www.biblioteca-digitala.ase.ro biblioteca pagina2

3.1 Miza petrolului caspic în geopolitica actuală Siguranţa surselor de energie este o componentă esenţială a securităţii naţionale şi internaţionale. Secolul XX a fost în mare parte dominat de problema energiei, iar în condiţiile unei globalizări economice şi politice din ce în ce mai accentuată, o confruntare mai mult sau mai puţin benefică, generată de accesul la resursele de energie şi utilizarea acestora, va continua şi în secolul XXI. Sunt mulţi factori care au contribuit la aceste schimbări şi la o nouă abordare globală a problemei energiei, iar dintre aceştia îi voi menţiona pe cei mai importanţi, datorită noutăţii lor şi a posibilităţii lor continue de permanentizare. a) Scăderea generală a preţurilor la produsele de bază, în 1998, cu 13 %, iar, dintre acestea, reducerea cu 30 % a preţului la petrolul brut. Spre deosebire de antecedentele existente, în perioada actuală se pare că nu este doar ceva temporar, ci este efectul acumulativ a câteva zeci de ani de schimbări structurale în industriile prelucrătoare, în special în ţările dezvoltate. Aceste schimbări structurale sunt datorate în special progresului tehnic, importului noilor practici manageriale, diversificării şi creşterii importanţei serviciilor, în special celor financiare. Totodată, un preţ mic descurajează noile investiţii, face finanţarea dificilă, impune un ritm foarte

3 REGIUNEA CASPICĂ – ÎNTRE INTERESE ECONOMICE ŞI STRATEGICE

Consideraţii generale privind piaţa mondială a petrolul

lent şi duce inevitabil la tactici de câştigare de timp: elaborare de studii şi proiecte, lungi dezbateri şi negocieri, discuţii interguvernamentale, dar toate acestea fără investiţii concrete. b) Restructurarea marilor companii petroliere şi fuziunile spectaculoase Exxon-Mobil, British Petroleum – Amoco, Total Petrofine, Lukoil-ARCO sau interesantele alianţe între gigantice companii de gaz şi petrol în vederea realizării unor proiecte concrete privind construcţia de conducte şi exploatarea unor mari depozite de combustibil care operează în zona Mării Caspice, Franţa (Gazprom şi Elf), Italia (Eui). c) Reevaluarea costurilor pentru noi investiţii. Scăderea producţiei Federaţiei Ruse de la 12,5 milioane barili/zi în 1990, la 6 milioane în 1999, s-a datorat nu scăderii cererii, ci lipsei de investiţii proprii şi a abilităţii de a atrage investiţii străine. Un exemplu concludent în acest sens îl constituie oprirea temporară a explorării noilor câmpuri petrolifere din Azerbaidjan care s-a datorat tot scăderii preţurilor la petrol, de teama nerecuperării costurilor ridicate. Masivele investiţii preconizate este puţin probabil că se vor materializa, companiile fiind ezitante şi susceptibile. În condiţii „normale”, adică un preţ al petrolului de 15 USD/baril, un risc politic şi de tranzit nu mai mare decât în zonele concurente (Golf sau Africa de Vest) investiţiile anuale s-ar putea ridica la 2-3 miliarde USD. Cu toate acestea, majoritatea cifrelor care circulă, referitor la investiţii, nu sunt necondiţionate şi irevocabile, ci mai degrabă estimări de investiţii ce s-ar materializa în câţiva ani, poate chiar zeci de ani, în condiţiile în care situaţia politică şi geopolitică pozitivă descrisă în presă sau prezentată tot mai des în discursurile politice ar fi sută la sută reală. d) Creşterea competiţiei în industriile prelucrătoare (rafinare, petrochimie, distribuţii etc.) în vederea obţinerii de poziţii dominante pe piaţă. e) Turbulenţele înregistrate pe pieţele financiare internaţionale. Recentele crize din Asia-Pacific, Rusia şi Brazilia semnalează, datorită

Regiunea caspică – între interese economice şi strategice

duratei şi intensităţii, o anumită „oboseală” a unui sistem conceput imediat după cel de-al doilea război mondial, care tot timpul a funcţionat ca o anumită marjă de imperfecţiune. Globalizarea, însoţită de expansiune, de multe ori chiar alarmantă, a pieţelor derivate, neregulate, permit acum transformări imediate de imense resurse financiare, fără să se mai ţină seama de distanţa geografică. Ca efect, ciclicitatea nu mai poate fi estimată pe pieţele financiare, operaţiunile sunt prudente, se evită asumarea de riscuri. Ca urmare a acestor modificări recente referitoare la o nouă abordare globală a problemei energiei sunt relevante trei consecinţe: ■ O lipsă de lichidităţi la nivelul resurselor publice.

■ Atragerea surselor private de capital este esenţială pentru proiecte energetice sau de infrastructură fiind condiţionată de rate de profit rezonabile, climat de afaceri de calitate, cadru legal stabil şi coerent sau o garantare a proprietăţii.

■ Reforma instituţiilor financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială) care şi-ar putea suma noi funcţii de intermediere pentru ajungerea la pieţele private.

S-ar părea că legile economice de piaţă şi acţiunea factorilor economici sunt mai puternice decât consideraţiile geostrategice. Încă de la colapsul Uniunii Sovietice s-au tot făcut speculaţii despre petrolul şi gazul caspic; se pune întrebarea dacă aceste resurse pot într-adevăr să stea la baza stabilităţii economice şi politice a fragilelor state din Caucaz, cel mai mult insistându-se pe eficacitatea sistemelor de transport (conducte) din regiune şi pe manipularea acestor sisteme în vederea obţinerii unor avantaje politice. Evaluările mai mult decât optimiste ale rezervelor de petrol şi gaz şi avantajele financiare ce ar putea fi obţinute din producţia şi exportul acestora, au ridicat peste măsură aşteptările ţărilor producătoare şi ale populaţiei lor, au provocat nelinişte ţărilor vecine neproducătoare, au atârnat interes pentru potenţialele ţări de tranzit şi au mărit concurenţa între ţările ale căror companii petroliere sunt interesate.


Ultimele analize extrem de detaliate şi aparţinând unor surse extrem de diversificate, au ajuns la concluzia că regiunea Mării Caspice este puţin probabil să devină, aşa cum s-a sperat la un moment dat, un nou Golf, ci mai degrabă ar fi o nouă Mare a Nordului, cu aproximativ 2 – 3% din producţia mondială. Totodată, costurile de producţie sunt mai mari decât ale ţărilor din Golf şi ale ţărilor membre OPEC, dar mult mai mici decât cele din Marea Nordului sau ale proiectelor concurente din Rusia, iar costurile de transport sunt mai ridicate decât ale majorităţii concurenţilor, mai ales dacă depozitele sunt maritime.1 În timpul războiului rece, Orientul Mijlociu a fost zona de importanţă strategică pentru lumea vestică şi Rusia. În prezent, Caucazul incită interesele, dar şi orgoliile occidentale şi ruseşti, care îşi dispută controlul asupra zăcămintelor de petrol din fostele republici sovietice şi asupra conductelor care transportă petrolul caspic. Încă din secolul al XIX-lea, petrolul din Asia Centrală concentra în jurul său eforturile ruse şi britanice. Astăzi miza este aceeaşi, doar actorii au devenit mai numeroşi. La mijloc se află ţările din Golf, direct interesate de a nu pierde controlul asupra pieţei petrolului, dar şi companiile petroliere internaţionale, dornice să exploateze belşugul central-asiatic. Încă din 1997 administraţia de la Washington a decretat Caucazul „zona de interes strategic american”, afirmând că „asumarea viitorului acestei regiuni este una din sarcinile ei pasionante”. SUA urmau să stabilească ce conductă vor utiliza pentru a exporta petrolul din Marea Caspică, urmărind să-şi asigure independenţa în aprovizionarea cu petrol atât faţă de Moldova, cât şi faţă de zona Golfului. Asia Centrală, ca şi Orientul Mijlociu, s-a dovedit a fi o regiune instabilă, având la bază implicaţii politice, economice, religioase sau etnice. Ţările vizate în disputa asupra petrolului caspic sunt: Georgia şi Cecenia, importante pentru tranzitul petrolului şi Azerbaidjan şi Kazahstan, 1 Terry Adams – „Caspian Hydrocarbous, the Politicisation of regional pipelines and the

Destabilisation of the Caucasus”, Centre For European Policy Studies (CEPS), Bruxelles, 2000


importante atât pentru bogăţia lor în petrol (Baku, Tenghiz), cât şi ca zone de tranzit. Azerdbaidjan şi Georgia au avut o poziţie pro-occidentală încă de la declararea independenţei lor de sub tutela rusească în 1991, aflându-se în prezent sub influenţa NATO. Pentru a contrabalansa această influenţă, Moscova, a încurajat relaţii bune cu separatiştii abhazi (Abhazia – republică autonomă în Georgia) şi cu armenii (aflaţi în conflict cu azerii pentru enclava Nagorno-Karabah, teritoriu azer locuit de armeni). Cecenia, republică autonomă, este parte componentă a Rusiei, care şi-a declarat unilateral independenţa în 1991, este şi ea o zonă importantă de conflict în Caucaz. După criza cecenă din 1994 – 1995, când forţele armate ruseşti au intervenit pentru a pune capăt confruntărilor dintre partizanii şi adversarii preşedintelui cecen Dudaev, a urmat conflictul declanşat în iunie 1999 (care nu s-a încheiat nici până în prezent), după ce cecenii au închis conducta Baku (Azerbaidjan) – Novorosiisk (Rusia) ce trece prin Groznai, justificându-şi acţiunea prin faptul că Rusia nu a plătit taxele de tranzit pentru folosirea conductei pe teritoriul cecen. După ce Moscova a negociat, fără succes, cu cecenii deschiderea conductei, s-a hotărât ca în luna iulie să transporte petrolul pe calea ferată, traversând Daghestanul, un în august a izbucnit un nou conflict, zădărnicind eforturile Rusiei.2 Intervenţia militară promptă a Rusiei în Cecenia demonstrează intenţia Kremlinului de a menţine sub control fostele republici sovietice, importante atât pentru bogăţia în petrol, cât şi datorită vecinătăţii cu Turcia, aliatul strategic al NATO şi Iran. Principalele rute pentru petrolul din Asia Centrală sunt conductele: Baku – Novorosiisk (1998) şi Baku – Supsa (1999), care sunt vulnerabile la toate frământările din regiune.

