţile corespund vârstelor de 3 - 6 luni, 6 - 12 luni şi respectiv12 - 18 luni.

Întreţinerea tineretului ovin de prăsilă se face vara în scoaleamenajate la păşune şi iarna în compartimente anume amenajate în saivan.

2.2.3.3. Tehnologia hrănirii şi întreţinerii tineretului ovin pus la îngrăşat

Tineretul ovin, eliminat de la prăsilă, este valorificat prin îngrăşare,care se poate realiza în sistem intensiv, semiintensiv şi extensiv.

Normele de hrană pentru tineretul ovin pus la îngrăşat au foststabilite în funcţie de sistemul de îngrăşare, greutatea corporală şi sporulmediu zilnic planificat (tabelul 2.4).

Tabelul 2.4Norme de furajare pentru tineretul ovin la îngrăşat

Cerinţe de nutriţie/cap/ziSistemul deîngrăşare

Greut.Corp.(kg)

Sporulmediu/zi

(g)S.U.(kg)

U.N. P.B.D.(g)

Sare(g)

Apă(l)

Intensiv 12 - 45 330 1,3 1,4 150 4 2Semiintensiv 12 - 45 170 1,4 1,2 120 4 2

Extensiv 20 - 45 178 1,4 1,4 105 4 4

Îngrăşarea în sistem intensivÎn funcţie de vârsta de valorificare a materialului biologic, se disting

două metode de îngrăşare intensivă şi anume:a) îngrăşarea mieilor până la vârsta de 100 de zile;b) îngrăşarea tineretului ovin înţărcat.a) Îngrăşarea mieilor până la vârsta de 100 de zile este o metodă

prin care se obţine carne fragedă şi gustoasă. Valorificarea lor se face lagreutatea de 20 - 25 kg, realizându - se sporuri medii zilnice de 200 - 300 g,în condiţiile unui consum specific de 2,5 - 3 U.N.

Până la înţărcare, hrana de bază a mieilor o constituie laptele matern,suplimentat, la vârsta de 20 - 25 zile, cu nutreţ combinat de tip „prestarter”(18% P.B.D.), administrat la discreţie. După înţărcare, în structura raţieiintră până la 50% furaje fibroase măcinate şi nutreţ de tip „starter” sauamestecuri de concentrate, cu nivel proteic de 13 - 14%.

b) Îngrăşarea tineretului ovin înţărcat se realizează în complexeindustriale de mare capacitate, cu rulaj anual de 15 000 - 30 000 capete.

La îngrăşare este supus tineretul mascul înţărcat, obţinut din fătăritimpurii (decembrie - ianuarie), aparţinând raselor Merinos şi Ţigaie, raselorde carne importate, precum şi metişilor dintre aceştia.

Tehnologia de îngrăşare a acestora prevede realizarea următorilorparametri: greutatea iniţială - 12 kg; greutatea finală - 45 kg; sporul îngreutate totală - 33 kg; durata îngrăşării - 100 zile; sporul mediu zilnic - 330g; consumul specific – 4,3 U.N.

Hrănirea tineretului se bazează pe utilizarea, la discreţie, anutreţurilor combinate sau a unui amestec furajer unic format din fânuri

255

măcinate, amestecuri de concentrate uruite şi un concentrat proteino -vitamino - mineral (P.V.M.).

În cadrul tehnologiei de îngrăşare se disting trei faze şi anume:- faza de acomodare, durează 10 zile, timp în care animalele se

obişnuiesc cu noul regim de hrană şi cu condiţiile de întreţinere dincomplexele industriale;

- faza de creştere - îngrăşare, durează 70 zile, interval în care sefolosesc reţete furajere cu un nivel proteic ridicat (17% P.B.D.);faza de finisare, cu o durată de 20 zile, în care hrănirea se face cu reţetefurajere având un nivel proteic de 12 - 13 P.B.D.

În complexele industriale, tineretul ovin supus îngrăşării esteîntreţinut în adăposturi tip şopron, sprijinite pe stâlpi de beton . Pardoseala -situată la 0,8 m faţă de sol - este confecţionată din şipci de lemn sub formăde grătar, pentru a permite scurgerea dejecţiilor direct pe sol. Pereţii suntconfecţionaţi din plasă de sârmă, iar acoperişul din plăci de azbociment. Îninterior adăpostul - şopron este împărţit în compartimente cu suprafaţa de 24m.p. (6 x 4), în care sunt cazate câte 80 de animale. Distribuirea furajelor seface direct în jgheaburile de hrană, cu remorca tehnologică, care circulă pealeilor dintre două adăposturi, iar alimentarea cu apă din adăpători cu nivelconstant.

Îngrăşarea în sistem semiintensivScopul aplicării acestui sistem este valorificarea la greutăţi

superioare a întregului efectiv de miei disponibil pentru tăiere, în condiţiilefolosirii tuturor resurselor furajere existente în unităţile de îngrăşare.

Parametrii tehnici planificaţi sunt: greutatea iniţială - 12 kg;greutatea finală - 45 kg; sporul în greutate totală - 33 kg; durata îngrăşării -194 zile; sporul mediu zilnic - 170 g; consumul specific - 7 U.N.

Materialul biologic se întreţine în stabulaţie 45 zile (cu fazele deacomodare şi creştere), apoi la păşune 104 zile (cu fazele de acomodare,creştere şi îngrăşare) şi din nou la stabulaţie 45 zile (cu fazele de acomodareşi finisare).

În perioada de stabulaţie, hrana animalelor se administrează ladiscreţie şi este formată din fânuri, suculente de iarnă, siloz de porumbştiuleţi cu pănuşi şi concentrate proteino - vitamino - minerale.

La îngrăşarea tineretului ovin în sistem semiintensiv, o atenţiedeosebită trebuie să se acorde fazelor de acomodare în stabulaţie şi pepăşune. Trecerea de la stabulaţie la păşune şi de la păşune la stabulaţie se vaface treptat, prin scăderea şi respectiv creşterea cantităţilor zilnice denutreţuri concentrate şi de volum.

Îngrăşarea în sistem extensivSistemul extensiv de îngrăşare se organizează, în principal, pe

păşune şi are drept scop obţinerea , în condiţii economice, a unor cantităţimari de carne, prin folosirea masei verzi de pe pajiştile naturale şi cultivate.

La acest sistem de îngrăşare este supus tineretul ovin în vârstă de 3 -5 luni şi greutatea de 18 - 20 kg, reformat în cadrul unităţilor respective.

Tehnologia de îngrăşare vizează realizarea următorilor parametritehnico - economici: greutatea iniţială - 20 kg; greutatea finală - 45 kg;sporul în greutate totală - 25 kg; durata îngrăşării - 140 zile; sporul mediuzilnic - 178 g; consumul specific - 7,8 U.N.

256

Schema de îngrăşare în sistem extensiv constă în întreţinereatineretului 90 zile pe păşune (creştere - îngrăşare) şi 50 zile în stabulaţie, cufazele de acomodare (10 zile) şi finisare (40 zile).

Alimentaţia animalelor în perioada de stabulaţie se face cu fânuri şigrosiere măcinate, suculente de iarnă, siloz de porumb ştiuleţi cu pănuşi şiconcentrate proteino - vitamino - minerale (P.V.M.).

Ca şi în cazul îngrăşării în sistem semiintensiv, o atenţie deosebită seva acorda fazelor de trecere de la perioada de stabulaţie la cea de păşune şiinvers.

2.2.4. – Creşterea ovinelor adulte de reproducţie

2.2.4.1. Tehnologia hrănirii berbecilor

Normele de hrană la berbecii de reproducţie se stabilesc în funcţie degreutatea corporală şi de activitatea sexuală desfăşurată care cuprinde:perioada de pregătire pentru montă, perioada de montă şi perioada de repaussexual .

Pregătirea pentru montă, începe cu circa 2 luni înainte dedeclanşarea campaniei de montă şi corespunde cu ultima parte a sezonuluide păşunat. În această perioadă, berbecii trebuie să primească, în afara meseiverzi consumată la păşune, 0,5 - 1 kg fân şi 0,3 – 0,5 kg amestec deconcentrate pe cap şi pe zi.

Perioada de montă, impune o ridicare substanţială a valorii energo -proteice, vitaminice şi minerale a raţiei. În acest scop se măreşte cantitateade concentrate la 1 kg pe zi şi pe cap şi se introduc în raţie 1 - 2 l laptesmântânit sau 1 - 2 ouă crude, 1 - 2 kg morcovi roşii şi sare de bucătărie subformă de bulgări pentru lins.

Perioada de repaus sexual, implică menţinerea pe un interval detimp scurt a raţiei din perioada de montă, pentru refacerea stării deîntreţinere a berbecilor. După aceea, până la ieşirea la păşune în primăvară,raţia va fi formată din 1,5 – 2,5 kg fibroase şi grosiere, 1 - 2 kg suculente deiarnă şi 0,2 – 0,4 kg amestec de concentrate.

În timpul primăverii şi verii până la perioada de pregătire pentrumontă, berbecii sunt hrăniţi cu masă verde la păşune şi, dacă este cazul, cuadaos de 0,1 – 0,3 kg concentrate.

2.2.4.2. Tehnologia hrănirii oilor în lactaţieÎn perioada de lactaţie, al cărei început corespunde sezonului de

iarnă, oile se hrănesc cu raţii formate din 1,5 kg fân, până la 4 kg suculenteşi 0,3 – 0,4 kg ametecuri de concentrate, în care se adaugă şi cretă furajeră.

Primăvara, odată cu ieşirea la păşune se impune schimbarea treptatăa structurii raţiei. La început se reduc suculentele şi concentratele,continuându - se administrarea de fibroase, dimineaţa, înainte de ieşirea lapăşune, şi seara. Cantitate de concentrate se stabileşte în funcţie de calitateapăşunii. După 10 - 15 zile, hrănirea oilor în lactaţie se poate face numai cumasă verde consumată la păşune, care asigură în întregime necesarul desubstanţe nutritive.

Toamna, cu 2 - 3 săptămâni înainte de montă, nivelul de hrănire semajorează cu 15 - 20%, în scopul stimulării ovulaţiei. Pentru aceasta, hranase suplimentează cu 0,1 – 0,2 kg concentrate, iar dacă masa verde din

257

păşune sau din cultură nu satisface necesarul de substanţe nutritive, în raţiese adaugă şi fân.

2.2.4.3. Sistemele de întreţinere a ovinelor adulte

În practica curentă, se deosebesc trei sisteme principale deîntreţinere a oilor adulte: pe păşune, în stabulaţie permanentă şisemistabulaţie.

Întreţinerea pe păşune este caracteristică unităţilor din zonele dedeal şi de munte. Fermele mixte au efective de 2000 - 5000 capete ovine, iarcele specializate 5000 - 10000 capete şi chiar mai mult. La păşunat turmelese împart în cârduri de 300 - 500 capete oi şi 80 - 120 berbeci pepinieri.

Păşunatul durează 7 - 8 luni pe an, din care 3 - 5 luni pe pajiştile dingolurile alpine şi restul timpului pe fâneţele din zonele de deal şidepresionare.

Înainte de scoaterea oilor la păşune se iau următoarele măsuri:controlul sanitar - veterinar, completarea mărcilor de individualizare şiînlocuirea celor uzate, organizarea stânilor, asigurarea inventarului pentruefectuarea lucrărilor specifice, verificarea salubrităţii păşunilor, depistareasurselor de apă.

După încheierea sezonului de păşunat, întreţinerea oilor se face însaivane deschise (fără pereţi frontali) sau semideschise (lipseşte 2/3 dinperetele frontal). Saivanele pot avea formă lineară, de semicerc, de litera Usau L.

Întreţinerea în stabulaţie permanentă este întâlnită în fermele deovine din zona cerealieră, care nu dispun de păşuni naturale. Furajareaanimalelor se asigură atât vara cât şi iarna cu nutreţuri conservate dindepozitul bazei furajere.

În cadrul acestui sistem, cazarea animalelor se face în adăposturiînchise (cu uşi şi ferestre), de tip industrial, în care principalele lucrărizootehnice (distribuirea furajelor, adăparea, evacuarea dejecţiilor) se facmecanizat.

Întreţinerea în semistabulaţie constă în alternarea perioadelor destabulaţie şi de păşune, în funcţie de starea de vegetaţie a pajiştilor îndecursul primăverii, verii şi toamnei. Atunci când masa verde nu poateasigura necesarul de hrană al animalelor, turmele se aduc la grajd, undeprimesc nutreţ verde cosit, recoltat din conveer.

2.2.5. – Exploatarea ovinelor adulte

2.2.5.1. Mulsul oilor

Mulsul oilor începe după înţărcarea mieilor sau după sacrificareaacestora pentru pielicele sau pentru carne. Uneori se practică mulsul parţial,în perioada de supt a mieilor, dacă, bineânţeles, oile dau producţii mari delapte.

Oile care se mulg se numesc mânzări, iar locul împrejmuit şi amenajatpentru muls se numeşte strungă. În vederea mulsului, oile aşteaptă într-un ocol deunde ajutorul de cioban - strungarul - separă grupuri de 20 - 30 capete şi leintroduce într-o despărţitură numită cotar. De aici oile intră pe rând în strungă,pentru muls.

258

La începutul sezonului se fac trei mulsori, după aceea două, iar cu 2- 3 săptămâni înainte de înţărcare, oile se mulg o singură dată pe zi. Normade muls pentru un cioban mulgător este de 80 - 100 oi în prima parte aperioadei de muls şi 100 - 120 oi în a doua parte. Mulsul se face cu ambelemâini, introduse printre membrele posterioare ale oii. Fiecare sfârc estepresat între degetul gros - îndoit sub formă de „nod” - şi degetul arătător,până când ţâşneşte jetul de lapte. Mulgerea se face în cupe de tablătronconice, pentru a se evita pierderile de lapte prin stropire. Ele se golesc îngăleţi de lemn sau de tablă, acoperite cu o sită sau tifon pe care se reţinimpurităţile.

În unele ţări s - a introdus mulsul mecanic, dar în majoritatea statelorse foloseşte mulsul manual.

2.2.5.2. Tunsul ovinelorÎn ţara noastră, ovinele se tund o dată pe an, între 15 mai şi 10 iunie,

în funcţie de rasă şi de condiţiile climatice din zonă. Oile Ţurcană şi Ţigaie,fiind mai rezistente la variaţiile bruşte ale climei se pot tunde între 10 mai -1 iunie, iar oile de tip Merinos şi Spancă între 1 - 10 iunie. Efectuarea maidevreme a tunsului poate duce la pierderi în efectiv sau la scădereaproducţiei de lapte, din cauza temperaturilor scăzute şi a ploilor reci deprimăvară.

Tunsul se organizează într-o încăpere de la extremitatea saivanuluisau într-o construcţie destinată acestui scop. În încăperile respective se faceo curăţenie şi dezinfecţie riguroasă, se amenajează cu mese de tuns şi seasigură întregul utilaj necesar pentru efectuarea acestei lucrări.

Cu cel puţin 12 - 14 ore înainte de tuns se sistează hrănireaanimalelor, pentru a evita accidentele ce se pot ivi ca urmare a încărcăriitubului digestiv.

În fermele unde se cresc mai multe rase, ordinea de programare la tuns esteurmătoarea: Ţurcană, Ţigaie, Spancă, Merinos. Pe categorii de vârstă, ovinele setund în ordinea: batali, oi sterpe, oi mamă, miori, mioare şi berbeci de reproducţie.

Oile bolnave de scabie sau de variolă se tund separat, iar pe sacii deambalare a lânii se pun etichete cu denumiera maladiei. Locul şi utilajul de tuns sedezinfectează apoi riguros.

În funcţie de mărimea şi posibilităţile fermei, tunsul ovinelor sepoate face manual sau electro - mecanic.

Tunsul manual se execută cu foarfeci speciale, necesită eforturi fizice marişi are randament scăzut. Un tunzător poate să tundă într-o zi 40 - 50 oi Ţurcană, 30- 35 oi Ţigaie şi 20 - 25 oi Merinos.

Tunsul electro - mecanic se face cu agregate prevăzute cu maşini de tuns.În comparaţie cu tunsul manual, se obţine o cantitate mai mare de lână cu circa 300g la fiecare oaie, iar productivitatea creşte de 2 - 3 ori.

De regulă, tunderea lânii începe cu partea inferioară a membrelorposterioare şi se continuă la cele anterioare. După aceea urmează abdomenul,părţile laterale şi spinarea. Lâna de pe cap se tunde la încheierea tunsului.

Tunsul trebuie să se facă cât mai aproape de piele, uniform şi fărăscări, urmărindu - se menţinerea integrităţii cojocului de lână.

După tuns, lâna se cântăreşte individual, se sortează, se înlăturăcodina şi impurităţile, se împachetează cojocul, se leagă cu sfoară de hârtieşi se clasează pe categorii: extra, I, a II - a şi a III - a. Împachetarea cojoculuise face sub forma unui sul, cu vârful şuviţelor în interior.

259

La rasele cu lână lungă se practică şi tunderea mieilor fătaţi în februarie -martie. Lucrarea se numeşte miţuit, iar lâna obţinută poartă denumirea de miţe. Înultimii ani, miţuitul se face şi la mieii cu lână semifină şi fină, din fătările timpuriide iarnă.

În general, cantitatea de miţe variază între 0,5 – 1,5 kg pe cap demiel şi depinde de vârsta mieilor, lungimea şi desimea lânii.

2.2.5.3. Îngrăşarea ovinelor adulteÎnainte de sacrificare, berbecii şi oile reformate, ca şi batalii

(masculii castraţi) crescuţi pentru carne şi lână, se supun recondiţionării sauîngrăşării, pentru refacerea fibrelor musculare şi depunerea unor cantităţimai mici sau mai mari de seu în carcasă.

Durata îngrăşării variază între 40 - 60 zile, în funcţie de starea deîntreţinere în momentul scoaterii din exploatare. În acest interval ovinelerealizează sporuri de 100 - 120 g/zi, cu un consum specific de 7 - 10 U.N.

Îngrăşarea ovinelor se poate face la păşune şi la grajd.În situaţia când îngrăşarea se face la păşune, oile primesc pe lângă masa

verde consumată, un supliment de 0,3 kg amestecuri de concentrate. Atunci cândeste necesar „finisarea” se efectuează la grajd, administrându-se 3 - 4 kg semisilozsau 2,5 kg fân şi grosiere preparate, 3 - 4 kg de siloz şi 0,3 – 0,5 kg concentrate.

Îngrăşarea la grajd se poate face pe baza unui amestec unic, format dinfibroase cu adaos de uree, melasă şi concentrate pe bază de granule cu valoarecompletă. Acest sistem se aplică în exploataţiile zootehnice industriale, fiind maigreu aplicabil în sistem extensiv datorită necesităţii supravegherii relativ stricte aregimului de hrănire.

Observa,-- : În cadrul sectorului zootehnic, ovinele furnizeazăimportante materii prime pentru industria uşoară - lână, pielicele, blănuri,piei - şi pentru industria alimentară - carne şi lapte.Lâna - formată din fibretextile cu însuşiri fizice şi tehnologice neegalate de fibrele sintetice - sefoloseşte în industria uşoară şi casnică pentru obţinerea de stofe, postavuri,tricotaje, covoare etc.Carnea de oaie este mult apreciată de consumatori atâtpe piaţa internă cât şi pe cea externă, datorită valorii nutritive şidigestibilităţii sale ridicate.Laptele de oaie reprezintă un produs alimentar cuconţinut mare de grăsime şi proteină, din care se prepară un sortiment largde brânzeturi de calitate superioară.Pielicelele - produs specific al oilor dinrasele: Karakul, Ţurcană neagră, Ţurcană brumărie şi metişi Karakul xŢurcană - sunt utilizate pentru confecţionarea de mantouri, căciuli, gulereetc. În raport cu celelalte specii de interes economic, oile sunt mai rezistentela factorii de mediu, reclamând investiţii mai reduse pentru creştere şiexploatare şi valorifică mai bine resurse furajere ieftine: paie, coceni, vrejide leguminoase ş.a.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt categoriile de carne de ovine?RăspunsÎn funcţie de vârsta la care se sacrifică ovinele, se disting

următoarele categorii de carne: miel crud de lapte, miel îngrăşat la 100 dezile, tineret ovin îngrăşat, batal adult şi ovine adulte.

260

2. Care sunt factorii ce influen!&#7ă produc!"#$%&$*#8/&$*# ovine?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. . Se cunosc mai multe tipuri de înţărcare la miei şi anume:a. înţărcarea tardivă la 60-75 zile;b. înţărcarea timpurie la 3-5 zile ;c. înţărcarea percoce la 12-14 zile;d. înţărcarea semipercoce la 22-30 zile;e. înţărcarea foarte percoce la 3-5 zile.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Preciza!"$ '#(&$ $ 20)/ parametrii tehnici planificaţi la îngră�area

ovinelor în sistem semiintensiv:a. sporul în greutate totală - 33 kg;b greutatea iniţială - 22 kg. ;c. greutatea finală - 45 kg;d. sporul mediu zilnic – 220 g;e durata îngrăşării - 194 zile. .O O O O O

2.3. CRE�TEREA �I EXPLOATAREA CAPRINELOR

2.3.1. - Reproducţia la caprine

În activitatea de creştere şi întreţinere a efectivelor de caprine, primaetapă în cadrul proceselor zootehnice specifice derulate în vederea spoririinumerice şi calitative a efectivelor de taurine o constituie reproducţia.Modul de planificare, organizare şi se urmărire a acestei activităţi,influenţează în mare măsură îmbunătăţirea structurii de rasă, procesul deameliorare, creşterea producţiilor de lapte şi carne, precum şi eficienţaeconomică a acestei specii. Dacă aceste activităţi nu se desfăşoară într-uncadru atent controlat, rezultatele economico-financiare cresc lent putândchiar să scadă.

Vârsta optimă de introducere la reproducţie a tineretului caprin.Maturitatea sexuală a caprinelor o devansează pe cea corporală cu 1 – 2 luni,aceasta instalându-se la vârsta de 5 – 7 luni la rasele perfecţionate şi la 7 – 9luni la cele tardive (neameliorate). Cu toate acestea, vârsta optimă deintroducere la montă este de 18 luni. În cazul aplicării unor tehnologii deîntreţinere şi hrănire superioare, tineretul caprin se poate planifica la montă

261

începând cu vârstă de 9 – 10 luni dacă se atinge în acest interval o greutatereprezentând 75% (30 – 35 kg în cazul femelelor) din cea specifică rasei.

Căldurile se manifestă în general toamna şi durează 36 – 48 ore.Asupra declanşării acestora, o mare influenţă o au durata zilei, evoluţiatemperaturii şi condiţiile de îngrijire.

Caprele sunt animale poliestrice. În cazul în care fecundarea nu seproduce, estrul reapare după 17 – 21 zile. La fiecare ciclu de călduri sematurează 2 – 4 ovule la un interval de 4 – 5 ore, astfel încât se pot obţinemai mulţi produşi de concepţie.

Pregătirea reproducătorilor pentru montă este foarte importantăpentru obţinerea unor indici economici superiori. Momentul declanşăriicăldurilor ca şi sincronizarea acestora poate fi influenţat sporind astfel şiindicii de reproducţie (prolificitate, greutate la fătare, producţia lactogenăetc.).

Principala şi totodată cea mai la îndemână modalitate de stimulare acaprinelor în vederea declanşării căldurilor constă în controlul regimului dehrănire. Acesta trebuie să fie de tip stimulativ astfel încât complexul deprocese fiziologice parcurs de către animale în această perioadă, inclusivcele sexuale, să se deruleze cu maximă intensitate. În acest sens, indiferentde gradul de ameliorare al rasei, cu circa o lună înaintea sezonului de montăhrana se va alcătui din furaje bogate în proteină (orz, ovăz, secară, soia etc.),săruri minerale şi vitamine mai ales a celor cu rol antioxidant (A, E). Deasemenea, dacă vremea o permite, prin valorificarea celor mai bune păşunide leguminoase sau a vegetaţiei de pe pajiştile naturale din regiune se poaterealiza o bună pregătire a efectivelor pentru montă şi aceasta cu costuri multdiminuate deoarece nu mai apare necesitatea suplimentării raţiei cuconcentrate. Nu se vor introduce la montă animale prea îngrăşate sau slăbitedeoarece creşte riscul de infecunditate şi pot apărea complicaţii în timpulgestaţiei sau fătării.

Ţapii pentru reproducţie vor fi selectaţi pe baza ascendenţei,descendenţei, caracterelor fenotipice, tremperamentului etc. În sistemindustrial, pentru selecţia masculilor reproducători se fac determinări şiasupra materialului seminal sub aspectul cantităţii la o ejaculare, anumărului, viabilităţii şi motilităţii spermatozoizilor. Ţapii vor fi pregătiţipentru sezonul de montă într-un mod similar cu al caprelor.

Inseminarea caprinelor se poate face pe cale naturală (montă) sauartificială (însămânţare artificială).

Monta se poate aplica prin următoarele procedee:- în libertate, constă în introducerea ţapilor în turmă iar monta se

realizează pe măsură ce caprele intră în călduri, fiecărui mascul fiindu-irepartizat un număr de 20 – 30 femele. Acest sistem se practică în fermeextensive (tradiţionale). Prezintă avantajul că asigură reducerea sterilităţii şia sterilităţii în turmă datorită faptului că femelele sunt montate de mai mulţimasculi (heterospermie). Dezavantajul major este că nu se poate efectuacontrolul montei, procesul de ameliorare a turmei fiind astfel compromis.De asemenea, utilizând acest sistem de montă masculii se pot epuiza. Prinnecesitatea întreţinerii unui număr relativ mare de masculi în turmă,cheltuielile ocazionate de aceasta cresc proporţional cu numărul acestora.

- în harem este o formă perfecţionată a sistemului anterior şi constă înalcătuirea unor grupuri de 20 – 30 femele cărora le este repartizat un masculcu caracteristici de rasă cât mai bune, care să contribuie la ameliorareagenetică a grupului. Deoarece ar fi greu de aplicat în practică la turmele

262

mari, acest sistem se recomandă a fi utilizat doar în exploataţii de micidimensiuni (sistem gospodăresc).

- dirijată, presupune efectuarea montei de către un anumit ţap, stabilitanterior prin lista de montă şi împerecheri, în funcţie de caracterele morfo-fiziologice ale partenerilor. Încărcătura pe mascul este de 50 - 60 femele.Acest sistem se practică „la boxă” sau „la mână” şi prezintă următoareleavantaje: un oarecare control asupra sezonului de fătări; controlul rigurosasupra împerecherilor; îmbunătăţirea şi consolidarea structurii de rasădeterminând creşterea productivităţii în descendenţă; utilizarea raţională amasculilor; necesitatea întreţinerii unui număr ceva mai redus de ţapi înefectiv; evitarea luptelor între reproducători în sezonul de montă. Acestsistem se practică în fermele de înmulţire şi selecţie dar poate fi uşor adaptatşi în sistemul gospodăresc.

Însămânţarea artificială este cel mai indicat sistem constituindprocedeul cel mai economic şi eficient de reproducţie. În practică se aplicădouă metode ale acestui sistem: cu spermă brută şi cu material seminaldiluat şi refrigerat. Aplicând prima metodă, se pot fecunda de 5 – 6 ori maimulte femele decât prin montă iar cu sperma diluată şi refrigerată, obţinutăîntr-un sezon de la un ţap, se pot însămânţa de 15 - 20 de ori mai multe.Operaţia efectivă de însămânţare presupune inocularea unei cantităţi mici dematerial seminal (0,2 ml) direct pe cervixul femelei vizate cu ajutorul uneipipete.

În general, prin însămânţări artificiale se obţine o fecunditate decirca 75%. Caprele care rămân nefecundate se montează dirijat, cu ţapidesemnaţi prin planul de montă şi însămânţări. Deşi presupune existenţaunor dotări specifice, această metodă ar trebui generalizată în practicădeoarece prezintă mari şi multiple avantaje faţă de metodele tradiţionale demontă: necesitatea întreţinerii unui număr foarte mic de masculi care să se fievidenţiat prin caracteristicile morfo-productive valoroase; posibilitateaconservării şi mobilitatea materialului seminal; evitarea apariţieiconsangvinizării în efectiv; îmbunătăţirea rapidă a zestrei genetice aefectivului exploataţiei zootehnice concomitent cu sporirea productivităţii,prolificităţii şi precocităţii şi posibilitatea organizării a două sezoane demontă pe an.

Mai ales în ţările din Europa de Vest se derulează sistematicprograme de însămânţări artificiale care prezintă o serie de avantaje faţă detehnologia de montă naturală dirijată sau în libertate:

- sunt utilizate doar cele mai performante exemplare de reproducători,grăbind astfel procesul de ameliorare;

- sporesc avantajele economice prin reducerea numărului de ţapiîntreţinuţi;

- se preîntâmpină consangvinizarea;- scade numărul femelelor care nu sunt montate.Gestaţia se întinde pe o durată de 5 luni (145 – 158 zile) perioadă în

care vor fi supravegheate pentru a nu se lovi, evitând astfel avorturile şirănirile.

Deoarece caprinele produc lapte şi în timpul gestaţiei, în vedereaunei alăptări sănătoase, femelele au nevoie să li se asigure o perioadă derepaus mamar de 60 zile. În acest interval vor fi hrănite echilibrat, cunutreţuri complexe, în acelaşi timp evitându-se traumatizarea lor.

263

Cu câteva zile înaintea fătării, la capre se declanşează noua lactaţie.Pentru a preveni inflamarea glandei mamare, acestea trebuie supuseoperaţiei de mulgere.

Fătarea se poate întinde pe 2 – 3 ore dar iezii parcurg conductulpelvian în aproximativ 25 – 30 minute, fiind urmată la un interval de 2 – 6ore de eliminarea placentei. Semnele iminenţei fătării sunt: nelinişte,tumefierea şi congestionarea vulvei, strigăte repetate, rămânerea în urmaturmei la păşune sau culcări repetate dacă se află în stabulaţie.

Imediat după fătare, iezilor li se vor îndepărta mucozităţile din jurulnasului şi de pe corp, folosind o pânză de sac curată, operaţie prin care estestimulată şi circulaţia periferică. După 25 – 30 minute, se va secţiona ,dezinfecta şi lega ombilicul la 3 – 4 cm de abdomen. Apoi, după înlăturareaprimelor picături de colostru, iezii vor fi forţaţi, dacă nu o fac singuri, săconsume o cantitate cât mai mare de colostru. Acesta are multiple valenţenutritive şi imunitare indispensabile iedului şi, în plus, ajută la eliminareameconiului acumulat în intestin de-a lungul perioadei fetale. Dupăparcurgerea acestor operaţiuni, iezii se individualizează, se cântăresc, li seatribuie număr matricol şi se înregistrează în registrul de montă-fătări

La 1 – 1,5 ore de la fătare, mamei i se administrează apă călduţă saufiertură de tărâţe şi se lasă să se odihnească.

Dacă fătarea are loc în condiţii climaterice defavorabile, se impunecrearea şi menţinerea unui microclimat favorabil în adăpost având caparametri: absenţa curenţilor de aer şi a umezelii, o temperatură de 14 –15oC şi prezenţa unui aşternut curat şi uscat.

Se recomandă ca în primele zile după fătare hrana să fie alcătuită dinnutreţuri de bună calitate dar în cantităţi mici fiind preferate fânurile delucernă. De asemenea, sunt indicate în această perioadă, brichetele saubulgării de sare şi apa la discreţie.

2.3.2. – Creşterea şi exploatarea tineretului caprin2.3.2.1. Tehnologia hrănirii şi întreţinerii iezilor sugari

Creşterea în sistem extensiv.Are la bază consumul, la discreţie, a laptelui matern până la

împlinirea vârstei de 1 – 3 luni la care iezii sunt înţărcaţi, în funcţie dedirecţia de creştere. La primipare, iezii pot suge până la înţărcarea naturală,pentru a stimula formarea ugerului.

Uneori, caprele nu-şi acceptă iezii la supt datorită leziunilor pe careaceştia le provoacă, incisivii lor fiind foarte ascuţiţi.

În funcţie de numărul de iezi şi de capacitatea lactogenă a mamei,eventualul surplus de lapte se va mulge.

Numărul alăptărilor este de 5 – 7 pe zi şi scade după 2 – 3 săptămânila 2 – 3 pe zi deoarece iezii consumă deja cantităţi variabile de hrană solidă.

La circa 10 zile de la fătare, iezii vor fi scoşi în padoc, dacătemperaturile o permit în cazul celor fătaţi iarna, sau la păşune cu mamele,dacă au fost fătaţi primăvara. Aceasta permite obişnuirea cu nutreţul soliduscat (fân de otavă) sau verde, şi cu consumul de apă. Concomitent se vorînregistra şi sporuri în greutate mai importante iar iezii se vor fortifia mairapid.

Cel mai bun model ar fi totuşi acela al întreţinerii separate de mamea iezilor ajunşi la această vârstă. Pentru aceasta, în adăpost se creează uncompartiment separat de cel al mamelor printr-un gard mobil care se va

264

ridica de 3 – 4 ori pe zi pentru supt şi, eventual în timpul nopţii. În acestcompartiment este necesar ca iezii să găsească la discreţie apă, fân de foartebună calitate (otavă, lucernă sau trifoi) şi nutreţuri concentrate, care nutrebuiesc mărunţite accentuat deoarece se accelerează viteza tranzituluiintestinal, suplimentate cu sare (5 g/zi/cap) şi făină de oase (5 – 10 g/zi/cap).

Avantajele acestei metode sunt:- intensificarea secreţiei lactogene a caprelor;- reducerea stress-ului de înţărcare al iezilor;- înregistrarea unor ritmuri mai accentuate de creştere şi dezvoltare

a iezilor.

Creşterea în sistem intensiv.

Creşterea în sistem intensiv constă în trecerea de la alăptareanaturală la alăptarea la tetină sau la găleată, începând din cea de-a V-a zi dela fătare, concomitent cu obişnuirea iezilor cu diferite tipuri de nutreţuricombinate. În acest scop se va utiliza fie lapte de capră integral, fie lapte devacă sau substituenţi preparaţi.

Metoda a fost generalizată în state precum Franţa şi Elveţia deoareceprezintă avantaje evidente faţă de creşterea naturală:

- sporirea cantităţii de lapte-marfă obţinut în lunile cu producţiimaxime (2 - 4), care se utilizează la obţinerea de brânzeturi;

- se obţin sporuri de greutate mai mari la iezi;- se poate trece la organizarea unui nou ciclu reproductiv la

femelele bine întreţinute (monta timpurie), sporind prolificitateaşi cantitatea de carne de ied obţinută;

- criza de înţărcare este depăşită cu uşurinţă;- supravegherea mai atentă a tineretului;- în acest fel se pot salva iezii orfani şi cei ale căror mame nu

secretă suficient lapte (capre primipare sau fătări gemelare);- testarea timpurie a tineretului reproducător;- posibilitatea mecanizării lucrărilor din ferme.Pentru a crea obişnuinţa hrănirii la tetină sau la găleată, iezii se

înfometează iniţial timp de 5 – 6 ore după care sunt momiţi cu degetulumectat cu lapte de câteva ori. În final, primesc, în primele zile, lapte ladiscreţie. După formarea reflexului de alimentare artificială, iezilor li se vorasigura în prima lună raţii de 200 g/zi lapte sau substituent, repartizat în 4 –5 tainuri distribuite între orele 06 – 21. În următoarele 2 – 3 săptămâni raţiacreşte la 300 – 350 g/zi pentru a se reduce apoi treptat până la 100 g/zi peparcursul următoarelor săptămâni astfel încât la 3 luni să poată fi înţărcaţi(reproducătorii). Începând de la vârsta de 10 – 12 zile, în boxele de hrănirese vor găsi nutreţuri combinate şi făinuri de leguminoase la discreţie, apă şifânuri de foarte bună calitate pentru obişnuirea cu hrana solidă. Trecerea dela regimul lactat la cel de hrănire solidă se va face treptat pentru apreîntâmpina stagnările de creştere. În acest sens, numărul de mese lactatescade de la 4 – 5 la 2/zi, apoi la 1/zi timp de 4 zile şi în final 1/ 2-3 zile timpde o săptămână urmată de sistarea definitivă a administrării de lapteconcomitent cu sporirea consumului de fân de lucernă sau cu trecerea pecele mai bune păşuni. Dacă este nevoie, regimul va fi suplimentat cu 150 –300 g/zi/cap amestec de nutreţuri concentrate. Pentru preîntâmpinareaderanjamentelor digestive, înainte de ieşirea pe păşune se va administra ocantitate redusă de iarbă ofilită sau hrană uscată (fân).

265

Boxele de hrănire se dimensionează astfel încât să poată adăposti 15– 20 iezi/seria de hrănire. În interiorul acestora, mai ales la fătările de iarnă,vor fi asigurate condiţii optime de microclimat: temperatura 14-20oC,umiditatea aerului 60-65%, viteza curenţilor de aer 0,2 m/s.

2.3.2.2. Sisteme de înţărcare a iezilorSistarea definitivă a alimentaţiei cu lapte (hrănirea naturală) sau cu

înlocuitor (hrănirea artificială) poartă numele de „înţărcare”.În funcţie de: sistemul de întreţinere (extensiv, intensiv), obiectivul

direcţiei principale de exploatare (lapte, carne sau reproducător), vârsta şigreutatea iezilor, au fost diferenţiate mai multe sisteme de înţărcare a iezilor:târzie (tardivă), timpurie (precoce) şi foarte timpurie (foarte precoce). Dintrecaracteristicile iezilor pentru stabilirea momentului înţărcării greutatea estemai importantă decât vârsta! În acest scop, se va trece cât mai timpuriu laadministrarea amestecului de nutreţuri solide.

Înţărcarea tardivă se aplică atât în sistem gospodăresc (mai alescapre neameliorate) cât şi în cel industrial (capre ameliorate, productive), laiezii selecţionaţi pentru prăsilă. Aceasta se practică la atingerea vârstei de 3luni şi a unei greutăţi de 13 – 15 kg, astfel încât, la atingerea vârstei de 6luni, greutatea să fie de 30 – 35 kg.

