GRAMATICAVerbul

În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în general o acțiune, ca de exemplu a alerga, a construi. Tot în categoria verbelor intră și o serie de alte cuvinte care, deși nu exprimă acțiunea propriu-zisă săvîrșită de subiect, din punct de vedere morfologic se comportă identic. Astfel există verbe care exprimă existența sau starea (a fi, a sta), recepționarea pasivă a unei acțiuni exterioare (a primi, a auzi), o transformare (a crește, a dispărea), etc.

Termenul verb vine în românește din franțuzescul verbe, cu același sens, și care la rîndul lui provine din latinescul verbum (cuvînt, verb). Romanii au preluat noțiunea din grecește, underhema avea același sens.

Datorită importanței sale deosebite în comunicare, verbul este una dintre cele două părți de vorbire prezente în toate limbile, cealaltă fiind substantivul. În multe limbi, inclusiv limba română, cele mai scurte propoziții corecte gramatical și cu sens de sine stătător sînt cele care conțin un verb. Pe de altă parte este remarcabilă creația literară Le train de nulle part („Trenul de nicăieri”) a lui Michel Dansel, (publicată în 2004 sub pseudonimul Michel Thaler), care pe parcursul a 233 de pagini nu conține nici un verb.

Verbul copulativ

Cînd predicatul unei propoziții se exprimă printr-un nume predicativ, cuvîntul de legătură dintre acesta și subiect se numește copulă. În multe limbi acest cuvînt este un verb, numit în această poziție verb copulativ. De exemplu, în propoziția "[...] iubirea de moșie e un zid [...]" verbul "e" este un astfel de verb.

ModuriModurile personaleModuri personale

În limba română există cinci moduri personale.Aceste moduri personale au rol numai de predicat .

Indicativ

Prezent: Învăț, înveți, învață, învățăm, învățați, învață Trecut

www.referat.ro

Perfect compus - exprimă un proces trecut și încheiat dar neprecizat în timp

Am învățat, ai..., a..., am..., ați..., au învățat

Imperfect - exprimă un process trecut dar neterminat în momentul

vorbirii

Învățam, învățai, învăța, învățam, învățați, învățau

Mai mult ca perfect - exprimă un process trecut și încheiat înaintea

altui process trecut și încheiat

Învățasem, învățaseși, învățase, învățaserăm, învățaserăți, învățaseră

Perfect simplu - exprimă un process trecut și încheiat

momentan sau într-un interval de timp delimitat

Învățai, învățași, învăță, învățarăm, învățarăți, învățară

Viitor: Voi învăța, vei..., va..., vom..., veți..., vor învăța Viitor anterior: Voi fi învățat, vei..., va..., vom..., veți..., vor fi învățat Viitor popular: O să învăț, o să înveți, o să învețe, o să învățăm, o să învățați, o

să învețeCondițional-optativ

Prezent:

Aceste scînduri ar fi cam greu de ridicat.

M-aș duce dar n-am chef.

Chestiile astea nu v-ar ajuta cu nimic.

Ți-aș da-o dar am pierdut-o.

Perfect:

Aceste scînduri ar fi fost cam greu de ridicat.

M-aș fi dus dar n-aveam chef.

Chestiile astea nu v-ar fi ajutat cu nimic.

Ți-aș fi dat-o dar am pierdut-o.

Imperativ

Pleacă! Scoală-te! Urmărește-i! Povestiți-ne!

Conjunctiv

Prezent:

Mi-aș dori să pot.

Vrem ca tu să ne arăți. Majoritatea copiilor nu vor decît să se joace.

Perfect:

Mi-aș dori să fi putut.

Voiam ca tu să ne fi arătat.

Mai bine ar fi fost să ne fi dus altundeva.

Prezumtiv

Prezent:

Crezi că o fi acolo?

Ne-or vedea dacă-l facem aici?

S-or duce fără noi?

Perfect:

L-o fi mîncat?

O fi fost în sală?

O fi plecat deja, dar nu sînt sigur.

Modurile nepersonale

Modurile nepersonale sunt formele verbale nepredicative/nepersonale sînt uneori considerate moduri împreună cu cele personale, dar, din cauza unor diferențe fundamentale în de natură semantică, morfologică și sintactică, în gramatica modernă sînt luate separat. În limba română există patru forme verbale nepredicative. Acestea nu au rol de predicat.

Infinitiv

Ți-am dat-o pentru a te ghida. A se păstra în loc răcoros și uscat. A învăța bine o limbă străină poate dura ani. Au luat-o fără a ști ce să facă cu ea.

Participiu

Pariul a fost mărit. Căsătoria ne va fi binecuvîntată. Hoții erau înconjurați. Cămășile au fost șifonate.

Gerunziu

M-am încălțat în grabă, uitînd să mă leg la șireturi. I-a enervat pe toți, netăcînd din gură. M-am trezit, nemaiputînd dormi. Ne-am dus la piață gîndindu-ne la ce să cumpărăm.

Supinul este o formă impersonală și nepredicativă a verbului avînd în general trăsături substantivale:

Mersul pe jos este sănătos. Nu mă deranjează lătratul cîinilor. A răcit după atîta așteptat în ploaie. Frigul nu mai este de suportat. Fumatul interzis!

Substantivul

Substantivul este partea de vorbire care denumește ființe, obiecte, substanțe, locuri, evenimente și o serie de noțiuni abstracte. Este una din puținele părți de vorbire prezente în toate limbile (o alta este verbul). În unele limbi substantivele se modifică după număr și caz. În propozi ț ie , substantivele au adesea rolul de subiect sau complement direct, pot fi înlocuite de pronume sau pot fi determinate de adjective.

În exemplele de mai jos substantivele sînt subliniate:

Tu ești Mircea? De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini. Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă.

Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul.

Din categoria substantivelor pot face parte și cuvinte care denumesc acțiuni, calități, moduri de desfășurare a acțiunilor etc., care sînt de obicei exprimate prin verbe, adjective sau adverbe. Categorizarea corectă se face ținînd cont de rolul pe care aceste cuvinte îl au în propoziție și de proprietățile lor morfologice. Exemple de astfel de substantive sînt cele subliniate în fragmentele de mai jos (nu toate substantivele au fost marcate).

acțiune: Ce-i mîna pe ei în luptă [...]? calitate: Codrii se înfiorează de atîta frumusețe [...]. manieră: [...] nu răscoli cu-atîta grozavă ușurință titanica turbare!

