Verbe invariabile: س�، ع�س�ى� ئ ، ب ع�م� ن

Studiile referitoare la gramatica limbii arabe definesc verbul ca fiind acea parte de vorbire care desemnează un eveniment asociat cu o anumită perioadă de timp:

بزمن. مقترن حدث على دل ما هو الفعل

Prin urmare, verbele pot fi clasificate, din punct de vedere al perioadei temporale pe care o indică, în verbe la modul îndeplinit (ماض), verbe la modul neîndeplinit (مضارع) și verbe la modul imperativ (أمر). De asemenea, verbele se împart în triconsonantice și cvadriconsonantice, în funcție de rădăcină. O altă clasificare se face luând în considerare consoanele radicale ale verbului. Astfel, verbele pot fi „sănătoase”, când consoanele radicale sunt consoane „tari”, sau „bolnave”, când din consoanele radicale fac parte una, două, sau chiar trei consoane „slabe”.

Un alt criteriu de clasificare a verbelor, și cel care ne privește în mod deosebit în studiul de față, este acela al „variabilității”, al capacității verbului de a-și modifica forma la diferite moduri și timpuri1. Astfel, verbele „variabile” sunt verbele care diferă ca formă la modul îndeplinit, neîndeplinit și imperativ (،شرب

اشرب يشرب، ), sau la modul îndeplinit și neîndeplinit ( يوشك أوشك، ). Verbele „invariabile” sunt cele care au o singură formă, indiferent de modul și timpul pe care îl indică ( ، ع�م� �س�، ن ئ ع�س�ى ب ).

Două dintre verbele care fac obiectul acestui studiu, ع�م� �س� și (”a fi bun„) ن ئ ب(„a fi rău”) fac parte din categoria verbelor „laudei și reproșului”:

(Wright, 1896: 97)والذم" المدح "أفعال

الفعل المتصرف هو الفعل الذي تتقلب صورته بين الماضي والمضارع واألمر، أما الفعل الجامد فهو 1الفعل الذي يلزم حالة واحدة، وال تتقلب صيغته بين الماضي والمضارع واألمر.

1

Cele două verbe sunt folosite ca exclamații, și sunt, în general, indeclinabile, deși ambele acceptă desinența de persoana a III-a feminin singular ( ، ع�م�ت� �س�ت� ن ئ ب ) și, mai rar, forma de dual și plural a lui ع�م� ع�م�ا،) ن �ا، ن ع�م�ت ع�مIوا، ن عم�ن� ن (ن .

Ceea ce atrage atenția cercetătorului încă de la prima vedere este că sensurile atribuite rădăcinii م ع ن fac referire la „frumusețe”, „liniște”, „binefacere” și „belșug”, de unde și folosirea lui ع�م� pentru exprimarea laudei. La نfel stau lucrurile și în cazul celui de-al doilea verb, sensurile asociate cu rădăcina

س أ ب fiind „rău”, „necaz”, „durere”, „suferință”, motivând astfel întrebuințarea lui pentru exprimarea reproșului. Așadar, având în vedere sensurile celor două rădăcini, putem spune că ع�م� și ن �س� ئ sunt forme derivate ale verbelor ب �عم� ,și نrespectiv س� �ئ , ب această derivare fiind cauza invariabilității celor două verbe (Suleiman, 1989: 97-98)2.

Un alt motiv care poate sta la baza invariabilității celor două verbe este, ieșirea acestora din sfera verbelor, prin faptul că nu mai desemnează un eveniment asociat cu o anumită perioadă de timp (Suleiman, 1989: 99).

Această distanțare de categoria verbelor a dus la conturarea a două teorii cu privire la proprietățile verbale și cele substantivale ale lui ع�م� �س� și ن ئ ambele , بextrem de bine argumentate. Astfel, teoreticienii școlii din Kufa susțin că cele două verbe sunt, de fapt, nume, venind cu argumente solide în sprijinul acestei afirmații (Suleiman, 1989: 99-100):

- ambele acceptă prepoziții, una din particularitățile numelor:

الرجل. بنعم زيدK ما

. بئس على السيرI نعم� Iالعير

ها بكاء، نصرتها المولودةI بنعم� هي ما والله Qسرقة. وبر ( Suleiman, 1989: 99)

