Viata de apoi

Credinta in viata viitoare era foarte puternica la vechii peruvieni. Aceasta credinta a dus la pastrarea cadavrelor sub forma de mumii. Insa erau mumificati numai nobilii, ale caror cadavre erau puse la uscat pe marile inaltimi ale muntilor, la temperaturi foarte scazute. In morminte se obisnuia sa se puna diverse obiecte pentru cel decedat. Si cum aceste obiecte erau uneori de mare pret, mormintele vechilor peruvieni au fost des profanate. Pe morminte se punea mancare si bautura, cu credinta ferma ca sufletele care stau in preajma mormintelor vor veni sa se hraneasca si sa-si potoleasca setea. In privinta starii de dupa moarte, vechii peruvieni aveau credinta ca se va facedistinctie intre nobili si cei de rand. Cei dintai vor merge la parintele lor, soarele, si vorfi foarte fericiti, iar ceilalti vor merge la zeul mortii. Ideea de rasplata a faptelor dupa moarte nu apare la vechii peruvieni, starea de fericire sau nefericire din viata viitoare fiind hotarata de situatia sociala din viata aceasta.

Viata de apoi in islam

Importanta pentru viata viitoare poate fi dedusa din repetatele referiri pe care Mahomed le face cu

privire la inviere si ziua judecatii, cand Dumnezeu, Dreptul Judecator al tuturor oamenilor, va

rasplati fiecaruia dupa credinta si faptele sale. Adeseori Mahomed se numeste pe sine prevenitor,

adica cel care previne pe necredinciosi ca ii asteapta pedeapsa vesnica in iad, daca ei nu se intorc

la credinta intr-un singur Dumnezeu. Pentru a da semnificatie indatoririlor religioase si

judecatii ultime, Coranul afirma in mod explicit ideea nemuririi sufletului: "Tot sufletul va gusta

moartea, iar voi veti primi rasplata voastra in ziua invierii. Cel care va scapa de foc, va fi dus in

Paradis si va fi fericit; caci ce este viata lumii decat o rasplata desarta".

 

Intreaga conceptie religioasa a lui Mahomed este dominata de ideea de Dumnezeusi a judecatii

divine. Punand accent deosebit de  mare  asupra puterii   absolute  si  asupra

suprematiei   lui   Allah,  Mahomed ajunge sa-l considere ca origine atat a binelui cat si a raului. De

aici si credinta sa ca Allah a predestinat pe unii oameni pentru mantuire, iar pe altii pentru

pedeapsa vesnica."Daca Allah va indruma pe cineva, el ii va deschide pieptul pentru islam, dar

daca voieste sa-l duca la ratacire ii face pieptul ingust, o astfel de pedeapsa da Allah celor care nu

cred". 

 

Aceasta conceptie despre predestinatie intra in conflict  cu  ideea profesata deMahomed ca Allah

este milostiv in indurator :  "Spune : Daca il iubiti pe Dumnezeu atunci urmati-

mi  mie,  iar  Dumnezeu  va  va  iubi  si   va   ierta pacatele  voastre, caciDumnezeu este iertator si

milostiv". Nu gasim in Coran o incercare de

rasturnare   a acestei  notiuni  de  predestinatie.  De   altfel,  predestinatia   inlocuieste in mare

masura conceptia de pacat care este considerat ca mandrie si  opozitie fata deDumnezeu. In Islam

nu intalnim conceptia unui pacat cu repercusiuni  asupra intregiinaturi umane. Adam a pacatuit,

insa pacatul nu s-a transmis urmasilor sai. Prin urmare, omul nu mosteneste o natura pacatoasa,

ci doar o natura slaba. Pacatul nu este o dispozitie, ci un obicei pe care oamenii il primesc si il

savarsesc datorita slabiciunii lor.

 

Paralel cu notiunea de predestinatie intalnim in Coran ideea de retributie dupa fapte, caci Allah are in posesia Sa carti in care trece faptele oamenilor si pe care le va folosi la ultima judecata. Dupa traditie, aceste carti sunt eterne. Coranul pare sa sugereze ca fiecare individ ar avea o carte a faptelor care ii va fi data la judecata din urma : "Cat despre cel caruia i se va da cartea pe la spate, acela va fi menit spre pieire si va arde in flacara". Credinta lui Mahomed pare sa indice ca in clipa in care omul savarseste o fapta pe pamant, buna sau rea, ea este in mod automat trecuta in cartea celui care a savarsit-o. Coranul nu ne spune, insa, in ce masura faptele omului sunt predestinate asa cum sunt predestinati oamenii in credinciosi, adica cei care urmeaza lui Mahomed si se supun lui Allah, sau necredinciosi, cei care nu au acceptat mesajul lui Mahomed; sau in ce masura sunt oamenii liberi sau au libertatea de a savarsi anumite fapte care sa contribuie pozitiv la judecata.

 

 

Incepand  din  clipa mortii ni se spune ca ingerul mortii, ia sufletul celui care moare, si ii sopteste

muribundului shahada sau marturisirea de credinta pentru a trece de judecata. Numai martirii

(shahid) intra direct in rai. Munkar  si  Nakir pun cinci intrebari celui decedat, cum ar fi: cine este

Dumnezeul celui mort; cine este Profetul, de raspunsul lor depinde soarta celui decedat.

 

Cat priveste pe copii, acestia se pare ca vor intra direct in rai, fara a raspunde intrebarilor puse de

Munkar si Nakir. Cu soarta femeilor Mahomed aproape ca nu se ocupa si aceasta pe motiv ca

invatatura lui este adresata in primul rand barbatilor. De aceea, chiar si placerile Paradisului sunt

descrise potrivit gusturilor barbatilor. Mahomed declara in mod explicit superioritatea barbatilor

fata de femei. Faptul ca Mahomed neglijeaza femeile in invatatura lui despre soarta omului in fata

lui Dumnezeu, a fost interpretat ca fiind o acceptare inconstienta a evaluarii traditionale a femeii in

societatea veche semita.

 

Iadul este prezentat ca un loc de tortura, sau ca un monstru plin cu foc si apa urat mirositoare si

copaci cu fructe otravitoare.

 

Paradisul este un loc de bucurie si fericire, cu gradini unde curg izvoare de lapte si vin, cu corturi in

care se afla femei frumoase, care sunt mereu fecioare. Fericirea raiului sau pedeapsa iadului sunt

vesnice. Raiul si iadul au fost create de Allah, dar nu vor inceta niciodata sa existe.

 

Daca venirea Lui Iisus este un semn prevestitor al apropierii timpurilor eshatologice, in timpul

judecatii de apoi Iisus nu are nici un fel de rol in eshatologia musulmana. In timpul judecatii,

musulmanii vor cere ajutor lui Adam, pentru ca acesta sa mijloceasca pentru ei la Allah. El, insa, nu

poate face acest lucru deoarece a pacatuit. La fel nu vor putea nici Noe, Avraam, Moise sau Iisus.

Singurul care poate interveni este profetul Mahomed, care are puterea de a ridica pe cei care au

caza de pe podul al-Aaraf si  in a caror inima se afla un graunte de bunatate.       

 

Viata de apoi in hinduismIn perioada vedica credinta in viata de apoi era considerata ca o comuniune cu stramosii. Dupa

moarte sufletul celui mort intra in lacasul binecuvantat al stramosilor (pitris), unde traia fericit in

casa lui Vishnu.

 

Credinta in transmigrarea sufletelor (samsara) sau reincarnare nu este o doctrina specific indiana.

Ea a fost gasita si la alte popoare mai primitive sau mai evoluate din intreaga lume. In contextul ei

hindus sau indo-arian, ea este formulata in urmatorii termeni: la moarte sufletul nu trece intr-o

stare permanenta fiintiala de fericire vesnica, in rai, sau de pedeapsa vesnica, in iad, ci va renaste

in alte forme de viata pana cand se va termina necesitatea de intrupare. Nasterile si renasterile se

succed in ordine ontologica spre stari fiintiale mai bune sau mai rele, dupa cum sunt faptele celui in

cauza. Exista o singura exceptie si aceasta in cazul in care moartea reprezinta intoarcerea in

unitatea absoluta cu Brahman. Aceasta este starea ultima spre care tinde orice credincios hindus.