Substantive proprii și substantive comune

Substantivul (sau numele) propriu denumește individual o ființă sau un lucru pentru a le deosebi de alte ființe sau lucruri din aceeași categorie. Substantivele proprii se scriu cu inițială majusculă: Franța, Ion Luca Caragiale, Pământ (când e vorba de planetă).

Substantivul comun servește la indicarea obiectelor de același fel. Se scrie cu inițială minusculă cu excepția cazurilor cînd majuscula este cerută de alte reguli gramaticale sau necesități stilistice.

Substantive numărabile și substantive nenumărabile

Se numesc substantive numărabile cele care denumesc obiecte separate, care se pot număra. Cele mai multe substantive care denumesc ființe, lucruri, evenimente și locuri intră în această categorie. Substantivele numărabile au formă de plural, pot fi determinate de atribute (numerale, adjective) care exprimă cantitatea: trei purceluși, o mulțime de probleme, cîteva minute.

Substantivele nenumărabile denumesc noțiuni care nu pot fi numărate și deci nu admit ideea de singular sau plural, precum o mare parte din noțiunile abstracte. Aceste substantive fie au numai formă de singular (sau forma lor de plural are un sens diferit), fie au numai formă de plural (sau forma de singular este practic nefolosită). Exemple:

defective de plural (singularia tantum): oxigen, nisip, fericire, sete, unt, lapte defective de singular (pluralia tantum): zori, tărîțe, plete, viscere, mezi, ochelari.

[modificare]Substantive colective

Substantivele colective sînt acele substantive care exprimă o colectivitate.

Dupa modul de formare substantivele colective sînt:

simple / primare: grup, hoardă, herghelie, neam, stol, turmă, trib, grup, mulțime derivate cu sufix: aluniș, boierime, frunziș, țărănime, stejăriș, tineret, armată

[modificare]Substantive simple și substantive compuse

Substantivele simple pot fi primare (carte, floare etc.) sau derivate cu sufixe (bunătate, geamgiu, îndoială etc.)

Substantivele compuse sînt formate din două sau mai multe cuvinte cu sens unitar. Exemple:

prin alăturare cu cratimă: cal-de-mare, argint-viu, prin alăturare cu blanc: Mihail Kogalniceanu, Ștefan cel Mare, prin contopire sau sudare: binefacere, bunăstare, bunăvoință, untdelemn, prin abreviere: FMI, FBI, OZN.

Substantive defective de numar:

-cu forme numai la singular (nume de materii,insusiri,stari sau ape,munti,persoane,locuri) comune (grau,var) si proprii (Siret Traian)

-cu aceeasi forma si la sigular si la plural (pui, tei, unchi, invatatoare, nume)

-cu forme numai la plural (unele nume de materii, nume de locuri, munti) comune (icre, calti) proprii (Iasi, Balcani)

Substantive colective (a caror forma de singular are inteles de plural):

-substantive simple(primare): hoarda, herghelie, stol, turma, trib etc.

-substantive derivate: alunis, frunzis, taranime, stejaris etc.

%Atentie! Forma de plural a unor nume de materie (alamuri, dulceturi, matasuri etc) defective, in mod normal, de acest numar, are sensul; unui plural colectiv, indicand soiuri, sortimente sau bucati din materia respectiva.

Functiile sinctactice si cazurile

CAZUL NOMINATIV

Subiect: Bunicii lui locuiesc la ţară.

Nume predicativ: Acesta este colegul meu.

Atribut (apoziţie): Colegul meu, Dan, este inteligent.

CAZUL ACUZATIV

Atribut: Volumul de versuri este interesant.

Complement direct: Liceul lor pregăteşte un spectacol.

Complement indirect: Mă gândesc la fratele meu.

Complement de agent: Cartea este citită de elevi.

Complement circumstanţial de loc: De la oraş s-a mutat la ţară.

Complement circumstanţial de mod: A plecat cu bucurie.

Complement circumstanţial de timp: Ne trezim la ora şapte.

Complement circumstanţial de cauză: Plâng de durere.

Complement circumstanţial de scop: Merg la doctor pentru analize.

Nume predicativ: Paharele sunt din cristal.

CAZUL DATIV

Atribut: Mircea este cumnat vărului meu.

Complement indirect: Dau cartea mamei mele.

Complement circumstanţial de loc: Stai locului!

Complement circumstanţial de mod: Ei au acţionat conform planului.

Complement circumstanţial de cauză: Datorită epidemiei au lipsit mulţi elevi.

Nume predicativ: Rezultatele au fost potrivit dorinţelor noastre.

CAZUL GENITIV

Atribut: Rezultatele concursului se afişează mâine.

Subiect: Ai casei sunt plecaţi în concediu.

Nume predicativ: Casa este a părinţilor mei.

Complement indirect: Ei au luptat contra violenţei.

Complement circumstanţial de loc: Mama a parcat înaintea casei.

Complement circumstanţial de timp: În cursul zilei de ieri a plouat.

Complement circumstanţial de cauză: Frunzele au căzut din cauza ploii.

Complement circumstanţial de scop: M-am prezentat la doctor în vederea unui

control.

CAZUL VOCATIV

Exprimă o adresare, o chemare

Nu are funcţie sintactică

Se desparte prin virgulă de restul propoziţiei.

Ex.: Mi-ai adus cărţile, prietene?

Mircea, vino cu noi!

Pronumele

Pronumele este o parte de vorbire flexibilă, prezentă în majoritatea limbilor, care ține

locul unuisubstantiv atunci cînd participanții la dialog cunosc sau înțeleg din context

obiectul sau persoana numită de acesta. Pronumele este o clasă de cuvinte eterogenă;

uneori pronumele adaugă informații suplimentare despre substantivul înlocuit: respectul

vorbitorului, identitatea obiectului numit cu un altul, absența obiectului etc.