2 Thomas Waelde – “International good governance and civilized conduct among the states

of the Caspian region: oil and gas as lever for prosperity or conflict” – CEPS, Bruxelles, 2002


Circulaţia prin conducta Baku – Novorosiisk, principala rută de export pentru petrolul azer a fost supusă întreruperilor din partea cecenilor. Ruta Baku – Supsa ocolea Cecenia, însă evitând Rusia, submina influenţa acesteia asupra petrolului din regiune. Conducta a fost deschisă după intense manevre militare de apărare efectuate de trupe ucrainene, georgiene şi azere în cadrul unei alianţe regionale cunoscute sub numele de GUAM3 şi aflată sub egida Parteneriatului pentru Pace al NATO. Cea mai disputată şi controversată rută a petrolului din Caucaz este proiectata conductă Baku – Ceyhan, port turcesc la Marea Mediterană, avută în vedere de SUA încă din 1997, ca alternativă pentru Baku – Novorosiisk via Groznai. În decembrie 1999, această conductă preferată de americani a fost aleasă pentru a transporta petrolul caspic pe pieţele occidentale. Decizia a fost una politică, SUA urmărind să recompenseze Turcia şi Georgia pentru orientarea lor vestică şi să evite exportul petrolului prin Rusia şi Iran. Această variantă s-a dovedit a fi cea mai lungă, cea mai costisitoare, cea mai puţin fezabilă, fiind în acelaşi timp supusă instabilităţii din Turcia (zona de conflict – Kurdistan) şi din Georgia. Una din variantele de conducte propuse pentru transportul petrolului caspic a fost şi cea care trecea prin România, cu două posibile ramificaţii: Constanţa – Serbia (Pancevo) – Croaţia – Slovenia – Trieste sau Constanţa – Ungaria – Slovenia – Trieste (punct cheie de unde porneşte prima conductă din sistemul european de oleoducte – ADRIA).4 Varianta prin România era cea mai scurtă, cea mai ieftină (două treimi din lungimea conductelor existând deja), dar şi cea mai sigură, neexistând nici un conflict de-a lungul ei. Respingerea acestei variante s-a datorat unor circumstanţe nefavorabile: crahul din Bulgaria din 1998 (care a fost totuşi depăşit cu succes), problema Kosovo, un posibil conflict de viitor

3 GUAM – la care au aderat şi Republica Moldova şi Uzbekistanul) promovează cooperarea

militară între ţările member şi NATO. Deşi membre ale CSI, ţările din GUAM au părăsit Tratatul de Securitate Colectivă încheiat cu Rusia.

4 S.Celac – “Romania-a pivotal country along Europe to Asia”, 1999


cu Macedonia între Grecia şi Albania şi lipsa de susţinere politică din partea unei puteri occidentale, beneficiind doar de sprijinul firmei italiene ENI. Conducta prin România a fost luată în considerare de Uniunea Europeană, care, la o conferinţă internaţională susţinută la Bucureşti în 1998, a lansat programul INOGATE, în încercarea de a aduce petrolul caspic în Occident prin portul Constanţa.5 În noul context geopolitic, pentru a asigura accesul la resursele caspice, UE a iniţiat un amplu program de dezvoltare a unor coridoare de transport pan-europene rutiere, feroviare şi maritime (TRACECA), care să facă legătura între Asia Centrală şi Europa. În contextul în care nici una din conductele existente şi nici cea proiectată (Baku-Ceyhan) nu sunt sigure, iar tensiunile din Caucaz se amplifică (Ex: Cecenia), rămâne de văzut dacă NATO va interveni total în zonă, mai ales după ce a sprijinit crearea organizaţiei satelit GUAM, deşi este puţin probabil deoarece în ultima vreme s-a acordat atenţie îmbunătăţirii relaţiilor NATO – Rusia. Un lucru este cert: Rusia nu va admite divizarea Caucazului în zone de influenţă şi este iritată de cooperarea Georgiei cu ţările membre NATO, dar şi de participarea ei la proiectul oleoductului Baku – Ceyhan. Georgia consideră această colaborare o garanţie pentru propria securitate şi pentru relansarea sa economică. În ianuarie 1999, preşedintele Turciei, Suleyman Demirel a lansat ideea unui „pact caucazian” pentru pace şi stabilitate între statele din sudul Caucazului şi vecinii acestora, care să fie susţinut de UE. Dar, această iniţiativă a fost considerată de Moscova o atingere a intereselor ruseşti în zonă. În vederea creşterii influenţei Moscovei în regiune pentru a împiedica dezintegrarea imperiului, Georgia este mai importantă pentru Rusia faţă de Azerbaidjan nu numai fiindcă Rusia deţine baze militare în aceastăn republică, dar şi pentru că refacerea integrităţii teritoriale a Georgiei prin revenirea sub jurisdicţia sa a republicilor separatiste Abhazia

5 Ibidem


şi Osetia de Sud, depinde de poziţia binevoitoare a ruşilor.Pe de altă parte, şi Georgia depinde, deocamdată, aproape în totalitate de Moscova în ceea ce priveşte aprovizionarea ei cu energie. Următorii ani vor confirma dacă SUA va continua politica de sprijinire în exclusivitate a conductei Baku – Ceyhan şi îşi va asuma riscurile politice şi financiare implicate de construirea acestui oleoduct. Pentru Georgia şi Azerbaidjan realizarea acestui proiect presupune rezistenţa la presiunile Rusiei. Pe viitor, companiile petroliere şi-ar putea îndrepta atenţia spre conductele considerate până acum doar alternative îndepărtate. Cea prin Afganistan (Kazahstan – Turkmenistan – Afganistan – Pakistan) ridică probleme de securitate. Cealaltă prin Baku (Baku – Neka) pare a fi cea mai raţională, însă este blocată de opoziţia politică a SUA. Cum relaţiile americano-iraniene s-au ameliorat în ultima vreme, pasul următor ar putea să fie făcut de companiile petroliere americane, care ar fi interesate să accelereze destinderea politică dintre cele două ţări. Astfel, pot afirma că s-au conturat deja trei blocuri geopolitice: ♦ Bloc 1 „Proactive Challenge” – pentru Baku – Ceyhan, condus de SUA şi Turcia, dar incluzând şi Azerbaidjan şi Georgia, care şi-au aliniat politica externă cu interesele Washington-ului, în direct conflict cu Moscova. În acelaşi timp, dar cu ceva reticenţă, Azerbaidjan susţine tacit politica de „containment” a SUA împotriva Iranului. ♦ Bloc 2 „Frozen Instability” – fără activitate, condus de Rusia, împreună cu Iran şi Armenia. Scopul lor comun era să menţină „status quo”-ul regional, fără o schimbare în balanţa intereselor regionale, dar şi de a împiedica atingerea obiectivelor SUA în regiune. ♦ Bloc 3 „Measured 9” – condus de UE şi având sprijinul tuturor companiilor comerciale care văd în ciocnirile de interese geopolitice o ameninţare la adresa securităţii şi stabilităţii pe termen lung. Această polarizare de blocuri cu interese comune a contribuit la nerealizarea stabilităţii şi securităţii pe termen lung, a subminat nevoia de a


se ajunge la un compromis între Armenia şi Azerbaidjan asupra Nagorno-Karabakh (conflict care influenţează securitatea pe termen lung a oricărei conducte spre Turcia, dar mai ales are consecinţe globale). În ciuda acestor schimbări profunde în geopolitica actuală privind concentrarea intereselor marilor puteri asupra energiei caspice, Orientul Mijlociu, unde se află majoritatea ţărilor producătoare din OPEC şi cele mai mari rezerve mondiale de petrol, continuă să joace un rol important pe piaţa petrolului şi în afacerile internaţionale.

3.2 Prezentarea resurselor de petrol, a conductelor şi oleoductelor din Regiunea Caspică

O importantă miză economică a acestui început de mileniu, cu reale consecinţe pe plan social – politic şi militar este începerea exploatării bogăţiilor Mării Caspice. Marea Caspică reprezintă cel de al treilea mare depozit de energie, după Golful Persic şi după Siberia rusească, fiind considerat ultimul vast rezervor de energie al lumii. În anul 2010, Asia Centrală şi Transcaucazia ar putea avea posibilitatea de a exporta peste 100 milioane tone de petrol şi aproximativ 100 miliarde de metri cubi gaz natural, aceasta însemnând aproximativ 2 milioane barili/zi.6 Departamentul american pentru probleme energetice oferă o serie de date estimative, publicate de Departamentul de Stat şi reproduse de un studiu al Institutului Internaţional pentru Studii Strategice, cum ar fi: „totalul rezervelor recuparabile este de aproximativ 200 de miliarde de barili. Pentru a realiza o estimare clară, se impune o comparaţie cu cele două mari câmpuri petrolifere descoperite după 140 de ani de exploatare în SUA, şi anume Prudhoe Bay şi cele din estul Texas-ului, care, împreună au rezerve de 18 miliarde de barili. Capacitatea celui mai mare câmp petrolifer din lume, Ghawar, din Arabia Saudită, este de 80 miliarde de barili. Un 6 Terry Adams – „Caspian Hydrocarbous, the Politicisation of regional pipelines and the



câmp gigantic, este definit, de regulă, ca având cel puţin 500.000 barili de petrol recuperabil şi, în lume, au fost identificate doar 370 de asemenea zone. Zona Mării Caspice ar conţine echivalentul a 400 de câmpuri – gigant sau 16 de mărimea celui de la Prudhoe Bay sau de 2,5 ori mai mult decât cel de la Ghawar, dar se pare că aceste estimări sunt într-un ordin de magnitudine departe de realitate.”7 Oil and Gas Journal estimează că rezervele ar fi de 8 miliarde de barili, Statistical Review of World Energy, editată de British Petroleum, apreciează 16 miliarde de barili, iar previziunile făcute de marile companii se ridică la 25 – 35 miliarde de barili. În 1998, în jurul acestor bogăţii s-a ţesut o întreagă reţea de discuţii, negocieri sau presiuni diplomatice, au fost angrenate interesele unor companii multinaţionale sau ale unor foarte puternice concerne naţionale din întreaga lume. Şi aceasta pentru că este vorba, în primul rând, de uriaşul argument al Mării Caspice: „petrol foarte ieftin”, o mână de lucru la fel de ieftină iar, din punct de vedere geopolitic, ar permite controlul direct şi indirect asupra liniilor de transport ce fac legătura cu Europa Occidentală, dar şi China şi Pakistan. Nu este încă clar definit statutul Mării Caspice şi deci nici delimitarea resurselor din adâncime. Nici tratatul URSS-Iran, nici reguli generale referitoare la statutul câmpurilor petrolifere nu furnizează o soluţie concretă. Rusia, bazându-se pe abordarea Mării Caspice ca lac internaţional, calificare ce implică un „condominuim” al tuturor statelor, a utilizat acest concept pentru a sublinia interesele principalelor ţări producătoare: Azerbaidjan, Kazakhstan, Turkmenistan. Aceste ţări se bazează în principal pe analogia cu dreptul mării, utilizând principiile echidistanţei şi echităţii. Faptul că sectorul ce i-ar fi revenit Rusiei părea că n-ar avea petrol suficient, a dus la practicarea de către aceasta a unei politici menite să obstrucţioneze

7 “Energy choices in the near abroad” – The Centre for Strategic and International Studies,