 

 

Traditia hindusa preconizeaza trei cai pentru eliberare:                                                       

a. Calea faptelor - karma marga -  este cea mai veche metoda folosita in scopul eliberarii.

b. Calea cunoasterii - jnana marga isi are originea in gandirea metafizica a upanishadelor, la baza

careia sta conceptia ca omul, in viata sa pamanteasca, se afla intr-o stare de ignoranta ontologica,

ignoranta care cauzeaza intreaga suferinta umana.

 

Omul este Brahman-Atman si nimic altceva. Acest adevar nu este, insa usor de perceput. Omul

persista in convingerea iluzorie ca eul individual si lumea exista separat. Intr-o astfel de conditie

cognitiva omul se afla incatusat in procesul nesfarsit al renasterilor. Calea cunoasterii reprezinta un

proces intreg de indepliniri ale unor indatoriri religioase, intelectuale, sociale si de traire spirituala

intensa, de asceza

 

c. Calea dragostei - bhakti marga este cea mai raspandita metoda de realizare a eliberarii (moksa).

Bhakti inseamna iubire totala si plina de speranta, fata de o anumita zeitate, ca recunostinta pentru

ajutorul promis si primit.

 

Atunci cand vorbesc despre starea sufletului dupa moarte, upanishadele fac referire la doua

cai: calea zeilor (devayana) sau calea lumini  si calea stramosilor (pitriyana) sau calea

intunericului.                                  

                                  

Calea zeilor sau devayana.  Dupa ce au fost efectuate ritualurile funerare chiar si in cazul in care

ele nu au fost savarsite, sufletele celor eliberati intra in flacara focului, din flacara in zi, din zi in

jumatatea stralucitoare a lunii, de aici in an, din an in soare, din soare in luna, din luna in fulger. In

fulger exista o persoana care este altceva decat om. Acea persoana conduce sufletul la Brahman.

 

Calea stramosilor - pitriyana este explicata, prin analogie cu devayana si reprezinta etapele de

reintoarcere in lumea empirica.

 

In devayana drumul urmat este luminos, iar in pitriyana este intunecat. Astfel, cei care pun accentul

pe jertfe si fapte bune si milostenie intra in fum, din fum trec in noapte, din noapte in partea

intunecata a lunii, de aici in partea friguroasa a anului, cand soarele a trecut in partea de sud. Cei

care pornesc pe aceasta cale nu mai ajung anul caci intra in lumea stramosilor, de unde trec in

spatiu, din spatiu in luna care este Soma, hrana zeilor, iar zeii ii mananca.

 

Ei raman acolo pana se termina orice roada a faptelor bune si urmeaza, apoi, calea de reintoarcere

in lumea existentei empirice. Din spatiu ei intra apoi in vant, din vant in fum, din fum in ceata, din

ceata in nori, din nori cad pe pamant sub forma de ploaie pentru ca sa se nasca sub forma de orez,

ovaz, ierburi, copaci sau produse ale altor seminte. Pot sa iasa din aceasta stare doar daca cineva

maninca semintele sau fructele respective.

 

Rezultatul cunosterii supreme este moksa sau mukti-eliberarea. In aceasta stare sufletul eliberat isi

cunoaste adevarata natura a eului.

 

Viata de apoi la geto-daciViata de dincolo

"Credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel care piere se duce la Zalmoxis", spunea Herodot. Aceasta

afirmatie, ca si aceea cu trimiterea solului la Zalmoxis, a acreditat parerea, unanima, ca viata geto-

dacilor era stapanita de credinta in existenta unei alte vieti dupa moarte. Curajul si usurinta cu care

acestia se sinucideau cand erau infranti in razboaie arata ca intr-adevar ei se credeau "nemuritori".

 

 Este greu de spus daca nemurirea geto-dacica a fost ceva cu totul spiritual, cum afirma Vasile

Parvan, sau numai o continuare a vietii de aici in conditii mai bune. Pentru intrebarea daca "raiul"

dacic era "in cer", cum sustinea Parvan, sau "undeva in adancurile pamantului", este greu de

raspuns. cum a afirmat prof. I. Russu, este greu de rezolvat, din cauza aceleiasi saracii a izvoarelor.

 

Unii cercetatori, au crezut ca pot descoperi la geto-daci si credinta in trecerea sufletelor dintr-un

trup in altul dupa moarte. Nu sunt insa temeiuri sigure pentru o astfel de afirmatie.

 

In privinta riturilor de inmormantare ale geto-dacilor, potrivit cercetarilor arheologice s-a putut

constata ca, in perioada veche a fierului, a predominat inhumarea cadavrelor, iar in perioada noua

a fierului a predominat incinerarea. In rare cazuri s-a folosit inhumarea, pentru copii si pentru

persoane de mare importanta. Mormintele descoperite sunt unele plane, altele sub forma de movile

de pamant, unele continand urna, altele fara urna. In unele cazuri, incinerarea s-a facut chiar pe

locul mormantului, alteori pe alt loc.

 

Obiceiul general indo-european ca femeile sa se sacrifice de bunavoie sau sa fie omorate pe

mormantul sotilor lor se pare ca a existat si la geto-daci.

Viata de apoi

 

Etruscii credeau in viata de dupa moarte. Imparatia mortilor era socotita drept un taram al

petrecerii vesnice, al veseliei. De aceea si intrarea in aceasta noua stare se inaugura cu banchetul

funerar, zugravit in cele mai vii culori pe frescele din mormintele etrusce.

 

Dupa ce etruscul inceta din viata, ruda lui cea mai apropiata - eventual sotul sau sotia - ii inchidea

ochii. Urma invesmantarea in haine noi si cat mai scumpe, iar dupa aceasta parfumarea. S-a

practicat uneori si mumificarea, ca la egipteni. Trupul mortului se aseza in anticamera, apoi urmau

trei acte principale : conclamatio, constand in chemarea mortului , lamentatio, constand in bocirea

mortului de catre rude, prieteni, bocitoare, si, in fine, inhumatio sau asezarea in mormantul

pregatit. Daca urma incinerarea, rudele se apropiau si aprindeau rugul cu tortele. Cenusa era pusa

in urne funerare impodobite cu diferite scene mitologice.

Viata de apoi in Egiptul anticDupa parerea lui Herodot , egiptenii ar fi fost primii oameni care au vorbit despre nemurirea

sufletului. Dar, chiar daca nu se poate acorda o valoare absoluta unei astfel de afirmatii, este sigur

ca egiptenii au avut o credinta neobisnuit de puternica in nemurirea sufletului, aceasta credinta

constituind una dintre caracteristicile esentiale ale vietii si religiei lor. Sapaturile arheologice facute

in Egipt au dat la iveala urmele unui intens cult al mortilor inca din epoca preistorica, iar

documentele scrise si cele nescrise de mai tirziu dovedesc ca pentru egipteni cultul soarelui

si cultul mortilor formau preocuparile de capetenie ale vietii lor.

 

Este foarte probabil ca la inceputurile civilizatiei egiptene sa fi existat o conceptie destul de

grosolana despre viata viitoare. Descoperirile arheologice au aratat cum in epoca preistorica

egiptenii isi ingropau mortii culcati pe o parte, in pozitia numita "chircita" si avand in preajma lor

unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. "Locul de veci" al mortilor trebuie sa fi fost deci la

egipteni in acea vreme mormantul insusi. Acolo i se aducea mortului hrana. Acolo, la mormant, se

desfasura cultul datorat mortilor de catre cei vii. Pe timpul dinastiei a IV-a apare insa credinta ca

sufletul mortului poate pleca din mormant pe un timp mai mult sau mai putin lung sau ca isi poate

alege alta locuinta mai placuta. Tot acum s-a putut forma si credintadespre o lume indepartata a

mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de peripetii si primejdii. Pentru a sfatui si calauzi

sufletul in timpul acestei calatorii postume, s-au compus acele Carti ale mortilor, adevarate ghiduri

ale lumii de dincolo. In aceste carti sufletul mortului gasea indicii despre tot ce trebuia sa faca si sa

spuna pentru a izbuti sa ajunga in fericita lume a mortilor. Ceva mai mult, pretiosul ghid cuprindea

si planuri amanuntite ale locurilor mai incurcate din lumea subterana, ca si portretele personajelor

de seama, bune sau rele, pe care mortul trebuia sa le cheme in ajutor sau sa se fereasca de ele.