Clasă Exemple

Cu forme personale

Pronume personal eu, voi, el, dînsul

Pronume personal de polite ț e dumneavoastră, dumneata, dumnealui

Pronume reflexiv se, sine, își

Pronume posesiv (ai) mei, (al) său, (a) sa

Pronume de întărire însumi, înșivă

Fără forme personale

Pronume demonstrativ acesta, ăsta, aceea, același

Pronume interogativ cine, ce, care, cît

Pronume relativ care, ceea ce, cine

Pronume nehotărît unul, unii, cineva, altul, oricare, vreunul

Pronume negativ nimeni, nimic

Observație. În funcție de context, o parte din exemplele indicate pot aparține unei clase de pronume sau alteia, ori pot fi chiar alte părți de vorbire. De exemplu „care” poate fi pronume interogativ sau relativ, iar „ce” poate fi atît pronume (relativ sau interogativ) cît și adjectiv, conjunc ț ie , adverb sauinterjec ț ie .

Alte limbi pot avea o altă clasificare a substantivelor, cu clase în plus sau în minus față de cele din acest tabel. De exemplu în unele limbi (ca de exemplu în engleză) lipsesc pronumele de politețe, iar alte limbi (de exemplu japoneza) pot să nu aibă deloc pronume propriu-zise.

În gramatica limbii române numeralele formează o parte de vorbire separată, deși în cadrul propoziției aceste cuvinte pot juca un rol similar cu cel al adjectivelor, substantivelor și pronumelor. De exemplu în propoziția „Tu ai trei mere, iar eu am numai două” cuvîntuldouă înseamnă „două mere”, deci conține și sensul exprimat de substantivul mere, astfel comportîndu-se ca un pronume; în alte limbi (de pildă în engleză) într-o astfel de situație cuvîntul două este considerat pronume.

Pronumele reflexiv

Pronumele reflexiv este tipul de pronume care ține locul obiectului asupra căruia se exercită direct sau indirect acțiunea verbului, fiind identic cu subiectul propoziției, și având aceeași persoană cu verbul.

Forme reflexive propriu-zise există numai pentru persoana a III-a (pe sine, sie, sieși). Pentru celelate persoane se folosesc formele neaccentuate ale pronumelui personal, cu valoare de pronume reflexiv. Dacă pronumele are alt număr și altă personă decât verbul determinat, atunci este pronume personal.

Pronumele posesiv si adjectivul pronominal posesiv

Pronumele posesiv este partea de vorbire flexibilă care înlocuieşte atât numele obiectului, cât şi numele posesorului.

Pronumele posesiv are forme după : persoană: cine deţine obiectul posedat (pers I: mea, noastre ; pers a II -a: ta, voastre; pers a III –a : sa. sale)gen : genul substantivului – obiect posedat : număr: numărul obiectelor posedate, numărul posesorilor; caz: N- Ac; G-D

Numărul obiectelor posedate

Genulobiectuluiposedat

Un singur posesor Mai mulţi posesori Cazul I II III I II

un obiect posedat M

F

al meu

a mea

al tău

a ta

al său

a sa

al nostru

a nostră

al vostru

a voastră N - Ac

mai multe obiecte posedate

M

F

ai mei

ale mele

ai tăi

ale tale

ai săi

ale sale

ai noştri

ale noastre

ai voştri

ale voastre

alor mei alor tăi alor săi alor noştri alor voştri D-G

ex. 1. “Ursane frate! să-ţi faci ochirea roată Şi cât îi vedea zarea, a ta să fie toată!” (V. Alecsandri) a ta = pronume posesiv, un singur obiect posedat, un singur posesor, persoana aII-a, nr. singular, gen feminin, caz N, Nume predicativ; 2. “Noi l-am prins, al nostru-i dară, al codrului, nu-i al tău.” (B.P.Hasdeu) al nostru= pronume posesiv, un singur obiect posedat, mai mulţi posesori, persoana I , nr. singular, gen masculin, caz N, Nume predicativ; 3. Cheile de pe masă sunt alor mei. alor mei= pronume posesiv, mai multe obiecte posedate, mai mulţi posesori, nr. plural, caz G, Nume predicativ;

Obs: Pronumele posesiv are întotdeauna genul şi numărul substantivului care denumeşte obiectul posedat Am găsit o carte pe masă. Era a mea. Am găsit un stilou pe masă. Era al meu. (gen.fem., sg.) (fem., sg.) (gen masc., sg) (masc., sg.) al : un singur obiect posedat (gen masculin, nr. singular) al meu meu : un singur posesor (persoana I) ale : mai multe obiecte posedate (gen feminin, nr. plural)ale sale sale : un singur posesor (persoana a III-a)

Exersează! ai noştri

a voastră

alor săiObs: Pronumele posesiv este întotdeauna însoţit de pronumele posesiv genitival: a, al, ale, ai sau alor

Atenţie! Formele lui, ei, lor , însoţite sau nu de articolele posesive genitivale, exprimă posesivitatea dar ele nu sunt pronume posesive ci pronume personale. Rămân pronume personale chiar ş atunci când însoţesc un substantiv, deoarece nu pot să se acorde cu acesta în gen, număr şi caz.

ex: 1. Ai lor erau de faţă la venirea mea. ai lor= pronume personal, formă accentuată, pers. a III-a, nr. plural, caz G, Subiect; 2. “Iată lacul. Luna plină

Poleindu-l îl străbate. El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate”

a ei= pronume personal, formă accentuată, pers. a III-a, gen feminin, nr. singular, caz G, Atribut pronominal (determină substantivul “lumină”);a lui= pronume personal, formă accentuată, pers. a III-a, gen masculin, nr. singular, caz G., Atribut pronominal (determină substantivul “singurătate”)

Exersează! Analizează morfo-sintactic (după modelele de mai sus): a) “El vine aici din zburdăciune; pe urmă se duce la ale sale şi uită.” (M. Sadoveanu) b) “...dar baba punea partea fiicei sale şi pâra la uncheş pe fiica lui” (Petre Ispirescu) c) “Trebuie văzut ce face inamicul, are de gând să-i lichideze pe ai noştri?” (Marin Preda) Când nu înlocuieşte numele obiectului posedat, ci îl însoţeşte, acordându-se cu el în gen, număr şi caz, pronumele posesiv devine djectiv pronominal posesiv (sau, simplu, adjectivul posesiv). Astfel, adjectivul va face referire doar la posesorul/posesorii obiectului pe care îl determină.

