LUMEA ARABĂ ÎN EPOCA MODERNĂ

- 622– fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina (Yathrib); Al-Medina – oraşul/cetatea

- anul 622 nu are semnificaţie doar religioasă şi doar pt arabi; e şi un moment de turnură în

istoria întregii omeniri prin consecinţele majore pe care le-a avut cucerirea arabă şi

expansiunea Islamului pe o mare parte a Lumii Vechi (ce moştenea civilizaţia greacă,

romană, bizantină)

- sec VIII – arabii formează un imperiu uriaş: de la strâmtoarea Gibraltar, Maroc, din Spania şi

Sudul Franţei până la frontierele de vest ale Chinei (751 – la Thalass – bătălie arabi-chinezi,

câştigată de chinezi; 732 – Poitiers vs franci)

- iniţial, în acest spaţiu, dominaţie politică şi militară a califilor arabi + apoi s-a propagat religia

islamică – înfloreşte o civilizaţie musulmană, care poate îmbrăca expresii arabe, dar şi

persane, turcice

- în secolele următoare, până în Epoca Modernă, Islamul a continuat să îşi extindă frontierele,

cam în toate direcţiile

spre Africa Neagră

în direcţia Europei Balcanice (mai ales datorită cuceririlor otomane)

spre est, până în Asia de SE – în regiune unde azi e Bangladeshul, Malayezia, Indonezia

- azi: aprox 1 miliard jumătate de adepţi (cam un sfert din populaţia planetei); ocupă în

general teritorii din zona caldă a Lumii Vechi, mai ales deşertice

PERSPECTIVA ORIENTALISTĂ

- musulmanii alcătuiesc la prima vedere un grup unitar, masiv, mai ales când sunt văzuţi din

perspectiva europenilor

- această percepţie e una eronată; islamul nu este un bloc unitar; asemenea Europei, unde

creştinătatea reprezintă o lume foarte diversă, cu contradicţiile sale interne

- acest punct de vedere eronat (Islamul – bloc compact) are o istorie îndelungată; pentru

creştinii europeni, musulmanul a reprezentat întotdeauna principala figură a alterităţii,

principalul duşman, necredinciosul, “celălalt”

- faţă de musulmani, Europa şi creştinătatea se delimitează şi îşi definesc propria identitate,

propria credinţă – aceasta este marea funcţie simbolică a musulmanului

- ca orice imagine a celuilalt, această reprezentare a simplificat la maximum trăsăturile

atribuite musulmanului; portretul pe care l-a conturat acestora civilizaţia europeană s-a redus

la câteva prejudecăţi, clişee (cruzimea, exotismul – lume ciudată, colorată, ca în 1001 Nopţi,

despotism politic; înpoiere, decadenţă – Orien – etichetă aplicată oricărei realităţi decăzute)

- mai ales din sec XIX, termenii “Orient” şi “oriental” au devenit etichetele prin care cultura

europeană occidentală a identificat tot ceea ce aparţinea civilizaţiei musulmane; această

manieră de etichetare a fost numită azi, de unii savanţi, orientalism sau fenomen de

orientalizare – cercetătorul palestinian E.Said – “Orientalism”: orientalismul afirmă că

civilizaţia occidentală ar fi superioară barbariei orientale, iar europenii ar avea misiunea de a

civiliza şi de a ridica din starea de înapoiere populaţiile respective; această pretenţie de

supremaţie ar justifica implicit şi dominaţia efectivă (politică, militară, economică), pe care

puterile europene o exercitau asupra Orientului în sec XIX

- Said: toate studiile făcute de europeni asupra lumii musulmane au avut ascuns acest rol

EXPANSIUNEA ARABILOR ÎN EVUL MEDIU

- în primele secole ale expansiunii islamului, toate cuceririle făcute de arabi au format un

ansamblu de civilizaţie relativ omogen; coerenţa sa se datora mai ales religiei islamice, care

este pentru musulmani legea (sharia) – reglementare care se referă şi la viaţa de toate zilele

- pe plan politic, unitatea iniţială a lumii musulmane, care la început era condusă de un singur

calif, se va fragmenta rapid în numeroase unităţi autonome demare diversitate: califate rivale,

sultanate, emirate, şeicate (de mici dimensiuni) – conduse de dinastii rivale, aflate în conflicte

pe tot parcursul Evului Mediu (eg: emiri aliaţi cu creştini – Harun-al-Raşid – s-a aliat cu

………………………care rivaliza cu dinastia din Spania)

- această lume atât de diversă dobândeşte o puternică notă de unitate încă de la începutul