Înţărcarea timpurie este aplicată atât în cazul exploataţiilortradiţionale cât şi în cazul celor intensive pentru iezii destinaţi sacrificării. Înacest caz, aceştia vor avea vârsta de 4 săptămâni şi 9 – 10 kg greutate.

Înţărcarea foarte timpurie se întrebuinţează numai în unele state şinumai în cazul exploatării intensive a efectivelor pentru producţia de lapte şicarne. În acest caz, iezii sunt separaţi de mame la 8 – 9 zile de la naştere.

Pe plan internaţional în ultimul timp se aplică iezilor înţărcaţi la 2 –3 luni un regim de îngrăşare intensivă astfel încât la vârsta de 7 luni săatingă 30 – 32 kg în vederea sacrificării pentru carne.

Din raţiuni tehnico-economice, în România cel mai indicat sistem deînţărcare în condiţii de întreţinere mixtă (padoc şi păşune) este cel timpuriu(30 – 35 zile) deoarece nu reclamă achiziţionarea substituenţilor de lapte şinici a instalaţiilor de administrare specifice.

Trecerea de la alimentaţia lactată la cea solidă se va face treptat, încaz contrar survenind stagnarea în creştere datorată stress-ului de înţărcare.Pentru aceea, în cazul hrănirii naturale, în sistemul de „creştere separată” încare tineretul stă cu mamele numai pentru supt, în restul timpului fiindobligaţi să consume hrană solidă, în momentul atingerii greutăţii deînţărcare, iezii se văd cu mamele de 2 ori pe zi în primele 2 zile (dimineaţaşi seara), în următoarele 2, numai o dată (dimineaţa sau seara), iar apoi,pentru ultimele alăptări, o dată la 2 – 3 zile.

Hrana tineretului în vârstă de peste 7 luni întreţinut în stabulaţie seconstituie din: fân de leguminoase (lucernă, trifoi), paie de graminee (grâu,orz etc), coceni de porumb, rădăcinoase, siloz etc., administrat în raţiireprezentând 2/3 din raţia adulţilor.

Ţinând cont de vârsta la care este atinsă maturitatea sexuală, pentru apreîntâmpina împerecherile timpurii nedirijate, începând cu vârsta de 5 – 6luni tineretul caprin se va separa pe sexe, alcătuindu-se turme de câte 100 –300 capete, în funcţie de mărimea fermei.

2.3.3. Exploatarea caprinelor adulte

266

Alimentaţia caprinelor adulte este condiţionată de uneleparticularităţi specifice. Astfel, deşi consumă o gamă variată de furaje, suntpretenţioase faţă de starea de igienă a nutreţurilor oferite ca şi faţă de formade administrare a acestora, fiind foarte capricioase, refuzând uneori hranaconsumată la tainul anterior. Deoarece preferă să nu consume furajeleadministrate care nu le sunt pe plac, regimul de hrănire trebuie să fie cât maivariat cu putinţă indiferent de sistemul de întreţinere.

O altă particularitate de nutriţie a caprinelor este selectivitateamanifestată faţă de masa verde consumată la păşune. Această selectivitateîşi are rădăcinile în repartiţia şi sensibilitatea papilelor gustative prezente pelimbă. Astfel, datorită acestei particularităţi, terenurile pe care sunt păscutecaprinele vor dezvolta în timp o vegetaţie diferită de cea prezentă anterior.

De asemenea, pentru că sunt animale cu un temperament vioi(jucăuş), caprinele întreţinute în sistem tradiţional (extensiv) necesarul denutrienţi (mai ales glucide) este mai ridicat decât acela al ovinelor saubovinelor. Practica a demonstrat că prin hrănire liberă caprele consumăcantităţi reduse de alimente, suficiente doar pentru susţinerea funcţiilorvitale, potenţialul productiv nefiind utilizat decât în mică măsură. De aceeaeste indicată administrarea de concentrate şi de suplimente nutritive în tainulzilnic stabilind raţii şi norme de hrănire. Acest sitem se practică mai ales însistemele de întreţinere industrială a efectivelor dar se poate adapta şi în celetradiţionale generând beneficii importante.

Baza nutriţională a alimentaţiei caprinelor este asemănătoare cu ceareclamată de ovine, cu următoarea specificaţie - acestea, spre deosebire de oi,preferă să consume ramuri, lăstari, muguri şi frunze verzi sau uscate ale unorarbori (salcâm, salcie, plop, stejar,tei, mesteacăn etc.) sau pomi şi arbuştifructiferi deoarece sunt bogate în glucide având un gust dulce-acrişor. Deaceea, pentru a nu produce daune în livezi, animalele sunt contenţionate cucăpestre pentru a nu se putea căţăra pe trunchiurile pomilor sau arbuştilorconsumând lăstarii de la baza coroanei, sau se păşunează legate de sârmă.

Regimul de hrănire se individualizează în funcţie de baza furajerăexistentă în exploataţie, de anotimp, de dimensiunea, sistemul de întreţinere şistarea efectivelor ca şi de destinaţia producţiilor principale obţinute (lapte, carnesau montă), după cum urmează:

Vara, păşunea oferă cea mai economică, complexă şi completăalimentaţie. Dacă starea acesteia este bună, se administrează 9 - 10 kg masăverde/zi/cap (păscută sau cosită şi pălită administrată în padoc), suficientăpentru a obţine o producţie zilnică de 3 l lapte/cap. În cazul păşunilor deslabă calitate compoziţională şi nutritivă, pentru ca producţia de lapte să fiemai mare, se asigură un supliment de furaje concentrate (0,2 - 1 kg/zi).

În mod obişnuit, caprele sunt hrănite pe păşuni aflate pe terenurilecele mai accidentate, îndepărtate. În cazul în care sunt păscute pe păşuni cu ostructură vegetală mai bună, destinate ovinelor şi bovinelor împreună cu carese constituie în turmă, participă la o mai bună valorificare a acestora, oferindîn acelaşi timp si producţii mai mari şi de calitate mai bună. Sunt foarteselective în hrană.

Iarna, toate categoriile de furaje pot fi utilizate în raţie, capreleconsumând un sortiment de furaje foarte variat.

Cu titlu de generalitate, zilnic se vor administra, în funcţie deindividualitate, aproximativ 3 kg fibroase şi grosiere, 2 - 3 kg suculente, 0,3- 0,5 kg concentrate, sare sub formă de bulgări, apă de 3 ori pe zi.

267

Ţapilor de prăsilă în perioada de pregătire şi de montă li seadministrează 2 - 2,5 kg fân de leguminoase, 1 - 1,5 kg morcovi, 1 kgconcentrate (ovăz, şroturi, mazăre etc.). Raţiile se stabilesc pe bază de norme,iar lista de furaje, după cerinţe şi posibilităţi.

Întreţinerea. Caprele pot fi întreţinute atât în sistem extensiv cât şi însistem intensiv, sistemele de creştere fiind condiţionate de obiectiveleurmărite, rasă, condiţii de hrănire şi întreţinere.

Sistemul extensiv. În cadrul acestui sistem caprele îşi procură singurenecesarul de hrană pentru existenţă şi producţie. De obicei, în perioadapăşunatului rămân în preajma gospodăriilor, pentru muls, după care suntintroduse pe diferite islazuri. În timpul iernii sunt întreţinute de cătrecrescători pe diferite păşuni sau grădini cu excepţia zilelor prea friguroase şicu zăpezi mari, când li se distribuie cantităţi mici de furaje grosiere şi uneori,cantităţi mici de concentrate.

Sistemul intensiv, obligă aplicarea sistemului de întreţinere în adăpostsau combinat, la păşune şi adăpost, presupunând asigurarea unor condiţii dehrănire, îngrijire şi adăpostire. În cadrul acestui sistem, exploatarea caprineloreste rentabilă numai dacă efectivul matcă este mai mare de 50 capete iarproducţia de lapte de minim 600 kg/capră furajată, cu durata lactaţiei de circa300 zile.

Adăposturile. Sunt folosite pentru vreme friguroasă, vânturi şi ploi,capra fiind un animal sensibil la factorii de mediu. În gospodăriile populaţiei,se improvizează adăposturi simple şi ieftine. În ferme, unde se cresc efectivemari, se construiesc adăposturi speciale care să se preteze la mecanizarealucrărilor de adăpare, distribuţia furajelor, muls, eliminarea gunoiului.

În vederea asigurării unei temperaturi de 8 – 12o C în timpul iernii,adăposturile sunt prevăzute cu tavane, podea din material ce se poate spălauşor, curăţa şi dezinfecta. Spaţiul necesar pentru o capră este de 1,8 – 2 m2 iarvolumul de aer necesar este de 10 m3 şi coeficientul de luminozitate, 1/20.Jgheaburile – grătare se fixează de-a lungul pereţilor sau pe ambele părţi alealeii centrale.

Întreţinerea poate fi:- liberă în număr de 5 – 6 capete într-o boxă;- legată animalele fiind despărţite prin stănoage.Adăpostul şi caprele trebuie supuse zilnic unei curăţenii complete şi

riguroase pentru reducerea şi îndepărtarea mirosului hircinic (de capră), carese poate transmite uşor în lapte, mai ales în cazul mulsului manual, cândlaptele intră în contact cu aerul din adăpost.

2.3.3.1. Mulsul caprelorÎn primele 5 – 6 zile după fătare, de obicei se efectuează 4 mulsori

parţiale pe zi, după suptul iezilor sau concomitent cu acesta, mulgând unsingur mamelon. Ulterior, numărul mulsorilor se reduce la 3 timp de 3 – 4luni, apoi la 2 timp de 2 – 3 luni, una spre finele lactaţiei şi în final, omulsoare la 2 – 3 zile. Ultima mulsoare dintr-un sezon de producţie seefectuează la 5 – 6 zile de la precedenta. Momentul efectuării acesteia sealege astfel încât să rămână circa 5 săptămâni de repaus mamar înainteaurmătoarei fătări.

Vara, mulsul caprelor se face în funcţie de tipul exploataţiei fie ladomiciliul proprietarilor, fie în ferme sau în cazul formării unor turmeseparate sau mixte, în amestec cu ovine, animalele se vor mulge în ocoale(strungi) prevăzute cu comarnice.

268

Tehnica mulsului. Mulgerea este o lucrare tehnică prin care seextrage laptele din ugerul caprelor. În practică se folosesc două sisteme demulgere, manuală şi mecanică.

Mulgerea manuală. În decursul unei ore, un mulgător poate mulge 25– 30 capre cu o producţie de 4 – 5 l/cap/zi. Este obligatorie respectarea unornorme stricte de igienă pentru a nu induce laptelui mirosuri străine. În acestscop, mulgătorul aşezat pe un scăunel în dreapta animalului, spală şi ştergeugerul acestuia cu ajutorul unei cârpe moi, prin mişcări descendente. Se treceapoi la executarea propriu-zisă a mulsului care presupune parcurgerea a douăetape: în prima se extrage din uger aproximativ 90% din lapte prin mişcăriritmice continue iar în cea de-a II-a, după un masaj al ugerului care să imitemişcările iezilor, este muls şi restul de lapte.

Intervalul alocat unui muls este de circa 5 minute, timp în caremulgătorul prinde între degetele mare şi arătător (la exemplarele tinere sau cumameloane mici), sau cu toată mâna, câte un mamelon, după care prinalunecare şi uşoară apăsare, se goleşte ugerul de lapte. Mişcările trebuie să sesucceadă într-o cadenţă rapidă.

Mulgerea mecanică se poate aplica cu succes la rasele perfecţionate,cu uger mare, îngrijite în ferme mari, fiind o metodă care câştigă tot mai multteren deoarece prezintă o serie de avantaje:

- recoltarea igienică a laptelui;- extragerea din uger a întregii cantităţi de lapte;- cantitatea de lapte obţinută, comparativ cu mulgerea cu mâna, este

mai mare cu 20 – 25%;- creşterea productivităţii muncii;- reducerea efortului fizic şi a necesarului de forţă de muncă în

fermă.În scopul efectuării acestei operaţiuni, animalele se contenţionează cu

ajutorul unor „gâtare”, concomitent cu administrarea unei norme reduse dehrană pentru captarea atenţiei acestora.

Sub raport constructiv şi funcţional, instalaţia de muls este similarăcelei utilizate la taurine. În funcţie de capacitatea acesteia, numărul de locurieste de 8 – 24. Numărul de pulsaţii al instalaţiei se reglează electronic, fiind îngeneral cuprins între 70 şi 100, astfel încât timpul afectat să fie cât mai scurt.Cu ajutorul acestor instalaţii se pot pregăti (spălare, masajul ugerului şiadministrarea furajelor) şi mulge până la 280 capre/oră.

2.3.3.2. Tunsul şi pieptănatul caprelorAdesea, caprele din rasele neameliorate pierd pe cale naturală, prin

năpârlire învelişul pilos. Puful poate fi recoltat prin pieptănare sau poate fiseparat de fibrele groase după tunderea animalelor.

Producţia piloasă variază cantitativ cu rasa, individualitatea, sexul,sistemul de întreţinere ş.a.

La rasele de mohair şi puf (angora, Pridon, Orenburg etc.), recoltareaacestora se face în lunile martie – aprilie, înaintea năpârlirii, în două reprizede pieptănat distanţate între ele la aproximativ trei săptămâni. În caz contrarapar deprecieri cantitative şi calitative datorate amestecării cu fibre de păr şiresturi vegetale care conduc iniţial la împâslirea pufului şi, în final la cădereaacestuia de pe animal.

Tehnica pieptănatului constă în descâlcirea şi curăţirea învelişuluipilos de pământ şi materiale vegetale cu ajutorul unor piepteni din oţel mari(8 – 10 cm) având dinţii rari (2 – 2,5 cm), urmată de recoltarea pufului prin

269

pieptănarea propriu-zisă cu piepteni deşi (0,5 – 1 cm). În acest scop, caprelese imobilizează prin legarea membrelor anterioare de unul dintre membreleposterioare şi se culcă pe o masă, pieptănând pe rând flancurile animalelor.Pieptănatul se începe cu partea inferioară a gâtului si se continuă, în ordine,cu partea mediană şi cea superioară a acestuia, şi se încheie cu trunchiul.Direcţia de pieptănare este ascendentă în cazul pieptenilor rari şi descendentăîn cazul celor deşi fără a se apăsa prea tare pentru a nu traumatiza animalele.Caprinele care au pielea iritată sau bolnavă nu se piaptănă ci se tund şi setratează.

Tehnica tunsului. Această operaţiune se desfăşoară în lunile iunie –iulie şi se execută cu foarfece speciale. Înaintea tunderii, caprinele nu se vorhrăni 10 – 12 ore pentru a nu apărea tulburări gastro-intestinale. La tunsul,ordinea regiunilor corporale este aceeaşi cu cea de la ovine. Prin grupareaînvelişului pilos sub formă de cojoace este uşurată sortarea fibrelor în funcţiede lungime, fineţe, ondulaţie şi desime. Pe plan mondial, se utilizează şimaşini pentru tunderea mecanică a caprinelor.

Observa,-- : Produsele şi subprodusele obţinute în urma creşteriicaprelor, constituie resurse valoroase, atât pentru industria alimentară -laptele şi carnea, cât şi pentru cea uşoară - piei, păr şi puf de foarte bunăcalitate. Laptele de capră reprezintă un produs alimentar cu conţinut mare degrăsime şi proteină, din care se prepară un sortiment larg de brânzeturi decalitate superioară şi unt. Este considerat un produs de calitate superioarădatorită compoziţiei chimice complexe, a proprietăţilor senzoriale şi aefectelor antirahitice, antianemice şi antiinfecţioase. În plus, caprele fiindimune la o serie de agenţi infecţioşi, inclusiv tuberculoza, laptele acestora sepoate consuma şi fără o prealabilă prelucrare termică. Grăsimile suntprezente în laptele de capră sub formă de globule foarte fine, fapt ceuşurează digestibilitatea şi asimilaţia acestora în organismul uman. Carneade capră are valoarea alimentară apropiată celei de oaie, bucurându-se însăde o mai largă apreciere din partea consumatorilor de pe piaţa internă, maiales preparată sub formă de pastramă. În particular, carnea de ied prezintă oserie de caracteristici superioare fiind foarte gustoasă, fragedă, suculentă şiuşor asimilabilă. Producţia piloasă (păr şi puf) – mai ales cea provenită dela rasele perfecţionate în această direcţie de producţie este formată din fibrecu însuşiri fizice şi tehnologice superioare altor tipuri de fibre naturale sausintetice – fiind utilizată în industria uşoară şi casnică pentru fabricareapluşului, a fetrului şi a renumitelor şaluri şi covoare de Kaşmir.

TEST DE EVALUARE

1. Când se instalează maturitatea sexuală la caprine?RăspunsMaturitatea sexuală a caprinelor o devansează pe cea corporală cu

1 – 2 luni, aceasta instalându-se la vârsta de 5 – 7 luni la rasele perfecţionateşi la 7 – 9 luni la cele tardive (neameliorate).

2. Care sunt avantajele însămân!ării artificiale la caprine?Răspuns

270

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Care sunt tipurile de înţărcare la iezi:a. înţărcarea tardivă ;b. înţărcarea semitimpurie ;c. înţărcarea timpurie ;d. înţărcarea semitardivă;e. înţărcarea foarte timpurie .Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Preciza!"$'#(&$$20)/ avantajele mulgerii mecanice la caprine:a. cantitatea de lapte mai mare cu 20-25% ;b greutatea iezilor mai mare. ;c. cre�te productivitatea;d. sporul mediu zilnic mai mare;e. recoltarea igienică a laptelui .O O O O O

REZUMATUL TEMEI

În practica curentă, se deosebesc trei sisteme principale deîntreţinere a oilor adulte: pe păşune, în stabulaţie permanentă şisemistabulaţie.

Întreţinerea pe păşune este caracteristică unităţilor din zonele dedeal şi de munte. Fermele mixte au efective de 2000 - 5000 capete ovine, iarcele specializate 5000 - 10000 capete şi chiar mai mult. La păşunat turmelese împart în cârduri de 300 - 500 capete oi şi 80 - 120 berbeci pepinieri.

Păşunatul durează 7 - 8 luni pe an, din care 3 - 5 luni pe pajiştile dingolurile alpine şi restul timpului pe fâneţele din zonele de deal şidepresionare.

Înainte de scoaterea oilor la păşune se iau următoarele măsuri:controlul sanitar - veterinar, completarea mărcilor de individualizare şiînlocuirea celor uzate, organizarea stânilor, asigurarea inventarului pentruefectuarea lucrărilor specifice, verificarea salubrităţii păşunilor, depistareasurselor de apă.

După încheierea sezonului de păşunat, întreţinerea oilor se face însaivane deschise (fără pereţi frontali) sau semideschise (lipseşte 2/3 dinperetele frontal). Saivanele pot avea formă lineară, de semicerc, de litera Usau L.

Întreţinerea în stabulaţie permanentă este întâlnită în fermele deovine din zona cerealieră, care nu dispun de păşuni naturale. Furajarea

271

animalelor se asigură atât vara cât şi iarna cu nutreţuri conservate dindepozitul bazei furajere.

În cadrul acestui sistem, cazarea animalelor se face în adăposturiînchise (cu uşi şi ferestre), de tip industrial, în care principalele lucrărizootehnice (distribuirea furajelor, adăparea, evacuarea dejecţiilor) se facmecanizat.

Întreţinerea în semistabulaţie constă în alternarea perioadelor destabulaţie şi de păşune, în funcţie de starea de vegetaţie a pajiştilor îndecursul primăverii, verii şi toamnei. Atunci când masa verde nu poateasigura necesarul de hrană al animalelor, turmele se aduc la grajd, undeprimesc nutreţ verde cosit, recoltat din conveer.

Baza nutriţională a alimentaţiei caprinelor este asemănătoare cu ceareclamată de ovine, cu următoarea specificaţie - acestea, spre deosebire de oi,preferă să consume ramuri, lăstari, muguri şi frunze verzi sau uscate ale unorarbori (salcâm, salcie, plop, stejar,tei, mesteacăn etc.) sau pomi şi arbuştifructiferi deoarece sunt bogate în glucide având un gust dulce-acrişor. Deaceea, pentru a nu produce daune în livezi, animalele sunt contenţionate cucăpestre pentru a nu se putea căţăra pe trunchiurile pomilor sau arbuştilorconsumând lăstarii de la baza coroanei, sau se păşunează legate de sârmă.

Regimul de hrănire se individualizează în funcţie de baza furajerăexistentă în exploataţie, de anotimp, de dimensiunea, sistemul de întreţinere şistarea efectivelor ca şi de destinaţia producţiilor principale obţinute (lapte, carnesau montă), după cum urmează:

Vara, păşunea oferă cea mai economică, complexă şi completăalimentaţie. Dacă starea acesteia este bună, se administrează 9 - 10 kg masăverde/zi/cap (păscută sau cosită şi pălită administrată în padoc), suficientăpentru a obţine o producţie zilnică de 3 l lapte/cap. În cazul păşunilor deslabă calitate compoziţională şi nutritivă, pentru ca producţia de lapte să fiemai mare, se asigură un supliment de furaje concentrate (0,2 - 1 kg/zi).

În mod obişnuit, caprele sunt hrănite pe păşuni aflate pe terenurilecele mai accidentate, îndepărtate. În cazul în care sunt păscute pe păşuni cu ostructură vegetală mai bună, destinate ovinelor şi bovinelor împreună cu carese constituie în turmă, participă la o mai bună valorificare a acestora, oferindîn acelaşi timp si producţii mai mari şi de calitate mai bună. Sunt foarteselective în hrană.

Iarna, toate categoriile de furaje pot fi utilizate în raţie, capreleconsumând un sortiment de furaje foarte variat.

Cu titlu de generalitate, zilnic se vor administra, în funcţie deindividualitate, aproximativ 3 kg fibroase şi grosiere, 2 - 3 kg suculente, 0,3- 0,5 kg concentrate, sare sub formă de bulgări, apă de 3 ori pe zi.

Ţapilor de prăsilă în perioada de pregătire şi de montă li seadministrează 2 - 2,5 kg fân de leguminoase, 1 - 1,5 kg morcovi, 1 kgconcentrate (ovăz, şroturi, mazăre etc.). Raţiile se stabilesc pe bază de norme,iar lista de furaje, după cerinţe şi posibilităţi.

272

TEMA 3

CRE�TEREA PORCINELOR

Unităţi de învăţare:Rasele de porcine., însuşirile morfo-fiziologice şi de producţie.Reproduc!"#$%&'(")*+&',Sisteme de exploatare a porcinelor.Obiectivele temei :- identificarea raselor de porcine;- cunoaşterea caracterelor morfo-fiziologice ale raselor de porcine ;- cunoa�terea tehnologiilor de hrănire a porcinelor;- cunoa�terea tehnologiilor de exploatare a porcinelor.Timpul alocat temei: 6 ore

Bibliografie recomandată:- Dinu, I. şi colab., 1981 – Probleme speciale de ameliorare şi exploatarea suinelor. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti.- Dinu, I. şi col. - Suinicultură, Tratat de creştere a suinelor. Editura

Coral Sanivet, Bucureşti, 2002.- Găvan, C., 1999 – Recomandări privind utilizarea unor resurse furajere

în hrana porcinelor. Editura Universitaria. Craiova.- Stoica Ghe. �i colab. 1998- Zootehnie !"# $%"&'()$*"'# $("&$%ă. Partea

specială. Reprografia Universită*""#+"(#,-$"./$0- Stoica, I., 1997 – Nutriţia şi alimentaţia animalelor. Editura CoralSanivet. Bucureşti.

3.1 RASELE DE PORCINE, ÎNSU�IRILE MORFO-FIZIOLOGICE �I DE PRODUC!"#

3.1.1. Rasele de porcine din ţara noastră

Numărul de rase existent la ora actuală a făcut ca pentru o mai bunăsistematizare a acestora să fie utilizate mai multe criterii de clasificare.Astfel, în funcţie de locul de formare, nivelul de ameliorare şi tipulproductiv, rasele de porci din ţara noastră se clasifică după cum urmează:

A. Rase localea) Primitive:

- Stocli (Băltăreţ)b) Ameliorate:

- de carne (Porcul românesc de carne);- de grăsime (Mangaliţa);- mixte (Bazna, Alb de Banat).

B. Rase importatea) de carne (Marele Alb, Landrace, Duroc, Hampshire, Pietraine);b) mixte (Cornwall, Berk, Alb mijlociu).

Rasa Stocli (Băltăreţ)

273

Este o rasă primitivă formată pe teritoriul ţării noastre şi derivă dinmistreţul european. În trecut, reprezenta peste 50% din efectivul porcin, înprezent fiind pe cale de dispariţie. Exemplare izolate se întâlnesc în zonelede munte şi de deal sub numele de „Stocli” şi în Delta Dunării subdenumirea de „Băltăreţ”, cele două varietăţi deosebindu-se prin gradul dedezvoltare corporală.

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Stocli este foarteasemănătoare cu mistreţul european din care provine şi se caracterizeazăprin: talie mijlocie, corp turtit lateral cu trenul anterior mai dezvoltat decâtcel posterior. Are cap mare, cu rât lung şi puternic, adaptat pentru râmat,urechi mici, drepte şi profil aproape drept. Membrele sunt lungi şi subţiridar solide. Corpul este acoperit cu păr des, gros şi aspru, de culoare maro,asemănătoare cu cea a mistreţului, cu nuanţe variabile în funcţie de sezon.De-a lungul gâtului şi spinării prezintă o coamă deasă. La naştere purceii auculoare „tigrată”, cu dungi longitudinale care dispar la vârsta de 2-3 luni.

Prolificitatea medie este de 6 purcei la o fătare, scroafele din aceastărasă fiind bune mame. Porcii Stocli sunt animale tardive atingând greutateade 100 kg la vârsta de 14-19 luni, creşterea fiind încheiată abia la vârsta de5-6 ani. Consumă pentru l kg spor greutate circa 7-12 U.N. Rasa Stocli nu mai corespunde cerinţelor productive actuale şi ca urmarevor fi absorbiţi prin încrucişări cu rasele din zonele în care se mai găsesc.Totuşi se recomandă păstrarea unui nucleu crescut în rasă curată ca fond degene pentru utilizarea sa în procesele de ameliorare a raselor sensibile saupentru crearea unora noi.

Porcul românesc de carne (de Ruşeţu)Este o rasă locală formată la Staţiunea Experimentală Ruşeţu - jud.

Buzău prin încrucişarea vierilor din rasa Marele Alb importaţi din U.R.S.S.cu scroafe din rasa Stocli, urmată de o selecţie foarte riguroasă. Acestproces de ameliorare a fost necesar deoarece rasele perfecţionate de carne(Marele Alb, Landrace) crescute în condiţiile de stepă din sudul ţării nu audat rezultate economice satisfăcătoare.Pentru creşterea precocităţii, a capacităţii de utilizare a hranei şi a proporţieide carne în carcasă, au fost făcute încrucişări de infuzie cu masculi Landraceastfel încât, la finalul procesului de formare, această rasă deţine 56% sângeMarele Alb, 25% sânge Landrace şi 19% sânge Stocli.

Porcul de Ruşeţu se creşte în partea de sud-est a ţării, dar mai ales înzona Bărăganului (judeţele Brăila, Galaţi şi Ialomiţa).

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Porcul românesc de carneare talie mare, constituţie robustă şi conformaţia specifică tipului productivde care aparţine. Aspectul acestei rase este asemănător cu cel al rasei MareleAlb. Capul este mare, cu profil drept, gâtul scurt, trunchiul lung, adânc şiturtit lateral, cu linia spinării uşor convexă. Pielea şi părul sunt de culoarealbă-cenuşie deschis, putând prezenta pete mai deschise la culoare.

Prolificitatea medie este de 10-11 purcei la o fătare. La înţărcareaclasică (2 luni) purceii ating 14-16 kg, iar la vârsta de un an, 120-130 kg.Precocitatea acestei rase este bună, la vârsta de 6 luni tineretul atinge 50-55kgiar la un an 125-130 kg. Consumul specific este de 4,25 kg concentrate/kgspor, raportul carne:grăsime fiind 1,8:1.Această rasă este rezistentă la condiţii aspre de climă, cu variaţii termicesezoniere de 30-40oC şi valorifică economic resurse furajere variate,inclusiv păşunea. Porcul românesc de carne se va menţine în zonele actuale

274

de creştere iar calităţile sale productive vor fi îmbunătăţite prin împerecheride infuzie cu rasa Landrace.

Rasa MangaliţaRasa Mangaliţa este originară din fosta Iugoslavie dar, deoarece se

creşte în ţara noastră de peste 130 ani, este considerată o rasă autohtonă. S-aformat prin încrucişarea raselor de porci ameliorate (porcul de Sumadia xporcul negru de Syrmia), care se presupune că provin din forma sălbaticăSus mediteraneus.

În cadrul rasei se disting, în funcţie de culoare, 4 varietăţi: blondă(cea mai răspândită), roşie, neagră şi pântece de rândunică (neagră cuabdomenul alb). În prezent, ocupă circa 1% din structura efectivului deporci şi se întâlneşte izolat în zona subcarpatică şi în bălţile Dunării.

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Mangaliţa are taliemijlocie şi conformaţie corporală caracteristică tipului productiv mixt (grăsime-carne) cu spatele convex, spinarea şi şalele scurte. Capul este miccu baza largă şi profil uşor concav, gâtul scurt şi gros, corpul adânc şi larg,cu linia superioară convexă, având aspectul unui butoi. Membrele suntsubţiri, scurte, au osatura slab dezvoltată, chişiţă lungă şi moale, prezintăfrecvent defecte de aplomb. Corpul este acoperit cu păr des, lung şi creţ, deculoare specifică fiecărei varietăţi. În anotimpul rece, apare un al doilea stratde păr numit puf sau subpăr prezentând de asemenea ondulaţii.

Prolificitatea este redusă, în medie 5-6 purcei la o fătare darscroafele nu sunt bune mame. La naştere, purceii au greutatea de l kg, iar laînţărcare (2 luni) 12-13 kg. În condiţii bune de hrănire şi întreţinere, porciiMangaliţa realizează la vârsta de l an greutatea de 90-100 kg. Asimilareahranei este mai bună la tineret decât la animalele adulte, consumul specificfiind de 5-6 UN (5 kg furaje concentrate)/kg spor. În timpul îngrăşării,animalele acumulează în ţesuturi importante cantităţi de grăsimi. Sporulmediu zilnic este mic, având valori de 400-500 g. Raportul carne:grăsimeeste de 1:1 iar randamentul la tăiere 80-85%. Carnea obţinută de la aceastărasă este suculentă, gustoasă şi se foloseşte în industria alimentară îndeosebila fabricarea salamului de Sibiu. Rasa Mangaliţa se va creşte, în aceeaşiproporţie, în arealul actual, pentru a asigura nevoile industriei alimentare.

Rasa BaznaAceastă rasă este reprezentată printr-o populaţie indigenă, formată în zonalocalităţii Bazna - jud. Sibiu, în urma încrucişării vierilor de rasă Berk aduşidin Anglia cu scroafe Mangaliţa, varietatea blondă. În anul 1968 a fostrecunoscută oficial ca rasă. Rasa Bazna ocupă 5-6% din efectivul porcin şieste răspândită în judeţele Sibiu, Alba, Cluj, Mureş, Covasna, Harghita şiHunedoara.

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Porcii Bazna aparţin tipuluiproductiv mixt (carne-grăsime). Ei se caracterizează prin talie mijlocie şitrunchi relativ larg şi lung de formă cilindrică cu şunci potrivit dezvoltate,sprijinit pe membre scurte şi puternice. Crupa este uşor oblică. Gâtul este îngeneral scurt. Capul prezintă un profil uşor concav, este mic, cu urechi uşoraplecate de mărime mijlocie. Părul este destul de des, scurt şi neted.Culoarea de bază este neagră cu un brâu alb, ce înconjoară trunchiul îndreptul spetelor cuprinzând şi membrele anterioare.

Prolificitatea rasei este de 8-10 purcei la o fătare. Purceii augreutatea de 1,1 kg la naştere şi 13-14 kg la înţărcare (2 luni). Este o rasă

275

semiprecoce: la vârsta de 6 luni, greutatea atinge 51 kg pentru ca la 1 an sădepăşească 115 kg. În condiţii de îngrăşare, realizează sporuri medii de 500-560 g/zi, cu un consum specific de 5-5,5 U.N. şi un randament la sacrificarede 78-80%. Raportul carne:grăsime este de 1:1,3. Rasa Bazna se va creşte îngospodăriile individuale ale populaţiei din actualele areale. Se urmăreşte caprin selecţie, precocitatea, capacitatea de utilizare a nutreţurilor şi masacorporală să crească.

Porcul Alb de BanatS-a format în Banat, prin încrucişări multiple, nesistematice, între

rasele locale, preponderent Mangaliţă blondă cu vieri din diferite raseimportate, din care un rol major l-au avut Albul mijlociu englezesc (Yorkmijlociu) şi Edelschweinul german, alături de Berk şi Landrace. Structuragenetică nu este consolidată. În prezent, reprezintă circa 10% în structura derasa a efectivului porcin şi se creşte în partea de vest a ţării (Banat, Crişana).

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Porcul Alb de Banat aparţinetipului productiv mixt (carne-grăsime), are o conformaţie corporalăarmonioasă şi se caracterizează prin talie mijlocie spre mare. Capul este mic,cu fruntea largă, profil concav şi rât scurt. Trunchiul este cilindric, larg şiadânc, cu şunci bine dezvoltate, musculoase şi rotunde. Abdomenul esteadânc şi are linia inferioară dreaptă. Membrele sunt scurte, fără defecte deaplomb. Părul este alb, neted şi rar, pielea fiind de obicei albă dar poateprezenta pete negre transmise de la rasa Berk.

Prolificitatea este de 8-9 purcei la o fătare. Scroafele prezintă ocapacitate de alăptare relativ redusă. Această rasă are o precocitate bună, laînţărcare (2 luni) purceii atingând 14 kg, la vârsta de 4 luni ajung la 32-34kg iar 1 an, 100-120 kg. Reacţionează pozitiv la administrarea de proteinăanimală în raţie. Sporul mediu zilnic este de 660-700 g, pentru fiecare kgspor fiind necesare 4,2-4,5 UN. Carnea obţinută este de foarte bună calitate.Se va creşte în judeţele din Banat şi Crişana, pentru nevoile gospodăriilorindividuale. Ameliorarea se poate realiza prin selecţie sau prin încrucişări deinfuzie cu rasa Landrace în scopul îmbunătăţirii prolificităţii, a capacităţii deasimilaţie a hranei şi a creşterii procentului de carne în carcasă.

Rasa Marele Alb (Large White, York Mare)Este originară din Anglia şi s-a format în Comitatul York, prin

încrucişarea raselor locale cu porcii chinezeşti, napolitani şi spanioli.Populaţia rezultată a fost supusă unei selecţii riguroase şi creşterii în rasăcurată, precum şi unei alimentaţii abundente. În anul 1868 a fost declaratăca rasă sub numele de „York mare”.Calităţile biologice şi productive deosebit de valoroase au făcut ca rasaMarele Alb să devină o amelioratoare universală. Ea a contribuit la formareamultor rase, cum ar fi Landrace în Danemarca, Edelschwein în Germania,Alb ucrainean în Rusia, Chester-White în S.U.A. ş.a. În ţara noastră a fostimportată masiv după anul 1900, iar în prezent ocupă, împreună cu metişiisăi, peste 70% din efectivul de porcine fiind prezentă în toate regiunile.

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Marele Alb este o rasă detalie mare aparţinând tipului productiv de carne. Capul este potrivit de marecu profil uşor concav, fruntea largă, urechi de mărime mijlocie prezentândperi fini pe margini purtate în sus şi uşor plecate. Gâtul este musculos, iartrunchiul lung, larg şi adânc, de formă cilindrică. Linia superioară atrunchiului este dreaptă sau uşor convexă. Spinarea şi şalele sunt lungi şi

276

largi, şuncile posterioare fiind bine dezvoltate. Crupa este largă, având bazaorizontală. Abdomenul este lung şi larg. Membrele sunt puternice, rezistente,potrivit de înalte şi au aplomburi corecte. Pielea este fină, de culoare alb-rozfiind acoperită cu păr alb, rar, neted şi scurt.

Prolificitatea este foarte bună, obţinându-se în medie, 10-12 purcei lao fătare. La naştere purceii cântăresc 1,2 kg iar la înţărcarea clasică (2 luni)16-18 kg. Tineretul se pretează foarte bine la îngrăşarea pentru carne,realizând greutatea de 110 kg la vârsta de 7-8 luni, în condiţiile unor sporurimedii zilnice de circa 600 g şi a unui consum specific de 3,5-3,8 U.N.Randamentul la sacrificare este de 75-76%, iar carcasa de calitate superioară,rasa pretându-se pentru obţinerea de bacon de bună calitate.Se va creşte atât în rasă curată pentru ameliorarea raselor locale, cât şi prinîncrucişări industriale cu alte rase, pentru complexele de îngrăşare. Prinselecţie şi ameliorare se doreşte îmbunătăţirea acestei rase pe mai multeplanuri: mărirea precocităţii, a gradului de valorificare al hranei, a raportuluicarne:grăsime concomitent cu îmbunătăţirea calităţii carcaselor.

Rasa LandraceRasa Landrace este originară din Danemarca şi s-a format între anii

1850-1900 prin încrucişarea raselor locale cu rasa Marele Alb. La formareaşi mai ales la perfecţionarea ei, au contribuit în mare măsură selecţia(urmărindu-se următoarele direcţii: creşterea lungimii corpului, creşterearaportului carne/grăsime, sporirea precocităţii şi a capacităţii de utilizare ahranei) şi alimentaţia abundentă bazată pe concentrate (mai ales orz) şisubproduse ale laptelui (zară, zer).