Obs: 1. Forma adjectivului posesiv este aceeaşi cu cea a pronumelui posesiv fără a fi însoţit de articolul posesiv genitival (numai dacă substantivul determinat este articulat hotărât) 2. Adjectivul posesiv stă de obicei imediat după substantivul cu care se acordă în gen număr şi caz. 3. Funcţia adjectivului posesiv este întotdeauna aceea de Atribut adjectival posesiv. ex:Mama mea intuieşte întotdeauna stările mele sufleteşi şi mă ajută în momentele grele încurajându-mă. mea= adjectiv posesiv, un singur posesor, gen feminin, nr. singular, caz N, Atribut adjectival posesiv (determină subst. “mama”- obiectul posedat); mele= adjectiv posesiv, un singur posesor, gen feminin, nr. plural, caz Ac, Atribut adjectival posesiv (determină subst. “stările”- obiectul posedat);Atenţie! Adjectivul posesiv este însoţit de articolul posesiv genitival:

a) dacă substantivul pe care adjectivul posesiv îl determină nu este articulat hotărât (deci dacă acest substantiv este articulat nehotărât sau este nearticulat); ex: un prieten al nostru, prieten al meual nostru= adjectiv posesiv, mai mulţi posesori, gen masc, nr. sg, însoţit de art. posesiv genitival

b) dacă adjectivul posesiv precedă substantivul determinatex: “Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape,. Am coborât cu-al meu senin Şi m-am născut din ape.” (M. Eminescu)ta= adjectiv posesiv, un singur posesor, gem fem., nr. sg., caz Ac, Atribut adjectival posesiv, însoţit de art. posesiv genitival, determină subst. “cămara”;al meu= adjectiv posesiv, un singur posesor, gen masc., nr. sg., caz Ac, Atribut adjectival posesiv, însoţit de art. posesiv genitival, determină substantivul “senin”;

c) dacă între substantiv şi adjectivul posesiv mai există un alt cuvântex: “Să înşomoltăcim motanul ista al meu cu nişte petece.” (I. Creangă)

al meu= adjectiv posesiv, un singur posesor, gen masc., nr. sg., caz Ac, Atribut adjectival posesiv, însoţit de art. posesiv genitival, determină substantivul “motanul”;

Exersează! Identifică pronumele posesive şi adjectivele posesive din enunţurile:a) “Citesc în ochii tăi că eşti neînduplecat.” (M.Sadoveanu)b) “A voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg.” (M.Eminescu)c) “Şi cât-i satu mereu,

Nu-i bădiţă ca al meu ” (Doină)d) “Greşeala mea se agravează, vorbi beizade Alecu.” (M.Sadoveanu)e) Rămaseră prăfuite în sufletul pribeag amintirile grele ale sale.

Scrierea corectă a posesivelor: se scriu cu un singur i formele noştri, voştri; se scriu cu doi de i şi cu cratimă formele neliterare : soră-sii, soră-tii, mă-sii; atunci cănd urmează subtantivele grade de rudenie, adjectivele posesive se leagă de acestea prin

cratimă: frate-său, mamă-sa, ginere-său, tată-meu, tată-tău, nepoată-sab etc.; se recomandă cratima i acordul în forme ca: un coleg de-ai mei / de-ai tăi / de-ai săi / de-ai noştri o colegă de-ale mele/ de-ale tale / de-ale sale / de-ale noastre;

se consideră greşite formele: un coleg de-al meu / de-al tău / de-al său / de-al nostru / de-al vostru o colegă de-a mea / de-a ta/ de-a sa/ de-a noastră / de-a voastră;Scrieţi corect!

1. Alegeţi forma corectă a construcţiei în care apare pronume posesiv:a) Un coleg de-al meu / de-ai mei a vizitat Parisul;b) Corespondez cu o prietenă de-a mea/ de-ale mele din provincie;c) M-am certat cu un vecin de-al meu;d) În dulapul gros de stejar a / al meu s-au adăpostit moliile;e) Tatăl şi mama mea / mei au plecat de ieri dimineaţă la Sovata.f) Luase toate bomboanele care erau a / ale mele.g) Băiatul făcu o nouă boacănă pentru că nu ascultase de ale / a noastre poveţe.

2. Completează cu formele corecte de pronume posesiv şi adjectiv posesiv: “Luând iepurele, se întorcea acasă; când, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată.......şi de mumă......... - Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii! îi ziseră ele, cu totul speriate. - Am trecut, dragele...........şi acum mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinţilor..........” (Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte)

Caz Pronumele posesiv F.s. Adjectivul posesiv F.s. N Ai mei au venit, când ai tăi au plecat.

Aceştia sunt ai mei.SNp

Sfaturile sale sunt demne de urmat.Văzuse că acelea sunt hainele noastre.

AadjAadj

Ac Sfaturile de la ai mei le accept.Îi sfătuiesc pe ai voştri să cheme poliţia.Despre ale nostre vorbeşte cu ai săi.A sosit după ai noştri.Voi pleca de lângă ai mei.

A pronCdCiCc timpCc loc

Uitase de ale nostre timpuri.Îl întâlni pe amicul nou al tău.

AadjAadj

D Le-am telefonat alor mei să-i felicit. Ci Dăduse de veste prietenelor sale. Aadj

G Aceia sunt alor voştri.Sfaturile alor mei le accept.

NpA pron

Părerile negative contra acţiunilor noastre au dominat.

Aadj

Funcţii sintactice:

Atenţie! Sunt la G-D formele de pronume posesiv însoţite de articolul posesiv alor, aşa cu apare şi în tabelul cu formele specifice acestor cazuri (vezi mai sus).

Numeralul

În limba vorbită și scrisă, numeralul este o parte de vorbire flexibilă (substantiv sau adjectiv) ce exprimă (sub diverse aspecte) un număr, o determinare numerică a obiectelor ori ordinea obiectelor prin numărare, sau, se referă la numere. Există mai multe clase de numerale și adjectivele numerale: numeralul și adjectivul numeral cardinal, ordinal, distributiv, colectiv, numeralulfracționar și iterativ și adjectivul numeral multiplicativ. Numeral cardinal

Numeralul cardinal exprimă numeric cantitatea obiectelor.