 

Dar unde era pentru egipteni acea fericita sau poate nefericita  lume a mortilor este greu de

precizat. Nu fiindca n-ar fi indicatii in textele egiptene, ci fiindca aceste indicatii se deosebesc

foarte mult unele de altele. Aceasta probabil pentru ca in epoca preistorica a Egiptului au fost mai

multe doctrine locale cu privire la destinul sufletului; doctrine care apoi, chiar in Textele din

piramide si in Cartea mortilor, apar revizuite si sintetizate.

 

Izvoarele provenite din diferitele centre principale ale Egiptului relateaza felurite variante ale temei

eshatologice, in functie de caracterul special al zeitatii locale. Astfel, la Memfis se credea ca

sufletele mortilor merg intr-un loc trist, spre apus, in desertul Libiei, unde isi avea resedinta Sokoris,

zeul funerar al Memfisului. La Heliopolis se credea ca sufletele calatoresc fericite, impreuna cu zeul

Ra, pe barca acestuia, care noaptea trecea printr-un loc intunecos numit Duat, situat undeva, afara

din Egipt, spre apus. Pentru locuitorii din Abydos, intrarea in lumea cealalta era situata la apus de

acel oras, acolo unde barca soarelui se strecura in fiecare seara in imparatia mortilor printr-o

crapatura a muntelui.

 

Cea mai raspandita versiune eshatologica si care a predominat in tot Egiptul a fost desigur cea

osiriana. Potrivit legendei osiriene, zeul civilizator Osiris a fost omorat de fratele sau Seth si apoi a

fost inviat prin procedee magice de catre Isis, Nephtys, Anubis etc. Aceste procedee magice nu

erau insa decat vechile rituri egiptene ale mumificarii, carora mitul osirian a venit sa le dea un

anumit sens, o anumita explicatie: aceea ca riturile inmormantarii transforma pe mort intr-un Osiris

si-l fac sa invie si sa traiasca viata vesnica si fericita a zeului, putand chiar sa poarte numele de

Osiris pe langa numele sau. Calatoria sufletului dupa moarte avea ca tinta imparatia lui Osiris,

campiile lui Iaru unde sufletele duceau o viata fericita, servind pe Osiris asa cum au servit pe

faraon, dar in conditii mult mai favorabile, deoarece fertilitatea campiilor lui Iaru era mult mai mare

decat aceea a regiunii Nilului.

 

Raiul egiptenilor antici era deci conceput ca o foarte frumoasa vale a Nilului, cu canale de irigatie,

cu inundatii fertilizatoare, cu recolte foarte imbelsugate si chiar cu posibilitatea pentru suflete de a

pune pe altii sa lucreze in locul lor, asa cum lucrau in Egipt sclavii. Este vorba de "Raspunzatori"

(usabtu), statuete de pamant smaltuite, care se puneau de catre rude in mormant si aveau rolul sa

raspunda prezent in momentul cand mortul, pus la munci grele de noul sau stapan, Osiris, va avea

nevoie sa fie inlocuit de cineva.

 

Judecata lui Osiris. Egiptenii concepeau in general viata viitoare ca un fel de paradis terestru.

Totusi, inca din timpuri foarte vechi apare in eshatologia lor si ideea morala. Caracterul moral al

eshatologiei egiptene apare lamurit in asa-numita Judecata a lui Osiris.

 

In capitolul 125 al Cartii mortilor este prezentat un tribunal, in fata caruia mortul trebuie sa se

infatiseze pentru a-si sustine cauza, marturisindu-si curatia morala. Imaginile cuprinse in acest

capitol arata pe Osiris asezat pe un tron maret si prezidand ceremonia. El este asistat de 42 de

judecatori, numar care ar corespunde celor 42 de nome ale Egiptului. Mortul este condus de zeul

Horus in marea sala a judecatii. De fata este si Anubis. Impreuna fac cantarirea sufletului mortului

pe o balanta. Pe un taler al balantei este asezata inima mortului, iar pe celalalt o pana, simbol al

zeitei adevarului, Maat. Deoparte sta un animal hidos, jumatate crocodil, jumatate hipopotam,

numit Oms, un fel de Cerber. Acesta asteapta rezultatul cantaririi inimii, pentru ca, in cazul ca

balanta nu ramane fixa si se inclina intr-o parte, sa devoreze imediat inima mortului. Mortul nu

ramane pasiv fata de cele ce se intampla cu sine, ci se agita, se apara, isi sustine nevinovatia

printr-o ,,marturisire negativa", in care arata faptele rele pe care ar fi putut sa le faca dar nu le-a

facut. Adresandu-se lui Osiris, il saluta ca pe un zeu al dreptatii, asigurindu-l ca n-a facut nici o

fapta rea, nu si-a omorat rudele, n-a mintit, n-a tradat, n-a parit, n-a barfit, n-a facut pe nimeni sa

sufere de foame, n-a facut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter, n-a micsorat banita de

grau, n-a falsificat masura cotului, n-a apasat pe varga de fier a balantei si asa mai departe,

sfarsind prin a repeta: "Sunt curat, sunt curat, sunt curat, sunt curat !" Adresandu-se apoi

judecatorilor, le cere sa aduca in fata zeului marturie favorabila, sa nu spuna nimic rau despre el,

pentru ca a dat paine celui infometat, apa celui caruia ii era sete, vesminte celui care era gol etc. In

urma acestei duble recomandari, zeul Toth, scribul zeilor, care statuse cu condeiul in mana si

asteptase cantarirea, isi face raportul catre Osiris spunand: "Cutare a fost cantarit pe balanta, nu i

s-a gasit nici o vina, inima sa e dreapta, mainile sale sunt curate, trupul sau este lipsit de orice rau;

acul balantei este la mijloc, nici un pic de o parte sau de alta". Atunci judecatorul suprem pronunta

hotararea, dandu-se voie mortului sa mearga unde vrea in lumea spiritelor si a zeilor, fara sa fie

oprit de pazitorii portilor raiului (Amenti). Imperiul lui Osiris ii este deschis.

 

Ideea de sanctiune nu apare destul de limpede in eshatologia egipteana. Totusi, in textele de

origine tebana se intalneste ideea de un loc lugubru, cu suferinte atroce, iar din alte texte s-ar

parea oaacei care ieseau rau la judecata lui Osiris erau devorati indata de judecatori sau de

animalul hidos de care am amintit, se intorceau pe pamant la o viata mizerabila sau se intrupau in

animale necurate.

Viata de apoi in crestinismNemurirea are un caracter personal, fiind o comuniune eterna cu Dumnezeu. Aceasta credinta in

nemurire ca act personal se bazeaza pe credinta intr-un Dumnezeu personal. Crestinismul vede in

viata din aceasta lume o parte integranta a vietii vesnice.

 

Conceptia crestina despre nemurire se concentreaza in jurul persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeu-

Omul, si a activitatii Salemantuitoare si in special a invierii Lui. Acest aspect este strans legat de

promisiunea pe care El insusi a facut-o : "...pentru ca Eu sunt viu si voi veti fi vii" (Ioan XIV, 19).

 

Din punct de vedere crestin, moartea trupeasca este un proces ce intervine, dupa pacatul lui Adam,

in desfasurarea vietii empirice si rezulta din separarea sufletului de trup si intoarcerea lui la

Dumnezeu (Ecclesiast XII, 7), pentru a fi judecat si pentru a-si primi in rai sau iad, rasplata sau

pedeapsa vietii pamantesti, iar trupul se intoarce in pamant, din care a fost luat (Geneza III, 19),

pentru a se descompune in elementele din care a fost alcatuit. Cauza mortii este pacatul, sau mai

precis, indepartareaomului de Dumnezeu, de izvorul vietii. Daca n-ar fi pacatuit omul, ramanand in

comuniune cu Dumnezeu, putea sa nu moara. Moartea a intrat in ordinea vietii ca urmare a

pacatului savarsit de Adam si Eva (Geneza II, 7; Romani VI, 23).

 

Moartea trupeasca este urmata de judecata particulara : "Este randuit oamenilor sa moara, iar dupa

aceea sa fie judecati (Evrei IX). Dupa aceasta judecata, sufletul isi primeste rasplata sau pedeapsa

si ramane in asteptarea evenimentului eshatologic al invierii mortilor si judecatii universale.

