Viaţa Părintelui NIL DOROBANŢU cel Nebun pentru

Hristos şi Viața MAICII EMANUELA ucenica lui

Cuvânt înainte

Această carte este un modest omagiu adus Maicii noastre Emanuela, căreia îi mulţumim din inimă pentru nepreţuitul ajutor duhovnicesc pe care ni l-a dat. Pe mulţi dintre noi ne-a vindecat de boli sufleteşti şi chiar şi trupeşti, dovedind că avea şi această harismă. Mărturiile sunt nenumărate şi doar o mică parte sunt consemnate aici.

Sf. Maxim Mărturisitorul ne spune că: „De vrei să fii. drept cu tine, dă fiecărei puteri ce o ai, lucrarea ce i se cuvine: părţii cugetătoare (minţii) dă-i citiri şi meditaţii duhovniceşti, puterii pătimitoare (sufletului) rugăciune şi dragoste de aproapele, iar trupului, cele de trebuinţă, dar cu măsură”, iar maica Emanuela, în pustia munţilor sau în aglomeraţia oraşului, şi-a făcut pe deplin datoria faţă de Dumnezeu, faţă de semeni, dar şi faţă de sine, după acest îndemn.

Calendarul ortodox menţionează mulţi sfinţi, şi mulţi dintre ei au vieţuit pe tărâmul românesc. Când mergem la biserici şi ne închinăm la sfinte moaşte, trebuie să ne amintim mereu că aceşti titani ai lumii spirituale au trăit lângă noi, cu noi, şi să ne întrebăm dacă ştim să îi recunoaştem cât sunt în viaţa pământească. Deşi nu sunt canonizaţi - încă. Părintele Nil Dorobanţu a fost un sfânt; şi maica Emanuela a fost

sfântă; şi acest lucru îl ştiu mulţi din cei care i-au cunoscut, i-au ascultat şi i-au urmat.

În timpul regimului comunist, cei care au înfruntat „fiara roşie”, după cuvintele Sf. Apostol Pavel („Nu vă amestecaţi în faptele cele sterpe ale întunericului, ci fără şovăire să le OSÂNDIŢI pe faţă!”) au suferit ani lungi de chinuri şi umilinţe în închisorile comuniste. Dar ei nu s-au temut şi L-au urmat cu curaj pe Hristos! Idealul lor a fost: Dragostea pentru Adevăr şi Dreptate şi lupta ca ele să fie instaurate pe pământ.

Însă mai există şi un alt mod de trăire a sfinţeniei, ce e drept - foarte rar întâlnit, dar şi mai greu de realizat, şi anume nebunia pentru Hristos: „Noi suntem nebuni pentru Hristos!” (I, Corinteni, IV.9-13).

„Nebunii pentru Hristos” nu sunt „ca lumea”, ci ieşiţi din lume. Acţiunile lor sunt şocante, neobişnuite şi ambigue, iar scopul lor este de a ataca instituţia bisericii, care a devenit dogmatică, şi-a pierdut calitatea harismatică şi a instituţionalizat morala; în numele „legilor divine” s-au comis şi se comit grave nedreptăţi. Ei dezbracă fără milă lumea considerată „cinstită” de ipocrizii, făţărnicii, sentimentalisme, minciună şi ataşamente. Nu aveau cum să facă excepţie nici monahii, preoţii şi înaltele feţe bisericeşti, cu sufletul căzut în lumea materială, prinşi în goana după onoruri, confort, avere şi având chiar dorinţa de a obţine aceste lucruri uneori prin mijloace necinstite, contrare voturilor călugăreşti.

Nebunii vor să le amintească acestora, că idealul persoanelor spirituale trebuie să fie apatheia (nepătimirea - n.ed.) perfectă, indiferenţa pentru tot ce caută şi cinsteşte lumea. Ei acceptă să fie consideraţi nebuni şi nu se supun legile convenienţei şi ale aşa- zisului „bun simţ”, permiţându-şi acţiuni considerate

scandaloase. Aceşti asceţi nu au frică să spună adevărul puternicilor acestei lumi şi să-i acuze pe cei care au uitat de dreptatea lui Dumnezeu. Dimpotrivă îi consolează pe aceia a căror pietate este bazată pe frica de Dumnezeu. Ei puteau prezice evenimente viitoare sau îndepărtate şi aproape în mod normal citeau în sufletele celorlalţi oameni, spre folosul acestora, după cum zice Sfântul Apostol Pavel despre darul profeţiei în Corinteni, cap. I. 12 (Vezi si Tomas Spidlik, „Marii mistici ruşi”, Editura Episcopiei Dunării de jos, 1997).

Un astfel de sfânt a fost şi Părintele NIL Dorobanţu, zis Zănatecul.

Ucenica lui, Maica Emanuela, şi-a împletit destinul cu cel al Sfântului "Nebun pentru Hristos ”, dar încă prea puţin cunoscut. Prima parte a cărţii conturează uimitoarea personalitate a acestuia; sperăm ca aceste pagini să îi dea viaţă în inima cititorului, deşi a trecut deja mult timp de la plecarea Părintelui (în 1977). Chiar dacă am reuşit acest lucru doar într-o mică măsură, ni se pare mai bine decât aşternerea umbrei uitării totale.

Mulţumim tuturor celor care au fost martori oculari la faptele Părintelui şi care ne-au împărtăşit din experienţa lor lângă Sfântul Părinte Nil Dorobanţii.

Părintele Nil, care avea uimitorul dar al apariţiei simultane în două locuri diferite şi al dispariţiei instantanee, este şi astăzi printre noi, iar prezenţa lui a fost simţită pe tot parcursul alcătuirii acestui material.

Din Viaţa Părintelui NIL DOROBANȚU

Scurtă biografieCine este acest mare Sfânt puţin cunoscut astăzi?Nicolaie Dorobanţu s-a născut pe 1 august 1920, în

satul Crainici (de lângă Baia de Aramă).În 1947, era ofiţer de geniu. Auzind de Vladimireşti,

a căutat să cunoască intimităţile duhovniceşti din această Mănăstire. încă din primele zile s-a simţit foate bine. I-a spus Măicuţei Stareţe Veronica:- Măicuţă, eu am fost luat din primele clase ale liceului şi dus la curtea regală, şi am stat acolo cu regele Mihai, şi am terminat liceul alături de el. Pe

urmă, m-am dus şi am făcut Dreptul. După ce am luat licenţa în Drept, am intrat în armată, m-am făcut ofiţer de geniu, şi având un unchi general, am zis să-l urmez, şi să rămân în armată. Dar acum anulez tot, mă duc să urmez teologia, şi mă fac călugăr!

Măicuţa Veronica i-a răspuns:- Părinte, ascultă-ţi glasul inimii! Eu, socotesc că ea este glasul lui Dumnezeu.

După ce a terminat teologia, a venit la Sfânta Mănăstire. A mers şi s-a rugat în faţa unei icoane astfel: „Doamne, dacă exişti, fă o minune cu mine, să fiu nebun după tine!” şi odată a fost lovit în piept de o Lumină pe care a simţit-o în tot corpul. A căzut din picioare şi a rămas aşa un timp. Pe urmă a ieşit din Biserică şi a cerut să fie primit în monahism.- Vreau să mă fac călugăr, dar nu pot la Mănăstire de maici. Cum mă sfătuiţi? a întrebat-o pe Măicuţa Veronica.

Sfinţia Sa l-a îndreptat către Episcopia de care aparţinea, cea a Galaţiului:- Spune-i Preasfinţitului că ai două licenţe, şi sigur o să se bucure că în sânul monahismului vine un intelectual cu două licenţe.

A fost făcut călugăr la Mănăstirea Cocoşu (în 1948), primind numele de Nichifor. însă el era îndrăgostit de Mănăstirea Vladimireşti, unde se practica împărtăşania deasă.

Dar iată ce ne spune chiar Stareţa Vladimireştiului, Măicuţa Veronica:

- Era născut duhovniceşte. Avea atracţie mai mult spre Biserică decât spre armată.

A venit la Vladimireşti şi a fost preoţit odată cu Părintele Ioan, de către episcopul Galaţiului. Au fost atunci doi episcopi în Mănăstire, pentru că P.S. Nicolae

Popovici al Oradiei Mari, l-a făcut pe Părintele Ioan preot. În aceeaşi zi - 18 decembrie 1949 (când se prăznuieşte Sf. Sebastian) - când s-a preoţit unul, s-a preoţit şi celălalt. Preasfinţitul de la Galaţi a făcut slujbă în Biserica mică, dându-i întâietate în Biserica mare musafirului de la Oradea. A fost mare bucurie, lume multă - potop, pentru că auziseră şi de Părintele Nil că este un om deosebit, iar Părintele Ioan devenise vestit prin predicile pe care le ţinea. Vorbea din inimă, şi ajungea la inima celor ce îl ascultau.

Părintele Nil avea o misiune specială: mergea prin sate şi oraşe. În loc de salut, spunea mereu: Hristos a înviat!

Având un văr primar, consul în Israel, după ce a fost preoţit, s-a dus acolo; a stat două săptămâni. Ştia ebraica la perfecţie (plus alte şapte limbi). Le-a vorbit în limba lor din Vechiul Testament, încât l-au purtat evreii pe sus ca pe nişte Sfinte Moaşte, că-i de-al lor!”

Tânărul, deţinător al mai multor licenţe, şi-a luat între timp şi doctoratul în teologie.

Pe 6 august 1952 primeşte marea schimă monahală şi numele de Nil ieroschimonahul. A fost schivnicit de Părintele Daniil de la Rarău. Conform ritualului, acesta i-a spus:- Ai voie să vorbeşti şapte cuvinte pe zi!

Dar el i-a răspuns:- Şapte mii pe zi!!

Nu degeaba i se spunea NIL Zănatecul; făcea mari năzdrăvănii, asemeni altor mari sfinţi „nebuni pentru Hristos”, cum ar fi: Sfântul Andrei, Sfântul Simion, Sfântul Teofil, şi alţii mai puţin cunoscuţi. Primise această rară harismă a „nebuniei pentru Hristos”.

Văzător cu duhul, Părintele Nil a ajuns unul dintre cei mai iubiţi duhovnici, numai că era greu de găsit.

Iubea sihăstria, fugea de autorităţi şi de oameni. Trăia pustiit prin păduri, numai cu puţină pâine şi apă, mergea desculţ şi se crede că n-a avut decât o dulamă pe el toată viaţa. Dormea în scorburi de copaci, prin clopotniţe părăsite şi bordeie săpate în pământ.

În 1952 îl găsim vieţuitor la Râmeţ, dar cere să fie primit la Nicula. „făgăduind că mă voi osteni aici cu râvnă şi fără pretenţie de salarizare la orice ascutare” „sârguindu-mă să-mi câştig mântuirea sufletească şi pacea lăuntrică prin rugă, muncă, supunere, cuvioşie şi prin răbdare” scria la 28 decembrie 1952.

La Nicula era foarte căutat de credincioşi - lucru ce nu convenea regimului. Este pustnicul care umbla desculţ, descoperit, cu pletele în vânt, îmbrăcat simplu şi încins cu o sfoară, uscăţiv, cu barba puţină. Va fi urmărit, bătut şi alungat de mai multe ori de securitate, de aceea apărea şi dispărea mereu, însă oamenii îl căutau să-i asculte predicile, aspre dar frumoase, să se spovedească, să primească sfaturi. Avea mai mulţi ucenici şi nu se ruşina să mustre autorităţile ateiste cât şi feţele bisericeşti, cum a făcut şi Sf. Ioan Botezătorul.

Episcopul Teofil Herineanu al Romanului, într-o adresă către Episcopia Clujului, îl prezintă ca „un adevărat pustnic, străin şi sminteală pentru lume, dar necesar Bisericii”, în contextul slăbirii credinţei şi al prigoanei pe faţă. Episcopul şi-a dat seama de utilitatea şi rolul unui pustnic şi prin cuvinte „meşteşugite” insinuează primirea în eparhia Clujului: „Sub raport material, este complet şi pururi dezinteresat; nu se dă îndărăt de la nici o privaţiune; râvna sa mereu trează şi aprinsă are mare nevoie de stăvilarul prudenţei spre a nu cădea într-o exaltare certată cu raţiunea şi bunul simţ. Dinspre latura

banului, a vinului şi a trupeştilor desfătări n-ar putea fi ispitit. Nu este tot atât de rezistent pe latura mândriei; are foarte mult din inocenţa porumbelului şi prea puţin din prudenţa şarpelui; totuşi supravegheat îndeaproape(...), poate fi de mare folos Bisericii prin cultura ce o posedă, fiind licenţiat în Teologie şi Filozofie.

Considerându-şi aici misiunea încheiată, în 25 aprilie 1953 cere învoire pe 6 zile şi nu se mai întoarce la mănăstirea Nicula. În acelaşi an îl găsim deja în Episcopia Râmnicului, probabil la Turnu, în Episcopia Timişoarei şi Caransebeşului precum şi în Arad.

Urmele lui se pierd în istorie, pentru a fi ştiute numai de Dumnezeu şi de cei pe care i-a ajutat la mântuire.

S-a retras în 1953 în zona Vrancei, având de colindat şi Moldova!

Ursul ucenic

În pustietatea pădurilor vrâncene, cel mai apropiat ucenic al Părintelui Nil era un urs, ce dormea la picioarele lui; îl învelea şi-i aducea apă. Nişte vânători au vrut să-l împuşte. Ei nu ştiau că ursul era cu Părintele. Acesta, fuga - fuga la Părintele Nil. Când a ajuns la uşă, hop şi vânătorii.- Staţi aşa! Este ucenicul meu!, le-a strigat Părintele.

Le-au căzut armele din mână, s-au îngălbenit la faţă. Avva i-a mărturisit, i-a binecuvântat şi le-a dat drumul, spunându-le: „Să nu mai omorâţi animalele!”

Acum să vedeţi cum a ajuns ursul ucenicul Părintelui. Mergea Părintele pe o potecuţă când, pe un copac mare, tăiat, a întâlnit un urs gemând de durere.

Avea o aşchie înfiptă adânc într-una din labe. Laba îi era umflată şi plină de puroi. Părintele Nil i-a spus:- Moş Martine, dă laba încoace.

Ursul a întins laba Părintelui, care cu o smucitură adâncă, i-a strâns-o, să-i curgă tot puroiul. I-a sărit în ochi, dai' mai întâi a ţâşnit parcă un fel de gălbenuş de ou, mare cât o portocală. Când a ieşit acel gălbenuş de material împuţit, ursul a leşinat.

Dar nu a stat nici jumătate de oră şi s-a sculat vioi, că de-acum îi scosese toată rădăcina durerii. Apoi i-a spălat rana cu Sfânta Aghiasmă, i-a pus Sfântul Mir, l-a pansat bine cu batiste atinse de moaştele Cuvioasei Parascheva, şi l-a lăsat aşa, pansat. Obosit, ursul a adormit din nou. A doua zi, Părintele l-a dezlegat şi a văzut că mai avea doar o găurică mică în labă. A treia oară, nu l-a mai pansat, pentru că era vindecat.

Dar a doua zi dimineaţa, în zori, cine era la uşa pustnicului? Ursul, cu un stup de miere de albine. I l-a adus drept recompensă că l-a ajutat. A salutat ca un om cu mâna, apoi a plecat. De atunci a rămas la uşa pustnicului o inscripţie:

„Animalele sălbatice sunt mai domestice decât limba creştinului!”

„Priviţi, aşa sunteţi voi!”

O altă întâmplare cu Avva Nil:Odată, la o predică la care asistau şi mulţi oameni

din sat, veniţi special să participe la slujbă, Părintele le-a prezentat un schelet, căruia i-a pus la gât un lanţ, o geantă şi alte zorzoane. Ba i-a mai pus şi o ţigară aprinsă între dinţi. Şi în timp ce scheletul stătea drept, legat de un par, Sfântul Părinte le-a vorbit oamenilor:- Priviţi, aşa sunteţi voi!

Atunci ei, îngroziţi, au lăsat fiecare câte o sută de lei (care însemna mulţi bani, pe vremuri). Părintele a umplut o roabă de bani, a pus o măicuţă la mânerele roabei şi i-a zis:- Du banii aceştia la părintele stareţ de la Tarniţa, că eu îi sunt dator.

Ce se întâmplase? În trecut, stareţul a plecat în staţiune pentru trei săptămâni şi l-a lăsat în locul său pe Părintele Nil care a dat aproape totul de pomană: boii mănăstirii, carul, plugul, grapa, vaca şi viţelul, iapa cu

mânzul, până şi patul stareţului, fiindcă venau la el toţi săracii să ceară milostenie.

După 3 săptămâni, când s-a întors stareţul, a întrebat:- Măi Nil, unde sunt boii?- La Domnul, a răspuns el.- Dar căruţa, dar grapa?- Tot la Domnul.- Vaca şi viţelul?- Tot la Domnul.- Iapa şi mânzul?- La Domnul, în Ceruri.- Dar, patul meu, unde este?- ÎI vei avea în Cer, părinte!- Ia vino încoace, măi Nil, a spus stareţul.

A luat un ciomag de lemn de corn şi l-a bătut zdravăn.

Părintele Nil s-a întors în munţii lui, dar şi-a răscumpărat bătaia, trimiţând acea roabă cu bani, pentru ca stareţul să-şi poată cumpăra cele pierdute.

Această întâmplare a ajuns şi la urechile episcopului, care l-a chemat pe Avva Nil şi i-a propus să-l facă arhiereu. Răspunsul său a fost prompt:

- Arhiereu, numai unul este, Domnul Iisus din Ceruri!-

Canoane smintite

Odată, Părintele Nil a mărturisit o femeie, care avea păcate multe. I-a dat canon: 120 de ani să nu se împărtăşească. A început femeia să plângă, cu pocăinţă şi cu lacrimi de durere. A lăsat-o vreo două ore, apoi a chemat-o din nou la el:- Vino încoace, chiar astăzi te vei împărtăşi. Ţi s-au iertat 120 de ani! Cât trebuie să-L iubeşti tu pe Iisus? ... Ai să mai păcătuieşti, că ţi-a iertat 120 de ani?

Pe un altul, tot cu păcate multe, l-a pus să numere frunzele de la un stejar. Cum era să numere?- Ei, îţi mai arde să mai faci?

Iar pe altul, l-a pus să numere firele de iarbă pe câţiva metri pătraţi!

Acestea erau „canoane smintite”.La Mănăstirea Sihastru (de lângă Adjud) unde se

mai retrăgea, nu a luat niciodată chilie în incinta Mănăstirii, ci peste şosea, unde erau grajdurile cu păsări şi animale. însă nu l-a văzut nimeni dormind, nu l-a văzut nimeni mâncând.

