I. INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE

1. SPECIFICUL OBIECTULUI PSIHOLOGIEI

Denumirea de psihologie este una relativ recentă dacă ne gândim că, din antichitate și până la sfârșitul secolului al 19-lea, ea a fost considerată drept parte componentă a filosofiei. Cu alte cuvinte, doar termenul de psihologie este recent, nu și știința în sine. Primele noțiuni de psihologie se găsesc chiar într-una dintre operele filosofului Aristotel (care a trăit înaintea erei noastre), „Despre suflet”. Termenul psihologie a fost folosit de către autorul croat Marko Marulić în lucrarea „ Psichiologia de ratione animae humanae”. Printre primele definiții clare ale psihologiei se numără cea a lui J.B. Watson care spunea despre aceasta că este „știința comportamentului”.

Mai târziu, în secolul al 19-lea, psihologia a început să se contureze ca disciplină de sine stătătoare. În același timp s-au dezvoltat diferite curente și orientări, inspirate de concepțiile diverșilor psihologi.

Este important de semnalat totuși că, deși s-a despins din și de filosofie, psihologia și-a păstrat mereu tendința de a dezbate nu doar subiecte strict legate de psihic, ci s-a avântat să dezbată probleme pur filosofice legate de natura spiritului. În felul acesta au apărut alte științe conexe cum ar fi psihologia filosofică sau filosofia spiritului.

Deși psihologia este un domeniu extrem de vast, explicarea obiectului său de studiu a fost tranșată metodologic astfel încât poate fi explicată cu ușurință chiar și unui începător. Scopul acestor lămuriri nu este de a simplifica prin omisiune anumite aspecte importante a ceea ce reprezintă psihologia, ci de a-i încuraja pe novici în a păși pe drumul înțelegerii mai ample a acestui domeniu atât de interesant. Tot ce trebuie să facem este să ne păstrăm mintea deschisă în a accepta inițial o viziune simplistă pentru a putea mai apoi accede la un nivel mai profund al înțelegerii psihologiei.

Să facem deci o încercare de explicare pornind de la definirea termenului „psihologie”. Termenul de psihologie provine de la cuvintele grecești „psyche” (suflet) și „logos” (știință). Cu alte cuvinte, psihologia este știința care se ocupă de cunoașterea sufletului. Trebuie să recunoaștem totuși că termenul de suflet este destul de general, astfel că s-a convenit ca în genericul „suflet” să fie introduse toate fenomenele psihice, respectiv 1. procesele psihice, 2. însușirile, 3. activitățile. Toate aceste fenomene psihice sunt astfel structurate încât oglindesc viața psihică interioară și comportamentul exterior al individului și sunt studiate cu ajutorul instrumentelor specifice psihologiei: observația, descrierea, experimentul, ancheta, convorbirea.

1

2. CE ESTE PSIHICUL?

Noțiunea de psihic

În strânsă legătură cu obiectul de studiu al psihologiei, s-a pus problema definirii și studierii psihicului.

În termeni foarte simpli, psihicul presupune toate conexiunile pe care mintea noastră le poate face cu privire la realitate cu scopul adaptării la aceasta. Psihicul este:

- o formă de reacție a organismului la solicitările mediului cu scopul adaptării la acesta

- o modalitate prin care omul există ca ființă bio-psiho-socio-culturală.

Psihicul îi asigură omului adaptarea la mediu, prin comportamente care depind atât de schimbările de mediu, cât și de condițiile interioare ale subiectului.

Psihicul este:

I. expresia vieții de relație (Omul nu poate exista izolat, el trebuie să se raporteze mereu la mediu)

II. o funcție a creierului (Cercetările experimentale au arătat că orice tulburare a funcționării creierului determină tulburări ale activității psihice)

III. o construcție subiectivă care se exteriorizează în comportament (Psihicul nu este o fotografie a realității, ci o filtrare a realității prin intermediul trebuințelor, necesităților, idealurilor subiectului)

IV. condiționat și determinat social-istoric (Omul se raportează nu doar la lumea lucrurilor, ci și la condițiilor vieții sociale, economice, culturale.

Manifestări ale psihicului

Formele particulare de manifestare ale psihicului (adica modalitatile prin care ajungem sa ne adaptam la realitate) sunt fenomenele psihice care formează SISTEMUL PSIHIC UMAN (SPU) și care includ:

•procese psihice:

1.procese senzorial cognitive: senzații, percepții, reprezentări;

2.procese cognitiv superioare: gândire, memorie, imaginație;

3.procese afectiv-volitive și reglatorii pentru conduită: motivație, voință, afectivitate.

•însușiri psihice (laturile personalității: temperamentul, caracterul, aptitudinile, inteligența, creativitatea),

•activități psihice (jocul, munca, învățarea, comunicarea)

La toate acestea se adaugă atenția, văzută ca proprietate a conștiinței și ca o condiție care stimulează și faciliteaza fenomenele psihice. Un alt aspect demn de toată atenția este faptul că tot ceea ce este legat de psihologie este mediat de comunicare. De ce? Pentru că între oameni se stabilesc în permanență legături la baza cărora se află schimbul de informații. De la activitatea de predare din timpul orelor de curs și până la simplele discuții amicale dintre prieteni, orice contact dintre oameni presupune schimb de informații, aceste schimburi fiind influențate de existența lor în cadrul societății. Prin urmare transferuri de informații (comunicarea) specifice omului sunt obiect de cunoaștere al psihologiei. Pentru că aceste conexiuni

2

caracterizează omul și existența sa, putem spune că în centrul preocupărilor psihologiei se află omul, ca subiect al cunoașterii, studiind conduita acestuia în strânsă legătură cu mediul înconjurător.

Este esențial să reținem că între fenomenele psihice (specifice psihicului) există o permanentă colaborare. Nu poate exista gândire fără memorie sau un pic de imaginație, după cum nu poate exista motivație fără voință și chiar afectivitate fără gândire. La fel, trebuie avut în vedere că felul în care o persoană abordează munca depinde de temperament (colericii se înflăcărează mai mult atunci când au ceva de rezolvat, flegmaticii sunt mai meticuloși), dar și de caracter (de valorile pe care le au în raport cu activitatea pe care o desfășoară). De ce este important să nu uitam acest lucru? Pentru că fenomenele psihice nu trebuie văzute ca niște entități abstracte și individuale. Fenomenele psihice sunt funcții ale creierului, funcții pe care creierul fiecăruia dintre noi le manifestă în orice moment al existenței noastre. Nu trece nicio zi fără să ne gândim la ceva sau fără să memorăm ceva (chiar și fără voia noastră). Așa se face că fenomenele psihice (ar fi bine să ne familiarizăm cu termenul indiferent cât de teoretic ar suna la început) sunt ca o familie în care fiecare membru are sarcina sa de îndeplinit, iar împreună fac ca respectivul cămin să fie mai armonios. Ca o comparație ușor amuzantă, un psihic în care două procese psihice nu se influențează unul pe altul este ca o casă în care doar tatăl duce gunoiul sau doar mama gătește.

Revenind la legaturile dintre fenomenele psihice, cu cât conexiunile dintre ele sunt mai bine organizate și structurate cu atât adaptarea individului la mediu este mai completă. Cu alte cuvinte, cu cât folosim mai bine informațiile memorate, cu cât ne ghidăm mai eficient după anumite senzații, cu cât ne concentrăm mai bine atenția, cu atât vom avea un comportament mai adecvat în societate. Prin urmare, conexiunile pe care le facem țin de tot ceea ce vine în contact cu ființa umană. De aceea, spunem că psihicul este o realitate bio-psiho-socio-culturală. El se apleacă deci atât asupra aspectelor biologice, cât și a celor psihologice, sociale și culturale ale omului.

Factorii biologici se evidențiază în zestrea ereditară a fiecărui individ, care reprezintă potențialul cu care fiecare dintre noi se naște.

Factorii psiho-sociali se materializează în acțiunea factorilor precum educația și mediul, care ajută bagajul ereditar al ființei să se manifeste deplin în viața cotidiană.

Factorii culturali țin de respectarea și promovarea tradițiilor, a normelor și obiceiurilor unei comunități.

Ipostazele și nivelurile psihicului

Psihicul nu este omogen și liniar. Uneori el este mai clar, alteori mai tulbure. În unele situații ne dăm seama ce simțim, în altele nu. De aici rezultă că psihicul cunoaște o neuniformitate existențială și funcțională. Aceasta există și se manifestă în 3 ipostaze sau niveluri de organizare structural-funcțională.

CONȘTIINȚA este o formă prin care se realizează integrarea subiectiv-activă a tuturor fenomenelor vieții psihice și care permite raportarea continuă a individului la mediu.

Caracteristici:

a. procesare cu știință : proces în care individul dispune de informații pe care le poate utiliza pentru a înțelege o situație nouă. Omul își dă seama de ceva, îl reproduce în subiectivitatea sa sub formă de imagini, noțiuni, impresii. Procesarea conștientă presupune includerea particularului în general și identificarea generalului în particular.

b. procesare cu scop : Scopul este proiecția mintală a obiectivului activități. Scopurile vin din realitate, iar formularea lor îl responsabilizează și activează pe individ.

3

c. procesare anticipativă : Prin conștiință, omul își poate stabili scopurile înainte de desfășurarea acțiunii și poate anticipa rezultatele.

d. procesare planificată : Pentru a realiza ceva, nu este suficient să stabilești scopuri și să anticipi, trebuie să și planifici acțiunea, să stabilești succesiunea etapelor.

e. procesare creativă : Omul nu procesează realitatea doar pentru a o procesa ci cu scopul de a o modela și adapta necesităților sale.

Rol/ funcții:-Informațional-cognitivă-Finalistă-Anticipativ-predictivă-Reglatoare-Creativă

Există două forme principale ale conștiinței:

1. Conștiința socială cuprinde ansamblul ideilor, concepțiilor, teoriilor, mentalităților, aspirațiilor, credințelor, principiilor de comportare şi acţiune specifice unei comunităţi sociale în decursul dezvoltării ei pe baza experienţei practice.

2. Conștiința individuală (felul individual în care simțim, știm, trăim, facem ceva). Aceasta presupune: conștiința obiectelor, conștiința de sine, conștiina altuia, conțtiina de grup.

SUBCONȘTIENTUL cuprinde toate actele care cândva au fost conștiente, dar care, în prezent, se desfășoară în afara controlului conștient. Subconștientul este locul unde se conservă amintirile, automatismele, deprinderile, actele care au fost conștiente la un moment dat, pentru care s-a depus efort și care acum se află în stare latentă, putând oricând să revină în nivel conștient. Rol de a media trecerile de la inconștient la conștient și invers.

INCONȘTIENTUL este un nivel primar, bazal, aconștient, dare care influențează psihicul.

Inițial, inconștientului i s-a atribuit o conotație negativă: haos, pulsiuni oarbe, tendințe înăbușite, frustrări. În prezent, i se atribuie o notă extensiv-pozitivă: cuprinde tendințe ascunse, conflicte emoționale. El este considerat a fi organizat, dar cu o organizare „foarte subiectivă”.

Rol:-de energizare și dinamizare a întregii vieți psihice-de facilitare a întregului sistem creator-de asigurare a unității Eului

Se considera că există două forme ale inconștientului:

1. Inconștientul colectiv ( cuprinde tiparele comportamentale ancestrale – arhetipuri – transmise de la o generație la alta) – C.G. Jung

2. Inconștientul individual (pulsiuni instinctive) – S. Freud

4

II. PROCESELE PSIHICESENZORIAL COGNITIVE

SENZAŢIILE

Senzațiile sunt procesele psihice senzorial cognitive SIMPLE și PRIMARE prin care se semnalizează SEPARAT informațiile despre însușirile concrete ale obiectelor/fenomenelor (miros, gust, văz), în condițiile acțiunii directe a stimulilor asupra organelor de simț sau analizatori (nas, limbă, ochi).

Simțurile sunt subsisteme ale corpului care fac posibilă reacția la acțiunea unui stimul. Există cinci simțuri: văz, auz, miros, gust, simț tactil. Iar dacă se întreabă cineva de senzațiile au o latură cognitivă, adică de cunoaștere, răspunsul este acela că, prin intermediul simțurilor, culegem informații, acumulăm cunoaștere. Pentru a înțelege mai ușor, imaginează-ți o persoană căreia îi lipsește simțul gustativ. Aceasta nu are noțiuni legate de „dulce”, „sărat”, „acru” etc. Orice obiect este o sinteză de mai multe însușiri concrete, iar senzațiile reflectă aceste însușiri separate. De exemplu, zăpada are însușirile concrete „albă”, „rece”, „moale”. Ochiul ne dă doar senzația de „albă”.