 

Raiul si iadul sunt stari fiintiale constiente, prin aceea ca sufletul fiecaruia gusta placerea sau

amaraciunea faptelor sale. Punctul culminant al starii prezente in rai este, insa, comuniunea cu

Iisus Hristos, cu ingerii si cu sfintii si apoi contemplarea lui Dumnezeu ca incununare a acestei

comuniuni. Vederea lui Dumnezeu, de care se bucura cei drepti, caci "cei curati cu inima vor vedea

pe Dumnezeu" (Matei V, 8), nu este o vedere totala, deoarece Dumnezeu este infinit. Exista totusi o

crestere, un progres infinit in aceasta vedere sau contemplare a frumusetii divine a lui Dumnezeu

care continua in eternitate si aceasta datorita dragostei pe care Dumnezeu o are fata de om, prin

care El il ridica la o intelegere mai presus de fire.

 

Iadul este starea in care vor intra sufletele celor pacatosi, dupa aceeasi judecata particulara, unde

se afla duhurile necurate (II Petru II, 4). Pedepsele iadului sant puse in comparatie cu bucuriile

raiului. Astfel, in iad are loc indepartarea de Dumnezeu (Matei VII, 33), care se materializeaza in

lipsa de comuniune cu Hristos, cu ingerii si cu sfintii si petrecerea in societatea duhurilor rele.

Caracteristica principala a starii din iad este mustrarea de constiinta pentru relele facute si

neputinta de a le repara (Marcu IX, 44; Matei XXII, 13). Se vorbeste si de o pedeapsa a focului (Luca

XVI, 24), desigur nu un foc asemanator celui din lumea aceasta.

 

Unii crestini interpun intre rai si iad, ca stare trecatoare, purgatoriul si aceasta in baza unor

interpretari proprii ale Sfintei Scripturi (Luca XII, 58-59 si textul clasic I Corinteni III, 11-15). Aceasta

ar fi o stare de ispasire a pacatelor prin supunerea la diferite pedepse. La baza purgatorului sta mai

ales ideea de satisfactie, care, de altfel, contrazice invatatura despre Sfintele Taine.

 

Intre cei vii si cei morti exista o strinsa legatura bazata pe comuniunea iubirii si a rugaciunii. Prin

acte de milostenie, prin rugaciuni si prin Jertfa Euharistica cei inca in viata pot cere mila si indurare

de la tatal cel ceresc pentru cei aflati sub pedeapsa iadului. La randul lor, sfintii mijlocesc in fata lui

Dumnezeu pentru buna primire a rugaciunilor noastre, ale celor ramasi in viata.

 

Reunirea trupului cu sufletul va fi vesnica. Invierea va avea un caracter universal. Ea va cupinde pe

toti cei raposati, drepti sau pacatosi (Fapte XXIV, 15). Trupurile vor fi identice cu cele de pe pamant,

fiecare pastrandu-si propria identitate dar intr-o stare coplesita de spiritualitate. "Se seamana

trupul intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune ; se seamana intru necinste, inviaza intru

marire , se seamana intru stricaciune, inviaza intru putere ; se seamana trup firesc, inviaza trup

duhovnicesc" (ICorinteni XV, 42-44);

 

Cei ce se vor mai afla in viata la cea de a doua venire a Domnui nu vor muri, ci vor trece direct la

starea de inviere prin transformare fiintiala, primind insusirile celor inviati (I Corinteni XV, 51-52).   

 

Scopul acestei judecati va fi de a constata felul in care fiecare a intrebuintat darurileprimite de la

Dumnezeu (Matei XXV, 15).                 

                                

Judecatorul suprem va fi Dumnezeu, dar El exercita judecata "Fiul Omului, adica prin Iisus Hristos

(Ioan V, 22 ; Fapte X, 42; Romani II, 16). La tronul judecatii vor fi aduse toate «neamurile (Matei

XXV, 32).

 

Acest ultim eveniment din istoria omenirii va fi prevestit de anumite semne, printre care :

predicarea Evangheliei la toate popoarle (Matei XXIV, 14) ; convertirea intregului popor iudeu la

crestinism (Romani XI, 25-26) ; venirea lui Enoch si Ilie si aparitia lui Antihrist (II Tesaloniceni II, 3-

4; I Ioan II, 18); apostasierea unora de la crestinism (ITimotei IV, 1-2) , persecutii, foamete,

ciuma, cutremure de pamant, semne mari pe cer, ivirea proorocilor mincinosi (Matei XXIV, 4 urm. ,

Marcu XIII, 7-13 ;  Luca XXI,

 

9-19). Toate acestea vor culmina cu aparitia pe cer a Sfintei Cruci (Matei XXIV, 30), semn ca Cel ce

a fost rastignit vine din nou in lume. Dupa aceea va veni Domnul cu putere si marire multa,

inconjurat de ingeri (Matei XVI, 27). El va veni cu acelasi trup cu care s-a inaltat la cer

(Fapte I, 11). Venirea Domnului si judecata de pe urma sunt evenimente care vor produce o

transformare prin har a omului, dar si a intregului univers in cadrul procesului etern de

indumnezeire, adica, de unire a omului cu Dumnezeu, in contextul unei apropieri ca dintre doua

entitati fiintiale diferite, o unire fara confuzie pe plan moral si spiritual intre Dumnezeu si om, facuta

posibila prin credinta si har. Desigur, acest proces de unire a omului cu Dumnezeu, cunoscut sub

numirea de theosis, trebuie sa fie inceput, in viata de aici si acum, prin transformarea naturii noas-

tre decazute si corupte si prin adaptarea ei la viata vesnica.

 

Gindirea crestina ia in considerare intr-un mod extrem de serios realitatea divina, Dumnezeu, si cea

umana, omul, recunoscandu-le ca fiind realitati distincte si imuabile, afirmand in acelasi timp

posibilitatea unei relatii adecvate si, mai mult, a comuniunii lor.

 

Energiile necreate se deosebesc de esenta sau Fiinta divina; Dumnezeu, inaccesibil noua in fiinta

Sa, este prezent in energiile Sale.

 

Unirea la care suntem chemati nu este o unire ipostatica, cum este unirea naturii umane a lui

Hristos cu natura Lui divina si nici fiintiala, cum este in cazul celor trei Persoane divine, ci unire

cu Dumnezeu in energiile Sale, sau unire prin har.

 

Urcusul spiritual este constituit din doua etape bine definite care se intrepatrund. Prima etapa este

cea a faptelor, a actiunii, a lucrarii sau stradaniei efective (praxis) a omului, iar a doua este contem-

platia (theoria). Aceste doua etape fac parte integranta din cunoasterea crestina, intelegand prin

aceasta trairea personala si constienta a realitatilor spirituale. Intreparunderea dintre fapte si

contemplatie este absolut necesara, pentru ca «fara lucrare contemplatia, adica teoria fara

practica, nu se deosebeste de inchipuire, de o imaginatie fara substanta reala ; la fel lucrarea, daca

nu este inspirata de contemplatie, este tot atat de sterila si rigida ca o statuie".

 

Intreaga savarsire a faptelor si procesul de contemplare trebuie sa fie insotit de rugaciune, caci

unirea cu Dumnezeu nu poate avea loc in afara rugaciunii, care este de fapt manifestarea relatiei

personale cu Dumnezeu.

 

Acest proces de indumnezeire nu se opreste, nu se limiteaza numai la om, ci inglobeaza intregul

univers.

 

Conceptia eshatologica crestina cuprinde in viziunea sa nu numai omul, ci intreaga faptura si intreg

universul. In acest sens, putem vorbi despre o comuniune eshatologica a intregii creatii cu

Creatorul, comuniune ce va creste in intensitate in cadrul procesului nesfarsit al indumnezeirii.

Astfel, viata vesnica nu este o simpla existenta prelungita la infinit, deoarece valoarea vietii vesnice

nu consta in eternitatea ei, in indiferent ce forma, eternitatea fiind doar un aspect al valorii ei. Ea

reprezinta cresterea nesfarsita in asemanarea cu Dumnezeu a omului si, prin om, a intregului

univers. Comuniunea cu Dumnezeu nu este o absorbtie fiintiala, caci absorbtia fiintiala neaga orice

valori morale, precum si personalitatea umana. Prin comuniune nu se voieste desfiintarea limitelor

dintre necreat si creat. Aceste limite nu reprezinta obstacole in calea comuniunii. Comuniunea

eshatologica inseamna bucuria eliberarii finale din robia pacatului si realizarea ultima a starii de

unire cu Dumnezeu si de sfintenie. Starea eshatologica implica, fara indoiala, ridicarea intregii

naturi la un statut nou. Intreaga lume, intreg universul va fi o teofanie sublima. Totul va fi supus

legii supreme a iubirii, caci iubirea apartine naturii divine, iar scopul lucrarii Duhului Sfant este de a

o face lucratoare in oameni.