Evului Mediu din punct de vedere lingvistic: un fragment din acest uriaş imperiu iniţial, va

dobândi o notă de unitate prin expansiunea limbii arabe

- încă de la început arabii s-au extins cam pe acelaşi teritoriu pe care îl ocupă azi: SV Asiei, N

Africii

- expansiunea limbii arabe a pornit din patria lor originară: Peninsula Arabică – în apropiere

de strâmtoarea Bab-el-Madel – Yemen

apoi, asimilarea etnolingvistică arabă a cuprin mai întâi nordul Peninsulei Arabice, până

la marginile Persiei şi Asiei Mici, cucerind Siria, Liban, Palestina, iar spre est – Mesopotamia

(Irak!)

spre apus, peste istmul Suez – a cucerit treptat tot nordul Africii, din Egipt, până la

coasta Atlanticului (Marocul de azi) + 711: trec Gibraltarul – în Spania; cucerec aproape toată

peninsula şi vor staţiona aici în perioada 711-1492 – în S Spaniei: Al Andaluz

spre S, în interiorul continentului african, fie traversând Sahara, fie navigând de-a lungul

coastei estice a Africii (în Oceanul Indian): în aceste regiuni, arabii nu s-au aşezat decât în

număr mici – colonii izolate; au contribuit la răspândirea Isamului printre populaţiile Africii

Negre, au făcut comerţ, au întemeiat oraşe (! Nu au “arabizat” zonele respective; ei erau o

minoritate)

eg: sinteze – limba swahili – dialecte africane, cuvinte arabe, cuvinte engleze, cuvinte germane;

nu e o limbă arabă!

- la început, arabii au fost oameni ai deşerturilor; populaţie nomadă, care cutreierau pustiurile

Arabiei în căutarea păşunilor şi surselor de apă; etnonimul lor: al-arab înseamnă nomad (! Şi

beduin înseamnă nomad)

- economia şi viaţa nomadă a arabilor se bazau mai ales pe creşterea turmelor de cămile

(dromader!); mai creşteau şi capre, oi; una dintre puţinele plante cultivate în oaze: curmalul

- cea mai mare parte a peninsulei arabice – climă excesiv de secetoasă

în nord, la marginile Siriei şi Mesopotamiei – o stepă săracă (ierburi de calitate mai

slabă)

în centru, mai ales în podişul Nejd – deşert

în S – tot deşert

excepţie de la clima neprietenoasă: sudul extrem - provinciile Yemen, Hadramaut, Oman

– pe coastele Mării Arabiei: câmpii fertile – zone protejate de ariditatea din interior de lanţuri

muntoase, de care se izbesc curenţii musonici, ce vin din Oceanul Indian; aici se cultivă

plante tropicale: citrice, curmalul, cafeaua, bumbacul

- datorită vieţii lor aparte, arabii au dobândit virtuţi războinice deosebite – una din ocupaţiile

de bază era jaful teritoriilor mai bogate

- tactici: foloseau cămila albă de curse şi cai de rasă arabă (eg: cele două asedii ale Vienei –

proviziile şi armamentul pe cămile)

- organizarea socială: arabii erau grupaţi în mari familii patriarhale;

la nivel superior: triburile – aveau la bază legăturile de rudenie reale sau imaginare dintre

membrii acestora

un trib era format din câteva sute de corturi – câteva mii de persoane

un trib forma o unitate extrem de coerentă: condus de un şeic (ce era şi liderul religios al

comunităţii); legături sociale puternice – determinau şi tribul ca puternică unitate de luptă

triburile arabe încheiau alianţe: confederaţii tribale mai vaste; acestor formaţiuni le lipsea

liantul social fundamental al înrudirii (imaginare!); de aceea, aceste confederaţii se

destrămau, se reconfigurau cu mare uşurinţă, erau măcinate de rivalităţi şi dispute interne

- întrega istorie a Peninsulei Arabice din cele mai vechi timpuri până în sec XX a fost

caracterizată de aceste conflicte interne dintre diferiţi dinaşti, şeici, emiri, imani, triburi, bande

de jefuitori – lupta dură pentru supravieţuire şi supremaţie

- există şi ţărani cultivatori – categorie nesemnificativă, dispreţuiţi de beduini

- a treia categorie: arabii sedentari ce locuiau mai ales în oraşe; eg: din rândul lor s-a ridicat

profetul Mahomed; religia islamică a luat naştere dintr-o alianţă urbană – oraşele în care

trăiau – esp centre comerciale, meşteşugăreşti (nu erau centre de producţie agricolă!!!)