În sușirile senzațiilor:

- CALITATEA senzației este însișirea care diferențiază senzațiile și astfel vorbim despre senzații vizuale, auditive, oflactive.

- INTENSITATEA senzației este proporțională cu cea a stimulului. Dacă puterea stimulului crește, atunci crește și intensitatea senzației. Intensitatea depinde și de starea generală a organismului: oboseală etc.

- DURATA senzației corespunde, în general, duratei acțiunii stimulului. Totuși trebuie avut în vedere că senzația nu apare imediat după acțiunea stimulului și nu dispare o dată cu stoparea acțiunii stimulului.

- TONALITATEA AFECTIVĂ a senzației arată că senzațiile sunt însoțite de trăiri afective plăcute sau neplăcute. Asta depinde de natura stimulului sau de experiența subiectului cu stimulul. Avem o trăiere afectivă negativă când vedem negru pentru că îl asociem cu doliul.

- VALOAREA INFORMAȚIONALĂ a senzației se referă la adaosul de cunoaștere pe care îl aduce senzația. Senzațiile pot fi:

1. Exteroceptive, care aduc informații despre mediul extern (tactile, gustative, olfactive);2. Interoceptive, care aduc informații despre mediul intern (foame, sete, oboseală);3. Proprioceptive, care semnalizează postura membrelor, trunchiului şi a capului.

- CARACTERUL CONȘTIENT al senzației apare doar după ce se dezvoltă procese psihice precum: gândirea, memoria, adică după 1-3 ani.

Mecanismele de producere a senzațiilor

Pentru ca o senzație să se producă este necesară acțiunea directă a unui stimul (stimulul reprezentat de culoarea unei flori declanșează senzația numită văz asupra analizatorului ochi). Stimulul este orice formă de energie la care noi reacționăm: unde luminoase, unde sonore, presiune asupra pielii. Stimulul poate avea o intensitatea redusă sau accentuată. Persoanele care reacționează la stimuli slabi au o sensibilitate crescută.

Analizatorul este un ansamblu structural-funcțional care face posibilă apariția senzațiilor. El este alcătuit din:

a. Receptor care transformă energia stimulului în influx nervos (ochiul, urechea etc)

5

b. Calea de conducere este alcătuită din fibre nervoase senzitive și centri subcorticali. Ea analizează influxul nervos și lasă să treacă spre scoarța cerebrală doar anumite influxuri nervoase.

c. Veriga centrală este zona corticală specializată în decodificarea influxului nervos, adică în transformarea acestuia în fapt psihic. Fiecare analizator are o zonă corticală proprie: mirosul în frontal, pipăitul și gustul în parietal, auzul în temporal, vederea în occipital.

d. Conexiunea inversă asigură autoreaglarea analizatorului, în vederea recepționării cât mai bune a stimulilor.

● LEGILE SENSIBILITĂȚII

A. Legea intensității sau legea pragurilor senzoriale

În legătură cu aceste aspecte, psihologii au explicat existența unor tipuri de praguri senzoriale:1.Pragul minim absolut este intensitatea cea mai mică a unui stimul care poate produce o senzație specifică.

(Exemplu: Pentru a produce o senzație auditivă, pragul este de 16-20 cicli/secundă).2. Pragul maxim absolut este intensitatea cea mai mare a unui stimul permisă de funcționarea organului de simț.

Dincolo de acest prag, nu se mai produce o senzație specifică, ci apare durerea. (Exemplu: Leproșii se automutilează fără să-și dea seama, deoarece nu mai au senzații de durere. Este știut faptul că lepra distruge sensibilitatea părților afectate).

3. Pragul diferențial reprezintă valoarea cu care trebuie să varieze în plus sau în minus un stimul pentru a produce o senzație deosebită. (Exemplu: Ce diferență de înălțime este necesară între două sunete pentru ca o persoană să sesizese că sunt diferite. Că nu se aude același sunet? SAU Dacă într-o încăpere sunt aprinse 200 de lumânări, vor mai trebui aprinse 2 lumânări pentru a sesiza o creștere a intensității luminii).

B. Legea contrastului senzorial constă în scoaterea reciprocă în evidență a unor stimuli cu caracteristici opuse:1. Contrastul succesiv care presupune creșterea sensibilității pentru stimulul care urmează ( un sunet înalt care

urmează unui sunet jos va fi sesizat mai bine datorită contrastului dintre cele două sunete).2. Contrastul simultan care se manifestă când cei doi stimuli apar în același timp (negru pe fond galben, verde pe

fond roșu).

C. Legea adaptării analizatorilor se referă la modificarea sensibilității analizatorilor sub acțiunea repetată a stimulilor.Sensibilitatea unei persoane se poate modifica în funcție de diferite situații:a). dacă stimulii au o intensitate mică, sensibilitatea crește;b). dacă stimulii au o intensitate mare, sensibilitatea scade pentru că intervine fenomenul de adaptare la acțiunea stimulului.Adaptarea vizuală este cea mai puternică (adaptarea la întuneric este rapidă în primele 4-5 minute.) Adaptarea olfactivă are loc în 1-3 minute. Adaptarea tactilă se produce în câteva secunde. Adaptarea auditivă este foarte slabă.

D. Legea interacțiunii analizatorilor: O senzație care se produce într-un analizator influențează apariția senzațiilor și în alți analizatori. Sinestezia este o formă specifică de interacțiune și constă în faptul că stimularea unui analizator

6

produce efecte și altui analizator, deși acesta nu a fost stimulat. Mirosul unei mâncări ne creează senzația că și gustăm acea mâncare.

E. Legea semnificației stimulilor, care contrazice legea pragurilor, spune că, în funcție de importanța stimulului pentru subiect, chiar dacă stimulul este slab, dar este important pentru subiect, el este mai bine detectat și diferențiat de alți stimuli

F. Legea compensației. Insuficienta dezvoltare a unei modalități senzoriale/lipsa ei, determină perfecționarea alteia.

• TIPURI DE SENZAȚII:

Senzatiile vizuale: Stimulii care determina senzatiile vizuale sunt undele electromagnetice cu lungimea de unda cuprinsa intre 390 - 800 milimicroni. Acestea sosesc la ochi de la sursele de lumina sau de la corpurile luminate. Ajută la cunoașterea celor mai multe propretăți ale obiectelor: formă, culoare. Proprietățile culorilor: -luminozitate (cu cât reflectă mai mult lumina, cu atât este mai luminoasă)-tonalitate cromatică (determinată de lungimea de undă care predomină)-saturație (puritatea și omogenitatea culorii)

Senzatiile auditive: Stimulii care produc senzatiile auditive sunt undele sonore cu frecventa cuprinsa intre 16-20 și 20.000 ciclii pe secunda. Ajută la formarea limbajului. Proprietățile undelor sonore:-amplitudine (intensitatea sunetului: mai tare sau mai slab)-frecvență (înălțimea sunetului: mai gros au mai subțire)-forma undei (dă timbrul).

Senzatiile cutanate: Senzatiile cutanate sunt de trei feluri: senzatii tactile, termice si de durere. -In cazul senzatiilor tactile (de atingere si presiune) stimulul este reprezentat de suprafata obiectelor cu care pielea vine in contact si care produc senzatii de netezime, asperitate, presiune. -In cazul senzatiilor termice, stimulul este reprezentat de diferenta de temperatura dintre piele (320 - 330) si obiectele sau aerul cu care vine in contact.

Senzatiile olfactive: Stimulii senzatiilor olfactive sunt substantele in stare gazoasa care patrund in fosele nazale. Ajută la reglarea apetitului și la apărarea organismului.

Senzatiile gustative: Stimulii sunt substante solubile care patrund in cavitatea bucala. Receptorii sunt celulele gustative grupate in papile gustative. Există 4 gusturi principale: dulce, acru, sărat, amar. Ajută la reglarea comportamentului alimentar.

Senzatiile interne (organice) semnalizeaza modificarile care au loc in interiorul organismului. Stimulii sunt reprezentati de modificarile compozitiei chimice a sangelui si tesuturilor. Asigură starea de sănătate a organismului.

Senzații de echilibru. Receptorii se află în labirintul nonauditiv. Aceste senzații informează despre poziția corpului în raport cu central lui de echilibru.

Senzatiile kinestezice (de mișcare) care semnalizează postura membrelor, trunchiului şi a capului. Receptorii se află în mușchi, tendoane, ariculații. Toate mișcările sunt coordonate de creier pe baza informațiilor venite de la receptori.

PERCEPŢIILE

Percepțiile sunt procese psihice senzorial cognitive COMPLEXE și, totodată, imagini PRIMARE care semnalizează totalitatea informațiilor despre însușirile obiectelor/fenomenelor în condițiile acțiunii directe a stimulilor asupra organelor de simț sau analizatori (nas, limbă, ochi).

● PROCESUL PERCEPTIV7

Procesul perceptiv este plurimodal: antrenează mai mulți analizatori; informația obșinută este analizată și sintetizată la nivel central.

monomodal: percepții raportate strict la un anumit analizator (visual, auditiv, etc)În percepție un rol deosebit îl au:

- activitatea: percepția depinde de relația activă a subiectului cu obiectul (dacă percepția este integrată unei activități, ea se va realiza mai ușor: pilotul trebuie să observe modificarea semnatelor de pe bordul avionului pe care îl pilotează).- limbajul: acesta are rol integrator ghidând percepția („Privește cu atenție acea casă!”). Cuvântul ajută la completarea imaginilor lacunare.- experiența anterioară: ajută la crearea unor scheme perceptive a căror reactualizare facilitează percepția actuală (dacă obiectul a mai fost perceput în trecut, percepția actuală va fi mai fidelă).- specializarea profesională asigură finețea percepției-gradul de cultură generală ajută la perceperea unor obiecte complexe cum ar fi o pictură.

● CARACTERISTICILE IMAGINII PERCEPTIVE

La fel ca senzațiile, percepțiile semnalizează însușiri concrete despre obiecte/fenomene. Dar, spre deosebire de senzații, percepția reflectă TOTALITATEA însușirilor în mod unitar și integral.

Percepția este:

1. O imagine primară pentru că apare numai în relație cu obiectul. 2. Reflectă obiectul în totalitatea însușirilor lui, unitar și integral.3. Obiectuală, adică este întotdeauna imaginea unui obiect anume, fapt ce întărește conștiința mediului

înconjurător. De unde și expresiile de genul „Am văzut cu ochii mei”.4. Bogată în conțiunut, adică ea cuprinde atât însușirile semnificative, cât și pe cele de detaliu. 5. Se petrece aici și acum, în același timp cu percepția elementelor de context, ceea ce ajută la adaptarea

individului la mediu6. Durata percepției corespunde duratei acțiunii stimulului.7. Intensitatea percepției este proporțională cu intensitatea stimulului. Imaginea perceptivă are o funcție informațională mai complexă decât a senzației, cu rol reglator pentru activitatea

omului.

● FAZELE PROCESULUI PERCEPTIV

a). detecția : sesizarea și conștientizarea prezenței stimulului fără a putea spune ceva despre el („ceva este”);b). discriminarea: sesizarea însușirilor stimulului care îl deosebesc de alți stimuli („acel ceva este un măr”).c). identificarea: subiectul deja recunoaște ceea ce percepe și integrează stimulul într-o anumită categorie pe baza experienței anterioare („mărul este roșu”);d). interpretarea: stabilirea semnificației obiectului („mărul roșu se află pe banca Mariei și i-a fost dat de mama ei).

● LEGILE PERCEPȚIEI

1. Legea integralității percepției. Imaginea obiectului perceput este unitară și integrală, cuprinzând atât însușirile esențiale cât și pe cele de detaliu.

2. Legea structuralității perceptive. Imaginea perceptivă este organizată ierarhic, însușirile cele mai importante ocupă locul principal, iar celelalte un loc secundar.