Propriu-zis - exprimă un număr abstract sau un număr de obiecte. Pot fi:

simple (zero, unu, doi, trei, sută, mie, milion, miliard)

compuse (unsprezece, treisprezece, patruzeci). Colectiv - exprimă însoțirea, ideea de grup. Exemple: amândoi, tustrei. Multiplicativ - arată de câte ori crește o cantitate sau se mărește o acțiune.

Exemple:îndoit ,întreit ,înzecit , dublu , triplu ,etc. Distributiv - exprimă repartizarea și gruparea numerică a obiectelor.

Exemple: câte unul, câte patru. Adverbial (de repetiție, iterativ) - indică de câte ori se îndeplinește o acțiune.

Exemple: o dată, de două ori. Fracționar – Exemple: doime, zecime, sutime, miime.

[modificare]Numeral de identificare

Numeralul de identificare este folosit pentru identificarea obiectelor pe baze numerice. Exemple: nota patru, etajul șase, cameradouăzeci și cinci.

Numeralul de identificare are următoarele trăsături:

Are numai valoare de singular, lucru firesc dacă avem în vedere rolul său de individualizare/identificare.[1] Prin urmare, vom folosi "ora paisprezece", iar nu "orele paisprezece", întrucât ne referim la o "denumire" dată orei, iar nu la mai multe "ore paisprezece", astfel încât acordul substantivului cu numeralul să se realizeze.

În ceea ce privește genul, nu cunoaște flexiunea după acestă categorie gramaticală: nota doi, camera douăzeci și unu..[2]

Normele actuale (DOOM II) impun următoarea excepție: Numeralul cardinal 12 și cel ordinal corespunzător trebuie folosite la forma defeminin atunci când se referă la substantive feminine: ora douăsprezece, douăsprezece mii de lei", clasa a douăsprezecea (dar se acceptă și formele de masculin în indicarea datei: doi/doisprezece, douăzeci și doi mai).[3]

Potrivit regulii că numeralul de identificare nu cunoaște flexiunea după gen (are formă unică, de masculin), se spune: ora unu (nu ora una) și ora douăzeci și unu (nu ora douăzeci și una). Consecvenți în respectarea acestei reguli, ar trebui să zicem ora doi. După cum se știe însă, se întrebuințează forma de feminin: ora două, ora douăsprezece, ora douăzeci și două. Această abatere de la sistem este atât de bine consolidată în limba română, încât a devenit normă.[4]

Numeral ordinal

Numeralul ordinal exprimă ordinea prin numărare a obiectelor sau acțiunilor într-o înșiruire. Exemple: întâiul, primul, secundul, al treilea.

Adjectivul

În gramatică, adjectivul este o parte de vorbire care indică însușirile unui concept (obiect, ființă, idee abstractă) exprimat de obicei printr-un substantiv. În limbile în care substantivele au gen și număr(precum limba română) adjectivele sînt de obicei cuvinte flexionare.

În alte limbi adjectivele pot avea cu totul alte însușiri față de cele românești. De exemplu în limba japoneză unul din cele trei tipuri de adjective se modifică după timp, având forme distincte la trecut și la prezent.

Clasificare

După structură

simple: rău, alb, negru, bun, bătrân, slab; compuse: binevoitor, dulce-amărui; locuțiuni: dus cu pluta; fugă până-n nori, cu scaun la cap, de treabă;

După forme flexionare

invariabile: aidoma, tenace, rapace, feroce, oranj, kaki, grena, lila, gri, bleu-marine, crem, bej, cycla;

cu două forme flexionare: dulce, mare, repede; cu trei forme flexionare: mic, roșu, larg, silitor, muncitor, binevoitor; cu patru forme flexionare: frumos, drăguț, tânăr etc. variabile: cu doua terminatii la sing. feminin (buna) masculin (bun)

Categorii gramaticale

număr

gen caz grad de comparațieGradul de comparațieCategoria gramaticală care se exprimă prin trei valori;

1. Pozitiv sau gradul 0: Ea este înaltă.2. Comparativ

de inferioritate: E mai puțin înalt

de egalitate: E la fel de înalt.

de superioritate: E mai înalt.3. Superlativ – relativ:

de inferioritate: cel mai puțin înalt;

de superioritate: cel mai înalt;

absolut: -gramatical: foarte înalt

stilistic: grozav, teribil etc. de înalt.

Obs: Superlativul absolut stilistic se poate exprima în mai multe moduri:

prin repetiție: E frumoasă, frumoasă/ frumoasă, frumoaselor; prin locuțiuni (construcții fixe): gol pușcă, beat turtă/clampă/cui, înghețat

bocnă, sănătos tun. prin lungirea unei vocale: buuuuună prin figuri de stil: roșul ca focul, alb ca varul, negru ca abanosul/ pana corbului,

iute ca fierul, mică cât un sâmbure de mac.

Obs2: Nu toate adjectivele realizează categoria gradului de comparație cele care prin sensul lor exprimă superlativul: maxim, minim, superior, inferior,

principal, secundar, esențial, fundamental, capital, optim, perfect, desăvârșit, enorm, imens, nesfârșit ș.a.m.d.

cele care exprimă calități absolute: corect, greșit, muritor, nemuritor, mort, viu, născut, nenăscut, etc.

Funcții sintactice=

Nominativ:

Nume predicativ: Cărțile sunt frumoase.

Atribut adjectival: Cărțile frumoase sunt pe masă. Acuzativ:

Atribut adjectival: L-am văzut pe băiatul frumos.

Complement circumstanțial de timp: De mic era talentat la desen.

Complement indirect: Din palid s-a făcut deodată roșu ca focul.

Complement circumstanțial rel.: De frumoasă e frumoasă n-ai ce zice.

Complement circumstanțial cauză: Și plângeam de supărată că tu nu te-

ai priceput. Genitiv:

Atribut adjectival: În ciuda spuselor false el a mers mai departe. Dativ:

Atribut adjectival: Am jucat, asemenea unui copil deștept. Vocativ:

Atribut adjectival: Copile obraznic, te arunc pe fereastră!

Obs: La cazul nominativ adjectivul poate îndeplini alte două funcții sintatice:

atribut circumstanțial: Ei își rezolvă singuri problemele. element predicativ suplimentar: Îl știu leneș și morocănos (știu că e leneș și

morocănos).