 

Viata de apoi la CeltiViata de apoi

Credinta celtilor in viata viitoare este un fapt incontestabil;  aceasta noua viata era o continuare a

vietii de aici insa in conditii mult mai bune. La inmormantarea razboinicilor de seama se punea in

mormant si carul de lupta al razboinicului respectiv. Semnificativ in aceasta privinta este si obiceiul

celtilor de a imprumuta bani in viata aceasta, urmand sa fie inapoiati in viata cealalta.

 

Locuinta mortilor poate sa fi fost pentru celti sub pamant, dar nu era pentru ei un loc al umbrelor, ci

un loc plin de viata, lumina si activitate, in care se mergea cu voie buna, nu cu groaza. Mai sigur

este ca pentru celti locuinta mortilor era undeva, departe, in apusul Galiei sau in insulele oceanului.

Dupa o legenda transmisa de istoricul bizantin Procopiu, sufletele merg sa bata la usa marinarilor

care locuiesc pe coasta oceanului, pentru ca sa le duca in insula Avalon.

 

In ce priveste riturile de inmormantare, celtii obisnuiau atat inhumarea cat si incinerarea. Galii care

au ocupat Roma inhumau mortii. Impreuna cu mortii se ingropau sau se ardeau tot felul de obiecte

necesare in lumea cealalta, precum si sclavii pe care mortii ii iubisera mai mult.

Moartea si riturile funerare la evreiMoartea este plata neascultarii primilor oameni, adica plata pacatului. Neascultarea a dus la pierderea harului

dumnezeiesc, la izgonirea din rai, la crearea unor tensiuni intre suflet si trup, intre minte si inima, in cele din urma,

trupul ajungand inapoi, in pamantul din care a fost luat.

Dupa caderea in pacat, Domnul nu l-a blestemat pe om, adevaratul vinovat al caderii, ci pamantul, dupa cum

citim: "Bblestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale! Spini si

palamida iti va rodi el si te vei hrani cu iarba campului! In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta, pana te vei

intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Facere 3, 17-19).

Moartea este de fapt numai o trecere a omului din viata pamanteasca in viata cea vesnica. Dupa moarte, fiecare

se va intalni cu rudele si cunoscutii sai. "Apoi, slabind, Avraam a murit la batraneti adanci, satul de zile si s-a

adaugat la poporul sau" (Facere 25, 8). Dupa ce primeste haina cea manjita cu sange de miel a fiului sau, Iosif, Iacov spune si el acest lucru, zicand: "Atunci si-a rupt Iacov hainele sale  si-a acoperit cu sac coapsele si a plans

pe fiul sau zile multe. Plangand, ma voi pogora in locuinta mortilor, la fiul meu!" Si-l plangea astfel tatal sau."

(Facere 37, 35).

Din cauza pacatelor, armonia din structura psiho-somatica a omului a fost profund afectata. Astfel, au aparut

multe neputinte in trup si suflet: boli fizice, boli psihice si boli demonice. Toate aceste neputinte, suferinte si boli

duc la omorarea trupului, la moartea fizica.

Bolile fizice sunt de multe feluri, din cele mai vechi timpuri si pana astazi ele neputand fi complet tinute in frau de medicina si de grija fata de trup. Bolile psihice sunt intelese ca  o pedeapsa contra mandriei omului, iar bolile

demonice (duh necurat: mut, orb, epileptic, manios), sunt amintite numai in Noul Testament.

Potrivit credintei in viata cea vesnica a sufletului, evreii credeau ca, dupa moarte, sufletul ajunge in "locuinta

mortilor" (seol – iad), de unde asteapta sa fie scoase de Dumnezeu, unele spre viata vesnica odihnita, iar altele

spre osanda vesnica. "Si multi dintre cei care dorm in tarana pamantului se vor scula, unii la viata vesnica, iar altii

spre ocara si rusine vesnica" (Daniel 12, 2).

Pregatirea pentru inmormantare, la evrei

Imediat dupa moarte, rudele si apropiatii inchideau ochii si gura celui adormit. Cand dreptul Iacov a fost chemat in

Egipt, de Iosif, el s-a temut de drum, insa Domnul l-a incurajat, zicandu-i: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tatalui tau,

nu te teme a te duce in Egipt, caci acolo am sa te fac neam mare. Am sa merg cu tine in Egipt Eu Insumi si tot Eu

am sa te scot de acolo, iar Iosif iti va inchide ochii cu mana sa!" (Facere 46, 4).

Tot imediat dupa moarte, celui adormit i se dadea si ultima sarutare, numita si "sarutarea cea mai de pe urma".

Cand a murit Iacov, fiul sau cel iubit, anume Iosif, il va saruta cu aceasta sarutare. "Atunci Iosif, cazand pe fata

tatalui sau, l-a plans si l-a sarutat" (Facere 50, 1). Imediat dupa aceasta ultima sarutare, trupul celui mort era

pregatit spre a fi inmormantat.

Pregatirea pentru inmormantare consta, in mod special, in spalarea trupului, in ungerea lui cu aromate (miruri si

substante naturale) si in infasurarea acestuia intr-un giulgiu curat (panza alba). Ungerea cu aromate si infasurarea trupului in giulgiu curat se intalneste si in Noul Testament , unde citim despre moartea lui Lazar si a

Mantuitorului.

Cand a murit Asa, trupul acestuia a fost pregatit pentru inmormantare intocmai: "Si l-au ingropat in mormantul pe

care si-l sapase el in cetatea lui David; si l-au pus pe un pat pe care-l umpluse cu aromate si cu tot felul de

miresme; la inmormantarea lui i s-au ars foarte multe aromate" (II Paralipomeni 16, 14).

Datorita temperaturilor foarte ridicate din Tara Sfanta, inmormantarea celui adormit se facea imediat dupa moarte.

Evreii de rand erau inmormantati in afara cetatii, in cimitire colective, pe cand profetii si regii erau inmormantati in

interiorul cetatii, in morminte solemne.

In ziua inmormantarii, spre seara, rudele celui adormit asezau o masa (pomana). Aceasta masa era numita

"painea durerii si paharul mangaierii". "Ca o paine de jale este painea lor; toti cei care vor manca din ea vor fi

necurati, ca painea lor slujeste numai pentru potolirea foamei lor si nu va fi adusa in templul Domnul" (Osea 9, 4).

Mancarea era insotita de intristare, iar vinul avea misiunea de a mangaia inimile celor indurerati.

Neingroparea trupului celui mort era socotita ca cea mai mare batjocura si cel mai mare dispret aratat fata de cel

adormit. Trupul unui asemenea om era lasat aruncat, fie intr-o laterala a cetatii, fie pe camp, ca prada animalelor

salbatice. "Cine va muri din neamul lui Baesa in cetate, pe acela cainii il vor manca, iar cine va muri in camp, pe

acela pasarile cerului il vor manca" (III Regi 16, 4). "Iar pe Izabela, cainii o vor manca in campia lui Izrael si

nimeni nu o va ingropa" (IV Regi 9, 10).

Imbalsamarea si incinerarea nu sunt cunoscute in randul evreilor. Incinerarea era vazuta ca o pedepsire si mai

mare a celui mort, pe langa venirea mortii, inteleasa si ea tot ca pedeapsa.

Singura imbalsamare cunoscuta in randul evreilor este cea a lui Israel, hotarata de fiul sau, Iosif, pe cand acestia

erau in Egipt. Motivul pentru care Iacov a fost imbalsamat a fost acela ca trupul lui sa poata fi pastrat, transportat

si inmormantat in Tara Sfanta.

"Apoi a poruncit Iosif doctorilor, slujitori ai sai, sa imbalsameze pe tatal sau si doctorii au imbalsamat pe Israel.