3. Legea selectivității perceptive. Din multitudinea de stimuli exteriori care acționează asupra omului, acesta trebuie să-i selecteze pe care se află în legătură cu activitatea sa. Prin urmare, trebuie făcută distincția dintre „obiectul percepției” și „fondul percepției”. Factorii de care depinde selectivitatea țin atât de subiect (interesul acestuia pentru obiectul perceput,

8

utilizarea integratorilor verbali, reactualizarea schemei perceptive) cât și de caracteristicile obiectelor (conturarea specială a unui obiect, mișcarea obiectului, contrastul cromatic al obiectului în raport cu fondul).

4. Legea constanței perceptive. Dacă se produc modificări ale condițiilor de percepere a obiectelor, între anumite limite, imaginile rămân relative aceleași.

a). Constanța mărimii: în limita a 23-30 m, mărimea imaginii perceptive rămâne constantă.b). Constanța formei: indiferent de unghiul din care privim un obiect, acesta este perceput ca având aceeași formă.c). Constanța culorii: datorită experienței anterioare a subiectului cu obiectul, indiferent de intensitatea luminii, culorile sunt percepute ca având aceeași nuanță cromatică.

5. Legea semnificației. Omul percepe cu preponderență obiectele care corespund trebuințelor, intereselor sale.

6. Legea proiectivității imaginii perceptive. Din punct de vedere neurofuncțional imaginea se formează la nivelul retinei, în timp ce, din punct de vedere psihologic, proiecția se realizează la nivelul obiectului.

● OBSERVAȚIA ȘI SPIRITUL DE OBSERVAȚIE

Observația este o activitate perceptivă intenționată, orientată spre un scop, reglată prin cunoștințe, organizată și condusă sistematic, conștient și voluntar.

Condițiile observației:

a. formularea unui scop precis care să ajute la selectarea elementelor necesare din câmpul perceptiv;b. stabilirea unui plan de desfășurare în care să se puncteze fazele care vor fi urmate;c. utilizarea mecanismelor verbale care ajută la stabilirea scopului și planului, sunt reactualizate cunoștințele

necesare desfășurării observației, se fixează rezultatele observației și se generalizează planul observației.Spiritul de observației este o formă specială a percepției care se dezvoltă prin exercițiu și care reprezintă

aptitudinea de a sesiza cu ușurință, rapiditate și precizie elementele de substrat, ascunse, dar relevante pentru scopurile observației. Polițiștii, detectivii, dar și agricultorii sau silvicultorii au un spirit de observație foarte bine dezvoltat.

Iluziile perceptive

Iluziile perceptive sunt percepții deformate ale realității. Subestimările sau supraestimările pot fi determinate de contrastul dintre stimuli (o persoană de statură mijlocie poate părea înaltă printre alte persoane de statură mică; iluzia plecării propriului tren când, de fapt, pleacă trenul de lângă).

Explicația iluziitor perceptive: Unele componente ale câmpului perceptiv acționează concomitent cu informațiile survenite de la obiectul perceput care produc la nivel cortical procese care distrorsionează informația.

REPREZENTĂRILE

Reprezentarea este un proces psihic senzorial-cognitiv care semnalizează sub forma unor imagini unitare, dar schematice, însușirile concrete ale obiectelor/fenomenelor în absența acțiunii directe a acestora asupra organelor de simț.

Reprezentarea nu este doar o reactualizare a datelor cu ajutorul memoriei, ci o reconstrucție mentală. Un rol important în reprezentări îl au:

• limbajul care ajută la:

- evocarea reprezentării deja formate (cuvântul „măr” evocă imaginea fructului);

9

- construirea unei imagini mai bogate;

- ghidarea organizării unor serii de imagini („mărul este pe masa din bucătărie, lângă paharul cu apă”);

- integrarea reprezentărilor în procesul gândirii și imaginației.

• memoria care ajută la fixarea senzațiilor și percepțiilor sub formă de imagini și le pune la dispoziția reprezentărilor. Memoria nu construiește și nu transformă imagini, ea doar le redă cu fidelitate.

• gândirea care face ca imaginile mentale să nu fie lacunare, reușind să deducă logic și să repună la locul lor anumite aspecte care s-au șters din memorie.

Prin conținutul lor, reprezentările se apropie de percepții, în timp ce prin modul în care se produc, se apropie de gândire. Reprezentările au o dublă natură:

1. intuitiv-figurativă, care o apropie de percepție,

2. operațional-intelectivă, care o aseamănă cu gândirea.

În concluzie, reprezentările sunt percepții regândite.

● CALITĂȚILE REPREZENTĂRILOR

1. La nivel mental, reprezentările reflectă imagini esențiale și caracteristice care apar în absența obiectelor. De exemplu reprezentarea unei mașini este imaginea mentală, mai ștearsă a unei mașini, dar o imagine care surprinde componentele esențiale: portierele, roțile, volanul.

2. Reprezentarea este o imagine panoramică ce reconstituie mental și redă integral toate informațiile despre un obiect. Simpla percepție a unui calculator se reduce la aspectele de suprafață, în timp ce reprezentarea acestuia vizează întreaga structură internă a acestuia.

3. În reprezentare există conștiința absenței obiectului.

4. Surprinzând doar ce este esențial, reprezentarea are un nivel ridicat de generalizare intuitivă. Toate calculatoarele au aceleași însușiri caracteristice, indiferent de marca lor.

5. Reprezentările au o mare libertate față de schema structurată a obiectului perceput. Ele se pot modifica în funcție de necesitățile practice.

● CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR

a. după analizatorul dominant: reprezentări vizuale, auditive, gustative, kinestezice.

b. după gradul de generalizare: reprezentări generale (care curpind însușiri caracteristice pentru o întreagă clasă de obiecte și, de aceea, orice nou exemplar este recunoscut ca aparținând aceluiași grup) și individuale (sunt ale obiectelor/ființelor reale care au o semnificație pentru subiect: casa părintească).

c. după nivelul operațiilor implicate în geneza lor: imagini reproductive și imagini anticipative.

d. după tipul de activitate în care se integrează: reprezentări literare, istorice, geografice.

e. după procesul psihic în care se integrează: reprezentări ale memoriei, reprezentări ale imaginației.

f. după prezența sau absența intenției și a efortului voluntar: reprezentări voluntare și involuntare.

10

● ROLUL REPREZENTĂRILOR ÎN ACTIVITATEA MENTALĂ

1. Reprezentările readuc în minte imaginea obiectelor/ fenomenelor care nu mai sunt prezente și permit reconstituirea acestora.

2. Reprezentările ajută la construirea sensului cuvintelor. În dicționare, de exemplu, pe lângă definiția cuvintelor, sunt atașate și imagini ale acestora.

3. Reprezentările pregătesc și ușurează generalizările din gândire. În școală, noțiunea de cerc se formează pornind de la identificarea acestuia cu obiecte din mediul înconjurător.

4. Reprezentările sunt componente ale procesului imaginației, atât a celei creatoare cât și a celei reproductive.

5. Reprezentările contribuie la reglarea mișcărilor și acțiunilor omului. Un conducător auto care și-a format reprezentarea unui traseu, va anticipa mai ușor direcțiile acelei rute.

III. PROCESE COGNITIV SUPERIOARE

MEMORIA

Deoarece omul nu trăiește într-un prezent continuu, el are în permanență nevoie să readucă, din trecut în prezent, datele stocate anterior. Acest lucru este posibil grație amintirii care este o consecință a memorării.

Memoria este procesul psihic cognitiv superior de întipărire, stocare și reactualizare a informațiilor.

1.Memorarea este esențial implicată în învățare. Prin învățare, omul achiziționează noi date și noi capacități care îi permit adaptarea la solicitările mediului. În lipsa memoriei am trăi într-un prezent continuu.

2.Memoria, la fel ca și senzațiile și percepțiile, este esențială pentru siguranța noastră fizică și psihică. Dacă am uita că focul arde, ne-am răni.

3.Memoria este o capacitate generală a întregii materii (chiar și calculatoarele dispun de memorie) și absolut necesară, fără ea totul părându-ni-se nou și de neînțeles (nu am ști cum ne numim, unde locuim etc.).

11

4.Memoria nu este totuși, un simplu act de întipărire, depozitare și reactualizare, ci un mecanism constructiv și creativ pentru că ea, cu ajutorul gândirii și imaginației, reușește și să grupeze, regurpeze, categorisească, completeze informațiile păstrate.

5.Totodată, memoria asigură, continuitatea vieții psihice, fiind legătura dintre ieri și azi.

● CARACTERISTICILE MEMORIEI

- activă: memoria nu doar depozitează informații, ci le și prelucrează.

- situațională: unele locuri sunt mai prielnice memorării decât altele (a învăța înconjurat de zgomot și a învăța în liniște).

- relativ fidelă: memoria nu este o simplă fotografiere a unor informații, prin urmare, în momentul reactualizării se pot sesiza diferențe mai mici sau mai mari între ceea ce s-a stocat și ceea ce se readuce în prezent.

- selectivă: în general memorăm ceea ce ne interesează și ceea ce știm că ne folosește. De asemenea, nu reținem și nu ne reamintim totul.

- mijlocită: pentru a reține mai ușor anumite informații ele trebuie conectate logic cu date deja cunoscute de noi (vom reține mai ușor ziua de naștere a unei persoane dacă o corelăm cu propria noastră zi de naștere : 14 martie – 14 iunie).

- inteligibilă: memorarea este mult înlesnită de înțelegerea materialului de memorat.

● FAZELE MEMORIEI

1. Memorarea (întipărirea) este un proces activ și selectiv de formare a „codurilor”, de întipărire, fixare a experienței. După prezența sau absența intenției de a memora, memorarea poate fi:

- involuntară (neintenționată): când înregistrăm tot ceea ce ni se întâmplă, dar nu ne putem reaminti totul. În general se fixează cel mai bine în memorie, activitățile care prezintă interes pentru subiect.

- voluntară (intenționată): când asimilăm cunoștințe pentru că este necesar și pentru că ne propunem acest lucru. Această formă a memorării presupune stabilirea unui scop și mobilizarea voinței, precum și anumite procedee speciale (fragmentarea textului, sublinierea noțiunilor importante, repetițiile).

După prezența sau absența efortului de înțelegere, memorarea poate fi:

- mecanică (pe de rost): efectuată în lipsa înțelegerii și care se bazează pe simpla repetare a materialului. Această formă de memorare apare când se învață formule matematice, șiruri de numere, date istorice, denumiri geografice.

- logică (cu sens): efectuată pe baza înțelegerii materialului, prin stabilirea unor asemănări și deosebiri, stabilirea unor raporturi cauzale între informații, raportarea la informațiile dobândite anterior. Este caracterizată prin autenticitate, economicitate și productivitate.

2. Păstrarea (conservarea) reprezintă reținerea în timp a materialului întipărit. În timpul conservării, materialul suferă unele modificări reprezentate de simplificări, fragmentări sau îmbogățiri ale materialului memorat. Păstrarea poate fi de scurtă durată (8-10 minute) sau de lungă durată (uneori chiar pentru toată viața).

Este de la sine înțeles că materialul cu sens este mult mai bine păstrat decât cel fără sens.

3. Reactualizarea informațiilor reprezintă readucerea în prezent a unor date întipărite în trecut și păstrate în vederea utilizării și valorificării lor. Ea se realizează prin recunoașteri (în prezența obiectului) și reproduceri (în absența obiectului). Recunoașterea presupune suprapunerea modelului actual peste cel aflat deja în mintea subiectului, pe când reproducerea presupune confruntarea și compararea mintală a modelelor în vederea extragerii celui optim.

12

● FACTORII, LEGILE ȘI OPTIMIZAREA MEMORIEI

Pentru că nu toți oamenii memorează, păstrează și reactualizează la fel experiența anterioară, este necesar de menționat că memorarea depinde de anumiți factori. Procesul memorării este deci înlesnit de trei categorii de factori: particularitățile materialului de memorat, caracteristicile ambianței în care se învață, trăsăturile psihologice ale subiectului. Aceste categorii cuprind următorii factori:

1. natura materialului: materialul intuitiv (imaginile) se rețin mai ușor decât materialul verbal (textul).

2. volumul: cu cât materialul este mai comprimat cu atât numărul repetițiilor necesare memorării va fi mai scăzut.

3. organizarea și omogenitatea: un material bine organizat se învață mai repede decât unul nesistematizat, la fel cum materialele care cuprind un număr mare de elemente asemănătoare se rețin mai greu decât cele neasemănătoare.

4. starea subiectului: nervozitatea sau oboseala îngreunează procesul memorării.

5. poziția materialului într-o serie: se învață mult mai ușor fragmentele aflate la începutul și la sfârșitul unei serii, decât cele aflate la mijlocul acesteia.