- asemenea oraşe: Mecca, Yathrib (Medina) – situate relativ în apropierea coastei Mării Roşii;

în provincia Hedjaz – aici se află şi principalul port arab, unde vor sosi ulterior pelerinii:

Djeddah; în Yemen: Aden, Mocca

RĂSPÂNDIREA LIMBII ARABE

- arabii şi limba lor aparţin încrengăturii etno-lingvistice afro-asiatice; sunt de rasă albă, tip

mediteranean; aparţin familiei semitice – ce mai cuprinde şi limba ebraică, etiopiană

- arabii şi evreii – cei mai apropiaţi din punct de vedere al limbii

- până la expansiune, araba se vorbea doar în Peninsula Arabică

din sec VII-VIII se extinde; întâi se extinde religia, dar în unele teritorii cucerite se impune

şi limba

- limba arabă şi răspândirea ei este favorizată de 2 factori: politic (limba cuceritorilor, califilor)

şi faptul că e limba sfântă a Coranului, în care a fost fixat mesajul lui Mahomed; la început

era singura abilitată să vehiculeze mesajul sfânt; din epoca modernă s-a permis traducerea

- în pofida acestor două atuuri, araba nu a cucerit întreaga lume islamică în sensul asimilării

sale de masa populaţie;

s-a izbit prima oară de frontierele culturale ale lumii iraniene – dincolo de fluviul Tigru,

chiar dacă Persia s-a islamizat, locuitorii de aici nu au mai adoptat limba arabă; principala

limbă de cultură era aici persana literară, limbă de mare prestigiu (care se vorbea în toată

Asia Centrală); masa populaţiei de aici – idiomurile acestei limbi

în India musulmană – mai ales în NV ei (Pakistan – pe valea Indusului) + regiunile locuite

de populaţiile turcice (Asia Centrală, Anatolia) – aproape toate s-au islamizat, DAR toate şi-

au păstrat limbile lor vernaculare

singura concesie făcută limbii sacre a Coranului: adoptarea unui mare număr de cuvinte arabe

atât în turca otomană, cât şi în limba farsi (limba persoană din perioada clasică până în cea

modernă); ambele limbi vor prelua alfabetul arab – turcii îl vor abandona în sec XX (Ataturk),

ca semn al dorinţei de modernizare, occidentalizare

în şcolile teologice (matrasa) se preda şi în limba arabă obligatoriu, pentru uzul ulemalelor

(învăţat, teolog, jurist)

- limba rabă se va impune însă în celelalte regiuni cucerite de Islam: din nordul Peninsulei

Arabice până în Anatolia + coasta nord-africană

- procesul de arabizare a fost unul rapid şi a întâmpinat foarte mici rezistenţe: în primele

teritorii pe care le-au cucerit războinicii lui Mahomed şi ai califului Omar (Siria, Liban, Irak);

de ce? Populaţiile din aceste regiuni vorbeau tot limbi semitice – mai ales limba arameică

sau limba siriacă;

- “umma” – marea comunitate/naţiune arabă

- până azi au supravieţuit câteva comunităţi relativ restrânse (maxim sute de mii de oameni)

ce nu au adoptat nici aici araba; uneori şi-au păstrat chiar credinţa religioasă creştină

există şi grupuri creştine ce au preluat limba arabă – eg: marroniţii din Liban, asirienii

moderni din nordul Irakului

în rândul acestor comunităţi minoritare din orientul islamizat şi arabizat putem include şi

comunităţile de evrei din Palestina, ce nu au plecat în exil

- arabizarea a durat mai mult şi a întâmpinat mai multe dificultăţi în Africa de nord – aici,

cuceritorii arabi au islamizat alte populaţii din marea familie afro-asiatică, rude ceva mai

îndepărtate – populaţiile hamitice (eg: populaţia coptă – urmaşii vechilor egipteni; berberii –

în restul Africii de Nord – seminţie autohtonă, numeroasă)

limba arabă va reuşi în câteva secole să domine aceste regiuni, să devină majoritară, dar

fără să îi asimileze pe toţi berberii

cea mai mare parte a berberilor au preluat limba cuceritorilor şi s-au contopit cu ei

succes pentru arabizare – prima pe coastele Mediternaei sau în câmpiile mai roditoare

(eg: Tunisia)

în cea mai mare parte a teritoriului (mai ales în Sahara), în munţii înalţi ai Atlasului (din

Maroc şi Algeria) limbile locale au supravieţuit cu tenacitate până azi, în mijlocul lumii arabe

(eg: tuaregii)