Dupa ce s-au implinit patruzeci de zile, ca atatea zile trebuie pentru imbalsamare, l-au plans egiptenii saptezeci

de zile. Iar daca au trecut zilele plangerii lui, a zis Iosif curtenilor lui Faraon: "De am aflat bunavointa in ochii

vostri, ziceti lui Faraon asa: Tatal meu m-a jurat si a zis: Iata, eu am sa mor; tu insa sa ma ingropi in mormantul

meu, pe care mi l-am sapat eu in pamantul Canaan. Si acum as vrea sa ma duc ca sa ingrop pe tatal meu si sa

ma intorc." Si i s-au spus lui Faraon cuvintele lui Iosif, iar Faraon a raspuns:"Du-te si ingroapa pe tatal tau, cum

te-a jurat el!" (...) Si a murit Iosif de o suta zece ani. L-au imbalsamat si l-au pus intr-un sicriu, in pamantul

Egiptului." (Facere 50, 2-7, 26).

Inmormantarea si mormintele, la evrei

Evreii isi inmormantau mortii in morminte sapate in pamant (pesteri naturale sau artificiale). Un loc in care

pesterile naturale au fost completate cu pesteri artificiale, creandu-se astfel un adevarat complex de catacombe,

este renumitul cimitir evreiesc din Beit Shearim.

Mormantul era numit de vrei drept "casa vesniciei". De obicei, in interiorul mormantului se afla o banca de piatra

(lespede), care fie era sapata direct in peretele de piatra, fie era izolata de acesta. Gura mormantului era astupata

cu o piatra mare, naturala sau slefuita frumos.

Deasupra mormantului se obisnuia sa se ridice un monument funerar, impodobit cu inscriptii, iar, mai tarziu, un fel

de mausoleu. "Abesalom insa isi facuse un monument inca de pe cand traia, in Valea Regelui" (II Regi 18, 18).

Merita vazute mormintele din apropierea Ierusalimului, dintre care cele mai renumite sunt: Mormantul lui

Absalom, Mormantul lui Bnei Hezir si Mormantul lui Zaharia.

In interiorul mormantului, langa trupul celui mort, asezat fie direct pe lespedea de piatra, fie intr-un sarcofag de

piatra, erau depuse o serie de obiecte folosite de cel in cauza, pe cand traia. "Nu trebuia oare sa zaca si ei printre

vitejii cazuti dintre cei netaiati imprejur, care cu armele lor de razboi s-au coborat in locuinta mortilor si sabiile lor

si le-au pus sub cap" (Iezechiel 32, 27).

Mormintele erau varuite in alb, spre a putea fi vazute de la mare distanta si ocolite, spre a nu intina pe vreun

trecator. Timp de sapte zile, atingerea de trupul celui mort sau de mormantul acestuia necuratea pe cel se

atingea de ele. " Tot cel ce se va atinge, in camp, de cel ucis cu sabia, sau de mort, sau de os de om, sau de

mormant, va fi necurat sapte zile" (Numeri 19, 16).

Evreii de rand erau inmormantati in afara cetatii, in cimitire colective, pe cand profetii si regii erau inmormantati in

interiorul cetatii, in morminte solemne. Cei bogati isi amenajau mormintele in gradini particulare (un asemenea

mormant a fost cel al lui Iosif din Arimateea, in care a fost asezat Hristos), in vreme ce cei saraci, impreuna cu

strainii, erau inmormantati in cimitire comune. "Si au adus pe Urie din Egipt si l-au infatisat la regele Ioiachim, si

acesta l-a ucis cu sabia si a aruncat trupul lui acolo unde erau mormintele oamenilor de rand" (Ieremia 26, 32).

Doliul, la evrei

Dupa moartea unui evreu, rudele acestuia si cei apropiati tineau doliu vreme de sapte zile. Tot vreme de sapte

zile, dupa inmormantare, la intrarea mormantului aceluia veneau femei bocitoare. Dupa rudele apropiate se tinea

doliu numai sapte zile, insa dupa moartea unor oameni de seama (situatii extraordinare) se tinea doliu vreme de

30 de zile. "Vazand toata obstea (poporul) ca a murit Aaron, l-a plans toata casa lui Israel treizeci de zile" (Numeri

20, 29). "Si au plans fiii lui Israel pe Moise, in sesurile Moabului, la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile,

pana s-au implinit zilele de jelit si de plans dupa Moise" (Deuteronom 34, 8).

Doliul familiei era o expresie a durerii dupa cel mort. Doliul se manifesta in diverse moduri: plans, tanguire,

ruperea vestmintelor in dreptul pieptului (inima), sederea in praf si cenusa, post, imbracarea de haine negre,

acoperirea capului si a fetei, umblarea descult.

"In lupta de la Ghibeon. David insa a zis catre Ioab si catre toti oamenii care erau cu el: Rupeti-va hainele si va

incingeti cu sac si jeliti pe Abner! Apoi regele David a mers dupa sicriul lui si, cand a fost ingropat Abner in

Hebron, regele a plans tare la mormantul lui Abner si a plans si tot poporul. (...) Atunci tot poporul a inceput sa

planga inca si mai tare dupa el. Si a venit tot poporul sa aduca lui David paine, cand inca era ziua; insa David s-a

jurat, zicand: Asa si asa sa faca Dumnezeu cu mine si inca si mai mult sa faca, de voi gusta paine sau altceva

inainte de asfintitul soarelui" (II Regi 3, 31-32, 35).

Preotii de la Templu purtau doliu numai dupa moartea rudelor apropiate, iar arhiereul numai in caz de blasfemie,

cand acesta isi rupea si vestmantul. Doliul se mai tinea si din alte pricini, precum: foamete, invazii, calamitati

naturale, infrangeri in razboaie, etc.

Viata de apoi in Roma anticaViata dupa moarte

Dupa credinta romanilor, sufletele celor decedati (lares, manes) duceau o viata asemanatoare celei

de aici, fie in mormant, fie intr-o regiune subterana, obscura, in care domnea zeul foarte putin

simpatic, Orcus. Imparatia aceasta a mortilor nu era insa izolata complet de lumea de aici, ci

corespundea cu ea printr-o groapa facuta in pamant (mundus) in apropierea orasului sau satului si

acoperita cu o piatra (lapis manalis). De trei ori pe an, la 24 august, 5 octombrie si 8 noiembrie, se

ridica aceasta piatra pentru ca sufletele sa iasa si sa se duca sa-si vada rudele. Rudele insa se

temeau grozav de spiritele celor decedati care, pentru ca aceste spirite se inviorau numai cand

puteau sa suga sange de om. De aceea li se aduceau tot felul de sacrificii, uneori sacrificandu-se pe

mormant sotia si sclavii celui decedat. Pentru a linisti sufletele celor morti si pentru a scapa de ele,

romanii celebrau asa-numitele Lemuria in zilele de 9, 11 si 13 mai. Lemures erau sufletele mortilor

deveniti strigoi si venind printre cei vii ca sa faca rautati. Pentru a scapa de aceasta primejdie, in

zilele amintite mai sus, capul familiei se trezea la miezul noptii si umbla cu picioarele goale prin

coridoarele casei, trosnind din degete pentru a speria spiritele si aruncand in spatele sau seminte

de bob negru, fara a-si intoarce capul. De noua ori repeta cuvintele: "Cu acest bob ma rascumpar

pe mine insumi si pe ai mei". Dupa stropirea cu apa sfintita, lovea intr-o placa de bronz si striga

inca de noua ori: "Spirite ale stramosilor mei, iesiti afara". Romanii credeau deci ca strigoii veniti sa

suga sangele oamenilor se repezeau la semintele de bob si datorita puterii magice a cuvintelor

repetate de noua ori, se departau de casa lasind oamenii in pace.

O categorie speciala de suflete ale mortilor o forma aceea a criminalilor sau a celor care au sfarsit

printr-o moarte napraznica. Acestea se numeau larvae si erau considerate ca raufacatoare, la fel cu

cele ale mortilor deveniti strigoi.

Obligatiile familiei la moarte si la inmormantare au fost codificate la romani si respectate cu

strictete. Dupa inhumare sau incinerare, ambele rituri fiind admise, cei prezenti gustau ceva

invitand si pe mort sa ia parte la masa, ii cereau binecuvantarea si, inainte de a pleca, isi luau ziua

buna de la el prin cuvintele: Salve, Sancte parens ! Pe pietrele funerare era obiceiul sa se scrie

fraze augurale, intre care cea mai obisnuita era: Sit tibi terra levis, menita sa usureze iesirea

spiritului din mormant pentru a lua parte la mesele date de rude in amintirea sa. In fiecare an, in

ziua de 22 februarie, intreaga familie se aduna acasa la o masa comuna. in acea zi nu trebuia sa se

tina seama de certurile familiale. La masa erau rezervate locuri pentru morti. Statuetele zeilor

familiali prezidau masa aceasta, la care se strangea laolalta intreaga familie, vii si morti.