6. familiaritatea: ideile noi și necunoscute necesită mai mult efort pentru a fi memorate spre deosebire de ideile deja familiare subiectului.

7. ambianța: se învață mai ușor într-o ambianță plăcută, decât într-una deranjantă.

Prin urmare, memorarea depinde de anumite condiții care interacționează între ele. Pentru optimizarea învățării trebuie aplicate anumite strategii:

a. prelucrarea activă a materialului: fragmentarea textului și desprinderea ideilor esențiale. b. stabilirea unor repere, a unor puncte de sprijin: realizarea de asociații, legături între informații, sublinierea

cuvintelor cheie.c. sistematizarea cunoștințelor: ordonarea, ierarhizarea informațiilor, stabilirea de relații cu informațiile deja

dobândite.d. creșterea motivației: interesul pentru o anumita disciplină sau subiect are o influență benefică asupra

randamentului la învățare.e. stabilirea scopului învățării: în ce ordine învățăm, pentru cât timp vom memora.

● DIFERENȚE INDIVIDUALE și CALITĂȚILE MEMORIEI

Memoria se organizează și se specializează:

-la nivelul proceselor memoriei (memorarea ușoră/grea, păstrare de scurtă/lungă durată, reactualizare rapidă/cudificultăți)

-la nivelul organelor de simț (memorare vizuală, auditivă, kinsetezică)

-la nivelul conținutului activității psihice (memorare afectivă, verbal-logică)

Diferențele se datorează unor predispoziții înnăscute sau a experienței de viață a individului.

Pe parcursul derulării sale, memoria își formează o serie de calități care o pun în valoare. Aceste calități diferă de la o persoană la alta și ele pot fi educate și modelate. Aceste calități sunt:

- volumul memoriei (cantitatea de material cu care putem opera),

- elasticitatea, suplețea memoriei (capacitatea de a acumula în permanență cunoștințe noi, reorganizându-le sau uitându-le pe cele vechi),

13

- rapiditatea învățării (rapiditatea cu care se realizează întipărirea),

- trăinicia păstrării (informațiile păstrate sunt conservate corect și pentru o perioadă lungă de timp),

- exactitatea, fidelitatea reactualizării (gradul de precizie cu care informațiile stocare sunt readuse în prezent),

- promptitudinea reactualizării (realizarea rapidă a recunoașterii și reproducerii).

UITAREA

În definirea uitării este necesar să înțelegem ce reprezintă memoria operativă. Aceasta reprezintă utilizarea efectivă a materialului memorat. Prin urmare, uitarea este un fenomen psihic opus memoriei operative care se manifestă sub forma erorilor în recunoaștere și reproducere, mergând până la imposibilitatea de a reactualiza materialul memorat.

Unele teorii consideră fenomenul uitării ca fiind unul pozitiv, informațiile uitate echilibrând psihicul persoanei, în timp ce alte teorii susțin că uitarea este un fenomen negativ care șterge din memorie datele încă necesare individului.

Formele uitării: uitarea totală (ștergerea definitivă a materialului din memorie), uitare parțială (apare sub forma reactualizării eronate sau fragmentare), lapsusul (uitarea de moment).

Teorii ale uitării:

-teoria ștergerii urmelor: sunt uitate informațiile neutilizate mult timp

-teoria interferenței: uitarea este provocată de efectele negatve pe care le au cunoștințele învățate unele asupra altora

-teoria uitării motivate: uităm evenimentele associate cu situții neplăcute

Uităm datorită stărilor de oboseală, stres, anxietate, învățării mecanice.

IMAGINAŢIA

Pentru a înțelege imaginația o vom corela cu percepția. Aceasta din urmă recunoaște obiectele care se impun simțurilor, deci care sunt prezente. În schimb, imaginația se asociază cu absența obiectelor, ea producând imagini combinând ceea ce este real cu necesitățile și aspirațiile interne ale omului.

Din această perspectivă, imaginația este procesul psihic cognitiv de elaborare a unor imagini și proiecte noi pe baza combinării, transformării experienței anterioare.

În lipsa imaginației, omul ar reacționa sacadat, orientându-se numai după indicatorii din realitatea imediată, procesul evoluției sale ar înregistra dese stagnări, erori până a ajunge la un rezultat oarecare. O dată cu intervenția imaginației se poate vorbi despre o adaptare activă la ceea ce este nou, omul putând, prin intermediul ei, să își planifice viitorul, anticipând rezultatele muncii sale. Imaginația este specifică doar omului și apare doar ca urmare a dezvoltării reprezentărilor și memoriei, a punerii în acțiune a inteligenței și achiziției limbajului. De fapt, legătura dintre imaginație și memorie este extrem de strânsă. Memoria oferă material de combinare imaginației și aceasta din urmă nu ar putea exista fără memorie. Dar cele două sunt și profund diferite. Memoria are caracter reproductiv și fidel, în timp ce rezultatele imaginației sunt cu atât mai valoroase cu cât se distanțează mai mult de experiența anterioară a subiectului. Imaginația înseamnă experiență anterioară transformată.

O interacțiune strânsă există și între imaginație și gândire. Gândirea oferă imaginației informații despre realitate și totodată o ghidează spre rezultate ingenioase. În sens invers, imaginația ajută gândire în elaborarea ipotezelor, la găsirea unor strategii practice de rezolvare a problemelor.

14

● FORMELE IMAGINAȚIEI

Având de a face cu un proces complex, imaginația se desfășoară în forme variate, cea mai exactă clasificare fiind:- imaginația involuntară, cuprinzând visul din timpul somnului și reveria.- imaginația voluntară înglobând imaginația reproductivă, imaginația creatoare și visul de perspectivă.

Visul din timpul somnului reprezintă o formă inconștientă, involuntară și pasivă a imaginației, o înșiruire de imagini, emoții, reflecții care apar în starea de somn paradoxal, față de care subiectul este spectator, el neputând interveni în derularea acestora chiar și atunci când își dă seama că visează. Deseori în timpul visului apar dorințe neîmplinite în starea de veghe, imaginile putând fi deghizate, de aceea visul are caracter simbolic și poate fi descifrat. Aceste dorințe apar când dormim deoarece autocontrolul slăbește, dorințele nu mai pot fi reprimate, iar inconștientul preia controlul asupra conștientului.

De asemenea, în timpul visului pot apărea soluționări ale problemelor pe care subiectul le are în starea de veghe. De aceea interpretarea viselor trebuie făcută în paralel cu o amplă analiză a relațiilor și preocupărilor subiectului în timpul stării de veghe.

Reveria este o formă involuntară, semiconștientă și pasivă a imaginației, un vagabondaj al gândurilor în starea de veghe și de relaxare, o „visare cu ochii deschiși”. Pornind de la o idee sau imagine, subiectul poate țese o întreagă înlănțuire de imagini și idei propulsate de dorințele și așteptările lui cu privire la ideea/imaginea de la care a pornit. Povestea poate înainta într-o direcție fantezistă pe care persoana o urmărește pasiv, uneori putând interveni cu o ușoară dirijare. În general, reveria de lungă durată nu este recomandată deoarece încurajează tendințele autiste ale omului.

Imaginația reproductivă este o formă conștientă, voluntară și activă a imaginației care ne permite să reconstituim anumite situații/imagini pornind de la descrieri pur verbale, în lipsa contactului direct cu situația/imaginea reală. Această formă a imaginației este diferită de memoria imaginilor deoarece nu este rezultatul experienței anterioare, ci al unui proces activ de construire a unor imagini prin indicații verbale. De exemplu, imaginația reproductivă lucreză foarte bine în crearea imaginilor potrivit unor descrieri din limpul lecturării unei cărți.

Imaginația creatoare este o formă conștientă, voluntară și activă a imaginației și în același timp cea mai complexă și valoroasă formă a acesteia. Ea este orientată spre ceea ce este posibil și nou. Se caracterizează prin bogăția și noutatea procedeelor. Printre stimuli imaginației cretoare se numără: interesul pentru nou, trebuința de autorealizar, curiozitatea.

Visul de perspectivă este o formă conștientă, voluntară și activă a imaginației care constă în proiectarea mentală a propriului parcurs al vieții, în conturarea idealului de viață. Această formă a imaginației contribuie la formarea idealului de viață.

● PROCEDEELE IMAGINAȚIEI

Spre deosebire de gândire, care uzează de operații, imaginația utilizează procedee. Un procedeu imaginativ este un mod de operare mintală, o succesiune de compuneri, descompuneri și recompuneri menite să ducă la un rezultat caracterizat prin originalitate, noutate și specificitate personală.

1.Aglutinarea constă dintr-o nouă organizare a unor părți ușor de identificat și care au aparținut unor ființe, fenomene. (Exemplu: sirena, centaurul).

2.Amplificarea / diminuarea se referă la modificarea dimensiunilor unei structuri inițiale, obținându-se efecte noi. (Exemplu: Setilă, Tom Degețel).

3.Multiplicarea / omisiunea se referă la modificarea numărului elementelor, păstrându-se identitatea lor. (Exemplu: Coloana Infinitului).

4.Diviziunea / rearanjarea: găsirea unor criterii de diferențiere a componentelor unor obiecte, selectarea lor și transformarea acestora in altele noi. (Exemplu: realizarea unor mașini cu motor în față).

5.Substituirea: înlocuirea într-o structură existentă a unui element cu altul nou. (Exemplu: înlocuirea mătăsii pentru ciorapi cu nailon).

15

6.Modificarea: modificarea componentelor unor obiecte și păstrarea neschimbată a altora. (Exemplu: laleaua neagră).

7.Schematizarea: omiterea cu bună știință a unor însușiri pentru a servi mai bine activității omului. (Exemplu: hărțile rutiere).

8.Analogia: surprinderea elementelor comune a două obiecte/fenomene și a celor cunoscute numai la unul dintre obiecte/fenomene. Pe baza însușirilor comune se pot extrage concluzii referitoare și la prezența celorlalte însușiri ale celui de-al doilea obiect, care nu poate fi cunoscut direct. (Exemplu: prin analogie cu Universul, s-a elaborat modelul atomului).

9.Empatia: transpunerea în planul perceptiv, intelectiv și afectiv al altcuiva pentru a înțelege felul în care această persoană interpretează evenimentele care i se petrec.● IMAGINAȚIA CA PROCES PREDILECT AL CREATIVITĂȚII

Pentru a ajunge la un rezultat original, imaginația primește contribuția altor procese si fenomene psihice: memoria, percepția, gândirea. Astfel imaginația participă la consolidarea uneia dintre laturile esențiale ale personalității umane: creativitatea. Acest lucru este posibil deoarece imaginația:

- analizează diferite idei care se pot asocia în noi structuri complexe,- fructifică activ sugestiile care provin din inconștient,- pune în evidență afectivitatea subiectului, de aceea creația poartă mereu pecetea personalității autorului.

GÂNDIREA

Cunoașterea lumii este cel mai complex proces pe care omul îl realizează, folosindu-se de aportul tuturor proceselor psihice: senzații, percepții, memorie, motivație, gândire etc.

În cazul proceselor psihice senzoriale, cunoașterea se apleacă asupra aspectelor perceptibile, accesibile, informațiile fiind constatate și prelucrate în timp real. Dar acestea sunt însușiri aparente, de suprafață. Pentru a putea ști cu adevărat ce reprezintă o mașină în ansamblul ei trebuie să știm inclusiv faptul că dispune de un motor care pune în mișcarea toate elementele ei. Motorul reprezintă esența mașinii, iar el nu se află la exterior, ci dimpotrivă, în interiorul ei. Acest lucru este valabil și pentru gândire. Dacă prin intermediul proceselor psihice senzoriale putem surprinde ceea ce se află la exterior, cu ajutorul gândirii putem pătrunde în lumea însușirilor esențiale. Acestea sunt de cele mai multe ori ascunse simțurilor comune, dar se bazează pe informații accesate de acestea.

Așadar, gândirea înglobează datele cunoașterii perceptive, imaginile din reprezentare, le valorifică, dar în același timp se poate dispensa de raportul perceptiv direct cu obiectele/ persoanele/ evenimentele asupra cărora se apleacă.

