Modele de abordare si dispute legate de locul vointei in

psihologie

Vointa este unul dintre procesele psihice cele mai contoversate. Locul ei in psihologia

generala nu a fost inca definitiv stabilit.Astfel, sunt autori care considera ca vointa nu are

identitate de sine suficient de puternica pentru a ocupa un loc distinct in structura psihologiei

generale, in ce altii afirma ca vointa poseda o individualitate si consistenta proprie,care o

delimiteaza de celelalte procese psihice. Ca orice problema dificila si nerezolvata,ea face

posibila variate interpretari.In continuare vor fi expuse principalele teorii asupra actului

voluntar

Teorii intelectualiste ,ilustrate in Grecia Antica,unde ratiunea era considerata drept factor

principal in actul voluntar,avand ca punct central deliberarea.Cu toate ca rolul rationamentului

in etapa delibararii este evident,actele voluntare sunt impregnate si de stari afective,dorinte,

sentimente,care le influenteaza puternic.Astfel rationamentul strict logic nu este singurul care

dicteaza luarea hotararii.

Teoriile psihofiziologice simplifica mai mult problema. B. Skinner (1953) vede actul

voluntar ca un reflex conditionat instrumental.Actul voluntar este act ideomotor,un act care nu

presupune doar imaginarea unor efecte,ci si eliminarea altor consecinte,infranarea si oprirea

asociatiilor perturbatoare.

Dupa ce, in secolul al XIX-lea, Schopenhauer a facut din vointa o forta a cosmosului,o

veritabila dimensiune ontologica, iar Nietzsche a pus-o la baza afirmarii satanicului sau

Ubermensch, pentru ca mai tarziu, ca o reactie la voluntarismul iconoclast, William James sa

preconizeze o "will to believe", un fel de resort trascendental al credintei religioase,asistam,

mai ales in cea de a doua jumatate a secolului XX, in primul rand in Occident, la diminuarea

interesului pentru conceptul de vointa. Aceasta este tot mai mult omisa pana si in tratatele de

psihologie, fiind dizolvata in capitolul "Motivatie" .

Wundt (1972) a fost cel care a fondat vointa pe afectivitate,considerand procesele afective

drept cele care il angajeaza plenar pe individ in actiune. El subliniaza ca actul de vointa

incepe cu anumite dorinte, aspiratii si consta in lupta dintre ele si sustine ca baza actului

voluntar si deciziilor o reprezinta sentimentele. Cu toate acestea, vorbim de vointa atunci cand

hotararea se ia pe baza unui sentiment superior. In actul de vointa putem inhiba anumite

dorinte prezente pentru a realiza altele mai importante. Trebuie avute in vedere si observatiile

lui W. James (1929). Esenta propunerii lui James este simpla...emotiile sunt adesea

acompaniate de raspunsuri corporale (puls crescut,umezirea palmelor,incodarea muschilor

etc), deci ca noi putem simti atat ceea ce se petrece in afara corpului,cat si ceea ce se petrece

inauntru. Emotiile sunt traite diferit deoarece sunt acompaniate de aceste raspunsuri

corporale. Emotii diferite sunt resimtite diferit deoarece sunt acompaniate de diferite reactii

coporale. Exemplul dat de James este cel al intalnirii cu un urs, Fugim de urs pentru ca ne este

frica sau ne este frica pentruca fugim?

M.Zlate(2000) sustine ca odata cu raspandirea vointei in diverse arii ale cunoasterii, s-au

inmultit si controversele din jurul ei. J.M.Charchot si P.Janet considera vointa ca un nivel

inalt de organizare a vietii psihice.Fichte definiea vointa ca fiind un ,un "liber arbitru", situat

in afara oricarui determinism.Hartman si Schopenhauer o considerau ca fiind dirijata de un

principiu divin,de o activitate universalacare actioneaza permanent, subordonand toate fortele

omului si orietandu-se spre anumite scopuri fara vreo legatura cu ratiunea.

Aceste afirmatii au ceva in comun cu abordarea lui William James asupra liberului

arbitru,care dadea ca exemplu situatia trezirii intr-o dimineata friguroasa,intr-o camera in care

nu exista surse de incalzire .Exista multe persoane carora le este greu sa se ridice din pat

dimineata devreme,cu toate ca se gandesc la cat de mult vor intarzia,la ceea ce au de facut in

acea zi etc. Gandindu-se la cat de bine se simt stand in pat, la momentul,chiar si atunci cand

pare ca vor actiona in sfarsit. Intrebarea pe care si-o punea James era cum se va ridica aceasta

persoana din pat pana la urma, in asemenea conditii.In acest caz,rolul vointei este de lansare

intr-o activitate dintr-o stare de pasivitate.Astfel, spre deosebire de cazul in care actionez

imediat,aici singurul detereminantal actiunii este vointa. Aspectul comun intre cele doua

situatii este abseta unei forte motivatoare care sa-l determine pe individ sa faca un anumit

lucru. Vointa apare ca o forta in sine,pe langa motivele noastre,care apar atunci cand diferitii

factori motivatori sunt sunt pasivi.