Inmormantarea la evreiEvreii trateaza cu mult respect trupul celui decedat. Grija pentru acest trup vine din credinta in lumea de dincolo.

In ea nu se poate intra oricum, fapt pentru care intalnim diverse acte necesare trecerii in lumea vesniciei.

Taharah este denumirea data spalarii trupului pentru ingropare. Dupa ce au fost rostiterugaciunile pentru

iertarea pacatelor celui decedat, trupul este invelit in "tachrichim”, o panza alba de in. Dupa ce a fost pus in

aceasta panza, trupul trebuie sa ramana neatins, dar supravegheat pana la inmormantare. Exista si obiceiul ca unele persoane sa fie invesmantate in "tallit“, salul de rugaciune. In acest caz, salul este taiat la margini, in

semn ca el nu mai poate fi intrebuintat.

In general, iudaismul interzice autopsiile si imbalsamarea. Cere ca  trupul sa fie nemutilat in momentul

inmormantarii si doreste ca acesta sa se descompuna in mod natural.

Inmormantarea trebuie sa aiba loc cat mai curand dupa moarte. Numai in cazuri exceptionale este permisa inmormantarea in alta  zi decat cea a decesului.

Suferinta provocata de moarte unei rude este exprimata prin ruperea hainelor (Kriyah). Participantii la doliu

trebuie sa aiba o anumita varsta. Astfel, varsta minima pentru cei ce vor tine doliu este de 12 ani pentru fete si 13

ani pentru baieti.

La inmormantare se citesc psalmi (de obicei Psalmul 23) impreuna cu rugaciunile El Maleh Rachamim si Ztiduk

Hadin.

Dupa inmormantare urmeaza o perioada de doliu. Prima perioada se numeste Shiva si tine sapte zile. In aceasta

perioada cei indoliati nu lucreaza, plang pe cel decedat si stau acasa pentru a primi persoanele care-i

consoleaza. La plecarea vizitatorilor se rostesc cuvintele: "Atotprezentul sa te mangaie, impreuna cu toti aceia

care jelesc pentru Sion si Ierusalem”. E o perioada in care cei ce poarta doliu, stau pe scaune joase, etc

A doua perioada de doliu "Sheloshim“, care inseamna "30“ este perioada cand cei ce poarta doliu se intorc la

lucru, dar nu se mai ingrijesc de ei: nu se barbieresc, nu-si taie unghiile, nu se tund, nu poarta haine curate si nu

merg la petreceri.

Dupa "Sheloshim“, urmeaza o perioada de unsprezece luni, in care fiul sau fiica (in cazul in care nu exista un fiu)

va recita zilnic din "Kaddish“- rugaciune de slava adresata lui Dumnezeu. Kaddishul trebuie recitat in prezenta

unui minyan (10 barbati evrei).

Adrian Cocosila

Cultul mortilor in hinduismCultul mortilor in hinduism

Credintele cu privire la viata viitoare si riturile de inmormantare ale hinduismului nu sunt mult

diferite de cele din perioadele vedica si brahmana. In general, indienii cred in existenta a sapte lumi

superioare (swarga) si sapte lumi inferioare (patala), avand pamantul ca centru si constituind cu

totul cele cincisprezece "lumi de purificare". In lumile superioare sunt sufletele celor drepti, in lu-

mile inferioare ale celor pacatosi, iar pe pamant sunt sufletele celor care trec prin diferite

reincarnari. Pe langa cele sapte lumi superioare, mai sunt insa in regiunile ceresti inca cinci

paradisuri speciale ale diferitilor zei principali, unde sunt primiti numai unii muritori care s-au facut

vrednici sa fie primiti in locurile de mare fericire unde  salasluiesc acesti  zei.

 

In cele sapte "lumi inferioare" se afla de asemenea 21 de infernuri, numite fiecare dintre ele intr-un

anumit fel : "locul intunericului", "locul plansetelor" etc. In centrul regiunilor inferioare este palatul

lui Yama, zeu mortilor. Imperiul lui Yama este despartit de lumea noastra printr-un fluviu de foc, pe

care-l trec usor numai cei care au dat o vaca si o moneda brahmanului care le-a facut slujba de

inmormantare. Agatat de coada vacii, sufletul trece fluviul intr-o clipita. Altfel i-ar trebui patru ore,

in care timp sufera grozav din pricina apei care arde. In imparatia lui Yama, mortul se prezinta la

judecata in fata acestui inspaimantator personaj. Secretarul infernului deschide marea carte in care

sunt scrise zilnic faptele bune si rele ale mortului. Daca faptele bune sunt mai multe decat cele rele,

mortul este trimis intr-una din cele sapte lumi superioare. Daca faptele rele sunt mai multe  decat

cele bune,  atunci este trimis intr-unul  din cele 21  de infernuri,  in care  chinurile  sunt atat

de  ingrozitoare   cum numai  imaginatia   indienilor   le-a  putut   inchipui.   Totusi,   dupa   concepti

a hinduista, atat raiul cat si iadul sunt mai mult locuri  de trecere, sufletele reincarnandu-se mereu

pana la deplina purificare si eliberarea de a mai renaste.

 

In privinta riturilor de inmormantare, observam ca acestea sunt, ca la mai toate popoarele dealtfel,

complicate si respectate cu strictete. Astfel, inainte ca muribundul sa-si dea sufletul, este asezat jos

pe un strat de iarba acoperit cu o panza noua, pentru ca, daca moare pe pat sau pe o rogojina, in

lumea cealalta trebuie sa tarasca dupa sine patul sau rogojina pe care a murit. De asemenea se

leaga mijlocul muribundului cu o panza noua. Urmeaza un serviciu religios savarsit de brahman,

care toarna in gura muribundului cateva picaturi dintr-un lichid in care a fost dizolvat praf de santal.

Apoi se aduce langa muribund o vaca gatita cu o panza pe spinare si cu coarnele impodobite cu

ghirlande si cu inele de aur sau de alte metale pretioase. Muribundul trebuie sa apuce coada vacii,

pentru ca aceasta sa-l conduca in lumea cealalta la locuinta de veci. Vaca si gateala acesteia sunt

daruite apoi brahmanului care a oficiat serviciul de inmormantare.

 

Dupa ce muribundul si-a dat sufletul, cei de fata incep bocitul sub forma unor lungi litanii

cadentate. Brahmanul savarseste un alt serviciu divin, pronuntand la urechea cadavrului in chip

misterios o formula sacra. Apoi cadavrul este imbaiat, i se pun pe frunte foi de plante sfinte, i se

pune in gura betel si este dus cu pompa la locul incinerarii, grabindu-se cat mai mult toate aceste

pregatiri, pentru ca obiceiul cere ca rudele, prietenii si chiar vecinii sa nu manance nimic pana ce

mortul nu este dus de acasa. Pe drumul spre locul incinerarii se fac trei opriri, pentru ca un preot sa

introduca in gura mortului cate putin orez inmuiat. Cenusa rezultata dupa ardere este pusa intr-o

urna si ingropata pentru cateva zile in pamant. Apoi este   scoasa   si  aruncata   intr-

un   rau   sau   intr-un   alt   loc   socotit   ca   sfant.

 

Desigur, castele inferioare au rituri de inmormantare mult mai simple si, cum incinerarea este

costisitoare, cei prea saraci isi ingroapa mortii in pamant. Dealtfel, sunt regiuni ale Indiei in care

inhumarea este traditionala. Mai demult se obisnuia sa se arunce cadavrele in Gange sau intr-o alta

apa socotita ca sfanta. Englezii au interzis insa aceasta practica neigienica. De asemenea, a fost

interzis, inca din 1822, vechiul rit funerar numit sati si potrivit caruia sotia mortului trebuia sa fie

arsa de vie la moartea sotului ei.