Gândirea este procesul psihic cognitive superior care se desfășoară în plan mental, intern, subiectiv, uzând de judecăți, raționamente, operații abstract-formale, cu ajutorul cărora se realizează o procesare profundă a realității (adică o înțelegere, explicare și predicție a unor relații cauzale din realitate și o elaborare de concept, teorii ca modele mintale). În același timp, gândirea este un mechanism psihic informațional-operațional de prelucrare superioară a informațiilor, alături de memorie și imaginație.

● CARACTERISTICILE GÂNDIRII

1. Caracter procesual. Demersurile gândirii se desfășoară pe verticala cunoașterii (ascendent și descendent) și pe axa timpului (trecut, prezent, viitor). De aceea, cu ajutorul gândirii se pot organiza și manipula informațiile stocate în memorie, în vederea înțelegerii unei probleme ivite și a emiterii unor noi informații.

16

Procesarea ascendentă este dirijată de observație, de experiență, este inductivă (de la particular la general), mai apropiată de procesele sensorial-cognitive.

Procesarea descendentă este dirijată de legi și norme, este deductivă (de la general la particular), se realizează prin învățare și educație.

2. Caracter mijlocit. Gândirea este mijlocită prin intermediul percepțiilor, prin imaginile din reprezentare, stocate în memorie și reactualizate și vehiculate cu ajutorul limbajului.

3. Caracter abstract – formal. Gândirea se focalizează pe caracteristicile esențiale cu grad mare de generalitate, de unde provine caracterul ei abstract. Grație operației de abstractizare, însușirile esențiale despre anumite fenomene pot fi generalizate la o întragă categorie de fenomene. În același timp, gândirea se ghidează după reguli, de unde provine şi caracterul ei formal.

Gândirea are un grad ridicat de autonomie, gândul „zboară”, se deplasează în plan temporal, este subiectiv și selectiv în raport cu contextul în care se află subiectul.

4. Caracter finalist. Scopul gândirii este înțelegerea, explicarea și predicția unor relații cauzale din realitate și elaborarea unor noțiuni, teorii ca modele mentale ale realității.

5. Caracter generic. Gândirea nu operează cu obiecte, fapte individuale, ci cu clase, categorii care se situează la un nivel înalt de generalizare și abstractizare. Intelectul operează nu numai asupra realului ci și asupra posibilului.

● GÂNDIREA CA SISTEM DE OPERAȚII

Operațiile gândirii sunt instrumente dobândite și perfecționate prin învțare.

Analiza. Prin analiză au loc descopmpuneri, separări ale unor obiecte/fenomene în părți componente. Exemplu: analiza gramaticală a unei propoziții, analiza componentelor unei figuri geometrice.

Sinteza. Prin sinteză se realizează recompunerea mentală a obiectului/fenomenului analizat, uneori după o altă schemă, cu scopul generării de noi informații.

Comparația. Prin comparație două sau mai multe obiecte pot fi alăturate în plan mental cu scopul de a stabili asemănările și deosebirile dintre ele. (Exemplu: se pot stabili asemănările și deosebirile dintre două sau mai multe persoane).

Abstractizarea (operație analitică). Prin abstractizare se realizează extragerea însușirilor esențiale ale unei clase de obiecte și renunțarea la ceea ce este nerelevant pentru respectiva clasă. (Exemplu: în cazul florilor, abstractizarea face trecerea de la elementele neesențiale cum ar fi coloritul petalelor la elementele esențiale referitoare la funcția lor de înmulțire).

Generalizarea (operație sintetică). Prin generalizare însușirile extrase cu ajutorul abstractizării sunt extinse la o întreagă clasă de obiecte, devenind definitorii pentru clasa respectivă. (Exemplu: copilul învaţă despre noțiunea de fruct pornind de la câteva exemple existente în clasă (măr, păr). Apoi, prin generalizare, el poate extinde aceste însușiri și asupra altor fructe întâlnite „Și ele sunt fructe”)

Inducția. Inducția este operația de trecere în plan mental de la particular la general. (Exemplu: dacă o bombă este mortală, atunci toate bombele sunt mortale)

Deducția. Deducția este operația de trecere în plan mental de la general la particular. (Exemplul invers decât în cazul inducției: dacă toate bombele sunt mortale, atunci fiecare bombă în parte este mortală)

● GÂNDIREA CA SISTEM DE NOȚIUNI

Noțiunea este elementul esențial al gândirii care reflectă însușirile și relațiile dintre obiecte. 17

Orice noțiune cuprinde conținut și sferă. Conținutul se referă la ceea ce este caracteristic și esențial pentru acea clasă de obiecte. Caracteristic și esenţial este ceea ce definește clasa, ceea ce nu poate să lipsească. Sfera se referă la totalitatea obiectelor care fac parte din categoria de obiecte reflectate de noțiune. Exemplu: Pentru noțiunea „carte”, conținutul este reprezentat de caracteristici precum „document cu pagini”, „document cu coperți”, „document cu informații”. Sfera noțiunii „carte” cuprinde elemente precum: „manual”, „dicționar”, „roman” etc.

CATEGORIZAREA și PROTOTIPURILE fac parte din activitatea de conceptualizare a gândirii, de creare de modele informaționare care condensează tgenerale ale unei întregi categorii de fenomene/obiecte. Atunci când se confruntă cu o avalanță de inforații, gândirea le poate ordona, clasifica sau categoriza, după anumite criterii. Categorizarea reprezintă ordonarea unor elemente pe clase, după anumite criteria. Aceste categorii conțin maximum de informație într-un minimum de format.

Prototipul întrunește trăsăturile commune cele mai evidenteale unei categorii. De exemplu, care este prototipul pentru categoria „vehicule”? Este „mașină” , adică termenul cel mai reprezentativ pentru acea categorie.

CONCEPTE EMPIRICE și CONCEPTE ȘTIINȚIFICE

Conceptele empirice sunt trăsăturile concrete, particulare pe care omul și le formează încă din copilrăie pornind de la experiența personală. De aceea ele sunt instabile, schimbătoare, încărcate afectiv și se bazează pe limbajul comun.

Conceptele științifice se obțin prin învățare, asimilare de cunoștințe. Se formează în legătură direct cu legi și norme și se referă la trăsături esențiale, generale. Uzează limbajul de specialitate și nu pot fi puse la îndoială.

● GÂNDIREA CA PROCES DE ÎNȚELEGERE ȘI REZOLVARE DE PROBLEME

● STRATEGII ȘI PROCEDEE ALE GÂNDIRII

Algoritmica. Algoritmica este strategia gândirii care utilizează algoritmi (serii de operații ce intervin succesiv până se ajunge la îndeplinirea sarcinii). (Exemplu: algoritmul înmulțirii.) – se folosește în rezolvarea problemelor bine definite

Euristica. Euristica reunește procedee menite să conducă la descoperire și invenție. Ea cuprinde procedee de elaborare a ipotezelor și de testare a acestora. (Exemplu: jocul de șah. Jucătorul de șah, pus în fața unei mutări complexe, analizează toate variantele înainte de a muta (să nu blocheze diagonala nebunului, să nu își descopere regele etc.), aici intervine deci căutarea. – se folosește în rezolvarea problemelor slab definite

Procedeele euristice, verificate și completate, se transformă în algoritmi.

● ÎNȚELEGEREA ȘI REZOLVAREA DE PROBLEME

Înțelegerea este modul natural de manifestare al gândirii.

a. Mecanismul înțelegerii are la bază un cuplaj informațional, adică nu putem înțelege dacă nu folosim un set de cunoștințe anterioare, anticipări. Cele mai multe situații din viața noastră sunt situații problematice , adică situații față de care nu avem un bagaj de informații sufficient pentru a le depăși. Aceste situații ne tensionează și ne activează tocmai pentru că vine în întâmpinarea unei nevoi, trebuințe. În momentul înțelegerii, setul de cunoștințe anterioare este pus în funcțiune și începe un adevărat process de tranzacție între subiect și obiect.

b. Mecanismul înțelegerii mai are la bază și anumite sisteme asociative. Acestea fac legătura între cunoștințele anterioare și situația prezentă solicitantă pentru subiect. De obicei, o situație prezentă declanșează în minte un

18

proces asociativ prin care situația prezentă este asociată cu o situație anterioară deja înțeleasă. Formele de bază ale asocierii sunt: de asemănare, de contrast, de succesiune temporală.

c. Mecanismul înțelegerii se bazează și pe analogie adică a înțelege un lucru în relație cu alt lucru. De exemplu, memoria umană este analoagă cu o bibliotecă.

Pentru a ne acomoda cu anumite situații și a ne însuși anumite informații, trebuie ca în prealabil să le înțelegem. Înțelegerea se poate face, în general, prin două modalități:

1. înțelegerea prin intuiție, atunci când ne bazăm în înțelegere pe operarea cu imaginea unei realități.2. înțelegerea prin demonstrație pur logică, atunci când, în înțelegere, operăm cu anumite simboluri pe baza unor

reguli.

Înțelegerea ne conduce la o explicație, iar explicația ne permite elaborarea unui model al realității.

Problema este definită ca un „obstacol cognitiv” în relațiile dintre subiect și lumea sa, o „dificultate teoretică sau practică”, o lacună a cunoașterii, un ansamblu de întrebări asupra unei necunoscute.

Orice problemă presupune:

- situația problematică: neconcordanța între mijloace și scopuri. (Exemplu: Telefonul nu mai funcționează chiar în momentul în care vreau să îl utilizez. Pentru a ieși din această situație trebuie să definesc bine problema cu care mă confrunt, să găsesc și să utilizez mijloacele necesare soluționării acestei probleme. Pe acest fond, problemele formulate pot si multiple: telefonul nu mai are baterie, telefonul s-a defectat, telefonul s-a închis întâmplător.)

- demersul rezolutiv: asumarea sarcinii de depășire a obstacolului cognitiv. Acest demers conturează domeniul rezolvării de probleme.

A rezolva o problemă înseamnă a găsi o soluție pentru atingerea unui scop bine definit.

Tipuri de probleme:

1. Probleme bine definite care se rezolvă prin strategii algoritmice. (Exemplu: problemele de geometrie)

2. Probleme slab definite care necesită strategii euristice. De exemplu, problema propusă de Szekely: Pe o balanță în echilibru se află diverse obiecte, printre care și o lumânare. Să se dezechilibreze balanța fără a înlătura vreun obiect sau a se adăuga.

● FAZELE PROCESULUI DE REZOLVARE A PROBLEMELOR

I. Punerea problemei: se stabilesc legăturile dintre cunoscute și necunoscute;

II. Formularea ipotezelor și testarea lor: ipotezele sunt afirmații de forma „dacă…atunci…” care pot fi verificate și care se pot dovedi a fi adevărate sau false.

III. Constituirea modelului rezolutiv în funcție de ipoteza adoptată.

IV. Execuția: aplicarea modelului rezolutiv;

V. Verificarea rezultatelor.

19

LIMBAJUL

Orice formă de contact interuman implică o anumită formă de comunicare. Fie că purtăm o conversație sau ne manifestăm gestual aprobarea/dezaprobarea față de un obiect/persoană/eveniment, noi comunicăm.

Comunicarea este transferul de informații de la un sistem cognitiv la altul.

Elementele unei scheme de comunicare sunt:1. emițătorul (cel care transmite mesajul),2. receptorul (cel care primește mesajul),3. mesajul (informația comunicată), 4. codul ( sistem de semne, simboluri prin care se semnifică ceva),5. canalul (în ce mod se transmite informația),6. feed-back-ul (reacția de răspuns a receptorului la informația primită de la emițător).

Limba este un sistem foarte complex de coduri prin care oamenii comunică între ei. Ea cuprinde coduri fonetice, semantice (înțelesul cuvintelor) și gramaticale (sintaxa și morfologia).

Limbajul este activitatea psihică umană de comunicare cu ajutorul limbii. Limba și limbajul sunt strâns intercorelate dar nu sunt echivalente. Limba este aceeași pentru toți locuitorii unei țări, este rezultatul evoluției societății. Limbajul constă în învățarea și utilizarea limbii. Aspectul psihologic al limbajului este vorbirea. Cu ajutorul limbajului oamenii comunică, aceasta fiind o activitatea simbolică. Caracterul simbolic al comunicării este dat de faptul că aceasta utilizează cuvinte.