Avea o potecă prin pădure, la mănăstirea Buciumeni - poteca lui. Totdeauna în miez de noapte, mergea la maici şi le făcea Moliftele Sfântului Vasile, pentru că, spunea el: ”Maicile sunt mai ispitite ca noi călugării”.

Le aduna la miezul nopţii şi le citea Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Dar în fiecare miez de noapte!

Călugării din Mănăstire au vrut să-i urmeze viaţa Părintelui Nil. Dar Părintele Ioan Iovan a transmis să nu

încerce nimeni, că nu reuşeşte. A încercat totuşi unul; se nevoia dormind pe o scară, se legase de păr cu o sfoară şi aşa s-a chinuit vreo şase luni, băiatul acela. A plecat din Mănăstire, ca să apară după şase luni... miliţian!

Odată, s-a dus pe la mănăstirea Ciolanu şi a depistat pe acolo pe nişte călugări care erau în relaţii cu femei. Aveau nişte coveţi mari, şi de frica lui au ascuns o femeie sub o covată. Descoperindu-i, i-a criticat în biserică, apoi a mers la Episcopie, unde episcop era Antim An gel eseu. Acesta se ferea de el, auzise. A stat la pândă şi când a ieşit episcopul în balcon, la aer, îi zice:- Guşoiule, nu cumva să te ascunzi!

Aşa-i făcea: guşoi. Din guşoi nu-i mai scotea. Dar nu se supărau, căci îl ştiau zănatec.

A intrat la episcop, iar acesta plângând, şi-a făcut mărturisirea. Urma să-i dea canon. Şi canonul care era? Să facă un an de zile Sfânta Liturghie zilnic şi să împărtăşească pe toţi cei care iau parte. Dar în momentul acela când să-i dea canonul, a apărut vicarul Gogoi, care-i zice:- Preasfinţite, te leagă şi-ai să alergi după el să te dezlege!

Şi în felul ăsta a scăpat.

Protopopul ruşinat

Părintele Nil mergea şi pe la schiturile din Vrancea. Erau multe pe vremea aceea. A răscolit pe- acolo sate întregi. Protoiereul de la Focşani şi-a adunat preoţii şi l-a chemat şi pe el să-l tragă la răspundere, să-l ancheteze, să-l judece. II aşteptau, iar între ei erau şi fumători. Când a intrat, le zice:

- Eu am venit aici să-l întâlnesc pe Hristos. În fumul ăsta de ţigară?!

Nu au plecat unul câte unul? Dar l-au mai chemat vreodată?

Însă mai târziu, episcopul care era atunci la Buzău, Chesarie, l-a luat la Episcopie să-l supravegheze şi să-l pună la punct.

Într-o zi, a venit o inspecţie de la Patriarhie, şi maicile de la bucătărie s-au pregătit. Ce să vezi? Părintele Nil a luat cratiţa cu felul doi - fără să ştie nimeni, şi a dat-o cu totul de pomană. Dar până la urmă l-au descoperit, şi el a recunoscut. I-a dat canon să facă 100 de metanii, iar el a făcut 1.000!

L-au trimis de canon o lună de zile la Mănăstirea Neamţ. Acolo a răscolit schiturile, şi a găsit unul unde nu se făcea Liturghie. El a intrat în Altar, iar pe două femei care erau acolo, le-a pus la strană.

Când s-au trezit călugării, el de-acuma le împărtăşise şi le dădea anafură. 11 aşteptau afară, dar când să iasă, a dispărut.

La Securitate

Se dusese vestea că „Nil răscoleşte lumea” şi atunci a venit comandantul de la Securitate, din Tecuci, împreună cu alţi securişti. Părintele Nil de o vreme se afla la Mănăstirea Sihastru, de lângă Adjud.

Tocmai trecea şoseaua, şi încins cum era, cu picioarele goale, securiştii, nici pomeneală să îşi închipuie că ar fi tocmai Părintele Nil. Auziseră de el, că este licenţiat în Teologie şi doctor în Filosofie. De aceea nu puteau crede că tocmai el era! Crezând că e un frate obişnuit de la grajduri, comandantul dă mâna

cu el. Nu i-a mai dat drumul comandantului la mână şi i-a zis:- Noi acuma am făcut crucea. Legătura noastră cu crucea!

Şi a început problema Crucii; l-a băgat în filosofie. Securistul habar nu avea! Până la urmă îi zice:- Haina cum este?- Păi făcută de fabrică!- Nu e ţesută cruce? Şi omul e cruce!

Iar la urmă le zice:- Băi, voi sunteţi de paie, dacă vă dă foc, nu se alege nimic de voi!

Au rămas securiştii fără cuvinte. Iar când l-au arestat le-a zis:- Dacă m-aţi adus aici, trebuie să plecaţi voi, că Dumnezeu cu Mamona nu poate să stea împreună.

Altă dată, când l-a chemat Securitatea, la Coteşti, a trecut mai întâi pe la Muntele Tarniţa (în Vrancea).

Dar de unde până unde, venea o fetiţă de pe deal, cu o cofa plină de apă. El i-a luat cofa şi a plecat spre Coteşti. întotdeauna avea la brâu o măturice de busuioc . Până acolo a transformat apa în Sfânta Aghiazmă. Când a intrat, era sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, crăpau pietrele de căldură, ştabii erau cu toţii strânşi, iar el începe să cânte „În Iordan, botezându-te Tu Doamne”

Şi dă-i şi-n ăla, dă-i şi-n celălalt, după care-i închina. Atunci şefii aceia îi zic:- Părinte ne-ai stropit aşa de tare!- Nu v-am stropit pe voi, am dat în coamele dracilor.

Aşa că toţi dracii au fugit din capul lor.- Daţi-l afară! Astăzi e Sfinţii Apostoli, crapă pietrele de cald şi el cântă „în Iordan”

Îl chemaseră ca să-l închidă, şi nu l-au închis deloc, că l-au dat afară tot ei. Probabil că i-a spus îngerul cum să procedeze.

Întocmai ca înţeleptul Solomon, care după ce Domnul Iisus Hristos i-a scos pe prooroci şi patriarhi din iad, el a rămas singur acolo. După cum se ştie, Solomon s-a rugat toată viaţa să-i dea Dumnezeu înţelepciune. Acum în iad, trona Iuda. Ce face Solomon? Dă de frânghia lui Iuda - cu care s-a spânzurat; dar acum era mai lungă. O ia şi începe să măsoare cu ea încolo şi încoace. îl vede Iuda:- Ce faci cu frânghia aceea?- Păi, ce să fac: vreau să-I ridic un templu lui Hristos!- Cum, în iad?!

-Da!- Pleacă imediat de aici!

Şi l-au dat afară din iad.Tot cei de la Securitate, l-au întrebat pe Avva Nil:

- Unde stai?- La Iaşi!- Unde locuieşti la Iaşi?- La cea mai mare personalitate a Iaşului!

Securiştii, speriaţi, îl întreabă cine este această personalitate.- Este Sfânta Cuvioasă Parascheva, le-a răspuns el, apoi a început să cânte „Iordanul”.- Luaţi-l şi daţi-l afară! Să se ducă în pădure de unde vine, că ăsta e un călugăr nebun.

Dar de unde! În acea vreme se făceau des manifestaţii comuniste, unde oamenii erau obligaţi să participe şi să ţină ridicate steagurile roşii ale partidului, precum şi portretele liderilor comunişti. Părintele Nil ce făcea? Căuta o biserică deschisă, intra

şi lua o icoană mai mare cu Domnul Iisus Christos, după care mergea chiar în faţă cu ea şi o ridica printre tablourile cu Stalin, Lenin şi ceilalţi.

Făcea multe. Dar le făcea cu judecată înaltă şi imediat scăpa, fiind apărat de Duhul Sfânt care de fapt lucra prin Sfinţia Sa!

Dispărea atunci când dorea

Părintele Nil devenise foarte vestit şi căutat de credincioşi, lucru ce nu plăcea autorităţilor din acea vreme. Poate de aceea şi dispărea tot timpul, la propriu, fenomen supranatural, întâlnit doar la marii Sfinţi, însă nu aşa de des ca la Avva Nil. Apărea când nu te aşteptai, câteodată în două locuri diferite.

Oamenii îl căutau tot timpul, pretutindeni, ca să-i asculte predicile frumoase, să se spovedească şi să-şi spună ofurile lor. Avea foarte mulţi ucenici, deşi era aspru, încât nu se sfia să mustre şi feţele bisericeşti, chiar autorităţile ateiste. Descrierea făcută de Sf. Scriptură Sfântului Ioan Botezătorul, se potriveşte şi acestui brav slujitor al lui Dumnezeu.

Părintele Sebastian de la Corod, călugăr la Mănăstirea Sihastru, povesteşte:

„Eram în 1948. Pe atunci era mişcarea Oastei Domnului. Eu aveam 16 ani. Mai mulţi băieţi şi fete am mers la Mănăstirea Vladimireşti, unde se construiau chiliile. Maicile cărau cărămizile cu samarele sus pe schele; erau nişte copile de 16 - 17 ani. Am luat şi noi băieţii, samarele, şi le-am dus vreo două ture. Vine Părintele Nil (Nichifor îl chema, pe când era doar călugăr) şi-mi înhaţă samarul din spate fără să-l ceară, şi fuge. Dar eu îi spun băiatului care m-a dus pe drumul Vladimireştiului: „Măi frate Vasile, călugărul

ăsta nu-i sănătos, îi ţăcănit. Dar n-am şi eu dragoste să car?”

Şi mai târziu, m-am prins că aşa trebuia să car eu: fuga, cum fugea el.

Parcă-l văd: cu o dulamă maron, încins cu o sfoară, cu picioarele goale şi cu capul gol, chiar dacă era iarnă. Barbă nu avea, decât câteva fire. Măicuţa Veronica îl numea „fetiţa”, iar el o iubea ca pe o mamă.

Nu-l vedea nimeni când intra în Mănăstire (la Vladimireşti), doar Măicuţa îl simţea când el intra în Biserică şi îngenunchea în faţa Sfântului Altar. Le spunea: „Maicilor vedeţi că „fetiţa” e in Altar!”

Era cu adevărat un Sfânt, acest Părinte, binecuvântat de Dumnezeu cu multe daruri, inclusiv cu cele mai şocante: al dedublării şi al dispariţiei instantanee.

Pe urmă, altă dată eu mi-am făcut rasa acolo - în Mănăstire, şi m-am dus de am luat-o. Era o soră de înălţimea mea şi îmi făcuseră probele pe ea (sora Ortansa, de la sat). Aşa că m-am dus s-o iau gata făcută. I-au dat şi Părintelui Nil o rasă nouă. Acuma ce să vezi, la plecare, el în loc să meargă drumul care era, a luat-o pe de-a dreptul. Şi erau multe ciori pe câmp, el le binecuvânta! Ca după toate, eu nu am fost atent să-l urmăresc, ştiindu-l „zănatec“ (aşa-i spuneau toţi), când m-am uitat eu, dispăruse! Şi unde ne-am întâlnit? La gară, dar rasa nu o mai avea, o dăduse de pomană.

Părintele Ioan când îl vedea că intră în Biserică desculţ, îi trimetea din Altar pe o maică o pereche de pantofi şi-i spunea:

- Păzeşte-l până se termină slujba, ca să-i iei pantofii înapoi, că altfel îi dă de pomană şi nu avem de unde-i da de fiecare dată!”

Maica Emanuela ucenica Părintelui Nil:

„Dar ce-am păţit eu! A venit la mine acasă (după ce maicii i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în oraşul Tecuci - n.ed.) şi a stat vreo 10 minute, a luat traista şi mi-a zis să-l conduc la autogară.- Da, Sfinte Părinte!

Mergând aşa, îmi face semn:- Te-ai uitat în urmă să vezi cine este?

Când mă uit eu: 40 de poliţişti! Dar de unde-au apărut, Dumnezeule Doamne? Ştii cum au trecut pe lângă noi, cum ar trece pe lângă un gard. Am ajuns la gară şi ce-mi zice:- Stai aici, până ce-mi scot biletul!

Şi am stat de la 8 seara până la 8 dimineaţa. Să mai treacă Nil pe uşă, pace! Mă uitam la fiecare în parte, dar Nil n-a mai trecut, a dispărut! A sunat de unde a ajuns.”

Părintele Averescu, un alt important ucenic al Sfântului nebun pentru Hristos, povesteşte deasemenea câteva lucruri neobişnuite despre acesta:

„Avea încins în jurul trupului, un lanţ peste care, piu- şi simplu crescuse carnea. Umbla întotdeauna desculţ, când permitea vremea, iar iama încălţat în opinci. Purta doar rasa, direct pe piele.

De asemenea, l-am văzut dispărând de mai multe ori.

Îi plăcea să-i tachineze pe securiştii care îl tot urmăreau. Odată, fără să le spună nimic, a începu să se uite cu interes spre cer. Nu era nici măcar un nor, dar el se uita cu mare atenţie.- Ce vezi? l-au întrebat securiştii, uitându-se şi ei.- Nu văd nimic! Dar măcar aşa să vă mai uitaţi şi voi în Sus, spre Cer!

Altădată, era la porci, în mijlocul lor, când au venit securiştii.

- Ce faci acolo? îl întreabă un colonel.- Păi, cu ăştia mă împac mai bine decât cu voi! Când l-au dus la sediul securităţii, l-au făcut „popă bărbos”. Dar Părintele le-a arătat tablourile cu Marx şi Engels, care aveau bărbi, şi le-a spus:- Eu sunt adevărat comunist, că am barbă ca ei! Bineînţeles că nici mediul bisericesc, infiltrat de securitate, după cum bine se ştie, nu îl agrea, ba mai mult, chiar îl prigoneau în unele zone.

„Cine spune că iubeştePe Domnul Isus Hristos,Iar pe Nilşor urăşteAcela e un mincinos!”

Aşa le cântam la preoţi - povesteşte Părintele Averescu, continuând:

Mai spunea Părintele despre cântarea aceea pe care o ştim cu toţii, „Cu noi este Dumnezeu”, cât de greşită este, pentru că degeaba este Dumnezeu lângă noi. El trebuie să fie în noi!

Într-o vreme, Părintele Nil făcea slujbe prin pădurile din jurul Iaşiului. Confecţionase un potir din lemn şi săvârşea sfânta Liturghie, după care împărtăşea. A aflat şi mitropolitul de la Iaşi; bineînţeles l-a chemat să-l certe, că nu aşa se face Liturghia, cu potirul acela de lemn. Ce i-a răspuns Părintele Nil:

- Înainte se făcea Liturghia în potire de lemn şi preoţii erau de aur. Acum, potirele sunt de aur şi preoţii de lemn!

L-a lăsat fără replică pe mitropolit. (În perioada comunistă, în Biserică se punea accentul doar pe formele exterioare şi simpla îndeplinire a ritualurilor religioase, fără conţinut spiritual, mai ales că cel care devenea preot, trebuia să aibă acceptul securităţii, (n.ed.))

Părintele Nil a fost şi închis. Iată o mărturie:„Iunie 1951, Iaşi. În celulă este adus cineva. În

prag îmi apare parcă un sfânt, aureolat de contrastul luminii de pe sală care era mai puternică şi cea dinăuntru mai slabă. Faţa lui de o paloare adâncă, fruntea brăzdată uşor şi obrajii supţi, zăbovind în prag pentru a se orienta. Părea o icoană vie... Eram doi oameni cu aceleaşi convingeri. Pentru acest fapt trebuia să fim izolaţi.

Nu ne-am culcat şi am depănat toată noaptea de toate. Părintele Nil Dorobanţii a servit la Mănăstirea Vladimireşti cu Părintele Iovan şi cu Maica Veronica. Am primit de la cucernicia sa în acea noapte împărtăşanie sub formă de prescură, pe care le voi duce la Aiud şi înmulţită cu pâine. Preoţii de acolo vor împărtăşi mulţi însetaţi de Trupul şi Sângele Domnului care aşteptau să-şi liniştească sufletul...

Pe spate, cămaşa avea aplicată o cruce mare, dintr-un material negru, şi în picioare avea sandale. În această ţinută simplă şi aspră, cu crucea în mână şi cu un toiag din lemn de corn, Părintele Nil Dorobanţu a cutreierat şi răscolit sate multe, propovăduind cuvintele Dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi: „Dumnezeu este pretutindenea de faţă, în ceruri şi pe pământ, în adâncuri şi în nemărginitul spaţiu al Universului”.

La proces, Părintele Nil Dorobanţu, din boxa de acuzare, refuzând să răspundă Tribunalului, a strigat: „ înapoia mea satano! Piei necuratei ”. Sub acea cămaşă de câlţi de cânepă, bătea o mare inimă de român. Unchiul său a fost general, iar el ofiţer care a participat la războiul sfânt, împotriva bolşevismului.

Se făcea ziuă, şi se apropia deschiderea, iar mutarea noastră era iminentă. O linişte dulce a învăluit inimile noastre toată noaptea, de parcă numai noi doi eram în acea „cetate”. Încheiem frumuseţea acelor clipe cu o rugăciune pentru cei adormiţi, pentru cei vii, pentru noi, chiar poate de adio. Şi aşa s-a întâmplat: după numărul de dimineaţă, am fost despărţiţi pentru totdeauna, căci pe traseul anilor lungi de puşcărie, nu ne-am mai văzut, şi nici nu am mai auzit nimic despre Sfântul Părinte Nil Dorobanţu.

Ne-am despărţit pentru totdeauna. Sfinţindu-mi urechile, inima şi toată fiinţa cu cuvintele calde ale „trimisului” - mare slujitor al cuvântului lui Dumnezeu, am rămas iarăşi de unul singur, am rămas în aşteptare”. (Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, vol. 1, p. 253-256)

La Mănăstirea Vladimireşti 1952

Părintele Nil o preţuia mult pe Măicuţa Veronica, întemeietoarea şi Stareţa vestitei Mănăstiri Vladimireşti (Galaţi) - locul sfânt şi sfinţitor, perla monahismului şi a Bisericii ortodoxe. Apariţiile Maicii Domnului, ale Sf. Ioan Evanghelistul şi chiar ale Domnului Iisus Hristos la a Cărui poruncă s-a întemeiat Mănăstirea sunt consemnate în cartea „Viaţa Măicuţei Veronica”.

Sfântul Nil, după cum am văzut, era un obişnuit al locului. Maicile în vârstă încă îşi amintesc de năzdrăvăniile sale, adevărate nebunii pentru Hristos. De aceea îi şi spuneau Zănatecul”.

În vara anului 1952, pe când Măicuţa Veronica se afla în biroul Stăreţiei, apare Părintele Nil, în dulama sa

modestă şi cu capul descoperit, aşa cum umbla de obicei. A intrat cu veşnicul salut:- Hristos a înviat, sora mea!- Adevărat a înviat, fratele meu!