Washington, 2000


şi să amâne stabilirea unui cadru legal concret. Astfel, investiţiile sunt descurajate de inexistenţa un ui cadru juridic şi a unei delimitări concrete a proprietăţii asupra resurselor, mai ales atunci când în depozitele de combustibil este implicată şi o ţară ca Rusia. Totuşi, intensitatea conflictului juridic, dar şi politic şi economic, s-a mai diminuat mai ales de când sectorul rusesc al Mării Caspice pare să fie bogat în petrol şi gaz, Rusia fiind direct interesată în rezolvarea acestor dispute economice. De asemenea, interesul Rusiei în menţinerea suveranităţii post-coloniale asupra fostelor colonii din regiunea caspică este acum concurat de un mult mai mare interes economic. Rusia, ducând o politică hegemonică, ar pierde din punct de vedere economic, neavând forţa să contribuie la dezvoltarea economică a ţărilor respective (aşa cum au încercat Franţa şi Marea Britanie), fiind, mai degrabă, în situaţia fostelor puteri coloniale fără resursele necesare menţinerii dependenţei post-coliniale, ca Portugalia sau Olanda. Dezvoltarea economică a statelor caspice ar deschide cel puţin oportunităţi comerciale, datorită proximităţii de limbă, cultură şi geografie, precum şi oportunităţi de investiţii, astfel că insistenţa Rusiei asupra exploatării resurselor în forma „condominium” pare a fi eliminată, iar cea mai indicată şi mai pertinentă soluţie ar fi recunoaşterea apelor teritoriale sub jurisdicţia totală a tuturor statelor implicate, pe baza aplicării principiului echidistanţei privind împărţirea resurselor în analogie cu zonele economice exclusive. Dacă privim o hartă a lumii cu distribuţia resurselor de petrol şi gaze, dar să ne limităm doar la petrol,vom observa că sunt diferite puncte aproape egal distribuite pe mapamond. Există, însă, o anumită zonă, în care concentraţia acestor puncte denotă prezenţa unor rezerve semnificative de petrol, astfel: o concentraţie pe o axă verticală nord-sud care porneşte din Siberia de Vest şi merge într-o linie aproape continuă prin Asia Centrală, respectiv Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, cu devierea în Azerbaidjan, Iran şi până în sud în Orientul Mijlociu. Aceasta indică, din punct de vedere


geometric, realitatea geografică, adică faptul că avem de a face cu trei module strategice: - modulul rusesc, modulul central-asiatic şi modulul Orientul Milociu. Într-o viziune raţională, pornind de la interesele globale şi neexcluderii consumatorilor prezenţi şi viitori de pe piaţă, o reglementare consensuală la nivel mondial, pe baza unei noi abordări care să înlocuiască clasica geopolitică, prin ceva ce am putea denumi geostrategie consensuală – ar putea fi răspunsul firesc şi raţional la sfidările viitorului imediat şi pe termen mediu. 1) Kazahstan Este statul cu rezervele de petrol cele mai importante din regiue, estimarea acestora variind între 95 – 117 miliarde de barili, rezervele dovedite cifrându-se între 15 – 22 miliarde de barili în 2001. Experţii economici apreciază în mod deosebit modul în care a fost folosit ajutorul financiar extern către sectorul energetic, mişcare coordonată de altfel, de către Comitetul pentru folosirea capitalului străin. Până la mijlocul anului 1999, totalul asistenţei financiare externe era de 331 milioane dolari SUA, dintre care 22 milioane au fost alocaţi sectorului energetic. Cele 22 de câmpuri petroliere din această ţară – situate la nord-est de Marea Caspică şi în centrul ţării – totalizează rezerve de peste 15 miliarde de tone. Numai în zona Tenghiz, în nordul Mării Caspice, zăcămintele sunt apreciate de compania naţională a petrolului din Kazahstan la 10 miliarde tone, echivalent cu totalitatea rezervelor cunoscute ale Kuwait-ului sau dublul rezervelor identificate din Marea Nordului. Dacă se vor extrage 100 de milioane de tone pe an, zăcământul s-ar epuiza abia în 100 de ani. Şi aici se poate asista la o împărţire a afacerii între americani, ruşi şi ţara caucaziană: Chevron – 40%, Mobil – 25%, Lukoil – 10%, şi compania de stat a Kazahstan-ului – 25%. Ca la orice companie de petrol, profitul apare abia după şapte ani de la începerea exploatării. La Tenghiz, se preconizează un profit minim de 5 dolari la un dolar investit.


Singura conductă care leagă bogatele zăcăminte de la Tenghiz de căile de transport europene trece prin Rusia. Această conductă poate accentua dependenţa Kazahstanului de vecinul său puternic de la Nord. Proiectul unei conducte alternative, pe sub Marea Caspică, până la Baku, şi de aici spre beneficiarii europeni este respins cu hotărâre de Rusia. Oferta chineză pentru o conductă transcontinentală spre est va fi luată în calcul pe măsura extinderii producţiei de petrol în Kazahstan. Cel mai avansat proiect de conductă este cel care vizează transportul petrolului din Kazahstan în Rusia prin sistemul de conducte rusesc TRANSNEFT, ideea fiind de construire a unei mari facilităţi de încărcare lângă portul rusesc Novorosiissk de la Marea Neagră. Proiectul presupune folosirea celor 752 km de conductă existenţi de la Tenghiz la Komosomolsk şi la Kropotkin şi a unei alte porţiuni de 258 km de conductă cu un diametru de 1000 mm de la Kropotkin la un alt punct de încărcare a tankerelor. Urmează să fie construite 15 noi staţii de pompare, 13 tancuri de depozitare, fiecare cu o capacitate de 100.000 metri cubi, cinci dintre ele chiar lângă portul Novorosiissk. Acţionarii din cadrul CPC (Caspian Pipeline Consortium) sunt: guvernul rus – 24% (reprezentat de Lukoil, Rosneft şi Transneft), kazahoil – 19%, guvernul din Oman – 7 %, Kaz Pipeline Ventures – 7 % (JV Kazahoil, Amoco, fostul holding Munai Gaz), LukArco – 12,5% (JV Lukoil, Atlantic Richfield – SUA), Rosneft Shell – 7,5%, Chevron (SUA) – 1,5%, Mobil (SUA) – 7,5%, Oryx (SUA) – 1,75%, British Gas – 2% şi Agip (Italia) – 2%.8 Pentru a calcula veniturile estimate, guvernul rus prevedea câştiguri de 23 – 24 miliarde de USD în cei 40 de ani de existenţă a proiectului, cea mai mare parte provenind din taxele de tranzit percepute pe teritoriul naţional. În anul 2014, CPC, va genera cam 900 milioane dolari anual pentru

8 Terry Adams – „Caspian Hydrocarbous, the Politicisation of regional pipelines and the



Rusia, 22% din această sumă rămânând în regiunile traversate de conductă. În ceea ce priveşte exploatările off-shore, rezervele au fost studiate de către un consorţiu format din Agip, BT Statoil, British Gas, Mobil, Royal Dutch/Shell, Total şi partenerul lor kazah Kazahstan-CaspiShelf (KCS). Peste jumătate din rezervele de gaze naturale se află în zona Karaganah şi, din 1995, British Gas şi Agip au dobândit dreptul exclusiv de negociere. 2) Azerbaidjan Estimarea rezervelor petroliere este între 5 – 11 miliarde barili, iar rezervele de gaze sunt între 500 – 800 miliarde metri cubi (2000). Un punct deosebit de interesant îl constituie faptul că peste 90 % din rezervele estimate de petrol se găsesc în zona maritimă. Noile depozite sunt, în general, exploatate sau vor fi exploatate cu ajutorul unor firme străine, posesoare de tehnologie modernă, care să permită extracţia la adâncimi mai mari de 200 de metri.9 Există o estimare a SOCAR – Societatea Naţională de Petrol a Azerbaidjan-ului, conform căreia, rezervele totale de petrol ar fi de până la 17,5 miliarde barili. Infrastructura insuficientă şi de slabă calitate face ca prima urgenţă să o constituie construirea de conducte, cele aflate acum în lucru, ca şi cele proiectate, putând să ducă la o majorare anuală a exporturilor de până la 30 – 55 milioane de barili până în 2010. Capacitatea actuală de rafinare este de 20 milioane tone pe an, în trei rafinării: două în Baku şi una în Sumgait, toate fiind conduse de o companie de stat AZNEFTEMASH. Compania petrolieră de stat a Republicii Azerbaidjan, SOCAR, a fost creată în 1992 şi produce cea mai mare cantitate de petrol şi gaze, fiind şi partenerul cel mai important al firmelor străine. Azerigaz este compania de transport, stocare şi vânzare a gazelor naturale, fiind înfiinţată tot în 1992. SOCAR operează aproximativ 40 de zone petroliere, iar în primele 9Terry Adams – „Caspian Hydrocarbous, the Politicisation of regional pipelines and the



luni ale lui 2000, numărul puţurilor active era de 6921, dintre care 5512 on-shore şi 1409 off-shore. La aceeaşi dată, existau 27 zone off-shore în exploatare , cele mai multe localizate în zone unde adâncimea este mai mare de 200 de metri. Se preconizează că zăcămintele din Kazahstan şi Azerbaidjan (ţările cu cel mai mare potenţial în petrol din această zonă) vor produce aproximativ 150 milioane ţiţei anual, ceea ce înseamnă că, la porturile estice ale Mării Negre, Novorossiisk (Rusia) şi Supsa (Georgia), va sosi anual această cantitate de petrol. 3) Uzbekistan Rezervele de gaze naturale sunt pe locul doi ca importanţă în zonă, iar rezervele de petrol mai mici decât cele ale Kazahstan-ului şi Azerbaidjan-ului. Există cinci zone bogate în petrol: Ust-Yurt, Buhara-Kiva, Gisar, Surkandaria, Ferghana. Au fost identificate 156 de câmpuri petrolifere şi de gaze naturale, aflându-se în exploatare, în 1999, 60 dintre ele, la adâncimi care variază între 800 de metri (Buhara) şi peste 6000 de metri (partea centrală a Depresiunii Ferghana). Rezervele de pertol sunt estimate de către compania Uzbecneftegaz la 527 milioane tone, dar un raport din 2001 al guvernului american prevedea ca rezerve dovedite de petrol cantitatea de 28 milioane tone, cu o posibilitate de ridicare de până la 138 milioane tone. Reţeaua de transport cuprindea, în 1999, 9500 km de conducte. Se află încă în studiu posibilitatea de a racorda reţelele deja existente la proiectul propus de compania americană UNOCAL şi de Central Asia Oil Pipeline (CAOP), al cărui punct de conectare este Sardziu, în Turkmenistan. Dacă proiectul se va realiza, Uzbekistanul s-ar putea găsi în postura ideală de încărcare pentru coridorul nord-sud. Există şi o altă propunere, aceea de a participa la construcţia conductei între China şi Japonia. Azerbaidjan, Kazahstan şi Turkmenistan sunt cele trei republici desprinse din fostul imperiu sovietic care au început deja să aibă un cuvânt greu de zis în privinţa resurselor energetice ale începutului de secol XXI.


Rezervele de ţiţei şi gaz descoperite aici, dar neexplorate încă, au făcut ca lumea dezvoltată să-şi îndrepte cu mare atenţie ochii spre ele, iar aceste hidrocarburi trebuie să ajungă în Europa pe rute care să nu creeze dependenţe, cu atât mai mult cu cât, în apropiere se află alţi doi mari producători, respectiv Federaţia Rusă şi ţările arabe. Aşadar, problema resurselor caspice nu este numai una economică, ci şi una politică, motiv pentru care nici Uniunea Europeană şi nici Statele Unite nu au până în prezent o strategie clară faţă de zona caspică şi, mai ales, faţă de vecina Rusie. În prima jumătate a anului 2000, producţia celor trei ţări a fost de 24,53 milioane barili de ţiţei, iar, repartiţia pe ţări se prezintă astfel: ◘ Azerbaidjan - 6,71 milioane tone (27%); ◘ Turkmenistan – 3,48 milioane tone (14%); ◘ Kazahstan – 14,34 milioane de tone (59%).10 Acestea fiind datele, două probleme rămân nerezolvate: prima constă în posibilităţile financiare ale ţărilor amintite de a investi în activitatea de prospecţiune şi explorare, iar cea de a doua constă în modalităţile de transport a resurselor spre pieţele pe care acestea vor fi repartizate. Oleoductele existente fac legătura doar cu Federaţia Rusă şi, oricum, nu fac faţă cantităţilor de ţiţei ce urmează a fi pompate. Dacă, în primul caz, investitorii străini au început deja să-şi facă simţită prezenţa, în special marile consorţii americane, în cel de al doilea caz însă, lucrurile se află într-o stare de pionierat. Aici începe marea luptă, pentru că ţările aflate pe rutele de tranzit nu au decât de câştigat. Se justifică astfel şi insistenţa cu care România, Ucraina, Turcia sau Iranul se bat pentru ca oleoductele să traverseze ţările lor. Dezvoltarea producţiei extrase de ţiţei impune, evident, şi construirea unor conducte pentru transport, pe de o parte de la zăcăminte la porturile estice ale Mării Negre sau direct la Mediterană, iar, pe de altă