MOARTEA SI VIATA DE DINCOLO

 

Varianta de tiparire

 

Moartea este de fapt o trecere, o transformare care face parte, implacabil, din destinul nostru. �Ideea de moarte este singura pe care oamenii nu o privesc direct in fata si totusi, a preocupat mintea omeneasca, de cand omul a aparut pe pamant. A invata sa privim moartea dincolo de ceea ce fac din ea, in general, medicii si preotii inseamna sa intelegem in profunzime legile Divine care actioneaza in acest Univers, indiferent daca suntem de acord cu ele sau nu.

Nimeni nu scapa mortii. Toti suntem supusi durerii, de a vedea pe cineva iubit din jurul nostru, plecand in lumea invizibila ochilor nostri. Acest eveniment asezat cu desavarsita intelepciune de

Dumnezeu a produs omului numai griji, frica si superstitii incat toata existenta sa a stat sub

teroarea zilei fatale ca maine sau intr-o zi va muri si va dispare pentru totdeauna.

Omenirea nu este lamurita cu ceea ce se petrece dincolo de mormant. Este bine ca omul sa

aiba cunostiinte despre actul mortii, caci altfel, agonia va fi prelungita si in plus, spiritul lui ajuns in spatiu, multa vreme nu este lamurit, unde este, ce s-a intamplat cu el, se zbate in nestiinta, si abia tarziu isi da seama ca se afla intr-o lume formata din altfel de material si in alte conditii decat in viata pamanteasca.

Doar necunoasterea ne face sa credem ca ceva se opreste dupa momentul mortii, caci noi o percepem ca pe o limita pe care nu o putem depasi.

Omul este o forta complexa. Desi putini dintre noi cunosc sau vor sa recunoasca acest fapt, fiinta umana nu se reduce numai la limita perceptiilor sale la un nivel obisnuit. In fiinta umana se imbina trei componente corpul fizic sau invelisul material pe care-l abandonam mortii ca pe o haina uzata, corpurile subtile, invizibile simturilor obisnuite, care insotesc sufletul, evolueaza si se purifica odata cu acesta si sinele suprem (spiritul) sau centrul de forta al fiintei noastre, focarul constiintei.

Spiritul plus sufletul reprezinta de fapt, un om dezincarnat. Rand pe rand fiecare dintre noi, prin moarte, ajungem la viata eterna, apoi o noua nastere ne readuce pe Pamant, pentru a incepe lupta cu existenta.

Calatoria sufletului in planurile subtile are si ea loc urmand niste principii si legi. Cu cat corpurile subtile sunt mai rafinate, mai elevate, cu atat mai largi sunt orizonturile care se deschid in fata sufletului dezincarnat. In functie de afinitatile sale, el se duce in mijlocul celor care il atrag. El isi gaseste rasplata sau pedeapsa in propria sa constiinta. Lumina il patrunde lasand sa se vada gandurile, actiunile, intentiile etc. pe care le-a avut in timpul vietii abia incheiate. Totul, de la nastere si pana la moarte iese la iveala. Fiinta revede si retraieste toate etapele prin care a trecut.

Senzatiile care preced moartea si care urmeaza ei sunt infinit de variate si depind de gradul de evolutie spirituala a celui care isi paraseste corpul. Separarea se face aproape intotdeauna lent, in momentul despartirii sufletului de corp. Ea incepe uneori cu mult timp inaintea mortii si nu se termina decat in momentul in care se rup ultimele legaturi fluidice care unesc corpul fizic si corpurile subtile. Cu cat atasamentul de planul fizic este mai mare, sufletul traieste mai dureros aceste momente. Sufletul simte destramarea corpului material. Aceasta trecere se dovedeste � �usoara pentru cel care, pe parcursul vietii, a aspirat catre scopuri spirituale, insa pentru cel atasat de aparente, care nu este pregatit de plecare, aceasta trecere este o agonie prelungita.

Dupa separarea sufletului de corp urmeaza o perioada de confuzie, foarte scurta pentru fiintele elevate, care se trezesc curand in toata splendoarea vietii spirituale, dar foarte lunga pentru cei egoisti si strans legati de valorile materiale. Din aceasta a doua categorie, multi sunt convinsi ca inca mai traiesc in corpul fizic timp indelungat dupa ce, de fapt, ei au murit. Incertitudinea apasa asupra sufletelor mai putin evoluate, care ar vrea sa-si intarzie ora plecarii din corp, iar apoi, isi � �contempla dezintegrarea completa a corpurilor care au servit drept haina.

Pentru cel evoluat, moartea este pasnica si chiar vesela. Desprinderea de materie se face cu usurinta. Isi percepe ascensiunea in lumea de dincolo ca pe o etapa evolutiva superioara, simtind ca ea ii ofera mult mai multa fericire decat viata pamanteasca. Sufletul se gaseste acum suspendat intre existenta materiala care se estompeaza si noua viata care se contureaza in fata

lui.

Brusc, o lumina spirituala il inunda, il ajuta sa se elibereze de fricile si incertitudinile lui. Apoi privirea i se desprinde de Pamant si de fiintele care plang langa patul lui. El intrezareste planurile subtile si vede alte fiinte, prieteni de alta data, mai plini de viata si mai frumosi decat ar fi crezut, stiindu-i morti pana acum.Impreuna cu ei, se avanta si urca pana la nivelurile pe care ii este permis sa le atinga, corespunzatoare evolutiei sale. Puteri noi se trezesc in el; destinul sau fericit incepe. Sufletul timid indrazneste sa foloseasca libertatea pe care acum o intuieste. Timpul se scurge fara ca el sa-l poata masura. Intr-un sfarsit, alte entitati evoluate il ajuta sa se elibereze de ultimele atasamente lumesti si sa urce mai departe, spre Imparatia Cerurilor.

Desprinderea sufletului e mai putin dificila in urma unei boli indelungate, cand legaturile carnale se desfac treptat, putin cate putin. In schimb, cei care se sinucid, cad prada unor stari oribile. Ei retraiesc ani intregi angoasa ultimelor momente ale vietii, caci, prin sinucidere, nu au facut decat sa-si schimbe suferintele terestre cu altele, la nivel energetic, mult mai vii. Usor, usor, sufletul devine constient de vietile anterioare, de ceea ce a facut in fiecare viata, apoi urmeaza judecata propriei constiinte, si in final, judecata lui Dumnezeu. Oricat de dureros ar fi acest examen, el este necesar, intrucat, constituie punctul de plecare al unei noi orientari benefice.

In planurile subtile, totul se conduce dupa principiul rezonantei, principiu care are la baza corespondenta dintre cauza si efect. El stabileste ceea ce merita fiecare. Legea se aplica de la sine. Pentru indreptarea trecutului acuzator, fiinta renaste iar, si iar, pana ajunge sa inteleaga care e propria lui natura, si anume: sa regaseasca ceea ce este autentic, esential si divin in structura sufletului sau. Aceasta regasire este, de fapt, chiar scopul principal al tuturor cailor spirituale autentice: regasirea de SINE si, prin aceasta, comuniunea cu Dumnezeu.

Ca o concluzie, deci, dupa moarte, omul trebuie sa suporte in planul astral tot raul pe care l-a facut altora, sa sufere pentru toate greselile faptuite. Aceasta nu inseamna ca Inteligenta Cosmica vrea sa se razbune sau sa-l pedepseasca; ea doreste ca el sa devina perfect constient de tot ceea ce a facut pe pamant, pentru ca, adesea, el a facut sa sufere anumite fiinte fara macar sa-si dea seama si aceasta ignoranta este inacceptabila, ea impiedicandu-l sa evolueze. Apoi, urmeaza reincarnarea, corectarea si avansarea pe drumul evolutiei.

Totul in viata se inregistreza, trebuie sa platim in planul astral pentru fiecare greseala pe care am comis-o aici pe Pamant. Nu se poate scapa nici chiar de regretele si suferintele celor vii care au ramas pe Pamant, ele sunt un chin pentru cei morti.

Asadar lasati mortii sa plece linistiti acolo unde trebuie sa se duca. Nu va agatati de ei, nu ii retineti prin suferintele si regretele voastre, ii deranjati si ii impiedicati sa se elibereze.

Rugati-va pentru ei, trimiteti-le dragostea voastra, gandurile voastre bune si doriti ca ei sa se elibereze si sa se ridice din ce in ce mai mult in lumina. Daca ii iubiti cu adevarat, sa stiti ca intr-o zi veti fi cu ei. Acesta este adevarul. Acolo unde este dragostea voastra, acolo veti fi si voi intr-o zi.

Sanda Stefan