- ambele acceptă particula vocativului „يا”:2 Conform Wright, 1896: 97, oricare dintre verbele limbii arabe de forma pot ف�عل� fi pronunțate și ,ف�ع�ل� o contragere care se aplică, uneori, și asupra verbelor la diateza pasivă ( عل�Iف ). Astfel, م��ع س� și ن �ئ �ع�م� devin ب س� și ن

� �أ cu ,بmențiunea că, în cazul în care cea de-a doua consoană radicală este una guturală, vocala corespunzătoare acesteia, în loc să fie elidată, poate fi transferată primei consoane radicale, de unde ع�م� �س� și ن ئ .ب

2

(Suleiman, 1989: 100النصير. ) ونعم المولى يانعم

- nu pot fi utilizate împreună cu adverbe de timp, exemplele următoare fiind incorecte:

أمس. الرجل نعم

غدا الرجل بئس

- ambele sunt indeclinabile, declinarea fiind una dintre particularitățile verbelor.

Teoreticienii din Basra susțin, însă, că ambele sunt verbe, și aduc următoarele argumente (Suleiman, 1989: 100):

- ambele acceptă desinențe personale, după modelul verbelor declinabile:

رجلين. نعما

رجاال. نعموا

- ambele acceptă de ت� persoana a III-a feminin singular, una dintre particularitățile verbelor la modul îndeplinit:

المرأة. نعمت

الجارية. بئست

- subiectul lor stă în cazul nominativ, iar numele care le succedă (الفاعل) în cazul acuzativ:

X نعم زيدK. رجال

Așadar, putem spune că cele două cuvinte derivate din verbele نعم și بئس au dobândit atât particularități ale numelor, cât și particularități ale verbelor,

3

astfel că ع�م� și ن �س� ئ nu sunt nici substantive pure, nici verbe pure, însă domină بcalitatea de verb (Suleiman, 1989: 101).

O altă observație demnă de menționat este că subiectul lui ع�م� �س� și ن ئ ,بdenumit de către gramaticienii arabi „ceea ce este lăudat”, respectiv „ceea ce este criticat” ( بالذم المخصوص بالمدح، المخصوص ) poate sta atât după cele două verbe, cât și înaintea lor:

. زهيرK الرجلI نعم Kنعم زهير . Iالرجل

. بئس خالدK. خالدK الرجلI بئس Iالجل

Substantivul care urmează după ع�م� sau ن �س� ئ este un nume articulat ب în cazul nominativ, un prim termen din starea de anexiune, tot în cazul nominativ sau un substantiv care are afixat un pronume, de asemenea în cazul nominativ. Dacă substantivul care succede cele două verbe este nearticulat, atunci stă în cazul acuzativ:

. الرجلI نعم Kزهير

. الرجل صديقI نعم Kزهير

شبابها. ونعم الهيجاء أخو نعم

X نعم . رجال Kزهير

Cele două verbe pot fi urmate de ما , dând naștere la trei situații3:

1. După ما nu urmează nimic:

X الثوب غسلت ع�م� غسال عمaا. )أي: ن �ه.( مدحت� إذا الغسل؛ ن غسل

2. După ما urmează un pronume independent:

3 În cazul în care cele două verbe sunt urmate de ما , putem scrie س�� ئ م�ا ب sau م�ا �س� ئ ع�م� și ب م�ا ن sau, prin contragere, عمaا .(Wright, 1896: 97) ن

4

عمaا ع�م� ن هو.( ما هو. )أي: ن

3. După ما urmează un verb:

ع�م� نعمeا تفعل.( ما تفعل. )أي: ن

Cel de-al treilea verb indeclinabil care face obiectul studiului de față este ,poate că”, „este posibil ca” (Thatcher, 1911: 194). De cele mai multe ori„ عسى acest verb este urmat de conjuncția أن� și verbul la neîndeplinit conjunctiv:

�قIوم� أن� زيدK ع�س�ى (poate că Zaid stă în picioare) ي

Acest verb este încadrat de către teoreticienii gramaticii limbii arabe în categoria verbelor „speranței” ( الرجاء أفعال ), categorie din care fac parte și حرى și اخلولق , cele din urmă fiind foarte puțin întrebuințate.