Dar după câteva moment de nedumerire l-a întrebat:- De unde vii frăţioare?- Din Cer, surioară!

Aşa începeau întâlnirile cu Părintele Nil. A continuat:- Vrei să-ţi spun ceva? Am citit o carte nemaipomenită şi dacă o să cădem la învoială, eu aş dori ca tot ce le voi povesti, să le dai scrise pe hârtie, că vorbele zboară ca fulgii în aer!- Da, Părinte, sunt chiar fericită să am în Casa mea bucuriile şi mărgăritarele aduse de Sfinţia Ta!

Scoate Măicuţa din biroul Sfinţiei Sale hârtie şi creion, făcând o glumă:- Gata, roaba lui Dumnezeu ascultă, dar când îmi vine ceva în minte sau nu înţeleg, pot să-ţi pun ceva întrebări? Nu te derutez? Că Doamne, cred că multe cărţi ai mai citit! Păcat că nu stai într-un loc!

Se plimba cu mâinile la spate în faţa biroului şi era foarte vesel:- Aşa mă simt mai inspirat!

După scurt timp, îi spune:- Sora mea, ştii ce scria în cartea aceea? Vor veni nişte ani aşa de grei...- Cum, în ce sens?- Ei, cam în mai multe sensuri. Întâi şi întâi, nu se vor mai găsi Biblii, ceea ce înseamnă reducerea cuvântului lui Dumnezeu. N-o să se mai tipărească cărţi de valoare...- Scria în cartea aceea?

- Da, sora mea. Şi pe urmă oamenii nu vor mai intra în Biserică, aşa lejer cum au intrat până acum. Unii intrau din evlavie, alţii intrau din curiozitate. Dar de acum nu vor mai intra în nici un fel, decât numai pensionarii, bătrânii...- Părinte, dacă o fi mult de lucru...- Nu, nu.- Cumva e Apocalipsul?- Lasă că o să-ţi spun la urmă. Tu scrie! După aceea or să vină inundaţii mari şi vor dărâma case.- Scrie acolo?- Da! Vor veni boli şi nu o să le poată nici un medic pune diagnosticul.- Ce spuneţi, Părinte?- Da, aşa scria în carte. Şi nu numai atât. O să aibă lumea bani şi nu o să aibă ce face cu ei.- Cum să ai bani şi să n-ai ce face cu ei?- Ai să te duci cu banii în piaţă şi nu ai ce să iei pe ei, să aduci la copii mâncare. Dar am să-ţi mai spun ceva: multe uşi (şi arătă spre uşile Bisericii), care stau acum deschise, vor fi sigilate. Şi mulţi călugări şi călugăriţe, vor avea copii. Aşa scrie în carte, nu-s de la mine!- Cum?- Păi dacă se sigilează uşile, ei se căsătoresc.- Părinte, eu cred că de prea multă carte, v-aţi hâit.- Ei, dacă ai obosit, lăsăm pe mâine. Dar îţi mai spun vreo două şi după aceea plec.- Dar unde plecaţi, Părinte?- În Cer!- Aşa spuneţi întotdeauna şi nu ştie omul unde vă duceţi, unde dormiţi, unde mâncaţi!

- Eu mă bucur de Cer, oriunde sunt. De aceea spun aşa. Acum, îţi mai zic ceva: mulţi din sinodali îşi vor vinde conştiinţa!- Cum!?- Ai să vezi! Unul care nu-şi va vinde, va fi cu domiciliu obligatoriu într-o Mănăstire, în exil şi va muri într-un timp de şase ani. Acela, singurul e demn! Dar hai să lăsăm pe mâine. Ceea ce spun eu, te-a obosit.- Părinte, m-a obosit că nu le înţeleg.- Da, dar când o să ajungi la ele, o să zici: „Săracul Nil, a avut dreptate!”

A doua zi, Măicuţa aştepta cu nerăbdare. Apare:- Unde am rămas noi ieri cu povestirea, mai ţii minte?- Cum să nu! Aţi spus de un arhiereu, care o să fie intr-un exil, singurul care va fi demn din ortodoxia noastră, din România - nu Părinte?- Da, cam aşa ceva, dar de fapt cam toţi sunt pervertiţi. Eu nu-i judec, dar dacă aşa scrie în carte... Sora mea dar ce-ai zice dacă într-o bună zi v-ar lua locul altcineva?- Dacă vrea cineva să-mi ia locul, bucuroasă i-l dau.- Dac-ar fi aşa, ar fi bine!- Părinte, vorbiţi-mi româneşte, nu-mi mai vorbiţi în parabole.- Eu nu sunt de vină, aşa scrie în carte. Însă nu vorbesc că-ţi va lua locul frăţiei-tale. Ce-ai zice dacă v-ar lua cineva locul în toată Mănăstirea?- Părinte, ştii ce-aş zice? Că n-am meritat chemarea. Am avut o chemare şi nu ne-am ridicat la înălţimea ei, asta aş zice.- Bagă de seamă! Ceea ce zici acum, s-o ţii până la moarte. Aşa să crezi!

- Nici nu pot altfel. Dar Maica Domnului, Milostiva Pământului, ne-a adunat aici ca pe urmă să ne arunce în toate vânturile din lume? Nu se poate!- Da, e bine să crezi asta, dar ai să vezi.- Adică, ce-am să văd?- Ceea ce spun eu. Dar hai să-ţi spun ce mai scria: o să meargă ştiinţa, dar numai ştiinţă nu va fi, o să ajungă să cunoască Luna, o să ajungă pe Lună, să ştii!

- Cine?- Omul!- Cum?- Prin inteligenţă!!- Da, Părinte, aşa aud că spun toţi, că ştiinţa merge înainte!

-Da, ştiinţa merge înainte, dar credinţa o ţine pe loc.- Aşa e, Părinte, aveţi dreptate. Şi după aceea, ce o să mai fie?- După aia, o să se facă nişte bazaconii, din care o să iasă ceva asemănător Potopului lui Noe.- În ce sens? Cum?- La Potopul lui Noe a plouat 40 de zile şi 40 de nopţi, şi s-au înecat toţi; a scăpat doar Noe şi cu cine a fost în corabie. Dar ce-o să fie acum, n-o să fie ploaia de atunci, o să fie altfel de ploaie; unii vor muri repede, unii vor muri foarte greu, unii vor zăcea ani de zile din cauza acelei ploi, din cauza acelei bazaconii, care o să facă explozie, cu adevărat o să fie prăpăd!- Părinte, nimeni nu o să scape?- O să scape numai aceia care o să aibă Foc în ei!- Ce fel de foc?- Focul credinţei! Focul dragostei lui Iisus! Focul care se ridică deasupra focului material, deasupra focului inventat de oameni.

- Părinte, câţi vor rămâne?- Ei, acum vrei să-ţi spun câţi vor rămâne, dar eu nu ştiu. Doar cel care are Catastiful şi vede cine se ridică la nivelul care trebuie, ştie.- Da, Părinte, trebuie să vină şi sfârşitul, în anul 2.000.- Nu, va trece de anul 2.000. Dar sfârşitul poate să vină în orice zi, în orice clipă, şi noi nu trebuie să aşteptăm 2.000 de ani; în orice clipă poate să cadă din picioare şi pentru acela a venit sfârşitul lumii. Dar ştii ceva? Hai să continuăm după, Vecernie. Tu vezi ce treabă mai ai, că, peste vreo două zile mi se pare că ai o inspecţie.- Dar de unde ştiţi?- Am trecut pe la Galaţi pe la Episcopie şi am aflat că sunt doi de la Departamentul Cultelor şi cred că vin şi pe aici după mâncare. îşi găsesc ei de treabă, dacă vor.- Bine, Părinte.

A plecat.La Vecernie, cine era în Biserică, Părintele Nil!După terminarea slujbei, Măicuţa îl aştepta pe

terasa Stăreţiei, dar nu venea. Se gândea că mai stă de vorbă cu preoţii. Aşa că intră în birou, se aşeză pe scaun, cu hârtie pregătită, să vadă ce îi mai spune. Privea pe geam spre uşa Bisericii. Deodată aude bătând în uşă: „Cioc, cioc, cioc!”- Poftiți!

Nu s-a gândit că e Părintele Nil. Se deschide uşa:- Hristos a înviat!- Adevărat c-a înviat! Ce bine îmi pare că aţi venit! Dar nu v-am văzut ieşind din Biserică!- Păi nu-mi spuneţi mie că sunt invizibil?

Mai glumea cu dânsul spunându-i: „Acum apăreţi, acum dispăreţi...”- Uite, am venit să-ţi mai spun nişte lucruri, dar să le ţii numai pentru tine. Scrie-le, dacă vrei: ei, sora mea, s-a născut un amărât de copil, dintr-o mamă evreică şi dintr-un preot creştin, şi acest copil va avea o inteligenţă diabolică.- La noi în ţară?- Nu, nu, în Asia.- Unde e tara asta?

El a râs cu poftă:- Ce bine că nu ştii!- Părinte, de-abia aştept să termin liceul, să fac teologia.- N-ai să faci.- De ce?- Pentru că nu te mai primeşte.- De ce să nu mă primească?- N-or să mai primească parte femeiască, pentru că nu o să mai fie ore de religie în şcoală!- Dar de unde ştiţi?- Tot din cartea aceea. Dar bucură-te că n-ai să faci teologia!- De ce?- Pentru că se vor strecura multe neadevăruri în teologie.- Sfinţiei Voastre vă pare rău că aţi făcut teologia?- Nu, nu-mi pare rău. De fapt, fiecare trebuie să aleagă ce e bun. Albina, când se duce pe câmp, nu ia polen de pe orice floare, ia numai de unde este polenul bun.- Bine, Părinte, şi?- Acest copil, când va ajunge de va completa toată ştiinţa umană, acest copil care, cum ţi-am spus, va fi

un geniu al răului, când va putea să încarce în el tot ce există distrugător, va începe războaie şi nu se vor mai termina şi va muri lumea de foame şi de tot felul de boli.- Şi atunci, ce se va întâmpla, Părinte?- Ce se va întâmpla? Mai aşteptăm vreun sfârşit?- Părinte, eu totuşi, las pe seama lui Dumnezeu. Ştiu că Dumnezeu este bunătatea întruchipată. Şi mai este la picioarele Tronului, şi Maica Domnului care se roagă pentru oameni. Şi nu se poate să nu aibă milă de acest glob al Pământului şi de oamenii care s-au născut şi trăiesc pe el.- E adevărat, aşa este, dar când cupa s-a umplut, curge pe alături, sora mea, curge pe alături.

Şi a rămas îngândurat...- Dar acum trebuie să plec. Va suna masa.- Părinte, ştiţi ce-mi pare mie rău, că niciodată nu stați la masă...- Mâine, mâine... Fii binecuvântată! Dumnezeu să te binecuvânteze! Maica Prea Curată să te învăluie în veşmântul ei. Eu plec, şi mâine ne vedem! a spus în timp ce ieşea.

A doua zi, în timpul Sfintei Liturghii, dânsul era în Biserică. „De ce nu o fi intrând în Sf. Altar?” se întreba Măicuţa. În acel moment chiar a intrat în Sf. Altar, unde a vorbit cu preoţii.

A venit la biroul stăreţiei cu puţină întârziere:- Ei, astăzi suntem mai bine dispuşi, nu? După Sf. Liturghie e şi normal, nu, să fim mai bine dispuşi, sora mea!- Dar când aţi intrat, nu m-aţi salutat!- Hristos a înviat!- Adevărat că a înviat!

A oftat şi a început să se plimbe cu capul plecat în jos.- Părinte, aţi găsit ceva de care vă doare sufletul?- Da! Am găsit ceva de care mă doare sufletul şi în special de ţara voastră!- Ce anume, Părinte?- Ei, după cum ştii, eu ţi-am citit Vedeniile.- Da, mi-aţi spus că asta v-a şi convins să vă faceţi călugăr.- Intr-una din Vedenii, Maica Domnului spunea, parcă te pregătea pe Sfinţia-Ta, ca o Mamă care-şi pregăteşte copilul pentru o vreme mai grea, o iarnă mai friguroasă sau un necaz care ar putea să vină peste el... Acolo spunea aşa: „Prin Bisericile de zid, voi ajungeţi la Fiul Meu. Dar ferice de acel care nu-şi va dărâma Biserica sufletului! Că astea ale zidurilor se pot dărâma şi se vor dărâma multe. ”

Măicuţa, trezită ca dintr-un somn îi spune:- Părinte, dar parcă n-a spus Maica Domnului aşa.

Aşa e, cum îţi spun eu! Or să se dărâme multe biserici de zid, dar se vor ridica altele.- Cum adică?- Biserica Inimii. Oamenii se vor trezi când se vor dărâma biserici de zid, şi atunci trezindu-se, îşi vor ridica Biserica interioară şi vor trăi cu cea interioară.- Şi cât o să trăiască?- Ei, cam mult!- Şi cum, nu o să mai avem biserici?- Ba da, or să fie biserici, numai că o să se intre cum intri în cinema, să vezi un film: o fi bun, o fi rău? Intru să-mi pierd timpul, până când am o treabă... Cam aşa vor fi bisericile.- Doamne, Părinte, mă îngroziţi ce spuneţi!- Ei, te-oi fi îngrozind, dar ăsta-i adevărul!

- Sună toaca de masă, Părinte.El zâmbeşte.

- Ai vrea să mergi la masă, nu?- Vreau să mergem împreună la masă!- Neapărat ţii să mergem la masă?- Neapărat!- Tot ce ţi-am spus, se va împlini. Şi mai multe încă, se vor împlini. Fii bincuvântată în Numele Cerului, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!

Şi misteriosul Părinte, a dispărut.Toate aceste proorociri s-au îndeplinit. Măicuţa

crede că una dintre ele se referă la explozia de la Cemobâl. În ce priveşte Antichristul, probabil este vorba de o ideologie.

Din „CASA TĂCERII”- casa inimii noastre –

Dar iată însemnările Măicuţei Veronica, dictate de Părintele Nil, găsite după mulţi ani, în podul Mănăstirii desfiinţate:

- „Părinte, de ce când visăm în somn pe cei dragi, plecaţi de la noi în Veşnicie, îi vedem cu trup şi conversăm? Cum se face asta? Oare noi plecăm la ei sau vin ei la noi? Trupul nostru fizic stă în pat şi doarme, şi totuşi acest contact se face foarte uşor, că te bucură nespus!

- Hai să-ţi spun din ce ştiu eu, din cele citite de mine. Există o miopie care împiedică înţelegerea Vieţii Veşnice şi se crede că totul se termină aici, după ce omul a murit. Nu-i adevărat, corpul fizic merge de unde a fost luat, la maica lui pământul, iar sufletul, fiinţa spirituală, merge sau se întoarce la Creatorul său, se închină şi i se face Judecata individuală de propria lui

conştiinţă, în momentul când se retrage în locul ce şi l-a dobândit prin efort sincer în viaţa pământeană.

Dacă vedem câtă armonie există în întregul Univers, ne este destul să înţelegem că Cineva, o Forţă neînţeleasă conduce totul!

Omul este superior prin esenţa din care s-a rupt şi poate pătrunde în înţelepciunea Supremă, străbătând cu uşurinţă şi energia fulgerului, dacă-i perfect, adică elemenţii din care a fost construit corpul fizic nu au fost dezechilibraţi prin trăirea ce a dus-o pe Pământ.

Spre Eternitate, călătoria e uşoară, dacă eşti împăcat cu tine şi cu cei ce te înconjoară.

„Omul spiritual se deosebeşte de tot ce-l înconjoară; nu poate fi pipăit şi-l pot vedea numai anumiţi ochi, chiar de la mare distanţă, când părăseşte Pământul pentru totdeauna. Datorită acestei cunoaşteri, el poate învăţa pe alţii că „omul spiritual” este însoţit de binele şi de răul ce l-a făcut în viaţa pământeană, până ajunge la Creatorul său.- Părinte, cum este Dumnezeu prezent în orice din natură?- Foarte simplu! înţelepciunea Creatorului se manifestă în întregul Univers şi este prezentă în toate fiinţele cărora le-a dat viaţă; îi mai zicem esenţă nemuritoare.

După ce corpul uman devine neînsufleţit, unii pot vedea dacă cel plecat a avut viaţă nobilă sau a fost o brută, care ca un porc s-a tăvălit în toate murdăriile!- Constat, Părinte, că de noi depinde, în legătură cu Veşnicia, la bine sau la rău. De ce taci, Părinte?- Pentru că ai dreptate! Unii oameni socot moartea o ieşire din închisoare, şi nu greşesc. Alţii, mai evoluaţi, o reîntoarcere în Patria sa. Această trecere de la o stare la alta n-o pot înţelege decât cei care ştiu şi cred

în existenţa Veşniciei şi că exilul a luat sfârşit. Cine se complace în exil, nu poate înţelege.- Părinte, oare nu-i o laşitate că îngrijim trupul fizic? De ce nu ne lăsăm să evadăm la prima lovitură?- Aici e secretul! Eu-l nostru, adică Scânteia divină, simte că nu şi-a terminat lucrul pe ogorul vieţii şi te împinge să-ţi vezi drumul încă lung. Până ajungi la capătul firului, ghemul se tot rostogoleşte.

Evoluaţii care iubesc pe semenii lor ca pe ei înşişi, nu mor, ci merg învăluiţi în Lumina Iubirii ce au obţinut-o în viaţa fizică, mutându-se în adevărata şi luminata Iubire, pe veci. Cine a asistat la evenimentele produse în Lumina Iubirii, moartea îi este dragă, şi este fericit că se mută într-o pace şi frumuseţe, incomparabile cu ceea ce a părăsit în adevărata viaţă, aşa-zisă moarte.

Armonia Universului topeşte răutatea, care nu-şi găseşte loc niciunde în Lumea sărbătorească, iar omul care ajunge la tainele fericirii uită ce a lăsat în urmă, numai dacă ajunge pe Treptele Fericiţilor.

Cei din treptele miluiţilor aşteaptă praznicul aceleiaşi Sărbători cu răbdare, după ce îi ajută dragostea celor rămaşi în urma lor.

Numai cei care curmă viaţa cuiva sau a lui, pribegesc în haos până la „A doua Venire”.

Unii chiar de pe Pământ au drumul deschis şi văd înainte viitorul, ca prezentul, povestind ca pe orice întâmplare normală şi nu i se pare străină, pentru că o trăieşte de aici.

Cei care doresc să pipăie, sunt acei care se îndoiesc a crede în frumosul veşnic.

Ceea ce-ţi spun eu, le mai ştii din cele auzite în bogăţiile Bisericii, dar cred că nu-ţi cad greu.