La noi în ţară această rasă a fost importată din Canada, Anglia şiSuedia începând cu anul 1957 şi s-a răspândit în toată ţara, crescându-se atâtîn rasă curată, cât şi sub formă de metişi, împreună cu care însumează 25-30% din efectivul naţional de suine.

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Landrace este o rasă de taliemijlocie spre mare, cu constituţie robustă, specializată în direcţia producţieide carne. Carnea obţinută se pretează foarte bine pentru obţinerea baconului.Are cap mic, cu profil drept sau uşor concav cu fruntea lată iar urechile suntlungi, subţiri fiind aplecate înainte. Râtul este potrivit dezvoltat. Gâtul estepotrivit de lung şi subţire iar trunchiul lung, având formă de pară, prezintăuna sau două perechi de coaste suplimentare comparativ cu alte rase desuine. Trenul posterior este mai dezvoltat decât cel anterior. Spinarea şişalele sunt drepte şi largi, cu musculatura bine dezvoltată. Linia superioară atrunchiului este ascendentă dinspre grebăn spre trenul posterior. Crupaacestei rase este lungă şi largă, cu şunci foarte dezvoltate. Abdomenul estelung. Membrele sunt scurte dar robuste. Pielea este fină, moale şi elastică deculoare alb-roz, fiind acoperită cu păr neted, lucios, rar şi de culoare albă.

Porcii Landrace au prolificitatea bună (10-11 purcei la o fătare) şiprecocitate remarcabilă, fiind considerată rasa cea mai precoce. La naşterepurceii înregistrează o greutate medie de 1,2 kg, la înţărcare (2 luni) aceastaatinge 18-20 kg, la 4 luni ajunge la 45-50 kg iar la 7 luni, în condiţii deîngrăşare timpurie, pe care le suportă foarte bine, atinge greutatea pentrusacrificare (95-100 kg). În condiţii de îngrăşare, tineretul realizează sporuride 635 g/zi, cu un consum specific de 3-3,2 U.N. Porporţia mare de carne defoarte bună calitate în carcasă face ca rasa Landrace să fie cea mai valoroasăpentru producţia de bacon.

277

Rasa Landrace se va folosi la ameliorarea raselor de porci din ţara noastrăprin încrucişări de infuzie pentru creşterea proporţiei de carne în carcasăprecum şi la obţinerea metişilor pentru complexele de îngrăşare prinpracticarea încrucişărilor industriale.

Rasa Duroc Este originară din S.U.A., unde s-a format prin

încrucişarea raselor de culoare roşie de pe teritoriul acestei ţări, fiindconsiderată cea mai bună rasă de carne. La noi, rasa Duroc a fost adusă înanul 1968, în Complexul de selecţie Gorneşti-Mureş.

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Duroc este specializatăpentru producţia de carne. Are talia mare, cu o conformaţie armonioasă.Capul este de mărime mijlocie, cu profilul drept sau uşor concav. Urechilesunt mijlocii sau mici, purtate înainte, având vârful curbat înapoi. Trunchiulcilindric, lung, potrivit de larg, puţin adânc, cu linia superioară convexă.Crupa este teşită iar şuncile sunt foarte bine dezvoltate. Abdomenul estesupt. Trenul posterior este bine dezvoltat, membrele fiind scurte, puternice,cele posterioare prezentând frecvent defecte de aplomb. Pielea şi părul suntde culoare roşcată în nuanţe variate, de la auriu până la cărămiziu închis.

Prolificitatea variază între 8-10 purcei la o fătare. Precocitatea raseieste bună. La 6 luni, tineretul atinge greutatea de 90-100 kg iar la un an,150-160 kg. Capacitatea de valorificare a hranei este foarte bună, pentrufiecare kilogram spor greutate consumul fiind de 3,4-3,6 U.N. Se va folosila încrucişări industriale pentru carne.

Rasa Hampshire Este originară din S.U.A. Modul de formare nu se cunoaşte precis

dar se consideră că la baza acestei rase stau exemplare importate din Angliaaparţinând raselor negre cu brâu alb, respectiv Essex şi Wessex.Rasa Hampshire a fost importată la noi în 1968 şi se creşte în Complexul deselecţie de la Gorneşti-Mureş.

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Porcii din această rasă seîncadrează în tipul productiv de carne. Este o rasă de talie mijlocie spremare, cu o constituţie robustă, rezistentă la intemperii, pretabilă la creştereape păşune. Aspectul este asemănător cu cel al suinelor Bazna de care sediferenţiază prin profilul drept al capului şi orientarea ascendentă a urechilor.Capul este relativ mare, osos, cu rât alungit, puternic, cu profil drept sauuşor concav. Urechile sunt mici, drepte, purtate în sus şi uşor înainte. Gâtuleste scurt, gros şi musculos. Corpul lung şi cilindric are linia superioarăconvexă. Crupa urmează o linie descendentă fiind oblică şi este îmbrăcatăcu şunci bine dezvoltate. Membrele posterioare prezintă adesea defecte deaplomb. Au culoare neagră cu un brâu alb pe spinare, membrele anterioareşi stern.

Însuşirile de prolificitate şi precocitate sunt bune. Astfel, numărulmediu de purcei la o fătare este de 8-10. Tineretul atinge 90 kg la 6-6,5 luniîn timp ce adulţii ajung la 310 kg în cazul vierilor respectiv 250-340 kg încazul scroafelor. Capacitatea de valorificare a hranei este superioară,necesarul de hrană pentru obţinerea unui kg spor fiind de 3,4-3,6 U.N.Carnea este de calitate superioară fiind utilizată mai ales la preparareamezelurilor.Având în vedere caracteristicile foarte bune ale carcasei, vieriiHampshire se vor folosi cu precădere la încrucişări industriale pentru carne.

278

Rasa Pietraine Rasa Pietraine este originară din Belgia, fiind omologată în anul 1956. Nuexistă date precise cu privire la formarea rasei dar faptul că însuşirileacesteia nu sunt prezente la alte rase belgiene, a condus la ipoteza că rasa aapărut în urma unei mutaţii urmată de un proces de selecţie în vedereaconsolidării unor însuşiri apreciate la rasele de carne, respectiv: procentridicat de carne în carcasă, randament mare la tăiere, dezvoltarea şunciloretc. În ţara noastră s-a importat, în efective mici, începând din anul 1964.

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Pietraine face parte dincategoria porcinelor de carne,având talia mijlocie către mare. Capul esterelativ mic, scurt, cu fruntea lată, profil uşor concav sau drept şi urechi mici,orientate orizontal. Gâtul acestei rase este scurt. Corpul are o formăcilindrică, cu linia superioară convexă, cu musculatura bine dezvoltată.Toracele este scurt dar larg şi adânc. Crupa este oblică, lungă şi largă.Şuncile sunt foarte dezvoltate, descinzând până la jaret. Membrele suntrelativ scurte dar puternice. Culoarea este caracteristică bălţată alb cu petenegre, cu nuanţe spre roşcat.

Proporţia mare de carne în carcasă, randamentul mare la tăiere (80-82%), mărimea şuncilor şi suculenţa deosebită a cărnii au făcut ca aceastărasă să fie crescută pe scară largă în ţările vest europene.

Datorită dimensiunilor reduse ale cordului şi plămânilor, rasa estesensibilă la factori de stres în timpul manipulărilor putând surveni pierderiîn efectiv datorită accidentelor vasculare.

Produce 9-10 purcei cântărind în medie 6,4 kg la o fătare, atingândla 21 zile 15-17 kg greutate vie. Capacitatea de utilizare a hranei este mairedusă decât la alte rase, fiind necesare 3,9-4,0 U.N./kg spor.Se va folosi pescară redusă la încrucişări industriale pentru carne.

Rasa Cornwall (Large Black) S-a format în comitatul Cornwall (Anglia) la începutul secolului al

XIX-lea prin încrucişarea raselor locale cu rasa Essex şi porcul chinezesc cumască. La noi se creşte în nord-vestul Transilvaniei unde a fost adusîncepând cu 1920.

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Cornwall aparţinetipului productiv mixt (carne - grăsime). Se caracterizează prin talie mare,rusticitate (putând fi întreţinută pe păşuni), având o conformaţie robustă.Capul este lung, cu profil uşor concav, urechi mari şi aplecate. Trunchiullung, larg şi adânc, este turtit lateral iar linia spinării este uşor convexă.Crupa este oblică cu şunci bine dezvoltate. Membrele sunt înalte, puternice,fără defecte de aplomb. Pielea este de culoare neagră cu reflexe albăstruifiind acoperită cu păr lung, neted şi rar repartizat uniform. Pigmentul negrudin piele face ca această rasă să suporte bine căldurile mari.

Scroafele au prolificitate bună, 10-14 purcei la o fătare. Precocitateaeste comparabilă cu cea a raselor albe. La 2 luni purceii ating greutatea de16-18 kg, la 8 luni aceasta ajunge la 95-100 kg, iar la un an 120-130 kg.Consumul specific este de 4,4-4,6 U.N. Are perspective limitate din cauzaproducţiei mixte şi a şoriciului de culoare neagră.

Rasa Berk (Negrul Mijlociu)S-a firmat în comitatul Berk (Anglia). La baza formării acestei rase

au stat porcii locali englezeşti încrucişaţi cu porcii chinezeşti şi napolitani,iar în ultima etapă cu rasele Suffolk şi Essex. A fost declarată rasă în anul

279

1856. În ţara noastră a pătruns în jurul anului 1900, şi a participat laformarea rasei Bazna. Se creşte în efective mici în Ardeal, Banat şi Moldova.

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Rasa Berk se încadrează întipul productiv mixt (carne - grăsime), carnea obţinută de la metişi fiindrecomandată pentru obţinerea baconului. Are cap mic, larg, cu rât scurt şiprofil concav. Urechile mici şi drepte sunt purtate înainte şi uşor lateral.Gâtul scurt şi gros se inseră pe trunchi care este cilindric, larg şi adânc delungime potrivită. Spinarea este dreaptă. Crupa scurtă, uşor oblică esteîmbrăcată cu şunci bine dezvoltate. Membrele sunt scurte, solide şi prezintăaplomburi corecte. Culoarea corpului este neagră, cu excepţia extremităţilormembrelor şi vârful cozii care în mod obişnuit sunt albe. Talia acestei raseeste mijlocie corpul fiind suficient de lung.

Prolificitatea este bună, 8-10 purcei la o fătare. La înţărcarea clasică,purceii ating greutatea de 14-16 kg. Precocitatea este bună, această rasăavând aptitudini atât pentru îngrăşare timpurie cât şi pentru cea mixtă.Precocitatea şi mai ales rusticitatea acestei rase o recomandă pentru creştereîn gospodăriile individuale ale populaţiei. Se va folosi ca material de infuziepentru rasa Bazna şi la încrucişări industriale cu alte rase.

Rasa Alb mijlociu (Middle White) S-a format în prima jumătate a sec. XIX în Anglia prin încrucişarea

raselor marele Alb şi micul Alb. La noi, rasa Alb mijlociu a fost importată,în efective mici, începând cu anul 1900. Ultimul import s-a făcut în 1961. Aparticipat la formarea porcului Alb de Banat.

Caractere şi însuşiri morfo-productive. Este o rasă de talie mijlocieaparţinând tipului productiv mixt (carne - grăsime). Prezintă cap mic cuprofil concav, rât scurt, urechi scurte şi drepte. Trunchiul de lungimemijlocie este larg, adânc, cu şunci bine dezvoltate şi linia superioară dreaptă.Membrele acestei rase sunt scurte şi puternice. Pielea este subţire, deculoare alb-roz, iar părul neted şi rar are culoarea albă.

Prolificitatea medie este de 8 purcei la o fătare. La înţărcare (2 luni),purceii înregistrează greutatea vie de 14-15 kg iar la 1 an ating 130-150 kg.Rasa se pretează pentru îngrăşare timpurie însă datorită cantităţii mari degrăsime se recomandă sacrificarea la o greutate sub 100 kg. La noi aceastărasă nu se mai creşte datorită constituţiei slabe şi a cerinţelor ridicate faţă defactorii de mediu.

Observa$%% : Numărul de rase existent la ora actuală a făcut capentru o mai bună sistematizare a acestora să fie utilizate mai multe criteriide clasificare. Astfel, în funcţie de locul de formare, nivelul de ameliorare şitipul productiv, rasele de porci din ţara noastră se clasifică după cumurmează:rase locale primitive �i aleliorate ( de carne, mixte �i de grăsime) �irase importate.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt rasele de porcine locale ameliorate mixte?Răspuns

280

Rasele de porcine locale cu produc*"'#&"1)ă sunt: rasa Bazna �i rasa Alb de Banat.

2. Ce rase fac parte din categoria raselor de carne importate de porcine?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Precizaţi care din următoarele rase de porcine se cresc pentru

carne:a. Landrace;b. Bazna ;c. Duroc ;d. Berk;e. MareleAlb.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Preciza*"# 2$-'# +"ntre următoarele rase de porcine fac parte din

categoria raselor mixte:a. Alb de Banat;b. Hampshire;c. Alb mijlociu;d. Mangali*$;e. Cornwall.O O O O O

3.2 REPRODUC!"& PORCINELOR

3.2.1. – Caracteristicile vieţii sexuale

Maturitatea sexuală. La vieruşi şi scrofiţe instinctul genezic apare lavârsta de 4-6 luni, în funcţie de precocitatea rasei, iar la vârsta de 5 luni organele lorsexuale produc celule sexuale. Nu se recomandă însă, introducerea lor lareproducţie la această vârstă, deoarece vieruşii produc material seminal de calitateslabă şi se epuizează repede, iar scrofiţele fată purcei puţini, neviabili sau slabdezvoltaţi şi cu indici de creştere scăzuţi.

Separarea tineretului porcin pe sexe se face la înţărcare iar folosirea lareproducţie se face la vârsta de 7-8 luni sau cel mai tîrziu la vârsta de 10-12 luni.

281

Vârsta optimă pentru reproducţie, diferă în raport cu sexul, greutateacorporală şi rasa, astfel:

- la vieruşi: 9-10 luni şi 120-125 kg la Landrace, 10-11 luni şi 120-130 kg laMarele Alb, 11-12 luni şi 95-100 kg la Mangaliţa şi Bazna;

- la scrofiţe: 8-9 luni şi 110-120 kg la Landrace, 9-10 luni şi 105-110 kg laMarele Alb, 10-11 luni şi 90-100 kg la Mangaliţa şi Bazna;

În cazul când greutatea nu se corelează cu vârsta, animalele se vorintroduce la reproducţie cu 1-2 luni mai devreme sau mai târziu, criteriul decizieirămânând dezvoltarea corporală.

Folosirea la reproducţie a vierilor. Spermatogeneza la vieri ajunge laparametri normali la vârsta de 7-8 luni mai rar la 9-10 luni, când se recomandăfolosirea lor la reproducţie.

Capacitatea de reproducţie a vierilor este dependentă de constituţie, linia lacare aparţin, vârstă, particularităţi individuale.

Vierii cu constituţie robustă-compactă, comparativ cu vierii cu constituţierobustă-afânată produc o cantitate mai mare de spermă, cu indici de reproducţiemai buni.Capacitatea fecundantă a spermei vierilor aparţinând la linii diferite,variază în limite foarte largi, iar vierii tineri, în comparaţie cu cei mai în vârstă,produc o cantitate mai mare de spermă, superioară sub aspect calitativ.

Controlul periodic al spermei vierilor folosiţi la reproducţie conjugat cureforma anuală de 30% din vieri, constituie mijloace pentru a obţine indici ridicaţide reproducţia în fermă.

Prolificitatea scroafelor se află într-o corelaţie negativă cu intensitateafolosirii vierilor la montă, ca urmare un vier nu trebuie să efectueze săptămînal maimult de două monte.

Pentru a realiza acest deziderat raportul între vieri şi scroafe trebuie să fiede 1:16 în fermele de tip industrial şi de 1:10 în ferme de tip elită şi de înmulţire.

Folosirea moderată la montă a vierilor, conjugată cu plimbări zilnice,influenţează în mod pozitiv starea lor fiziologică.

Folosirea la reproducţie a scrofiţelor şi scroafelor. În mod obişnuit 21%din scroafe se reformează după prima fătare şi 50% după a patra fătare.

Folosirea la reproducţie a scroafelor este eficientă maxim trei ani, deoarecedupă această vârstă productivitatea lor scade.

În aceste condiţii, scrofiţele trebuie să reprezinte 33% din efectivul defemele folosite la reproducţie.

Practicarea unei alimentaţii restrictive, întârzie ajungerea la maturitate ascrofiţelor, iar temperaturile ridicate din timpul verii inhibă exteriorizareacăldurilor.

Contactul zilnic vizual şi olfactiv cu vierul, al scrofiţelor influenţeazăpozitiv dezvoltarea organelor sexuale la scrofiţe, intrarea în călduri a femelelor şiprolificitatea acestora.

Scrofiţele crescute şi întreţinute în sistem gospodăresc, hrănite cu nutreţuriumezite, care beneficiază de plimbări zilnice, prezintă mai puţine modificăripatologice în sfera organelor genitale decât cele crescute în complexe industriale.

De la vârsta de cinci luni scrofiţele trebuiesc întreţinute în boxe colectivede 6-8 capete. Întreţinerea scrofiţelor în grupe mari ca şi întreţinerea în boxeindividuale întârzie ajungerea lor la maturitate.

Se apreciază că în fermă reproducţia este bine condusă când scrofiţele intrăîn călduri la vârsta de 7-8 luni, iar scroafele la 5-7 zile după înţărcare.

La scroafele şi scrofiţele întreţinute în complexe industriale, mai ales înlunile mai-iulie, căldurile sunt slab exteriorizate, ceea ce conduce la nedepistarea

282

lor. Ca urmare, 15-20% din scroafe rămîn neînsămânţate, deşi sunt apte pentrureproducţie.

Sincronizarea căldurilor constituie o verigă indispensabilă a procesului dereproducţie pentru porcinele crescute în complexele industriale, deoarece asigurăcreşterea procentului de fecunditate la scroafe şi scrofiţe.

Pentru sincronizarea căldurilor şi ovulaţiei la porcine se foloseşte unul dinurmătoarele preparate hormonale: „progestin” administrat în hrană (individual) îndoze de 6 mg pe cap de animal, „extradiol-benzoat” injectat subcutanat în doza de30 mg/kg masă corporală, „ocitocină” în doze de 25 U.I. injectat intramuscular labaza urechii.

Căldurile la scroafă. Scroafele şi scrofiţele aflate în călduri prezintăurmătoarele manifestări de comportament: sunt nervoase, au vulva roşie, mirosorganele sexuale ale altor scroafe, guiţă, dau cu râtul în alte scroafe, efectueazămişcări neobişnuite din coadă, stau lângă uşa boxei şi devin imobile când suntapăsate în regiunea crupei.

Manifestarea dorinţei de împerechere la scroafă este caracteristică şi seîntinde pe o perioadă de 4 1/2 - 5 zile. Această dorinţă apare încă din faza deproestrus, cu 1 - 2 zile înainte de estrus şi se prelungeşte în metaestrus cu circa 1/2zi, căldurile propriu-zise având o durată de numai 2 - 2 1/2 zile. Căldurile lascroafele montate dar nefecundate, se repetă după circa 3 săptămâni. După fătare,dorinţa de împerechere se manifestă la un interval de 14-56 zile.

În proestrus, scroafa are o stare de nelinişte specifică, în sensul cămanifestă interes pentru vier, dar nu-i acceptă saltul. Începutul estrului saucăldurilor propriu-zise se controlează cu ajutorul unui vier încercător care se plimbăde 2-3 ori pe zi pe coridorul din faţa boxelor unde sunt întreţinute scroafele.Femelele aflate în călduri caută să sară afară din boxă la trecerea vieruluiîncercător. În cazul contactului direct cu vierul încercător, scroafa devine imobilă şiia o poziţie caracteristică actului sexual.

Momentul optim pentru efectuarea montei. Cercetarea ştiinţifică şipractica de producţie au stabilit că momentul cel mai favorabil pentru efectuareamontei scroafei în călduri este cu puţin timp înaintea ovulaţiei, adică după 24 ore dela începutul estrului, respectiv de la apariţia stării de imobilitate în prezenţa vieruluiîncercător.

În situaţia când monta se face după 36 de ore şi mai ales după 48 de ore dela determinarea estrului, se constată o scădere bruscă a fecundităţii şi implicit aprolificităţii.

Monta la scroafe se recomandă să se facă într-o boxă sau într-un standspecial. În lipsa acestora, este bine să se efectueze într-un padoc izolat, de preferinţădimineaţa între orele 6-8 sau după amiaza între orele 16-19. Monta durează 6-10minute, iar vierul ejaculează 250-500 ml spermă şi chiar peste.

La porcine se folosesc 2 sisteme de montă:- liberă, în unităţile care mai practică încă creşterea porcilor în sistem

gospodăresc;- dirijată, în unităţile unde porcii se cresc în sistem industrial.

Monta dirijată se aplică în 3 variante: simplă, dublă şi repetată.Monta se repetă cu alţi doi vieri, seara şi în următoarea zi dimineaţa în

scopul obţinerii unei prolificităţi ridicate. În fermele tip elită însămânţareascroafelor în timpul unui cilcu sexual, cu vieri diferiţi nu este admisă, iar ca urmarescroafele se montează cu acelaşi vier în momentul depistării şi în dimineaţa zileiurmătoare.

În ultimul timp se fac încercări de generalizare a însămânţărilor artificialela scroafe. Rezultatele obţinute până în prezent sunt promiţătoare.

283

Durata de folosire a reproducătorilor la prăsilă este de 3-4 ani la vieri şi 5-6fătări la scroafe.

În grajdurile în care sunt amplasate boxele de montă sau standurile pentruînsămânţări artificiale, trebuie asigurată o temperatură de 13-20°C.

Scroafele care se însămînţează într-o zi, se introduc în grajdul pentruscroafe gestante în aceiaşi boxă. Pe peretele din faţa boxei, se înscrie pe o tăbliţădata efectuării montei.

3.2.2. – Gestaţia şi fătarea la scroafeGestaţia la scroafe durează în medie 116 zile, cu variaţii între 110-120

zile, având tendinţa de a fi mai lungă vara.La 21, 42, 63 zile după însămânţare, scroafele se verifică cu ajutorul unul

vier încercător, iar cele care nu acceptă prezenţa acestuia sunt considerate gestante.După intensitatea de creştere a embrionilor, gestaţia se poate împărţi în

două perioade: prima, de la fecundaţie până la vârsta embrionilor de 60 zile şi adoua, de la această vârstă până la fătare. În prima perioadă a gestaţiei embrioniiînregistrează o creştere de numai 8% din greutatea la fătare, iar în a doua perioadă92%. Această caracteristică fiziologică are o deosebită importanţă practică,deoarece antrenează regimuri diferenţiate de hrănire a scroafelor gestante.

La scroafe, indicii de fecunditate şi prolificitate sunt diminuaţi în maremăsură de sterilitate şi avorturi, mai ales în prima perioadă de gestaţie (2 luni de lafecundare) când la 10-15% din scroafe au loc avorturi ascunse, prin absorbţiaembrionilor.

Pentru a diminua impactul economic negativ al acestor fenomene, s-auelaborat metode precise pentru diagnosticul timpuriu al gestaţiei la scroafe:

a. Metoda biopsiei peretelui vaginal care constă în recoltarea unei probedin ţesutul epitelial al peretelui vaginal în perioada 30-70 zile de gestaţie, care seciteşte la microscop. Epiteliul vaginal prezintă 2-4 straturi de celule epiteliale încazul scroafelor gestante şi din 15-20 straturi în cazul scroafelor care nu suntgestante.

b. Diagnosticul gestaţiei cu ajutorul preparatelor hormonale (Gravignost 2cm3/femelă) injectabile administrate la 26-30 zile de la fecundare, care provoacăintrarea în călduri a scroafelor nefecundate.

c. Diagnosticul gestaţiei cu ultrasunete la 3-4 săptămâni după însămânţareşi repetat la 7 săptămâni pentru a depista eventualele avorturi.

Sterilitatea poate fi de mai multe feluri: congenitală, senilă şi dobândită.Un interes aparte îl prezintă sterilitatea dobândită, deoarece primele două formesunt fenomene ireversibile. Ea se manifestă frecvent la scroafele cu stare deîntreţinere slabă sau la cele prea grase, precum şi la cele cu afecţiuni ale uterului,determinate de retenţii placentare, avorturi etc.

Avortul reprezintă întreruperea gestaţiei urmată de absorbţia embrionilorsau eliminarea fetuşilor din căile genitale ale scroafei gestante. La scroafe poate fide natură infecţioasă (cauzat de o serie de boli ca bruceloza, leptospiroza, rujet,sendometrite, fuzarioze ş.a.) sau de natură neinfecţioasă (provocat de alimentaţianecorespunzătoare, de factori stresanţi, hormonali sau clinici).

Înlăturarea sterilităţii şi avortului la scroafe, se realizează prin măsuri deechilibrare a raţiilor, prin întreţinerea şi exploatarea raţională şi prin tratareaadecvată a bolilor cauzante.

Fătarea. Înainte cu 5-6 zile de fătare, scroafele se introduc în maternităţi,care sunt amenajate cu boxe individuale. În maternităţi se asigură o temperatură de12-16o C şi condiţii optime de igienă.

284

Semnele fătării se manifestă evident numai cu 2-6 ore înainte de fătare şiconstau în: mişcări greoaie, adoptarea unei poziţii culcate mai des decât de obicei,ugerul devine turgescent datorită acumulării laptelui etc. Actul fătării are loc laorice oră din zi şi din noapte, dar frecvenţa cea mai mare (46-48%) se înregistreazăîntre orele 18-24 (tab.3.1). Acesta se desfăşoară destul de uşor, deoarece scroafeleau bazinul bine dezvoltat, iar osul sacrum devine foarte mobil la începutul fătării.

Tabelul 3.1Repartizarea fătărilor în decurs de 24 ore (după Bollwahm 1982)

Intervalul orarSpecificare0-6 6-12 12-18 18-24

% fătări 14,90 20,20 33,70 31,20

În mod normal, purceii sunt expulzaţi la intervale de 5-10 minute unuldupă altul, fătarea având o durată de 1-2 ore, dar uneori aceasta poate fi mai mare,cu influenţe negative asupra viabilităţii purceilor (tab. 3.2).

Tabelul 3.2Influenţa duratei fătărilor asupra procentului de purcei născuţi morţi

(după Barbosa şi col. 1979)Durata fătărilor (ore)Specificare

1 1-2 2-3 4-5 5-6 >6Purcei născuţi morţi

(%)5,6 5,0 14,2 15,7 15,2 36,7

La fiecare purcel se face curăţarea nărilor, gurii şi urechilor de mucozităţi,se şterge corpul cu o pânză de sac şi se retează ombilicul la 6-8 cm de abdomen,după care se pensulează cu tinctură de iod. Întregul lot de purcei se aşează sub osursă de căldură, iar în lipsa acesteia se pun într-un coş cu paie.

Mortalitatea purceilor în prima săptămână după naştere este foarte ridicată,atingând în mod obişnuit 43,5% din totalul mortalităţii înregistrate la aceastăspecie.

Asigurarea unor condiţii optime de viaţă pentru purcei, în prima săptămânădupă naştere, contribuie la reducerea la minim a mortalităţii. Procentul demortalitate este mai ridicat la tineretul porcin fătat în lunile noiembrie şi decembrie,fapt care trebuie luat în considerare când se analizează pierderile la tineretul porcinîn perioada de vârstă 0-2 luni

Observa$%% : La vieruşi şi scrofiţe instinctul genezic apare la vârsta de 4-6luni, în funcţie de precocitatea rasei, iar la vârsta de 5 luni organele lor sexualeproduc celule sexuale. Nu se recomandă însă, introducerea lor la reproducţie laaceastă vârstă, deoarece vieruşii produc material seminal de calitate slabă şi seepuizează repede, iar scrofiţele fată purcei puţini, neviabili sau slab dezvoltaţi şi cuindici de creştere scăzuţi. După intensitatea de creştere a embrionilor, gestaţia sepoate împărţi în două perioade: prima, de la fecundaţie până la vârsta embrionilorde 60 zile şi a doua, de la această vârstă până la fătare. În prima perioadă a gestaţieiembrionii înregistrează o creştere de numai 8% din greutatea la fătare, iar în a douaperioadă 92%. Această caracteristică fiziologică are o deosebită importanţăpractică, deoarece antrenează regimuri diferenţiate de hrănire a scroafelor gestante.

TEST DE EVALUARE

1. Care este vârsta optimă de reproduc*"'#%$#/"'-3!"?Răspuns

285

Vârsta optimă de reproduc*"' la vieruşi este de : 9-10 luni şi 120-125 kg laLandrace, 10-11 luni şi 120-130 kg la Marele Alb, 11-12 luni şi 95-100 kg laMangaliţa şi Bazna;

2. Care este momentul optim pentru efectuarea montei sau însămân*ăriiartificiale la scroafe?

Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Se cunosc mai multe tipuri de montă dirijată la porcine şi anume:a. simplă ;b. liberă ;c. dublă;d. în harem;e. repetată.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Preciza*"#2$-'##43() metodele precise pentru diagnosticul timpuriu

al gestaţiei la scroafe:a. biopsia;b semnele de conforma*"'#2.-5.-$%ă ;c. preparatele hormonale;d. temperamentul femelei;e ultrasunetele.O O O O O

3.3. SISTEME DE EXPLOATARE A PORCINELOR

3.3.1 – Creşterea porcilor în sistem gospodăresc

3.3.1.1. – Creşterea purceilor sugari

Purceii sugari reprezintă cea mai pretenţioasă categorie de porcine,deoarece solicită cantităţi mari de substanţă uscată în hrană, laptele scroafelorneasigurând în întregime cerinţele lor energetice, în aminoacizi şi în săruriminerale, îndeosebi în fier, având pretenţii ridicate faţă de temperatură şi suntsensibili la umiditate.

De aceea, pierderile de purcei până la înţărcare ajung la circa 20% însistemul de creştere gospodăresc şi circa 12% în sistemul intensiv. Majoritateapierderilor au loc după fătare şi se datorează strivirii purceilor de către scroafe, dar

286

un procent însemnat este cauzat de condiţiile de hrănire şi întreţinerenecorespunzătoare.

Hrănirea purceilor sugari. Pe măsură ce sunt fătaţi, purceii trebuie să fiepuşi să sugă fără a aştepta să se termine fătarea, în caz contrar, la purcei, creşteprocentul de mortalitate, iar conţinutul sângelui în gamaglobuline este mai scăzut.În prima săptămână de viaţă, colostrul reprezintă singura sursă de hrană pentrupurcei.

Colostrul matern, consumat de purcei imediat după naştere, are un conţinutfoarte ridicat în proteine, care în proporţie de 49% sunt reprezentate deimunoglobuline, ce conferă noilor născuţi imunitate realizând o adevărată„vaccinare” a purceilor. În această perioadă ei sug de 20 ori în 24 ore.

La 2-3 zile după fătare conţinutul colostrului în proteine şi imunoglobulinescade brusc.La 5-6 zile după fătare conţinutul colostrului în imunoglobuline scadesubstanţial din nou, deşi conţinutul în proteine total se modifică puţin, rămânând laacest nivel şi în lapte.

Colostrul are, de asemenea, un conţinut ridicat în grăsime, zahăr, vitamineşi săruri minerale, fiind totuşi deficitar în fier.

După perioada colostrală, purceii sunt alăptaţi până la înţărcare cu laptematern. Pentru a asigura o dezvoltare uniformă, ei trebuie repartizaţi la sfârcuri încăde la primul supt, pe care şi le menţin de-a lungul întregii perioade de alăptare. Serecomandă ca purceii debili să sugă de la sfârcurile pectorale, deoarece acesteaproduc - datorită vascularizaţiei mai bogate - o cantitate mai mare de lapte decâtcele abdominale.

Având în vedere că în prima lună purceii îşi măresc greutatea de 5-6 ori şică producţia de lapte a scroafei scade după 3 săptămâni de lactaţie, se impune ca oparte din nevoile de hrană să fie satisfăcute prin furajarea suplimentară cu altenutreţuri.

Hrănirea suplimentară a purceilor începe de la vârsta de 10-15 zile şi seface cu grăunţe întregi de ovăz sau orz prăjite şi porumb uruit sau prăjit. Prinprăjire, se îndepărtează o parte din celuloza furajului, care este digerată foarte greu.Sunt bine valorificate şi şroturile de floarea-soarelui, de soia, drojdiile furajere,făina de carne, laptele smântânit şi laptele acidofil. În raţia lor se pot folosi, deasemenea, grăsimile (2,5-5%) şi zahărul furajer, care îi măresc valoarea energeticăşi îmbunătăţesc gustul. În funcţie de posibilităţi, hrănirea suplimentară se poate faceşi cu nutreţ combinat, reţeta 0-1, care are un nivel proteic de 20-22% P.B.

Purceii au cerinţe ridicate faţă de sărurile minerale, care se introduc în raţiede la vârsta de 5-6 zile. O atenţie deosebită trebuie să se acorde necesarului de fier,deoarece în lipsa acestui microelement purceii se anemiază şi mor. Ei se nasc cu orezervă de fier în ficat pentru circa 7 zile. Întrucât laptele de scroafă este sărac înfier, iar purceii nu pot asimila fierul organic din furaje, se recomandă ca, dupăaceastă vârstă, să se administreze preparate pe bază de fier (Uroferan, Miofer,Ferodex), fie prin injectare, fie prin ungerea sfârcurilor scroafelor, care sunt suptede purcei.

Purceii au cerinţe ridicate şi faţă de vitamine, în special A şi D (tab.3.3). Vitamina A se asigură în totalitate prin lapte, dacă scroafa a beneficiatîn perioada de gestaţie de raţii echilibrate în caroten.

Nevoile de vitamina D sunt diferite, în funcţie de condiţiile de mediu încare sunt crescuţi purceii. Dacă purceii cresc sub lămpi cu infraroşii sau subacţiunea razelor solare, necesarul este asigurat prin sinteza ei la nivelul pielii. În cazcontrar trebuie asigurat prin hrană. De regulă, vitaminele se încorporează în masafurajelor combinate.

Tabelul 3.3

287

Necesarul zilnic al tineretului porcin în săruri minerale şi vitamine(după Cunha T.)

Masa corporală (kg)Specificare U.M.5-10 10-20

Calciu g 4,8 8,1Fosfor g 3,6 6,3Săruri mineraleSare de bucătărie g - 2,6Caroten1 g 2,6 4,4A mg 1300 2200D UI 132 250B1 UI 0,8 1,4B2 mg 1,8 3,8B6 mg 0,9 1,9B12 mg 13,2 18,8Acid nicotinic2 mg 13,2 22,5Acid pantotenic mg 7,8 13,8

Vitamine

Colină mg 660 11251 – Caroten sau provitamina A2 – Acidul nicotinic din grăunţele de cereale e indisponibil porcinelor

Furajele combinate tip prestarter se produc pe bază de lapte smântânit -praf, în care se încorporează grăsimi emulsionate, glucoză, lactoză, vitamineliposolubile, microelemente, antibiotice şi substanţe antioxidante. Dintre nutreţurileenergetice, în componenţa nutreţului combinat tip prestarter, se include în proporţiede 20-25% uruială de grâu sau uruială de ovăz cernută. Uruiala de porumb brut nueste indicat să fie inclusă în componenţa nutreţului combinat tip prestarter,deoarece în perioada de vârstă 10-21 zile, purceii valorifică necorespunzătoramidonul din porumb. Nutreţul combinat tip prestarter trebuie să conţină la kgnutreţ 3500 kcal energie metabolizabilă şi 24-26% proteină brută din substanţauscată.

Alimentaţia purceilor sugari în perioada de vîrstă 21-35 zile. La vârsta de21 zile, purceii care au consumat pe lângă laptele matern şi nutreţuri combinate tipprestarter, ajung la o masă corporală medie de 4,5 kg când, ca supliment la laptelematern, li se administrează nutreţuri combinate tip starter, care trebuie să conţină3400-3500 kcal energie metabolizabilă şi 22-24% P.B. din S.U.

Nutreţurile combinate tip starter se produc pe bază de nutreţuri vegetale, iarnutreţurile proteice de origine animală ocupă în componenţa lor doar circa 20%.Includerea în componenţa lor a zahărului şi lactozei nu este obligatorie, ca urmarese produc la preţuri scăzute.

Întreţinerea purceilor sugari, se face fie în boxa scroafei-mamă,amenajată de-a lungul pereţilor cu bare de protecţie şi spaţii de refugiu pentrupurcei, fie în boxe alăturate, prevăzute cu deschideri pentru acces la scroafă.

În scopul stimulării creşterii purceilor şi înlăturării pierderilor prinmortalitate, mai ales în sezoanele reci, se folosesc pentru încălzirea purceilordiferite surse de căldură ca: aşternut de paie cu rumeguş, lămpi electrice cu razeinfraroşii.

Boxele pentru scroafe şi purcei trebuie să fie ţinute în permanenţă într-ostare de curăţenie perfectă. Acestea se văruiesc şi se dezinfectează înainte deintroducerea scroafelor în maternitate şi după înţărcarea purceilor. În cazurispeciale (epizotii) dezinfecţia se face şi în perioada alăptării, cu măsuri de precauţiepentru a nu intoxica purceii.

La purceii sugari se aplică următoarele lucrări tehnice:

288

- cântărirea şi individualizarea purceilor (tatuaj sau preducire), se efectuează înunităţile în care se practică selecţia individuală;

- tăierea colţilor, se execută în primele 24 ore după fătare, cu ajutorul unuicleşte, pentru a preveni leziunile ugerului şi rănirea purceilor în lupta pentruocuparea sfârcurilor;

- tăierea cozilor, se practică în unităţile de creştere intensivă, în scopulprevenirii caudofagiei; operaţiunea se execută cu o foarfecă sau cu un ciocan delipit modificat, care realizează retezarea cozii şi totodată cauterizarea plăgii;

- castrarea vieruşilor, se face între 6-14 zile de la fătare, vârstă la care operaţiaeste suportată mai uşor şi rana se vindecă rapid; ea se execută numai la vieruşiidestinaţi îngrăşării.