Cuvintele sunt instrumente mentale care simbolizează obiecte, imagini, persoane situații. Prin cuvânt ne deprindem să manipulăm în plan mental obiectele/persoanele/situațiile și imaginile acestora, să grupăm cunoștințele în categorii. De asemenea, cu ajutorul cuvântului reflectăm, dialogăm cu noi înșine, medităm în planul limbajului intern. Dacă am analiza cu atenție propria noastră experiență de viață, am fi surprinși să realizăm că cea mai mare parte a timpului o petrecem „discutând cu noi înșine”, povestindu-ne situația prin care am trecut, căutând rezolvări la problemele noastre. Limbajul este instrumental el mai important al gândirii și al conștiinței.

Studiile au demonstrat că, cu cât un cuvânt este mai scurt, cu atât este mai posibil ca el să fie utilizat. Aceasta se numește „legea efortului minim” care explcă și de ce glumele cele mai scurte sunt mai amuzante sau de ce am început să folosim SMS-urile. Cuvintele monosilabice au o frecvență de 50% în limbajul nostru, pe când cele cu două silabe au o frecvență de 30%, iar cele cu trei silabe 13 %. Astfel se explică și tendința oamenilor de a prescurta cuvintele, fapt ce riscă să devină un pericol pentru utilizarea corectă a cuvintelor.

● FORMELE LIMBAJULUI

După criteriul orientării extern-intern a comunicării, limbajul poate fi extern și intern.

LIMBAJUL EXTERN (acesta cuprinde LIMBAJUL ORAL și LIMBAJUL SCRIS).

20

Limbajul oral sau vorbirea propriu-zisă, este adresativ și contextual și implică prezența altor persoane cărora li se transmite un mesaj. Limbajul oral se realizează față în față sau prin mijloace audio-video. El are un grad crescut de libertate, spontaneitate, nefiind supus normelor. Are drept forme:

1. Dialogul se realizează sub forma unor schimburi de replici între emițător și receptori. Emiterea este vorbire, iar receptarea este ascultare. În dialog, rolurile emițătorilor și receptorilor pot alterna.

2. Monologul ia forma discursului public, este o comunicare unidirecționată. Este o formă de limbaj mai riguroasă, trebuie să țină seama de anumite norme de concizie, claritate, cursivitate și expresivitate.

Limbajul scris este strâns legat de citit. Această formă de limbaj presupune stăpânirea unor reguli de scriere, a unor norme gramaticale. Limbajul scris este mult mai riguros decât cel oral, iar mijloacele de expresivitate sunt clar stabilite. Scrisul este centrat pe mesaj, pe informația transmisă, pe idei, cunoștințe. El este coordonat din interior pe baza reflecțiilor și trăirilor prealabile ale subiectului cu ajutorul gândirii și al limbajului intern.

LIMBAJUL INTERN este forma cea mai evoluată a limbajului. Ea reprezintă de fapt o interiorizare a limbajului oral, prin urmare se desfășoară în plan mental. Este o vorbire cu sine și un mijloc de elaborare a ideilor și judecăților. El este un instrument al gândirii, construcțiile logice, raționamentele și judecățile realizându-se pe baza cuvintelor. Limbajul intern se derulează cu rapiditate, fiind o formă comprimată și axată pe idei generale.

Comunicarea nonverbală are un rol foarte important în psihologia modernă, considerându-se că ea ne furnizează informații prețioase asupra comportamentului.Un rol important in comunicarea nonverbală îl are contactul vizual. De asemenea, foarte important este spațiul personal. Pentru europeni și nord-americani, distanța optimă pentru comunicare este de 1,5 metri, dar la arabi această distanță este mult mai mică.

Se consideră că prin semne, gesturi, omul comunică ceva, iar aceste mesaje nonverbale demască intențiile și gândurile interlocutorilor chiar înainte ca aceștia să rostească vreun cuvânt.

Dintre cei mai importanți indicatori ai comportamentului nonverbal amintim: contactul vizual, apropierea corporală, poziția corporală, mimica feței, gestica, vestimentația.

Dintre aceștia se consideră că cel mai important ar fi contactul vizual. Acesta reglează dinamica dialogului (când încercăm să inițiem o conversație cu cineva, îi căutăm și îi susținem privirea). În același timp, contactul vizual este o sursă permanentă de feed-back, oferind indicii cu privire la modul în care a fost receptat mesajul, atenția, interesul/ dezinteresul manifestat, iritarea, mirarea etc. De asemenea, contactul vizual permite exprimarea emoției într-o manieră involuntară prin dilatarea pupilei (în cazul în care ceea ce auzim ne produce plăcere).

● FUNCȚIILE LIMBAJULUI

1. Funcția de comunicare. Prin limbaj se transmit mesaje ce au un anumit conținut. Acesta poate fi informațional (idei, descrieri, concepte) sau emoțional (transmiterea unor trăiri afective).

2. Funcția cognitivă. Această funcție exprimă legătura limbajului cu gândirea. Limbajul este instrumentul de lucru al gândirii deoarece operațiile acesteia se realizează prin mijloace verbale. Operațiile gândirii se realizează prin mijloace verbale, raționamentele au un character propozițional, înțelegerea și rezolvarea de probleme dobândesc forma discursivă de la propoțiția 1 (punerea problemei) la propoziția n+1 (soluția).

3. Funcția reglatorie. Prin limbaj intern se pot controla conștient și voluntar pornirile subiectului. De asemenea, o formă particulară de manifestare a acestei funcții este persuasiunea, prin care se urmărește modificarea conduitei celorlalți, inducerea de stări afective, convingeri, idei.

4. Funcția emoțional – expresivă. Prin limbaj și mai ales prin mijloacele specifice acestuia (cuvintele alese, ritm, intonație) se revelă stările emoționale ale emițătorului.

5. Funcția simbolică. Simbolul verbal înlocuiește obiecte, fenomene, persoane prin cuvinte. Această funcție este cel mai des întâlnită în operele literare, în special în poezii.

6. Funcția cathartică. Prin vorbire omul își descarcă tensiunile interioare în discuțiile cu ceilalți. 7. Funcția ludică. Prin acestea se realizează jocuri și asociații de cuvinte.8. Funcția dialectică. Grație acestei funcții, prin intermediul limbajului, omul formulează și rezolvă conflictele și

situațiile problematice.

21

IV.PROCESELE PSIHICE REGLATORII

MOTIVAŢIA

Fiind o persoană activă, omul se poate autodirecționa către realizarea activităților sale. Dar ce anume din structura psihicului uman îi declanșează acest comportament orientativ către o activitate sau alta, îl direcționează și îl susține energetic? Motivele! Termenul de motiv vine din latinescul „movere” care înseamnă „a mișca”. Din punct de vedere psihologic, prin motiv înțelegem orice condiție internă a persoanei, care determină acțiunea sau gândirea. Un motiv declanșează acțiunea, îi dă un sens, îi oferă suport energetic și îl conduce spre finalizare până la realizarea scopului.

Motivația este ansamblul stimulilor interni, o „cauza internă” a comportamentului și forța motrice a activității și dezvoltării individului. În funcție de experiența individului, ea sensibilizează diferit persoana la stimuli exteriori.

● FUNCȚIILE MOTIVAȚIEI

1. funcția de semnalizare a unui dezechilibru (atunci când apar insatisfacții și agitații crescânde),2. funcția de declanșare a acțiunilor (apare ca mobil al demarării unei acțiuni),3. funcția de autoreglare a conduitei (prin care individul se adaptează la mediu).

● STRUCTURA MOTIVAȚIEI

Motivația este un proces reglatoriu care presupune o sferă extinsă de elemente ce conlucrează între ele: trebuințe, motive, interese, convingeri, idealuri, concepția despre lume și viață.

Trebuințele sunt structuri motivaționale de bază ale personalității. Ele devin specifice prin prezența unor stări și imbolduri ale individului. Trebuințele sunt:

- primare (înnăscute): biologice, funcționale.

- secundare (dobândite): materiale, spirituale.

Psihologul american Abraham Maslow a clasificat trebuințele în 5 categorii, ierarhizându-le sub forma unei „piramide” în ordinea apariției lor: trebuințe biologice, trebuințe de securitate, trebuințe de afiliere, trebuințe de stimă și statut și trebuințe de autorealizare. Pe măsură ce se avansează de la bază spre vârful piramidei, aceste trebuințe devin tot mai elevate și mai specifice omului.

Satisfacerea trebuințelor determină reducerea tensiunilor, în timp ce nesatisfacerea lor produce tulburări caracteriale ale individului.

Motivele sunt structuri motivaționale care funcționează ca și „scopuri” ale activității umane. Ele sunt mobiluri ale acțiunii care declanșează, orientează și susțin activitatea. Motivul are două componente:

- una energizantă,

22

- alta direcțională.

Nu întotdeauna motivele acțiunilor noastre sunt conștiente, însă existența lor, chiar și la nivel inconștient, este de cele mai multe ori capabilă să ne direcționeze activitatea.

Diferența dintre trebuințe și motive este aceea că, în timp ce trebuințele nu reușesc întotdeauna să declanșeze o acțiune, motivele asigură declanșarea comportamentelor necesare atingerii scopului. (Exemplu: Am nevoie să arăt cât mai bine, dar acesta nu este un argument suficient pentru a începe să fac sport. Însă dacă am ca și motiv participarea la un concurs de miss/mister, atunci mă pot antrena într-o activitate sportivă).

Interesele reprezintă mobilizări psihice, orientări selective, relativ stabile și active ale omului spre anumite domenii. Interesele sunt selective pentru că nu tot ceea ce îi interesează pe ceilalți mă interesează pe mine, în plus nu mă pot interesa toate activitățile, prin urmare selectez doar ceea reprezintă o prioritate pentru mine.

Spunem despre interese că sunt relativ stabile deoarece o persoană care se orientează către pictură va experimenta o perioadă destul de îndelungată (dacă nu cumva toată viața) acest domeniu.

Interesele sunt active în virtutea faptului că îl determină pe individ să se orienteze către activitatea care face obiectul interesului său.

Convingerile sunt idei puternic ancorate afectiv, care impulsionează spre acțiune. Convingerile sunt strâns legate de latura afectivă deoarece, fiind idei forță în care credem, orice atac la adresa lor venit din exterior este resimțit la nivel afectiv. ( Exemplu: Am avut mereu convingerea că Moș Crăciun există. În momentul în care descoperim că părinții sunt cei care ne aduc cadourile de Crăciun, convingerea noastră este zguduită, fapt resimțit la nivel afectiv).

Idealurile reprezintă proiecții ale individului în sisteme de imagini și idei care îi ghidează întreaga existență. Fiecare dintre noi și-a proiectat mai mult sau mai puțin clar viitorul, stabilindu-și anumite scopuri. În copilărie aceste țeluri, idealuri, sunt simpliste, pe măsură ce înaintăm în vârstă ele devenind din ce în ce mai complexe și motivante pentru activitatea noastră. Orice ideal are trei elemente fundamentale:

- sensul vieții (descoperirea adevărului, cunoașterea fericirii),

- scopul vieții (să ajungă om bogat, om de știință),

- modelul de viață (cum înțelege să trăiască viața, fără compromisuri prea mari, departe de ispitele vieții).

Concepția despre lume și viață reprezintă o formațiune motivațională cognitiv-valorică ce cuprinde părerile despre om, natură, viață, societate. Nu este vorba evident despre simple idei, ci de convingeri adânc înrădăcinate, formate sub influența condițiilor materiale, culturale și educative care orientează viața individului. Concepțiile pot fi: științifice/naive, materialiste/idealiste, progresiste/retrograde.

● FORMELE MOTIVAȚIEI

Elementele din structura motivației se înlănțuie unele cu altele, se intersectează și se intercondiționează unele pe altele. În consecință apar o serie de structuri motivaționale complexe:

1.Motivația pozitivă care vizează recompense și stimulează la activitate. Motivația negativă este cea care urmărește evitarea pedepselor în cazul insucceselor.

2.Motivația intrinsecă intervine atunci când suntem interesați de însăși activitatea pe care o realizăm (jucăm șah pentru că ne place). Motivația extrinsecă este cea care ne stimulează să acționăm pentru a atinge un anumit scop (jucăm șah deși nu ne place, dar totuși jucăm pentru că sperăm să obținem un premiu important).

23

3.Motivația cognitivă constă în nevoia, dorința de a cunoaște, de a înțelege ceva. Aceasta este principala formă de motivație care ne orientează către activitățile intelectuale. Motivația afectivă este determinată de nevoia omului de a primi aprobarea celor din jur. (Exemplu: copiii învață pentru a-și satisface părinții).