- O, Părinte, cum să-mi cadă greu, că de fiecare dată, tot ce auzim în Biserică, e nou. Dar la „A doua Judecată” cu ce trup venim: cu cel din pământ, care n-o să mai fie sau cu cel spiritual?- Cam multe vrei să ştii! Dar am să-ţi răspund. Când ai visat pe mama care-i moartă sau pe altcineva care-i plecat de pe Pământ, cum l-ai văzut în vis, cu trup sau în abur, mai tânăr sau mai frumos decât îl ştiai?- Da, e adevărat, dar am vrut să mai ştiu, dacă tot am prilejul fericit acum.- Bine. În legătură cu Judecata de Apoi” sunt mai multe variante, dar toate sunt bâjbâite. Adevărul îl cunoaşte numai Dreptul Judecător.- Părinte, poate că-i mai bine să nu ştiu prea multe, ci să cred cum simt eu!- Ba nu, dogma despre înviere a fost atacată de multe ori de cei ce nu au cercetat tainele adevărului şi nu le vor cunoaşte niciodată, împiedicându-i orgoliul pătimaş. Scopul despre înviere este că omul are în el ceva din Creator. Bătrâneţea în ascultarea Creatorului său este frumoasă ca o haină ce nu-şi pierde farmecul splendorii, şi-i mereu admirată de alţii. Să ascultăm pe Apostolul, care susţine taina învierii astfel:

„Firea omului este pregătită pentru o stare măreaţă, că se seamănă întru slăbiciune şi înviază în Slavă, se seamănă trup firesc şi înviază trup duhovnicesc ”, şi altele.- Ce rău îmi pare, Părinte, că nu am făcut şi eu teologia! Aş fi ştiut câte ştii Sfinţia ta!- Poate mai bine că n-ai făcut-o, că mulţi teologi s-au încurcat în firele neînţelegerii ale nesfârşitului scul Divin şi al învierii. Fericirea odrăslită din fericire curată şi nepătimaşă, ne duce la starea originii.

Dar, Sora mea, ştii că eu sunt un mare păcătos... Toate păcatele le-am făcut.

- Părinte, că sunteţi drept sau păcătos, pe mine nu mă interesează, pentru că şi eu sunt la fel cum ai spus Sfinţia ta.

Părinte, Dumnezeu este prin natura Sa, bunătate. Omul e înrudit cu El, pentru că l-a creat. De ce unii sunt perfecţi, iar alţii vai şi amar de ei?

- Înrudirea, sora mea, este valabilă dacă se respectă Legile Creatorului. Cine este călăuzit de bunătate şi nu preia locul Dreptului Judecător, judecând pe oricine, numai pe el nu, de aici trăieşte în Lumină, obţine virtuţi cu uşurinţă, şi aşteaptă cu dor a sa patrie, şi pentru că nădăjduia în Binele absolut, i s-a imprimat în memoria sa, voia Creatorului. Pentru un astfel de om, amintirile trecutului nu sunt o ruşine, îi vine în ajutor esenţa binelui, se îndreaptă cu încredere spre Cel pe Care şi-L imaginează că-l aşteaptă - adică existenţa absolută - dând unora posibilitatea să-L şi vadă, fie în Eu-l său sau în alte forme.

Ce zic Proorocii în Biblie: „Te-ai făcut asemenea cu Dumnezeu ”... şi altele. Omul posedă ceea ce a crezut şi a nădăjduit, având la îndemână bunătăţi neînchipuite şi trăind chiar de pe Pământ viaţa ce-l aşteaptă, pentru că firea lui este amestecată cu sublimul dorit. Iubirea topeşte totul şi uneşte pe om cu Dumnezeu; îl face să nu mai aibă nici o dorinţă, grija lui este mereu trează de a face tot ce-I place Stăpânului său: întâi de a-L iubi şi la fel să-şi iubească semenii săi. El ştie din Biblie că iubirea niciodată nu cade. Prin iubirea lui Dumnezeu, omul iubeşte tot ce este curat.- Părinte, nădejdea şi credinţa nu sunt la acelaşi nivel cu iubirea?

- Nu. Credinţa este sprijinul şi încrederea spre care nădăjduim. Chiar dacă celelalte încetează, dacă iubirea este lucrătoare, omul biruie, pentru că este considerată prima virtute din Legile Creatorului. Când cele două sunt împlinite, triumfa iubirea!- Părinte, ce-mi spui!... Lasă-mă să-ţi zic că vii din altă Lume!- Dacă aşa crezi, fie! Văd că-ţi merge la inimă!- La inimă puţin spus, ci simt că mă topesc în cele ce-mi dictezi!- Aşa te vreau! Dacă nu te-aş fi cunoscut că le vei trăi, nu mi-aş fi pierdut timpul! Ştiam că ce vom depăna, n-o să te încurce şi să fim siliţi să le aruncăm în coşul cu gunoi. Ei, ce zici de astea?- Că eşti înainte-văzător, nu?- Lasă-le pe toate şi hai să le mai depănăm, pentru că adevărul binelui nu te satură niciodată, căci trăirea iubirii te leagă de Cel ce este IUBIREA, care este nelimitată, şi-ţi face uşoară calea către El!

Oamenii care cred că totul se termină pe Pământ, se aseamănă cu trupurile ce sunt sub puterea forţei de comprimare, pălesc şi sunt sfâşiaţi de cel mai greu chin. Acesta este iadul de care se vorbeşte. Creatorul nu-i urăşte pentru viciile lor, pentru că El este Izvorul milei, dar în acelaşi nivel şi al Dreptăţii! Durerea, singuri şi-au creat-o. Iisus Domnul suferă când omul nu se opreşte din greşeală şi îşi aprinde singur foc suferinţelor printr-o trăire dezordonată.

Firea omului este atrasă în tot ce-i patimă şi rău, şi dacă nu se trezeşte la timp să facă despărţirea totală, plata se face după măsura datoriilor.- Părinte, eu tare aş dori să-mi plătesc datoriile în această viată!

- Bine! Să fie aşa cum vrei, pentru că Cel ce-ţi face dreptate, te aude. El ştie şi cunoaşte prostia omului ce aleargă spre plăceri deşarte, de aceea iartă când se opreşte!

Oprirea de la deşertăciune, dă îndrăzneală şi libertate, asemănătoare cu aceea ce au avut-o primii oameni. Spălarea în izvorul eliberării te face să devii transparent pentru Veşnicie.- Părinte, pe mine mă mai chinuieşte ideea copiilor care vin nedoriţi şi cei nelegitimi. Cum o mai fi asta în Legile Iubirii? Cu ce scop îngăduie Creatorul aşa ceva? Ce zici, sunt nesocotită, nu?- Îmi cad bine frământările ce le ai şi sper să-ţi răspund la toate, ca un şcolar ce-şi cunoaşte lecţia.

Prima este Scânteia divină care intră în sânul mamei, unde se plămădeşte. Prin nutriţie de la mamă creşte trupul, precum orice sămânţă aruncată pe pământ nu se pierde, ci încolţeşte, creşte şi intră în viaţă. La om intervine raţiunea, care se dezvoltă odată cu creşterea.

Firea inteligibilă ajunge prin impuritate fire neinteligibilă, ajunge prin ce-i impur la o imperfecţiune. Ceea ce semănăm, aceea culegem! Aşa că nimeni nu poate învinui creaţia pentru anumite infirmităţi, astfel că cel venit plăteşte nişte datorii ale lui sau ale părinţilor săi. Viaţa Pământului constă din naştere şi moarte. Numai viaţa viitoare este stabilă şi nemuritoare.

În măsura în care creşte trupul, puterea sufletului se dezvoltă şi dacă în jurul său are grădinari credincioşi, ajunge la o recoltă bogată, ce încarcă hambarele din care se hrănesc secole de-a rândul.

Unii îngeri aduc pământenilor câte o veste. Legătura cu pământenii o ţin Plăcuţii Creatorului,

pentru că vin în Numele Lui; îi văd ca pe Dumnezeu, pentru că Îl reprezintă şi sunt încărcaţi cu forţe şi aproape toţi văzătorii nu-i pot numi, decât numai spun că au văzut pe Dumnezeu, aşa de măreţ îi văd.- Dar porunca primită este după voia lui Dumnezeu?- Sora mea, în Lumea Veşniciei nu e anarhie, ci ordine perfectă! Toate Legile Universului devin şi planetare; sunt întocmite de Creatorul Cel fără Nume şi necunoscut în vârstă şi prin care toate se desfăşoară.- Părinte, „Cel fără Nume” nu-i Dumnezeu?- Eu Îi zic „Fără Nume”, pentru că totul mi se pare nepotrivit măreţiei Sale!- Ce mult Îl iubeşti, Părinte! Şi eu am să-I zic aşa! Dar ia să-mi răspunzi în legătură cu Legile planetare, sunt şi alte planete?- Ei, sigur că da, dar acum este târziu şi trebuie să plec!

Şi a plecat râzând, parcă zbura!”

În Cerul al VII-lea dar şi pe Pământ

Pe Măicuţa Veronica a continuat să o viziteze şi la Bucureşti, unde Sfinţia Sa a fost nevoită să se stabilească după ieşirea din închisoare (1961) când Mănăstirea era desfiinţată. Aici, Părintele Nil (şi el dezbrăcat de hainele monahale, în urma decretului de tristă amintire) mai găsea un loc unde să-şi plece capul, dar şi Măicuţa avea nevoie de sfaturile lui. Poate că el i-a sugerat Nebunia pentru Hristos, trăită şi de Măicuţa Veronica la un nivel foarte înalt. Numai aşa putea fi păcălită securitatea, care o urmărea în continuare.

Despre capacităţile deosebite ale Sfântului, a auzit şi Elena Ceauşescu. Dorind probabil să-i câştige cumva bunăvoinţa, l-au luat la Ierusalim, într-una din vizitele lor „de lucru”, chiar cu avionul prezidenţial.

Părintele Nil fusese făcut Episcop la Ierusalim, dar nerecunoscut de către sinodul comunist al B.O.R. Cunoştea la perfecţie limba ebraică. Ajuns la Ierusalim, a mers într-o sinagogă, unde le-a vorbit evreilor din Vechiul Testament, impresionându-i cu cunoştinţele sale. A urmat predica despre Domnul Iisus Hristos. Dorea să-i facă pe evrei să accepte că Domnul Iisus este Mântuitorul aşteptat de ei. Lovitura finală le-a dat-o când s-a tăiat la mână şi cu sângele său a făcut o cruce pe peretele sinagogii!

Întors în ţară, încă de la aeroport a dat de pomană toate hainele primite de la Elena Ceauşescu, fapt ce a supărat-o foarte tare. Au urmat bătăi şi mai crunte, care i-au slăbit puterea trupului.

Alungat şi bătut crunt de Securitate, s-a îmbolnăvit. S-a retras în satul său natal, dar Cerul era supărat că încă un Sfânt este bătut, că încă un Trimis este alungat. De aceea, în 4 Martie 1977, pământul se cutremură puternic, pedeapsă şi avertisment de la Dumnezeu.

După câteva zile, pe 26 martie 1977 este luat la Cer şi Părintele Nil, încheindu-se viaţa în trup a unui mare Sfânt, rămas necunoscut până astăzi. Am întrebat pe cineva, de ce? Mi-a răspuns: „Nu se vrea a fi cunoscut”. Însă Lumina nu va putea fi niciodată acoperită de întuneric!

Sfinte Părinte Nil, te rugăm ajută-ne, înţelepţeşte- ne, apără-ne şi ne călăuzeşte!

Povesteşte Măicuţa Veronica, cum i-a apărut Părintele Nil în Vedenie Dumnezeiască, mai târziu, după trecerea lui la Domnul. A spus:

„Liber am fost pe Pământ, liber şi-aici! Pot merge prin toate Treptele cereşti. Să nu mă acuzaţi că n-am vrut să primesc doctorul. În momentul când a intrat doctorul pe uşă, eu eram deja plecat din trup. Am cerut cu lacrimi fierbinţi, Tatălui Ceresc să mă ia din lumea asta anchilozată. Ştiţi că umblam cu cărţile la subţioară şi întâlneam numai minţi întunecate şi anchiloză din aceasta spirituală. Nu mai puteam suporta Pământul şi de aceea nu am primit doctorul; oricum eram deja ieşit din trup. Mai mult, chiar eu am cerut Tatălui Ceresc să mă ia!” (Din “Cercetări în Lumea nevăzută”, de Măicuţa Veronica şi Părintele George Văsii, Sol teri s, 2001)

Din Viaţa Maicii Emanuela Ucenica Părintelui Nil

Copilăria

Maica Emanuela a venit pe lume într-o frumoasă şi binecuvântată zi de iarnă, pe data de 29 Decembrie 1920, în localitatea Breţcu - Covasna.

Minunata fetiţă a primit la botez numele Elena. Intr-adevăr avea să devină o mare împărăteasă, dar în Duh şi Adevăr.

Familia, oameni muncitori şi înstăriţi, mai aveau o fată - Sabina, şi un băiat - Neculai. Tatăl - Grigorie, muncea ca administrator al unui bogătaş grec, pe nume Nicky Kristovolone şi avea în grija sa 500 de oi; mama - Parascheva, se ocupa de gospodărie.

La naşterea Elenei (viitoarea măicuţă), pântecele mamei s-a înnegrit şi timp de 3 ani a fost bolnavă la

pat, dar fetiţa a fost crescută în duh creştinesc, primind şi o educaţie aleasă.

Dar iată ce povesteşte chiar Maica:„Mi-aduc aminte, de copilăria mea, când mă

întreba cineva:- Unde te duci fetiţo?

Îi răspundeam.- La Biserică, la Doamne, Doamne!- Dar cine-i Doamne, Doamne?- Este Iisus, Mirele meu.

Eu eram micuţă, dar aşa-mi intrase mie în cap, şi o spuneam cu convingere. Mai târziu cântam:

„Mireasă iubită, priveşte în susTe-aşteaptă cu drag, al tău Mire Iisus.Gătit este cerul cu aur curat,Te-aşteaptă să intri, cu-al tău împărat!”

Când aveam vreo 7 ani, am visat că eram pe un „drum”. Nu era nimeni pe el, dar lume şi pe de-o parte şi pe cealaltă. Când mă uit eu, Mântuitorul era drept în capăt. Copil cum eram, mi-a zis:- Elena, vino la Mine!

Şi eu nu îndrăzneam să mă duc la El; atunci au venit doi copii mici. Unul m-a luat de-o mână şi unul de-o mână. „Hai cu noi!”, au zis ei!

Când am ajuns la Mântuitorul, după ce m-a binecuvântat, mi-a spus ceva, ce nu mai ţin minte. Apoi a venit un înger, a tras o cortină şi-a zis:- Staţi drepţi, că se începe Liturghia!

Însă când a început Sfânta Liturghie, m-am trezit la uşă, bătând cu pumnii să-mi dea drumul, să ascult şi eu. Dar o voce mi-a spus:- Încă nu ai voie să intri aici, mai e până atunci! Slujba s-a început, iar eu am rămas pe dinafară, plângând. Dar o văd pe Maica Domnului cum vine din

Sfântul Altar. întinde mâna printre uşi, şi mă trage înăuntru, însăşi Regina Cerului şi a Pământului. Era o Doamnă înaltă, îmbrăcată toată în negru şi o mână cum e puful de zăpadă. Mi-a zis:

„Intră, fiica mea!Apoi m-am trezit”.

În clasele primare, Elena spunea de fiecare dată la începutul orelor „Tatăl nostru”, după care cânta un cântec adresat regelui Mihai. Era mult apreciată de învăţătoarea sa pentru intonaţia cu care cânta.

Bineînţeles, copilăria a fost plină de ghiduşii de tot felul, dar pe măsură ce înainta în vârstă, se putea remarca inteligenţa sclipitoare cu care a fost înzestrată de Sus, din Patria Cerească de unde venise.

Mama, Parascheva, fiind mai mult bolnavă, de Elena s-a ocupat foarte mult sora sa, şi astfel cele două surori s-au iubit foarte mult una pe alta, toată viaţa.

Când comunismul ateu a pus stăpânire şi pe ţara noastră, sufocând-o asemenea unei fiare prada sa, familia Elenei a avut tare mult de suferit. Casa copilăriei a fost tansformată în sediul Miliţiei şi al Primăriei, şi aşa a rămas până astăzi.

Asemenea altor familii, au fost mutati cu domiciliul forţat în sudul Moldovei, în comuna Drăgăneşti, lângă Tecuci.

La Regina Elisabeta

În vremea secetei, a plecat de acasă la Bucureşti, cu speranţa să obţină ceva grâne, în schimbul unor lenjerii cusute de mână.

„M-am trezit pe un bulevard lung, de o curăţenie extraordinară, în faţa unui palat! De unde să ştiu eu

că-i Palatul Reginei Elisabeta? Cum eram atunci tânără şi neştiutoare, mă uitam la palatul ăla:

„Doamne, oare ce regină trăieşte aici? Cât e de frumos!”

Când colo, Regina Elisabeta era la geam. Dintr-o dată văd trei fete în alb, cu papuci albi, venind la mine.- Domnişoară, nu te supăra, te cheamă Regina!

Eu fac ochii mari la ele, şi zic:- Nu o cunosc, de ce mă cheamă?

Ea, de sus, de la geam, îmi face cu mâna.Era pe timpul foametei! Aveam o valiză plină cu

lenjerie, de-acasă, s-o dau pe grâu, şi altele - de mâncare. Şi unde m-am aşezat eu: drept în faţa Palatului Reginei. Doamne, când vrea Dumnezeu, îl scoate pe om şi din mocirlă!

Le spun fetelor că nu pot urca acolo, deoarece sufăr cu inima.- Vă ducem noi!

Şi m-au poftit în acareturile ei.Sus, mi-au dat un scaun, am stat şi am vorbit.

Spunea că semăn cu ea, aşa cum eram eu tânără. Văzuse de sus că am ochii albaştri, şi m-a chemat de dragul meu. M-a întrebat cine sunt, de unde sunt şi de ce am venit?

I-am arătat valiza cu boarfe, spunându-i că am venit după pâine. îmi zice:- În seara asta te opresc să dormi la noi!

Avea palatul ei, iar pe partea cealaltă, case mari, frumoase, unde primea vizitatorii. Şi-mi dă şi mie o locuinţă.- Dar eu nu dorm singură.- Bine, alege-ţi dintre fetele mele.

Aleg eu două - trei, câte-oi fi ales, după care a venit cu mâncare, o tavă plină. Am gustat din fiecare

fel câte puţin. A doua zi, repede să plec; când colo mă cheamă iar:

- Nu pleci încă fetiţă. Vreau să pleci de aici cu un dar! Mi-ai spus că la voi e secetă şi nu sunt grâne.