Viata si biologia. Este interesant de observat,pentru inceput, ca manualele de biologie se

pot referi la procesele voluntare si involuntare fara a admite vreodata vointa sau intrebarile

despre aceasta.

Constiinta este desigur cea mai importanta si poate fi conceputa fara vointa(din moment

ce suntem,uneori,constienti de lucruri fara sa reactionam la ele).Dar intreaga vointa necesita

constiinta, si nu poate aparea fara ea. Vointa inseamna dorinta libera. Puterea dorintei este

proportionala cu puterea constiintei. Totusi, constiinta ar fi fara utilitate practica pentru un

organism, daca nu este completata de vointa. Constiinta si vointa se gasesc oriunde exista

sisteme nervoase. La om si animale mai mari, acesta din urma include un sistem nervos

central (creier si maduva spinarii), si unul periferic cu capacitate senzoriala si motorie. La

animale mai mari, cum ar fi viermii sau insectele, aparatul fiziologic pentru constiinta si

vointa este mult mai putin elaborat, dar totusi indentificabil. In viata plantelor, si in viata unei

celule animale singure, nu a gost identificat nici un organ al constiintei.

Vointa nu era atribuita decat omului si la rigoare, animalelor, deoarece cunoasterea si

reprezentarea, asa cum am spus-o altundeva, sunt caracteristicile insesi ale animalitatii. Dar

vedem foarte bine, prin instinctul si priceperea unor animale, ca vointa actioneaza chiar si

acolo unde nu este condusa de cunoastere, faptul ca ele au reprezentari si cunoastere nu

constituie o piedica in calea convingerii noastre, caci ele nu cunosc deloc scopul pentru care

muncesc de parca ar fi un motiv cunoscut. Actiunea lor nu este determinata de un mobil, ea nu

este insotita de reprezentare, si ne dovedeste in mod clar ca vointa poate actiona fara nici un

fel de cunoastere. Pasarea tanara nu are nici o reprezentare a oualor pentru care construieste

un cuib, nici tanarul paianjen nu are vreo reprezentare a prazii pentru care tese o panza. In

acest act particular al acestor animale actiunea se manifesta la fel de clar ca in toate celelalte,

numai ca este o actiune oarba, care este insotita de cunoastere, dar nu condusa de ea.

Animalele nu sunt capabile sa gandeasca, sa se ridice la nivelul abstractiilor si al

generatiilor; in consetinta, ele nu pot avea nici constiinta si nici vointa, ci reactioneaza in

conformitate cu impulsurile lor interne actuale si cu stimulii exteriori actuali, neconditionati si

conditionati. Ele nu-si pot reprezenta scopuri indepartate, nu au idealuri, principii si nici nu-si

construiesc planuri mintale ale actiunilor ce urmeaza a fi executate si nu au nici ideea de sine.

La animal nu pot aparea conflicte decat intr-un cadru foarte restrans, si anume numai in cadrul

situatiilor concrete. De exemplu la caine poate sa apara un conflict daca actioneaza asupra lui

concomitent doi stimulenti cu semnificatii diferite sau chiar opuse. Putem demonstra acest

fenomen foarte usor. Daca tinem cu mana stanga in fata unui caine o bucata de carnat, iar in

cealalta mana un bat, animalul s-ar apropia, dar in acelasi timp s-ar feri de bat. Apare deci

conflictul dintre cele doua tendinte si in urma lui o stare de nevroza.

Vointa si psihologia. Stiintele sociale care au ca scop studiul comportamentului omului

(in sens mai larg si al animalelor), in special psihologia si sociologia, sunt strans legate de

conceptul de vointa.

Vointa se elaboreaza odata cu personalitatea si prin intermediul ei. De aceea, multi

psihilogi o considera mai degraba o caracteristica sau o capacitate a personalitatii in actiune,

decat o facultate de sine statatoare. Altii autori o vad ca pe o simpla componenta a

personalitatii, amalgamata cu altelel. Efectul este acelasi: estomparea dierentelor dintre ea si

alte capacitati psihice. Vointa nu trebuie sa fie interpretata ca o instanta independenta care se

integreaza in structura personalitatii, ci ca o functie care rezulta din intergritatea si unitatea

personalitatii, implicand intr-o forma specifica participarea tuturor functiilor psihice si

dobandind, prin acestea, o functionalitate specifica de autoreglare si de autodeterminare

deosebit de importanta in autorealizarea personalitatii. (Zorgo, 1969)