10 “Caspian Sea: Regional Country, Analysis Brief” - Energy Information Administration,

World Oil Market and Oil Price Chronologies,2002


parte, de la Marea Neagră spre Occident. Trebuie remarcat că, pentru facilitarea tranzitului conductelor, ţările prin care trec acestea percep taxe de tranzit, ceea ce reprezintă o sursă de venituri dintre cele mai bănoase. Adică, cu alte cuvinte, miza traseelor este foarte mare. Exploatarea petrolului şi gazului în zona caspică nu are aproape nici un sens dacă acestea nu se transportă la mare distanţă, deoarece piaţa locală şi regională sunt încă afectate de colapsul URSS, iar cheia dezvoltării este deci transportul către Europa de Vest, Turcia şi, poate, în viitor, Europa de Est. Transportul la mare distanţă pune două probleme: creşterea substanţială a preţului datorită investiţiilor masive pentru facilitarea lui, dar şi taxele de tranzit percepute de ţările străbătute de conductele de ţiţei de la exploatare la destinaţie. Referitor la acestea din urmă, cu cât există mai puţine alternative, cu atât o ţară care are o poziţie de cvasi-monopol poate obţine taxe mai mari. Riscul politic este şi el extrem de important. Coridorul Est – Vest ridică numeroase probleme legale, ecologice (traversarea Mării Negre şi a Mării Mediterane, precum şi a Bosforului) , de securitate (Azerbaidjan şi Georgia). Tranzitul prin Rusia expune transportatorii atât politicii hegemoniste postcolonialistice şi monopolurilor ruseşti de transport a petrolului şi gazului, cât şi riscului Ceceniei. Conductele prin Turcia sunt şi ele riscante din cauza kurzilor, cele prin Afganistan din cauza războiului civil, cele ce traversează Iranul nu sunt viabile datorită sancţiunilor SUA, iar cele spre China (piaţă extrem de mare şi tranzit fără riscuri) ar fi prea lungi şi, în concluzie , prea scumpe. Pentru ca petrolul caspic să aibă ca destinaţie Europa şi ţinând cont că oleoductele din zona caspică au ca punct de destinaţie ţărmul estic al Mării Negre, iar tranzitul prin Bosfor este limitat din punct de vedere ecologic, se discută construirea de noi rute de pe ţărmul vestic al Mării Negre spre vest, în interiorul continentului.


În continuare, voi face o scurtă enumerare a proiectelor deja existente: 1) Dinspre Marea Caspică: a) Rute existente în sistemul Gazprom şi Trasnet: ►Baku – Grozny – Novorossiysk (conductă de petrol de 1,5 mta, nesigură); ►Tenghiz – Aktan – Baku – Batumi (conductă de petrol de 2-3,5 mta, transport pe cale ferată, costisitoare); ►Canalul Volga – Don, barja Novorossiysk (costuri necunoscute) ►Baku – Supsa (5 mta, operaţional din aprilie 2000); ►Tenghiz/Karachaganak – Novorossiysk Chevron (28 mta, operaţional din octombrie 2001, în prima fază, iar în a doua fază – 2010/67 mta); b) Proiecte: ►Baku – Ceyhan (40-45 mta); ►Kazahstan – China şi Turkmenistan – Iran (petrol) ►Turkmenistan – Pakistan şi posibil India – Afganistan (gaz) 2) Spre Europa - Proiecte: ►Conducte / tankere din Supsa , Batumi sau Novorossiysk astfel: ○ Burgas – Alexandropolis ○ Odessa – Brody – Gdansk ○ Constanţa – Trieste ○ Turkmenistan spre Europa Centrală şi de Vest, via Azerbaidjan, Georgia, Turcia, Bulgaria şi România. Georgia, avantajată de oricare din opţiunile viitoarelor trasee de transport al petrolului de la Baju spre Marea Neagră sau spre cea Mediterană, este modelul tipic al unei ţări de tranzit pentru petrolul caspic. Războiul civil a sărăcit economia georgiană într-un grad atât de mare încât şi puţinele beneficii de pe urma conductelor de petrol (1 USD pentru fiecare tonă transportată de la un volum actual de 5 milioane tone anual) au devenit


vitale pentru această ţară. Un alt beneficiu al construirii conductelor de petrol prin Georgia ar fi şi unul politic: o garanţie de securitate care să menţină statul georgian în afara sferei de influenţă a vecinului rus. Exploatarea petrolului şi gazului în zona caspică nu are aproape nici un sens dacă acestea nu se transportă la mare distanţă, deoarece piaţa locală şi regională sunt încă afectate de colapsul URSS, iar cheia dezvoltării este deci transportul către Europa de Vest, Turcia şi, poate, în viitor, Europa de Est. Totodată, situaţia în zonă este complicată, iar termenul istoric de „Marele Joc” (The Great Game) este folosit pentru a o descrie. Astfel, o problemă importantă o constituie faptul că Marea Caspică este înconjurată de uscat, fiind necesar un sistem gigant de conducte pentru transportarea petrolului de-a lungul coastei caspice şi spre pieţele mondiale. Aceasta presupune şi participarea altor ţări, nu numai a celor producătoare de petrol, căci acest sistem de conducte poate aduce beneficii economice, dar şi o sporire a puterii politice. Statele Unite vor să construiască un sistem de 1750 km lungime din Azerbaidjan către portul mediteranean Cayhan din Turcia pentru a evita dependenţa de Rusia şi Iran. Rusia are interesul de a transporta petrolul pe teritoriul său către statele baltice şi Europa. Pentru Iran, cea mai bună rută o reprezintă sudul, putându-se asigura astfel transportul către porturile Golfului Persic, iar companiile de petrol au interesul să construiască sistemul de conducte prin Afganistan către Pakistan şi restul pieţelor din Asia, aflate într-o continuă expansiune. Dar, acestui plan i se opune, desigur, rivalul Pakistanului, India. Situaţia este complicată, căci totul se petrece într-o zonă în care au loc dispute etnice şi conflicte.11 În prezent, după atacurile teroriste asupra New York-ului din septembrie 2001, situaţia a devenit favorabilă Statelor Unite. Războiul împotriva terorismului a făcut posibilă obţinerea unei prime victorii majore în regiune, Statele Unite căzând de acord cu Rusia în ceea ce priveşte

11 “Caspian Sea: Regional Country, Analysis Brief” - Energy Information Administration,

World Oil Market and Oil Price Chronologies,2002


construirea unei conducte Baku Ceyhan, care va fi dată în folosinţă în aproximativ 5 ani. În figura de mai jos sunt prezentate şi alte posibile sisteme de conducte. Astfel, Marele Joc al Asiei este departe de a se fi încheiat.

Figura 1: Sistemul de conducte din Asia

Sunt cinci ţări care au ieşire la Marea Caspică: Rusia, Kazakhstan, Azerbaidjan, Turkmenistan şi Iran şi sunt două probleme majore aflate în discuţie: exploatarea zăcămintelor şi conductele care vor fi construite pentru


ca petrolul să ajungă în Occident, obţinerea dreptului de tranzitare presupunând deţinerea influenţelor pe care marile puteri încearcă să şi-o exercite. Aceasta este noua variantă a jocului caspic. După o perioadă de înflorire în secolul XIX, regiunea a intrat într-un con de umbră de peste 70 de ani, în timpul ocupaţiei sovietice, iar acum, jocul caspic revine într-o mare forţă. Lupta pentru bogăţiile Mării Caspice se mută din cancelariile diplomatice pe teren, unde măsurile unilaterale încep să facă legea. Din 1994, când Azerbaidjanul a început primul proiect off-shore fără o bază juridică, practic toate statele riverane desfăşoară activităţi economice, folosesc forţele navale pentru a-şi păzi teritoriile şi escaladează tensiunea din zonă. În acest context, la sfâeşitul anului 2001 a fost semnat primul acord bilateral de delimitare a Caspicii, încheiat între Kazahstan şi Azerbaidjan, care, ulterior, a stârnit protestele puternice ale Iranului. Rusia a înţeles că exercitarea influenţei în zonă depinde de măsura în care controlează rutele de transport. Din Caspică, petrolul poate fi transportat pe patru căi: ▲ ruta chineză, care este prea lungă şi prea scumpă şi limitează debuşeul la o singură piaţă majoră; ▲ ruta prin Afganistan şi Pakistan, încă periculoasă datorită instabilităţii din zonă; ▲ ruta georgiană, prin porturile la Marea Neagră (accesibilă doar unor cantităţi reduse, din cauza obiecţiilor turce la traficul petrolului prin strâmtorile sale); ▲ ruta rusească, care este cea mai simplă şi joacă un rol monopolist în domeniul transportului produselor energetice din zonă. Simţind eforturile de promovare a unor proiecte de ocolire a teritoriului său, Rusia s-a implicat, prin concernele sale petroliere , în practic toate reţelele avute în vedere în zonă. Deşi nu deţine pachete majoritare, există indicii că prin filiere vestice încearcă să obţină acţiuni suplimentare şi să câştige poziţii dominante. Rusia nu încearcă nici să blocheze şi nici să


întârzie aceste noi proiecte. Ea abordează o poziţie foarte pragmatică şi se implică în realizarea acestor proiecte căutând să câştige cât mai mult din noua conjunctură. Pornind de la faptul că soluţia „pachetului unic”, care presupune intrarea simultană în vigoare a convenţiilor bilaterale încheiate între cele cinci state riverane, nu pare să fie productiv pentru Moscova, Kremlinul considerând ca fiind mult mai practică o abordare a statutului separat, cu fiecare dintre partenerii săi. Astfel, la 13 mai 2002, Rusia şi Kazahstan au semnat un protocol privind modul de stabilire a liniei de demarcaţie a subsolului Mării Caspice între cele două state.12 Documentul, în fapt un addendum al Acordului bilateral semnat la 6 iulie 1998 referitor la modul de utilizare a subsolului mării, reprezintă soluţia juridică care stabileşte formula în care se vor exploata zăcămintele de hidrocarburi aflate la limita de separare a celor două ţări. Între Rusia şi Kazahstan există trei astfel de pungi de petrol şi gaze, pentru care s-a găsit soluţia exploatării în comun conform mecanismului stipulat de noul document. Până în prezent , experţii Lukoil au evaluat cele trei zăcăminte ca având peste 30 milioane tone ţiţei. Prelucrarea în comun a rezervelor respective presupune împărţirea între participanţii la proiectele de exploatare a cantităţilor extrase, în funcţie de cotele de participare la investiţii, asigurându-se cote corespunzătoare şi investitorilor străini. Mecanismul prevede ca nici una dintre cele două părţi, Rusia şi Kazahstan, să nu primească mai puţin de 25% din cantitatea exploatată. În cazul celor trei zăcăminte, pe linia de demarcaţie dintre Rusia şi Kazahstan, s-a acceptat, de principiu, ca, pentru unul dintre ele, operatorul rus să beneficieze de un procent de până la 75% pentru celelalte două părţi kazahe putându-i-se asigura un nivel similar.13 Autorităţile din Azerbaidjan au urmat modelul şi au încheiat şi ele un protocol asemănător cu Rusia, considerând că, odată încheiate astfel de