Ce-a făcut, măicuţă? A luat trei vagoane, pe care scria „Regina Elisabeta” şi le-a încărcat cu porumb, saci de fasole, de arpacaş, lăzi de came la cutie!

„Doamne, Maica Domnului, unde m-ai dus pe mine, Mirele meu Ceresc? Nici n-am visat aşa ceva”.

Ce-o fi zis: tot te plângi tu că Mă cunoşti pe Mine şi eşti săracă. Şi m-a dus la regina aceea care era frumoasă tare.

Dragii mei, a încărcat trei vagoane cu de toate; fiecare vagon cu soldatul lui şi cu emblema reginei.

Aşa am ajuns acasă, unde bineînţeles, după ce am oprit şi eu câte ceva, am împărţit la oamenii din sat.

Întâlnirea cu Părintele Nil

Tânăra Elena continua să se hrănească, de câte ori avea ocazia, din cuvântul lui Dumnezeu; citea din Biblie, iar mai târziu din „Filocalia”, proaspăt tipărită. A putut afla astfel, mai multe despre rugăciune şi interiorizare şi despre retragerea Sfinţilor Părinţi din lume, care printr-un efort îndelung de asceză, au parcurs cele 3 etape: Purificarea, Iluminarea şi Transfigurarea, pe care orice creştin trebuie să le parcurgă pentru a intra în „împărăţia Cerurilor” cea mult dorită.

Deja se gândea să îmbrăţişeze viaţa monahală, simţind în suflet chemarea de la Dumnezeu pentru această nevoinţă.

„Într-o zi la Biserică, a venit Părintele Nil să slujească alături de preotul paroh şi de alţi preoţi. În

timpul slujbei, eu păcătoasa nu am văzut decât un piept despicat care se desfăcea precum armonica, o inimă mare şi roşie, înconjurată de o coroană cu spini împunsă, şi cum curgea sângele. Dedesubt era un Potir de Aur şi toată lumea trecea şi punea gura la el. Dumnezeiască Vedenie!

Ceilalţi preoţi nu străluceau, erau simpli oameni.”

La Mănăstire

După Vedenia de la Biserică, Maica Emanuela şi- a dorit să-l reîntâlnească, iar dorinţa i s-a împlinit, la Mănăstirea Tarniţa din Munţii Vrancei:

„Aveam vreo 20 de ani pe atunci şi m-am suit undeva să-l văd mai bine, când văd că a pus el ochii pe mine. Atât a zis:

- Zahee, coboară-te că astăzi sunt în casa ta!Ce-am înţeles eu din aceste cuvinte, care erau

zestre Dumnezeiască? M-am uitat înapoi să văd cine-i Zaheul, că nu mai era nimeni lângă mine.

Dar dincolo de înţelegerea tinerei, a lucrat binecuvântarea Sfântului Părinte Nil, pentru că, imediat Elena a luat hotărârea să îmbrăţişeze viaţa monahală.

A ales Mănăstirea Văratec, cea mai mare şi renumită Mănăstire de maici din Moldova. Aici a rămas vreme de doi ani, răsunându-i în minte cântecul:

„Iisuse al meu, tovarăş scump,În zorii tinereţii,Cu tine eu călătoresc,Pân la sfârşitul vieţii!”

Cu sârguinţă în ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, sporea zi de zi în virtuţile sufleteşti şi în luminarea minţii. Aşa citise în Filocalie, să se ocupe de ambele laturi ale fiinţei umane: inima şi mintea, şi să

înlăture cei trei uriaşi duşmani ai omului: lenea, neştiinţa şi uitarea (Filocalia vol. VII).

Uneori trebuia să meargă şi prin lume, să strângă bani. Odată, tot umblând ea, a întâlnit un om beat, dar cu buzunarele pline de bani. Când i-a cerut un ajutor pentru construcţia mănăstirii, cel beat i-a răspuns:- Voi maicile astea, numai după rahat nu umblaţi!

Şi, în loc de bani, i-a dat un pumn în nas. MaicaEmanuela a căzut într-o băltoacă şi a început să-i

curgă sânge din nas. Cel beat a privit uimit cum, murdară de noroi şi de sânge, a întins mâna iarăşi spre el:- Bine, domnule. Asta-i pentru păcatele mele, dar dumneata pentru Domnul, ce dai?

Beţivul, şocat, a băgat mâna în buzunar şi i-a dat un ghem de bani. A doua zi, la mănăstire s-a prezentat un bărbat pus la patru ace, care a întrebat:- Aveţi cumva o maică bolnavă sau lovită? Am venit să-i cer iertare.

Au chemat-o pe Maica Emanuela şi au întrebat-o:- Cunoşti pe Domnul acesta?- Nu, nu am de unde, a răspuns măicuţa.- Eu sunt cel care te-a lovit. Mă ierţi?

Maica l-a iertat şi nu l-a întrebat nici cum îl cheamă, dovedind că numai un suflet împăcat cu lumea şi cu cei din jur putea să se retragă şi în singurătatea pădurilor din munţi.

În Pustnicie

La dorinţa maicii de a-i fi ucenică, a răspuns în scurt timp chiar Sfântul Nil, care parcă le ştia pe toate. Cu o traistă plină de petice, îi plăcea să dăruiască totul; nu-l vedea nimeni mâncând şi era atât de spiritualizat,

încât apărea şi dispărea când voia şi unde voia. Câteodată se arăta la mănăstire şi spovedea. Atunci adăuga pomelnice noi într-un sac cu acatiste, în care avea şi un craniu - Sfinte moaşte ale unui pustnic din munţii Vrancei.

Rugăciunea Părintelui Nil vindeca bolile si rezolva orice necaz - aşa mărturisesc oamenii, până azi.

Povesteşte maica Emanuela:„A venit la Mănăstirea Văratec, unde eram atunci

cam la 100 de vieţuitoare. De la poartă a zis:- Elena să iasă dintre voi şi să vină cu mine!

Apoi 35 de ani i-am fost ucenică.A mai ales alte fete, în total şapte; ne-a dus la

Peştera Sfintei Teodora. Ne-a lăsat acolo, şi a plecat. Mâneam şi noi ce găseam: mai mult mure şi smeură. Dar de plecat nu am putut pleca, pentru că eram legate să rămânem până vine el. Am considerat că este nebun şi că îşi bate joc de noi.

Când a venit după 3 luni de zile, ne-a adus puţină pâine şi iarăşi a plecat. Dar nu înainte de a-i trage câteva perechi de palme:- Cine te crezi tu?

L-am şi scuipat. A zis:- Atât am aşteptat, ca să iau palme şi să fiu scuipat ca Fiul lui Dumnezeu.

Şi a dispărut. Plângeam ca o disperată, să mă ierte. M-o fi iertat, nu m-o fi iertat, Dumnezeu ştie! Dar când a plecat a zis:- Elena, nu-i născut om pentru tine! Evanghelie tu eşti pentru toată lumea - Evanghelie nu scrisă cu mână omenească.

Din cele 7 fete am rămas doar 3 în ascultarea lui (celelalte două fiind Iuliana şi Elisabeta), iar din cele 3,

doar eu mai sunt pe Pământ. îmi şi scrie într-o scrisoare, pe care Maica Emanuela ne-o arată:

„Trandafiriile bătut,Floare cu miros plăcut,Să te rogi neîncetatLa Cerescul împărat,Să-ţi trimită îngeraşiiSă-ndepărteze vrăjmaşii.Ne rugăm şi noi mereuLa prea Bunul Dumnezeu,Şi la Prea Sfânta StăpânăSă-ţi dee din Cer cunună,Ce-ai cerut-o din pruncie,Ca s-o porţi în veşnicie! Amin”

Cum Avva Nil pustnicea în munţii Vrancei, au fost duse acolo şi tinerele maici.

În stânga munte, în dreapta munte, şi în mijloc un pârâiaş. Nu auzeau decât cucii.

Zi şi noapte strigau: „Iisuse al meu, Iisuse al meu, nu mă lăsa!” sau cântau:

„Lume, lume înşelătoare,Ce înoţi în viclenie,Fericirea-ţi trecătoareMă alungă în pustie!”

Acestea fiind versuri scrise de Eminescu.Uneori, noaptea dormeau în scorburile copacilor.

„Odată m-a văzut cineva, şi a luat-o la fugă, crezând că sunt o nălucă!” povesteşte maica zâmbind.

Fiecare avea peşterea ei; la două zile, una dintre ele se ducea la un copac cu scorbură şi lua pâinea pusă de creştinii care ştiau că acestea trăiesc acolo. O împărţeau în mod egal. Marţea, joia şi sâmbăta, mâncau a treia parte din pâine, iar lunea, miercurea şi vinerea, nu mâncau nimic.

„În peşteră, dormeam pe aşternut de frunze. Erau frunzele mai moi ca saltelele. Frunze dedesubt, frunze deasupra. Dar ce căldură era! Trebuia să dormim puţin, să mâncăm puţin. Făceam 5.000 de metanii de dimineaţă până seara: 2.500 dimineaţa, 2.500 seara. Mâneam o dată în zi. Pâine, de unde?”

Părintele Nil făcea odată, acolo în munţi, o slujbă pustnicească. Într-una din duminici, în timp ce slujea, avea o pâine să facă anafură din ea, pe un colţ de stâncă.

Maica Emanuela, flămândă de multă vreme, privind la pâine, şi-a spus în gând: „Dacă ar fi sfânt Părintele acesta, ar şti că mie îmi este foame, şi mi-ar da o bucată de pâine ”

Deodată, Părintele s-a oprit din slujbă, a rupt pâinea în două, a întins măicuţei o bucată şi i-a spus:- Ia, nesătulo, şi mănâncă!

De cele mai multe ori însă, le vorbea câte douăsprezece ceasuri de nu mai ştiau de foame sau sete! Odată, fiind multe păsări pe acolo, făceau zgomot. Părintele le-a zis:- Păsărelelor, pe voi v-a făcut Părintele Ceresc şi pe noi la fel. În Numele Lui, vă rog să mergeţi de aici ca să pot vorbi Cuvântul lui Dumnezeu!

Atunci, ele s-au adunat stol, şi au plecat peste munte.”

„35 de ani am dormit cu capul pe cărămidă”

„În lume nu prea ieşeam. Aveam o uniformă specială, pe care o puneam atunci când plecam şi eu din când în când. Se uita lumea ca după urs. Dar nu puteai să mergi fără mantie, cu trenă plisată şi legată la gât cu fundiţă. Aveam un culion lat şi înalt, cu voal

dat pe spate. Mâneca era largă şi cu emblemă cerească. Costumele erau aduse de la Sfântul Munte Athos, făcute special pentru maicile pustnice.

Prin oraş când ajungeam, foarte rar, auzeam cum îşi aruncă negustorii greutăţile şi metrul unde nimereau şi ieşeau să ne vadă.

Uneori, mă trimetea să predic. Mă duceam, şi nu ştiu de unde ieşeau atâtea cuvinte; era o mare de lume.

„Pe marea lumii, azi, IisusCu greu călătoresc,Şi-n luntrea vieţii, valuri mariMereu, mereu, lovesc!Condu-mă Tu, IisuseÎn portul minunat,Acolo unde-i pace.Iar Tu eşti împărat!”

Când predica, era transfigurată. Vorbea din inimă despre Iisus, cu lacrimi în ochi.

„Ca să vorbeşti despre Iisus trebuie să fii ca un crin împarfumat!” ne spune Maica.

Tocmai de aceea o şi trimetea Avva Nil.„S-a dus şi predica, s-a dus şi lumea. Acum mă aflu

drept în fundul iadului. Rugaţi-vă şi pentru mine. Totuşi: „Nădejdea mea este Tatăl, Acoperământul meu este Fiul şi scăparea mea este Sfântul Duh, Treime Sfântă fii cu mine!” (se închină).

Dar în pustie nu aveam voie să vorbim decât 7 cuvinte pe zi, din acestea obişnuite: „dă-mi”, ’Vino”... Acum duc o viaţă de lux, pe pat cu perne. 35 de ani am dormit cu capul pe cărămidă! Nu simţeam nici frigul, nici foamea, nici setea şi nu am deranjat pe nimeni, decât Securitatea comunistă.

Orfanii

„Mie de mică mi-a plăcut să ascult predici. Veneau la oastea Domnului oameni în etate, care ştiau să predice. Predica şi unul de la Matca - moş Iordache, care a avut o noră. Doisprezece copii avea; i-a botezat cineva tot din Matca. Dar când l-a născut pe cel mai mic, a murit.

Ducând-o la groapă, cel mititel, lângă sicriu, se ţinea strâns cu mânuţele lui şi striga cu durere mare:- Mămiţa mea, vino acasă, cu copilul tău ăl mai mic! Tare mult m-ai iubit şi acum cu cine mai dorm eu, mămița mea?

Eu eram la gard când pleca mortul. Acesta mititel, a făcut toată lumea să înebunească de plâns. Când a ajuns în Sf. Biserică, s-a dus la Sf. Icoană a Maicii Domnului şi în hohote mari, de-a rămas şi preotul ţeapăn, striga:- Măicuţa Domnului, nu mă duc la nimeni, la Tine am venit! Dă-o pe mămica, să mă duc cu ea acasă! Cu cine mai fac eu nani?

Măicuţă, eu am trecut prin multe, dar acum era o jelanie de nedescris! Şi pietrele plângeau după cuvintele acelui copil. Nu mai spun, când stătea lângă mama lui, şi o mângâia şi îi deschide ochii... jelanie mare! Rupere de nori! Un copil care simţea lipsa de mamă, cu durere mare.

Şi eu am venit după ce a înmormântat-o pe mama sa, pe strada lor. Era iarnă, iar zăpezile erau mari pe vremea aceea. Ei stăteau 12 copii la geamurile unei căsuţe mici; la un geam şase, la un geam şase. Intr-o mână aveau un pic de mămăligă, iar în cealaltă un pic de ceapă. Şi de Crăciun, când toată lumea avea numai

bunătăţi... Ei nici foc în casă! Dacă vă spun, muriţi! Când m-au văzut:- Măicuţa! A venit Măicuţa acasă!

Au sărit toţi, cu picioarele goale, cu câte o cămăşuţă de strecurai laptele prin ea, cu nişte breteluţe de cârpă, nişte pantalonaşi la fel... Au sărit în braţele mele... Dar cel mititel:- Măicuţă, bine că ai venit acasă! Dar nu l-ai văzut pe Moş Crăciun? Nu te-ai întâlnit cu el?- Ba da, băieţelul Maicii Domnului!- Şi nu i-ai spus să vie şi la noi?- Ba da, i-am spus. Acum, numai dacă se ţine de cuvânt.- Nu, nu, dacă matale i-ai spus, Moş Crăciun are cuvânt!

Să mor, nu alta! M-am dus cu el în braţe, era cu o cofa spartă din care curgea apă, şi rămăsese jumătate...- Dar vii!- Vin cu Moş Crăciun!

Era cu 3-4 zile înainte de Ajunul Crăciunului.Când au auzit cucoanele că eu am venit acasă,

acum 40 de ani în urmă, care cum veneau, toate tăbărau pe mine, soţii de colonel, soţii de medic. Dar şi eu predicam, de dărâmam şi munţii! Şi au venit la mine toate îmblănite, bogate toate. Eu le-am lăsat să se strângă. Erau vreo 15.- A venit Maica! au zis ele.

Venisem din pustietate. Le zic:- Vreţi să mergem în Betleem?

S-au uitat mirate una la alta şi au zis:- Da, Măicuţă, mergem.

Eu înainte, ele după mine, le-am băgat în nişte zăpezi cât casa, unde stăteau copiii lui Matoleanu.

Când intrăm acolo, frig... şi toţi pe un pat de scândură, cu o rogojină şi un petic. Se înveleau cu o zdreanţă, nu îi spuneau plapumă, ci altfel. 12 copii, vă daţi seama!

M-am aşezat jos, în mijlocul lor. Copiii toţi, nu mai puteau de bucurie. Ele, toate îmblănite până la urechi: vulpi argintii, căciuli, manşoane. Dar eu vin în faţa lor şi spun:

„Copil iubit, copil sărmanCe Tu ne vii din an in anPe paie ude ai fost născutDar nimeni nu Te-a cunoscut;Pe paie reci ai fost culcatDar nimeni nu Te-a legănat.Cop Hule cu ochi diviniCu zâmbetul de ParadisHai vino astăzi printre noiCopilaş cu ochi vioi!”

Măicuţă, se tăvăleau de plâns!- V-am adus la Iesle, la Betleem. Vedeţi voi unde se naşte Hristos?

Au venit la mine, am făcut comandă de cozonaci, prăjituri, oale cu sarmale, oale cu borş, tigăi de fripturi, lăzi cu portocale, cu lămâi, lăzi cu mere, cutii cu zahăr cubic. Erau cele mai bogate din Tecuci. Şi copăcei cu hăinuţe: de la cel mic, care avea 3 ani jumătate - 4, să zic, până la cel mai mare. Şi copăceii erau încărcaţi cu hăinuţe. Oalele, cum v-am spus, cu tot felul de mâncăruri.

Le-au adus, care plapumă, care perne; trăgeau toţi să se învelească. Unul mai mic: „Asta-i perna mea!” Că ei doar nu mai aveau pernă de mult. Covoraş pe pat, dormeză mare, lemne - o căruţă mare cu scoarţe.

A venit, măicuţă, lumea şi au înconjurat casa lui Matoleanu. El era la serviciu. Era paznic la depozitul de

lemne, dar nu avea im vreasc acasă. Când a venit, a înmărmurit! Copiii nu mai puteau de bucurie! Erau toţi la oala cu sarmale, luau cu mâinile de mâncau: friptură, pâine multă, proaspătă. Atunci, am zis:

- Uite, ce aţi făcut voi, a ajuns în Rai!Măicuţă, nici la teatru nu s-a strâns atâta lume, ca

la poarta lui Matoleanu! Am adus şi preotul de a sfinţit tot.

A doua zi de Crăciun, copiii s-au îmbrăcat, au venit toţi doisprezece la Biserica Sf. Nicolae. Pe timpul acela era preot şi protopop Vasile Cristea. Dar ei, dacă nu mai fuseseră niciodată la Sf. Biserică, nu au ştiau că era un prag înalt când intrai la Sf. Nicolae, şi toţi cădeau unul peste altul.

Fiecare era la câte o Sf. Icoană şi se rugau la Maica Domnului de binele pe care le-au făcut Sf. Nicolae şi Fecioara Maria.

Şi aşa s-a petrecut an de an, până când copiii lui Matoleanu au plecat pe la Bucureşti, şi s-au dus pe la

Şcoli înalte, căci i-a ajutat Statul şi s-au făcut oameni mari.