Înţărcarea constituie un moment critic atât pentru purceii, care trecând laun regim de hrănire fără lapte, îşi pierd pofta de mâncare şi stagnează în creştere,cât şi pentru scroafe care devin neliniştite şi-şi caută mereu purceii. Alături destresul nutritiv, la „criza de înţărcare” a purceilor contribuie şi stresul imunologic,determinat de lipsa echipamentului imunitar complet, precum şi stresul decomportament, legat de lipsa mamei, schimbarea boxei, înfrăţirea cu alţi purcei etc.Purceii care nu pot suporta înţărcarea, rămân taraţi pentru o perioadă mai lungă detimp sau mor.

Au fost făcute experimente asupra influenţei vârstei de înţărcare asupraproductivităţii tineretului porcin în perioada de creştere şi îngrăşare (tab. 3.4). Înţara noastră încă se practică pe scară largă înţărcarea la vârsta de 8 săptămâni cândpurceii au greutatea de 14-20 kg în funcţie de rasă.

Tabelul 3.4Influenţa vârstei purceilor la înţărcare asupra productivităţii lor în

perioada de creştere şi îngrăşare (după Cosic H. - 1983)Vârsta purceilor la înţărcare

(zile)Specificare7 10 14 21 28

Spor mediu zilnic în perioada 20-100kg(g)

550 616 621 656 666

Intervalul necesar îngrăşării până la 100kg (zile)

215 198 196 190 188

Consum specific (kg nutreţ/kg spor) 3,87 3,78 3,64 3,65 3,56

Operaţiunea se face treptat: în prima zi de înţărcare purceii se lasă să sugăde 5 ori, în a doua zi de 4 ori, în a treia zi de 3 ori, în a patra zi de 2 ori iar în acincea zi numai o dată. În a şasea zi, după alăptare, scroafele sunt duse în altă parte,iar purceii rămân în boxa în care au crescut.

3.3.1.2. – Creşterea tineretului porcin înţărcat

Hrănirea se face în continuare cu nutreţ combinat tip starter până cepurceii ajung la o masă corporală de 20 kg, când sunt trecuţi pe nutreţcombinat tip grower (de creştere), pe bază de norme şi raţii, în funcţie degreutatea vie şi sporul mediu zilnic planificat (250-450 g).

În raţia tineretului porcin se recomandă să intre următoarele furaje:20-30% orz şi ovăz decorticat, 20-25% porumb, 15-25% şroturi de soia şifloarea-soarelui în părţi egale, 5-10% tărâţe de grâu, 5-8% făină de fânurileguminoase, 5-6% făinuri animaliere etc. În amestecul de concentrate se

289

includ 30-40 g cretă furajeră şi 20-30 g făină de oase, pe cap şi pe zi, sare debucătărie şi fosfat tricalcic ca sursă de macroelemente, zoofort mineralo-vitaminic ca sursă de microelemente, vitamine şi antibiotice.

Nutreţurile combinate de creştere trebuie să conţină la kg de nutreţ 3000kcal energie metabolizabilă şi 16-18% proteină brută din substanţa uscată.

Amestecul de concentrate sau nutreţul combinat se administrează, deregulă, sub formă uscată, în jgheaburi sau direct pe podea. Până la greutatea de 20-25 kg, hrana se dă în 5-6 tainuri/zi, iar după aceea în 3 tainuri/zi.

Începând cu vârsta de 2 luni, raţia se suplimentează, mai ales la tineretulporcin de reproducţie, cu masă verde şi suculente de iarnă. Este indicat ca masaverde să fie consumată la păşune, unde animalele beneficiază de mişcare şi razelesolare. Păşunatul se va efectua între orele 6-9 şi 17-20, pentru a feri animalele,îndeosebi cele cu pielea pigmentată, de eriteme solare.

Adăparea tineretului porcin înţărcat se face din adăpători cu cupă sau cunivel constant.

Întreţinerea. După înţărcare, purceii sunt transferaţi din maternitate înboxe comune, de 40-50 capete, cu pardoseala din beton continuu, având grijă să seasigure o suprafaţă de aproximativ 0,55 m2/cap de porc furajat.

În adăposturile modernizate, întreţinerea purceilor se face în „baterii” adicăîn boxe colective cu capacitatea de 10-18 capete, având podeaua, tip grătar,amplasată la circa 20 cm faţă de nivelul pardoselii din adăpost. Dejecţiile cad, prininterspaţiile podelei, în canale colectoare prevăzute cu „pernă” de apă.

În fiecare boxă este instalată câte o adăpătoare automată cu nivel constant,iar nutreţurile sunt administrate din hrănitori automate liniare.

Indiferent de mărimea lotului de tineret porcin, cazat într-o boxă colectivă,periodic se impune relotizarea tineretului, cu care ocazie se elimină din boxăindivizii cu o masă corporală mai mică decât media, aceştia fiind introduşi în boxeseparate. Asfel se asigură şi creşterea suprafeţei de pardoseală pe cap furajat.

3.3.1.3. – Creşterea vierilor pentru reproducţie

Hrănirea vierilor, trebuie condusă de aşa manieră încât cei adulţi să nucrească, dar nici să scadă în greutate în cursul anului, iar sperma lor să corespundăindicilor de calitate.

În mod obişnuit masa corporală a vierilor de reproducţie la începutulfolosirii lor la montă este de 90-110 kg, masa corporală optimă fiind 220-250 kg.

Din aceste considerente, în primul an de folosire la montă raţiileadministrate vierilor trebuie să asigure un spor de creştere mediu zilnic de 170 g şirespectiv 60 kg de creştere anuală in primul an, iar în anul al II-lea, 110 g spormediu zilnic şi respectiv 40 kg spor de creştere anual.

Pentru a asigura indicatorii de creştere planificaţi şi starea fiziologicăcerută, nutreţurile folosite în alimentaţia vierilor de reproducţie trebuie să conţină lakg: 3000 kcal energie metabolizabilă, 15% P.B. din S.U. a raţiei, 11,3 g lizină, 7,3g metionină+cistină, 14 g calciu, 8 g fosfor, 2,8 g natriu, 20000 U.I. vitamina A, 30mg vitamina E.

Insuficienţa proteinei, aminoacizilor, vitaminelor şi sărurilor minerale dinnutreţurile combinate folosite în alimentaţia vierilor, influenţează negativspermatogeneza şi apetitul lor sexual.

Normele de hrană pentru vierii de reproducţie sunt stabilite în funcţie degreutatea corporală şi activitatea sexuală: montă sau repaus.Nutreţurile indicate în hrana vierilor sunt cele cu un conţinut mediu deenergie, dar cu proteină de bună calitate. Dintre acestea se recomandă, în

290

primul rând, ovăzul şi orzul care pot reprezenta 40-50% din amestecul deconcentrate. În completare se poate folosi porumbul (30-35%), tărâţele,şroturile, făinurile animale, laptele smântânit şi amestecurile minerale.

Nutreţurile indicate în hrana vierilor sunt cele cu un conţinut mediu deenergie, dar cu proteină de bună calitate. Dintre acestea se recomandă, în primulrând, ovăzul şi orzul care pot reprezenta 40-50% din amestecul de concentrate. Încompletare se poate folosi porumbul (30-35%), tărâţele, şroturile, făinurile animale,laptele smântânit şi amestecurile minerale.

Iarna este indicat ca vierii să primească 2-3 kg morcovi furajeri şi 1 kgfăină fân de lucernă.

Vara, hrănirea vierilor cu nutreţuri verzi, consumate la păşune sau la padoc(5 kg/cap/zi), trebuie să devină o practică obligatorie, deoarece, pe de o parte,influenţează pozitiv procesul de spermatogeneză, iar pe de altă parte reduceconsumul de nutreţuri concentrate şi premixuri furajere.

Întreţinerea vierilor se face atât în boxe comune cât şi în boxeindividuale, fiecare sistem având avantajele şi dezavantajele sale.

În cazul întreţinerii în boxe comune se face economie de spaţiu, vierii seînfrăţesc şi devin mai docili. Se creează însă concurenţă la consumarea hranei şiadesea se călăresc, fapt ce poate provoca leziuni la nivelul penisului.

Întreţinerea în boxe individuale elimină neajunsurile din boxele colective,însă dacă vierii nu sunt folosiţi raţional la montă, se plictisesc şi se masturbează, cuconsecinţe negative asupra potenţei sexuale.

În practică, cel mai folosit sistem de întreţinere este în boxe colective, decâte 4-5 capete, de aceeaşi vârstă şi greutate.

Igiena corporală a vierilor se asigură prin pansaj, efectuat cu o perie aspră,şi prin îmbăierea şi ajustarea unghiilor, care se execută periodic.

3.3.1.4. – Creşterea scroafelor de reproducţie

Creşterea scroafelor de reproducţie ridică probleme complexe, deoarece,într-o perioadă scurtă de timp, ele trec prin etape fiziologice foarte diferite (gestaţie,lactaţie, înţărcare), care antrenează cerinţe de hrană şi întreţinere diferite.

Hrănirea scroafelor gestante. Alimentaţia scrofiţelor şi a scroafelor, înperioada anterioară montei şi în perioada de gestaţie, are drept scop asigurarea uneistări fiziologice adecvate, pentru a obţine de la ele un mare număr de purcei cuvitalitate ridicată.

Pentru a obţine cele mai bune rezultate în fermele de producţie, se va ţinecont de faptul că în perioada de gestaţie predomină procesele de asimilaţie şi aparetendinţa unor depuneri însemnate de grăsime în organism, determinate de pofta demâncare mai mare şi de capacitatea de digestie mult mai ridicată decât în modnormal.

Tabelul 3.5Norme de furajare pentru scroafele gestante

Cerinţe de nutriţie/cap/ziGreut. corp.kg S.U.

kgU.N. P.B.D.

gCag

Pg

Sareg

Carotenmg

Scroafe până la 2 aniA 3,0 3,2 380 18 12 15 40

110B 3,2 3,7 415 23 17 17 40A 3,1 3,3 396 22 17 17 50

130B 3,4 4,0 460 24 18 19 45

Scroafe peste 2 ani

291

A 2,6 2,8 300 14 9 20 45170

B 3,0 3,3 360 17 12 20 60A 2,8 3,3 350 16 11 25 55

210B 3,2 3,6 400 19 14 20 70

Notă: A = primele 2 1/2 luni de gestaţie; B = ultima 1 1/2 lună de gestaţie.

De aceea, alimentaţia scroafelor gestante va fi condusă astfel:l. Scrofiţele cu 15-20 zile înainte de a fi introduse la montă şi scroafele în

perioada imediat următoare după înţărcare vor fi hrănite la discreţie cu nutreţuricombinate cu un conţinut ridicat în energie, în care scop în componenţa nutreţuluicombinat se recomandă să se includă 10-15% grăsimi. Practicarea acestui tip dealimentaţie asigură reducerea duratei perioadei service la scroafe şi un procent defecundare mai ridicat.

2. După ce scrofiţele şi scroafele au fost montate (însămânţate), trebuiehrănite restrictiv din următearele motive:

a. Scrofiţele şi scroafele gestante datorită aşa zisului „sindrom matern”valorifică la un nivel superior energia şi substanţele nutritive din raţie, ca urmare,hrănite la discreţie se îngraşă, iar după fătare nu sunt bune mame;

b. La scrofiţele şi scroafele gestante hrănite abundent, scade numărul depurcei obţinuţi iar mortalitatea embrionară este mai ridicată;

c. Scrofiţele şi scroafele gestante hrănite restrictiv după fătare, consumămai multe nutreţuri şi folosesc mai eficient hrana în perioada de lactaţie;

d. Costurile furajării la discreţie sunt mai mari.Hrănirea restrictivă se face asigurând scroafelor raţii formate, vara, din 1,5-

2 kg amestecuri de concentrate în primele 3 luni de gestaţie şi 2,1-2,8 kg nutreţuricombinate în ultima lună, la care se adaugă 7-8 kg suculente conservate (sfeclă,nutreţ murat, cartofi). Către sfârşitul gestaţiei, se reduc furajele de volum, iarnutreţul murat se va elimina.

Întrucât scroafele hrănite restrictiv sunt adesea agitate, se recomandă cafurajele concentrate să fie amestecate cu fân sau paie tocate şi măcinate în proporţiede 2:1 (circa l kg pe zi şi cap de animal), fapt ce influenţează pozitiv prolificitateascroafelor şi viabilitatea purceilor.

Nutreţurile combinate folosite în alimentaţia scrofiţelor şi scroafelorgestante trebuie să aibă un conţinut de 14% proteină brută din substanţa uscată şi săfie foarte bine echilibrate în vitamine şi săruri minerale. Folosirea în alimentaţiascroafelor şi scrofiţelor gestante a unor nutreţuri combinate cu un conţinut sub 14%P.B. din S.U. are o influenţă nefavorabilă asupra rezistenţei purceilor la boliinfecţioase fără a influenţa negativ prolificitatea scroafelor şi masa corporală apurceilor dar includerea L-lizinei şi a DL-triptofanului asigură îmbogăţireacolostrului în anticorpi.

În hrana scroafelor gestante se vor folosi nutreţuri combinate cu unconţinut mai ridicat în vitaminele A, B3, B12 şi colină, asigurându-se prinadministrarea de amestecuri minerale complexe şi premixuri, ca mijloc deprevenire a efectelor negative ale stresului termic, care se materializează încreşterea mortalităţii embrionilor şi sporirea numărului de purcei ce se nasc morţi.

Hrana se dă sub formă uscată sau umedă, pe pardoseală sau în jgheaburi,iar adăparea se asigură la discreţie, din jgheaburi sau adăpători automate.

Folosirea în cantităţi mari a nutreţurilor de volum în alimentaţia scrofiţelorşi scroafelor gestante se practică pentru economisirea nutreţurilor concentrate. Serecomandă ca femelelor gestante să li se administreze zilnic pe cap de animal, vara0,5-1 kg nutreţuri combinate şi 7-8 kg lucernă verde, iar iarna 0,5-1 kg nutreţuri

292

combinate şi 8-9 kg lucernă însilozată chimic. Folosirea în cantităţi mari anutreţurilor de volum în alimentaţia scrofiţelor şi scroafelor influenţează pozitivcapacitatea de reproducţie, însă sporeşte necesarul forţei de muncă.

Întreţinerea scroafelor gestante se face în adăposturi amenajate cu boxeindividuale sau cu boxe colective, câte 20-30 capete în prima jumătate a gestaţiei şi10-15 capete în a doua jumătate. Cele mai bune rezultate se obţin în cazulîntreţinerii individuale, deoarece este exclusă concurenţa la hrană, scroafele suntmai liniştite şi ca urmare procesul de gestaţie decurge în condiţii normale.

Boxa pentru întreţinerea colectivă a scroafelor are o suprafaţă de 32-48 m2,revenind pentru fiecare scroafă l,60 m2; şi este dotată cu 2-3 adăpători automate cunivel constant.

Pardoseala boxei are o înclinare de l0-15° şi se confecţionează dincărămidă sclivisită cu ciment.

La alcătuirea lotului care urmează să populaze o boxă se are grijă caanimalele care intră în componenţa lotului să aibă o masă corporală apropiată şi săfie în aceiaşi stare fiziologică.

Grajdul sălaş, este compartimentat în 20-30 boxe colective având ocapacitate de cazare de 600-990 capete.

Scroafele şi scrofiţele aflate în călduri, sunt depistate cu ajutorul unor vieriîncercători, după care sunt scoase din lot şi însămânţate artificial sau prin montă cuvierii planificaţi.

Zilnic în complexele mari se însămînţează sau montează de câte 3 ori, 40-60 scroafe şi scrofiţe, din care se formează două loturi cu care se populează 2 boxe.

Astfel, în 12-18 zile întreg efectivul de scroafe şi scrofiţe aflate în repaussexual sunt însămânţate.

În grajdurile sălaş, temperatura este de 16-18°C iar umiditatea, de 60-75%deoarece atât temperaturile prea scăzute cât şi cele ridicate influenţează negativapetitul sexual şi fecunditatea scroafelor.

Rezultă deci că în timpul iernii, în zilele cu temperatură scăzută, cândcăldura biologică nu asigură temperatura necesară, grajdurile trebuiesc încălzite iarvara, mai ales în lunile iulie şi august, temperatura şi umiditatea vor fi corectateprin înlăturarea geamurilor şi instalarea unor duze de pulverizare a apei, amplasateîn grajd sau chiar deasupra boxelor, care asigură astfel reducerea temperaturiiaerului cu 4-5°C.

În sălaşurile în care sunt cazate scroafele şi scrofiţele în repaus sexual, seasigură o zi lumină de 15-18 ore, folosind în acest scop iluminatul artificialsuplimentar, ca mijloc pentru asigurarea unui procent ridicat de fecunditate.

Întreţinerea scroafelor gestante în boxe individuale. Se practică în uneleţări vest-europene şi este pe cale de extindere şi în ţara noastră.

Acest tip de întreţinere asigură o folosire mai eficientă a spaţiului decazare, creşterea procentului de fecunditate al scroafelor, evitarea avorturilormecanice şi practicarea unei alimentaţii individuale a scroafelor gestante, în funcţiede starea lor fiziologică şi întreţinere.

Pentru asigurarea mişcării, element deosebit de important în perioadagestaţiei, scroafele se scot la plimbare, pe păşune sau pe terenurile din apropiereafermei, câte 2-3 ore pe zi. Cu 6-7 zile înainte de fătare, plimbările se suspendă.

Hrănirea scroafelor în lactaţie. În perioada de alăptare, la scroafepredomină procesele de dezasimilaţie, iar capacitatea lor digestivă este mai redusădecât în timpul gestaţiei. Ca urmare, hrănirea scroafelor cu purcei trebuie să se facăabundent, cu raţii bogate în substanţe energetice, proteice, vitamine şi săruriminerale (tab. 3.6) pentru ca scroafele în lactaţie să producă o cantitate cât maimare de lapte (în limitele potenţialului ereditar), de care depinde ritmul de creştere

293

al tineretului porcin până la vârsta de circa 3 săptămâni, deoarece atunci cândproducţia de lapte a scroafei este scăzută, nu toţi purceii consumă mai multenutreţuri pentru a compensa insuficienţa laptelui.

Necesarul de energie al scroafelor în lactaţie este influenţat de vârstaanimalelor, masa lor corporală şi numărul de purcei pe care scroafa îi alăptează.

Insuficienţa energiei din raţiile administrate, influenţează negativ producţiade lapte şi compoziţia chimică a acestuia.

Tabelul 3.6Norme de furajare pentru scroafe

U.N. în funcţie de numărul purceilorGreut.corp.

kg

S.U.kg 7 8 9 10 11 12

Scroafe până la 2 ani110 2,7 4,8 5,3 5,6 6,0 6,3 6,5130 3,2 5,0 5,5 5,7 6,1 6,5 6,8150 3,7 5,1 5,7 5,8 6,2 6,6 7,0

Scroafe peste 2 ani170 4,7 4,4 4,8 5,1 5,5 5,7 6,2190 4,7 5,0 5,4 5,7 6,0 6,2 6,7210 5,2 5,2 5,7 5,9 6,3 6,6 7,0

Notă: pentru fiecare U.N. din normă se calculează 110-120 g P.B.D., 7g Ca şi 4 g P; pentru fiecare 100 kg greutate vie se vor asigura 30-35 gcaroten; zilnic se vor asigura 16 g lizină şi 20 g sare.

Necesarul scroafelor în lactaţie, în proteină, săruri minerale şivitamine, este ridicat , deoarece în timpul unei lactaţii normale de 56 zile,scroafa pierde prin lapte circa 11,8 kg proteine, 454g calciu, 283g fosfor şi ocantitate însemnată de microelemente şi vitamine.

Insuficienţa proteinelor, vitaminelor şi sărurilor minerale din raţiileadministrate scroafelor în lactaţie, influenţează negativ producţia de lapte, numărulde purcei înţărcaţi şi masa corporală a acestora.

Întrucât există o strânsă corelaţie între numărul de purcei şi producţia delapte a scroafei, se recomandă să se administreze în raţie câte 0,4-0,5 kg amestec deconcentrate pentru fiecare purcel alăptat. Când înţărcarea purceilor are loc la vârstade 7 săptămâni, cantitatea de furaje concentrate se reduce, cu câteva zile înainte deînţărcare, la 2-3 kg/cap/zi. În acest fel secreţia laptelui scade rapid, iar scroafa poatefi dată mai rapid la montă.

În timpul verii, se foloseşte cu foarte bune rezultate hrănirea scroafelor cupurcei la păşune. Scoaterea la păşune se face la o săptămână de la fătare.

Furajarea cu masă verde se poate face şi la padoc, administrându-se 8-12kg/zi. Pe lângă nutreţul verde consumat, la păşune sau la padoc, scroafele trebuie săprimească şi 2-3 kg/zi amestec de concentrate, în funcţie de stadiul lactaţiei.

Tehnica administrării raţiilor la scroafele în lactaţie. Se va avea, însă, învedere şi faptul că scroafele în lactaţie sunt sensibile la schimbarea radicală astructurii raţiei folosite în timpul gestaţiei, aceasta putând să provoace constipaţie şidiminuarea apetitului. De aceea, în preajma fătării este indicată o alimentaţiedietetică, care constă în administrarea unui terci format din 1,5 kg tărâţe de grâu +20 g sulfat de sodiu. În prima zi după fătare, scroafele în lactaţie se hrănesc cu circa2-2,5 kg nutreţ combinat, care este bine să fie administrat sub formă de tercisubţire.

În următoarele zile, raţiile se măresc treptat, astfel că în a 7-a zi, scroafeleîn lactaţie să fie hrănite după norme.

294

Cantitatea de nutreţuri combinate care se administrează zilnic unei scroafeîn lactaţie este de 4,0-5,4 kg (în funcţie, de vârstă, masă corporală şi numărul depurcei pe care îi alăptează) administrată în 2-3 tainuri zilnice.

O parte (10-15%) din nutreţurile combinate destinate să fie administratescroafelor în lactaţie este oportun să fie substituite cu fân de lucernă, în timpul ierniisau cu lucernă masă verde, vara, pentru a reduce cheltuielile legate de furajare şiinfluneţează pozitiv starea lor fiziologică şi secreţia laptelui.

Întreţinerea scroafelor în lactaţie se face împreună cu purceii în boxeleindividuale de fătare din maternităţi, cu dimensiunile de 2,l0/0,60 m, în carehrănitorul şi adapătoarea sunt dispuse la capul scroafei, şi o boxă pentru purcei,având 2,10/0,90 m în care se montează un hrănitor şi o adăpătoare automată tipsuzetă.

Boxa scroafei are pardoseala tip grătar în zona de defecare, iar în boxapurceilor pardoseala este în întregime de tip grătar. O treime din suprafaţa boxeipurceilor, se acoperă cu un covor cauciucat pe care aceştia se pot odihni.

Încălzirea maternităţii se asigură cu instalaţii de încălzire centrală cu aburisau cu aeroterme care trebuie să asigure în maternitate o temperatură de 25-26°C.

Pentru încălzirea suplimentară a purceilor se pot folosi:a. Lămpi cu radiaţii infraroşii suspendate în boxele de refugiu pentru

purcei.b. Încălzirea pardoselii boxelor purceilor electric sau cu apă caldă ce trece

prin conducte de construcţie specială introduse sub aceasta.Temperatura la sol în boxele pentru purcei, în zona de odihnă, trebuie să fie

diferenţiată pe perioade de vârstă după cum urmează; 35-32°C de la naştere până lavârsta de 8 zile; de la vârsta de 8 zile la 21 zile trebuie să fie de 30-27°C, iar de la21 zile până la înţărcare 27-23°C.

Aerisirea maternităţilor se face prin deschiderea periodică a geamurilorcare sunt rabatabile.

Popularea şi depopularea maternităţilor se face după principiul „populariişi depopulării complete”.

În acest scop, cu 3-4 zile înainte de fătare, scroafele gestante care prezintăsemne exterioare ale unei gestaţii avansate, sunt scoase din boxele colective alesălaşului, se deparazitează extern şi sunt duse în maternitate, unde sunt introduse înboxe individuale.

Din momentul introducerii lor în boxe individuale, scroafele sunt hrăniteca scroafe în lactaţie şi sunt supravegheate atent de personalul îngrijitor.

În urma efortului depus la fătare, scroafele au nevoie de 4-5 zile de odihnăşi rămân tot timpul în boxe. După aceea se scot în padoc sau la plimbare pentrumenţinerea poftei de mâncare şi a stării de sănătate. Vara, cea mai bună mişcare serealizează la păşune.

O atenţie deosebită se va acorda ugerului, care poate contracta o serie deafecţiuni, fie din cauza temperaturilor prea scăzute sau prea ridicate, fie din cauzapurceilor care nu consumă laptele în întregime.

Scroafele înţărcate se supun unei hrăniri de refacere, deoarece dupăîncheierea perioadei de alăptare, scad în greutate cu 10-15% la înţărcarea timpurieşi 25-30% la înţărcarea clasică (12 luni). În acest scop, raţia va fi îmbunătăţităcantitativ şi calitativ, astfel încât după 3-4 săptămâni să ajungă la greutatea normalăşi apte pentru montă.

Scroafele care au înţărcat un număr mare de purcei, (minim 7 capete)uniformi ca mărime, se duc în sălaş pentru a fi folosite din nou la reproducţie, iarscroafele cu prolificitate scăzută (sub 7 purcei la o fătare), sau cu capacitate de

295

alăptare mică, precum şi scroafele bătrâne se reformează şi se introduc înîngrăşătorie, fiind înlocuite cu scrofiţe de reproducţie.

După depopulare, maternitatea se curăţă mecanic, apoi se dezinfectează cusoluţie de hidroxid de sodiu 2%. Pereţii se văruiesc cu lapte de var. Maternitateaeste menţinută goală timp de 5-7 zile pentru „odihna biologică” a grajdului, dupăcare se repopulează.

Dezinfecţia maternităţii şi asigurarea odihnei biologice, constituie ocondiţie indispensabilă pentru reducerea procentului de mortalitate la purcei.

3.3.1.5. –Sisteme de îngrăşare la porci

În funcţie de scopul urmărit, de vârsta introducerii la îngrăşare şi detehnologia de hrănire aplicată, la porci se cunosc 3 sisteme de îngrăşare:timpurie pentru carne şi bacon, pentru carne şi grăsime sau mixtă şi pentrugrăsime.

Indiferent de tipul de îngrăşare practicat în fermă, porcinele trebuie să aibăla discreţie apă potabilă şi un amestec mineral format din: fosfat tricalcic, cretăfurajeră şi sare de bucătărie, realizat în proporţie de 2:2:1.

Tabelul 3.7Norme de furajare pentru porcii la îngrăşat

Cerinţe de nutriţie/cap/ziGreut.corp.

kg

Sporul mediuzilnic

KgS.U.kg

U.N.P.B.D.

gCag

Pg

Sareg

Carotenmg

Îngrăşarea pentru carne15-50 0,4 1,5 1,8 200 8 6 5 1451-100 0,7 2,6 3,2 330 15 12 9 20

Îngrăşarea pentru bacon20-40 0,4 1,4 1,7 210 12 9 5 1241-60 0,6 1,8 2,6 300 14 12 10 1561-80 0,7 2,2 3,2 335 16 13 12 2081-100 0,6 2,8 3,3 340 18 15 15 24

Îngrăşarea mixtă110-130 0,75 3,2 4,3 340 18 15 25 25131-150 0,8 3,6 4,8 360 20 17 27 28151-160 0,7 4,2 5,2 370 22 19 30 30

Îngrăşarea timpurie pentru carne este sistemul cel mai răspândit, şi aredrept scop obţinerea unei cantităţi mari de carne în carcasă (circa 65%), pentru a ficonsumată în stare proaspătă.

La îngrăşarea timpurie se folosesc porci tineri, în vârstă de 3 luni, din raseleMarele Alb, Landrace, Edelschwein, Românesc de carne şi metişii industrialidintre aceştia. Îngrăşarea durează până la vârsta de 9-10 luni, când porcii atinggreutatea de 110-120 kg, în condiţiile unor sporuri medii de creştere de 400-600g/zi.

În alcătuirea reţetelor de furajare se vor folosi ca nutreţuri energetice uruielide porumb, orz, sorg, grâu sau amestec de uruială de porumb şi orz, iar ca nutreţuriproteice, şroturile de soia şi cantităţi mici de nutreţuri de origine animală.

Atunci când şroturile de soia sunt indisponibile se pot folosi cu bunerezultate uruielile de mazăre, bob şi şroturile de floarea soarelui, drojdiile furajereetc. Nivelul proteic al nutreţurilor combinate poate fi scăzut cu 2% dacă încomponenţa lor se include L-lizină, în cantităţi de 0,1% din masa nutreţurilor.

296

Echilibrarea nutreţurilor combinate în săruri minerale şi vitamine serealizează prin includerea în componenţa lor a sării de bucătărie, cretei furajere,fosfatului tricalcic şi a unor zooforturi corespunzătoare.

În componenţa nutreţurilor combinate se includ uneori 2-5% grăsimiemulsionate în scopul ridicării conţinutului lor în energie metabolizabilă.

Nutreţurile combinate se pot administra sub una din următoarele forme:uscat, terci, lichid.

Administrarea, nutreţului combinat sub formă de terci asigură un spor decreştere maxim cu un consum de nutreţuri mai mic.

În complexele industriale de la noi din ţară, s-a optat pentru folosireanutreţurilor combinate uscate, deoarece sub această formă pot fi administratemecanizat.

În ţările vest europene şi SUA, se practică alimentaţia porcinelor cunutreţuri combinate sub formă lichidă, formă care permite mecanizarea distribuiriinutreţurilor şi asigură un spor de creştere mare.

Alimentaţia tineretului porcin supus creşterii şi îngrăşării se poate face ladiscreţie sau restrictiv.

Alimentaţia la discreţie (ad libitum) în comparaţie cu alimentaţia restrictivăasigură obţinerea unui spor de creştere superior, însă cu un consum mai mare denutreţuri/pe kg spor. Are o influenţă negativă asupra calităţii carcasei, motiv pentrucare în ultimii ani s-au construit automate cu dozator care limitează consumul.

Alimentaţia restrictivă dă rezultate atunci când porcinelor li seadministrează cantităţi de nutreţuri egale cu 90% din cele pe care le consumă ladiscreţie.

Exploatând în mod eficient resursele locale, îngrăşarea timpurie pentrucarne se poate face pe bază de: cereale, cartofi şi sfeclă cu adaos de concentrate saureziduuri industriale cu adaos de concentrate.

a) Îngrăşarea pe bază de cereale se practică în zonele unde predominăculturile de porumb şi orz. Aceste două furaje intră în raţie în proporţie de 60% şirespectiv 30%, restul acoperindu-se cu uruieli de mazăre, tărâţe de grâu, şroturi defloarea soarelui, făină de fân de leguminoase şi făină de carne.

În ultima parte a îngrăşării se măreşte cantitatea de orz pe seamaporumbului, pentru a se obţine carne de calitate superioară şi slănină cu consistenţătare.

b) Îngrăşarea pe bază de cartofi şi sfeclă cu adaos de concentrate sefoloseşte în zonele specifice acestor culturi.

În această variantă de îngrăşare, porci se hrănesc, până la greutatea de 30-40 kg, cu raţii formate tot din cereale, iar după aceea se obişnuiesc treptat cu cartofifierţi şi sfeclă tocată, astfel încât, în finalul îngrăşării aceste furaje să reprezinte 50-60% din valoarea energetică a raţiei. Practic, se porneşte de la 1,5-2 kg cartofi +sfeclă tocată şi se ajunge progresiv la cantităţi de 6-8 kg/cap/zi, la care se adaugă 1-1,5 kg amestecuri de concentrate.

c) Îngrăşarea pe bază de reziduuri industriale cu adaos de concentrate seaplică la unităţile din apropierea întreprinderilor de prelucrare a laptelui,abatoarelor şi fabricilor de conserve. Ca furaje se folosesc: laptele smântânit, zerul,zara, făina de carne, etc.

Cantităţile administrate în raţie diferă în funcţie de vârsta porcilor. Aşa deexemplu, zerul se poate da zilnic în cantităţi de până la 10-12 l/cap, la care seadaugă un supliment de 1-1,5 kg concentrate şi săruri minerale. Spre sfârşitulîngrăşării se reduce cantitatea de zer şi creşte cea de concentrate.

Îngrăşarea pentru bacon se face în scopul obţinerii unui sortiment decarne de calitate superioară, ce se consumă în stare conservată.

297

Prin „bacon” se înţelege un preparat special, obţinut prin saramurarea şiafumarea carcaselor de porc. Carnea acestui preparat este marmorată, suculentă, cuslănină subţire, compactă şi gustoasă.

La îngrăşarea pentru bacon se foloseşte tineretul porcin în vârstă de 2 1/2 –3 luni din rasele pentru carne (Landrace, Marele alb şi Edelschwein), de preferinţăcu pielea nepigmentată, cu aspect general plăcut, cu capul uşor, linia spinării şi liniaabdominală drepte, trunchiul lung şi coastele arcuite, şuncile lungi şi bineîmbrăcate cu muşchi, pielea subţire şi elastică, fără înţepături sau zgîrieturi.

Îngrăşarea durează până la vârsta de 6-7 luni, când porcii realizeazăgreutatea de 80-90 kg. În urma sacrificării, fiecare jumătate de carcasă trebuie săcântărească 25-30 kg, iar stratul de grăsime de pe spinare să fie de 3-4 cm.

Pentru îngrăşarea bacon, dintre nutreţurile energetice deosebit de indicatăeste uruiala de orz, iar dintre cele proteice, laptele smântânit.

În amestecurile destinate porcinelor supuse îngrăşării pentru bacon, se maipot folosi meiul, secara, mazărea, lintea,şi cantităţi limitate de cartofi fierţi, lucerna,sparceta şi trifoiul, făina de fân, iar dintre nutreţurile proteice: şroturile de soia,uruiala de mazăre, drojdia de bere, făinurile proteice de origine animală, zara şizerul. Nu se recomandă ovăzul, şroturile, turtele de floarea soarelui, uruiala deporumb borhoturile, ghinda şi jirul, deoarece influenţează negativ calitateacarcaselor.

Echilibrarea raţiilor pentru tineretul porcin supus îngrăşării pentru bacon,se poate face prin folosirea normelor indicate pentru tineretul porcin supusîngrăşării pentru carne.

Îngrăşarea pentru bacon cuprinde două perioade: prima, durează de laînceputul îngrăşării (20 kg) până când porcii ajung la 60-70 kg greutate şi a doua,în continuare, până la greutatea de valorificare (80-90 kg). Întrucât în ultimaperioadă există pericolul unor depuneri prea mari de grăsime, se recomandă„frânarea” sporurilor, prin limitarea cantităţilor de concentrate şi introducerea înraţie a nutreţurilor apoase şi a celor bogate în celuloză.

Sporul mediu zilnic în cadrul îngrăşării pentru bacon se va asigura printr-un regim de hrănire restrictiv şi este de 400-500 g în prima etapă respectiv 500-600 g în cea de-a doua etapă.

Pentru eliminarea apei excedentare din organism, tineretul porcin esteobligat să efectueze mişcări zilnice în decurs de cîteva ore.

Îngrăşarea mixtă (carne şi grăsime) se practică mai mult în gospodăriileindividuale ale populaţiei, pentru acoperirea nevoilor de consum dar şi încomplexele de îngrăşare pentru a obţine carne grasă folosită la fabricareasalamurilor, conservelor şi jamboanelor afumate. Carcasele obţinute au slănina pespinare groasă de 5-6 cm, însă carnea prezintă o bună perselare şi marmorare,însuşiri care-i conferă o frăgezime, suculenţă şi gust plăcut.

La îngrăşarea mixtă se supun grăsunii din toate rasele, metişii obţinuţi înurma încrucişărilor dintre porcinele din rasele pentru carne şi porcinele din raselemixte, precum şi scroafele care au fătat o singură dată şi au fost reformate dupăînţărcarea purceilor. Vârsta la care tineretul porcin începe procesul de îngrăşare înacest sistem este de 4-6 luni iar greutatea, 40-60 kg. Îngrăşarea se încheie în jurulvârstei de 1 an, când animalele au atins greutatea de 130-140 kg. Randamentulporcilor sacrificaţi este de 80%, cu un conţinut de grăsime în carcasă de 40-45%.

Îngrăşarea mixtă se poate realiza cu sau fără o perioadă de pregătire.Perioada de pregătire durează 50-60 zile şi constă în folosirea, cu

precădere, a nutreţurilor ieftine, vara masă verde la păşune sau padoc, iarnabostănoase, sfeclă furajeră, cartofi, nutreţ murat, făină de fân de lucernă. Aceste

298

nutreţuri pot ocupa 40-50% din valoarea energetică a raţiei, restul necesarului fiindacoperit cu concentrate, în special uruială de porumb şi reziduuri industriale.

În perioada de îngrăşare propriu-zisă, proporţia furajelor ieftine se reducela 30-35%, iar în ultima lună la 15-20% din valoarea nutritivă a raţiei, sporind înschimb ponderea concentratelor care dau carne de bună calitate (orz, mazăre, laptesmântânit etc.).

Nivelul proteic al raţiei este de 100 g PD/U.N. în perioada de pregătire şi80-85 g PD/U.N. în perioada îngrăşării propriu-zise.

În cazul îngrăşării fără perioadă de pregătire, se folosesc raţii bazate pefuraje concentrate, ceea ce face să crească simţitor costul pe unitatea de produs.Consumul specific este de 4,5-5 UN/kg spor.