Obs: În clasa adjectivului se integrează mai multe tipuri:

adjectivele propriu-zise: gras, scund, frumos participiu adjectival: Spus, auzit, citit, scris gerunziu adjectival: aburindă, fumegândă etc numerale cu valoare adjectivală adjective provenite din pronume: adjectivele pronominale demonstrativ,

nehotărât, posesiv, relativ, interogativ, de întărire, negativ adjective provenite din adverbe: așa, astfel, bine, repede; adjective provenite din prepoziții: asemenea, aidoma, potrivit, mulțumită,

contrar, conform.

AdverbulAdverbul este o parte de vorbire care exprimă caracteristicile unei acțiuni, stări sau unei însușiri ori circumstanțele acțiunilor și stărilor. Adverbele pot fi recunoscute folosind întrebări specifice: Când?, Cât de des?, Cum?, În ce mod?, Unde? Pe unde? sau alte întrebări de același tip.

Gradele de comparațieGradele de comparație sunt forme care precizează nuanța graduală a adverbului.

pozitiv - este forma de bază a adverbului

El scrie repede.

comparativ

de superioritate - se formează pe baza prefixului: mai

El scrie mai repede decât ceilalți.

de egalitate - se formează pe baza unor prefixe ca: tot atât de, la fel de

El scrie la fel de bine.

de inferioritate - se formeaza pe baza prefixului: mai puținEl scrie mai puțin bine decât fratele sau.

superlativ

relativ - se formează pe baza prefixului: cel mai

El scrie cel mai repede.

absolut - se formează pe baza prefixului: foarte

El scrie foarte repede.Părțile de vorbire determinate

Adverbul poate determina:

un verb sau o locuțiune verbală la mod

personal - Tu ai răspuns repede.

nepersonal - Tu ai răspuns repede scriind frumos.

un adjectiv sau o locuțiune adjectivală

El are o mașină mult mai nouă.

o interjecțieHai repede!

un adverb sau o locuțiune adverbială

Tu ai răspuns puțin ironic.

un substantiv

[Plecarea de acasă a fost grea.]'

Prepozitia

Prepoziția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă relațiile sintactice de

subordonare dintre un substantiv (sau un substitut al acestuia) ori dintre

un verb și un alt cuvânt. Prepoziția nu are funcție sintactică și are rol

morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea de vorbire care o

însoțește.În limba română

În limba română contemporană prepoziția cere cazul: acuzativ, genitiv și dativ.

Prepoziția se poate clasifica după formă și după origine.

Clasificare după formă

După formă, prepoziția se clasifică în:

1. prepoziție simplă (un singur element): a, către, contra, cu, de, fără, în, întru, pe, pentru, până, peste, printre, prin, după,asemenea, datorită;

2. prepoziție compusă (din două sau mai multe prepoziții simple): de la, de către, de pe, fără de, pe la, de pe lângă, de peste, pe lângă, pe sub, de pe sub, până pe la;

3. locuțiune prepozițională (grupuri de cuvinte cu înțeles unitar care au rolul de prepoziții): dincolo de, în afară de, în sus de, în jos de, la dreapta, la stânga, de jur împrejurul, în fața, în spatele, în dosul, îndărătul, în urma, de-a lungul, de-a latul, din pricina, cu excepția, în privința, dindărătul, pe dinafara, conform cu, contrar cu, cu tot, în loc de, față de, potrivit cu, cu privire la, înainte de.

Clasificare după origine

După origine, prepoziția poate proveni din:

1. adverb: înaintea, dinaintea, îndărătul, împotriva, deasupra, înapoia, contrar, ca, decât, cât;

2. substantiv: grație, mulțumită;3. verb la participiu: datorită.

Conjunctia

Conjuncția este o parte de vorbire neflexibilă. Conjuncția nu are funcție

sintactică și are rol morfologic auxiliar. Ea se analizează gramatical cu partea

de vorbire care o însoțește.În limba română

Conjuncția indică raportul de coordonare și subordonare între:

părțile de propoziție o parte de propoziție și o propoziție două propozițiiClasificare

Criteriile de clasificare cuprind forma conjucției și raporturile stabilite de către conjuncție:

Clasificare după formă

Conjuncția după formă poate fi:

simplă: ca, să, ci, dar, de, fie, dacă, ori, sau etc. compusă: ca să, ci și, și cu. locuțiune conjuncțională: măcar că, pentru că, cu toate că etc.

Clasificare după tipul raportului stabilit

Conjuncția după acest criteriu poate fi:

coordonatoare - când leagă părțile de propoziție secundare de propozițiile regente sunt:

juxtapunere : ","

copulativă: și, nici

adversativă: dar, iar, însă,

disjunctivă: sau, ori, fie

conclusivă: deci, așadar subordonatoare

Iar, nici, și - pot fi adverbe (când au înțelesul de: din nou, măcar, chiar) sau conjuncții (când leagă între ele părți de propozitie de același fel sau propoziții).Înaintea conjuncțiilor adversative se pune întodeauna virgulă; excepție face conjuncția însă, când se află în interiorul propoziției.

Când conjuncțiile disjunctive sunt perechi, virgula precedă obligatoriu al doilea termen. Exemplu: Sau scrii, sau citești.

Interjectia

Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă prin intermediul căreia se exprimă senzații, sentimente, îndemnuri, chemări sau se imită un sunet din natură.

Interjecțiile de adresare (măi, mă, fă, bre) au în vorbire același rol ca și vocativul. Ele se pot folosi singure sau însoțite de un substantiv la cazul vocativ.

Interjecțiile care reproduc sunete, zgomote sau strigătul animalelor sunt cuvinte imitative sau onomatopee.

PunctuațieDupă interjecție se pune semnul exclamării sau virgulă, potrivit cu intonația ei. De obicei, după interjecțiile care exprimă stări sufletești puternice: entuziasmul, spaima, uimirea etc se pune semnul exclamării.Interjecțiile de adresare, dacă nu sunt însoțite de un substantiv la vocativ, se despart prin virgulă de cuvintele învecinate, ca și substantivele la vocativ:

Măi, vino mai repede! Vino, măi, mai repede! Vino mai repede, măi!

Când sunt însoțite de un substaniv la vocativ, întreg grupul de cuvinte urmează regula de punctuație a vocativului:

Măi fraților, vedeți-vă de treabă! Liniștiți-vă, măi oameni buni, odată! Liniștiți-vă odată, măi oameni buni!

