Viaţa nu se opreşte...

Este un timp în care pEste un timp în care păărinrinţţii rii raamânmân orfani…orfani… de copide copiiii lor.i lor.

Se întâmplă când ei cresc independenţi,ca şi copacii sau păsările îndrăzneţe.

Cresc fără să ceară voie de la viaţă,cu o bucurie stridentă şi, uneori,chiar şi cu o aparentă aroganţă…

Dar parcă nu ar creşte câte puţinîn fiecare zi;ci prea deodată...

Într-o bună zi se aşează lângă tine şi cu o naturaleţe de neînchipuit îţi spun cevacare îţi arată că acel copilaş, care până numai ieri umbla în scutece şi cu paşi nesiguri...

a crescut.

Dar oare când s-a întâmplatde nu ţi-ai dat seama?...

Unde au rămas serbările copilăreşti, jocurile pe nisip, zilele de naştere cu concurs, baloane şi tort?Au crescut într-un ritual făcutpe jumătate de ascultare oarbăşi pe cealalta jumătate de nesupunere încăpăţânată...

Unde au rămas serbările copilăreşti, jocurile pe nisip, zilele de naştere cu concurs, baloane şi tort?Au crescut într-un ritual făcutpe jumătate de ascultare oarbăşi pe cealalta jumătate de nesupunere încăpăţânată...

Acum eşti aici, la uşa discoteciiaşteptând cu anxietate,nu numai să iasă, ci să nu mai crească...Aici se întâlnesc mulţi părinţi la volan,în aşteptarea mulţimii care va ieşicălare pe trotinete, cu părul ras ciudat...Şi acolo sunt copiii voştri,printre hamburgheri, sucuri sau,poate bere, cu uniforma generaţiei lor(blugi plini de buzunare)şi incomodele lor rucksacuri la spate.

Şi aici suntem noi, cu părul cărunt (cine îl mai are)...Şi sunt copiii noştri pe care-i iubim în ciuda loviturilor vieţii,a nopţilor nedormite, a dictaturii orelor de întoarcere acasă.Ei au crescut văzând şi învăţând din greşelile şi succesele noastre;mai ales din greşelile pe care ne aşteptăm (şi ne rugăm) să nu le repete...

Şi vine timpul în care noi, părinţii,rămânem orfani de copiii noştri.Nu-i mai căutăm pe la uşa discotecilor,sau a cinematografelor, sau...Trece timpul meditaţiilor, al fotbalului,al jocurilor pe calculator...Părăsesc scaunul din spate al maşiniişi se aşează la volanul propriilor vieţi.

Unii dintre noi poate ar fi trebuit să mergem mai des, Unii dintre noi poate ar fi trebuit să mergem mai des, noaptea, la paturile lor pentru a le asculta sufletul noaptea, la paturile lor pentru a le asculta sufletul respirând poveşti, conversaţii şi confidenţe între respirând poveşti, conversaţii şi confidenţe între cearceafurile copilăriei; şi când au devenit cearceafurile copilăriei; şi când au devenit adolescenţi, să ne familiarizămadolescenţi, să ne familiarizămcu camere decorate cu fel şi fel de postere,cu camere decorate cu fel şi fel de postere,caiete pline de viaţă şi muzica asurzitoarecaiete pline de viaţă şi muzica asurzitoare..Dar au crescut fără să epuizăm cu eiDar au crescut fără să epuizăm cu eiîntreaga noastră capacitate de iubire.întreaga noastră capacitate de iubire.La început veneau cu noi la iarba verde, în vizita la La început veneau cu noi la iarba verde, în vizita la rude,rude,la sărbătorile cunoştinţelor... Crăciunul şi Paştele în la sărbătorile cunoştinţelor... Crăciunul şi Paştele în familie...familie...Şi erau certuri între ei pentru cine ştie ce:Şi erau certuri între ei pentru cine ştie ce:ba gumiţa e a mea, ba du-te mai încolo,ba gumiţa e a mea, ba du-te mai încolo,să nu te atingi de... schimbă muzica aia odată...să nu te atingi de... schimbă muzica aia odată...

Mai apoi a venit timpul în care a călători, a ieşi cu părinţiia însemnat sacrificiu şi un mare efort...Cum să-şi lase prietenii şi primele iubiri? “Haideţi, daţi-mi pace !!!”

Şi aşa rămânem noi, părinţii, exilaţi de propriii copii. Am obţinut singurătatea şi liniştea pe care înainte le râvneam, dar...

Şi soseşte şi momentul în care le privim doar de departe,aproape întotdeauna în tăcere... şi sperăm şi ne rugămpentru ca să aleagă bine în căutarea fericirii...Şi să cucerească lumea în modul cel mai puţin complicat cu putinţă.

În orice clipă ne vor aduce nepoţi. Nepoţii sunt momentul dragostei fără griji şi a micilor şmecherii pe care nu le-am încercat cu proprii copii: De aceea bunicii sunt atât de exageraţi şi împart iubirea lor fără limite. Nepoţii sunt ultima şansa de a reedita afecţiunea noastră.De aceea e necesar să facem ceva în plus înainte ca copiii noştri să crească.Da, oamenii învăţăm să fim copii numai după ce am devenit părinţi; şi învăţăm să fim părinţi numai după ce am ajuns să fim bunici...Cu alte cuvinte, s-ar părea că învăţăm să trăim tocmai când viaţa noastră a trecut...

Deci...

1. Aţi început să aveţi şi voi aceste impresii?

2. Ce simţiţi: frică, bucurie sau nelinişte?

3. Ce experienţe v-au arătat creşterea de neoprit a copiilor voştri?

4. Aţi învăţat să fiţi copii când aţi devenit părinţi? Vedeţi acum pe părinţii voştri cu alţi ochi?