Procesul de îngrăşare pentru carne-grăsime al scroafelor reformate dupăprima fătare are o durată de 3-4 luni timp în care scroafele sunt hrănite la discreţiecu nutreţuri combinate simple ca structură, ce asigură însă un spor mediu zilnic de1,2 - 1,4 kg cu un consum de 6-7 U.N./kg spor de creştere.

În cazul porcinelor crescute în sistem gospodăresc, supuse acestui tip deîngrăşare, o parte din nutreţurile combinate pot fi substituite cu reziduuri culinare,nutreţuri verzi vara sau însilozate iarna.

Îngrăşarea pentru grăsime se practică pe scară restrânsă deoarececerinţele pieţei în carne grasă şi grăsime de porc sunt scăzute şi are drept scopobţinerea unei cantităţi mari de grăsime, de calitate superioară.

În cadrul acestui sistem se folosesc, porcii adulţi reformaţi, vieruşi castraţişi scroafe reformate. Îngrăşarea durează 3-4 luni, interval în care animalele potatinge greutăţi de 200-300 kg. Randamentul lor la tăiere este 83-85%, iar proporţiade grăsime în carcasă depăşeşte 55%.

Pentru ca sporul de creştere ce se obţine să fie ieftin, alimentaţia lor va ficondusă după cum urmează:

a. În prima perioadă având o durată de 1 ½-2 luni, când animalele au opoftă de mâncare ridicată, raţia lor se axează pe nutreţuri ce se obţin la costuriscăzute, cum sunt: ştiuleţii de porumb însilozaţi, nutreţurile verzi însilozate, sfeclăfurajeră spălată şi tocată, bostănoase, cartofi, nutreţ murat, făină de fân în timpuliernii şi masă verde de leguminoase în timpul verii.

În această perioadă nutreţurile concentrate se includ în raţii în cantităţi micipentru echilibrarea lor în energie şi proteină.

Alimentaţia este considerată bine condusă, dacă asigură un spor mediuzilnic de 1200-1400 g.

Pe măsură ce starea de întreţinere a porcinelor supuse îngrăşării seîmbunătăţeşte, pofta lor de mâncare scade, motiv pentru care se impunerestructurarea raţiilor administrate pentru a menţine sporul de creştere la un nivelsuperior.

b. Începe astfel cea de a II-a perioadă de îngrăşare în care porcinele sunthrănite cu cantităţi mari de nutreţuri concentrate energetice (70%) şi cantităţi micide nutreţuri suculente (30%). Spre finalul îngrăşării ponderea concentratelorsporeşte în raţie la 85-90%, utilizându-se mai ales furajele care influenţează pozitivconsistenţa grăsimii (orzul, mazărea ş.a.).

Îngrăşarea pentru grăsime se realizează, în general, cu un consum specificridicat (7-8 UN/kg spor).

Procesul de recondiţionare şi îngrăşare este considerat încheiat atunci cândanimalele au forme rotunjite şi pofta de mâncare scăzută.

299

3.3.2. – Creşterea şi exploatarea porcinelor în sistem industrialÎn ţara noastră, creşterea porcilor de carne se face, de mai bine de trei

decenii, în unităţi specializate de mare capacitate (15.000-150.000 capete rulajanual), numite „complexe sau combinate industriale”.

3.3.2.1. – Avantajele exploatării porcilor în complexe industriale

În raport cu sistemul gospodăresc, exploatarea porcilor în complexeindustriale prezintă, în esenţă, numeroase avantaje:- producerea, creşterea, îngrăşarea şi livrarea porcilor se face într-un flux

tehnologic continuu şi ritmic, imprimând procesului de producţie uncaracter industrial;

- lucrările care necesită un volum mare de muncă (furajare, adăpare,evacuarea dejecţiilor) sunt mecanizate şi automatizate;

- productivitatea muncii este de 5-6 ori mai mare, reducându-se într-omare măsură personalul implicat în procesul de producţie;

- construcţiile oferă animalelor condiţii optime de cazare şi microclimat,ceea ce face ca procentul de îmbolnăviri şi pierderi prin mortalitate să fiecu circa 10% mai mic;

- numărul mediu de fătări anuale pe scroafă furajată este cu 35% mai mare(2-2,4 faţă de 1,3-1,6 fătări/an);

- perioada de la naşterea şi până la livrarea porcilor graşi se scurtează cu 2luni (220-240 zile faţă de 280-300 zile);

- consumul de hrană pe kilogram spor se reduce de la 5,5-6,5 UN la 3,5-4UN;

- costul pe tona de carne este mai mic cu circa 20%;- timpul de recuperare a investiţiilor se micşorează cu peste 50%.

3.3.2.2. – Organizarea şi caracteristicile fluxului tehnologic încomplexele industriale

Complexele industriale din ţara noastră au capacităţi de 15.000, 30.000,60.000, 100.000 şi 150.000 porci livraţi anual. Indiferent de mărimea lor, proceselede producţie sunt organizate în 4 sectoare distincte: montă şi gestaţie, fătare(maternitate), creştere (creşă) şi îngrăşare. Aceste sectoare sunt astfel amplasateîncât să asigure animalelor un circuit în flux continuu, fără interferenţe în procesulde producţie.

Baza materială a complexului pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor esteformată din următoarele construcţii:

- grajduri sălaş, dotate cu boxe colective, în care sunt întreţinute scroafele şiscrofiţele în repaus sexual, scroafele gestante, vierii şi vieruşii şi boxe în care seexecută monta scroafelor;

- grajduri maternităţi, dotate cu boxe individuale pentru scroafe în lactaţieşi boxe colective de refugiu pentru purceii sugari.

- grajduri pentru tineretul porcin din crescătorie întreţinut în boxe colective.- grajduri pentru tineretul porcin supus creşterii şi îngrăşării.Complexul industrial pentru creşterea şi îngrăşarea porcilor este dotat cu

următoarele construcţii anexe:- Filtru sanitar-veterinar, destinat prevenirii introducerii şi răspândirii în

afara complexului a bolilor infecto-parazitare.În cadrul acestui filtru se face dezinfecţia echipamentului de protecţie şi a

persoanelor care lucrează în complex, a persoanelor care intră şi ies din complex.

300

Dezinfecţia mijloacelor de transport se face prin trecerea lor la intrarea şiieşirea din complex, printr-un bazin cu soluţie de formol, concentraţie 5%,amplasat în faţa porţii centrale a complexului.

- Pavilion sanitar-veterinar, în care se face sacrificarea animaleloraccidentate sau suspecte de a fi bolnave. Acesta este dotat cu o sală de sacrificări şio cameră frigorifică.

- Centrala termică, dotată cu depozit de combustibil lichid, pentruîncălzirea adăposturilor.

- Magazie de furaje, cu o capacitate egală cu necesarul de nutreţuri pentru operioadă de 4 zile.

- Atelier mecanic, al cărui angajaţi au sarcina să repare şi să asigureîntreţinerea utilajelor din complex.

- Staţie de epurare şi bazine pentru decantarea nămolului de porc.- Castel de apă cu capacitatea de 100-730 m3 în care apa se pompează din

puţuri forate până la cea de a II-a pânză de apă freatică.Din acest castel, apa vine prin cădere, în grajduri şi respectiv în boxele în

care sunt întreţinute animalele şi în care sunt instalate adăpători automate.- Cantina-restaurant în care iau masa zilnic muncitorii din complex.- Pavilion administrativ în care personalul cu funcţie de conducere tehnico-

administrativă desfăşoară activitatea de planificare şi analiză tehnico-economică.În unele complexe, procesul de producţie este organizat pe linii

tehnologice, fiecare linie cuprinzând toate cele 4 sectoare de producţie (montă şigestaţie, fătare, creştere şi îngrăşare).

La baza fluxului tehnologic din complexele industriale de creştere aporcilor stau următoarele caracteristici:- unitatea funcţională în maternitate, creşă şi îngrăşătorie este „compartimentul”;

care diferă ca mărime, număr de boxe şi dotare tehnică de la un sector la altul,dar este astfel conceput şi dimensionat încât să asigure transferarea animalelorîn flux continuu;

- popularea şi depopularea compartimentului se face pe principiul „totul plin –totul gol”, pentru a se putea efectua o dezinfecţie riguroasă şi eficace, fără apericlita sănătatea animalelor şi a stânjeni desfăşurarea continuă a fluxuluitehnologic;

- gruparea sau lotizarea animalelor se face pe categorii de vârstă, greutatecorporală, sexe, stări fiziologice şi chiar pe tipuri de temperament, pentru areduce la minimum manifestările de agresivitate şi altor factori de stress;

- construcţiile şi utilajele destinate materialului biologic din complex se folosescla întreaga lor capacitate;

- furajarea animalelor se efectuează în strictă concordanţă cu cerinţele fiecăreicategorii de porcine şi asigurarea celorlalte condiţii de mediu.

În complexele industriale, continuitatea şi ritmicitatea producţiei de carnese bazează pe eşalonarea tuturor acţiunilor tehnice, începând cu numărul de montece trebuie executate zilnic şi continuând cu numărul de fătări, numărul de înţărcărişi numărul de porci ce trec zilnic la îngrăşare şi care, în final, se pot livra.

3.3.2.3. – Tehnologia de creştere şi exploatare în sectorul montă -gestaţie

Sectorul montă – gestaţie este destinat pentru întreţinerea şi exploatareaefectivului de vieri, scroafe şi a tineretului de prăsilă (vieruşi şi scrofiţe).

Prin sectorul de montă şi gestaţie se dirijează şi se reglează folosirea laîntreaga capacitate şi în mod ritmic a spaţiilor de cazare din maternitate, creşă şiîngrăşătorie.

301

Creşterea şi exploatarea vierilor. În vederea asigurării unei permanenteşi bune capacităţi de reproducţie, vierii sunt hrăniţi, întreţinuţi şi exploataţi raţionalşi în condiţii optime.

Hrănirea se face cu nutreţ combinat, reţeta 0-5, cu un nivel proteic de14,5% PB. Zilnic ei primesc, în 2 tainuri, 2,5-3 kg, la care se adaugă, vara 2-3 kglucernă verde şi iarna 0,3-0,5 kg granule de fân de lucernă sau 2-3 kg morcovi.Adăparea se face la discreţie, de regulă din adăpători cu „suzetă”.

Vierii sunt cazaţi în boxe comune de câte 12-14 capete, cu pardoseală dingrătar de prefabricate în zona de defecare. Curăţenia se face cu mătura, lopata şirazul, iar în zona de grătar, cu jetul de apă sub presiune.

Folosirea la montă se face pe baza unui plan lunar, care prevede ca vieriiadulţi să execute până la 20 monte/lună, iar cei tineri până la 15 monte/lună.Fiecare vier montează numai o dată pe zi, repetarea montei la scroafe făcându-secu alt vier.

Creşterea şi exploatarea scroafelor şi scrofiţelor în aşteptare pentrumontă. Scroafele din maternitate sunt aduse, după înţărcarea purceilor, înadăposturi destinate scroafelor în aşteptare pentru montă. Tot aici sunt cazate şiscrofiţele de prăsilă care au ajuns la vârsta şi greutatea corespunzătoare pentruintroducerea la reproducţie (circa 9 luni şi 105-110 kg).

Hrănirea scroafelor în aşteptare pentru montă se face cu nutreţ combinat,reţeta 0-6, cu nivel proteic de 13,5%. În prima zi după înţărcare, scroafele nuprimesc nici un fel de hrană, pentru întreruperea secreţiei de lapte. În următoarele2-3 zile, se administrează circa 2,2 kg nutreţ combinat. După aceea, până la montăşi trecerea în grupa scroafelor gestante, cantitatea de nutreţ combinat se măreşteprogresiv, ajungându-se la 3-3,5 kg/zi. Vara se adaugă în raţie 2-3 kg de lucernăverde şi iarnă 0,3-0,5 kg granule de fân de lucernă. Scrofiţele se hrănesc cu nutreţcombinat reţeta 0-5, primind în perioada de pregătire pentru montă 3-3,5 kg/cap/zi.

Atât la scroafe cât şi la scrofiţe hrana se administrează în 2 tainuri, deobicei sub formă uscată. Distribuirea hranei se face mecanizat, cu ajutorultransportoarelor cu noduri (P.N.) care aduc furajele dintr-un bunker de alimentaresituat în afara adăpostului. Animalele se adapă din adăpători cu „suzetă”.

Scroafele şi scrofiţele sunt cazate în boxe comune de 20-22 capete,prevăzute în zona de defecare cu pardoseală de tip grătar, sub care se găsesc canalecolectoare cu „pernă de apă”.

Depistarea scroafelor în călduri se efectuează cu ajutorul vierilorîncercători, care se introduc de 2 ori pe zi în boxele acestora, dimineaţa şi după-amiaza.

În scopul asigurării continuităţii şi ritmicităţii fluxului tehnologic, monta seface pe grupe de scroafe, la intervale egale de timp. La formarea grupelor se ţineseama de vârsta, greutatea şi starea lor de întreţinere, care trebuie să fie cât maimare.

Mărimea unei grupe de scroafe (M.g.s.), se calculează în funcţie de boxe(N.b.), existente în compartimentul de fătare, la care se adaugă circa 3 capetepentru eventualele fătări nereuşite, şi de procentul de natalitate (P.n.), conformrelaţiei:

..

100)3..(...

nP

xbNsgM

!"

Aşa de exemplu, în complexele industriale cu 30 boxe defătare/compartiment şi un procent de natalitate de 75%, mărimea grupei de scroafeva fi de 44 de capete (30+3x100:75).

Monta se efectuează în boxe special amenajate, având pardoseala plină şiun aşternut de rumeguş, pentru a evita alunecarea animalelor.

302

Creşterea şi exploatarea scroafelor gestante. Hrănirea scroafelorgestante se face în regim restrictiv, cu nutreţ combinat reţeta 0-6, administrându-se3-3,5 kg/cap/zi, cu excepţia perioadelor cuprinse între 11-70 zile şi 113-114 zile,când raţia se reduce la 2,2 kg/cap/zi. Furajul se distribuie sub formă uscată, cuajutorul transportorului cu noduri (T.N.) şi al dozatoarelor. În timpul verii se maiadaugă în raţie 2-3 kg lucernă verde şi iarna 0,3-0,5 kg granule de fân de lucernă.Adăparea se face din adăpători automate cu „suzetă”.

Scroafele gestante sunt cazate în adăposturi tip hală, împărţite în boxecolective de câte 20-22 capete şi amenajate în interior ca şi boxele scroafelor înaşteptare pentru montă.

Regimul de microclimat trebuie să asigure o temperatură de 15-18o C, oumiditate relativă de 70-75% şi o viteză a curenţilor de aer sub 0,2-0,3 m/s.Ventilaţia se face natural prin ferestre şi coşuri de aerisire montate în acoperiş sauartificial, cu ventilatoare mecanice.

Cu 2 zile înainte de fătare scroafele gestante se transferă în maternitate,după ce mai întâi se spală cu apă caldă şi cu o soluţie deparazitantă.

3.3.2.4. – Tehnologia de creştere şi exploatare în sectorulmaternitate

Sectorul maternitate este destinat pentru fătarea scroafelor şicreşterea purceilor până la înţărcare.

Procesul de producţie în maternitate începe cu spălarea şi dezinfecţiacompartimentului rămas liber de la fătarea precedentă şi se continuă cupopularea, fătarea, alăptarea şi întreţinerea scroafelor lactante cu purcei.

Adăposturile maternităţi sunt împărţite în compartimente, fiecareavând un anumit număr de boxe individuale de fătare, în concordanţă cufluxul tehnologic stabilit.

În interior, boxa are delimitate 3 zone: una centrală pentru scroafă şidouă laterale pentru purcei – de furajare şi respectiv de odihnă. Pardosealaeste din grătar de prefabricate, cu excepţia zonei de odihnă a purceilor, undese amplasează sursa de încălzire suplimentară (becuri infraroşii sau plăci curezistenţe electrice montate sub podea).

Fătările sunt supravegheate atât ziua cât şi noaptea de îngrijitorispecializaţi în această operaţiune. Imediat după fătare, purceii se aşează peun strat de rumeguş, sub lampa cu radiaţii infraroşii pentru uscare. După ooră se dau la supt. În primele 4-5 zile se face redistribuirea lor, în funcţie denumărul sfârcurilor şi capacitatea de alăptare a scroafei.

Scroafele în lactaţie se hrănesc cu nutreţ combinat, reţeta 0-5, careare un nivel proteic de 14,5-15%. În prima zi se administrează 1 kg nutreţsub forma unui barbotaj, conţinând substanţe laxative. Cantitatea se măreştetreptat cu câte 0,5-1 kg/zi, iar din a VI-a zi hrana se dă la discreţie.Distribuirea furajului uscat se face cu T.N.

Hrănirea suplimentară a purceilor se face cu nutreţ combinat reţeta0-1, administrat la discreţie, începând din a VI-a zi de la fătare. Apa seasigură din adăpătoarea automată cu „suzetă”, comună atât pentru ei cât şipentru scroafă.

La 3-5 zile după naştere, purceii primesc preparate pe bază de fier(Ferodex, Ursoferan etc.), pentru prevenirea anemiei. Castrarea masculilorse face la vârsta de 7-10 zile.

Înţărcarea purceilor se face pe grupe, la vârsta de 35 de zile şi lagreutatea de circa 7 kg. Pentru atenuarea stress-ului de înţărcare, ei rămân în

303

boxele din maternitate încă 2-4 zile după care sunt transportaţi în sectorulcreşă. Scroafele se transportă imediat după înţărcare în sectorul montă –gestaţie, unde rămân în aşteptare pentru montă.

În maternitate principalul factor de microclimat este temperatura,faţă de care scroafele au cerinţe mai reduse (20-22o C) iar purceii mairidicate (28-32o C) în primele două săptămâni de viaţă şi 22-28o C înurmătoarele până la înţărcare. Încălzirea adăpostului se asigură cu aeroterme,iar spaţiul de odihnă al purceilor cu becuri cu radiaţii infraroşii şi rezistenţeelectrice. Ventilaţia se face cu aerotermele, care iarna produc aer cald iarvara aer rece. Aerul viciat este eliminat prin ferestre şi prin orificii deevacuare practicate în pereţi.

3.3.2.5. – Tehnologia de creştere şi exploatare în sectorul creşă

În sectorul de creştere al tineretului (creşă), animalele suntîntreţinute de la vârsta de 35 zile şi greutatea de circa 7 kg, până la vârsta de100 zile şi circa 30 kg. În această perioadă purceii realizează sporuri mediide 350-370 g, cu un consum specific de 2,5-2,6 kg furaj.

După modul de întreţinere, creşterea tineretului porcin cuprinde douăfaze şi anume:

- faza I, corespunde creşterii în baterii şi durează de la înţărcare pânăla vârsta de 60-70 zile şi greutatea de 17-18 kg;

- faza a II-a, se desfăşoară în boxe obişnuite şi durează de latransferarea în baterii şi până la vârsta de 100 zile şi greutatea de 28-30 kg.

Creşterea tineretului în baterii. Transportul purceilor de lamaternitate la adăposturile de creştere în baterii se face cu remorci sauelectrocare, într-un timp cât mai scurt, pentru a se evita şocul termic pevreme răcoroasă.

Adăposturile sunt împărţite în compartimente astfel dimensionate,încât într-un compartiment să poată fi cazaţi purceii înţărcaţi din două sautrei compartimente de maternitate, conform fluxului tehnologic.Compartimentul este divizat în baterii aşezate pe mai multe rânduri,despărţite prin alei de serviciu. Bateriile pot fi mici (pentru cazarea a 10purcei) sau mari (pentru cazarea a 30 purcei).

Înainte de populare, compartimentul este curăţat, dezinfectat, văruitşi încălzit la temperatura optimă pentru purcei, aplicându-se şi aiciprincipiul „totul plin – totul gol”.

Hrănirea purceilor înţărcaţi se face cu nutreţ combinat, reţeta 0-1(20-22% P.B.), până la vârsta de circa 50 zile, după care se foloseştenutreţul combinat, reţeta 0-2, cu nivel proteic 18%. Furajul se administreazăla discreţie, cu ajutorul T.N., iar adăparea se asigură prin adăpători automatecu „suzetă”, amplasate în baterii.

Evacuarea dejecţiilor se face prin canalele de colectare cu „pernă deapă”, prevăzute sub pardoseala tip grătar a bateriilor. În zona de defecare abateriei, curăţirea se asigură cu ajutorul jetului de apă sub presiune.

În baterii, temperatura trebuie să fie 20-23o C şi umiditatea de 60-65%. Încălzirea se face cu aeroterme, iar ventilaţia prin aeroterme şi ferestre.

Creşterea tineretului în boxe obişnuite. La vârsta de 60-70 zile,tineretul porcin este transferat, cu remorcile sau cu electrocarele, dinadăposturile cu baterii în adăposturi ale căror compartimente sunt prevăzutecu boxe colective obişnuite.

304

Capacitatea compartimentelor din adăposturile cu boxe obişnuite,este corelată strict cu cea a compartimentelor de creştere în baterii,asigurându-se astfel utilizarea integrală a spaţiului de cazare.

Într-o boxă sunt cazaţi 35 grăsuni, revenind, în medie, o suprafaţă de0,30 m.p./cap. Gruparea lor în boxe se face în funcţie de greutate şi sex.

Condiţiile de hrănire, adăpare, îngrijire şi microclimat sunt, în liniigenerale, asemănătoare cu cele din baterii.

La vârsta de circa 100 zile şi greutatea de 28-30 kg, tineretul estetrecut în sectorul de îngrăşare.

3.3.2.6. – Tehnologia de creştere şi exploatare în sectorul deîngrăşare

Sectorul de îngrăşare are rolul de a prelua din sectorul creşă tineretuldestinat îngrăşării şi de a-l întreţine până la greutatea medie de 110 kg, cândse livrează la abatoare.

Îngrăşarea durează circa 140 zile, perioadă în care porcii realizeazăsporuri medii zilnice de 500-600 g, cu un consum specific de 3,8-4 kg furaj.

Transportul tineretului din sectorul creşă în sectorul îngrăşare se facecu remorcile sau cu electrocarele din complex.

Adăposturile din acest sector sunt de tip hală, împărţite încompartimente a căror capacitate se corelează strâns cu cele din creşă.Compartimentele sunt prevăzute cu boxe colective de câte 30-40 capete,asigurându-se un spaţiu de cazare de circa 0,7 m.p/cap. Între rândurile deboxe există alei de serviciu cu lăţimea de 1 m. Pardoseala boxelor este dingrătar de beton, cu excepţia zonei de furajare. Dejecţiile se evacuează princanalele colectoare cu „pernă de apă” de sub pardoseala grătar.

Hrănirea porcilor supuşi îngrăşării se face cu nutreţuri combinateastfel: până la greutatea de circa 50 kg se foloseşte reţeta 0-3, cu un nivelproteic de 16%, iar peste această greutate se foloseşte reţeta 0-4, cu un nivelproteic de 12,5%.

În majoritatea complexelor, furajele se administrează la discreţie,sub formă uscată. Distribuirea lor se face cu T.N.

Microclimatul din adăposturile de îngrăşare are un rol deosebit deimportant în realizarea indicatorilor de producţie. Până la greutatea de 65 kg,temperatura trebuie să fie de 20-22o C şi umiditatea de 60-70%, iar dupăaceea, până la greutatea de livrare, 18-20o C temperatura la o umiditaterelativă de 65-75%. Viteza curenţilor de aer nu trebuie să depăşească 0,2-0,3m/s la nivelul animalului.

Asigurarea condiţiilor optime de microclimat se realizează prinreglarea corespunzătoare a instalaţiilor de ventilaţie (ventilatoare, guri deaerisire, ferestre).

Observa$%% Purceii sugari reprezintă cea mai pretenţioasă categorie deporcine, deoarece solicită cantităţi mari de substanţă uscată în hrană, laptelescroafelor neasigurând în întregime cerinţele lor energetice, în aminoacizi şi însăruri minerale, îndeosebi în fier, având pretenţii ridicate faţă de temperatură şi suntsensibili la umiditate. De aceea, pierderile de purcei până la înţărcare ajung la circa20% în sistemul de creştere gospodăresc şi circa 12% în sistemul intensiv.Majoritatea pierderilor au loc după fătare şi se datorează strivirii purceilor de cătrescroafe, dar un procent însemnat este cauzat de condiţiile de hrănire şi întreţinerenecorespunzătoare.

305

În funcţie de scopul urmărit, de vârsta introducerii la îngrăşare şi detehnologia de hrănire aplicată, la porci se cunosc 3 sisteme de îngrăşare:timpurie pentru carne şi bacon, pentru carne şi grăsime sau mixtă şi pentrugrăsime.Indiferent de tipul de îngrăşare practicat în fermă, porcinele trebuiesă aibă la discreţie apă potabilă şi un amestec mineral format din: fosfattricalcic, cretă furajeră şi sare de bucătărie, realizat în proporţie de 2:2:1.

TEST DE EVALUARE

1. Când �i cu se se realizează hrănirea suplimentară purceilor sugari?RăspunsHrănirea suplimentară a purceilor începe de la vârsta de 10-15 zile şi se

face cu grăunţe întregi de ovăz sau orz prăjite şi porumb uruit sau prăjit. Sunt binevalorificate şi şroturile de floarea-soarelui, de soia, drojdiile furajere, făina de carne,laptele smântânit şi laptele acidofil. În raţia lor se pot folosi, de asemenea, grăsimile(2,5-5%) şi zahărul furajer, care îi măresc valoarea energetică şi îmbunătăţescgustul. În funcţie de posibilităţi, hrănirea suplimentară se poate face şi cu nutreţcombinat, reţeta 0-1, care are un nivel proteic de 20-22% P.B.

2. Care este tehnica administrării raţiilor la scroafele în lactaţie?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Care sunt sistemele de îngră*$-'#%$#5.-2"(':a. pentru carne ;b. pentru carne �i bacon ;c. pentru grăsime ;d. pentru lapte;e. mixtă .Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. În unele complexele industriale de cre�terea a porcinelor, procesul

de producţie este organizat pe sectoare,astfel,:a. montă-gesta*"' ;b montă. ;c .fătare ;d. cre�ă;e. îngră�are.O O O O O

306

REZUMATUL TEMEI

Creşterea porcilor este una dintre cele mai importante ramuri ale sectoruluizootehnic, deoarece furnizează o serie de produse (carne, grăsime) şi subproduse(piele, intestine, sânge, păr, unghii, bălegar) foarte utile pentru om.

Carnea are o valoare nutritivă şi calorică superioară celei provenite de laalte specii. Aşa de exemplu, 1 kg carne de porc conţine 2171 calorii, faţă de 1815calorii cât conţine aceeaşi cantitate de carne de vacă. Concentraţia substanţei uscateatinge 49-54,1% comparativ cu 20,9% în carnea provenită din sacrificareataurinelor sau 20,5% în carnea de oaie . În plus, carnea de porc este mai fragedă şimai gustoasă, din ea putându-se prepara o gamă variată de produse, ca: muşchi,şuncă, salamuri, cârnaţi, bacon etc. Datorită cantităţii mari de grăsimi, carnea depaoc se poate conserva în bune condiţii perioade lungi de timp.

Grăsimea de porc se poate folosi atât la prepararea slăninei afumate, cât şiîn stare topită.

Pielea şi părul se folosesc în industria uşoară pentru confecţionarea unorobiecte de marochinărie (serviete, geamantane, curele) şi

respectiv pentru confecţionarea de perii, pensule etc.Bălegarul provenit de la porci, este mai puţin apreciat ca îngrăşământ,

deoarece are multă apă şi un conţinut mic de azot.Creşterea suinelor este o activitate deosebit de eficientă deoarece aceste

animale se remarcă printr-o serie de însuşiri biologice foarte valoroase (precocitate,prolificitate, randament la tăiere şi capacitate ridicată de valorificare a hranei).

Astfel, porcul este un animal precoce: la vârsta de 7-8 zile îşi dubleazăgreutatea, la 6 luni ajunge la peste 60% din greutatea de adult, iar la 7-8 luni lapeste 80%.

Porcul valorifică avantajos furajele, îndeosebi nutreţurile concentrate,realizând 1 kg spor de greutate cu un consum de 3,5-4,5 U.N., comparativ cutaurinele sau ovinele la care consumul specific este cuprins între 6-10 U.N.

Prolificitatea la rasele perfecţionate este de 10-12 purcei la o fătare, iarrandamentul la tăiere variază între 74-84%.

Datorită prolificităţii, a intervalului mic dintre generaţii şi a randamentuluimare la tăiere, această specie poate produce rapid cantităţile mari de carne necesareîn situaţii neprevăzute (epidemii, secetă, război etc.).

307

TEMA 4

CRE�TEREA PĂSĂRILOR DOMESTICE

Unităţi de învăţare:Creşterea păsărilor: rasele de găini, curci ra�e �i gâ�te.Reproducţia la păsări .Tehnologia de exploatare a păsărilor.

Obiectivele temei :- identificarea raselor de păsări ;- cunoaşterea caracterelor morfo-fiziologice ale raselor de păsări ;- cunoa�terea tehnologiilor de hrănire a păsărilor;- cunoa�terea tehnologiilor de exploatare a păsărilor.Timpul alocat temei: 8 ore

Bibliografie recomandată:- Bălăşescu, M. şi col.1980 - Avicultura. Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.- Dinescu, S., Badea, N 2003. - Creşterea animalelor de fermă,

Tehnologii eficiente în creşterea porcinelor şi păsărilor, vol. II, EdituraAgris, Bucureşti

- Usturoi ,M.G. 2008 – Cre�terea păsărilor.Editura Ion Ionescu delaBrad, Ia�i.

- Van, I �i colab. 1999 – Cre�terea păsărilor.Editura Corvin ,Deva.- Văcaru Opri� I �i colab.2004. - Tratat de avicultură(II).Editura Ceres,

Bucure�ti.- Stoica Ghe. �i colab. 1998- Zootehnie !"#$%"&'()$*"'#$("&$%ă. Partea

specială. Reprografia Universită*""#+"(#,-$"./$0- Stoica, I., 1997 – Nutriţia şi alimentaţia animalelor. Editura Coral

Sanivet. Bucureşti.

4.1. CRE�TEREA PĂSĂRILOR : RASELE DE GĂINI, CURCI,RA!"#$%#&'$TE

4.1.1. – Rasele de găini

În funcţie de producţia principală, rasele de găini din ţara noastră seîmpart în:

- rase uşoare, bune producătoare de ouă (Leghorn şi rasa comună);- rase grele, bune producătoare de carne (Cornish, Cochinchina.

Brahma-Putra);- rase mixte, bune producătoare de ouă şi carne (Rhode-Island,

Sussex, Plymouth-Rock, Gât golaş de Transilvania).

Rasa Leghorn Rasa Leghorn provine dintr-o populaţie locală italiană foarte veche,

importată în S.U.A. la mijlocul secolului al XIX-lea, unde a fost supusăameliorării în direcţia măririi producţiei de ouă, prin selecţie şi încrucişăride infuzie cu diferite rase.

308

În cadrul rasei se cunosc 12 varietăţi de culoare, dintre care maireprezentative sunt: albă - cea mai răspândită, brună, potârnichie, neagră,pestriţă, galbenă, aurie etc.

La noi în ţară, rasa Leghorn a fost adusă între cele două războaiemondiale, dar importuri masive s-au făcut după anul 1960.

Însuşiri morfo-productive. Găinile din această rasă se caracterizeazăprin: cap mic, gât relativ lung şi frumos încovoiat, trunchi trapezoidal, coadădezvoltată, cu seceri curbate la cocoşi, penaj de culoare albă şi picioare cutarse galben-portocalii.

Greutatea variază între 1,8- 2,0 kg la găini şi 2,5-2,7 kg la cocoşi.Puicile încep să ouă la vârsta de 20-22 săptămâni, iar producţia

medie de ouă este de 220 bucăţi/an, cu greutatea de 55-60 g şi coaja deculoare albă.

Găinile au instinctul de clocit foarte slab; ele cad cloşti în proporţiede 1-4 %. Procentul de fecunditate este de 90-95 % şi cel de ecloziune de85-90 %.

Hibridul românesc de ouă „Albo-67” a fost creat în anul 1967 dindouă linii pure de Leghorn (cocoşi L7 şi găini L8 ) aduse din S.U.A.

Principalele caracteristici ale acestui hibrid biliniar sunt: penajul alb,greutatea corporală 1,8 kg, vârsta producerii primului ou 138-150 zile,potenţialul genetic pentru producţia de ouă 295 bucăţi/an, greutatea medie aouălor 59-60 g, culoarea ouălor albă.

Hibridul românesc de ouă „Albo-70” este un hibrid triliniar formatîn anul 1970, din liniile pure de Leghorn importate din Canada. Laproducerea acestui hibrid se folosesc găina - părinte provenită dinîncrucişarea cocoşului din linia L cu găina din linia D şi cocoşul - părinteprovenit din linia pură G.

Caracteristici principale: penaj alb, greutate corporală 1,9 kg, vârstaproducerii primului ou 140-152 zile, potenţial genetic pentru ouă 300bucăţi/an, greutatea medie a ouălor 59-60 g, culoarea cojii ouălor albă.

Rasa comună Rasa comună este reprezentată printr-o populaţie autohtonă, cu mai

multe varietăţi de culoare: potârnichie, porumbacă, neagră şi fumurie. Seîntâlneşte, în număr restrâns, prin gospodăriile individuale ale populaţiei.

Însuşiri morfo-productive. Rasa comună are conformaţie corporalăcaracteristică tipului productiv de ouă. Greutatea corporală este cuprinsăîntre 1,5-2,0 kg la găini şi 2,0-2,5 kg la cocoşi. Puicile încep ouatul la vârstade 6-7 luni. Producţia de ouă variază între 80-120 bucăţi/an, cu greutatea de50-55 g/ou. Păsările sunt rezistente la condiţiile aspre de mediu, îşi cautăsingure hrana, sunt bune cloşti şi cresc bine puii.

Rasa comună va fi absorbită cu rase mai productive ca Rhode-Islandşi Sussex.

Rasa CornishS-a format în Anglia prin încrucişarea complexă a unor rase

combatante (Engleză, Assel, Malaieză), cu scopul de a se obţine o rasăspecializată pentru carne, cu ritm mare de creştere la pui.

La noi în ţară a fost importată începând cu anul 1961, mai întâi dinFranţa şi apoi din Canada şi se foloseşte la încrucişări cu rasa Plymouth-Rock, pentru producţia de broileri (pui de carne).

Însuşiri morfo-productive. Rasa Cornish prezintă mai multe varietăţi

309

de culoare, dar cea mai răspândită este varietatea albă. Conformaţiacorporală este caracteristică raselor combatante: cap mic, cu cioc scurt şiputernic, creastă triplă sau bătută, gât lung, aproape vertical, trunchi ovoidal,cu piept larg şi scos în relief, picioare depărtate şi fluiere groase. Greutateacorporală este de 3,5-4,2 kg la găini şi 4,5-5,0 kg la cocoşi.

Puicile depun primul ou la vârsta de 200-210 zile. Producţia de ouăeste de 100-150 bucăţi/an, cu greutatea de 60-65 g şi coaja pigmentată înbrun.

Hibridul românesc de carne „Robro-69” este rezultatul încrucişăriidintre două linii paterne de Cornish alb şi două linii materne de Plymouth-Rock alb, importate din Franţa. În prima fază s-au format doi hibrizi simpli,din încrucişarea cărora a luat naştere hibridul dublu „Robro-69” .

Puii de carne realizează, la vârsta de 63 zile, o greutate medie de1.300-1.500 g, cu un consum specific de 2,4-2,5 kg nutreţ combinat.

Hibridul românesc de carne „Robro-70” a fost creat în modasemănător, folosindu-se linii de Cornish şi Plymouth-Rock importate dinCanada. Are aceleaşi caracteristici productive ca şi „Robro-69”.

Rasa CochinchinaEste originară din China unde s-a format în mod natural. Prezintă 5

varietăţi de culoare: galbenă, potârnichie, albă, neagră şi barată.În ţara noastră se creşte în număr mic, de către membrii amatori ai

asociaţiilor crescătorilor de păsări.Însuşiri morfo-productive. Păsările din această rasă au conformaţia

corporală specifică producţiei de carne: cap mic, gât scurt, trunchi masiv,talie înaltă şi greutate mare (3,5-4,0 kg la găini şi 4,5-5,0 kg la cocoşi).Corpul este acoperit cu penaj abundent, care îmbracă picioarele până lagheare.

Puicile încep ouatul târziu, la 10-12 luni. Producţia de ouă este de80-110 bucăţi/an cu greutatea de 55 g/ou. Găinile au instinct de clocitdezvoltat.

Rasa Brahma Rasa Brahma este originară din Asia şi s-a format în mod natural ca

şi rasa Cochinchina. Are două varietăţi de culoare: herminată-deschis şiherminată-închis.

La noi este întâlnită mai mult în gospodăriile crescătorilor amatoride păsări.

Însuşiri morfo-productive. Are conformaţie şi greutate corporalăasemănătoare rasei Cochinchina. Puicile depun primul ou la vârsta 9-10 luni.Producţia de ouă variază între 120-150 bucăţi/an, cu greutatea de 60 g/ou.Instinctul de clocit este dezvoltat.

Rasa Rhode-IslandS-a format în S.U.A. prin încrucişarea găinilor locale de culoare

cenuşie cu diverse rase, ca: Combatantă malaieză, Cochinchina, Leghorn,Sussex etc. Prezintă două varietăţi de culoare: roşie - cea mai răspândită şialbă.

În ţara noastră s-a crescut în număr mare, iar în prezent liniile deRhode-Island se folosesc pentru crearea hibrizilor industriali.

Însuşiri morfo-productive. Conformaţia corporală este caracteristicăgăinilor de tip mixt: ouă-carne. Are cap potrivit de mare, cu creastă simplă

310

şi cu cioc uşor curbat, gâtul relativ lung trunchi cu profil dreptunghiular şimembre puternice. Penajul este colorat în roşu cu nuanţa vişinei putrede.Găinile cântăresc 2,5-3,0 kg şi cocoşii 3,5-4,0 kg.