● MOTIVAȚIE ȘI PERFORMANȚĂ.

OPTIMUM MOTIVAȚIONAL

Motivația (ca și celelalte procese psihice) nu trebuie înțeleasă și interpretată ca fiind un scop în sine, ci trebuie pusă în slujba obținerii unor performanțe înalte. Performanța este nivelul superior de realizare a scopurilor. Ea nu depinde doar de bagajul instrumental al celui care dezvoltă o activitate, ci și de motivația pe care aceasta o are pentru a realiza acea activitate. Din această perspectivă problemele care trebuie puse sunt:

- cum este sarcina în realitate: de dificultate mică, medie sau mare.

- cum este considerată sarcina de către subiect.

- cum se mobilizează subiectul în raport cu sarcina.

Cu cât între mărimea intensității motivației și gradul de dificultate a sarcinii există o mai mare corespondență, cu atât eficiența activității va fi mai mare. Legată de această problematică, în psihologie a apărut ideea de optimum motivațional, care reprezintă intensitatea optimă a motivației care permite obținerea unor performanțe înalte sau cel puțin a celor scontate. (Exemplu: performanță înaltă pentru un elev ar fi să obțină nota 10 la o disciplină, iar o performanță scontată ar fi să obțină nota 9).

Despre optimul motivațional putem vorbi în două situații:

1. când dificultatea sarcinii este apreciată corect de către subiect. Individul știe că pentru a obține o performanță înaltă este nevoie de o intensitate mare a motivației.

2. când dificultatea sarcinii este apreciată incorect de către subiect. Individul poate fie să supraaprecieze, fie să subaprecieze dificultatea sarcinii. Prin urmare el nu va fi capabil să-și mobilizeze energia suficientă pentru îndeplinirea scopului.

În activitățile pe care le întreprindem nu trebuie să ne mulțumim cu orice performanță, ci trebuie să tindem către performanțe cât mai înalte. Tendința fiind mereu de autodepășire a propriilor posibilități. Aici intervine nivelul de aspiraţie care reprezintă stimulul motivațional ce împinge spre realizarea unor progrese și autodepășiri evidente.

Nivelul de aspirație trebuie raportat în permanență la posibilitățile subiectului. De exemplu nota 7 poate reprezenta o performanță pentru un elev slab, o performanță medie pentru un elev mediocru și o decepție pentru un elev bun.

VOINŢA

24

În general vorbim despre voință atunci când:

- există un conflict între două tendințe (să mai dorm dimineața sau să merg la școală),- cele două tendințe dispun de forțe inegale, una cedând celeilalte (este mai important să iau o notă mare la teză,

decât să ies în parc cu prietenii). În ambele situații avem de a face cu un act voluntar (aleg să învăț, în loc să merg în parc). Actul voluntar este

comportamentul în care există o intenție și un control conștient. De asemenea implică un efort voluntar, adică mobilizarea tuturor resurselor în funcție de obstacolul întâmpinat. Actul voluntar stă la baza voinței.

Voința este o proces de autoreglare superioară a conduitei în vederea biruirii obstacolelor și atingerii scopurilor conștient stabilite. Sau mai simplu, voința este capacitatea omului de a iniția în mod conștient acțiuni cu scop și de a le finaliza.

Realizarea obiectivelor propuse determină un sentiment de mulțumire din partea subiectului, privită ca o recompensă pentru efortul depus. Această recompensă îl va determina pe subiect că dorească să își depășească posibilitățile, să se implice mai mult. Prin urmare simpla concentrare a voinței necesită și implicarea celorlalte procese psihice (motivație, afectivitate, gândire, imaginație) și este expresia personalității, a caracterului și educației noastre. Măsura voinței este măsura în care o activitate este dusă la bun sfârșit.

● COMPONENTELE ACTIVITĂȚII VOLUNTARE

Scopul reprezintă proiecția mentală a finalității acțiunii, este ținta ce trebuie atinsă. La elaborarea lui participă imaginația, reprezentarea (pentru proiectarea lui mentală), limbajul (la conștientizarea lui) și gândirea (la anticiparea mijloacelor prin care scopul va fi atins). În plus, afectivitatea și motivația ajută la susținerea energetică a activității.

Obstacolul rezultă din confruntarea resurselor noastre cu condițiile atingerii scopului. Dificultatea acestuia este percepută diferit de către persoane diferite în momente diferite, de către persoane diferite chiar în același moment sau de aceeași persoană în momente diferite.

Efortul voluntar este aspectul psihologic cel mai specific voinței. El reprezintă felul în care voința este trăită în plan psihologic. A avea voință înseamnă a fi capabil să investești un efort voluntar pentru atingerea unui scop. Mai simplu, efortul voluntar este o focalizare, o concentrare a energiei psihonervoase, o organizare, coordonare și dirijare realizată în sensul depășirii obstacolelor.

Posibilitatea de concentrare a efortului voluntar depinde de resursele fizice și psihice de care dispunem, cu mențiunea că acestea nu sunt inepuizabile. De aceea, atenția intervine în focalizarea permanentă asupra scopului final pentru ca energia să nu fie risipită inutil. În procesul concentrării voluntare, efortul se adaptează la dificultatea și specificul obstacolului.

● ETAPELE VOINȚEI

Trecerea de la dorință la intenție și de la intenție la scop este evidentă când în cadrul actelor voluntare intervin cele 5 etape:

1. actualizarea unor motive. Este momentul când apare impulsul, tendința sau intenția de a face ceva. La început apar două motive opuse: elevul vrea să învețe pentru teză, dar și să meargă la un film mult așteptat. Tendința este de a dori să dai curs ambelor motive.

25

2. lupta motivelor. Apare în cazul în care concretizarea ambelor scopuri este imposibilă. Subiectul trebuie deci să aleagă una dintre cele două tendințe. Aici intervine deliberarea, adică o analiză a situației și a consecințelor ce pot decurge din alegerea uneia sau a celeilalte alternative.

3. luarea deciziei. Este momentul în care subiectul trebuie să aleagă atingerea unui scop și inhibarea (cel puțin momentană) a celuilalt. Decizia este de multe ori dificil de luat, un rol important avându-l dorința de succes și teama de eșec.

4. executarea deciziei luate. Acest moment poate necesita timp și trebuie controlată respectarea planului. Pe parcurs se pot accepta modificări ale planului inițial. Din această perspectivă trebuie luați în calcul anumiți factori care favorizează executarea optimă a acțiunii:- confruntarea permanentă cu planul inițial,

- confruntarea cu problemele care se ivesc pe parcursul îndeplinirii sarcinii,

- eliminarea factorilor perturbatori,

- amplificarea calităților voinței: perseverența, curajul, puterea voinței, independența în acțiune.

5. verificarea rezultatelor. Este etapa în care subiectul procedează la evaluări de ordin cognitiv și pragmatic și trage concluzii pentru viitor.

● CALITĂȚILE VOINȚEI

Voința este un mecanism perfectibil. Ea se dobândește și deci se perfecționează în condițiile confruntării cu activitățile cotidiene în care subiecții sunt implicați. Experiența cu activități dificile care necesită concentrarea voinței precum și o educație în scopul stabilirii clare și ferme a unor țeluri determină educarea unor calități ale voinței. Acestea se stabilizează în conduită devenind trăsături moral-volitive de caracter. În măsura în care acestea sunt tot mai mult exersate, ele îl ajută pe individ să se autodepășească.

1.Puterea voinței reprezintă intensitatea efortului voluntar depus de o persoană pentru depășirea unui obstacol și atingerea scopurilor. Persoanele cu voința cea mai puternică sunt cele care reușesc să învingă un obicei prost, un viciu (dependența de tutun, alcool, droguri, comportamentele deviante). Opusul ei este slăbiciune voinței, adică abandonul în fața obstacolelor ivite.

2.Perseverența constă în răbdarea, tenacitatea, rezistența la eșec și revenirea asupra scopului stabilit de cate ori este necesar până la atingerea lui cu succes. Opusul ei este încăpățânarea, adică insistența în situații când nu există șanse de izbândă.

3.Curajul implică înfruntarea riscurilor într-o manieră responsabilă și conștientă. Un factor important îl reprezintă experiență confruntării cu situații dificile. Teama de obstacole/eșec care paralizează acțiunea subiectului este opusa curajului.

4.Independența voinței implică responsabilitate față de deciziile luate și o atitudine critică față de opiniile celor din jur. Opusă ei este sugestibilitatea, acceptarea necritică a opiniilor celorlalți.

5.Promptitudinea deciziei constă în rapiditatea luării deciziei adecvate. Contrară ei este nehotărârea, manifestată prin lungi oscilații până la momentul luării deciziei.

AFECTIVITATEA

Tot ceea ce ne înconjoară lasă o amprentă asupra noastră. Aceasta ne determină să avem o atitudine mai mult sau mai puțin manifestă. În general, nu ne putem raporta în mod indiferent la realitate, evenimentele în care suntem implicați având un ecou în conștiința noastră și determinându-ne să reacționăm în funcție de sistemul valoric după care viața noastră este orientată. Când scopurile, aspirațiile și convingerile noastre din plan interior și realitatea exterioară vin în contact se produc procesele afective. Dacă lumea interioară întâlnește în exterior o realitate asemănătoare,

26

neconflictuală, atunci procesele afective rezultante sunt de natură pozitivă (Exemplu: iubirea). În caz contrar trăirile afective sunt negative (Exemplu: ura).

Prin urmare, procesele afective sunt acelea care reflectă relațiile între subiect și obiect sub formă de trăiri atitudinale. Ele surprind trăirea subiectivă a concordanței sau neconcordanței dintre cerințele interne ale individului și realitățile mediului.

Afectivitatea se află în raport cu întregul organism, determinând concomitent reacții organice, psihice și comportamentale. (Exemplu: Spinii unui trandafir ne pot înțepa, dar ne face plăcere că am primit respectiva floare de la o persoană dragă.)

Stările afective se află în raport cu necesitățile, dar sunt declanșate de procesele cognitive. Totuși între ele există o serie de diferențieri care nu trebuie totuși să ne determine să gândim că afectivitatea este ruptă de cognitiv:

● CLASIFICAREA PROCESELOR AFECTIVE

Pentru a clasifica procesele afective, se iau în considerație simultan mai multe criterii: măsura în care ele sunt conștientizate de către subiect, complexitatea, intensitatea, durata și gradul de condiționare culturală.

A). PROCESE AFECTIVE PRIMARE (au caracter elementar, spontan, sunt mai aproape de biologic și mai puțin elaborate cultural, uneori tinzând să scape controlului conștient).

1. tonul afectiv al proceselor cognitive, cele care însoțesc orice act de cunoaștere: un gând, o senzație, o reprezentare.

2. trăirile afective de proveniență organică, provocate de buna sau proasta funcționare a organelor interne: stări de neliniște, iritare.

3. afectele, stări afective foarte intense, expresive, greu de controlat, dar trecătoare: furia, spaima, bucuria dezlănțuită.

B). PROCESE AFECTIVE COMPLEXE (cu grad crescut de conștientizare și intelectualizare).

1. emoțiile curente, stări afective de scurtă durată, slabe ca și intensitate, strâns legate de o situație concretă: simpatie, antipatie, mirare, speranță.

2. emoțiile superioare, sunt implicate în activitățile umane de nivel superior: creația artistică, religiozitatea.

3. dispozițiile afective: stări difuze, de a căror sursă de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama, dar cu durabilitate mare: indispoziție, neliniște, optimism.

C). PROCESE AFECTIVE SUPERIOARE (structuri foarte complexe și stabile, exprimând sistemul axiologic al individului și profund înrădăcinate în personalitatea subiectului).

1. SENTIMENTELE, trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane și condiționate social. Datorită gradului ridicat de stabilitate și generalitate, sentimentele iau forma unor atitudini afective ce se păstrează multă vreme. Sentimentele pot fi:

- intelectuale (curiozitatea, dragostea de adevăr),- estetice (admirația, extazul),- morale (patriotismul, datoria),- ale Eu-lui (narcisismul, sentimentele de inferioritate și superioritate),- psihosociale (sociabilitatea, demnitatea).