După interjecțiile care exprimă un îndemn sau o poruncă nu se pune nici un semn de punctuațiedacă sunt urmate de un complement care le determină.

Hai cu mine! Na-ți cartea!

Interjecția de adresare ia urmată imediat de un verb la imperativ sau la conjunctiv nu se desparte de acesta prin nici un semn de punctuație:

Ia citește și tu!

Atunci când interjecțiile de același fel se repetă, ele se despart prin virgulă sau prin liniuță, iar după ultima interjecție se pune semnul exclamării sau virgulă.

He, he!; Ha-ha-ha!; He, he!.

Exemple

Ia ascultați, măi, zise Gerilă... (I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb) Ah, mamă, tu! Ce slabă ești! (G. Coșbuc, Moartea lui Fulger)

Predicatul

Predicatul este partea principală de propozi ț ie  care atribuie subiectului o acțiune, o stare sau o insușire.

Predicatul poate fi exprimat prin:

verb  la mod personal adverb predicativ

Poate|1 că întelegi|2.

interjec ț ie cu valoare predicativă

Pupăza zbrr! pe-o dugheană. — Ion Creangă, Amintiri din copilărie

intona ț ie predicativă

Vorba lungă, sărăcia omului. — Folclor

locu ț iune verbală

A stat de veghe toată noaptea.

locu ț iune adverbială predicativă

Fără doar și poate că se va întoarce.Clasificare

Predicatul se clasifică în

Predicat verbal - arată ce face subiectul și îi atribuie acestuia o acțiune:

În față răsărise luna. — Fănuș Neagu, Dincolo de nisipuri

Predicatul verbal este exprimat prin verbe la moduri personale:

Indicativ: citesc, citeam, citii, am citit, citisem, voi citi

Imperativ: citește

Conjunctiv: să citesc, să fi citit

Condițional-optativ: aș citi, aș fi citit

Predicat nominal - atribuie o insușire sau o calitate subiectului și arată cine este, ce este și cum este subiectul.

Unu-i moldovan,

Unu-i ungureanȘi unu-i vrâncean. — MiorițaPredicatul nominal este format din verb copulativ și nume predicativ.

Vebele copulative sunt: a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne, a însemna, a părea, a

se naște, a ieși, a se face (ultimele două când au sensul lui a deveni);

Verbul a fi este predicat verbal când are sensul de: a exista, a se afla, a se găsi, a

merge, a proveni;

A deveni este tot timpul verb copulativ.PunctuațiePredicatul, verbal sau nominal, nu se desparte prin virgulă de subiect.

A fost un împărat.

Se folosesc virgule când între subiect și predicat s-a intercalat o parte de propoziție sau o propoziție:

Greuceanu, care văzu lipsa paloșului|2, a plecat.|1

Cuvintele care alcătuiesc numele predicativ multiplu se despart de virgulă când nu sunt legate prin conjuncția și ori sau.

Acord

În numeroase limbi, inclusiv limba română, predicatul se acordă cu subiectul. Acordul constă în modificarea formei predicatului în funcție de caracteristicile subiectului. În limba română acordul se face în persoană și număr, și dacă predicatul este nominal sau exprimat printr-un verb la diateza pasivă acordul se face și în gen.

Acord în persoană și număr:

Eu nu înțeleg. Voi așteptați aici. A răsărit luna.

Acord suplimentar în gen:

Mama e supărată. Au fost plantați o sută de brazi.

Subiectul

Subiect (în gramatică) sau subiectul gramatical definește acea parte principală a propoziției care efectuează acțiunea. Subiectul gramatical poate fi exprimat prin:

substantiv  în nominativ: Mașina pleacă.

locu ț iune substantivală : Darea de seamă a fost întocmită repede.

numeral  cu valoare substantivală în nominativ

cardinal: Doi se ceartă.

colectiv: Amândoi au fost la munte.

fracționar: Un sfert costă mult mai puțin.

distributiv: Câte doi merg pe coridor.

ordinal: Al doilea merita să câștige.

pronume  în nominativ

personal: Noi am lucrat, nu voi.

de politețe: Dumneavoastră ați mers la fața locului.

posesiv: Al meu este primul.

demonstrativ: Acela este cel mai deștept.

nehotărât: Toți au dreptul la cuvânt.

negativ: Nici unul nu a ascultat.

interogativ: Cine nu a înțeles?

relativ: M-a întrebat: Cine nu a înțeles.

verb

infinitiv: A vedea un film bun este o plăcere.

supin: De plătit mai puțin este convenabil.

gerunziu (numai după un reflexiv-pasiv impersonal): Se

aude gemând.

locu ț iune verbală

infinitiv: E greu a pune pe roate o afacere.

supin: Este ușor de băgat de seamă diferența.

interjec ț ie  (numai după un reflexiv-pasiv impersonal): S-a auzit pleosc!

după ce a sărit în apă.

Subiectul gramatical poate fi si neexprimat. Subiectul neexprimat este:

subînțeles când subiectul a fost exprimat într-o propoziție anterioară; inclus atunci când poate fi dedus din desinența verbului (la pers. I și II nr

singular și plural).

Subiect, în sensul general al conotației date acestui cuvânt, reprezintă locul, acțiunea, obiectul, ființa, conceptul abstract, s.a.m.d.,tema despre care se vorbește sau scrie, la care se face referire.

Câteva exemple ar putea fi următoarele:

Subiectul excursiei noastre de azi este muntele Cozia și

împrejurimile sale.

Testarea acestui mic program de calculare a radăcinii reale a

oricărei ecuații de grad trei a fost subiectul acestei experimentări.

Atributul

Atributul este partea secundară de propoziție care determină un substantiv sau un substitut al acestuia (pronume, numeral sau adjectiv substantivizat) pe care îl precizează, îl identifică sau îl califică indicând o caracteristică sau o calitate a acestuia. Răspunde la întrebările: care?, ce fel de?, al/a/ai/ale cui?, câți?, câte?.