Acum să caut scrisoarea, să vă arăt ce mi-au scris copiii: unul era în armată - colonel, unul era avocat, unul era inginer, toţi erau cu titluri şi toţi au scris o scrisoare de plângi de mori:

„Draga şi scumpa noastră mamă, nu putem să vă dăm uitării niciodată. Faptele mărinimoase şi frumoase ale Cerului, le-aţi adus toate în casa noastră”.

„Pustia” din centrul Tecuciului

Cum a ajuns Maica Emanuela în Tecuci? Securitatea i-a stabilit aici domiciliu obligatoriu.

Îşi aminteşte maica cu tristeţe de felul cum a fost primită la oraş:

„Nu aveam unde să stau, şi cei de la Morga Spitalului m-au lăsat să dorm cu morţii. Dar într-o zi i- am scris o scrisoare de 18 pagini lui Nicolae Ceauşescu, de-au plâns şi pietrele. Duhul Sfânt a scris, nu eu. Tremura Ceauşescu când a citit-o. A scris imediat cu mâna lui:

- Să se dea la această maică, casă în oraşul Tecuci, în 24 de ore.

Au venit de la Bucureşti, oamenii lui apropiaţi, şi m-au căutat. S-au speriat doctorii, tot spitalul era în alertă. Cu hainele mele de pustnică, aşa umblam printre morţi. Nu aveam unde să stau, eram o nenorocită în faţa lumii. Aveam o ladă de varză, şi asta mâneam. Nici

pâine nu mai voiau să-mi dea vânzătoarele de la alimentară, cu toate că aveam cartelă.

Când mergeam la Sfânta Biserică, fugeau şi-acolo de lângă mine, parcă vedeau pui de dihor... ”

Dar Maica Domnului a ajutat-o în clipele cele mai grele. Maica Emanuela O priveşte cu luare aminte şi spune:

„Uşa milostivirii, deschide-ne-o nouă,Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu

Din când în când, în Tecuci, venea şi Părintele Nil. l-a spus toate ce urmau să i se întâmple în viaţă, şi îi dă un canon aspru: să crească animalele neînsemnate pe care oamenii le alungă (câini şi pisici), pentru femeile care au avorturi, să se cureţe de păcatul uciderii de prunci.

I-a mai spus că nu va fi om pe Pământ care să o înţeleagă, din contră, va avea multe ispite şi încercări

chiar de la oameni. Dar micile vietăţi i-au fost alături tot timpul şi au încurajat-o cu dragoste şi supunere.

Mulţi au crezut-o nebună. Devenise şi ea asemenea duhovnicului ei, Nebună pentru Hristos. Probabil, Părintele Nil aceasta a şi urmărit când i-a dat canonul!

În camera Maicii puteai vedea pisici cu pui mici şi drăgălaşi; altele, rănite, erau sub atenta îngrijire a Sfinţiei Sale. Iar ca semn al păcii şi bunăvoirii, convieţuiau alături de pisici, cel puţin câţiva câini, care cu greu te lăsau să intri, dacă nu primeau acceptul de la stăpâna lor. Acesta era şi pentru ucenicii Maicii un semn că sunt apţi de a intra sau nu.

Camera maicii, o chilie sărăcăcioasă în mobile şi covoare sau perdele, era pavoazată cu zeci de icoane, iar între ele, maica însăşi o icoană vie, judecând după chipul luminos şi seninătatea ochilor de un albastru ce numai în icoanele care-L înfăţişează pe Domnul Iisus se mai poate întâlni. Nu puteai rămâne indiferent la frumuseţea ochilor Sfinţiei Sale!

Pe parcursul anilor s-a îmbolnăvit, făcând ocluzie intestinală, care s-a repetat, fiind operată de opt ori. Nu credeau doctorii că va mai trăi. După una din operaţii, a deschis ochii mari şi albaştri, spre cer. L-a văzut pe Mântuitorul. I-a făcut cu mâna şi I-a spus:

-Să nu mă iei acum, Doamne, că încă mai am păcate!

I-a răspuns:-Să fii cuminte cum ai fost şi până acum. Să mergi

pe drumul cel drept, dacă vrei să ajungi la Mine!Dar de mai multe ori L-a văzut pe Domnul Iisus,

Mirele Căruia i s-a încredinţat.

Odată L-a văzut intrând pe poartă. Dar probabil Vedenia a fost simbolică, Iisus intrând de fapt pe poarta sufletului Sfintei Maici Emanuela.

Altădată, a văzut o mulţime mare de oameni care ascultau ce le vorbea Mântuitorul. Maica s-a strecurat printre lume, ca să-L vadă mai bine. Dar Domnul a zărit-o, şi i-a spus:

- Elena, vino la Mine!Şi a dat toată lumea la o parte, iar Maica s-a dus la

El şi s-a aşezat în genunchi. I-a pus mâna pe cap, a binecuvântat-o, după care a ridicat-o de jos.

„Am plecat pe cărare, beată de bucurie, şi m-am ascuns printre lume şi ascunsă sunt şi în ziua de azi! ne spune acum”.

A trăit dintr-o pensie foarte mică, în mare sărăcie, însă era fericită că îl are pe Iisus în inimă, după cum ne şi recita:

“Toate-n lumea aceasta-s trecătoare,Un nume frumos rămâne sub soare:

Iisus Christos!”Apoi adaugă:„Ce să fie mai atrăgătoare decât cuvintele lui Iisus

Christos, pline de har, de respect, de iubire nefăţarnică? Fetele îşi aleg un student, un viitor popă, un viitor profesor, dar el e un biet muritor!

Eu l-am ales pe Iisus:„Inima din piept se smulgeFaţa mi s-a ofilit,Gândul meu la Tine zboarăO, Iisuse-al meu iubit”

E ca şi cum aş scoate ştecherul din priză şi aş rămâne-n întuneric, aşa nu se poate scoate Numele lui Iisus Christos din mintea mea. Rămân oarbă, rămân fără putere, nu mai ştiu nimic. Plec, mă „duc” la

Ierusalim, la mormântul Sfânt, la Marta şi Maria. Unde nu „călătoresc”? (cu duhul - n.ed.) Dar vin înapoi pe pământul acesta spurcat!

Bolovanul acesta de lut, mâine - poimâine nu o să mai fie. Gura de ar merge ca o moară ziua şi noaptea, tot n-ar fi suficient ca să-L lauzi pe Mântuitorul Iisus Christos. Vă duceţi pe la mănăstiri şi ce culegeţi?

Parfumul lui Christos? Nu! Parfumul acela care a parfumat tot Raiul să-l căutaţi! E departe mântuirea. Ce m-a învăţat Sfântul Nil e bun învăţat: „Ce-ai luat, ce-ai văzut, ce-ai învăţat şi ce-ai auzit de la mine, aceea să faci!”.

M-am dus la Mănăstire de copilă, dar cu adevărat, să am viaţă corectă, nici acum nu sunt intrată! Vă daţi seama ce înseamnă să ai viaţă de Mănăstire? Sora maicii lui Hristos!

„Ferice va fi de omulCare, toată viaţa lui,Cugetă ziua şi noaptea,Numai Legea Domnului!”

Va fi ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor, care la timpul lui îşi va da rodul!

Aşa că... Mai veniţi pe la mine să stăm de vorbă cu Iisus Hristos!”

Cuvinte de folos sufletescTranscrise după convorbiri cu Maica Emanuela

Adevăratul Ostaş lui Hristos

„A iubi pe cine te iubeşte, şi păgânii fac asta. Dar să iubeşti pe acela care te loveşte, să-i vorbeşti blând şi frumos; dacă te bate şi te calcă în ţărână, tu să te

scoli şi să-i săruţi mâna, să-i ceri iertare, să-l ajuţi la toate momentele grele... Ei, atunci ai depăşit! De aceea spune acolo că „a iubi pe cine te iubeşte e ceva omenesc” şi a iubi pe vrăjmaşul tău care ţi-a pus foc în casă, aceea este iubire Dumnezeiască.

Ce ştim noi creştinii? Ca şi când curăţăm cartofii - nişte coji de cartofi care le arunci la gunoi, aşa suntem noi acum în faţa lui Dumnezeu, încolo, nimic! Nu suntem cum zice „după Chipul şi Asemănarea lui Dumnezeu”, cât îi cucu-n baltă! Dacă mai este cineva în ziua de azi după Chipul lui Dumnezeu, fizic da, ca om.

Dar mai e un om lăuntric, care trebuie să fie un înger în Altarul inimii tale, căci inima creştinului trebuie să fîe un Altar. De acolo, toate izvoarele ies: al milosteniei, al iubirii de vrăjmaşi... mă rog, sunt atâtea izvoare.

Am fost şi la Oaste (Oastea Domnului (n.ed.)). Ei întotdeauna vorbeau adevărul, dar rar dacă vedeai împlinind... Stăteai luni întregi, poate n-aveai un lemn, ţi-amorţeau mâinile de frig şi n-aveai o coajă de pâine, şi fratele tău din Oaste

nici că se gândea. Şi-atunci, nu te împotmoleşti mai tare? Aşa că:

„Dragostea iubite frate,Dragostea e-ntâi de toate,Dragostea e Duhul SfântAsta-i pacea pe pământ!Dacă Dragoste nu aiN-ai nici pace, dar nici Rai.De-ai fi chiar şi prooroc,De-ai muta munţii din loc,Dacă Dragoste nu ai,N-ai nici pace, dar nici rai.

Dragostea e Dumnezeu,Dragostea e Duhul Său!”

Ca să fii prooroc şi să muţi munţii din loc, acolo e credinţă. Şi dacă nu ai dragoste, nu ai nimic!

Mie să nu-mi spună lumea aceasta: tra, la, la şi na, na, na. Eu ştiu miezul, rădăcina credinţei, maică. Că de copil mă duceam la Oastea Domnului. Fugeam de-acasă, îmi încuiau poarta, geamurile, uşile, ca să nu mai am pe unde intra. Numai eu ştiu câte păţeam. Dar îmi era tare drag. Eram ultima, dar ciuleam urechile precum măgarul, când rage. Era frumos tare! Îl ştii pe Traian Dorz? Poeziile lui le-ai citit? Rugăciunile lui, cântările lui? Păi de unde izvorau, măi? De la Duhul Sfânt! Şi unde era coborât? Păi ia o oală nouă din magazin, de noapte; poţi să mănânci din ea? Pun 3-4 polonice de borş, şi ştiu că oala aceea, chiar dacă e de noapte dar e nouă, vreau să mănânc din ea dar cu gândul trăiesc că-i de noapte. Cum aş putea? Aşa pe noi, Dumnezeu ne-a făcut din lut: vase de preţ, vase de ocară şi vase în care nu poţi să pui nimic, că pute. Dar noi trecem peste legi.

Am postit 3 săptămâni, aşa cum ni s-a spus. Dar omul nu trebuie să postească numai de mâncare. E ceva deosebit. Să postească ochii, să postească limba, să postească urechile, să postească picioarele şi mâinile. De aceea spune la cântare:

„Doamne, viaţa mea Ţi-o dauPe deplin eu mă predau,Mă condu Tu pas cu pasZiua, noaptea, ceas de ceas.Ale mele mâini le iaSă lucreze-n Via Ta,Şi picioarele de-acumSă-Ţi urmeze al Tău drum.

Şi sfinţeşte glasul meuSă te laude mereu.Libertatea Ţi-o jertfesc,Tot ce-am scump îţi dăruiesc.De-acum toată viaţa meaEu o pun în slujba Ta. Amin!”

Iată, ăsta este Ostaş al lui Hristos! Altfel, mă fac de râs. Nu ştiu să trag cu pistolul, să-mpuşc dracii, că ei vin la mine, că am titlul de „ostaş al lui Hristos”. Dar n-am Duhul Lui, ca să-l pot învinge pe-acela, eu trebuie să am arma încărcată cu de toate Puterile Cereşti. Păi nu mă omoară ei pe mine? Pot să mă duc pe front, să mă lupt la frontieră, dacă nu ştiu să trag cu puşca? Din toate părţile mă împresoară şi mă dă peste cap; m-au omorât şi m-au dus în fundul iadului.

Când ai intrat, să fii Ostaşul lui Hristos! Ştiu ei ostaşii cum trebuie să fie? Cât îi hăul şi pârâul! Eu am cunoscut acest lucru de la Avva Nil. Când predica, stăteau păsările pe loc şi-l ascultau. Şi cum termina de predicat, le vedeai, parcă erau cocori, toamna când pleacă în ţările calde, te uitai aşa în zări, cum plecau, după ce ascultau predica lui Hristos, predicată de acest Avva Nil, care numai Dumnezeu ştie ce-a păţit el şi câtă bătaie a luat. Dar el niciodată nu zicea: „Vai!” Se ducea şi-i dădea bătaie stareţul până îl ameţea. După aceea el făcea metanii, îi săruta tălpile şi mâinile: „Blagosloviţi şi mă iertaţi, prea cuvioase părinte stareţ!” Nu l-am văzut niciodată mâncând, nu l-am văzut niciodată bând, nu l-am văzut niciodată dormind. Sau să grăiască de rău pe cineva, ferească Sfântul!

Maica Veronica povesteşte de Sfinţia Lui. De multe ori acolo se ducea (la Vladimireşti - n.ed ). Avea o traistă peticită cu nu ştiu câte petice, şi o punea lângă o perdea frumoasă de la Stăreţie, să le încerce pe

maici, să vadă, ţin la suflet sau mai mult la lucrurile materiale. Nici nu am văzut şi nici nu cred că o să mai văd vreodată un preot ca el! Vorbea şi predica câte 12 ore!

A iubi pe Dumnezeu... cum mi-a scris mie: „Să te calce in picioare cum se calcă noroiul în drum şi nu ai voie să ridici ochii, asupra omului, să-l bombăneşti!” Aşa ne predica şi ne învăţa. Eu nu cred că există cineva pe lumea aceasta care să îndeplinească poruncile pe care ne-a lăsat. Ce să mai vorbesc de altcineva, dacă eu, care am trăit atâţia ani, sub ascultarea lui, 10-12 fete care am fost la picioarele lui şi... e foarte greu să execuţi poruncile pe care le-a lăsat acest duhovnic, pustnic din Muntele Athos.

Era încălţat iarna cu opinci, vara cu sandale cu talpă de lemn, piciorul gol în sandaua aceea, rufos, de ziceai că-i mâncat numai de raţe şi de gâşte, zdrenţuros tare, nu-i dădeai nici o atenţie. Şi aşa a trăit o viaţă întreagă.

S-a dus la mama lui, ca un cerşetor, după nu ştiu câţi ani de zile. Ea i-a dat o strachină de mâncare, la uşă, unde era preşul pe care îşi ştergeau ei picioarele. I-a dat acolo mâncare şi el a mâncat, a zis sărut-mâna şi bogdaproste, a plecat şi n-a ştiut c-a fost feciorul ei, pentru că 35 de ani nu a ştiut de el. Şi când a plecat i-a lăsat o scrisoare, l-a scris acolo în câteva rânduri ceva de jale. Ei, femeia aceea a înnebunit când a văzut cum l-a tratat şi în ce i-a dat feciorului ei să mănânce, în ce strachină urâtă, în care dădea apă la câini.

Câte zile sunt într-un an, eu cred că n-aş termina să vă povestesc ce am auzit eu de la acest pustnic în atâţia ani de zile.”

Creştinul de azi

„Suntem creştini? Mie mi-e ruşine să spun că sunt creştină. E o diferenţă mare. Dacă nu calci pe urmele lui Hristos şi să îmbraci Cămaşa Lui... Dacă eu acum mor, trebuie să mă duc la Judecata parţială cu cămaşa de la Botez. Dar de unde s-o iau? Aia a fost când eram mititică şi era albă ca zăpada. Dar acum de unde s-o iau curată şi albă? E foarte greu. Lumea crede că împărăţia lui Dumnezeu e pe tavă şi se serveşte fiecare. Pe Pământ eşti lăsat să faci ce vrei, după voia ta, dar când te-ai dus acolo Sus, toate s-au strâmtorat.

Vai de creştinii care spun: „Iisus, Iisus ”, dar pe Maica Domnului n-o cinstesc. Prin Sfinţia Sa a fost să vină Fiul lui Dumnezeu. Ei cred că viaţa creştinească e o pospăială. Dar e cea mai periculoasă şi mai frumoasă! Dacă îţi dă cineva pe dreapta, întoarce stânga cu plăcere. Ai luat ultimul dumicat de pâine şi l-ai ascuns când a venit săracul la poartă şi n-ai vrut să i-l dai? Cartea vorbeşte una şi creştinul face alta! Eu n-am întâlnit în viaţa mea un adevărat creştin în Christos: viaţă plăcută lui Dumnezeu şi spinoasă pentru noi. Plină de bolovani este calea mântuirii! L-ai botezat, l-ai miruit, l-ai cununat şi l-ai făcut creştin! Dar de-acolo, din faşă şi până la 80 sau 100 de ani care-i cămaşa lui? Mai este aceea de la botez? Cât îi cucu-n vale!

Ce fel de haină ai omule? Cu ţigara-n gură, cu beţia, cu curvia, cu toate păcatele? Un om cum vrea Dumnezeu este unul la 10 milioane. Când ai spus „Tatăl nostru” la icoană, viaţa ta de pe Pământ trebuie să fie ca cea a copilului lui Dumnezeu, că aşa spui când începi rugăciunea „Tatăl nostru!”

Toţi spunem „Tatăl nostru” şi beţivul şi curvarul şi hoţul şi fumătorul. Creştine, trezeşte-te! Dumnezeu cere desăvârşire. S-a întâlnit cu tânărul bogat:

- Doamne, ce poveţe-mi dai, ca să pot intra în rai?Dumnezeu i-a cuvântat:

- Dă-ţi averea la săraci, ia-ţi crucea şi urmează- Mă.- Doamne, dar chiar tot, tot ce mi-a lăsat tata, tot ce a agonisit el?, a zis fiul.

Şi-a întors Iisus privirea de la el spre învăţăcei şi le-a zis:- Iubiţii mei, mai curând va intra funia corăbiei prin urechile unui ac, decât un bogat în rai.

Sunt cuvintele Mântuitorului. Să ne fie mereu gândul la pilda din Evanghelie cu Lazăr bubosul care s-a dus la poarta bogatului să cerşească ceva de mâncare, măcar firimituri. Bogatul (împăratul) este trupul, de la care sufletul cerşeşte măcar câteva „firimituri”.

Foarte mult face omul, când îngrijeşte mai mult de suflet decât de trup.”