Sentimentele se nasc din emoții repetate, apoi stabilizate și generalizate. Etapele formării și dinamicii sentimentelor sunt:

a. cristalizarea (momentul apariției sentimentului),27

b. maturizarea (momentul în care sentimentul devine stabil),c. decristalizarea (momentul în care sentimentul dispare).2. PASIUNILE, sentimente foarte intense și durabile care devin o prioritate în manifestările cotidiene ale

individului, în general axându-se pe realizarea unui obiectiv precis și greu accesibil. Pasiunile pot fi:

- lucide (pasiunea pentru artă),- oarbe (fundamentate pe trei centre de interes:

a. Eul – pasiunile posesive: avariția, fanatismul.b. Altul: gelozia, ambiția.c. Lumea: pasiunile pentru jocurile de noroc).

● PROPRIETĂȚILE PROCESELOR AFECTIVE

1. Polaritatea proceselor afective rezidă în capacitatea proceselor afective de a se situa fie în jurul polului pozitiv (determinând stări plăcute: bucurie), fie în jurul polului negativ (determinând stări neplăcute: tristețe).

2. Intensitatea trăirilor afective reprezintă forța cu care subiectul le resimte afectiv. De aceea există trăiri afective intense sau mai puțin intense. Intensitatea este dată de raportul care există între obiect și trebuințele sau sensibilitatea subiectului. Una și aceeași situație/eveniment (vizionarea unui film de dragoste) poate provoca trăiri afective diferite unor persoane diferite.

3. Durata proceselor afective constă în persistența în timp a acestora, chiar dacă obiectul lor nu mai este prezent. Emoţiile pot dura de la câteva minute la câteva ore, sentimentele pot dura toată viața.

4. Mobilitatea afectivă se evidențiază prin transformări rapide în interiorul aceleiași trăiri (aprofundarea sentimentului iubirii) sau prin trecerea de la o stare afectivă la alta (trecerea de la bucurie la tristețe). Aceasta nu trebuie confundată cu fluctuația trăirilor afective, caz în care modificările stărilor afective nu au la bază un motiv real și sunt un semn al imaturității afective.

5. Expresivitatea reprezintă capacitatea stărilor afective de a se exterioriza prin intermediul unor expresii emoționale (mimica, gestica, schimbarea vocii, diminuarea/amplificarea ritmului respirator etc.)

Expresiile emoționale sunt subordonate stărilor afective și se corelează cu acestea dând naștere conduitelor emoțional-expresive. În general, acestea se învață și prin urmare pot fi și simulate. Ele îndeplinesc mai multe roluri:

- de comunicare (de transmitere a unei stări: colțurile gurii lăsate indică tristețea),

- de influențare a conduitei altor persoane (dacă cineva râde îi poate determina și pe alții să devină veseli),

- de autoreglare (râdem deși nu suntem veseli),

- de contagiune (prin imitație se trezesc anumite trăiri afective și altor persoane: asistând la o înmormântare se naște sentimentul colectiv de tristețe),

- de accentuare/diminuare a stării afective corespunzătoare (plângând cineva își poate diminua supărarea).

6. Convenționalitatea expresiilor constă în alinierea acestora la anumite norme pentru a acționa „cum se cuvine”. În Europa, se cuvine ca durerea să fie exprimată cât mai pregnant, în timp ce în Extremul Orient, „este civilizat” ca sentimentele să fie cât mai bine stăpânite.

● ROLUL PROCESELOR AFECTIVE

Unii autori consideră că emoțiile dezorganizează conduita umană, în timp ce alții cred că, dimpotrivă, ele organizează conduita umană.

Cel mai lucid ar fi însă să credem că procesele afective, luate în ansamblul lor, îndeplinesc ambele roluri, dar în condiții diferite. Prin urmare ele dezorganizează conduita când sunt foarte intense și în cazul în care subiectul se confruntă cu situații neobișnuite pentru care nu și-a elaborat încă mijloacele necesare de adaptare. Ca în cazul stărilor de

28

furie, groază. ură, depresie. Dacă însă trăirile afective au o intensitate medie și apar în situații considerate de subiect ca fiind normale, ele ajută de fapt la organizarea conduitei acestuia.

Funcția esențială a proceselor afective este aceea de a pune organismul în acord cu o situație dată, de a adapta, de a regla conduita umană până la nivelul unui echilibru între interiorul și exteriorul subiectului care vin în interacțiune.

ATENŢIA

În literatura de specialitate găsim numeroase definiții ale atenției din care reiese că a fi atent înseamnă a te focaliza asupra a ceea ce te interesează. Atenția este un act de selectare psihică activă prin care se realizează semnificația, importanța și ierarhizarea unor evenimente, obiecte și fenomene care ne influențează existența. Este procesul psihic de orientare selectivă, de concentrare a energiei psihonervoase asupra unor obiecte, însușiri sau procese, menite să conducă la sporirea eficienței activității psihice, cu deosebire a proceselor cognitive.

Cea mai importantă caracteristică a atenției este selectivitatea. Dacă un fapt, o idee, un stimul verbal prezintă interes pentru o persoană, generează trăiri afective, aceste stări motivaţional-afective vor orienta și susține atenția cu ușurință și pe perioade lungi de timp. Orientarea atenției spre anumiți stimuli este concomitentă cu inhibarea altor stimuli.

Atenția este un atribut al celorlalte procese psihice. Dacă se asociază cu percepția, atunci aceasta va fi mai clară, precisă și completă. Dacă se asociază cu memoria, atunci aceasta va fi mai bogată, fidelă, trainică. Dacă se asociază cu gândirea și imaginația, atunci acestea vor fi mai eficiente, profunde și creatoare. Dacă inteligența este considerată o funcție psihică complexă care asigură adaptarea între organism și mediu (rezolvarea de probleme), atenția este un factor activ al investigării mediului înconjurător, cu efecte favorabile asupra activității de cunoaștere (sesizarea cu ușurință a etapelor necesare formării unor deprinderi).

29

● ÎNSUȘIRILE ATENȚIEIÎnsuşirile pozitive ale atenției care facilitează desfășurarea în bune condiții a activității sunt:1.Stabilitatea atenției (menținerea un timp mai lung a orientării și concentrării psihonervoase asupra

aceluiași fapt sau aceleiași activități. Este influențată de proprietățile stimulului, de complexitatea și natura activității și de motivația subiectului.)

2.Concentrarea (intensitatea) atenției (mobilizarea intereselor și eforturilor într-o anumită direcție în funcție de semnificațiile stimulilor. Gradul de concentrare e dependent de factori ca: interesul subiectului pentru acea activitate și rezistenţa lui la factorii perturbatori.)

3.Volumul atenției (cantitatea de date ce pot fi cuprinse simultan în planul reflectării conștiente este limitată. Volumul mediu este de 5-7 elemente.)

4.Flexibilitatea sau mobilitatea atenției (capacitatea subiectului de a deplasa atenția de la un obiect la altul în intervale cat mai scurte de timp.)

5.Distributivitatea atenției (capacitatea de a sesiza simultan înțelesul mai multor surse de informații. De exemplu pilotul de avion care este atent la o mulțime de lucruri în acelaşi timp.)

6.Distragerea atenției este opusul concentrării. Distragerea atenției este rezultatul acțiunii diferiților stimuli, care determină interesele persoanei într-o alta direcţie, de exemplu: apariția și instalarea oboselii, diminuarea interesului și apariția plictiselii etc. Rezultatele au arătat că mai ales în cazul unor operații monotone, atenția scade rapid, dincolo de o durată de 20 de minute se instalează oboseala.

S-a constatat că stările afective au un rol important în stabilirea atenției și că ea este un act adaptiv ce poate fi dezvoltat prin procedeul de învățare. De asemenea, interesul este tendința de a da atenție unor obiecte, persoane sau situații, de care suntem atrași și în care găsim satisfacții. Tot el stimulează dorința de a continua o experiență începută, în timp ce aversiunea duce la abandonare și respingere. Gradul de distragere a atenției depinde de motivația, de interesul pe care îl avem pentru activitatea desfășurată, de noutatea și varietatea acesteia.

● FORMELE ATENŢIEI Clasificarea atenției este foarte vastă și se poate face după numeroase criterii. Cea mai uzuală

clasificare este prezența/absența efortului depus și a gradului de conștientizare. Astfel distingem atenția involuntară și atenția voluntară.

Atenția involuntară este declanșată de stimuli interni și externi și constă în orientarea, concentrarea neintenționată, declanșată spontan și fără efort voluntar. Atenția involuntară poate fi atrasă de o serie de aspecte:

- apariția și oprirea bruscă a unor stimuli (dacă cineva urmărește un eveniment și în același timp aude un zgomot, atenția îi va fi captată de acel zgomot)

- caracterul inedit al stimulilor (oricât am fi de absorbiți de un gând, dacă sesizăm pe stradă o persoană îmbrăcată strident, ne vom concentra atenția asupra acesteia)

- intensități mari ale unor stimuli (zgomot sau luminozitate puternică)- contrastul dintre stimuli (atenția este atrasă mai repede de o combinație între culorile roșu și verde

decât de combinația dintre negru și maro)- mișcarea stimulilor (mergând pe stradă, ne atrage brusc atenția o mașină care pornește de pe loc).Atenția voluntară se caracterizează prin prezența intenției de a fi atent și a efortului voluntar de a o

menține. Deci această formă de atenție depinde în mare măsură de individ și de motivațiile sale. Fiind autoreglată în mod conștient, atenția voluntară este superioară, atât prin mecanismele verbale de producere, cât și prin implicațiile ei pentru activitatea omului. Autoreglajul voluntar se realizează prin orientarea intenționată spre obiectul atenției. Atenția voluntară este esențială pentru desfășurarea activității, dar datorită consumului energetic sporit, a intervenției oboselii, se poate menține pe o perioada relativ scurtă de timp. Mobilizarea și concentrarea atenției voluntare se poate menține cu ajutorul cuvântului care mărește valoarea semnalizării unor stimuli.

Atenția postvoluntară este o formă superioară de manifestare a atenției, fiind o atenție specializată, bazată pe obișnuințe și se formează prin educație.

30

După locul obiectului aflat în centrul atenției, atenția poate fi externă și internă. Vorbim de atenție externă atunci când obiectul atenției este exterior subiectului (un copac, o mașină). Această formă a atenției este specifică firilor introverte, interiorizate. Vorbim de atenția internă în cazul în care obiectul atenției se afla în planul conștiinței (un gând, un sentiment). Această formă de atenție este specifică persoanelor extroverte, exteriorizate.

Atenția expectativă este atunci când suntem în așteptarea inițierii sau finalizării unor acțiuni. De exemplu, suntem concentrați înainte de începerea unui examen sau de afișarea unor rezultate la admiterea la facultate.

● ATENȚIA - PROCES FUNDAMENTAL AL ÎNVĂȚĂRIIÎn orice act de învățare intervine de fapt întreg psihismul, dar dacă în anumite momente domină un

proces, într-o altă fază intervine mai evident altul. Într-un act de cunoaștere elementară se distinge îndeosebi rolul atenției, percepției și memoriei. Nu poate exista un act de cunoaştere eficientă fără o focalizare a conștiinței elevului, fără câștigarea atenției sale. Atenția realizează o optimizare a cunoașterii: ea selectează o anumită porțiune din câmpul perceptiv, intensificând impresia, asigurându-i și mai multă claritate. Atenția concentrată implică și rapiditatea sesizării unui eveniment așteptat. Atenția este influențată de motivație, de stările afective și de memorie.

Cele trei forme principale ale atenției (involuntară, voluntară și postvoluntară) sunt absolut necesare în procesul învățării sistematice. Ca exemplu amintim copilul, care este obligat să facă exerciții la un anumit instrument muzical, are nevoie de voință la început, dar treptat, muzica îl va atrage și nu va mai cere efort voluntar. Astfel atenția voluntară se transformă în atenție postvoluntară.

Din punct de vedere al desfășurării și organizării procesului didactic sunt importante condițiile care favorizează concentrarea involuntară a atenției.

Condițiile externe sunt:1.Noutatea obiectelor, fenomenelor, situațiilor le atrage elevilor imediat atenţia. 2.Intensitatea stimulilor: o lumină, un sunet puternic trezesc atenția, obiectele mari sunt observate

mai repede decât cele mici, și mai ales culorile vii.3.Mișcarea, schimbarea, variația atrag cu ușurință atenția. De exemplu, filmul este mai interesant și

util decât prezentarea unor imagini statice cu ajutorul unor planșe sau fotografii.Dintre factorii interni cel mai important este interesul. Cultivarea interesului elevilor este una dintre

sarcinile principale ale școlii, ele influențând puternic viața psihică.

31