Precocitatea ouatului este bună, puicile începând să ouă la circa 6luni. Producţia de ouă variază între 170-180 bucăţi/an, cu greutatea mediede 57-65 g şi culoarea cojii roşcată. Găinile au instinct de clocit dezvoltat.

Rasa Rhode-Island are aptitudini remarcabile de carne. La vârsta de2-3 luni puii pot atinge 1,3 kg.

Hibridul românesc de ouă „Roso-70” a fost obţinut prin încrucişarealiniilor pure H, M şi P de rasă Rhode-Island, importate în 1970. Iniţial s-aformat hibridul simplu MP (cocoş din linia M x găină din linia P) şi apoihibridul triliniar „Roso-70” (cocoş din linia H x găină din hibridul simpluMP).

Principalele caracteristici ale acestui hibrid sunt: penajul roşu,greutate corporală 2,4 kg, vârsta producerii primului ou 142-161 zile,potenţial genetic pentru producţia de ouă 290 bucăţi/an, greutatea medie aouălor 62-63g, culoarea cojii ouălor - cafenie.

Rasa Sussex Rasa Sussex este originară din Anglia şi s-a format prin încrucişarea

materialului biologic autohton cu rasele Dorking, Cochinchina, Brahma şiCombatantă engleză. Are 3 varietăţi de culoare: herminată - cea mairăspândită, roşie şi pestriţă.

În ţara noastră a fost importată varietatea herminată, care se foloseştela încrucişări cu masculii: Cornish, Rock alb şi Rhode-Island pentruobţinerea puilor broiler.

Însuşiri morfo-productive. Varietatea herminată are culoare albă, cuexcepţia unor pene din regiunea gâtului şi de pe laturile corpului care aunuanţe închise şi dau penajului, în ansamblu, un aspect herminat. Coada şivârful aripilor sunt negre. Conformaţia corporală este asemănătoare cu arasei Rhode-Island,

Puicile încep ouatul la vârsta de 180 zile. Producţia de ouă este de160-180 bucăţi/an, cu greutatea de 60-65 g. Coaja oului este pigmentată înroz sau brun-roşcat.

Producţia de carne este ceva mai bună decât la Rhode-Island. Găinilecântăresc 2,7-3,2 kg, iar cocoşii 3,7-4,2 kg. Carnea este de calitatesuperioară.

Rasa Plymouth-Rock Această rasă s-a format în S.U.A., în urma încrucişărilor complexe

făcute între materialul local şi rasele Cochinchina, Brahma, Dominicană şiWyandotte - varietatea argintie. Prezintă 7 varietăţi de culoare, dintre caremai răspândite sunt varietăţile barată şi albă.

La noi în ţară, varietatea albă este folosită intens pentru obţinereapuilor de carne (broiler). Prin încrucişări cu rasa Cornish a dat naştere lahibrizii româneşti de carne „Robro-69” şi „Robro-70” .

Însuşiri morfo-productive. Exteriorul este caracteristic raselor de tipmixt: ouă – carne. Varietatea barată are pene de culoare albăstruie saucenuşie – închis, pe fondul cărora alternează „bare” de culoare neagră.

Greutatea corporală este de 3,0-3,5 kg la găini şi 4,0-4,5 kg la cocoşi.Puicile produc primul ou la circa 7 luni. Producţia de ouă este de

140-160 bucăţi/an, cu greutatea unui ou de 60 g şi culoarea cojii maron-

311

roşcat, de diferite nuanţe.

Rasa Gât golaş de TransilvaniaEste o rasă autohtonă formată în nod natural, caracterizată prin lipsa

penajului în jurul gâtului, de unde îşi trage şi numele. Are 3 varietăţi deculoare: albă, neagră şi barată.

Însuşiri morfo-productive. Rasa Gât golaş de Transilvania secaracterizează prin cap alungit, cu creastă simplă şi cioc puternic, trunchitronconic, sprijinit pe picioare relativ lungi. Culoarea penajului diferă înfuncţie de varietate.

Aparţine tipului mixt (ouă – carne). Are o producţie de ouă cuprinsăîntre 120-170 bucăţi/an, cu greutatea medie de 65-70 g şi coaja de culoarealbă. Puicile încep ouatul la 6-7 luni.

Găinile cântăresc 2,0-2,5 kg şi cocoşii 2,5-3,0 kg.În prezent este împuţinată ca număr. Având în vederea adaptarea

bună la condiţiile de mediu din ţara noastră şi însuşirile productive destul devaloroase, se poate obţine prin selecţie o rasă cu aptitudini superioare.

4.1.2. – Rasele de curci

Curcile, spre deosebire de celelalte specii de păsări, au un număr micde rase. După culoare ele se clasifică în: rase bronzate şi rase albe, iar dupăgreutate în: rase grele (Bronzata comună, Bronzată cu piept larg), semigrele(Albă de Olanda) şi uşoare (Albă de Beltswille).

Rasa Bronzată comunăEste o rasă naturală şi descinde din curca mexicană. Are mai multe varietăţide culoare: bronzată - cea mai răspândită, roşie, arămie şi galbenă.

Însuşiri morfo-productive. Curcile Bronzate comune se încadrează încategoria raselor grele. Ele au capul acoperit cu ţesut erectil de culoare roşieşi prevăzut cu moţ frontal. Gâtul are poziţie verticală şi este acoperit cu unţesut caracteristic, care formează o salbă de „mărgele”. Corpul este masiv,cu profil ovoidal şi piept bine dezvoltat. Culoarea penajului la capulpieptului, baza gâtului şi pe aripi este neagră cu reflexe metalice şi violetbronzat. Aripile când sunt deschise apar barate cu dungi negre pe fondcenuşiu şi alb. Restul corpului are penaj cenuşiu-gălbui.

Producţia de carne este mare, curcile cântăresc 8-10 kg iar curcanii15-16 kg.

Producţia de ouă variază între 60-75 bucăţi/an, cu greutatea de 75-90g/ou. Curca cloceşte bine şi creşte puii cu grijă. Vârsta primului ou este înmedie de 265 zile.

În ţara noastră rasa Bronzată comună reprezintă circa 3 % dinefectivul de curci, dar numărul lor este în continuă creştere.

Rasa Bronzată cu piept largS-a format în S.U.A. prin selecţia rasei Bronzată comună, în direcţia

măririi greutăţii corporale şi a precocităţii.La noi în ţară, a fost importată în anul 1960 din Canada şi s-a adaptat

bine la condiţiile zonale de mediu.Însuşiri morfo-productive. Conformaţia corporală şi culoarea se

aseamănă cu a rasei Bronzate comune. Este însă mai mare şi are omusculatură pectorală mai dezvoltată.

312

Greutatea corporală la curcile îngrăşate ajunge la 13-18 kg, iar lacurcani 23-24 kg. Carnea este foarte gustoasă.

Producţia de ouă este mică, dar unele exemplare depăşesc 50 ouă/an.

Rasa Albă de Olanda A fost creată în Olanda în secolul al XVIII-lea, de unde s-a

răspândit în multe ţări europene, inclusiv în ţara noastră.Însuşiri morfo-productive. Rasa Albă de Olanda aparţine tipului

semigreu. Curcile cântăresc 7-8 kg şi curcanii 9-12 kg. Are caractere deexterior asemănătoare rasei Bronzate, de care se deosebeşte prin culoareaalbă a penajului, ciocul, picioarele şi degetele fiind de culoare alb-gălbui.Smocul de pene prezent în regiunea pieptului este negru.

Producţia de ouă este mică: 30-40 bucăţi/an.

Rasa Albă de Beltswille Această rasă s-a format în S.U.A., prin încrucişări complexe, în scopul de aobţine o rasă cu greutate mică şi ritm intens de creştere. La crearea ei auparticipat rase bronzate şi rasa Albă de Olanda.

Însuşiri morfo-productive. Conformaţia corporală se aseamănă cu arasei Albă de Olanda, însă greutatea corporală este sensibil mai mică: 5 kgla curci şi 9 kg la curcani.

Precocitatea ouatului este foarte accentuată, curcile putând produceprimul ou la vârsta de 180 zile. Producţia de ouă este ridicată, ajungând la140 bucăţi pe an.

4.1.3. – Rasele de raţe

Rasele de raţe crescute în ţara noastră se împart în:- rase grele - bune producătoare de carne (Pekin, Leşească) şi- rase uşoare - bune producătoare de ouă şi carne (Campbell,

Românească comună).

Rasa Pekin S-a format în mod natural, în China. După anul 1870 s-a răspândit şi

în ţările europene. La noi a fost adusă începând din anul 1958.Însuşiri morfo-productive. Rasa Pekin are o conformaţie masivă,

format corporal dreptunghiular şi corp înclinat dinainte înapoi. Capul estemare, ciocul lat, gâtul potrivit de lung, spinare largă, pieptul şi abdomenuldezvoltate. Culoarea penajului este albă, iar cea a ciocului şi fluierelorportocalie. Raţele cântăresc 3,0-3,5 kg, iar răţoii 3,5-4,0 kg. Bobocii crescrepede şi la 60-70 zile ating greutatea de 2,0-2,5 kg. Producţia de ouă estede 90-120 bucăţi/an, cu greutatea de 80-90 g/ou şi coaja de culoare albă.Răţuştile încep ouatul la vârsta de 8-10 luni.

Rasa Pekin s-a adaptat bine la condiţiile de mediu din ţara noastră şise foloseşte pentru ameliorarea rasei de raţe comune.

Rasa LeşeascăAceastă rasă s-a format în America de sud şi are mai multe varietăţi

de culoare: albă, neagră, bălţată şi albastră. O caracteristică a rasei oconstituie faptul că şi-a păstrat în parte adaptabilitatea în bune condiţii dezbor.

Însuşirile morfo-productive. În ţara noastră se creşte mai mult

313

varietatea neagră, caracterizată prin: cap lung şi plat, cu o excrescenţă roşiepe faţă şi pe frunte numită „mască”, gât potrivit, trunchi bine dezvoltat cupoziţie orizontală şi picioare scurte, dar groase. Culoarea penajului esteneagră metalică, cu o pată albă pe aripi, care la unele exemplare esteprezentă şi pe piept.

Greutatea corporală este de 2,5 – 3,0 kg la raţe şi 5 - 6 kg la răţoi.Are carne mai puţin gustoasă.

Raţele produc 60-70 ouă/an, cu greutatea de 75-80 g/ou. Ele clocescşi cresc bine bobocii.

Rasa Campbell Este originară din Anglia şi s-a format din încrucişarea materialului

local cu rasele: Alergătoare indiană şi Rouen. Are 3 varietăţi de culoare:kaki - cea mai răspândită, albă şi bălţată.

Însuşiri morfo-productive. Varietatea kaki, care se creşte în ţaranoastră, are cap şi gât potrivit de mari, format corporal aproapedreptunghiular şi picioare destul de bine dezvoltate. Culoarea penajului estekaki, cu nuanţe mai închise la răţoi. Capul şi gâtul la răţoi sunt negre cureflexe verzui.

Greutatea corporală este de 1,8-2,0 kg la raţe şi 2,2-2,5 kg la răţoi.Răţuştele încep ouatul la circa 5 luni. Producţia de ouă este foarte

bună, 200-220 bucăţi/an, cu greutatea de 60-70 g/ou.

Rasa comună românească Este o rasă autohtonă, cu mai multe varietăţi de culoare, dintre care

mai răspândite sunt: albă, neagră şi cenuşie.Însuşiri morfo-productive. În general, raţele comune au cap rotund,

gât potrivit de mare, trunchi lung dar strâmt şi picioare scurte. Raţa are circa1,5 kg şi răţoiul 2,0 kg.

Producţia de ouă este mai mică decât la rasele ameliorate şi anume70-120 bucăţi anual, cu greutatea de 65 g/ou.

Este o rasă rustică, adaptată condiţiilor din gospodăriile individuale.

4.1.4. – Rasele de gâşte

În funcţie de greutatea corporală, rasele de gâşte se clasifică în rase:grele (Toulouse, Emden) şi uşoare (Chineză, Frizată danubiană).

Rasa ToulouseS-a format în jurul oraşului Toulouse din Franţa, prin selecţia şi

hrănirea abundentă a materialului biologic local. După culoare are o singurăvarietate - cenuşie - dar după prezenţa traistei şi a fanonului, prezintă 4varietăţi: cu traistă, cu fanon, cu traistă şi fanon, fără traistă şi fanon. Ceamai valoroasă este varietatea cu traistă şi fanon.

La noi se creşte izolat, mai mult prin Banat.Însuşiri morfo-productive. Rasa Toulouse se caracterizează, prin:

cap mare, cioc scurt, cu sau fără „traistă” la bază, gât gros, vertical, corpmasiv, aproape pătrat, cu poziţie orizontală, piept foarte dezvoltat şiabdomen purtat aproape de pământ, cu sau fără fanon.

Producţia de carne este foarte ridicată, gâştele cântăresc 8-9 kg iargâscanii 10-12 kg. Prin îngrăşare poate ajunge la 16 kg. Ficatul lor

314

cântăreşte circa l kg, dar uneori atinge chiar 2 kg.Producţia de puf şi fulgi este de 200 g/an, când sunt jumulite de 2 ori

pe vară. La sacrificare se obţin 500 g puf.Producţia de ouă este de 25-35 bucăţi anual, cu o greutate de 180-

220 g/ou. Ouatul începe, de regulă, prin februarie – martie.Rasa Toulouse este foarte pretenţioasă la condiţiile de hrănire şi

întreţinere, de aceea în ţara noastră se foloseşte numai pentru ameliorareagâştelor autohtone, pentru mărirea greutăţii corporale.

Rasa Emden Este o rasă veche germană, formată în jurul oraşului Emden. Forma

actuală s-a obţinut prin infuzie de sânge de la rasa Toulouse.În ţara noastră se creşte în Transilvania, dar mai ales în Banat unde a

contribuit la formarea unei populaţii locale.Însuşiri morfo-productive. Rasa Emden are o singură varietate de

culoare albă, are conformaţie masivă, iar corpul este purtat în poziţie oblică.Pieptul este rotunjit şi abdomenul dezvoltat, cu un fanon dublu. Gâştele şigâscanii au greutăţi corporale apropiate de cele consemnate la rasa Toulouse.Cu toată masivitatea lor, se deplasează foarte uşor şi păşunează foarte bine.

Producţia de puf, pene şi ouă sunt tot atât de mari ca la rasaToulouse. Gâştele din rasa Emden nu dau rezultate bune la clocit.

Rasa Chineză S-a format în China de Nord, de unde, datorită însuşirilor ei

valoroase, s-a răspândit şi în Europa. Are 2 varietăţi de culoare: castanie –cea mai răspândită şi albă.

La noi se creşte varietatea castanie şi se întâlneşte în gospodăriilepopulaţiei, mai ales în Moldova şi Muntenia.

Însuşiri morfo-productive. Rasa Chineză are următoarelecaracteristici de exterior: cap potrivit de mare, cioc prevăzut la bază cu oridicătură numită „caruncul”, gât lung de „lebădă”, trunchi ovoidal cu pieptdezvoltat, rotunjit şi purtat sus, spinare înclinată dinainte înapoi şi picioaregroase. Culoarea variază în funcţie de varietate.

Greutatea corporală medie este de 4 kg la gâşte şi 5,5 kg la gâscani.Gâştele produc 60-70 ouă/an, cu greutatea de 140-180 g. De obicei,

ele produc 30-40 ouă primăvara în sezonul de clocit şi 20-30 ouă toamna.La această rasă trebuie urmărită atent împerecherea, eliminându-se

exemplarele care manifestă tendinţe de monogamie.

Rasa Frizată danubiană La această rasă nu se cunoaşte originea, dar se creşte de foarte multă

vreme în bazinul Dunării şi pe litoralul Mării Negre. Prezintă două varietăţide culoare: albă şi cenuşie.

Însuşiri morfo-productive. Are cap de mărime mijlocie, gât relativscurt, corp zvelt, purtat orizontal, spinare lungă, piept rotunjit şi ridicat,abdomen lăsat şi picioare scurte. Pe spinare, laturile corpului şi uneori pecoadă, penajul are aspect zbârlit (frizat), din cauza rahisului penelor careeste uşor răsucit.

Greutatea corporală este de 3-4 kg la gâşte şi 4-5 kg la gâscani.Producţia de ouă este de 25-35 bucăţi/an, cu greutatea unui ou de 160-170 g.Gâştele sunt bune cloşti şi cresc bine bobocii.

Frizata danubiană este o rasă rustică, rezistentă şi bine adaptată la

315

condiţiile locale, dar trebuie ameliorată în direcţia măririi greutăţii corporaleşi a producţiei de ouă.

Observa()) : În funcţie de producţia principală, rasele de găini dinţara noastră se împart în:- rase uşoare, bune producătoare de ouă ;- rase grele,bune producătoare de carne ;- rase mixte, bune producătoare de ouă şi carne .

Curcile, spre deosebire de celelalte specii de păsări, au un număr micde rase. După culoare ele se clasifică în: rase bronzate şi rase albe, iar dupăgreutate în: rase grele , semigrele şi uşoare .Rasele de raţe crescute în ţaranoastră se împart în: - rase grele - bune producătoare de carne şi rase uşoare- bune producătoare de ouă şi carne .

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt rasele mixte de găini ?Răspuns

Rase mixte de găini, bune producătoare de ouă şi carne sunt:Rhode-Island,Sussex, Plymouth-Rock, Gât golaş de Transilvania.

.

2. Ce rase de ra*' fac parte din categoria raselor de carne ?Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Precizaţi care din următorii hibrizi de găini se cresc pentru carne:a. Rosso 70;b. Albo 67;c. Robro 69;d. Albo 70;e. Robro 70.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. Preciza*"# 1$-'# +"(tre următoarele rase de păsări fac parte din

categoria raselor mixte:a. Sussex;b. Cornish;c. Rhode Island;d. Pekin;e. Plymouth Rock.O O O O O

316

4.2 REPRODUC!%*#+*#,ĂSĂRI

4.2.1. - Aparatul genital la păsări

Aparatul genital mascul este format din două testicule situate îninteriorul cavităţii abdominale, în regiunea lombară, două canale deferenteşi penis.

Testiculele sunt situate în regiunea sublombară a cavităţiiabdominale şi au formă ovoidală, culoare alburie şi consistenţă moale.

Structural, testiculele sunt formate dintr-un număr mare de tubiseminiferi, în mucoasa cărora se produce sperma. Ele converg în canaledeferente, care se deschid în cloacă.

Organul copulator se găseşte localizat în partea ventrală a cloacei. Lagalinacee (cocoş şi curcan) organul copulator este absent, iar în loc de peniseste prezentă o mică papilă (proeminenţă), situată la marginea cloacei,săpată în lungimea sa de un şanţ, prin care în timpul ejaculării se scurgesperma.

La palmipede, organul copulator este reprezentat printr-un apendicerăsucit în formă de tirbuşon.

Glandele anexe lipsesc din alcătuirea aparatului genital mascul lapăsări.

În urma actului sexual, sperma este depusă în partea posterioară aoviductului şi de aici spermatozoizii se deplasează, în 5-10 ore, până întrompa acestuia, în aşteptarea ovulei pentru fecundare. În trompaoviductului, spermatozoizii îşi menţin viabilitatea şi capacitatea fecundantă15-20 zile şi chiar mai mult. Aceasta explică numărul mare de ovule ce potfi fecundate printr-un singur act de împerechere.

Cu toate că numărul de spermatozoizi dintr-un ejaculat este foartemare (până la 2 milioane) şi au vigoare îndelungată, nu toate ouăle ajung săfie fecundate. În medie, procentul de ouă fecundate este de circa 90 % lagăini şi curci, 85 % la raţe şi 80 % la gâşte.

Aparatul genital femel este format, în perioada embrionară, dindouă ovare cu oviductele corespunzătoare. În perioada post-embrionară,ovarul şi oviductul drept se atrofiază, rămânând în funcţie numai ovarul şioviductul stâng.

Ovarul se găseşte în regiunea sublombară, fiind suspendat printr-un„mezon” de plafonul cavităţii abdominale şi are aspectul unui ciorchine,alcătuit din foliculi ovarieni cu ovule - denumite popular gălbenuşuri - aflateîn diferite stadii de dezvoltare, care au dimensiuni de la mărimea unui bobde năut până la cea a unui gălbenuş normal.

Numărul ovulelor primare este foarte mare, dar cea mai mare partedin ele întră într-un proces de involuţie numit „atrezie foliculară”. Aşa deexemplu, la puicuţele de rasă Leghorn s-au găsit 2,5-3,5 milioane de ovuleprimare, iar la găinile adulte numai 1.800-2.000, din care la maturitateacompletă şi transformarea lor în ouă au ajuns 600-700.

Oviductul se întinde de la ovar până la cloacă şi se prezintă subforma unui tub musculos, foarte elastic şi flexuos. Pe traiectul său se disting5 segmente şi anume: trompa, camera albuminogenă, istmul (porţiunea maiîngustă a oviductului), camera cochilieră sau uterul şi vaginul (porţiuneaterminală a oviductului). Fiecare segment are o structură şi funcţionalitatespecifică, care concură la formarea componentelor ce intră în alcătuirea

317

oului.Formarea oului. În momentul în care ovula matură (gălbenuşul) şi a

atins dimensiuni maxime, este eliberată din membrana foliculară şi cade întrompa oviductului (ovulaţie), care are forma unei pâlnii cu marginilefranjurate. Aici ea este fecundată sau nefecundată, în funcţie de prezenţa sauabsenţa spermatozoizilor.

Din trompă, gălbenuşul este împins, prin contracţiile succesive alemuşchilor oviductului, în camera albuminogenă, unde se îmbracă în patrustraturi de albuş, secretat de pereţii săi.

În continuare gălbenuşul acoperit cu albuş, trece în istm unde seînfăşoară, în două foiţe numite „membrane cochiliere”. Din istm, oul înformare, pătrunde în camera cochilieră a oviductului. Pereţii acesteia secretăo substanţă bogată în calciu care se întăreşte şi dă naştere la coaja oului. Totîn camera cochilieră se depun şi pigmenţii care colorează coaja.

După acoperirea cu coajă, oul este împins de contracţiile oviductuluiîn vagin.

În actul ouatului, vaginul se apleacă peste orificiul anal, astfel încâtoul este expulzat în afară fără să treacă prin cloacă. Expulzarea se face cuvârful ascuţit înainte.

Formarea unui ou durează 22-24 ore, iar timpul dintre ouat şiviitoarea ovulaţie variază între 15-75 minute.

Structura oului. Oul prezintă, de la interior spre exterior,următoarele părţi componente: gălbenuşul, albuşul, membrane cochiliere,camera de aer, coaja şi cuticula.

Gălbenuşul este o celulă gigantică, de formă sferoidală, carereprezintă de fapt ovula produsă de ovar. El comunică cu centrulgălbenuşului printr-o prelungire în formă de limbă de clopot numită„latebră”.

Vitelusul nutritiv este format din straturi concentrice de gălbenuş deculoare albă şi galbenă.

La exterior, gălbenuşul este îmbrăcat într-o foiţă numită „membranăvitelină”, care îi menţine forma sferică.

Albuşul înveleşte gălbenuşul sub forma a 4 straturi concentrice, deconsistenţă diferită. Primul strat este alcătuit din albuş dens, care spre

Fig. 4.1 – Secţiune prin ou1 - disc germinativ, 2 - latebra, 3 - membrana vitelină, 4 - camera cuaer, 5 - membrana cochilieră internă, 6 - m. cochilieră externă, 7 -albuş dens, 8 - albuş fluid, 9 - albuş dens, 10 - şalaze, 11 - cuticulă, 12

- stratul spongios al cojii, 13 - strat mamelonar

318

capetele oului se răsuceşte, formând două prelungiri denumite „şalaze”. Elemenţin gălbenuşul în centrul oului, amortizând eventualele şocuri mecanicela care este supus oul. În continuare, urmează un strat de albuş fluid, apoiunul dens, şi din nou un strat de albuş fluid.

Membranele cochiliere sunt în număr de două: una aderă strâns pesuprafaţa albuşului şi alta pe faţa internă a cojii. Aceste membrane suntlipite între ele, cu excepţia zonei de la capătul rotunjit al oului, undeformează un spaţiu numit „camera de aer”.

Din punct de vedere fizic, membranele cochiliere au rol de ultrafiltre,căci în stare umedă, sunt permeabile pentru gaze şi vapori de apă.

Camera de aer ia naştere la capătul rotund al oului, prin despărţireamembranelor cochiliere, şi are circa 3-4 mm în momentul expulzării oului.Pe măsură ce se evaporă lichidele din ou, dimensiunea ei se măreşteajungând să aibă, după câteva zile, circa 2 cm. La ouăle foarte vechi, camerade aer ocupă 1/3 din interiorul acestora.

Coaja este alcătuită din lamele calcaroase şi are rolul de a protejaembrionul până la ecloziune. Fiind străbătută de numeroşi pori (5.000-9.000), permite să se facă schimbul de gaze şi vapori de apă cu mediulextern, în timpul dezvoltării embrionului.

Cuticula este reprezentată printr-o peliculă fină de natură proteică,cu propietăţi bacterio-statice care acoperă coaja oului în timpul parcurgeriiporţiunii finale a uterului. Ea are rolul de a feri oul de uscarea exagerată şide pătrunderea microorganismelor prin porii cojii, care pot altera conţinutulacestuia. De aceea, se recomandă ca atât ouăle pentru incubat, cât şi celepentru consum, să nu fie spălate sau şterse, pentru a menţine integritateacuticulei.

4.2.2. – Factorii care influenţează calitatea ouălor înainte de a fiproduse

Înainte de a fi produse, calitatea ouălor, exprimată prin procentul defecunditate şi de ecloziune, depinde de: vârstă, raportul între sexe şi decondiţiile de furajare şi întreţinere.

Valoarea păsărilor se determină odată cu formarea loturilor dereproducţie şi se apreciază în funcţie de: conformaţia corporală şi constituţie,precocitatea ouatului, producţia de ouă, consumul specific de hrană,rezistenţa la boli etc., în raport cu standardul rasei sau al hibridului respectiv.În fermele de selecţie, excluderea de la reproducţie a pasărilor cuperformanţe slabe sau cu defecte de exterior se face împreună cu toatesurorile lor, întrucât se presupune că acestea sunt ereditare.

Vârsta păsărilor. La găini, procentul maxim de fecunditate şi deecloziune se obţine de la ouăle produse în primul an de producţie, de aceea,în fermele de exploatare, ele se menţin până la vârsta de l ½ ani. În fermelede selecţie, găinile se pot ţine în producţie chiar 3-4 ani, dacă puii lor auindici productivi ridicaţi.

La curci, raţe şi gâşte, cele mai bune ouă de incubat se obţin între 1-2 ani, menţinându-se în producţie până la vârsta de 3-4 ani. Excepţie facgâştele care se pot exploata până la 8-10 ani.

Raportul între sexe are o influenţă foarte mare asupra procentului defecunditate a ouălor. Acest raport variază în limite largi, în funcţie desistemul de împerechere practicat.

În cadrul împerecherii libere - sistemul de bază în reproducţia

319

păsărilor - se repartizează la un cocoş 12-15 găini din rasele uşoare, 8-12găini din rasele mixte şi 6-7 găini din rasele grele. La celelalte specii, pentrua se obţine ouă de calitate, încărcătura pe mascul trebuie să fie de 8-10femele la curci, 5-8 femele la raţe şi 3-4 femele la gâşte.

Condiţiile de furajare influenţează, de asemenea, în mare măsurăasupra fecundităţii şi ecloziunii ouălor. Obţinerea ouălor cu indici superioride incubaţie, impune hrănirea păsărilor cu raţii echilibrate în substanţeenergetice, proteină, elemente minerale şi vitamine. Insuficienţa sau excesulîn aceste substanţe, determină producţii mici de ouă, de calitate inferioară.

Întreţinerea păsărilor influenţează calitatea ouălor şi mai alescapacitatea de ecloziune. Pentru a obţine ouă bune de incubat, trebuieasiguraţi la un nivel optim toţi factorii de microclimat din adăposturi(temperatura, umiditatea, regimul de lumină, puritatea aerului etc.). Dacăunul sau mai mulţi factori de microclimat se abat de la limitele admise, va fiafectată atât sănătatea păsărilor, cât şi producţia de ouă, precum şi calitatealor pentru incubaţie.

4.2.3. – Factorii care influenţează calitatea ouălor dupăproducerea lor

În intervalul de la producerea ouălor şi până la introducerea laincubaţie, ele pot fi depreciate calitativ de o serie de factori careinfluenţează negativ procentul de ecloziune. Aceşti factori se referă la:recoltarea, ambalarea, transportul, depozitarea şi păstrarea ouălor.

Recoltarea ouălor se face cu mâna curată şi uscată, evitându-semişcările bruşte, lezarea sau murdărirea cojii. În acest scop, înainte derecoltare, personalul trebuie să-şi spele mâinile cu săpun sau detergenţi. Înacest fel, se înlătură transpiraţia care constituie un liant foarte bun pentrufixarea germenilor din aer pe coaja ouălor.

Ambalarea ouălor se face în cofraje speciale de carton, care sestivuiesc şi se acoperă cu huse de material plastic, pentru a prevenidepunerea prafului. Ouăle nu trebuie să rămână în halele de găini mai multde 30 minute.

Transportul ouălor din hale la depozite sau la staţia de incubaţie seefectuează cu motocare, electrocare sau maşini auto-frigorifice, care trebuiesă fie curate şi dezinfectate.

Depozitarea şi păstrarea ouălor se face până la alegerea lor pentruincubaţie, în camere speciale, cu microclimat corespunzător, pentru a seevita degradarea fiziologică şi periclitarea vieţii embrionilor. Temperaturaoptimă de păstrare a ouălor este de 10°C, iar umiditatea relativă a aerului de70-80 %.

Pentru distrugerea microbilor, ouăle sunt supuse unei gazări(fumigaţii) cu un amestec de formol şi permanganat de potasiu, timp de 30minute.

4.2.4. – Incubaţia

Prin incubaţie sau clocit se înţelege asigurarea factorilor demicroclimat necesari pentru reluarea proceselor de segmentare a zigotului -întrerupte la expulzarea oului în mediul extern - din care va lua naştere şi se

320

va dezvolta embrionul până la stadiul de pui sau de boboc eclozionat.Imediat după fecundarea ovulei de către spermatozoid, ia naştere

zigotul care, în timp de 22-24 ore cât durează formarea oului în oviduct, sesegmentează în câteva mii de celule numite „blastomere”. Odată cuexpulzarea oului, prin actul de ouat, datorită factorilor de mediu neprielnici,în special de temperatură şi umiditate, procesul de segmentare se opreşte şizigotul întră în stare latentă, în care viaţa continuă, totuşi, să pulseze.

În momentul când oul fecundat este pus la incubaţie, sub influenţafactorilor optimi de microclimat asiguraţi, zigotul iese din starea latentă şiîşi reia dezvoltarea, în urma căreia se formează embrionul şi în final puiulsau bobocul. La încheierea termenului de incubaţie, puiul sau boboculeclozionează, adică sparge cu ciocul coaja oului şi iese din găoace.

Durata incubaţiei variază în raport cu specia şi este ilustrată întabelul următor.

Tabelul 4.1Durata incubaţiei pentru ouăle principalelor specii de păsări

Specii de păsăriSpecificare Prepeliţă şi

porumbelGăina Bibilica Curca Gîsca Raţa comună Raţa leşească

Zile 16-18 19-22 26-29 27-29 28-33 26-28 33-35

Sistemele de incubaţie. În practica avicolă, incubaţia ouălor se poateface natural şi artificial.

Incubaţia naturală este un sistem foarte vechi şi se realizează cuajutorul păsărilor - cloşti. Are un randament scăzut şi din acest motiv nuprezintă interes pentru marea producţie, ci numai pentru gospodăriilepopulaţiei.

Incubaţia artificială se realizează cu ajutorul unor aparate specialenumite „incubatoare” şi reprezintă sistemul utilizat în exclusivitate deunităţile avicole.

În comparaţie cu incubaţia naturală, sistemul artificial de incubaţieare următoarele avantaje:

- se pune deodată la incubat un număr mult mai mare de ouă, dincare se obţin loturi de pui sau de boboci uniforme ca vârstă;

- se uşurează înmulţirea speciilor şi raselor care nu clocesc sau careau instinct de clocit mai puţin dezvoltat;

- se obţin pui şi boboci tot timpul anului, nu numai primăvara cândpăsările cad cloşti;

- se înlătură posibilitatea transmiterii diferitelor boli de la cloşti lapui sau boboci;

- procentul de ouă sparte şi pui striviţi în timpul incubaţiei este multmai mic;

- costul puilor sau bobocilor este de câteva ori mai scăzut;- permite aplicarea tehnologiilor industriale de creştere atât la

păsările de reproducţie, cât şi la cele exploatate pentru ouă sau carne.Factorii care influenţează incubaţia sunt: temperatura, umiditatea,

ventilaţia şi întoarcerea ouălor.Temperatura este factorul care declanşează reluarea dezvoltării

embrionare. Pe întreaga perioadă de incubaţie, ea trebuie să fie cuprinsăîntre 38,0-39,5°C. Depăşirile acestor limite duc la scăderea procentului deecloziune sau chiar la moartea embrionilor.

În cazul clocitului, temperatura este asigurată de căldura emanată deregiunea abdominală a cloştii - lipsită de pene - care vine în contact direct

321

cu ouăle. În incubatoare, temperatura este furnizată de o sursă de încălzire aaerului, care se repartizează fie natural, fie artificial cu ajutorulventilatoarelor.

Umiditatea, acţionează asupra embrionului determinând cantitateade apă care se evaporă din ou. Valorile ei variază, în funcţie de etapaincubaţiei, între limitele de 50-70 % la ouăle de găină, 50-60 % la cele decurcă şi 45-50 % la cele de raţă şi gâscă.

Excesul de umiditate, mai ales în ultima etapă a incubaţiei,împiedică evaporarea apei din ou, provocând asfixia puilor sau bobocilor. Înaceiaşi perioadă, umiditatea prea scăzută, duce la evaporarea exagerată aapei din ou, îngreunând ecloziunea, prin lipirea pufului de coaja acestuia.

Ventilaţia este un factor care asigură, pe de o parte, distribuireauniformă a căldurii şi umidităţii în interiorul incubatorului, iar pe de altăparte primenirea aerului, prin eliminarea bioxidului de carbon şiintroducerea de aer proaspăt din exterior. Aerisirea se face simţită, îndeosebi,în ultima etapă a incubaţiei, când embrionul are nevoie de circa 100 ori maimult oxigen, decât în prima etapă a acesteia.

Cercetarea ştiinţifică, confirmată de practică, a demonstrat căprezenţa bioxidului de carbon într-o proporţie mai mare decât în cea aaerului atmosferic (0,03 %), este necesară pentru dezvoltarea embrionului,influenţând favorabil metabolismul protidelor şi calciului. Ca urmare, înprocesul incubaţiei se admite o concentraţie a bioxidului de carbon întrelimitele de 0,5-0,8 %.

Întoarcerea ouălor are drept scop repartizarea uniformă atemperaturii şi umidităţii pe toată suprafaţa lor, precum şi evitarea lipiriiembrionului de coajă. Neglijarea acestui factor de incubaţie duce lacreşterea frecvenţei mortalităţii embrionare care, uneori depăşeşte 60 %.Întoarcerea ouălor începe la circa 13 ore după introducerea lor în incubatorşi se suspendă odată cu trecerea ouălor în eclozionator, pentru a permiteembrionilor să ia poziţia cea mai convenabilă pentru ecloziune.

Mijloacele de incubaţie artificială sunt reprezentate prin incubatoare,unde se desfăşoară cea mai mare parte a procesului de clocire, şi eclozionare,în care are loc ieşirea puilor şi bobocilor din ouă. Transferul din incubator îneclozionator se face numai după o spălare şi dezinfectare riguroasă aacestuia cu formol 40 % pentru 30 minute, în momentul când circa 5 % dinouă au fost ciocnite.

În funcţie de modul de: aşezarea ouălor şi repartizarea căldurii, sedeosebesc două tipuri de incubatoare: de suprafaţă şi de volum.

Incubatoarele de suprafaţă au forma unor mese cu sertar. Îninteriorul lor ouăle sunt repartizate pe un singur rând, în poziţie orizontală.

Repartizarea căldurii, de la sursa de încălzire spre ouă, se face de susîn jos, prin crearea unui circuit natural de aer, ce străbate orificiile deventilaţie.

Căldura este radiată de un calorifer cu apă, încălzită într-un cazan lao flacără de gaz, lămpi cu petrol sau curent electric.

Eclozionarea are loc în compartimentele prevăzute în corpulincubatorului.

Incubatoarele de suprafaţă, având capacitate mică (100-1.000 ouă) sefolosesc în gospodăriile populaţiei şi mai ales de membrii asociaţieicrescătorilor de păsări, fără a prezenta interes pentru unităţile de tipindustrial.

Incubatoarele de volum se caracterizează prin repartizarea căldurii,

322

de la sursa de încălzire spre ouă, artificial, cu ajutorul unor ventilatoareacţionate electric.

Ouăle se aşează cu axul longitudinal la 45°, cu excepţia celor degâscă care se pun pe sertare în poziţie orizontală.

În funcţie de capacitate, se clasifică în mici, cu o capacitate de (600-1.200 ouă), mijlocii (2.500-4.000 ouă), mari (6.000-1.0000 ouă) şi foartemari (12.000-60.000 ouă sau chiar mai mult) şi ele sunt utilizate în unităţileavicole industriale.

După modul de construcţie şi capacitatea de incubaţie, incubatoarelede volum pot fi: de tip dulap şi de tip cameră.

a) Incubatoarele de tip dulap. În această categorie intră mai multevariante constructive, însă toate au acelaşi principiu de funcţionare. Outilizare mai frecventă o are incubatorul românesc I.V.-5M, cu capacitateade circa 10. 000. ouă.