Grădina inimii

Am citit o carte care s-a sfârşit aşa:„Totdeauna făcând bine,Sărutându-te pe Tine”.Deci nu se lasă Mântuitorul sărutat când vreau eu,

omul: mă duc la Biserică şi mă duc în faţă şi iau icoana, o pup, şi pe-o parte şi pe alta. Stai în banca ta! Acest lucru se face în ascuns, în Altarul inimii tale. E bună s-o faci aşa, să fii un exemplu, dar înainte de a face aşa, trebuie s-o faci cu aproapele tău. Şi cu limba în gură poţi să faci Cruce. Aşa că, toate semnele acestea Dumnezeieşti să le faci din izvorul credinţei tale.

Rădăcina credinţei este în inimă. Şi inima poate fi la tine, un ogor - o grădină de crini şi trandafiri şi se leagănă Pruncuşorul acolo. Dar Dumnezeu ţi-a spus: „îngrădeşte-o cu porunci, ca nu cumva „porcul sălbatic” venind în inima ta, într-o clipă ţi-o face praf” Dacă inima ta nu este îngrădită de porunci, când vine „porcul sălbatic”: groh, groh, dă cu râtul şi dă o poruncă, dă două, şi se strecoară. Şi inima ta este o grădină, cum spune şi în cântări, plină de trandafiri şi de crini: „ Vino să-ţi dau şi ţie un buchet”. Mă faceţi şi să râd. Păi îl dai, dar cui îl dai?

Să crească frumos în grădina ta „crini şi trandafiri”, aşa scrie pe hârtie, dar ca să fie în realitate, trebuie s-o îngrădeşti cu porunci Dumnezeieşti. Dar tu cum poţi s-o îngrădeşti? Imediat cum păzeşti o poruncă şi ai pus-o în practică, ţi-ai pus-o aici la inimă şi ai îngrădit-o de jur împrejur!

Dar cartea spune: „Privegheaţi şi vă rugaţi!”. Că vin porcii şi grohăind pe-acolo cu râtul, imediat îţi dă o poruncă, două jos, s-a furişat prin găuricea aceea, a intrat şi într-o clipă ţi-a făcut-o praf. Nu degeaba au scris Sf. Părinţi: „Staţi şi privegheaţi!”. O noapte dacă n-ai privegheat...

Era un pustnic. Şi a stat 40 de ani feciorelnic, în pustie, dar până la urmă dracul l-a trântit în preacurvie, i-a stricat fecioria şi cu toate că a ţinut şi mâna la lumânare ca să simtă durerea, în noaptea aceea a venit îngerul morţii cu îngerul lui păzitor:

- Am venit să te luăm!- Vai de mine, dar iertaţi-mă, dar măcar până la ziuă.

-Nimic! Acum!- Numai până la ziuă mai lăsaţi-mă pe Pământ, nu-mi luaţi sufletul. Până la ziuă.

- Nu, nu.De aceea, la rugăciune spune: „Staţi şi

privegheaţi, că nu ştiţi nici ceasul, nici ziua, nici clipa, când vine îngerul morţii”. Pregătit, nepregătit, aşa te-a luat. Şi acei 40 de ani, care el a suferit, n-a făcut nici cât negru sub unghie.

Atunci vine Proorocul David, cu poruncile lui, că „ în faţa lui Dumnezeu, 1000 de ani e ca o zi; şi o zi, ca 1000 de ani”. Ia închipuiţi-vă, ce vrea să spună acest Prooroc? Trebuie să cântărim cuvintele astea. Dumnezeu ne vine în ajutor pe toate căile şi prin toate metodele, numai ca să nu ne scufundăm. Tot ne dă mâna, să ne scoată.

Spunea odată într-o predică cineva, că trecând pe lângă malul mării, vedea un om că se îneca şi făcea din mână... Tot a făcut, tot a făcut, dar până când a sărit unul, s-a înecat. Aşa este sufletul nostru.

Milostenia

„Vin cerşetorii la poartă. „Dar n-am dat ieri? Dar ce, în fiecare zi trebuie să-i dau de pomană?” Dar tu nu mănânci în fiecare zi? „Ştii ceva soră dragă, am nevoie în noaptea aceasta de 50 de lei. Mâine dimineaţă la ora 8:00 trebuie să mă prezint cu banii. Te rog frumos!”

Dacă nu ai în casă, du-te şi te împrumută! O casă-două, până la zece!

Eu, acum din predică vorbesc. Te duci la poarta unui bogat... cum am rămas fără părinţi, lemne n- aveam, sobă n-aveam şi la ce poartă mă duceam: „N- aml”. Şi ce spune în carte: „ Zgârcitul e broasca Du-te frăţia ta pe malul gârlei şi pune degetul pe o broască. Odată se zgârceşte. Dacă te duci la un bogat, el spune:

„N-am nici pentru mine”. De aceea pe zgârcit l-am pus alături cu broasca.

Cine îşi bagă capul în Sfintele Evanghelii şi nu corespunde cu fapta, mai bine nu s-ar mai duce (la Biserică - n.ed.). Că-ţi pui o sarcină grea şi n-ai să poţi s-o duci. Pentru că acolo se descoperă Dumnezeu în realitatea Lui şi arată creştinului drumul pe care merge el, cum trebuie să meargă şi la ce poartă trebuie să se oprească şi ce trebuie el să facă cu bolnavul, cu săracul, cu leprosul, cu şchiopul, cu surdul, cu cel care n-are casă, cu cel care n-are o picătură de apă. Cum stau eu acum în pat, ce pomană şi-ar face dacă mi-ar aduce cineva o căldare cu apă, că aştia opresc apa! Ciulesc urechile când aud poarta: „Doamne, pe cine trimiţi tu? O să-i pun găleata în mână: Adu-mi o găleată de apă”.

La ce să mă gândesc soro, să mai fac palate? Am eu bani? Când iau pensioara mea, opresc şi eu şi... Dumnezeu are grijă. Ii dă altuia care mă ajută şi pe mine şi îşi albeşte şi el cărarea.

Moare unul, care nu s-a rugat niciodată. El se închina, dar era obosit ca să se mai roage. Când s-a dus la Judecată, vine îngerul vieţii cu rugăciuni. Satana întreabă curios:

- Dar când s-a rugat acesta? Că numai a dormit!Şi-atunci, vin săracii la care a făcut el milostenie şi

au zis rugăciunile. Şi a plecat dracu cu coada-ntre picioare.

Tu nu te-ai rugat, ai fost ocupat. Ai avut însă mulţi care s-au rugat pentru tine. Milostenia ta s-a rugat. Dacă tu mi-ai adus o sticlă de apă şi mi-ai ostoit setea, şi o pâine, şi-am spus: „Fie în Numele Domnului şi al Maicii Domnului şi al tuturor Sfinţilor şi de sufletul tău ”, pomana aceasta întâi şi întâi o primeşte Mântuitorul

din mâna ta. De la Mântuitorul o primeşte Maica Domnului. Maica Domnului o împarte la săracii care au zis „Bogdaproste”. Şi cu „bogdaprostele” care le-au spus săracii, s-au scris toate rugăciunile!

Dacă cineva mi-a adus mie o pâine, eu am zis „Bogdaproste”, am stat în picioare sau în genunchi şi am zis: „Doamne, iartă-i toate păcatele şi dă-i toate bunătăţile cereşti, că mă culc şi eu sătulă!”

Citea cineva, şi citea, şi veneau săracii la poartă: „Dar mai spune-le să plece, să mă lase-n pace, că nu pot să-mi fac rugăciunea! Dar ce rugăciune faci tu? Du-te şi fă o milostenie şi ţine apoi cartea în mână cât vrei. De care ureche ai tu, înfundată? înfundată de diavol! Cum îţi place ţie să-ţi aducă altul, să dai şi tu la altul. La miezul nopţii dacă bate cineva, cum spune şi cântarea: „La uşa ta şi-i flămând”, scoală-te şi dă-i. Aceea e pomană! Că o primeşte Domnul. Că dacă săracul zice: „Să fie în Numele Domnului şi al Maicii Domnului”, stă Hristos la poartă, pomana o ia Sfinţia Sa în mână, şi pe urmă i-o dă săracului. Şi-atunci, pe palma Domnului Hristos scrie milostenia persoanei care a dat. „Bogdaproste, maică, tare mi-a fost foame!

Ea stă cu frigiderul plin. Aceste femei de astăzi, au toate bunătăţile în el. De ce nu dai măcar o bucăţică Domnului Hristos? El şi-a dat Sângele Său pentru tine, dihanie împuţită! El îţi cere doar o bucăţică. Îi dai pâinea uscată? O pipăi? Dă-i pâinea moale şi o bucăţică din friptura ta, din brânza ta. Halal creştin! Ce-i dai tu lui Hristos, care şi-a vărsat Sângele pentru tine? Te uiţi să vezi care-i mai stricată, care-i mai mucegăită? Dar el n-are suflet? Dar nu-L are pe Hristos? De ce-i dai lui ce- i mai rău? E câinele tău? Vai, ce plată o să mai luăm de la Hristos!

Bine faci, bine găseşti

Hristos vrea decât numai Lui să-I slujeşti. Păi El şi-a dat tot sângele pentru tine! Şi a zis aşa:

„Iubiti-vă unii pe alţii!”; „Ajutaţi-vă!”Dar vine satana pe altă parte la urechea ta; aşa s-a

dus la Eva şi la Adam:- Mă, dar sunteţi proşti? Aveţi aici Grădina

Edenului. De ce nu vrei să muşti din măr?Şarpele era acolo, că el e veninos; numai venin

scoate din gura lui. L-a făcut să muşte şi a fost luat de mână şi dat afară din Rai. Toţi creştinii care îl ascultă pe diavolul vor fi izgoniţi din Rai!

Eu vă miros de la distanţă. Ştiu ce este în inima ta, şi a ta, şi a ta... E multă răutate. Luaţi Chipul şi Asemănarea Lui! Bine ai făcut, bine găseşti!

N-am nevoie de banii tăi, am vrut să-ţi fac lumină în inima ta. Acum încă mai puteţi face fapte bune. Eu nu ştiu, că nu sunt deşteaptă, dar când va pune semnul 666 pe frunte şi pe mâna dreaptă, nu vei mai putea da.

„ Totdeauna făcând bine,Sărutându-te pe Tine”Hristos nu Se lasă sărutat, până nu întinzi mâna la

săraci. Atunci El îşi apleacă obrazul spre tine.Faceţi bine! Când diavolul vine în cale să te opună,

tu să spui: „ înapoia mea satană!” Să-l scuipi în ochi. Ai o bucată de pâine: „Dar ce vrei, să mori de foame?” zice el. Tu, de-acolo rupe şi dă-i. Plata e mare pentru creştinul care face aşa!

Bogaţii care au făcut bine, le-au rămas averea şi au trăit bine. Cei care au fost zgârciţi, au pierdut tot. Cât de mult poate să înşurubeze creierul, dracii şi

drăcoaicele astea, care stau pe Pământ şi zgârceşte inima bogatului, ca să nu mai facă bine niciodată.

Însă eu, nu am nevoie de bani câştigaţi prin furtişaguri.

Timpuri grele

Să ştiţi că va veni un timp când foarte greu se va da apa. N-ai să ai ce să bei. Pentru că Dumnezeu a spus aşa: „înainte de Venirea Lui, ia apa, ia mâncarea, ia aerul, ia ploile, ia sănătatea” şi nu-ţi mai rămâne nimic.

Dar când a ajuns pe treapta să-ţi ia aerul, n-ai să vezi frăţia ta câţi morţi sunt pe stradă? Poate cineva să trăiască fără aer? Şi aerul cine-i? „ Că i-a ieşit un Abur din gură - un aer”. Deci, suntem foarte grei la cap. Dacă nu ne mai dă Dumnezeu aer, ne ducem la morminte şi râcâim cu ghearele, să iasă ei de-acolo, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda toate suferinţele care sunt scrise noi să le pătimim. Nu ne dăm încă seama. Mai este până atunci. Dar tot ce a vorbit Mântuitorul cât a fost pe Pământ, nici o iotă nu se şterge; toate se vor împlini la rândul lor.

De când umblau să-l omoare... cum arată şi în film, toţi:- Puneţi mâna pe el! Nu-L lăsaţi să iasă!

Lumea se îngrămădea, dar El mergea foarte nepăsător. Când cineva a pus mâna şi Petru l-a strâns, i- a zis:- Stai pe loc, Petre! N-a sosit ceasul acela, când Fiul lui Dumnezeu trebuie să se predea în mâinile păcătoşilor.

Şi nu au putut să-I facă nimic. Dar când a sosit ceasul, L-au dus în Grădina Ghetsimani. I-au răsucit

mâinile, I-au pus lanţ la mâini, L-au dus în faţa mulţimii şi toţi strigau, aceia care strigaseră: „Osana, Osana!” cu crenguţe de finic în mâini, strigau acum:

„Răstigneşte-L!”Şi cine au fost aceia? Ce, au venit din altă planetă?

Noi am strigat, domnule! Cine L-a pălmuit? Cine L-a scuipat în faţă? Cine L-a batjocorit? Cine I-a pus baston de trestie şi-I făcea plecăciune în batjocură şi-I ziceau: „Uite-L pe împăratul iudeilor!”

...Dar Acela e Om şi Dumnezeu. Şi Dumnezeu şi Om. Ca să intri tu pe poarta aceea a Raiului, în primul rând îţi trebuie o lepădare totală, să nu mai ţii seamă de tine sau să nu mai ai mândrie în cap: „Vai, dar eu am stat în pustie, eu sunt pustnică, cine mai e ca mine! Cu cât eşti grad mai superior Ceresc, cu atât ţi se cere ţie mai mult! Dacă Fiul lui Dumnezeu a venit pe lume şi a luat din însuşirea Tatălui Ceresc, şi aţi văzut, cine L-a pus pe masă, ce coroane I-au pus pe cap! Şi era împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor! Ce-a ajuns? Pe Cruce, tâlhar! Care, cum trecea pe lângă Sfinţia Lui, îl scuipa, îl huiduia. Cine L-a recunoscut? Numai tâlharul din dreapta. Acelaşi lucru şi astăzi.

Cine I-a spălat picioarele cu lacrimile ochilor? Cine a strigat cu glas mare între mulţime? O, Mărie Magdalenă! De ce Sfinţia Ei a avut aripile cele mai mari? Când era la picioarele Mântuitorului, Sfinţia Ei le strângea în braţe şi striga cu putere mare:

„Mai priveşte Doamne în genePlânsul unei alte Magdalene!”

Surorilor, noi credem că mântuirea este aşa de uşoară. Să ştii, credinţa fără fapte e moartă, dar şi fapta fără credinţă. însă eu cred că cine face fapte, tot credinţa îl îndeamnă. Dacă n-ar avea el credinţă, nu ţi-

ar aduce ţie nici măcar o coajă de pâine. Ele sunt surori şi nu pot fi dezbinate aşa cum vrea omul.

Face câte unul o Cruce la Biserică cât turla, de sus şi până jos, de jos şi până sus. Această Sf. Cruce pe care o faci tu pe pieptul tău, trebuie să fie oglinda inimii tale, tu îl primeşti pe Mântuitorul larg. Sf. Cruce este uşa creştinului în inima lui, pe care o deschide Mântuitorului ca să intre în ea. „A bătut la uşa ta Cineva”, dar nu ai răspuns”.

„Toate-n Lumea aceasta-s trecătoare...”

„Trebuie predică să crape catapeteasma în două. Când vorbea Mântuitorul, stăteau peştii pe loc! Iuda Iscarioteanul având ciudă, când a zis poporul:- Să ne vorbească Fiul lui Dumnezeu!, el a spus:- Cine să-L asculte, peştii?

Atunci au apărut peştii la suprafaţă şi au ascultat cu mare atenţie cuvintele Domnului Iisus Hristos. Peştii din mare L-au ascultat, dar peştii de pe Pământ care stau fără apă, adică noi, nu-L ascultăm. Însă vorbele Mântuitorului sunt cum spune în carte: „Cuvintele Domnului sunt mai dulci decât mierea şi fagurele”. Cine le gustă, cine se hrăneşte cu ele, cine le preţuieşte, nu mai are nevoie de cele după care se zbate lumea. Nu mai are nevoie omul acesta de palate, de averi, de moşii, de luxăraie; pe el îl obsedează un singur gând: Hristos, calea şi drumul cel drept şi mântuirea sufletească de pe Muntele Golgotha.

Creştinii de azi trăiesc cu ţolul în cap. Ei, de dimineaţă şi până seara se gândesc toţi numai şi numai la cele pământeşti. Avem exemple foarte multe. Chiar un vecin de-al meu, se sfătuise ca a doua zi să facă el ceva ca să-l întreacă pe vecinul celălalt. Dar nu

s-a gândit că a doua zi era dat pe mâinile morţii. Când a văzut că moare, i-a spus soţiei: „Să-mi faci sicriu cu găuri şi să îmi scoţi mâinile prin găuri, ca toată lumea să mă vadă că gol am venit de sus şi gol mă duc în mormânt Şi l-au îngropat pe acest creştin cu mâinile afară, să vadă toată lumea că se zbate degeaba pe pământul acesta. Pentru că:

„Toate-n Lumea aceasta-s trecătoareUn Nume frumos rămâne sub soare:

IISUS HRISTOS!”Se va ridica Harul! Când s-a ridicat Harul şi s-au

încuiat Sf. Biserici, atunci se vor ridica şi Sfinţii; Harul lui Hristos îi ridică. Şi când Harul lui Hristos s-a ridicat, Sf. Biserici s-au încuiat. Şi atunci: „Crezi?” Eşti omorât! Nu crezi, trăieşti! Vor veni timpuri foarte grele, când trebuie să ne dăm noi viaţa. Bineînţeles, cum pot să o dau, dacă nu sunt aleasă? Cum aş putea să mă fac eu acum o prinţesă, dacă nu sunt? Aşa că şi prin urmare, să ne pregătim de Ziua cea Mare a Judecăţii. Şi-atunci să fim treji zi şi noapte, că aşa spune la carte:

„La miezul nopţii va veniIisus cu pas domolŞi vai de acela ce-l găseşteDormind cu suflet gol. Amin!”

Sfânta Cruce - armă contra satanei

Eu sunt o proastă şi-o păcătoasă. Dar ştii ce? Am arma împotriva satanei. Fiţi atente cum se face: pe frunte, aici, în stomac, apoi ridici mâna sus pe umăr şi o aduci în arcuire, pe umărul celălalt. Ai văzut frăţia-ta vreodată un ofiţer cum are tresele? Această „tresă” este o decoraţie cerească şi trebuie pusă la locul ei. Să ştii frăţia-ta, că oricine face Sf. Cruce trebuie să atingă

punctele în care a fost însuliţat Mântuitorul: în frunte, în stomac, pe umărul drept sus şi pe umărul stâng, tot sus. Această Sf. Cruce, e scrisă. Eu m-am dus de atâtea ori la Sf. Biserică şi am învăţat de la un mare pustnic, că numai aceasta este primită.