12 Internet: www.caspicanoilgas.co.uk 13 Internet: www.caspicanoilgas.co.uk


documente între toţi cei cinci riverani la Caspica, s-ar putea definitiva cu uşurinţă şi statutul juridic al mării. 3.2.1 Conducta Baku – Ceyhan – un proiect ajuns

la concretizare Construirea conductei petroliere Baku –Tbilisi – Ceyhan, în valoare de 2,9 miliarde USD, care va transporta petrolul din Marea Caspică spre pieţele lumii, a fost lansată oficial pe 18 septembrie 2002. Aceasta este prima rută de transport importantă dinspre vastele câmpuri petroliere din Marea Caspică, care ocoleşte teritoriul Rusiei. Conducta începe la câţiva km la sud de Baku, capitala Azerbaidjanului, şi va trece prin teritoriul Georgiei până la portul turc Ceyhan, de la Marea Mediterană. Construcţia conductei va fi efectuată de un consorţiu de companii petroliere, în frunte cu British Petroleum (BP), care deţine o cotă de participare de 32,6% , la care se adaugă companiile Statoil (Norvegia), Unocal (SUA), TPAO (Turcia), Itochu (Japonia), TotalFinaElf (Franţa), ENI (Italia), SOCAR (Azerbaidjan) şi Delta Hess (Arabia Saudită). Conducta va avea o lungime de 1737 km şi o capacitate de transport de 1 milion de barili pe zi, la un cost de transport de 3,2 USD/baril. La lansarea construcţiei conductei au fost prezenţi preşedinţii Georgiei, Turciei şi Azerbaidjanului, alături de Secretarul pentru Energie al SUA, Spencer Abraham, venit pentru a demonstra sprijinul puternic acordat acestui proiect de către Statele Unite. În acest context, Spencer Abraham a declarat: „Acest proiect este una din cele mai importante surse de energie din punctul de vedere al SUA, cât şi al statelor din zonă”.14 Marea Caspică este estimată că deţine a treia mare rezervă de petrol şi gaze din lume, din care o mare parte nu a fost încă prospectată.

14 Internet: http://www.traceca.org (Traceca – Transport Corridor Europe-Caucasus-Asia)


Prima dată proiectul a fost propus cu 8 ani în urmă, însă a fost întârziat de argumentele cu privire la reantabilitatea financiară a conductei. Pe lângă ruta Baku – Ceyhan, au mai existat încă două propuneri, pe distanţe mai mici şi cu costuri mai reduse, care însă nu au fost acceptate de către SUA din considerente politice. Oficialii americani au preferat o rută care ar mai slăbi din supremaţia Rusiei asupra reţelei regionale de conducte şi ar exclude Iranul. Totuşi, Directorul BP din Baku a declarat că noua conductă nu va concura deloc cu cele ruseşti , ci va fi o completare a reţelei deja existente. Conducta va fi dată în folosinţă la începutul anului 2005 şi se estimează că va transporta petrol şi din Kazahstan. Proiectul conductei Constanţa (România) – Omisalj (Croaţia), via Serbia, a fost multă vreme considerat un concurent pentru conducta Baku – Ceyhan, dar unele studii arată că este vorba de proiecte complementare. Reprezentanţii României, Iugoslaviei şi Croaţiei susţin că proiectul Constanţa – Omisalj ar putea începe în 2003, costul acestuia fiind evaluat de specialişti la aproximativ 400 – 600 milioane USD. Capacitatea de transport a conductei ar urma să fie de 10 milioane tone ţiţei, din care 6 milioane tone vor fi preluate de cele trei state, traversate de conductă. În prezent, BP deţine o participaţie de 32,6 % în cadrul consorţiului care operează proiectul Baku – Ceyhan, iar ENI, grupul italian cândva interesat de proiectul Constanţa – Trieste, este şi el partener în proiectul Baku – Ceyhan, având o participaţie de 5 % prin intermediul companiei sale Agip. 3.2.2 Oleoductul Baku – Tbilisi – Ceyhan La data de 1 august 2002 a fost semnat, la Londra, documentul de înfiinţare al Companiei Baku – Tbilisi – Ceyhan Pipeline Company (BTC Co.), care va realiza lucrările de construcţie pentru conducta ce va face


legătura între zăcămintele petrolifere din Azerbaidjan şi terminalul turc Ceyhan, situat pe coasta Mării Mediterane, trecând prin Tbilisi (Georgia). La 18 septembrie 2002 au fost inaugurate lucrările de construcţie ale oleoductului BTC, al cărui punct de plecare este terminalul petrolier de la Sangaceal (cca. 30 km sud de Baku). Tot la această dată, acţionarilor iniţiali ai BTC Co. li s-a adăugat şi firma japoneză Inpex, astfel încât structura companiei este în prezent următoarea: BP-Amoco (32,6%), SOCAR (25%), Unocal (8,9%), Statoil (8,71%), TPAO (6,53%), Agip (5%), TotalFinaElf (5%), Itochu (3,4%), Inpex (2,5%) şi Delta Hess (2,36%). Preşedintele SOCAR este preşedintele Consiliului Director al companiei, iar operatorul este BP. Acest proiect îşi are originile în anul 1999, când, la Istanbul, cu ocazia summit-ului OSCE, se semna un acord rripartit între Turcia, Georgia şi Azerbaidjan, în prezenţa preşedintelui de atunci Bill Clinton, pentru construirea unui oleoduct pe ruta Baku – Ceyhan, spre Europa. BP intenţionează să investească masiv în zonă, numai în Azerbaidjan investiţiile vor atinge 13 milioane dolari, 7% din producţia mondială a companiei urmând să provină din zăcămintele azere. Conducta, cu o capacitate de un milion de barili/zi, va avea o lungime de 1760 kim şi va costa aproximativ 2,9 miliarde de USD.Companiile din BTC Co. vor participa cu doar 30 % din valoarea construcţiei. Pentru diferenţa de 70 % se aşteaptă un flux masiv de capital din exterior. BERD urmează să acorde un credit de 300 milioane USD şi se garantează angajament financiar şi din partea FMI şi BM. De asemenea, vor fi atrase şi băncile comerciale. Contractorii lucrărilor de construcţie pe cele trei tronsoane sunt: firmele Spi Kapag (Franţa) şi Petrofak (SUA) în Georgia, Bota în Turcia şi Consolidated Contractors International Company (CCIC) Grecia, în Azerbaidjan.15



Lucrările de construcţie au fost demarate la 1 aprilie 2003 şi vor fi finalizate până în august 2004, primele cantităţi de petrol utmând să fie pompate prin conductă în 2005. Deşi prin semnarea Declaraţiei comune ruso - americane în domeniul energiei (Moscova, 24 mai 2002), care deschide calea unor proiecte ambiţioase vizând stabilitatea pieţei energetice mondiale şi transformarea bazinului Mării Caspice „dintr-un teren de confruntare într-o arie a cooperării”, se pun bazele unui parteneriat strategic, Moscova declarându-şi interesul prin proiectul BTC, la nivelul firmelor de stat. Pe de altă parte, analiştii apreciază că susţinerea de către SUA a proiectului BTC, în pofida riscurilor generale cauzate de problemele de securitate din Caucaz, demonstrează că oleoductul răspunde strategiei americane pe termen lung, care vizează controlul căilor de transport al petrolului din bazinul Caspic şi centrul Asiatic, şi reprezintă o alternativă la politica de monopol, practicată de Rusia şi statele arabe din Orientul Mijlociu şi Apropiat. Estimările sceptice susţin că proiectul nu va putea funcţiona la capacitatea optimă datorită lipsei de petrol, zăcămintele azere fiind mai sărace decât s-a evaluat iniţial. În aceste condiţii, speranţele s-au îndreptat spre petrolul kazah, dar Rusia a fost cu un pas înainte. La 7 iunie 2002, Rusia şi Kazahstan au semnat o înţelegere pe 15 ani, care prevede transportul de hidrocarburi pe teritoriul Federaţiei Ruse, spre pieţele vest – europene, Moscova angajându-se ca în planurile privind dezvoltarea propriei reţele de oleoducte să ia în calcul şi petrolul kazah. La 18 septembrie 2002, a fost semnat acordul de lansare în execuţie a fazei a II-a a exploatării zăcămintelor din Azeri, Chiraq şi Gunashli, în valoare de 5 miliarde USD, care are în vedere construirea a două platforme marine de foraj marin şi a unei reţele de conducte de 30 ţoli în zona terminalului de la Sangaceal.16



Lucrările prevăzute pentru faza I, estimate la 3,4 miliarde USD sunt realizate în proporţie de 30%. Finalizarea lor este preconizată la începutul anului 2005, când sunt aşteptate primele extracţii de ţiţei din cele 3 zăcăminte, cantitate ce va fi transportată prin conducta BTC. Prima tranşă de ţiţei extras în cadrul fazei a II-a este prevăzută în trimestrul II/2006. Se preconizează că, prin exploatarea în regim normal a celor trei zăcăminte să se ajungă la un volum de 420 mii barili/zi. Conducta va aduce Georgiei importante venituri din taxele de tranzit (0,12 USD/baril, în primii cinci ani, 0,14 în următorii 11 ani şi 0,1 USD/baril în următorii 24 de ani).17 O altă nouă variantă prevede modernizarea şi extinderea conductei Novorossiisk – Supsa (Georgia), întrucât în faza actuală aceasta dispune de o capacitate de pompare de 4 ori mai mică decât restul conductei proiectate. De acea, se intenţionează realizarea unei conducte suplimentare , paralelă, care să mărească debitul de tranzit al petrolului provenind atât din Rusia, cât şi din Kazahstan. Totodată, se va realiza legătura Supsa – Tbilisi. Argumentele economice ale acestei propuneri sunt completate de priorităţi şi obiective geostrategice, de interes, atât pentru Moscova, cât şi pentru Washington, care se referă la: - pacificarea şi emanciparea economică a Abhaziei; - parteneriatul energetic ruso – american; - surplusul de petrol de la Novorossiisk. După finalizarea lucrărilor la terminalul din portul Novorossiisk, acesta va opera două treimi din exportul de petrol al Rusiei (cca. 2,5 milioane barili/zi). În anul 2001, cca. 350 milioane barili de petrol din Federaţia Rusă, Azerbaidjan şi Kazahstan au fost procesate la Novorossiisk, estimându-se, pe anul 2002, un volum de 400 milioane barili. În proiect se află un nou terminal, în apropiere de Novorossiisk, cu o capacitate de 500.000 barili/zi. Joncţiunea CPC – BTC, în lungime de 460 km, cu o capacitate de 600 – 800 mii barili/zi, ar avea un cost relativ redus,

17 Ibidem


comparativ cu alte proiecte (cca. 450 milioane USD) şi ar aduce Rusiei un profit de 500 – 700 milioane dolari anual. 3.2.3 Oleoductul Constanţa – Omisalj Oleoductul Constanţa – Omisalj (Trieste) a fost conceput pentru transportul, la tarife competitive, a ţiţeiului caspic către rafinăriile din Europa Centrală şi de Est, evitând strâmtorile Bosfor şi Dardanele, pentru care autorităţile de la Ankara au anunţat că intenţionează să limiteze numărul de autorizaţii de tranzit pentru tancurile petroliere. Promotorul iniţial al proiectului (cunoscut sub numele de SEEL – South East Europe Line), şi grupul italian ENI a prezentat în decembrie 1998, un studiu de fezebilitate realizat de firma SNAMPROGETTI. Datorită situaţiei din Iugoslavia, proiectul SEEL a cunoscut , ulterior, o perioadă de stagnare, iar în cursul anului 2000, grupul ENI a decis să renunţe la implicarea sa în finalizarea acestuia. Investiţia a fost estimată la 944 milioane USD, iar costurile anuale de operare la 32 milioane USD. În evaluarea preliminară a companiei HLP din New York, exploatarea conductei ar putea genera un profit între 12 – 16%, în funcţie de TVA-ul aplicat de ţările de tranzit. Potrivit estimărilor iniţiate de ENI, pentru a fi profitabil, oleoductul ar trebui să asigure un flux de cca. 34 milioane tone ţiţei anual, din 17,9 milioane tone destinate consumului pentru ţările aflate pe traseul conductei sau în imediata apropiere a acesteia (România şi Iugoslavia câte 4,4 milioane tone fiecare, Croaţia – 5,7 milioane tone, iar Slovenia – 3,4 milioane tone). Restul cantităţii ar urma să fie distribuit Republicii Srpska, Italiei şi altor state occidentale, cu precizarea că ţările de tranzit (România, Iugoslavia, Croaţia) vor beneficia şi de încasarea tarifelor aferente (între 0,8


– 1,2 USD/tonă/10 km), precum şi de revitalizarea industriilor lor petrochimice şi de ocuparea semnificativă a forţei de muncă.18 Cu ocazia celei de a II-a Conferinţe „Caspian Energy Europe”, care a avut loc la Bruxelles, în perioada 26 – 27 octombrie 2000, reprezentanţi ai CONPET – România, NAFTA, Serbiei (NIS), Iugoslaviei şi Croaţiei (JANAF), au semnat un Memorandum referitor la construire conductei Constanţa – Omisalj (port croat la Marea Adriatică), cu posibilităţi de prelungire până la Trieste. Realizarea proiectului a stagnat în perioada care a urmat datorită poziţiilor NIS şi JANAF. Astfel, în cadrul reuniunilor comune de lucru, în afară de SNP PETROM SA, care s-a prezentat cu soluţii şi propuneri concrete, părţile iugoslavă şi croată au adoptat o poziţie de expectativă, datorată, în principal, următoarelor considerente:

- Croaţia dispune deja de o sursă de aprovizionare cu ţiţei; - În Iugoslavia, companiile ruseşti au o influenţă considerabilă, iar

în domeniul petrolului, companii precum LUKOIL pot asigura aprovizionarea cu ţiţei a pieţei iugoslave, fără să aibă nevoie de conducta Constanţa – Pancevo. De altfel, terminalul petrolier de la Pancevo aparţine companiei ruseşti menţionate. Partea iugoslavă nu a specificat cota de ţiţei de care ar avea nevoie din cantitatea ce se va transporta prin conductă. Totodată, nu s-a stabilit cine va asigura petrolul necesar funcţionării conductei, din poziţiile adoptate de companiile NIS şi JANAF reieşind concluzia că se aştepta ca PETROM să fie societatea care să îndeplinească această sarcină. De asemenea, asigurarea rentabilităţii oleoductului presupune realizarea unor ramificaţii şi spre alţi beneficiari potenţiali cum ar fi: Cehia, Slovacia, Slovenia.

La 10 septembrie 2002, s-a semnat la Bucureşti, de către miniştrii de resort din România, Iugoslavia şi Republica Croaţia, Protocolul de transport al ţiţeiului de la Constanţa (România) la Omisalj (Croaţia). Proiectul vizând

18 Internet: www.oilromania.ro


realizarea acestei conducte de petrol este realizat în cadrul Acordului multilateral privind transportul către Europa de petrol şi gaze din centrul Asiei al Uniunii Europene – INOGATE (Interstate Oil & Gas Transport to Europe) -, entităţile competente autorizate urmărind prezentarea promoţională a acestuia în perspectiva structurării finanţării corespunzătoare. Uniunea Europeană a inclus proiectul Constanţa – Omisalj în INOGATE, considerând că este foarte profitabil din următoarele considerente:

♦ 65% din tronsonul oleoductului, există şi este funcţional: Constanţa – Piteşti şi Pancevo – Omisalj;

♦ terminalul de la Omisalj poate fi legat de Trieste (investiţii reduse) şi, deci, cu oleoductul alpin prin Italia, Austria, Germania;

♦ este în interesul UE să deţină controlul, prin terminalul de la Trieste, asupra livrărilor de petrol din bazinul Mării Caspice către ţările vest – europene.

Ultimele evoluţii în arhitectura traseelor de transport a hidrocarburilor din bazinul Mării Caspice sunt defavorabile României. Astfel, se apreciază că, în condiţiile demarării execuţiei oleoductului Baku – Ceyhan, proiectul Constanţa – Omisalj nu mai este o rută complementară rutelor balcanice şi ucrainiene – datorită diminuării fluxurilor petroliere în bazinul Mării Negre – ci una concurenţială. Finalizarea conductei Odessa – Brody, perfectarea acordului dintre Rusia, Grecia şi Bulgaria vizând realizarea proiectului Burgas – Alexandroupolis, scăderea interesului marilor concerne Gazprom, Lukoil şi Yukos pentru piaţa românească pot conduce la promovarea proiectelor spre piaţa balcanică sau Europa Occidentală care ocolesc sau limitează la maximum tranzitul pe teritoriul Românei, în pofida poziţiei geografice, capacităţilor de prelucrare şi stocare şi a facilităţilor oferite de portul Constanţa.


În pofida acestei situaţii, proiectul Constanţa – Omisalj beneficiază de atuuri importante: ♣ oleoductul Constanţa – Omisalj are valenţe preponderent industriale (marketing pipeline) datorită prezenţei unor mari consumatori pe traseu (rafinăriile din Iugoslavia, Croaţia, Slovenia), în timp ce, spre exemplu, varianta Burgas – Alexandroupolis este destinată aproape în exlusivitate transportului; ♣ Constanţa dispune de o infrastructură portuară net superioară faţă de porturile Odessa şi Burgas, care permite operarea petrolierelor de mare capacitate şi include un terminal petrolier de mare randament; ♣ schimbarea radicală a poziţiei Germaniei în relaţiile cu România, care poate relansa interesele marilor concerne energetice ruse faţă de piaţa românească, nu numai din punct de vedere al tranzitului, ci şi al capacităţii de consum, ca urmare a creşterii economice; ♣ atractivitatea ofertei româneşti pentru reconstrucţia economică a Iugoslaviei; ♣ existenţa unor substanţiale porturi de infrastructură de profil pe teritoriile României şi Iugoslaviei (CONPET se află în plin proces de modernizare, la nivel european); ♣ intersectarea unor magistrale petroliere situate pe axa sud-nord (Adria, Transalpina), oferind o mai mare stabilitate ,mai multe opţiuni de aprovizionare rafinăriilor din Europa Centrală şi de Vest; ♣ cea mai scurtă rută între Marea Neagră şi Europa Centrală; ♣ proiectul se încadrează ca un element vital de infrastructură în coridorul energetic Est – Vest promovat de programul INOGATE al UE.19

Premise favorabile realizării proiectului: - revigorarea proiectului INOGATE de către Uniunea Europeană; - limitarea tranzitului de ţiţei prin strâmtorile turceşti;



- interesul SUA pentru preluarea unei cote cât mai mari de ţiţei din portul Omisalj. Obstacole : ▼ pe termen scurt, cantitatea relativ mică de ţiţei provenind din Marea Caspică şi împrejurimi, exportată prin terminalele de la Marea Neagră, care poate fi tranzitată prin strâmtori, fără obiecţii din partea Turciei; ▼ pe termen lung, punerea în funcţiune a oleoductului Baku – Ceyhan; ▼ poziţia marilor concerne energetice ruse faţă de România; ▼ reducerea interesului investiţional al companiilor petroliere, care manifestă o circumspecţie în evaluările privind rezervele reale de ţiţei şi sunt îngrijorate de întârzierea reglementării statutului juridic al Mării Caspice; ▼instabilitatea politică din zona producătorilor; ▼ realizarea joncţiunii Drujba – Adria. Căi de acţiune şi obiective pentru România: ▲obţinerea unor declaraţii politice de susţinere a proiectului din partea Comisiei Europene şi SUA; ▲iniţierea unor discuţii exploratorii cu conducerile marilor companii petroliere care operează în Marea Caspică, Caucaz şi Asia Centrală; ▲angajarea de consultări cu Azerbaidjanul şi Kazahstanul; ▲plasarea proiectului pe lista obiectivelor prioritare ale programului INOGATE; ▲definitivarea statutului României în raport cu oleoductul Constanţa – Omisalj : transportator şi/sau utilizator; ▲finalizarea procesului de modernizare a reţelei naţionale de conducte petroliere, pentru a o face competitivă cu alte rute europene de transport de ţiţei;


▲examinarea posibilităţilor de abordare graduală a proiectului, prin convenirea şi începerea execuţiei tronsonului Piteşti – Pancevo, pentru care Iugoslavia manifestă interes.20 Pe parcursul acestor acţiuni , pentru România se prevede obligativitatea tatonării poziţiei Rusiei şi fructificarea interesului SUA, în contextul parteneriatului energetic ruso – american, pentru a evita o eventuală opoziţie a Moscovei şi exercitarea de presiuni de către concernele ruseşti asupra Iugoslaviei şi Croaţiei. 3.2.4 Principalele coridoare energetice Marea Caspică – Europa Pentru ţările caspice, resursele de petrol sunt o şansă de a ieşi din statutul de periferie a fostului imperiu sovietic. Principala dificultate pentru aceste ţări nu o constituie acordarea concesiunilor sau negocierea contractelor de exploatare, ci deschiderea unor rute sigure transport al produselor către beneficiari. Statele din Caucaz sunt presărate, încă de fostele reţele sovietice de transport al petrolului, dar miza următorilor 10 ani este înlocuirea acestei reţele modeste şi învechite cu magistrale construite de-a lungul noilor „coridoare comerciale” Est – Vest şi Nord – Sud.

A) Conducte operaţionale Traseu Capacitate

(barili/zi) Lungime

(mile) Statut Semnificaţie

Atyrau,Kazakstan spre Samara, Rusia

300.000 700 Operaţională Atyrau – Samara transportă petrolul din Kazahstan prin conducta rusească spre Samara. Este în acest moment singura cale de



Traseu Capacitate (barili/zi)

Lungime (mile)

Statut Semnificaţie

export al Kazakstanului către Europa. Kazakstanul trebuie să suporte singur costul acestei investiţii.

Baku, Azerbaidjan spre Supsa, Georgia

100.000, poate fi mărită la 600.000

550 Operaţională Baku - Supsa oferă Azerbaidjanului primul său traseu de export fără control rusesc. A servit, de asemenea, ca justificare, pentru cooperarea dintre statele GUUAM.

Baku, Azerbaidjan spre Novorossiysk, Rusia

100.000, poate fi mărită la

300.000 cu o investiţie de 600 milioane

USD

870 Operaţională cu o legătură de cale ferată care ocoleşte

Cecenia

Moscova plănuieşte ca această conductă să fie principala cale de export a Azerbaidjanului. Moscova doreşte să înlocuiască o mare parte din acest traseu cu o conductă alternativă care ocoleşte complet Cecenia. Dacă se realizează această dorinţă a Moscovei, conducta va putea transporta 600.000 barili/zi, dar costul



Lungime (mile)

Statut Semnificaţie

investiţiei este între 1,2-1,5 milioane USD.

Odessa, Ucraina, spre Brody, Ucraina

Peste 800.000

420 Operaţională Cu o ramificaţie la Marea Baltică în Portul Gdansk – Polonia, serveşte ca legătură spre centrul Europei. Construcţia Odessa – Brody a staţionat de mai multe ori.

Tenghiz, Kazakstan spre Novorossiysk, Rusia

1.340.000 930 Finalizată Tenghiz – Novorossiysk este cea dintâi conductă de mare capacitate din Bazinul Caspic.

B) Conducte în construcţie


Lungime (mile)

Cost Statut Semnificaţie

Burgas,Bulgaria, spre Vlore,Albania

750.000 (proiectată) posibil să

fie mărită la 1 milion

550 Cca. 860 mil.USD

Finalizare 2005

Este cea mai bună opţine de a dezvolta reţeaua balcanică existentă. Va reuşi decongestionarea traficuluiprin Bosfor. Rusia este favorabilă proiectului pentru că ocoleşte complet Turcia şi



Lungime (mile)


foloseşte reţeaua de conducte pe care o are deja. Traseul final presupune stabilitate politică în Albania şi Macedonia.

Baku, Azerbaidjan spre Neka, Iran

300.000 350 Costuri suportate de Iran

Propusă, dar

Azerbaidjan nu o

consideră acceptabilă.

Trebuie să ocolească Rusia, dar exclude şi aliaţii Azerbaidjanului, Turcia şi Georgia. SUA se opune cu fermitate. În ciuda acestor dezacorduri, Baku – Neka va furniza Azerbaidjanului o alternativă sigură şi ieftină la dezavantajele politice.

Neka, Iran spre Rey, Iran

Incertă 150 400 mil. USD

Propusă În momentul în care Neka-Rey va lega Iranul la conducta deja existentă şi la rafinării, se va mări posibilitatea ca petrolul caspic să ajungă pe piaţa internaţională sub



Lungime (mile)


formă rafinată. Dacă această opţiune va fi pusă în practică, în ciuda opţiunii americane, Iranul va câştiga o victorie diplomatică de mare importanţă.

Aktybinsk, Kazakstan spre Xinjiang, China

400.000 – 800.000

1.800 3,5 mld. USD

Propusă În timp ce China şi-a încetinit cooperarea cu Kazakstanul în domeniul energetic, această propunere poate fi considerată ca singura importantă, legând fosta URSS de China. Cu excepţia unei victorii în insulele Baring, una din variantele conductei Kazakstan-China ar fi de dorit să se realizeze în viitor pentru a asigura nevoile energetice ale Chinei.


C) Proiecte de conducte Traseu Capacitate

(barili/zi) Lungime

(mile) Cost Statut Semnificaţie

Tenghiz, Kazakhstan spre Insulele Kharg, Iran

900.000 1.300 Cca. 1,6-2 mld. USD

Propunere Acest plan ambiţios va furniza statelor caspice acces direct la Oceanul Indian. Deşi mai ieftin şi mai uşor de protejat decât Baku-Ceyhan această opţiune nu va fi posibilă până când SUA nu va ridica sancţiunile impuse. De asemenea, este nedorită de Rusia şi Turcia.

Baku, Azerbaidjan spre Ceyhan, Turcia

1.000.000 1.100 2,3-2,7 mld. USD

În negociere

Este traseul de export preferat de SUA, care ocoleşte Rusia şi Iranul. Baku-Ceyhan este una dintre cele mai puţin economice în ceea ce priveşte traseul conductei, iar zonele de tranzit sunt zone cu mare instabilitate (Turcia şi Georgia)

Kazakhstan- Turkmenistan, Afganistan – Gwadar, Pakistan

1.000.000 1.056 3 mld. USD

În negociere

Deşi iniţial dorită, ca fiind o scurtătură către pieţele asiatice, neîncetatul conflict din Afganistan aproape a pus capăt interesului pentru acest proiect.


3.3 Repercursiuni geopolitice ale deciziilor energetice globale

Reţelele existente din zona Mării Caspice au o capacitate limitată constând în aproximativ 500.000 barili/zi. Departamentul pentru energie al SUA estimează că această regiune va fi capabilă să producă 3.500.000 barili/zi până în 2010 şi 5 milioane barili/zi până în 2022.

Nici una din rutele de transport existente până în prezent nu duc aproape de piaţa de desfacere cea mai importantă – Europa de Vest, ci se


opresc la Marea Neagră. Din cauza conflictului din Cecenia, Rusia a fost silită să folosească legături de cale ferată cu un cost ridicat pentru a ocoli partea cecenă a traseului. O capacitate totală de mai mult de 2 milioane barili/zi va crea o aglomerare serioasă a traficului de petroliere pe Marea Neagră şi va putea bloca mult prea solicitatea strâmtoare Bosfor. Planurile de conducte care sunt în discuţie vor încerca să remedieze acest lucru, iar SUA preferă conducta Baku – Ceyhan, care duce direct la Marea Mediterană, cu toate că administraţia americană cu a alocat deocamdată fonduri pentru această investiţie.

Conducta Baku – Ceyhan, care se doreşte a fi dublată de Baku – Supsa şi Burgas – Vlore, va rămâne prima alegere a SUA, deoarece, în ciuda costului mare şi al securităţii discutabile, această opţiune va rezolva şi o serie de deziderate politice din zonă.

Astfel, în primul rând, va răsplăti Georgia pentru linia sa politică pro-Vestică şi va stabili o justificare de durată al interesului SUA şi al Turciei pentru independenţa Georgiei. În al doilea rând, va furniza Turciei o cantitate constantă de energie şi va facilita, de asemenea, dezvoltarea acesteia ca un centru de rafinare a petrolului. Dezavantajele clare sunt costurile inflaţioniste şi riscurile în ceea ce priveşte problemele de securitate din Caucaz şi Balcani – două mari zone cu instabilitate economică şi politică ridicată.

Conductele Baku – Supsa şi Burgas – Vlore, deşi au o capacitate mare, nu pot face faţă cantităţilor de 3.500.0000 – 5.000.000 barili/zi, pe care această regiune ar putea să le producă. Aceasta lasă Washington-ului posibilitatea de a împăca Moscova şi Teheranul, amândouă excluse clar din planul iniţial Baku – Ceyhan, prin câteva planuri de conducte adiţionale. SUA doreşte să influenţeze dezvoltarea în domeniul petrolier al zonei caspice, prevăzând o deschidere politică către Iran, asigurând securitatea în Turcia şi Georgia, şi fără a ruina relaţiile sale cu Rusia. Problema majoră cu care se confruntă SUA este că un singur traseu de conductă nu poate îndeplini toate cele trei obiective.


Traseul iranian este mai stabil, mai ieftin, dar are dezavantaje clare pentru SUA. În primul rând, acest traseu ar ocoli efectiv Turcia – încă un aliat cheie al SUA în regiune. Un alt obstacol se referă la investiţiile SUA în Iran, care sunt stopate de sancţiunile economice. Dar opţiunea iraniană nu trebuie neapărat să contravină intereselor americane, SUA putând să susţină o înţelegere între Azerbaidjan şi Iran, reluând astfel şi legăturile diplomatice cu Teheranul. În acest sens Iranul „este gata să negocieze cu SUA pentru reluarea legăturilor diplomatice pe baza interesului reciproc şi al egalităţii”. Deschiderea Teheranului pentru Washington poate fi răspunsul la interesul SUA în dezvoltarea traseului de conductă propus de Iran, ca alternativă la Baku – Ceyhan.21

SUA va culege parţial roadele politicii sale. Depinzând de cum va reacţiona Washington-ul la opţiunea iraniană, încălzirea relaţiilor americano – iraniene, poate fi un rezultat extrem de binevenit al competiţiei pentru petrolul caspic.

Georgia va avea un venit modest din taxele de tranzit, în timp ce Azerbaidjanul va avea încă trei căi diferite de export a ţiţeiului, care îi vor aduce venituri corespunzătoare.Bulgaria, Macedonia şi Albania vor avea şi ele ceva venituri, tot din taxelede tranzit pentru conductele balcanice care le vor traversa.

Turcia este cea care nu prea va fi favorizată. Răspunsul care este aşteptat constă într-o cerere de echipament militar avansat, la preţuri minime. Totuşi, cu ajutorul SUA, Turcia a stat cu fermitate în calea planurilor economice ale Rusiei, iar vecinul său îşi va aminti permanent de acest lucru şi va începe cu „delicateţe” să se străduiască pentru a reconstrui relaţiile ruso – turce.

Bazinul Mării Caspice ar putea reprezenta pentru SUA o sursă suplimentară de carburanţi şi energie în cazul în care petrolul din Golful Persic s-ar dovedi insuficient sau inaccesibil în condiţiile unui potenţial

21 C.Avantopulos – „The geopolitics of oil in Central Asia” – A Journal of foreign policy issues, 2002


conflic între ţările musulmane şi SUA. Poate reprezenta conflictul din Caucazul de Nord o conspiraţie a marilor producători arabi de petrol? Şi această ipoteză ar merita luată în considerare. Samuel P. Huntington considera „războiul civilizaţional” dintre fosta URSS şi Afghanistan un fel de „Waterloo al Războiului Rece”, iar, pentru Rusia actuală, pierderea, sub presiunea complexului militaro-industrial american a controlului geostrategic şi geoeconomic în Caucaz şi Regiunea Caspică ar echivala cu un fel de „crah economic al anilor ’20”.22

Există geopoliticieni occidentali care prevăd re-desenarea unui curios ansamblu geopolitic, care va cuprinde trei arii geografice structurate pe un numitor comun religios. Este vorba de aşa-numita axă Ankara – Teheran – Islamabad, care va fi traversată de o falie secundară, dar nu mai puţin importantă, Ryad – Bagdad – Taskent. Zona aceasta de întretăiere a ceea ce am putea numi curenţii politico – teologici islamici (majoritar sunnit, minoritar siit) s-ar putea prezenta în viitor ca un pol extrem de important din punct de vedere economic şi politic. Totodată, această zonă ar putea deveni prima putere militară şi prima putere demografică (peste 300 milioane de persoane) din zona euro-asiatică, prefigurând o punte turco-iraniană ca un vast ansamblu sub-regional, ale cărui reverberaţii pot deveni mondiale. Binenţeles, o astfel de mutaţie geopolitică pare multora o utopie, sau, în cel mai bun caz, o ipoteză cu puţine şanse de a fi transpusă în realitate. Chiar dacă nu a avut loc o deconecatare efectivă a Federaţiei Ruse în zona Caucazului de Nord, conflictul cecen a demonstrat că „aberaţiile pseudo-intelectualiste” pot deveni, mai ales sub impulsul american, cauza unor dezastre umanitare şi a unor mari probleme pentru strategii ruşi.23

22 Internet: http://www.lumeam.ro/010014.htm 23 C.Avantopulos – „The geopolitics of oil in Central Asia” – A Journal of foreign policy issues, 2002


3.4 Conferinţa privind aprovizionarea cu petrol şi energie în Bazinul Caspic şi Marea Neagră – Mai 2003

Timp de două zile, 27 şi 28 mai 2003, oraşul Istanbul a fost gazda

unei conferinţe a cărei tematică principală a fost axată pe analiza globală a transferului resurselor energetice existente în ţările regiunii caspice către ţările consumatoare din Europa de Vest: mărimea resurselor şi posibilităţile de exploatare, căi de tranzit pentru oloeoducte şi gazoducte, colaborarea tuturor ţărilor implicate în aceste procese în vederea dezvoltării economice globale a regiunii, ca o garanţie a stabilităţii regionale.24

Au fost prezentate şi proiecte de transfer al resurselor energetice caspice către alte destinaţii: China, Pakistan, India.