Incubatoarele I.V.-5M au forma unui dulap, cu două uşi frontale. Îninterior prezintă 4 stelaje, pe care se pot aşeza 68 sertare cu câte 140 ouăfiecare. Încălzirea se face cu rezistenţe electrice, iar omogenizarea căldurii şiaerisirea, cu ajutorul unui ventilator şi a orificiilor de evacuare a aeruluiviciat şi de admisie a aerului proaspăt, prevăzute în pereţii incubatorului.Umiditatea aerului se asigură prin evaporarea unor picături de apă, ce sescurg dintr-un rezervor cu 112 discuri suprapuse. Ouăle se introduc prinînclinarea sertarelor de ouă sub un unghi de 45°, operaţiune care se executăcu o manivelă montată la exteriorul incubatorului

Acest tip de incubator se foloseşte şi ca eclozionator, în care cazpoate deservi două incubatoare cu ouă.

b) Incubatoarele de tip cameră. Se prezintă în mai multe varianteconstructive, dar la noi cea mai mare răspândire o are incubatorul BuckeyeB-140 şi eclozionatorul Buckeye-141.

Incubatorul B-140 are capacitatea de 56.160 ouă pe serie şi esteconstruit din panouri de lemn şi de mesteacăn, cu pereţi dubli. În interior, deo parte şi de alta a unui culoar improvizat din perdele, se găsesc aşezate pestelaje 360 sertare pentru ouă, a câte 156 bucăţi fiecare.

Încălzirea incubatorului se asigură prin rezistenţe electrice cutermoregulatoare, omogenizarea temperaturii şi primenirea aerului cuventilatoare axiale acţionate electric, umidificarea aerului cu duze pentrupulverizarea apei şi întoarcerea ouălor prin înclinarea automată a sertarelorsub un unghi de 45°.

Regimul de incubaţie este reglat automat, de la un tablou decomandă montat în exteriorul incubatorului. Abaterile de la normal afactorilor de incubaţie sunt semnalizate pe tablou, prin avertizoare optice.

Eclozionatorul B-141 are o capacitate de 9.360 ouă şi este construittip dulap. În interior, prezintă două stelaje cu câte 15 sertare, care pot fiscoase şi transportate cu cărucioare speciale. Sistemele de încălzire,ventilaţie şi umidificare a aerului funcţionează pe acelaşi principiu ca şi laincubator.

Tehnica incubaţiei artificialeCuprinde următoarele operaţiuni principale: alegerea ouălor pentru

incubat, pregătirea şi încărcarea incubatoarelor cu ouă, asigurarea regimuluide incubaţie şi controlul biologic al ouălor.

Alegerea ouălor pentru incubat se face din loturile cu vechimeacuprinsă între 3-5 zile la găini şi raţe şi 5-7 zile la curci şi gâşte. Pe măsurăce ouăle se învechesc, scade procentul de ecloziune.

323

În vederea alegerii pentru incubaţie, ouăle sunt supuse unui dubluexamen: exterior şi interior.

Examenul exterior se referă, în principal, la greutatea şi forma ouălorşi la aspectul şi calitatea cojii.

1. Greutatea ouălor bune de incubat variază în funcţie de specie,între 55-65 g la găină, 85-110 g la curcă, 80-100 g la raţă şi 110-220 g lagâscă.

2. Forma ouălor alese pentru incubat trebuie sa fie ovală. Se eliminăouăle alungite sau prea rotunjite, bombate sau ascuţite la ambele capete şicele cu deformări sau sugrumări evidente, deoarece dau un procent deecloziune redus (circa 50 %).

3. Coaja ouălor se cere să aibă grosimea caracteristică speciei, să fieintactă, netedă, uniformă şi lucioasă. Nu se admit la incubaţie ouăle cu coajaprea groasă sau prea subţire, crăpată sau fisurată, ondulată sau sgrunţuroasă.

Examenul interior al ouălor, se face cu ajutorul unor aparate numite„ovoscoape”. Ele se folosesc de o sursă de lumină (bec electric sau delanternă) care se proiectează asupra ouălor aşezate pe o masă fără blat, subformă unui fascicol concentrat, evidenţiindu-se conţinutul.

Ouăle bune de incubat, trebuie să aibă camera de aer până la 14 mm,dispusă într-o poziţie normală (nu lateral sau către vîrful ascuţit al oului),albuşul transparent, cu şalazele intacte şi gălbenuşul dispus central, deformă globuloasă şi culoare închisă. Se înlătură de la incubaţie, ouăle cucamera de aer mărită peste limita admisă sau fără cameră de aer, cu cheaguride sânge în albuş sau gălbenuş, cu albuşul lichefiat şi şalazele slăbite saurupte, cu gălbenuşul deformat sau mobil.

Pregătirea şi încărcarea incubatoarelor. Înainte cu două zile deintroducerea ouălor în incubatoare, acestea se pun în funcţiune, pentru acontrola dacă asigură nivelul factorilor de incubaţie şi constanţa lor. Cuaceastă ocazie se verifică etanşeitatea uşii şi pereţilor, termoregulatoarele,higrometrul, ventilatorul, instalaţia de întoarcere a ouălor etc.

În continuare, se execută curăţirea incubatoarelor prin spălarea cu osoluţie din sodă de rufe 2 % sau 0,5-1 % sodă caustică şi săpun, latemperatura de 70-80°C. După aceea se face dezinfecţia lor cu vapori deformol, timp de 30 minute.

Cu cel puţin 12 ore şi cel mult 24 ore înainte de incubaţie, ouăle seaşează pe sitele – sertar, unde sunt supuse unei ultime fumigaţii cu formol40 % şi hipermanganat de potasiu, substanţe care la temperatura de circa30°C se volatilizează. Formaldehida pătrunde prin porii cojii şi sterilizeazăoul în interior.

Încărcarea incubatoarelor se face dimineaţa, într-o singură repriză lacele de suprafaţă şi în mai multe reprize la cele de volum. Aşa de exemplu,incubatorul B-140 se încarcă la intervale de 3 ½ zile, introducându-se, într-oanumită ordine, 60 sertare, cu câte 156 ouă.

Regimul de incubaţie este determinat de totalitatea factorilornecesari incubaţiei şi eclozionării în bune condiţii a ouălor şi este specificfiecărei specii.

În cazul întreruperii accidentale a sursei de încălzire, embrionii potrezista 10-12 ore la temperatura de 20-21°C, dar pentru a se evita asfixia lordin cauza nefuncţionării ventilatorului, se recomandă deschiderea uşilor laincubator şi ridicarea temperaturii în sala de incubaţie.

Tabelul 4.2Regimul de incubaţie la ouăle principalelor specii de păsări

324

Etapa deincubaţie

zile

Temperatura°C

Umiditatea%

Ventilaţie(deschidereaorificiilor)

Întoarcereaouălor nr/zi

Răcireaouălornr/zi

OUĂ DE GĂINĂ- - - Din a 4 - a zi - -

1 - 6 39,5 55 - 60 1/4 3 -7 - 12 39,0 45 - 60 1/2 3 -

13 - 18 38,5 45 - 50 3/4 1 119 - 21 38,5 70 - 75 1/1 - 2

OUĂ DE CURCĂ- - - Din a 4 - a zi Din a 2 - a zi -

1 - 8 39,0 - 39,5 55 - 60 1/4 3 -9 - 17 39,0 55 1/2 3 1

18 - 25 38,5 50 3/4 3 2

26 - 288 38,0 - 38,5 60 1/1 - 2

OUĂ DE RAŢĂ1 - 8 39,0 65 - 70 1/4 4 - 8 -

9 - 17 38,5 55 - 60 1/2 3 - 6 118 - 25 38,0 45 - 50 3/4 2 - 4 2

26 - 28 37,5 - 38,0 65 - 75 1/1 - 2

OUĂ DE GÂSCĂ1 - 8 39,0 70 - 75 1/4 8 -

9 - 17 38,5 55 1/2 6 118 - 25 38,0 45 3/4 4 226 - 30 - - - - -

Controlul biologic al incubaţiei are drept scop urmărirea modului încare decurge dezvoltarea embrionului în ou. Lucrarea se execută cu ajutorulovoscoapelor şi poartă denumirea de „miraj”.

În timpul incubaţiei se fac două miraje, la intervale care variază înfuncţie de specie şi tipul de incubator folosit.

La primul miraj, se pun în evidenţă la ovoscop ouăle nefecundate(limpezi) şi cele cu embrionii vii sau morţi.

Ouăle nefecundate sunt lipsite de embrion, de aceea la ovoscop sevăd tot atât de clare ca şi cele proaspete, având doar camera de aer mărită şigălbenuşul mai mobil. Ele se elimină de la incubaţie, putându-se utiliza laprepararea produselor de patiserie.

Tabelul 4.3Mirajul ouălor la principalele specii de păsări

SpeciaTipul incubatorului Mirajul Găini

(zile)Curci(zile)

Raţe(zile)

Gâşte(zile)

I 5 - 7 8 - 10 8 - 10 8 - 10Suprafaţa

II 12 - 14 16 - 18 16 - 18 18 - 21I 7 - 10 8 - 10 8 - 10 8 - 10

VolumII 19 23 - 24 23 - 24 25 - 26

Ouăle cu embrionii morţi prezintă un inel roşu complet sauincomplet închis („inelul morţii”). În mijlocul acestuia se vede o pată maiîntunecată, care nu este altceva decât embrionul mort.

Toate ouăle cu embrionii morţi se înlătură de la incubaţie şi se potfolosi, după o prealabilă fierbere, în hrana puilor.

La al doilea miraj, se depistează ouăle limpezi (cu camera de aerfoarte mare) şi cele cu embrionii morţi (au conţinutul sub forma unei petenegre fără contur), rămase nedescoperite la primul miraj.

325

Efectele abaterilor factorilor de incubaţie asupra dezvoltăriiembrionare

Orice abatere de la regimul normal de incubaţie, mai ales subraportul temperaturii, umidităţii şi ventilaţiei, provoacă tulburări îndezvoltarea embrionilor.

Supraîncălzirea în primele zile de incubaţie duce la monstruozităţiale capului, iar în a doua jumătate a incubaţiei, determină scăderea exageratăîn greutate a ouălor şi un număr mare de pui morţi în coajă. Puii eclozionaţiprezintă frecvent hemoragii.

Subîncălzirea încetineşte dezvoltarea embrionară şi consumul dealbuş şi gălbenuş, ciocnirea ouălor se face mai târziu, ecloziunea seprelungeşte, iar puii obţinuţi au abdomenul balonat, prezintă diaree şi sunt îngeneral debili.

Supraumiditatea nu permite evaporarea în ritm normal a apei din ou,fapt care determină moartea prin înecare a embrionilor în lichidul amnioticacumulat. La ecloziune, puii sunt slabi şi murdari.

Subumiditatea are ca efect evaporarea exagerată a apei din ou şiproduce, în majoritatea cazurilor, întârzierea ecloziunii, pui cu puful lipit şiresturi de coajă pe corp, având viabilitatea scăzută.

Ventilaţia insuficientă, mai ales în a doua jumătate a incubaţiei,antrenează dereglări asemănătoare cu cele determinate de supraîncălzire.

Întoarcerea incorectă a ouălor provoacă, de regulă, apariţia unuinumăr mare de embrioni morţi, lipiţi de coajă. Puii eclozionaţi sunt lipsiţi devioiciune.

Observa())- Formarea unui ou durează 22-24 ore, iar timpul dintreouat şi viitoarea ovulaţie variază între 15-75 minute. Prin incubaţie sauclocit se înţelege asigurarea factorilor de microclimat necesari pentrureluarea proceselor de segmentare a zigotului - întrerupte la expulzarea ouluiîn mediul extern - din care va lua naştere şi se va dezvolta embrionul până lastadiul de pui sau de boboc eclozionat. Imediat după fecundarea ovulei decătre spermatozoid, ia naştere zigotul care, în timp de 22-24 ore cât dureazăformarea oului în oviduct, se segmentează în câteva mii de celule numite„blastomere”. Odată cu expulzarea oului, prin actul de ouat, datorităfactorilor de mediu neprielnici, în special de temperatură şi umiditate,procesul de segmentare se opreşte şi zigotul întră în stare latentă, în careviaţa continuă, totuşi, să pulseze.

TEST DE EVALUARE1. Care este structura oului la păsări?Răspuns

Oul prezintă, de la interior spre exterior, următoarele părţicomponente: gălbenuşul, albuşul, membrane cochiliere, camera de aer,coaja şi cuticula.

2. Care sunt factorii ce influen*'$2ă incuba*"$#%$#3ăsări?Răspuns

326

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Factorii care influenţează calitatea ouălor înainte de a fi produse

sunt:a. raportul între sexe ;b. umiditatea ;c. vârsta păsărilor;d. tipul incubatorului;e. condi*""%'#+'#45-$6$-'.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. La alegerea ouălor pentru incubat se iau în considerare:a. forma ouălor;b tipul de incubator ;c. greutatea ouălor;d. vârsta păsărilor;e coaja ouălor.O O O O O

4.3 TEHNOLOGIA DE EXPLOATARE A PĂSĂRILOR

În practica actuală a unităţilor avicole din ţara noastră se folosescdouă sisteme de creştere şi exploatare a păsărilor: semiintensiv -gospodăresc şi intensiv - industrial.

4.3.1. – Creşterea şi exploatarea în sistem semiintensiv

La păsări, prin sistem semiintensiv - gospodăresc se înţelegecreşterea şi exploatarea lor în condiţii de semi-libertate, în adăposturi fixe,prevăzute cu padoc şi solar sau numai cu solar.

În prezent, acest sistem se practică îndeosebi la curci, raţe, gâşte şipe scară restrânsă, la găini.

Particularităţile acestui sistem de creştere a păsărilor sunt:- tineretul avicol se obţine de regulă prin incubaţie naturală şi numai

arareori prin incubaţie artificială;- pentru creşterea păsărilor nu se fac investiţii importante în

construcţii şi forţă de muncă;- păsările sunt întreţinute în libertate în curţi şi grădini şi au acces

liber la terenurile agricole sau iazurile aflate în vecinătate, de unde îşicompletează raţia cu surse ocazionale din flora şi fauna spontană;

- îngrijirea pasărilor se reduce la administrarea zilnică a unei raţiiformate din grăunţe sau făină de porumb cu apă, iar adăpostirea lor pe timpnefavorabil, se face în adăposturi improvizate;

327

- de la păsările întreţinute în acest sistem, se obţine o producţie micăde carne şi ouă, ca urmare acest sistem de întreţinere nu prezintă interespentru marea producţie zootehnică din ţara noastră.

4.3.1.1. Creşterea semiintensivă a puilor şi bobocilor

În unităţile avicole care nu dispun de mijloace de incubaţie, puii şibobocii sunt primiţi contra cost de la staţiunile de incubaţie aleîntreprinderilor specializate, la vârsta de o zi. Ei sunt transportaţi cumijloace auto climatizate sau - pe distanţe mai mari - cu avionul, ambalaţi încutii speciale din carton. În interior, acestea sunt împărţite în compartimenteîn care pot intra 25 pui de găină, 15 pui de curcă sau boboci de raţă şi 10 puide gâscă.

Pentru a se evita asfixierea puilor şi bobocilor pe timpultransportului, fiecare cutie de ambalare are prevăzute, în capac şi pe pereţiilaterali, orificii de ventilaţie.

Întreţinerea puilor şi bobocilorÎn sistemul semiintensiv, întreţinerea puilor şi bobocilor se face în

adăposturi încălzite numite puierniţe. Cele construite la sol au capacitatea de2.000 capete, iar cele etalate pot caza un număr de 2-3 ori mai mare.

Durata întreţinerii în puierniţă variază, în funcţie de specie, astfel:60-90 zile la puii de găină şi curcă, 30-60 zile la bobocii de raţă şi gâscă.

Pregătirea puierniţelor. Înainte cu câteva zile de sosirea puilor şibobocilor în unitate, trebuie să fie terminate toate lucrările de pregătire şiamenajare a puierniţelor. În general, aceste lucrări au în vedere: văruireainterioară şi exterioara a pereţilor, curăţirea mecanică, spălarea şi dezinfecţiapardoselii şi a utilajului de hrănire, adăpare şi îngrijire, introducereaaşternutului, instalarea tăviţelor şi jghebuleţelor de furajare, asigurarea şiverificarea mijloacelor de încălzire etc. În puierniţe, aşternutul este formatdintr-un strat de paie tocate sau coji de floarea soarelui, talaj etc.

Căldura se asigură, de regulă, cu ajutorul eleveuzelor. Acestea suntutilaje de tablă zincată în formă de umbrelă, prevăzute în interior curezistenţe electrice sau cu becuri infraroşii. Ele sunt montate pe picioare saustau suspendate cu lanţuri de tavan, la înălţimi ce pot fi reglate după nevoie.Eleveuzele sunt amplasate la 70-80 cm una de alta. Sub umbrela lor seadună puii sau bobocii când le este frig.

Popularea puierniţelor. Imediat după sosirea în unitate, puii şibobocii se scot din cutiile de ambalare, se numără şi se triază, alcătuindu-seloturi pe categorii de calitate. După aceea se introduc în compartimentelepuierniţei, care sunt separate prin pereţi de plasă de sârmă cu ochiuri mici.În fiecare compartiment se pot caza 250-300 pui sau boboci, de preferat dinaceiaşi rasă şi sex, respectându-se o anumită densitate la m.p. de pardoseală.

Dacă densitatea puilor şi bobocilor depăşeşte limitele prevăzute,supravegherea lor devine dificilă, îmbrăcarea cu penaj se prelungeşte şiritmul de creştere în greutate este încetinit. În cazul modificărilor detemperatură în puierniţă, puii şi bobocii se îngrămădesc într-o parte acompartimentului şi mor asfixiaţi.

Tabelul 4.4Densitatea maximă a puilor şi bobocilor în puierniţe

Nr. pui sau boboci/m.p. - pe etape de vârstăSpecia şi rasa

1-30 zile 31-60 zile 61-90 zileuşoare 24 18 15Pui de găină din rasemixte 18 15 12

328

grele 15 12 10Pui de curcă 12-15 8-9 6-7Boboci de raţă 14-18 8-10 -Boboci de gâscă 8-10 6-7 -

Adeseori apare şi canibalismul, viciu care se răspândeşte rapid,determinând pierderi mari de efectiv.

Microclimatul din puierniţă se referă la factorii de temperatură,umiditate, ventilaţie şi la regimul de lumină.

Temperatura. În prima săptămână de viaţă, temperatura sub eleveuzetrebuie să fie de 34°C. Ea se micşorează cu 2-3°C săptămânal, pe măsură cepuii şi bobocii înaintează în vârstă în restul compartimentului, temperaturapoate fi mai mică cu 7-8°C, dar nu mai coborâtă de 13-20°C. Abaterile înplus sau în minus influenţează negativ procesul de creştere şi contribuie lamărirea procentului de mortalitate.

Umiditatea optimă în puierniţă variază între 60-70%. Sub limitaminimă, creşte cantitatea de praf în aşternut, apar mâncărimi ale pielii,afecţiuni oculare şi respiratorii, precum şi fenomene de canibalism.Dăunătoare este şi umiditatea în exces, deoarece creează în puierniţă unmediu favorabil dezvoltării unor germeni patogeni; de asemenea, aşternutulse degradează şi emană cantităţi mari de amoniac, ceea ce face ca puii săslăbească şi să prezinte penajul ud şi murdar.

Ventilaţia se realizează natural prin „guri” de admisie a aeruluiproaspăt şi „guri” de evacuare a celui viciat. Pe timp frumos şi călduros,aerisirea poate fi activată şi prin deschiderea ferestrelor, dar fără să seproducă curenţi prea puternici.

Regimul de lumină are o mare influenţă asupra puilor şi bobocilor. Înprima lună de viaţă, o durată mai mare a zilei-lumină stimulează creşterea,iar după aceea dezvoltarea, grăbind astfel instalarea maturităţii sexuale.

Iluminarea puierniţelor se realizează natural, prin ferestre care seconstruiesc la 40-60 cm de podea. Numărul şi mărimea acestora trebuie săasigure un coeficient de luminozitate de 1:5 până la 1:6.

Îngrijirea puilor şi bobocilor. În perioada de puierniţă, puii şi bobociise hrănesc şi se adapă din tăviţe şi jghebuleţe, care trebuie menţinutepermanent în stare de curăţenie.

Aşternutul lor se curăţă şi se schimbă zilnic, în porţiunile umede şimurdare. Săptămânal se schimbă în întregime, iar cu această ocazie se faceşi dezinfecţia pardoselii şi a pereţilor.

În timpul verii, puii şi bobocii se scot în padoc de la vârsta de osăptămână sau chiar mai devreme. Ei se ţin afară toată ziua dacă padoculeste înierbat şi prevăzut cu umbrare de adăpostire.

La vârsta de 3-4 săptămâni, în puierniţă se instalează pentru puii degăină şi curcă, stinghii de dormit.

După terminarea perioadei de puierniţă, puii şi bobocii se transferăîn adăposturi pentru tineret. Aici ei sunt întreţinuţi în aceleaşi condiţii ca şipăsările adulte. Dacă transferarea coincide cu perioade mai reci, tineretul seva ţine încă 1-3 săptămâni în hale încălzite, numite „puierniţe de tranziţie”.

Hrănirea puilor şi bobocilorÎn perioada de puierniţă, puii şi bobocii se hrănesc cu: amestecuri de

nutreţuri concentrate vegetale sau nutreţuri combinate, nutreţuri de origineanimală (lapte acru, lapte smântânit, zer, brânză de vacă, ouă, făină de carneetc.); nutreţuri suculente (morcovi, urzici, ceapă verde, lucernă şi trifoitocate); nutreţuri minerale (cretă furajeră sau coji de ou pisate, praf de

329

cărbune, nisip) şi nutreţuri bogate în vitamine (untură de peşte, drojdie debere).

Tabelul 4.5Cantităţile medii de furaje concentrate administrate la pui şi boboci (în

grame/cap)Pui de: Boboci de:

Găină Curcă Raţă GâscăVârsta(zile)

Pe zi Total Pe zi Total Pe zi Total Pe zi Total1-10 7 70 15 150 20 200 25 250

11-20 14 140 30 300 50 500 60 60021-30 25 250 45 450 100 1.000 100 1.000

31-45 45 675 85 1.275 130 1.950 110 1.65046-60 55 825 110 1.650 170 2.550 120 1.800

Tehnica şi particularităţile de hrănire a puilor şi bobocilor diferă dela o specie la alta.

a) - Hrănirea puilor de găină începe imediat după introducerea înpuierniţe şi cuprinde două perioade: 0-8 săptămâni şi 8-18 săptămâni.

În perioada 0-8 săptămâni, puii se hrănesc cu nutreţ combinat de tipstarter având un conţinut de 3.000 kcal EM/kg furaj şi 21,5 PBD.

Atunci când nu se poate procura nutreţ combinat, hrănirea puilor seva face cu un amestec de nutreţuri concentrate, preparat în fermă („amestecde fermă”). În primele 3 zile, ei primesc un amestec uscat de uruieli fine, iardupă această vârstă se administrează, alternativ, şi un amestec de uruieliumezite cu lapte smântânit, zer sau morcovi şi nutreţuri verzi tocate mărunt.Amestecul de uruieli (uscat sau umed) este format din: 25-40 % porumb,20-25 % orz, 20-30 % ovăz şi 20-25 % tărâţe de grâu. În masa acestuia seîncorporează şi 6-10 % nutreţuri minerale.

Începând cu a doua decadă, amestecul de concentrate este alcătuitdin uruieli din ce în ce mai mari, iar de la vârsta de 3 săptămâni în raţie potintra şi grăunţe zdrobite.

Cantităţile medii de amestec de nutreţuri concentrate variază peetape de vârstă. Raţia se distribuie în 8-10 tainuri în prima decadă, 5-6tainuri între 10-40 zile şi 4-5 tainuri între 40-60 zile. Adăparea se face, ladiscreţie, din tăviţe sau adăpători automate.

În perioada 8-18 săptămâni, cocoşeii şi puicuţele se hrănesc cuaceleaşi amestecuri de nutreţuri concentrate sau cu nutreţuri combinateavând un conţinut proteic de 18,5-19,5 % P.B.D. între 8-14 săptămâni şi de15,5-16,5 % între 14-18 săptămâni.

Cantităţile de furaje administrate în această perioadă se majorează cu10-12 %.

Asigurarea apei se face la temperatura de 12-15°C.b) - Hrănirea puilor de curcă. În alimentaţia puilor de curcă trebuie

să se ţină seama de faptul că ei au o viteză de creştere destul de redusă. Deaceea, la începutul creşterii, aportul proteic în raţie trebuie să fie mai mare(circa 26 % P.B.D. ).

În primele 15 zile de viaţă, puii de curcă primesc, la discreţie, un„amestec de fermă” format din: 45 % uruială fină de porumb, 28 % şroturi,25 % făină de carne, l % făină de lucernă, l % nutreţuri minerale (sare şicretă furajeră). La aceste nutreţuri, se adaugă 80 g brânză de vaci pentrufiecare kg amestec concentrat, l ou fiert la 10 pui şi lucernă verde tocatăfoarte fin sau morcovi raşi pentru asigurarea necesarului de vitamine.

Începând cu vârsta de 3 săptămâni, „amestecul de fermă” trebuie să

330

cuprindă 45 % porumb, 35 % orz, ovăz şi grâu furajer (uruite), 17 % tărâţede grâu şi 3 % săruri minerale.

În a 4-a săptămână, granulaţia uruielilor poate fi mai mare. Raţia sedistribuie în 6-7 tainuri/zi.

În funcţie de posibilităţi, în locul „amestecului de fermă” puii decurcă pot fi hrăniţi cu nutreţuri combinate, adăugându-se un supliment PVMde 25-30 % din raţia de concentrate.

La puii crescuţi în libertate pe păşuni sau mirişti, necesarul zilnic denutreţ combinat sau de „amestec de ferma” se reduce la jumătate.

c) - Hrănirea bobocilor de raţă se face, în prima săptămână de viaţă,cu un „amestec de fermă” format din: 40 % uruială de porumb, 30 % făinăde ovăz cernută şi 30 % tărâţe de grâu. Pentru fiecare 20 boboci se asigurăun ou fiert mărunţit, morcovi raşi şi făină de carne - oase.

După vârsta de o săptămână, în raţia bobocilor se foloseşte unamestec de porumb uruit, orz uruit, tărâţe de grâu, şroturi de floarea soarelui,nutreţuri verzi tocate (lucernă, trifoi, urzici, salată, morcovi etc.), săruriminerale (sare, cretă furajeră) şi nisip sau pietriş foarte mărunt, ce servesc latriturarea hranei. Nutreţurile verzi trebuie să reprezinte 25-40 % dinvaloarea energetică a raţiei. Nivelul proteic al raţiei trebuie să fie de 18-19% P.B.D.

Atunci când există posibilităţi, hrănirea bobocilor se poate face cunutreţ combinat, la care se adaugă un supliment P.V.M. în proporţie de 25-30 % din nivelul raţiei.

Administrarea hranei se poate face sub formă uscată, umedă saucombinată. Se recomandă, însă, hrana umedă deoarece amestecurile deconcentrate sau nutreţurile combinate uscate astupă nările bobocilor şi leîmpiedică respiraţia.

Sumarul zilnic de tainuri este de 7-9 în prima decadă, după carescade treptat ajungând la 3-4 în finalul perioadei de puierniţă.

d) - Hrănirea bobocilor de gâscă este asemănătoare cu a bobocilor deraţă, cu deosebirea că necesită cantităţi mai mari de furaje, deoarece ei au ointensitate de creştere mai ridicată.

De la 0-3 săptămâni, bobocii de gâscă solicită o raţie cu valoareproteică de 20 % P.B.D., iar după aceea, până la sfârşitul perioadei depuierniţă, 18 % P.B.D.

În lipsa nutreţurilor combinate, bobocii, pot primi, în primasăptămână de viaţă, porumb uruit în amestec cu ovăz măcinat şi cernut, lacare se adaugă un ou fiert şi mărunţit la 20 capete. Amestecul se umezeştecu lapte acru sau cu nutreţ verde măcinat cu maşini speciale.

După prima săptămână de viaţă, în amestecul de cereale se includtărâţe de grâu, şroturi de floarea soarelui, făină de carne - oase şi săruriminerale. De la vârsta de 4 săptămâni, bobocii pot consuma şi grăunţeîntregi. Ele trebuie să reprezinte 40 % din raţie.

Începând de la vârsta de 4 săptămâni, bobocii se pretează foarte bineşi la creşterea pe păşuni, mirişti, lucerniere sau bazine naturale de apă, undeîşi pot asigura până la 50 % din raţia de hrană. Dacă din cauza nutreţurilorverzi consumate apare diaree, se recomandă ca acestea să fie înlocuitetemporar cu seminţe de in sau boabe de orez zdrobite.

4.3.1.2. Exploatarea semiintensivă a păsărilor adulte

Speciile de păsări, de fermă se întreţin în hale de ouat

331

compartimentate, prevăzute în exterior cu padocuri.Mărimea optimă a loturilor de păsări repartizate în compartimente şi

densitatea recomandată în adăposturi şi padocuri, variază în funcţie de specie.

Mobilierul şi utilajele din hale sunt reprezentate prin paturi dedormit (la găini şi curci), cuibare, hrănitoare şi adăpători semiautomate.

Temperatura în halele de găini şi curci trebuie să fie de 12-15°Cprimăvara şi toamna, 20-26°C vara şi 4-8°C iarna, iar în cele pentru raţe şigâşte 12-15°C primăvara şi toamna, 20-22°C vara şi 4-8°C iarna.

Tabelul 4.6Mărimea loturilor şi densitatea păsărilor adulte în halele de ouat şi

padocuriHale de ouat Padocuri (mp/cap)

Ferme de selecţie şiînmulţire Ferme de producţieSpecia şi rasa

Cap/mppardoseală

Maximumcap/lot

Cap/mppardoseală

Maximumcap/lot

Fermeselecţie şiînmulţire

Fermeproducţie

Găini r. uşoare 3-5 250 4 500 15-40 7-20Găini grele 3 250 3, 5 500 15-40 7-20Curci semigrele 1, 25 125 2 250 15-40 29-60Raţe Campbell 3, 25 250 4 500 5 2Raţe Peking 2, 5 125 3 250 5 2Gâşte uşoare 1, 5 25-100 2 250 50-75 5Gâşte semigrele 1, 25 25-100 1, 5 250 50-100 40-60

Umiditatea normală în hale este de 60-70 %. Excesul de umiditateduce la degradarea aşternutului. Ca urmare, aerul se viciază, penajul şi ouălepăsărilor se murdăresc şi mediul devine favorabil germenilor patogeni.

Regimul de lumină trebuie astfel dirijat, încât în anotimpurile cu zimai scurtă să se poată folosi lumina artificială, mărind durata zilei-lumină la12-14 ore. Prelungirea zilei-lumină stimulează producţia de ouă.

Ventilaţia în hale se face la fel ca şi în adăposturile de creştere apuilor şi bobocilor, prin „guri” de aerisire şi de evacuare.

Aşternutul în adăposturi se aşează în straturi de 10-15 cm. Zilnic seschimbă paiele murdare şi cele ude din jurul adăpătorilor, iar o dată la 1-2săptămâni întregul aşternut. În lunile de vară, în locul aşternutului de paie sepoate pune un strat de nisip, care nu permite lipirea dejecţiilor de pardoseală.Halele trebuie să fie dotate cu cutii de lemn, în care se pune un amestecantiparazitar (cenuşă + nisip + insecticid). Ele servesc pentru baia uscată apăsărilor.

Prin uşiţele prevăzute în partea de jos a peretelui frontal al halei,păsările au acces, ori de câte ori permite vremea, la padoc.

Durata de exploatare a găinilor ouătoare variază între 14-16 luni.Recoltarea ouălor se face manual.

Hrănirea păsărilor adultea) - Hrănirea găinilor. Spre deosebire de celelalte specii, găinile se

caracterizează printr-o mobilitate mai mare, temperament mai vioi,temperatură corporală mai ridicată şi metabolism mai intens. Datorităacestor caracteristici, necesarul de substanţe nutritive pentru asigurareafuncţiilor vitale, raportat la unitatea de greutate, este mai ridicat decât lacurci, raţe şi gâşte.

Întocmirea raţiilor la găini se face ţinând seama de tipul productiv,vârstă, nivelul de producţie, sezon şi starea fiziologică.

Structura raţiei administrate la găini este formată în general din 70

332

% nutreţuri concentrate, 25 % nutreţuri suculente de vară sau de iarnă(lucernă, trifoi, morcov roşu, siloz) şi 5 % nutreţuri minerale. La puicuţeletinere care au început ouatul, raţia se majorează cu 10-20 % faţă de necesar,pentru a se asigura continuitatea creşterii şi dezvoltării lor.

Administrarea raţiei se poate face sub formă de amestec uscat, umedsau grăunţe.

- Amestecul uscat este alcătuit din uruieli de cereale, şroturi defloarea soarelui, tărâţe, făină de carne, făină de lucernă, făină de oase şi sarede bucătărie. Acestea se distribuie în hrănitoare semiautomate şi se lasă înpermanenţă la dispoziţia păsărilor.

- Amestecul umed este format din uruieli umectate cu apă, lapte, zer,nutreţuri suculente şi minerale şi se administrează în hrănitoare simple.

Hrana se distribuie în 3 tainuri vara şi 4-5 tainuri iarna, având grijăca apa să fie la discreţie.

b) - Hrănirea curcilor diferă în funcţie de sezonalitatea producţiei,care cuprinde: perioada de pregătire pentru reproducţie, perioada de ouat şiperioada de repaus.

Perioada de pregătite a reproducţiei, durează din luna octombriepână la sfârşitul lui decembrie, timp în care se asigură curcilor un amestecde nutreţuri concentrate uruite, făinuri animaliere şi untură de peşte, astfelca raţia să aibă un conţinut proteic de 17 % P.B.D.

În perioada de ouat, care durează din ianuarie până în iunie, curcileprimesc un amestec de nutreţuri concentrate sub formă de uruieli şi grăunţeîntregi, făinuri animaliere şi nutreţuri suculente (morcovi şi sfeclă tocate),asigurându-se în raţie 18 % P.B.D. Vara, în raţie se dau nutreţuri verzi încantităţi de 200-300 g/cap/zi.

În hrana curcilor se pot da şi nutreţuri combinate, suplimentate cuP.V.M. în proporţie de 25-30 % din valoarea raţiei.

Hrana se administrează în 4-5 tainuri şi chiar mai multe, atunci cândse aplică programul de iluminat artificial, pentru stimularea ouatului.

Perioada de repaus durează din iunie şi până în octombrie. Înaceastă perioadă, curcile se hrănesc în libertate pe mirişti şi păşuni sau înhale prevăzute cu padocuri, unde primesc nutreţuri concentrate uruite.

c) - Hrănirea raţelor. În sezonul de ouat şi în timpul iernii, hrana debază o constituie amestecurile de concentrate în proporţie de 75 % uruite şi25 % grăunţe. La amestecurile de concentrate se adaugă şroturi, nutreţuri deorigine animală, nutreţ verde, cartofi şi săruri minerale.

Furajele concentrate uruite, împreună cu cele de origine animală şiminerală se amestecă şi se administrează numai sub formă umedă. Umezirease face cu apă, zer, zară sau lapte smântânit, în proporţie de 25 % dingreutatea amestecului.

Raţia se administrează iarna în 3 tainuri şi vara în 4 tainuri.Hrănitoarele trebuie să fie aşezate lângă adăpători, pentru că raţele

după câteva înghiţituri de mâncare, beau apă.d) - Hrănirea gâştelor se face diferenţiat, în 3 etape, astfel:- în etapa mai-octombrie, când gâştele se întreţin la păşune, hrana de

bază o formează masa verde, suplimentată cu un amestec de concentrate;- în etapa octombrie-ianuarie, care corespunde pregătirii pentru ouat,

hrănirea se face cu un amestec de concentrate, uruite şi sub formă de boabe,nutreţuri suculente şi minerale;

- în etapa ianuarie-mai, când are loc ouatul intens, raţia trebuie săcuprindă cantităţi mai mari de concentrate, în detrimentul furajelor de volum.

333

Structura raţiei şi modul de administrare a hranei sunt la fel ca la raţe.

4.3.2. – Creşterea şi exploatarea în sistem intensiv-industrial

În ţara noastră creşterea şi exploatarea în sistem intensiv se practicăla toate speciile de fermă, dar mai ales la găini.

Acest sistem este specific aviculturii moderne şi prezintăurmătoarele particularităţi:

- păsările sunt întreţinute în tot cursul anului în adăposturi închise,unde, pe suprafeţe mici, este concentrat un mare număr de păsări, ceea cepermite obţinerea de carne şi ouă în partizi mari;

- procesele de producţie sunt mecanizate şi automatizate;- se asigură posibilităţi largi lucrărilor de selecţie şi practicării unei

alimentaţii raţionale la nivelul celor mai noi cunoştinţe ale ştiinţei şipracticii zootehnice;

- investiţiile iniţiale făcute pentru întreţinerea intensivă a păsărilor,sunt mari;

- producţia de ouă şi carne, ce se obţine de la păsările întreţinuteintensiv, se realizează cu costuri scăzute, ca efect al mecanizării proceselorde producţie, iar productivitatea păsărilor este ridicată, ca rezultat al selecţieişi alimentaţiei riguros dozate.

Ca urmare, investiţiile iniţiale făcute pentru întreţinerea intensivă apăsărilor se recuperează repede.

4.3.2.1. Creşterea intensivă a găinilor

În sistem intensiv, găinile se cresc şi se exploatează pentru douăforme de producţie: ouă de consum şi pui de carne.