Mă uitam la Sf. Biserică, fiecare o face cum vrea. Dar nu-i primită niciuna. Pentru că Sf. Cruce este uşa pe care creştinul o pecetluieşte pe corpul lui. Şi dacă o face aşa, cum v-am spus eu, înseamnă că o faci drept şi o deschizi larg Mântuitorului.

Sf. Cruce pe care o face creştinul cu adevărat dreaptă, este şi o armă contra satanei. Şi dacă soldatul nu ţine puşca bine la ochi, să ochească, nu-l mai ocheşte pe diavol, glontele se duce aiurea. Şi care-i glontele lui? Pe umărul stâng, când am zis „Amin” l-ai împuşcat şi dracul a şi dispărut!

Dacă creştinul nu pune degetele unde trebuie, poate să facă o sută şi o mie. Degeaba! învăţătura este de la un pustnic. În vremea tinereţilor mele, am vorbit cu foarte mulţi pustnici de la Muntele Athos şi ne învăţau să facem semnul Sf. Cruci. Dacă nu o făceai bine, te întorcea înapoi.

Metania, la fel. Trebuie să o faci corectă. Chiar dacă zice lumea că eşti scrântită la cap, să zică. Până nu eşti oleacă nebun, nu intri în Rai! La metanii, corpul trebuie să se sprijine în trei degete, în Numele Sf. Treimi. Şi făcând aşa mereu, e şi normal să ţi se facă bătături. Noi, ca maici pustnice, făceam 5.000 de metanii. Iar fruntea, zdrobită de pământ! Asta înseamnă Căderea Mântuitorului - a avut 12 Căderi până la Golgotha. Deci, atenţie! Trebuie să apleci fruntea ca respect. Aşa cum ofiţerul scoate soldaţii şi face instructaj. De ce când trece un colonel prin faţa

porţii de la cazarmă, de trei ori se învârteşte cascheta? În faţa unui pământ...

Odată, de Sf. Gheorghe, la Catedrală, era şi armata.- Uitaţi-vă la domnul colonel, când a trecut generalul, aţi văzut cum stătea? Dar voi, oamenii, acolo e Sf. Gheorghe şi e generalul Cerului. Unde ţi se învârteşte cascheta în cap? Acesta este respect? Trebuie să-ţi tremure capul. Măcar zece minute să stai cum stau stâlpii de telefon. Să nu mai creadă că eşti din came, să zică că eşti din ciment.

Păcat că nu pot să mă scol, să vă arăt, că eu am făcut multe exerciţii. Cred că fac mai bine ca un soldat. După care, am ieşit şi le-am spus:- Drepţi! înainte marş! În faţa Sfântului Gheorghe, respect general! Adică ce, nu e viu? Dacă tu când treci pe lângă un pământ, pe lângă un general de came şi de oase, îţi roteşti cascheta de trei ori, dar la Sf. Gheorghe de câte ori?

Şi era armată, era poliţie pe vremea aceea, măicuţă”

Sfânta Aghiasmă

„De Bobotează, găleata mea era chiar în faţa preotului. Mă duceam de dimineaţă în faţa Sf. Altar şi pregăteam totul. Şi când venea cu Sf. Cruce şi cu busuiocul, îi ziceam să bage până la jumătatea găleţii, după ce spunea: „în Iordan, botezându-Te Tu Doamne!”

Aşa trebuie. Nu cum vine câte una, doar cu o sticlă, şi preotul nu are unde să bage busuiocul. Să

vină măcar cu un borcan. Dacă nu, apă ai adus, apă iei!

Acum, nici eu nu mai pot, de când Dumnezeu mi- a luat picioarele şi puterile. Se mai duce cineva acolo cu găleata, dar nu-i ca mine. Când lua cineva de la mine Sf. Aghiazmă, săreau munţii în sus. Când plecam de-acolo, cârduri se ţineau după mine cu cănile; ajungeam acasă cu găleata numai pe jumătate, dar o ţineam cu mare sfinţenie. Stropeam numai, şi vedeam cum fug dracii. Ei nu pot aproba să-i atingă măcar o picătură, că gata, le-a şi luat puterile”.

Înnoirea creştinului

„Toată lumea este luminată de Hristos. Toţi avem înăuntru Lumina lui Hristos, când zicem „Hristos a înviat!”. La Muntele Athos se zicea tot anul, nu ca noi, o săptămână - două după Paşti. Şi trebuie să fii tu înviat, viaţa ta să fie înviată, tu să fii copilul lui Hristos.

„Să urmezi pas cu pas,Ziua, noaptea, în orice ceas.Ale mele mâini le iaSă lucreze-n Via Ta.Şi picioarele de-acumSă-Ţi urmeze al Tău drum.Şi sfinţeşte glasul meuSă Te laude mereu”.

Îl caută pe Hristos la Biserică şi-apoi vine acasă şi-l ascultă la televizor pe dracu. Dar la carte spune aşa:

„Când creştinul s-a întors la Dumnezeu, Domnul Hristos are pretenţie: haină nouă, viaţă nouă, cântare nouă, suflet nou, inimă nouă”. Pentru că, atunci când te întorci la Dumnezeu, spune la cântare:

„Şi sfinţeşte glasul meu

Să Te laude mereu”.Păi Îl laud pe Dumnezeu la strană şi-apoi vin şi-i

cânt iubitului: dragul meu, iubitul meu, când ne întâlnim, când ne pupăm?... Aceste gânduri să-ţi piară.

„Inima din piept se smulgeFaţa mi s-a ofilit,Gândul meu la Tine zboarăO, lisuse mult iubit!”

Odată, şi eu m-am trezit pe o cale rea şi strâmbă. M-am uitat înapoi strigând:

- Iisus al meu, Iisus al meu!Mi-a răspuns o voce profundă:- Aici sunt! Unde umbli?”

Ultima vizită la Maica EmanuelaTecuci, 26 Septembrie 2008, Sf. Ioan Evanghelistul

Mă apropii cu emoţie de locuinţa maicii Emanuela. Şi-a făcut pustnicia ei, aici în această casă din centrul Tecuciului, unde tot animalele, ca pe vremuri în pădure i-au rămas cele mai apropiate. De zeci de ani le salvează şi le îngrijeşte cu dragoste rar întâlnită.

De aceea este considerată ca ieşită din normalitatea - tot mai anormală, a oamenilor obişnuiţi.

Te simţeai ca într-o sală de judecată în faţa acestei fiinţe care ştia totul despre tine. Trebuia să fii atent la fiecare cuvânt ce-l rostea.

Ştiam că, uneori, marii duhovnici când doreau să mustre vreun ucenic mai mândru, care nu suporta să i se atragă atenţia direct, se adresa altuia, care nu săvârşise păcatul respectiv.

Maica Emanuela certa câteodată câinele sau pisica. Dar trebuia să înţeleagă cel prezent. Bătea şeaua să priceapă calul, cum se spune.

De multe ori i-auzi vorbind despre cineva care a trecut printr-o poveste asemănătoare cu a ta şi cum a reuşit acela să se salveze. Nu trebuie decât să fii atent şi să prinzi tâlcul pildei respective, care este povestită, tocmai spre folosul tău. „Cine are urechi de auzit, să audă!” spune Domnul Iisus.- Am intrat în pustnicie! După ce m-a binecuvântat, mi-a zis:- Au fost destui care au trecut pe aici...- Şi v-au părăsit?- Nici aminte nu-şi aduc! Totuşi, din partea lui Dumnezeu, nu am fost ştearsă. Viaţa mi-a fost viaţă: curată, cinstită, onorată de Dumnezeu, nu de om.- Sunteţi o fericită!- Pe Hristos L-am cunoscut, cu Hristos am rămas! Cu Hristos mă voi duce! Nici nu vreau cu altcineva.

Hristos a fost, Hristos este, şi Hristos va fi! Însă dureri, sunt mari, mari! Când scăpăm de una, când dăm peste alta. Omul e dator să aştepte...Ce-au mai trecut anii... Omul îmbătrâneşte. Multă lume zice că eu nu am îmbătrânit. N-oi fi îmbătrânit!- Arătaţi la fel de frumoasă! am spus eu.- Poate, Duhul Sfânt...- Dă frumuseţe...- Dă viaţă, a adăugat Sfinţia Sa.- Maică, eu sunt Ioan, păcătosul.- De altfel, dacă nu-mi spuneai, nu ştiam cine eşti!... Când veneai pe la mine, ehei...

Între timp, a sunat cineva la telefon, să ceară binecuvântare.- Sărut-mâna, Măicuţă, ce faceţi, sunteţi bine?

- Vai de capul meu!- Vă rog să-mi daţi o binecuvântare!- Să te ajute Dumnezeu, să-ţi dea putere din toate părţile. Amin!- Sărut-mâna!- Doamne ajută-i!- Sărut-mâna pentru binecuvântare!- Maica Domnului, Maica Domnului, Maica Domnului!

Apoi, către mine:- Ai îmbătrânit. Eu cred că sunt baba babelor!- Nu sunteţi, Măicuţă! a intervenit sora care o îngrijea. Sfinţia Voastră nu sunteţi babă!- Dacă nu aş fi eu...- S-ar întoarce Pământul, Măicuţă!- S-ar întoarce Pământul pe dos. Eu nu mă fac, că nu sunt... dar, vorbesc şi eu, ca să nu adorm. Am ajuns de tremur toată. Îmi trebuie numai căldură.

Apoi către mine:- Nici nu credeam că te mai întâlnesc vreodată...

Am tăcut amândoi pentru câteva clipe. Deci Sfinţia Sa va pleca în curând, mă gândeam. A continuat:- Dumnezeu a rămas şi va rămâne întotdeauna, pe veci! Iisus Hristos este Mirele meu! Şi cu asta, am terminat! Mai mare ca El, nu-i nimeni! A-L avea pe Dumnezeu, e lucru mare! Am ţinut şi voi ţine veşnic numai şi numai la El! Atât! Are pretenţii. Nu are nevoie de nimic de la tine, nici de mâncare, nici de băutură, decât de tine. Ca să fii sincer la Mântuitorul, trebuie să fii un... SOLDAT pregătit!

„Gândul meu la Tine zboarăFaţa mi s-a ofilit,Gândul meu la Tine zboarăAh, Iisuse mult iubit”

Şi cu asta am terminat!Unul a fost, nu mai mulţi, care a meritat cu

adevărat să stea la căpătâiul...A întrerupt însă ideea pentru că cineva din cameră

plângea.- Cine plânge?

Sora care o îngrijea, a vrut să o aşeze mai bine:- Orice ciolan, cât de mic, mă doare, nu mai pot şi gata!- Vă chinuiţi pentru noi, Măicuţă! a spus sora. Sunteţi plină de dragoste şi iubire.

Cum eu o priveam, sau mai bine zis o contemplam, îmi zice:- Se uită, parcă nu mă mai cunoaşte... Şi eu pe el şi el pe mine. Şi în afară de asta, între mine şi el este Hristos, care stă întotdeauna, în permanenţă, ca un Mare Străjer al sufletului meu. Amin!

Şi pe stradă am fost aceeaşi, şi acasă aceeaşi şi pe drum aceeaşi - nu m-am schimbat cu nimic: Chipul lui Iisus Hristos!

Cine mai e aici ? a întrebat. Mai e o persoană, dar nu ştiu cine.- Constantina.- Ea era din Oaste. Adevărata Oaste, cum era pe timpuri. Va mai fi, nu va mai fî, nu ştiu. Pe mine m-a aşezat Domnul Hristos într-o cuşcă şi mă ţine acolo, legată. Şi bine mi-a făcut, de m-a legat! Eu nu am mai cunoscut străzile, nu am mai cunoscut mijloacele lor, deloc, deloc.

„Ah, cât îmi e de bineCând e Domnul lângă mineŞi în El trăiesc.Şi ce jale mă apasăCând mă depărtez de casă,

Când îl părăsesc!Atunci sufletul meu e ca pământulCând îl bate mereu vântulŞi e secetos.De aceea frăţioareCa şi cerbii la izvoareEu alerg mereu.Şi de-L aflu pe El iarO frumoasă primăvarăE în sufletul meu.” Amin!

Dacă Îl am pe lisus, nu mă doare capul deloc!„În Lumea asta, toate-s trecătoare,Un Nume frumos rămâne sub soare:

IISUS HRISTOSCu asta te duci! Nici nu vreau să plec cu altcineva.Aveam 7 ani când L-am cunoscut: „Iisus, Iisus!” Şi

mă întrebau femeile: „Dar cine este Iisus?” „Cine este? E Mirele meu! Şi Mirele meu a rămas!

Nu-mi trebuie şi nu-mi lipseşte nimic! Am de toate. Toată Lumea asta e a mea. Şi totuşi, mă simt singură. Dar nu vreau să am lângă mine... Ca singură, curată nu eşti niciodată. Curăţenia... Eu am zis aşa: „Mamă, dacă mă căsătoreşti, mă împuşc” Şi mama mea la inima ei a pus cuvintele mele.

Mie nimic nu mi-a trebuit. Nu vreau... Eu, să zic: „Dă-mi...” unui om, mai degrabă să mă strângă de pe faţa Pământului. Ducă-se la Dumnezeu şi la Maica Domnului. Eu mi-am ales singură, singură vreau să rămân. Nici ajutor n-am primit de la nimeni, ca să zică că m-a ajutat.

-Ajutorul, de la Domnul!, a spus sora.-Lasă-mă aşa! Numai şi numai cu El. Să mă ţin cu a

doua persoană, eu? Mai degrabă mă împuşc cu toate

armele care sunt în Tecuci. Fecioară ai fost, fecioară eşti, fecioară vei fi în veacul veacului, amin!

Când eşti singur, singurel, lângă Domnul, atât. Şi îţi dai viaţa pentru El. N-am nevoie de casă, n-am nevoie de masă, n-am nevoie de nimic, de gospodării, de moşii; a avut tata destul şi atât a rămas: doar cu două cămăşi pe el. Dumnezeu a vrut să arate chiar în casa mea, că ajutorul omenesc e de nimic.

„Ah, cât îmi e de bineCând e Domnul lângă mineŞi în El trăiesc.Şi ce jale mă apasăCând mă depărtez de casă,Când îl părăsesc!Atunci sufletul meu e ca pământulCând îl bate mereu vântulŞi e secetos.De aceea frăţioareCa şi cerbii la izvoareEu alerg mereu.Şi de-L aflu pe El iarO frumoasa primăvarăE în sufletul meu. Amin !”

Şi cu asta, am terminat! Am tras uşa şi am închisei pentru totdeauna!

Nu am voie să ţin mult musafiri. Cel mult, o oră. Aşa că, Maica Domnului să te binecuvânteze! mi-a zis.

Au fost ultimile cuvinte pe care mi le-a adresat în această viaţă, Scumpa noastră Maică Emanuela. Dar Sfinţia Sa a rămas în inimile noastre pentru eternitate!

Desprinderea de trup a fost la scurt timp după acestă discuţie, în ziua de 3 octombrie 2008. A părăsit trupul după o perioadă de grea suferinţă, deoarece lua bolile şi problemele celor din jur, asupra Sfinţiei Sale,

ajutându-i pe mulţi, devenind chiar o protectoare a oraşului Tecuci.

De puţin folos îi este sufletului o înmormântare fastuoasă, spunea Sf. Porfirie din Grecia, în zilele noastre. La înmormântarea Maicii Emanuela nu a participat nici un episcop, dar au fost prezenţi Domnul Iisus şi Maica Domnului, pe Care l-a iubit şi I-a slujit până în ultima clipă.

Chiar trupul maicii, în sicriu, avea o ţinută dreaptă şi arăta asemenea unui soldat. Pe faţă i se întipărise un zâmbet de mulţumire, iar culoarea pielii era ca de ceară, asemenea Sfintelor Moaşte. Vom auzi de multe minuni făcute de Sfinţia Sa şi din Lumea Biruitoare.

Ne spunea că acolo Sus, este un calendar în care este scrisă viaţa omului. Doar de acolo se vor putea afla cu adevărat faptele de lumină ale acestei Sfinte din zilele noastre.

Noi am dorit, aşa după cum i-am promis la ultima vizită, cerându-i binecuvântare, să alcătuim doar o cărticică mică, ca semn de preţuire pentru cea care şi de acolo de sus ne este protectoare, iubitoare şi rugătoare.

Sfânta noastră Maică Emanuela, ştim că eşti cu noi şi ne ajuţi. Îndepărtează tot răul, aşa cum făceai în trup fiind. Primeşte-ne în clipa trecerii noastre Dincolo şi te rugăm să ne fii mijlocitoare în faţa Dreptului şi Nemitarnicului Judecător!

Amin!

Maica Emanuela şi iubitul său Părinte NIL

„Dragostea iubite frate,Dragostea e-ntâi de toate,

Dragostea e Duhul SfântAsta-i pacea pe pământ!Dacă Dragoste nu aiN-ai nici pace, dar nici Rai.De-ai fi chiar şi prooroc,De-ai muta munţii din loc,Dacă Dragoste nu ai,N-ai nici pace, dar nici Rai.Dragostea e Dumnezeu,Dragostea e Duhul Său!”

CUPRINSCuvânt înainte..............................................................3Din Viaţa Părintelui NIL DOROBANȚU...........................7

Scurtă biografie....................................................7Ursul ucenic........................................................11„Priviţi, aşa sunteţi voi!”.....................................12Canoane smintite................................................14Protopopul ruşinat..............................................16La Securitate......................................................17Dispărea atunci când dorea................................20La Mănăstirea Vladimireşti 1952........................26Din „CASA TĂCERII”............................................36În Cerul al VII-lea dar şi pe Pământ.....................44

Din Viaţa Maicii Emanuela Ucenica Părintelui Nil........46Copilăria.............................................................46La Regina Elisabeta............................................46Întâlnirea cu Părintele Nil....................................46La Mănăstire.......................................................46În Pustnicie.........................................................46

„35 de ani am dormit cu capul pe cărămidă”.....46Orfanii.................................................................46„Pustia” din centrul Tecuciului............................46

Cuvinte de folos sufletesc...........................................46Adevăratul Ostaş lui Hristos................................46Creştinul de azi...................................................51Grădina inimii.....................................................53Milostenia...........................................................55Bine faci, bine găseşti.........................................58Timpuri grele......................................................59„Toate-n Lumea aceasta-s trecătoare...”............61Sfânta Cruce - armă contra satanei....................63Sfânta Aghiasmă.................................................65Înnoirea creştinului.............................................66Ultima vizită la Maica Emanuela.........................67