În limba română

Subordonarea se realizeaza prin:

acord când atributul este exprimat prin adjectiv, verb la participiu sau numeral aderență când atributul este exprimat prin locuțiune adjectivală sau adjectiv

invariabil

În topica normală, atributul este poziționat:

după regent dacă este exprimat prin:

adjectiv calificativ

determinativ

adjectiv pronominal de întărire

pronominal posesiv

sau locuțiune adjectivală

înaintea regentului dacă este exprimat prin:

numeral

adjectiv pronominal relativ

adjectiv pronominal demonstrativ

adjectiv pronominal nehotărât

adjectiv pronominal negativ

locuțiune adjectivală

Clasificare

Atributul se clasifică după valoarea părții de vorbire prin care este exprimat în:

Atribut adjectival Atribut substantival Atribut pronominal Atribut verbal Atribut adverbial Atribut interjecțional

Atributul determină:

un substantiv:

"Urcând șoseaua cea mare șerpuită peste Stânișoara, Vitoria și Gheoghiță auziră glasul puhoaielor" (Mihail Sadoveanu, Baltagul)

un pronume:

"Toate acestea vor fi rezolvate curând."

o parte de vorbire exprimată prin substantiv:

"Trei dintre ei sunt matematicieni.

Complementul

Complementul este partea secundară de propoziție care determină un verb sau o locuțiune verbală.

Clasificarea complementului

Complement direct

Un complement direct semnifică în gramatică un element sau o parte a propoziției care este definit/ă de relația directă pe care o are cu predicatul propoziției. Complementul direct estepartea secundară de propoziție care determină un verb tranzitiv sau o interjecție și d.p.d.v.semantic indică obiectul asupra căruia se acționează.

Complement direct poate fi determinat folosindu-se întrebările: pe cine? sau ce?

Clasificarea complementului direct

simplu - exprimat printr-o singură parte de vorbire multiplu - exprimat prin mai multe părți de vorbire dezvoltat - exprimat printr-o construcție infinitivală

Complementul direct arata obiectul asupra caruia se exercita direct actiunea exprimata de verb.

Intrebari : pe cine?,ce?, ultima dintre ele intalnindu-se si in cazul subiectului.

Diferenta se face astfel: daca propozitia are un subiect exprimat sau neexprimat, atunci partea de vorbire care raspunde la intrebarea "Ce?" este complement direct.

Complementul direct se exprima prin:

a)substantive, pronume sau numerale in cazul acuzativ precedate sau nu de prepozitia pe.

CD CD ex.: Am vazut-o pe eleva mea in parc. vb. pr. prep.+subst.Ac

CD CD pe cine? Pe cei doi ii cunosc bine. prep. nr.card. pr. vb.

b) verb la modurile infinitiv,supin sau gerunziu.

PV ce? CD ex.: Aud cantand. vb. vb. gerunziu Obs.: daca un verb accepta CD atunci el este un verb tranzitiv.

Complement indirect

Complementul indirect este partea secundară de propozi ț ie  care determină un verb intranzitivsau o interjec ț ie  și d.p.d.v. semantic indică obiectul asupra căruia se resfrânge indirect acțiuneaverbului sau căruia i se atribuie o acțiune, o însușire sau o caracteristică exprimată prin cuvântul determinat.

Complementul indirect poate fi exprimat prin:

substantiv in cazul DATIV: Îi voi da colegului acest creion. substantiv in cazul ACUZATIV: Am discutat despre emisiune. substantiv in cazul GENITIV: S-au năpustit asupra cireșelor. pronume in cazurile ACUZATIV, DATIV, GENITIV: personal - I-am adus

hainele. pronume in cazurile ACUZATIV, DATIV, GENITIV: demonstrativ - S-a gândit la

celălalt. pronume in cazurile ACUZATIV, DATIV, GENITIV: posesiv - S-a gândit la al

său.

pronume in cazurile ACUZATIV, DATIV, GENITIV: reflexiv - Și-a adus materialele.

numeral cardinal in cazurile ACUZATIV, GENITIV, DATIV: A telefonat celor doi.

numeral ordinal in cazurile ACUZATIV, GENITIV, DATIV: S-au aliat împotriva celui de-al doilea.

verb la modul infinitiv: Era obișnuit a nota schimbările. verb la modul gerunziu: S-a plictisit tăcând. verb la modul supin: Se va sătura de scris.

Complementul indirect arata obiectul asupra caruia se rasfrange indirect actiunea exprimata de verb.

Se clasifica in : complement indirect in dativ; complement indirect cu prepozitie. Complementul indirect in dativ (cui?) se exprima prin substantive, pronume sau numerale in cazul dativ.

ex. : Dau copiilor cate o bomboana. vb. subst. CI Acestuia i s-a facut foame. pron. dem.D vb.

Complementul indirect cu prepozitie (pe ce?, cu cine ?, cu ce ?, de cine ?, de ce ?, pentru cine ?, pentru ce ?, despre cine ?, despre ce ?) se exprima prin :

a)substantive, pronume sau numerale in cazul acuzativ cu prepozitie ;

ex. : Vorbeste despre tine frumos. vb. prep.+pr.pers.Ac.

b)verb la un mod nepersonal ;

ex. : S-a plictisit de asteptat. vb. vb.la supin

c)adjectiv precedat de prepozitie ;

ex. : Din gri s-a facut alb. adj.Ac.

Exista un tip special de complement indirect in genitiv exprimat prin substantive, pronume sau numerale precedate de prepozitii. ex.: Au complotat contra acestuia. vb. pron. dem.G.

Conform noii Gramatici a Academiei, complementul indirect stă doar in cazul Dativ. O alta schimbare radicala este introducerea complementului prepozitional.

Complemente circumstantiale

Complement circumstanţial de loc

Complementul circumstanțial de loc este complementul circumstanțial care arată locul în care se petrece acțiunea.Acest complement raspunde la intrebarea: unde?, de unde?, pana unde?.Complement circumstanţial de mod

Complementul circumstanțial de mod este complementul circumstanțial care arată cum se desfășoară o acțiune sau arată cum se înfățișează o însușire. Răspunde la intrebarea cum?. Arată tipul de context în care o acțiune se desfășoară, în special modul în care aceasta decurge.

Exemple

Afirmație:

- Problema s-a rezolvat de la sine. - Cum s-a rezolvat problema?

Afirmație:

- Îi chinuie până la exasperare.- Cum îi chinuie?

Complement circumstanţial de timp

Complementul circumstanțial de timp este complementul circumstanțial care arată timpul în care se petrece acțiunea.

o parte, în, în

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate