LIBERALISMUL CLASICCURS 15

Teoria ciclului de afaceri

Teoria cantitativă a banilor

Statul şi impozitele

On the Principles of Political Economy and Taxation (1817)

Despre principiile economiei politice şi ale impunerii

David Ricardo a elaborat un model abstract al economiei unei ţăridominant agricole, autorul cautând compatibilitatea dintre reglareaspontană a economiei şi stabilitatea economiei.

O economie privată şi monetarizată urmează o traiectorieascendentă într-o circularitate neperturbată nici de factori exogenişi nici de factori endogeni? O economie de acest tip se extinde şi secontractă precum acordeonul? Care sunt concluziile care se deducpentru economie atunci când i se aplică TCA?

Ricardo recurge la o analiză în doi timpi a ciclului de afaceri:

◦ primul, secvenţial, în care izolează fiecare termen alraţionamentului;

◦ al doilea, cumulativ, unde corelează durata capitalului, timpul,proporţia capital-muncă, timpul în producţie şi modificareastructurii de producţie.

Durata capitalului

Introduce şi celălalt element participant la crearea bunurilor –capitalul tehnic, dar numai pentru a pune în evidenţă anumiteparticularităţi ale producţiei diferenţiate.

Diferenţele dintre capitaluri sunt puse şi mai mult în evidenţă,atunci când se cercetează mai îndeaproape structura lor: unele auun grad de perisabilitate mai mare, altele au o durabilitate mai mare

Corelarea celor două caracteristici ale diferitelor tipuri de capital –perisabil/durabil – cu modul cum se consumă – dintr-o dată/treptat– permite clasificarea capitalului în capital circulant şi capital fix,depăşindu-se astfel descrierea printr-o încercare de sistematizarecare are şi o utilitate practică.

Concluzia parţială scoate la iveală importanţa considerabilă aproducţiei care trebuie să aibă un ritm corelat cu cantităţile dinfiecare tip de bun perisabil sau durabil, astfel încât să se păstrezecontinuitatea afacerilor.

Timpul. Durata capitalului arată însă că o parte a sa, şi anume, capitalulcirculant, revine la cel care-l utilizează în intervale de timp extrem de inegaleşi ia forme ciudate: ex grâul ptr. arendaş și brutar

Concluzie parţială: într-adevăr, două activităţi pot folosi capitaluri în sumeegale, dar acestea pot fi împărţite extrem de diferit în capital fix şi în capitalcirculant.

În funcţie de natura producţiei, capitaluri de aceeaşi mărime se pot împărţi înproporţii diferite pentru muncă şi pentru capital fix; unele activităţi cer uncapital mic pentru muncă şi un capital fix mare, altele au nevoie de capitalpentru muncă mare şi de o investiţie substanţială în instrumente de producţieşi clădiri.

Condiţiile de producţie sunt modificate de proporţia între capitalul circulant şicapitalul fix, ceea ce înseamnă că o creştere a salariilor influenţează inegalmărfurile produse în condiţii diferite.

Inegalitatea apare şi atunci când 2 întreprinzători folosesc aceeaşi sumă decapital circulant şi de capital fix, dar durabilitatea acestuia din urmă estediferită sau când producătorii ar utiliza numai muncă şi ar avea nevoie deacelaşi timp pentru aducereamărfurilor pe piaţă.

Proporţia capital-muncă Ricardo complică analiza cu ipoteza în care întreprinzătorii utilizeazăcapital fix de aceeaşi mărime şi de aceeaşi durată, produc mărfuri deaceeaşi valoare, dar care se poate modifica în funcţie de mărimeacantităţii demuncă,mai mică sau mai mare.

Bunurile nu s-ar modifica unele faţă de altele din punctul de vedere alvalorii, când munca ar creşte sau s-ar reduce. Comparate însă cu celecare au fost produse cu o cantitate de capital fix neproporţională, ele s-arputea modifica din cauza creşterii valorii muncii.

Ricardo arată semnificaţia crucială a timpului în modificarea valorii:„Toate marile variaţii care se produc în valoarea relativă a mărfurilorsunt produse de cantitatea mai mare sau mai mică de muncă cerută dela un timp la altul, pentru producerea lor”.

Concluzia mută condiţiile raţionamentului de la muncă la timp caresursă rară: „Este inutil să spunem că mărfurile, pentru producţiacărora s-a folosit aceeaşi cantitate de muncă, vor avea o valoare deschimb diferită, dacă nu vor putea fi aduse pe piaţă în acelaşi timp.”

Timpul în producţie

Asocierea timpului şi a producţiei rezultă din valorile diferite pe carele are timpul pentru fiecare întreprinzător, chiar dacă ei ar utilizacantităţi egale de muncă. Imaginând două condiţii de producţie, încare întreprinzătorii folosesc cantităţi egale de muncă, Ricardoobservă cămarfa are preţuri diferite pentru fiecare dintre ei.

Misterul se află în valoarea diferită a timpului pentru cei doiproducători.

Concluzia lui Ricardo evidenţiază diferenţele semnificative aleformării preţurilor în condiţiile când unul dintre cei factori - muncasau capitalul - este preponderent.

Avantajele folosirii extinse a capitalului sunt evidente în structura deproducţie şi în preţurile relative, pentru că „fără vreo variaţiune acantităţii de muncă, urcarea valorii muncii nu determină decât oscădere a valorii de schimb a acelor bunuri pentru producerea cărorase întrebuinţează capital fix: cu cât este mai mare suma capitaluluifix, cu atât mai mare va fi scăderea”

Modificarea structurii de producţie

Producţia presupune pentru fiecare întreprinzător muncă şi capital(circulant şi fix) în proporţiile pe care ei le consideră adecvatescopului, dar presupune şi o anume perioadă de timp şi un timp deproducţie.

Problema pe care şi-a pus-o Ricardo şi care până la urmă preocupă peoricine încearcă lumea afacerilor constă în modul cum producătorulpoate modifica de o manieră semnificativă condiţiile de producţieutilizând aceleaşi cantităţi de muncă şi de capital şi salariile ar creşte.De ce creşterea salariilor poate influenţa inegalmărfurile?

Răspunsul se găseşte în uzura capitalului fix (mai rapidă sau mai lentă);durabilitatea şi perisabilitatea capitalului influenţează de o manieră decisivă

alcătuirea unei structuri de producţie competitive, deoarece, „o urcare asalariilor sau, ceea ce este acelaşi lucru, orice scădere a profitului vamicşora valoarea relativă a acelor mărfuri care ar fi produse cu uncapital de natură durabilă şi va determina creşterea proporţională avalorii relative a acelora care sunt produse cu un capital mai perisabil.O scădere a salariilor va avea exact efectul contrar”.

În plus, preţul maşinilor nu afectează valoarea mărfurilor dacă salariile arcreşte, dar producătorul ar putea să-şi schimbe strategia şi să profite atât demobilitatea capitalului, cât şi de avantajul „agenţilor muţi”.

Creşterea capitalului şi a populaţiei determină creşterea preţului la alimente,din cauza accentuării dificultăţilor de producţie.

Consecinţa creşterii preţului alimentelor „va fi o urcare a salariilor şi fiecarecreştere a acestora va avea tendinţa să determine, într-o proporţie mai maredecât înainte, întrebuinţarea capitalului economisit în maşini. Maşinile şimunca sunt în permanentă concurenţă, iar maşinile nu pot fi întrebuinţate deobicei până ce nu urcă munca”.

În ce măsură este afectată cererea de muncă şi deopotrivă valoarea maşinilor?Acestea evidenţiază atât problemele sociale presante, cât şi interesele contrareale participanţilor la economie

Concluzia: Pe termen lung, creşterea salariilor duce la înlocuirea oamenilor cumaşini sau efectul Ricardo - argumentează astfel singura cale de asigurare aprosperităţii pentru cât mai mulţi oameni, dar şi imposibilitatea perturbăriiciclului economic prin cauze economice sau sociale.

Concepţia lui Ricardo despre bani şi schimbul pe bani se

axează pe două probleme:

prima, analiza structurii sistemului monetar şi a

circulaţiei banilor;

a doua, cercetarea „legilor generale” care

reglementează cantitatea şi valoarea banilor în

circulaţie.

Etalonul – aur şi/sau argint – presupune un raport de valoare

corespunzător în schimb, pentru că, cele două metale sunt

valoroase „numai în raport cu cantitatea de muncă necesară

pentru a le produce şi a le aduce pe piaţă”.

Paritatea, în legătură cu care David Ricardo reţine numai criteriul

cantităţii diferite de muncă necesitată de aur şi argint, ignorând

calităţile deosebite ale aurului şi care îl fac mai atractiv decât

argintul, chiar şi pentru monetizare.

Stabilirea cantităţii de bani în circulaţie trebuie să ţină cont de

valoare metalelor şi de diferenţele de valoare dintre cele două

monede.

Principiul circulaţiei: în circulaţia monetară există un raport invers

proporţional între cantitatea de bani în circulaţie şi valoarea acestei

cantităţi.

Circulaţia nu se poate bloca, ea „nu poate fi niciodată atât de

abundentă, încât să inunde; deoarece, reducându-i-se valoarea, în

aceeaşi proporţie i se va mări cantitatea, şi urcându-i-se valoarea, i

se va reduce cantitatea”.

Reglarea cantităţii de bani în circulaţie ridică o serie de probleme:

Cine bate moneda? (Emisiunea monetară) Cine o pune în circulaţie? Ce

rol au băncile în circulaţia monetară? Cum se poate păstra raportul

dintre valoare şi cantitate? Există anumite riscuri ale sistemului monetar?

Emisiuneamonetară

Baterea monedei putea fi făcută de stat sau de bănci. Dacă numaistatul are drept de emisiune şi nu cere nicio taxă pentru acest lucru,atunci „moneda va fi de aceeaşi valoare ca orice altă piesă dinacelaşimetal, de greutate şi de fineţe egală”.

Atunci când statul taxează baterea de monedă, care afecteazăvaloarea monedei emise, valoarea acesteia este mai mare decâtechivalentul nemonetizat, dar mărimea taxei nu are practic niciolimită

Acelaşi principiu se aplică şi circulaţiei banilor de hârtie, numai că,de această dată, cheltuielile ocazionate de tipărirea lor sunt asimilateunei taxe de batere.

Deşi banii de hârtie nu au valoare intrinsecă, totuşi, limitându-secantitatea în circulaţie, valoarea lor de schimb coincide cu valoareamonedei din metal preţios, ceea ce implică posibilitateapreschimbării lor reciproce. Principiul este valabil în orice condiţiiale calităţii fizice a monedei de metal preţios, prin urmare, dacămoneda se degradează, ea va circula la valoarea pe care o avea laemitere (greutate şi fineţe) şi nu la valoarea cantităţii de metal pecare o conţinea în realitate.

Dacă şi băncile au puterea să emită monedă, „banii în circulaţie pot fi sporiţila fel de bine prin banii de hârtie, cât şi prin monedă de metal”, dar statul aravea de astă dată un concurent în menţinerea valorii monedei, deoarecebăncile ar avea o putere egală în creşterea întregii cantităţi de bani aflată încirculaţie.

Băncile sunt produse interesante a doi poli de putere, statul şi bancherul,într-un joc public-privat, cu interese divergente asupra aceluiaşi mediu deschimb.

Principiile care guvernează circulaţia monetară asigură reglementareacantităţii de bani în circulaţie în conformitate cu valoarea metalului ales caetalon.

Compatibilitatea principiilor cu relaţia dintre etalon – bani de metal – banide hârtie: „Dacă etalonul ar fi aurul, de o anumită greutate şi fineţe, banii dehârtie ar putea fi sporiţi cu fiecare scădere a valorii aurului sau, ceea ce caefect înseamnă acelaşi lucru, cu fiecare urcare a preţului bunurilor”.

Rezultă că, pentru a asigura valoarea banilor de hârtie, nu se impune cunecesitate preschimbarea lor în bani de metal. Dar Ricardo atrage atenţiaasupra efectului pe care l-ar fi avut asupra valorii monedei aflate în circulaţie,dacă nu s-ar fi pus în circulaţie biletele preschimbate cu aur şi când toatecererile către bănci ar fi încetat.

Degradarea puterii de cumpărare

Variaţiile valorii banilor ar fi putut afecta puterea decumpărare, dacă lingourile n-ar fi avut prioritate atâtasupra monedei metalice, cât şi asupra banilor de hârtieşi dacă Banca Angliei nu ar fi reglementat cantitatea dehârtie pe care o emitea.

În acelaşi timp, practicarea politicii liberului schimb ar fipermis „perfecta libertate a exportului şi importuluioricărui fel de lingou”.

Paradoxal, amestecul dintre reglementare şidereglementare asigură atingerea obiectivului pe care şi l-a propus.

Panica

Instituţiile bancare, receptate de opinia publică drept simboluri alebogăţiei, sunt adevărate barometre ale afectelor indivizilor. Încrederea decare se bucură băncile constituie temelia stabilităţii banilor, „cu excepţiaacelor ocazii extraordinare când ţara e cuprinsă de o panică generală”.

Extrem de sensibile la schimbările imprevizibile ale comportamentuluiuman, instituţiile bancare sunt şi la fel de vulnerabile la reacţii dintre celemai neaşteptate. „Dacă fiecare persoană şi-ar retrage, în aceeaşi zi, de labancherul său soldul creditor, chiar o urcare de câteva ori a cantităţiibancnotelor existente în circulaţie ar fi insuficientă pentru a satisface oastfel de cerere”.

Panica, prin forma sa „infecţioasă” de contaminare, care afectează grav„imunitatea” banilor şi a băncilor în ochii publicului, constituie unfenomen nu numai greu de controlat, ci şi greu de prevenit şi în zilelenoastre, iar punerea la îndoială a credibilităţii sistemului bancar sau chiarpierderea încrederii în instituţiile bancare relevă sensibilitatea acestuidomeniu la barometrul opiniei publice.

Apărută într-o perioadă caracterizată de dezvoltarea accelerată aschimburilor, teoria cantitativă a banilor caută o explicaţie şi o soluţiea reglăriimasei monetare în raport de dereglările pieţei.

Scăderea valorii biletelor emise de Banca Angliei l-a condus peRicardo să explice preţul aurului nu printr-o calitate oarecare amonedei, ci prin cantitatea sa în circulaţie.

În aceeaşi ordine de idei, Ricardo arată că excesul de bilete îşi găseşteexplicaţia în faptul că lingourile primau asupra biletelor.

Ricardo a iniţiat şi a susţinut principiul circulaţiei (currency school)potrivit căruia, biletele emise de Banca Angliei puteau fi convertite înaur la un preţ fix. Istoria i-a dat temporar dreptate!

Mai târziu, în practica bancară, acest principiu a fost înlocuit cuprincipiul banking school, după care banca centrală era responsabilăşi garantă a emisiunii monetare.

Teoria cantitativă a banilor reflectămai degrabă unaspect de tehnică a politicii monetare, care nuexclude posibilitatea aplicării şi la situaţia cândmoneda nu ar fi fost convertibilă în aur sau cândsistemul bancar ar fi fost flexibil.

Într-o formă sau alta, teoria cantitativă a banilor arămas o achiziţie ştiinţifică de referinţă în teoriiledespre bani şi bănci, dar şi un mod de raţionareasupra corelaţiei dintre bani – bunuri – putere decumpărare.

Statul este o instituţie aproape invizibilă, dar care, ca oriceautoritate guvernantă, face cheltuielile pe care le acoperă, încea mai mare parte, din impozite.

Spre deosebire de alţi autori, Ricardo nu este preocupatneapărat de justiţia distributivă şi reparatoare, ci de efectele pecare o cale sau alta de impozitare le provoacă principiuluieconomisirii-acumulării, indiferent dacă este vorba deproducători sau de consumatori.

(Vezi referirile explicite sau implicite pe care Ricardo le face laegalitatea în faţa impozitului, la justeţea impozitului, laproporţionalitatea impozitului)

Pentru economiile de creştere, sporirea capitalului presupunefie creşterea producţiei, fie reducerea consumului neproductiv.

Atunci când consumul guvernamental creşte pe seamaimpozitelor suplimentare, rezultă că acoperirea acestuiconsum se va face fie din creşterea producţiei, fie dinreducerea consumului populaţiei.

Impozitele vor afecta venitul, iar capitalul naţional nu va fiafectat.

Atunci când producţia rămâne neschimbată sau cândconsumul neproductiv nu se reduce, „impozitele vor cădea înmod firesc asupra capitalului, ceea ce înseamnă că ele vorataca fondul atribuit consumaţiei productive”, deoarece reducinevitabil capitalul. Impozitele, oricum ar fi, au tendinţa de acreşte preţurile şi de amicşora puterea de acumulare.

Ricardo conturează sistemul fiscal cu toate elementele sale: instituţiişi principii, modalităţi de impozitare, forme ale impozitelor,instituţii colectoare, gestionarea impozitelor, destinaţiile principaleale impozitelor.

David Ricardo a dobândit din experienţa sa în afaceri un mod degândire şi de acţiune profund (dar nu exclusiv) liberal, iar dinaceastă perspectivă, opinia sa, că povara fiscală nu trebuie sălimiteze oferta, sună ca o sentinţă.

Ca un adevărat teoretician al ofertei, Ricardo atenţiona asuprapericolului principal pe care l-ar putea reprezenta fiscalitateaexcesivă asupra economiei private şi asupra celei publice.

David Ricardo s-a pronunţat pentru o fiscalitate blândă, deoarecefiscalitatea ridicată lovea întreprinzătorii şi supunea unor riscurimari capacitatea lor de acumulare, respectiv de economisire, ceea ceînsemna un atac la sistem.