Importanţa Turciei ca ţară aflată în zona de tranzit a unor importante rute de transport al ţiţeiului şi gazelor naturale din zona caspică spre consumatorii din vestul continentului european, ca alternativă menită să asigure securitatea energetică a ţărilor respectivei regiuni, a fost subliniată de participarea la această conferinţă a unor personalităţi de marcă, cum ar fi: ambasadorul Statelor Unite pentru bazinul energetic caspic, secretarul de stat şi consilierul preşedintelui Rusiei pentru zona caspică, secretarul general al Energy Charter Secretariat, şi secretarul general al Consiliului de Cooperare Economică a Mării Negre şi Bazinului Caspic.

Apreciind momentul propice în care s-a desfăşurat această conferinţă, s-a subliniat faptul că, după destrămarea Uniunii Sovietice, au apărut companii puternice care operează în sectorul petrol şi gaze şi care au preluat fiecare câte o parte a infrastructurii fostelor reţele de transport a resurselor energetice din regiunea caspică, orientate de la sud către nord.

Multe dintre proiectele de dezvoltare ale Europei s-au bazat pe configuraţia existentă înainte de dizolvarea URSS. În prezent, Europa depinde4 în mare măsură de gazele naturale exportate de GAZPROM. Procesatorii din Cehia, Austria şi Germania au deja la dispoziţie ţiţei caspic,

24 Jurnal de petrol şi gaze nr.6, iunie 2003


provenit din noul racord al reţelei Drujba cu Omisalj. Problema esenţială este însă cea a proprietăţii: se doreşte păstrarea monopolului sau se doreşte trecerea în proprietatea privată a reţelelor de conducte, ceea ce ar asigura o competiţie reală, în beneficial consumatorilor?

Conceptul de „siguranţă pentru asigurarea resurselor energetice” a determinat însă căutarea unor alternative pentru a avea acces la alte perimetre bogate în resurse de ţiţei şi gaze naturale. Statele Unite au sprijinit în acest sens realizarea oleoductului Baku – Ceyhan, unul dintre cele mai importante obiective ce se construieşte în prezent, ce va asigura preluarea ţiţeiului obţinut în zona caspică şi transportarea lui către Marea Mediterană, evitându-se astfel strâmtorile Bosfor şi Dardanele, unde există mari pericole, mai ales din punct de vedere ecologic. Terminarea construcţiei acestui oleoduct în anul 2004 şi livrarea primelor cantităţi de petrol în anul 2005, constituie repere importante ale programului de securitate energetică prefigurat pentru acest deceniu.25

Se prevăd cinci posibilităţi pentru a transporta ţiţeiul din zona caspică, deoarece, pentru viitor, cererea pieţei occidentale şi creşterea nivelului de extracţie depăşesc posibilităţile unui singur traseu. Experţii şi consultanţii abordaţi de Statele Unite au făcut analize a rentabilităţii acestor rute, în condiţiile unei cereri tot mai mari de gaze naturale şi ţiţei din regiunea Mării caspice. Trebuie remarcat profesionalismul de care a dat dovadă Turcia şi Grecia în abordarea interconectării reţelelor de conducte pentru gaze natuale, existente la nivelul fiecărei ţări.

Desigur, cantitatea de gaze naturale care va tranzita Turcia nu va fi suficientă pentru cererea Uniunii Europene la nivelul anului 2020, dar nici nu este de neglijat ca alternativă.

Este de remarcat efortul ţărilor din zonă pentru a crea un proiect rentabil din punct de vedere economic care, în acelaşi timp, să ţină seama şi de celelalte implicaţii privind factorul uman, deoarece orice proiect are, în fond, un statut comercial şi, nefiind posibilă doar finanţarea statului,

25 Jurnal de petrol şi gaze nr.6, iunie 2003


investitorul privat trebuie să aibă garanţii pentru eforturile materiale întreprinse pentru transpunerea în practică a respectivului proiect.

La această conferinţă, s-a arătat că sunt mari speranţe cu privire la realizarea oleoductului Constanţa - Trieste, oraşul Constanţa fiind menţionat ca un loc sigur de tranzit, datorită capacităţilor moderne de care dispune şi amplasării strategice ca port la Marea Neagră. Pentru Moscova, care susţine crearea unui coridor european de tranzit al resurselor caspice către Europa, varianta oleoductului Baku – Ceyhan, susţinută de Statele Unite, este cea mai defavorabilă, Federaţia Rusă lovindu-se de lipsa de colaborare a unora dintre cei interesaţi în realizarea proiectelor de tranzitare a resurselor din zona Mării Caspice. A fost subliniat şi faptul că resursele energetice ale regiunii caspice sunt o alternativă la cedle ale Golfului Persic, legătura Marea Neagră – Marea Caspică reprezentând o problemă de interes major pentru politica energetică a Federaţiei Ruse.

Turcia a prezentat implicaţiile politice şi economice ce decurg din poziţia geografică a acestei ţări, ceea ce permite crearea unui „coridor turcesc” pentru tranzitul resurselor energetice din zona caspică şi Orientul Mijlociu către Europa.

Strategia adoptată de Turcia în domeniul energetic se bazează pe o creştere economică susţinută, inclusiv cu resurse financiare provenite din tranzitul de ţiţei şi gaze naturale. În anul 2001, Uniunea Europeană a importat aproximativ 45% din necesarul de gaze naturale, previziunile fiind de 59% pentru 2010 şi de 69% pentru 2020. În acest context, în raportul Comisiei Energiei a Uniunii Europene, se urmăreşte identificarea şi tratarea cu prioritate a proiectelor în care se stabileşte un flux constant şi sigur în transportul de resurse energetice, crearea unui coridor est – vest de transport prin conducte. Uniunea Europeană doreşte ca Turcia să joace un rol major în transportul de ţiţei şi gaze naturale către Europa, considerându-se că o interdependenţă între ţări va conduce şi la stabilitate regională, socială şi economică.


În luna februarie 2003 a fost semnat acordul de realizare a gazoductului Baku – Tbilisi – Erzurum (Turcia), proiect care întăreşte colaborarea pe termen lung între Georgia, Azerbaidjan şi Turcia, Statele Unite contribuind semnificativ la ajungerea la asemenea nivel al colaborării.

Siguranţa transportului de ţiţei şi gaze naturale prin conducte a necesitat rezolvarea unor probleme legate de protejarea mediului înconjurător.Turcia, dorind o protecţie eficientă a propriului teritoriu, inclusiv a ţărmului Mării Negre, care trebuie să fie similară celei din bazinul caspic sau coastele Atlanticului.

O nouă fază a implicării Turciei în colaborarea interregională este cea a începerii convorbirilor cu Iranul, în vederea tranzitului resurselor energetice dintre această ţară spre Europa. Iranul este pregătit şi deschis pentru găsirea de soluţii care să asigure pacea şi stabilitatea în regiune, dar trebuie să se pornească de la situaţia economică, socială, religioasă şi militară, cu scopul de a se ajunge la o soluţie convenabilă pentru toate părţile implicate. Ca parte pregătitoare, Iranul a semnat deja acorduri pentru alinierea la standardele internaţionale referitoare la domeniile de securitate, mediu, economic şi financiar.

Misiunea structurii „Energy Charter Treaty” este aceea de a realiza o piaţă a energiei deschisă, eficientă şi sigură, promovând un climat constructiv de interdependenţă energetică bazat pe încredere între naţiuni. Pentru începlinirea acestei misiuni, organizaţia îşi propune să întărească şi să extindă rolul legislaţiei pentru dezvoltarea sectorului energetic, să stabilească reguli de conducere, ghiduri, standarde şi recomandări pentru realizarea unei pieţe a energiei deschise şi eficiente, să identifice reguli clare, comun acceptate pentru tranzitul energetic, să ajute ţările semnatare în dezvoltarea politicilor naţionale de eficienţă energetică.

Carta Energiei a fost semnată până în prezent de Uniunea Eruopeană şi alte 51 de state, fiind ratificată deja în toate acestea, mai puţin Rusia, Belarus, Islanda, Australia şi Norvegia. Rusia a început procesul de ratificare în 1996, dar condiţionează semnarea tratatului de ratificare unui


document complementar – „Protocolul de tranzit”, care precizează că tarifele de tranzit vor fi non-discriminatorii, obiective, rezonabile, transparente şi se vor utiliza tehnici şi standarde contabile acceptate internaţional. Cantitatea de energie tranzitată va fi riguros controlată, prin măsurători efectuate la intrarea/ieşirea din ţara de tranzit. Sunt prevăzute măsuri de coordonare în cazul întreruperilor accidentale, reducerii sau stopării tranzitului, pentru respectarea cât mai riguroasă a conceptului de „securitate energetică” (securitatea sursei de energie, securitatea cererii şi securitatea infrastructurii).

S-a subliniat faptul că tratatul are şi o importantă componentă comercială, deoarece, prin adoptarea unei legislaţii armonizate, scad riscurile şi deci costurile financiare, cu efect pozitiv asupra investiţiilor, ceea ce conduce la dezvoltarea pieţei, creşterea vânzărilor şi majorarea profitului.

La nivel global, se constată o extindere a zonei de acoperire a tratatului către emisfera sudică, fiind posibile, în viitor, fluxuri energetice din emisfera nordică (în special a resurselor din Rusia şi zona Mării Caspice) către ţările din Asia de Sud-Est, Pakistasn şi India.

Totodată, în cadrul dezbaterilor conferinţei a fost prezentat şi proiectul AMBO (Albanian – Macedonian – Bulgarian – Oil Pipeline Corporation). Acest oleoduct, cu un diametru de 36 inch şi o lungime de peste 900 de km, ar urma să unească portul bulgăresc Burgas, situat la Marea Neagră, de portul Vlore (Marea Adriatică), capacitatea de transport fiind de circa 750.000 barili/zi. S-ar crea astfel o posibilitate de transport a ţiţeiului provenit din zona caspică către piaţa occidentală, ocolindu-se strâmtorile Bosfor şi Dardanele.

Se apreciază că, pentru, o cantitate de 35 milioane tone transportată anual între porturile Novorossiysk şi Amsterdam cu tancuri petroliere de capacităţi între 80 – 135.000 tone, utilizând acest oleoduct, se poate obţine o diminuare a costurilor totale cu cca. 110 milioane USD (40 milioane USD prin reducerea costurilor datorate transportului naval şi 70 milioane prin reducerea timpului de transport, ca rezultat al evitării tranzitului prin


strâmtori). Realizarea acestui proiect va contribui la o mai bună stabilitate regională atât în ţările balcanice, cât şi în cele din zona Mării Caspice, prin sprijinirea dezvoltării economice pe termen mediu şi lung. Totodată, se creează o alternativă a furnizării de ţiţei provenit din reginea caspiană în ţările vest-europene.

Oficiul ţărilor non-membre – Marea Caspică şi Asia Centrală din Agenţia Internaţională pentru Energie, a subliniat importanţa colaborării între statele din regiune, care, participând împreună la marile proiecte de dezvoltare ale regiunii, pot contribui substanţial la modificarea actualei hărţi a zonelor semnificative pentru asigurarea cu energie la nivel mondial. Lucrând împreună, guvernele ţărilor din regiunea caspică şi a Mării Negre vor accede mai uşor la resursele financiare necesare realizării investiţiilor din zonă, de valori greu de asigurat în mod individual.26 Finalizarea acestor investiţii şi exploatarea resurselor energetice identificate în regiune vor contribui la creşterea veniturilor aflate la dispoziţia guvernelor respective, ceea ce va avea ca efect dezvoltarea socio-economică a zonei, iar, dacă aceste guverne vor instaura şi o disciplină financiar – contabilă riguroasă, cu siguranţă în următorii ani vor exista şi alte noi oportunităţi pentru investiţii.

26 Internet: http://www.oilromania.ro/eveniment.htm

www.biblioteca-digitala.ase.ro biblioteca pagina2

Documents