Această categorisire a lui drept عسى un verb al speranței ridică unele semne de întrebare cercetătorului, întrucât niciunul din sensurile rădăcinii ي س ع nu indică vreo asociere cu domeniul lexical al speranței. În plus, gramaticile limbii arabe (Haywood, 1965: 269; Suleiman, 1989: 75) menționează faptul că عسى este, de asemenea, un verb de iminență ( المقاربة أفعال ), ceea ce îl face pe cititor să se întrebe: care este legătura între diferitele înțelesuri ale lui și عسى sfera lexicală a speranței?

Suleiman (1989: 75-76) încearcă să ofere o explicație care să clarifice, într-o oarecare măsură, legătura dintre عسى și verbele „speranței”. Astfel, în exemplul " عسى , وعسى" الشيخ عسا are sensul de „a crește”, ceea ce poate fi asociat cu „a ajunge la sfârșit” sau „a fi aproape de sfârșit”. În plus, motivează Suleiman, care înseamnă „a se usca”, „a se ofili”, ceea ce poate , يبس este sinonim cu عسىfi interpretat, de asemenea, drept „a ajunge la sfârșit” sau „a fi aproape de sfârșit”. Ba mai mult, construcția الليل عسى poate fi tradusă drept „întunericul s-a întețit”, unde عسى este sinonim cu ظ� adică înserarea a atins cota maximă , غIلdupă încheierea zilei4. Astfel, prin asocierea cu sensul de „a ajunge la sfârșit”,

أي: وبالنسبة 4 (Suleiman, 1989: 76) النهارI انتهى أن بعد الذروة بلغ أي الظلمةI اشتدت لليل5

autorul ajunge la o posibilă concluzie, și anume că عسى poate avea sensul de „a-și atinge scopul” sau „a fi aproape de a-și atinge scopul”, ceea se apropie, într-o oarecare măsură, de sfera speranței.

O a doua posibilă explicație a întrebuințării lui عسى cu sensul de „a spera” este faptul că acest cuvânt poate fi o rămășiță a unui verb care avea toate înțelesurile menționate mai sus, inclusiv cel al speranței, înțelesuri care s-au pierdut, însă, odată cu trecerea timpului și evoluția limbii, motivează Suleiman (1989: 76), argumentând că cercetătorii lingviști sunt de părere că structura cuvintelor tinde, din ce în ce mai mult, către prescurtare și simplificare.

Faptul că originea lui nu عسى este cunoscută a stârnit, de asemenea, controverse în ceea ce privește categorisirea lui drept verb (فعل) sau particulă (.(حرف Ibn Hisham (Suleiman, 1989: 81) motivează calitatea de particulă a lui :prin exemplul următor عسى

اها aها كاسm نارI ع�س� كaى وعل �ش� فأعIودIها، نحوها غآتى \ ت

unde subiectul lui عسى este un nume în cazul nominativ, nu o propoziție.

De cealaltă parte, în Coran găsim câteva exemple în care عسى este folosit ca verb:

Iم ه�ل� ق�ال� �ت ي ب� إن� ع�س� Iت IمI ك e القـالI عليك لوا، أال تقات

unde عسى acceptă desinența de persoana a II-a masculin plural, specifică verbelor la modul îndeplinit.

În concluzie, atât ع�م� și ن �س� ئ , ب cât și sunt verbe indeclinabile, deși عسى acceptă unele desinențe personale specifice verbelor la modul îndeplinit. Numele care urmează după ع�م� și ن �س� ئ este ب fie determinat, în nominativ, fie nedeterminat, în acuzativ, iar عسى este urmat, de cele mai multe ori, de un verb la neîndeplinitul conjunctiv, cerut de conjuncția Toate cele trei verbe au dat .أن�

6

naștere la divergențe cu privire la încadrarea lor în categoria gramaticală a verbelor, substantivelor sau particulelor.

Bibliografie:

Haywood, J.A. & Nahmad, H.M. 1965. A New Arabic Grammar of the Written Language. Londra: Lund Humphries.

Suleiman, Ahmed. 1989. Al’af`al ġayr almutaSarrifa wa šibh almutaSarrifa. Alexandria: Dār alma`rifa alğāmi`iyya.

Thatcher, M.A. 1911. Arabic Grammar of the Written Language. Londra: Heidelberg.

Wright, W. 1896. A Grammar of the Arabic Language. Cambridge: University Press.

7