Creşterea şi exploatarea găinilor pentru ouă de consumPentru această formă de producţie se folosesc 75 % hibrizi „Albo-

67”, „Albo-70” sau Safir-108 şi 25 % hibrizi Roso-70.La găinile exploatate pentru producţia de ouă, aprecierea după

exterior se face prin luarea în considerare a particularităţilor capului,corpului, abdomenului, cloacei, penajului şi pielii.

Tabelul 4.7Caracteristici de exterior la găini

CaracteristiciRegiunile corpului

La găini ouătoare La găini neouătoareCreasta şi bărbiţele Elastice şi mari, culoare roşie aprinsă Uscate şi aspre, de culoare palidăCloaca Mare, umedă şi dilatată Mică, cu aspect uscat şi contractatăOasele pelvine Îndepărtate, subţiri şi flexibile Apropiate, rigideAbdomenul Larg, umed, elastic Contractant, rigid, grosPielea Umedă, elastică, detaşabilă Aspră şi strânsă pe corp (nedetaşabilă)

Producerea materialului biologic necesar se realizează în două tipuride ferme şi anume:

- ferme de reproducţie, unde se selecţionează şi se cresc liniile purede bunici şi părinţi, ce se vor folosi la obţinerea hibrizilor industriali;

- ferme de producţie, unde se cresc şi se exploatează hibriziiindustriali obţinuţi (găinile) pentru producerea ouălor de consum.

La păsările crescute pentru carne, selecţia se face prin luarea înconsiderare a caracterelor de exterior care indică producţia de carne, ca:masa corporală, viteza de îmbrăcare în penaj, lungimea corpului, lungimea

334

şi diametrul mic al fluierului şi dezvoltarea musculaturii.Un ciclu productiv durează:- 64 săptămâni în fermele de reproducţie, din care 20 pentru faza de

creştere a tineretului şi 44 pentru faza de exploatare a găinilor adulte;- 77 săptămâni în fermele de producţie, din care 18 pentru faza de

creştere a tineretului şi 59 pentru faza de exploatare a găinilor adulte.Atât în fermele de reproducţie, cât şi în cele de producţie creşterea

tineretului şi exploatarea găinilor se realizează în două sisteme de întreţinere:pe aşternut permanent şi în baterii.

Creşterea tineretului pe aşternut permanent. În afara duratei propriu-zise de creştere (20 săptămâni în fermele de reproducţie şi 18 săptămâni încele de producţie), fluxul tehnologic al unei serii de tineret mai include încă4 săptămâni şi respectiv 3 săptămâni, care reprezintă „vidul sanitar”, adicătimpul necesar pentru curăţirea, dezinfecţia şi odihna halelor de creştere.

La baza tehnologiei de creştere pe aşternut permanent, stă principiul„populării şi depopulării totale”, în strânsă legătură cu respectarea unianumit raport între halele de creştere a tineretului şi halele de exploatare agăinilor adulte. Acest raport trebuie să fie de 1:2 în fermele de reproducţie şide 1:3 în fermele de producţie, ceea ce înseamnă că materialul biologicdintr-o hală de tineret asigură popularea a două şi respectiv 3 hale de găiniadulte.

Întreţinerea tineretului pe aşternut permanent se face în hale cu unulsau două nivele, lipsite de ferestre. Lumina necesară se asigură artificial, cubecuri sau tuburi de neon.

Ventilaţia se realizează prin „guri” de evacuare şi de admisie aaerului viciat şi respectiv proaspăt.

Încălzirea halelor se face prin eleveuze electrice sau aeroterme.Aşternutul permanent se asigură cu un strat de paie tocate, rumeguş

sau coji de floarea soarelui, gros de circa 25 cm.Halele de creştere sunt amenajate cu ţarcuri din P.F.L., în care se

cazează 550 cocoşi şi 650 puicuţe de o zi.Temperatura sub eleveuze trebuie să fie de 35-37°C în prima

săptămână de viaţă, după care scade treptat la 13-18°C.Umiditatea se cere să fie de 80 % în prima zi de viaţă şi apoi să

coboare treptat până la 60 %.Regimul de lumină este de 23 ore/zi în primele 4 săptămâni, după

care scade la 8 ore/zi şi se menţine la acest nivel până la sfârşitul perioadeide creştere.

Hrănirea se face cu nutreţ combinat, având 2.800 kcal EM/kg furajşi 16-21 % P.B.D. În primele două luni de viaţă hrana se dă la discreţie,pentru ca tineretul să aibă un strat bun de creştere. După aceea furajarea seface în regim restrictiv, deoarece tineretul nu trebuie să depăşească oanumită greutate, fapt care ar putea influenţa negativ producţia viitoare deouă a păsărilor.

Adăparea se face la discreţie din adăpători semiautomate.Exploatarea găinilor pe aşternut permanent.Întreţinerea găinilor din fermele de reproducţie şi din cele de

producţie este asemănătoare. Ele sunt cazate în hale având aceleaşi elementeconstructive ca şi halele pentru tineret. Diferă numai amenajarea interioară,în sensul că fiecare hală este împărţită în compartimente de câte 1.000 găini,echipate cu stinghii de dormit şi cuibare de ouat dispuse pe două nivele.

Popularea halelor se face la 3-4 săptămâni de la golirea seriei

335

anterioare, interval destinat vidului sanitar.Parametri de microclimat trebuie să aibă următoarele valori:

temperatura 14-18°C iarna şi 24-26°C vara, umiditatea 60-65 % şi regimulde lumină maximum 16 ore/zi.

Hrănirea găinilor se face cu nutreţ combinat, având un conţinutenergo-proteic de 2.750 kcal EM/kg furaj şi 17 % P.B.D.

La găinile de producţie, furajarea se face la discreţie pe întreagaperioadă de exploatare, iar la cele de producţie numai până la atingereavârfului de ouat, după care hrana se dă în regim restrictiv, pentru a evitaîngrăşarea păsărilor.

Recoltarea ouălor se face mecanizat, cu ajutorul unor benzitransportoare, întinse între două rânduri de cuibare.

Creşterea tineretului în baterii. Bateriile sunt utilaje avicole formatedin cadre metalice, pe care se montează cuşti suprapuse din plasă de sârmă,destinate atât pentru creşterea tineretului cât şi pentru exploatarea găiniloradulte.

Creşterea în baterii nu schimbă cu nimic fluxul tehnologic specificatla întreţinerea pe aşternut permanent, fiind valabile principiile „popularii şidepopulării totale”, raportului de 1:2 sau 1:3 între halele de tineret şi cele degăini adulte, precum şi durata fazelor de creştere.

În halele de tineret se folosesc bateriile de tip piramidal pe 4 nivele(BP4). La fiecare nivel sunt montate, spate la spate, câte două cuşti cucapacitatea de 11-12 pui.

Jgheaburile de furaje sunt confecţionate din tablă şi se găsesc înpartea exterioară a cuştilor. Distribuirea nutreţului combinat se realizează cuajutorul unui transportor cu lanţ, montat pe fundul jgheaburilor de furajare.

Adăparea se face la adăpători tip picurător.Dejecţiile, care cad prin pardoseala din plasă de sârmă a cuştii, sunt

colectate şi transportate pe o bandă de sticlă din securit, prevăzută la fiecarenivel al bateriei.

Condiţiile de microclimat din hale, cerinţele de nutriţie, conţinutulenergo-proteic al reţelelor de nutreţ combinat, sunt aceleaşi ca şi la tineretulcrescut pe aşternut permanent.

În fermele de elită destinate creşterii găinilor pentru reproducţie,acestea sunt întreţinute în baterii individuale, iar în fermele industrialedestinate păsărilor crescute pentru a livra ouă pentru consum, întreţinerea seface în baterii colective de 5-7 capete sau chiar mai multe.

Cuştile sunt confecţionate din gratii metalice, la care peretele dinfaţă serveşte şi ca uşă de acces. Acestea sunt aşezate la 50-60 mm una decealaltă, pentru ca găinile să aibă posibilitatea să consume nutreţuri dinhrănitorul prins în partea externă a peretelui frontal.

Podeaua din baterie este înclinată pentru a asigura rostogolireaouălor produse în jgheabul colector (format din podea) şi căderea fecalelorpe un transportor plasat sub baterii.

Administrarea hranei, strângerea fecalelor şi uneori şi a ouălor seface mecanizat.

Avantajele întreţinerii găinilor în baterii. Deşi investiţiile iniţialelegate de acest sistem de întreţinere sunt ridicate, ele se recuperează într-uninterval scurt, deoarece sistemul prezintă următoarele avantaje faţă decelelalte sisteme de întreţinere:

a. Se obţine pe cap de pasăre şi pe unitatea de suprafaţă construită, oproducţie superioară de ouă, la costuri mai scăzute, deoarece procesele de

336

producţie sunt mecanizate, iar consumul de substanţe nutritive este maiscăzut.

b. Procentul de mortalitate la păsări este mai scăzut, deoarecesistemul asigură posibilităţi sporite de efectuare a dezinfecţiei şi asupravegherii găinilor.

c. Întreţinerea în baterii oferă condiţii optime pentru lucrările deameliorare.

Pentru ca întreţinerea în baterii să întrunească avantajele enunţatemai sus, este necesar să se respecte următoarele condiţii:

Puicuţele atunci când nu au fost introduse în baterii imediat dupăecloziune, se introduc în baterii la vîrsta de 130-140 zile, înaintea perioadeiintensive de ouat.

Pentru fiecare găină întreţinută în baterii colective este necesar să seasigure 0,134 m2 pardoseală. Reducerea spaţiului prin mărirea densităţiipopulaţiei, conduce la scăderea producţiei de ouă, iar mărirea spaţiului, prinmicşorarea densităţii, nu este economică.

Sistemul de ventilaţie al sălii în care sunt instalate bateriile estenecesar să asigure minim 1 m3 de aer proaspăt/oră pentru 1 kg masă vie depasăre.

În hală se va asigura o temperatură de 15-16° C, o umiditate relativăde 50-55 %, şi un regim de lumină de 14-15 ore.

Creşterea puilor de găină în baterii, faţă de creşterea pe aşternutpermanent, asigură un spor de creştere cu 9-12 % mai ridicat, reducereatimpului de creştere cu l0-14 %, reducerea consumului de nutreţuri pe kgspor cu 20-23 % şi a costurilor de producţie cu 13,1 - 18,5 %.

În acelaşi, timp la m2 de pardoseală, producţia de carne creşte de 1,4- 2,4 ori.

Exploatarea găinilor în baterii. Este un sistem de întreţinere pus lapunct în anul 1920, în Anglia, şi extins în practica avicolă după 1960, odatăcu elucidarea problemelor privind necesarul păsărilor astfel întreţinute înprincipii nutritivi, şi a pretenţiilor lor faţă de condiţiile de microclimat.

Halele destinate găinilor de reproducţie sunt echipate cu bateriipiramidale pe două nivele (BP2), iar cele ale găinilor de producţie cu bateriipiramidale pe trei �i patru nivele (BP3 �i BP4).

În ambele tipuri de baterii distribuirea furajelor, adăparea şievacuarea dejecţiilor se fac mecanizat, la fel ca în halele cu baterii pentrutineret.

Condiţiile de microclimat, cerinţele nutriţionale şi nivelul energo-proteic al reţetelor de nutreţ combinat, sunt aceleaşi ca la exploatareagăinilor pe aşternut permanent.

Recoltarea ouălor se face manual din jgheaburile de colectare aacestora sau mecanizat cu ajutorul unor benzi textile, cu lăţimea de 10 cm,întinse de-a lungul bateriilor.

Creşterea puilor de găină pentru carne. În cadrul sistemului deexploatare intensiv, carnea se obţine prin exploatarea puilor crescuţi pentrubroiler (frigare). Ei se valorifică la vârsta de 7-8 săptămâni, când atinggreutatea de 1,8-2,0 kg, cu un consum de 2,0-2,5 kg nutreţ combinat pe kgspor.

Se pretează la creşterea broilerilor hibrizii „Robro-69” , „Robro-70”şi Minirobro.

Puii pentru carne se cresc în complexe industriale de mare capacitate,unde întreţinerea se poate face pe aşternut permanent şi în baterii.

337

Creşterea puilor broiler pe aşternut permanent. Complexeleindustriale de creştere pe aşternut permanent sunt formate din grupedistincte de câte 11 hale, care funcţionează pe principiul „populării şidepopulării totale”.

- Ciclul productiv este de 11 săptămâni din care 8 pentru creştere şi 3pentru vidul sanitar. În cadrul fiecărui ciclu productiv, fiecare hală estepopulată săptămânal cu pui de o zi, astfel ca întreaga grupă de hale să fieocupată complet din 11 în 11 săptămâni.

- Puii sunt cazaţi în ţarcuri circulare din P.F.L., echipate cu tăviţepentru hrănire şi adăpare. În interiorul ţarcurilor se pune un aşternutpermanent de paie tocate, rumeguş sau coji de floarea soarelui. Densitateaeste de 1.000 pui pe ţarc. La vârsta de 10-14 zile ţarcurile puilor sedemontează. Din acest moment, furajarea se asigură din hrănitoaretronconice şi adăpători tronconice.

- Hrănirea puilor se face, la discreţie, cu nutreţ combinat a căruivaloare energo-proteică este de 3.000 kcal EM/kg furaj şi 21 % P.B.D.

- Temperatura în hale este de 35°C în primele 3 zile de viaţă, dupăcare scade cu 1°C/zi până la vârsta de 2 săptămâni şi apoi cu câtel°C/săptămână până la sfârşitul perioadei de creştere.

- Umiditatea trebuie să fie de circa 70 %, ceva mai scăzută înprimele săptămâni de viaţă.

- Iluminatul se asigură astfel: în prima săptămână de viaţă 23 orelumină şi l oră întuneric, în a doua săptămână câte 2 ore lumină alternând cul oră întuneric, şi în a treia săptămână câte l oră lumină alternând cu l orăîntuneric.

Creşterea puilor broiler în baterii. În complexele industriale pentrucreşterea broilerilor în baterii, fluxul tehnologic este organizat tot peprincipiul „populării şi depopulării totale”, dar se lucrează cu grupuri decâte 10 hale,

- Ciclul de producţie se poate realiza în două variante: 8 săptămânicreştere + 2 săptămâni vid sanitar, sau 7 săptămâni creştere + 3 săptămânivid sanitar.

- În mod curent, pentru creşterea broilerilor se folosesc bateriipiramidale pe patru nivele (BP4), asemănătoare din punct de vedereconstructiv cu cele folosite la creşterea puilor destinaţi pentru obţinereagăinilor ouătoare.

- Cuştile bateriilor se populează cu câte 12 pui de o zi, care peparcursul creşterii se răresc.

- Furajarea puilor se asigură din jgheaburile de tablă montate peperetele frontal al cuştilor. Acestea sunt alimentate cu nutreţ combinat prinintermediul unor transportoare cu lanţ, care aduc furajul de la un bunkersituat în afara halei.

- Adăparea puilor se face la adăpători tip picurător, montate în cuşti.- Dejecţiile provenite de la cele 4 niveluri ale bateriilor, cad într-un

şanţ de colectare, pe fundul căruia acţionează o lamă racloare,transportându-le în exteriorul halei.

- Microclimatul din hale, cerinţele nutriţionale şi reţetele de nutreţuricombinate sunt similare celor utilizate la puii broiler crescuţi pe aşternutpermanent.

4.3.2.2. Creşterea intensivă a curcilor

338

Creşterea curcilor în sistem intensiv s-a făcut începând cu anul 1974,în vederea obţinerii puilor de frigare (broiler). În acest scop se foloseschibrizii de curcă „Prima” şi „Diamant”.

Tehnologiile intensive vizează: creşterea tineretului de reproducţie,exploatarea curcilor adulte de reproducţie şi creşterea tineretului pentrubroiler.

Creşterea tineretului de reproducţie se face în hale, pe aşternutpermanent, şi durează 28 săptămâni.

Halele de creştere sunt amenajate cu ţarcuri din P.F.L., în care secazează câte 250 pui de o zi. La vârsta de 3 săptămâni ei se răresc,asigurându-se o densitate de 4-5 capete/m.p.

Încălzirea se realizează cu ajutorul eleveuzelor electrice montate, înmijlocul ţarcurilor.

Furajarea şi adăparea se fac din tăviţe de culoare roşie, deoarecepuii de curcă percep mai bine această culoare. După sfârşitul primeisăptămâni de viaţă, tăviţele se înlocuiesc cu hrănitori tronconice şi adăpătoricirculare.

Temperatura sub eleveuză, în prima săptămână de viaţă, trebuie săfie de 26°C, după care se reduce treptat până la 20°C.

Umiditatea optimă se încadrează în limitele 65-70 %.Programul de lumină în hale este de 24 ore în primele două zile de

viaţă, şi apoi scade până la 14 ore/zi.Hrănirea puilor de curcă pentru reproducţie se face cu nutreţ

combinat, având o valoare energo-proteică de 2.600 kcal EM/kg furaj şicirca 18 % P.B.D.

Exploatarea curcilor adulte se face în hale (cu aşternut permanent)compartimentate cu boxe din plasă de sârmă. Între boxe este prevăzută oalee centrală, care serveşte pentru recoltarea ouălor din cuibare.

Iluminatul necesar declanşării ouatului este 14,5 ore-lumină/zi. Dupăaceea, intervalul se măreşte progresiv la 17 ore-lumină/zi.

Desclocirea curcilor se impune deoarece până la 80 % din curci„cad” cloşti, producţia de ouă fiind influenţată negativ. În acest scop, curcilesunt izolate într-un compartiment cu pardoseala prevăzută cu grătare delemn, sub care se formează un curent de aer rece.

Furajarea curcilor adulte de reproducţie se face cu nutreţ combinatal cărui nivel energo-proteic este de 2.700 kcal EM/kg furaj şi 18 % P.B.D.

Hrănirea păsărilor se face din hrănitori tronconice şi adăpătoricirculare.

Creşterea broilerilor de curcă se aseamănă cu a tineretului dereproducţie. Tehnologia prezintă însă câteva deosebiri şi anume:

- durata de creştere este de 14 săptămâni, vârstă la care broileriiating greutatea medie de 5,4 kg, cu un consum specific de 2,5-2,7 kg furaj;

- densitatea la popularea halelor este de 400 capete/ţarc, iar rărirease face la 6 săptămâni când trebuie realizată o densitate de 7capete/m.p.;

- demarajul creşterii în perioada de vară se face în hale cu mediucontrolat, iar după această vârstă creşterea se realizează în tabere de vară;

- furajarea se asigură cu nutreţ combinat având un conţinut energo-proteic mai mare, 3.000 kcal EM/kg furaj şi 23 % P.B.D.

4.3.2.3. Creşterea intensivă a raţelor

339

La raţe, în cadrul tehnologiei intensive se are în vedere creştereatineretului de reproducţie, exploatarea raţelor adulte de reproducţie şicreşterea bobocilor pentru carne.

În acest scop, se folosesc hibrizii româneşti „Rora” (pentru carne) şi„Mulard” (pentru carne - ficat).

Creşterea tineretului de reproducţie se realizează în hale cu aşternutpermanent şi durează 18-19 săptămâni, când răţuştele încep să ouă.

La populare, bobocii se introduc în ţarcuri P.F.L. asigurându-se odensitate de maximum 300 boboci/ţarc.

Temperatura sub eleveuze în prima zi de viaţă, trebuie să fie de 33-35°C, după care se va micşora zilnic cu câte 1°C până la vârsta de 2săptămâni.

Programul de lumină este de 24 ore în primele două zile, se reduceîn următoarele 4 săptămâni la 23 ore, şi după această vârstă până la nivelulluminii naturale.

Hrănirea tineretului de raţă destinat reproducţiei se face cu nutreţcombinat, având 2.900 kcal/kg furaj şi 22 % P.B.D., în perioada de demaraja creşterii (primele 10 zile) şi 16 % P.B.D. în perioada următoare.

Până la vârsta de 4 săptămâni, hrana se distribuie la discreţie, iardupă aceea restrictiv pentru a evita îngrăşarea bobocilor.

Exploatarea raţelor adulte de reproducţie se face în hale cu aşternutpermanent, compartimentate în 3 zone de hrănire, de adăpare şi de cuibare.

Densitatea este de 3 capete/m.p., iar raportul între sexe este 1:5.Pregătirea pentru ouat are loc în perioada 18-24 săptămâni. Aceasta

se realizează prin mărirea programului de iluminare a halelor la 18 ore/zi şiprin majorarea nivelului de furajare, astfel ca după 10 zile hrana să seadministreze la discreţie.

Hrănirea raţelor adulte de reproducţie se face cu nutreţ combinat,care are o valoare energo-proteică de 2.700 kcal EM/kg furaj şi 15 % P.B.D.

Sezonul de ouat la raţe durează circa 38 săptămâni.Creşterea bobocilor de raţă pentru carne durează 7-8 săptămâni, la

care se adaugă 3 săptămâni destinate vidului sanitar. În acest interval, eiajung la 2,5-2,7 kg cu un consum specific de 2,8 kg.

Întreţinerea bobocilor de raţă pentru carne se poate face pe aşternutpermanent, pe grătare şi în baterii (BP4).

Indiferent de sistemul de întreţinere practicat, cerinţele tehnologicesunt diferenţiate pe 3 etape: 0-1, 1-3 şi 3-7 sau 8 săptămâni.

Hrănirea bobocilor de raţă pentru carne, se face cu nutreţ combinat,conţinând 2.900 kcal EM/kg furaj şi 16-22 % P.B.D.

4.3.2.4. Creşterea intensivă a gâştelor

La gâşte, tehnologiile intensive cuprind: creşterea tineretului,exploatarea gâştelor adulte şi creşterea bobocilor pentru carne. În prezent,pentru aplicarea acestor tehnologii se foloseşte hibridul românesc „Garo”.

Creşterea tineretului de gâscă pentru reproducţie, durează 35săptămâni şi se face în hale cu aşternut permanent, prevăzute cu ţarcuri dinP.F.L. Într-un ţarc se cazează 125-140 boboci de o zi.

Temperatura sub eleveuzele montate în ţarcuri este de 34-35°C înprima zi, apoi ea descreşte, treptat, la 22-25°C.

Hrănirea. În prima zi de viaţă, bobocii de gâscă primesc numai apă,iar în zilele următoare uruieli fine de porumb sau nutreţ combinat.

340

La vârsta de 8 zile, ei primesc şi nutreţ verde pentru echilibrarearaţiei în substanţe nutritive, şi pentru prevenirea sindromului de „pică”.Începând cu a 9-a săptămână bobocii se scot la păşune, iar raţia secompletează cu nutreţ combinat.

Nutreţul combinat are un conţinut energo-proteic de 2.650 kcalEM/kg furaj şi 17 % P.B.D.

Jumulirea bobocilor de puf şi pene se face prima oară la vârsta de 12săptămâni, după care operaţiunea se repetă din 2 în 2 luni.

Pregătirea gâsculiţelor pentru ouat începe la vârsta de 26 săptămâni.Aceasta constă în asigurarea unui program de iluminare a halelor de 14ore/zi şi în furajarea păsărilor la discreţie.

Exploatarea gâştelor adulte de reproducţie se face timp de 4 ani.Durata unui sezon de ouat este de 17-22 săptămâni (ianuarie – iunie),

dar la gâştele cu stare de întreţinere bună, se poate înregistra şi un sezonsuplimentar de toamnă.

Întreţinerea gâştelor de reproducţie, se face în hale cu aşternutpermanent, prevăzute la exterior cu padocuri. În hale se amenajează cuibarepentru ouat, câte unul la 4 femele.

Temperatura din hale, în timpul ouatului, nu trebuie să scadă sub0°C sau să treacă de 20°C, deoarece masculii refuză să se împerecheze.

Programul de lumină în hale se recomandă să fie de 14 ore/zi.Hrănirea se face cu nutreţ combinat, a cărui valoare energo- proteică

este de 2.500 kcal EM/kg furaj şi 13 % P.B.D.Jumulirea gâştelor se face pe viu, după încheierea sezonului de ouat.

Această lucrare se poate repeta din 2 în 2 luni.Creşterea bobocilor de gâscă pentru carne durează 8 săptămâni. În

acest interval, ei ajung la greutatea de 3,5-4,5 kg, cu un consum specific de3,5 kg nutreţ combinat.

Tehnologia de creştere a bobocilor de gâscă destinaţi pentru carne,se aseamănă, în linii generale, cu a tineretului de gâscă crescut pentrureproducţie.

4.3.2.5. Tehnologia îndopării palmipedelor

Îndoparea palmipedelor are drept scop obţinerea ficatului gras deraţă şi gâscă. Tehnologia cuprinde două perioade: de preîndopare şi deîndopare propriu-zisă.

Perioada de preîndopare durează 3-4 săptămâni. În acest interval,păsările trebuie să acumuleze cantităţi îndestulătoare de vitamine, deoareceîn perioada următoare ele vor fi hrănite cu furaje deficitare în acestesubstanţe.

Acumularea vitaminelor se poate asigura prin păşunat, sau prinadministrarea în hrana palmipedelor, a unor cantităţi mari de nutreţuri verzitocate. Cu această ocazie se produce şi o dilatare a esofagului, astfel că,păsările pot prelua cantităţi mari de furaje în cea de-a doua etapă a îndopării.

Perioada de îndopare propriu-zisă constă în hrănirea forţată apalmipedelor, cu cantităţi mari de porumb boabe, pentru a se realiza ocreştere rapidă a masei corporale şi, mai ales, o hipertrofiere a ficatului.

Îndoparea propriu-zisă durează 3-4 săptămâni şi se efectuează cumâna sau cu ajutorul unor maşini speciale.

Zilnic, fiecărei păsări i se administrează o cantitate de 1,0-1,5 kgboabe, distribuită în 3 tainuri. Înainte de administrare, boabele se ţin timp de

341

5 minute în apă clocotită, la care s-a adăugat 1 % sare de bucătărie. Dupăaceea, se scot şi se lasă o oră să se zvânte. Apoi se ung cu untură de pasăre(20 g/kg boabe) pentru a asigura alunecarea lor în guşă.

În momentul administrării fiecărui tain, boabele trebuie să fiecălduţe (35-40°C).

Observa())- La păsări, prin sistem semiintensiv - gospodăresc seînţelege creşterea şi exploatarea lor în condiţii de semi-libertate, înadăposturi fixe, prevăzute cu padoc şi solar sau numai cu solar.

Creşterea şi exploatarea în sistem intensiv se practică la toatespeciile de fermă, dar mai ales la găini. Acest sistem prezintă următoareleparticularităţi:- păsările sunt întreţinute în tot cursul anului în adăposturiînchise, unde, pe suprafeţe mici, este concentrat un mare număr de păsări,ceea ce permite obţinerea de carne şi ouă în partizi mari; - procesele deproducţie sunt mecanizate şi automatizate; - se asigură posibilităţi largilucrărilor de selecţie şi practicării unei alimentaţii raţionale la nivelul celormai noi cunoştinţe ale ştiinţei şi practicii zootehnice; - investiţiile iniţialefăcute pentru întreţinerea intensivă a păsărilor, sunt mari; - producţia de ouăşi carne, ce se obţine de la păsările întreţinute intensiv, se realizează cucosturi scăzute, ca efect al mecanizării proceselor de producţie, iarproductivitatea păsărilor este ridicată, ca rezultat al selecţiei şi alimentaţieiriguros dozate.

TEST DE EVALUARE

1. Care este durata între*"('-""# 3ăsărilor în puierni*'# 7(# 1$25%# '83%.$)ării însistem semiintensiv?

RăspunsDurata întreţinerii în puierniţă variază, în funcţie de specie, astfel:

60-90 zile la puii de găină şi curcă, 30-60 zile la bobocii de raţă şi gâscă.

2. Care este durata unui ciclu productiv la găinile crescute in sistemintensiv?

Răspuns

ExerciţiiExemplu rezolvat:1. Care sunt sistemele de cre�tere intensivă a găinilor pentru ouă:a. pe a�ternut permanent ;b. pe stinghii ;c. în baterii ;d. în *$-15-";

342

e. pe a�ternut �i în baterii.Rezolvare O O O O O

De rezolvat2. În unele complexele industriale de cre�terea a găinilor pentru ouă,

se folosesc următoarele tipuri de baterii,:a. BP4 ;b BP2. ;c .BP3 ;d. BP1;e. BP3 �i BP4.O O O O O

REZUMATUL TEMEI

Creşterea păsărilor - denumită şi avicultură - constituie o ramurăzootehnică care a cunoscut o mare dezvoltare în ultimele decenii şi s-aafirmat din ce în ce mai mult în sfera producţiei animaliere atât pe planmondial cât şi naţional.

Dezvoltarea impetuoasă a aviculturii a fost determinată, pe de oparte, de produsele şi subprodusele furnizate de diferitele specii de păsăridomestice (ouă, carne, pene, fulgi, blăniţe, gunoi), iar pe de altă parte deînsuşirile biologice specifice, care fac din creşterea lor o ramură economicădeosebit de rentabilă.

Comparativ cu celelalte animale domestice, însuşirile biologice carecaracterizează creşterea păsărilor sunt:

- precocitatea accentuată; găina începe să producă ouă la vârsta de 5-6 luni, iar puii de carne se valorifică la 8-9 săptămâni;

- au un ritm de creştere extrem de ridicat, depăşind cu mult celelaltespecii de animale sub acest aspect;

- producţii foarte ridicate; o găină, de exemplu, care dă anual 250ouă cu greutatea medie de 60 g, produce 15 kg masă-ou/an, adică deaproape 10 ori greutatea ei;

- producţia medie anuală de ouă de pasăre este de 200-260 bucăţi lagăină, 35-80 bucăţi la curci, 200-300 bucăţi la raţele specializate înproducţia de ouă, 300 bucăţi la prepeliţă;

- consumuri de nutreţuri concentrate reduse pe unitatea de produs(150-180 g/ou sau 2,2-2,4 kg/kilogram carne), ca urmare, carnea şi ouăle depasăre se obţin la preţuri scăzute;

- păsările valorifică cu eficienţă mare proteina vegetală, întrecând cumult sub acest aspect, celelalte specii de animale. Astfel, dintr-un kgproteină vegetală se obţin următoarele cantităţi de proteină animală: 250 gproteină din ouă, 220 g proteină din carne broiler, 140 g proteină din carnede porc, 100 g proteină din carnea de taurine;

- se înmulţesc foarte repede; de la o găină se pot obţine anual 100-200 produşi, faţă de 15-25 la scroafe sau 1-2 la vacă şi oaie.

În plus, păsările se pretează la creşterea intensivă în colectivităţi şi ladensităţi mari, necesitând un consum de muncă redus, prin mecanizarea şiautomatizarea principalelor lucrări zootehnice şi de aceea, interesulmanifestat pe plan naţional şi internaţional pentru creşterea păsărilor, estedeosebit de mare şi este de aşteptat ca în viitor să se amplifice.

343

TEST FINAL II

1. Precizaţi care din următoarele faze apar!"#$ %"%&'()*)"$ +'$ ,#-.ă�aresemiintensiv la taurine:

a. carantinizare – acomodare;b. alăptare ;c. creştere – îngrăşare ;d. alăptare-în!ărcare ;e. finisare.

2. Hrănirea în îngră�area baby -beef clasic se realizează cu :a. Nutre!$/0(1"#2&;b. Paie;c. Fîn de lucernă;d. Concentrate;e. Coceni.

3. Preciza!"$/2.'$%)#&$32."2#&'*'$()*-'.""$,#$2+ăpost pe stand:a. La conductă;b. În săli speciale;c. La bidon;d. Manuală;e. La cărucior mobil.

4. Precizaţi care sunt furajele ce se administrează iarna în sistemulgospodăresc de cre�tere a vacilor pentru lapte:

a. Fibroase;b. Masa verde cosită ;c. Suculente ;d. Pă�unat ;e. Concentrate.

5. . Preciza!"$/2.'$+"#&.'$).(ătoarele rase de taurine fac parte din categoriaraselor locale mixte:

a. Băl!2&2$.0(4#'2%/ă;b. Friza;c. Brună;d. Ro�ie doborogeană;e. Pinzgau de transilvania.

6. Precizaţi care din următoarele elemente constituie caractere fiziologiceale unei rase:

a. Longevitatea;b. Culoarea pielii ;c. Durata gesta!"'" ;d. Formatul corporal ;e. Prolificitatea.

7. Precizaţi care din următoarele rase de caprine se cresc pentru lapte:a. Saanen;b. Carpatină ;c. Albă de Banat ;d. Boer;e. Alpina franceză.

8. Preciza!"$ /2.'$ +"#&.'$ ).(ătoarele rase de ovine fac parte din categoriaraselor de carne:

a. Merinos de Palas;

344

b. 5urcana;c. Polwarth;d. Romney Marsh;e. 5igaie.

9. Preciza!"$ /2.'$ +"#&.'$ ).(ătoarele rase de ovine fac parte din categoriaraselor cu lână fină:

a. Merinos de Palas;b. 5urcana;c. Merinos australian;d. Karakul;e. Merinos transilvănean.

10. Preciza!"$ /2.'$ +"#&.'$ ).(ătoarele rase de ovine fac parte din categoriaraselor de pielicele:

a. 5urcana neagră;b. Merinos de Palas;c. Karakul negru;d. 5igaie ;e. Karakul brumăriu.

11. Se cunosc mai multe tipuri de înţărcare la miei şi anume:a. înţărcarea tardivă la 60-75 zile;b. înţărcarea timpurie la 3-5 zile ;c. înţărcarea percoce la 12-14 zile;d. înţărcarea semipercoce la 22-30 zile;e. înţărcarea foarte percoce la 3-5 zile.

12. Preciza!"$/2.'$$%)#& parametrii tehnici planificaţi la îngră�area ovinelor însistem semiintensiv:

a. sporul în greutate totală - 33 kg;b greutatea iniţială - 22 kg. ;c. greutatea finală - 45 kg;d. sporul mediu zilnic – 220 g;e durata îngrăşării - 194 zile. .

13. Care sunt tipurile de înţărcare la iezi:a. înţărcarea tardivă ;b. înţărcarea semitimpurie ;c. înţărcarea timpurie ;d. înţărcarea semitardivă;e. înţărcarea foarte timpurie.

14. Preciza!"$/2.'$$%)#& avantajele mulgerii mecanice la caprine:a. cantitatea de lapte mai mare cu 20-25% ;b greutatea iezilor mai mare. ;c. cre�te productivitatea;d. sporul mediu zilnic mai mare;e. recoltarea igienică a laptelui.

15. . Precizaţi care din următoarele rase de porcine se cresc pentru carne:a. Landrace;b. Bazna ;c. Duroc ;d. Berk;e. MareleAlb.

16. Preciza!"$/2.'$+"#&.'$).(ătoarele rase de porcine fac parte din categoriaraselor mixte:

a. Alb de Banat;

345

b. Hampshire;c. Alb mijlociu;d. Mangali!2;e. Cornwall.

17. Preciza!"$ /2.'$ +"#&.'$ ).(ătoarele rase de porcine au culoarea băl!2&ănegru cu alb:

a. Bazna;b. Hampshire;c. Landrace;d. Mangali!2;e. Berk.

18. . Se cunosc mai multe tipuri de montă dirijată la porcine şi anume:a. simplă ;b. liberă ;c. dublă;d. în harem;e. repetată.

19. Preciza!"$ /2.'$ $ %)#& metodele precise pentru diagnosticul timpuriu algestaţiei la scroafe:

a. biopsia;b semnele de conforma!"'$/0.60.2*ă ;c. preparatele hormonale;d. temperamentul femelei;e ultrasunetele.

20. Care sunt sistemele de îngră!2.'$*2$60./"#'7a. pentru carne ;b. pentru carne �i bacon ;c. pentru grăsime ;d. pentru lapte;e. mixtă .

21. În unele complexele industriale de cre�terea a porcinelor, procesul deproducţie este organizat pe sectoare,astfel,:

a. montă-gesta!"' ;b montă. ;c .fătare ;d. cre�ă;e. îngră�are.

22. Precizaţi care din următorii hibrizi de găini se cresc pentru carne:a. Rosso 70;b. Albo 67;c. Robro 69;d. Albo 70;e. Robro 70.

23. Preciza!"$ /2.'$+"#&.'$ ).(ătoarele rase de păsări fac parte din categoriaraselor mixte:

a. Sussex;b. Cornish;c. Rhode Island;d. Pekin;e. Plymouth Rock.

24. Preciza!"$ /2.'$+"#&.'$).(ătoarele rase �i hibrizi de păsări fac parte dincategoria raselor de ouă:

346

a. Leghorn;b. Cornish;c. Albo 67;d. Pekin;e. Albo 70.

25. În unele complexele industriale de cre�terea a găinilor pentru ouă, sefolosesc următoarele tipuri de baterii,:

a. BP4 ;b BP2. ;c .BP3 ;d. BP1;e. BP3 �i BP4.

26. Factorii care influenţează calitatea ouălor înainte de a fi produse sunt:a. raportul între sexe ;b. umiditatea ;c. vârsta păsărilor;d. tipul incubatorului;e. condi!""*'$+'$8).292.':

27. Care sunt sistemele de cre�tere intensivă a găinilor pentru ouă:a. pe a�ternut permanent ;b. pe stinghii ;c. în baterii ;d. în !2./).";e. pe a�ternut �i în baterii.

28. La alegerea ouălor pentru incubat se iau în considerare:a. forma ouălor;b tipul de incubator ;c. greutatea ouălor;d. vârsta păsărilor;e coaja ouălor.

29. Preciza!"$/2.'$+"#&.'$).(ătoarele rase de ra!'$%'$/.'%/$,#$!2.2$#02%&.ă.a. Pekin ;b. Chineză ;c. Campbell ;d. Toulouse ;e. Le�ească.

30. Preciza!"$/2.'$+"#&.'$).(ătoarele rase de gâ;&'$%'$/.'%/$,#$!2.2$#02%&.ă.a. Toulouse ;b. Campbell;c. Emden ;d. Pekin ;e. Chineză.