- berberii erau mai ales o populaţie nomadă, care semănau foarte bine cu arabii în privinţa

modului de viaţă: cămilari şi călăreţi neîntrecuţi, ce dominau rutele sahariene – pe unde se

scurge tot aurul Europei ce venea din minele din Sudan + tranzita pe cămile Sahara; altă

marfă: sclavii

- aceşti berberi s-au convertit la Islam rapid, mulţi s-au alăturat arabilor (eg: au format vârful

de lance ale campaniilor purtate de musulamani în peninsula Iberică – Tarik!); cu toate

aceste alianţe, berberii vor rămâne mereu un aliat turbulent al arabilor, nesupuşi de multe ori,

care îşi păstrează cu tenacitate individualitatea, obiceiurile, chiar limba;

Concluzie: prin acest proces de arabizare s-a format o mare comunitate arabă, răspândită din

Maroc până în Irak; această unitate etnolingvistică se va păstra pe tot parcursul epocii

moderne, până azi

PERIODIZAREA ISTORIEI ARABILOR

- specialiştii europeni în studii arabe au împărţit istoria Islamului în trei mari faze (această

periodizare poate fi aplicată şi istoriei arabilor)

1. de expansiune şi cucerire, dar şi de mare strălucire culturală: de la Mahomed (mijlocul sec

VII)-cel mult sec XIII (1258 – Bagdadul, capitala Califatului Abbasid e cucerit de mongoli:

prăbuşirea puterii arabe)

2. etapa declinului politic şi cultural – sec XIII-sec XVIII

3. renaşterea şi modernizarea, numită de arabi Nahda (renaşterea): expediţia franceză în Egipt

(1798-1801 - Napoleon) este momentul ce deschide calea reformelor în societatea arabă

renaşterea culturală, ideologică din sec XIX va duce la naşterea statelor arabe moderne

din sec XX

- această periodizare e criticată de unii autori arabi care o consideră tributară perspectivei

exclusiviste a europenilor (orientalism); ei spun că nu se poate vorbi despre un declin al

civilizaţiei islamice decât dacă e evaluată în funcţie de valorile şi de evoluţia Occidentului

lumea musulmană pare “înapoiată”, “necivilizată”, “nedezvoltată” doar dacă e raportată la

progresul tehnic, ştiinţific şi economic rapid al civilizaţiei europene din sec XVI până azi

- un lucru care se poate accepta şi de istoricii arabi: lumea islamică nu a mai produs creaţii

originale comparabile cu cele din secolele anterioare de prin sec XIV

în această perioadă, Europa, odată cu Renaşterea, Reforma începea epoca raţionalităţii

ştiinţifice (aprox sec XVI): europenii descoperă o nouă manieră de organizare a cunoaşterii şi

de a o folosi – permite Occidentului să îşi impună şi dominaţia la scara mondială

ISTORIA POLITICĂ A LUMII ARABE

- poate fi evaluată în termeni de putere

- sec XV-XVI (aprox 1500) – moment de cotitură în istoria politică a arabilor: începe o nouă

epocă (ca şi în Europa) – 3 episoade mai importante

1. cucerirea otomană

- 1453: turcii otomani cuceresc Constantinopolul – urmaşii istorici ai Ibizantin

- în scurt timp, ei îşi adjudecă şi moştenirea politică a califilor arabi

- începând cu 1516 şi continuând în prima jumătate a sec XVI arabii ocupă Siria, Palestina,

Irak, coastele Mediteranei estice, coastele Africii de Nord până la frontiera cu Maroc; ocupă

oraşe ca Damasc, Bagdad, Cairo (centre mari ale culturii şi politicii arabe) – până la sf WWI

vor fi în stăpânirea IO

2. 1492 – emiratul de Granada (ultima poziţie deţinută de musulmani în S Spaniei) capitulează

în faţa ofensivei creştine conduse de regele Ferdinand Catolicul; sfârşitul unei dominaţii

arabe de aproape opt secole

3. 1498 – caravelele portugheze conduse de Vasco da Gama trec de Capul Bunei Speranţe,

pătrund în Oceanul Indian (zonă dominată până atunci de negustorii arabi, ce controlau

rutele maritime spre India, Africa de Est)

- după 1498, portughezii distrug aproape complet Imperiul comercial arab; se instalează

mai întâi pe coastele Africii (Mozambic, Tanzania)

India (Callicut etc)

coastele Peninsulei Arabice – S: cuceresc porturi strategice (eg: Mascat)

- dominaţia portugheză durează aprox 1500-1600, apoi alţi navigatori europeni le iau locul:

olandezii (primele decenii după 1600), dar mai ales englezii (ocupă S Arabiei până în sec XX:

Aden, Oman, Bahrein, Kuweit)

- în urma acestor trei lovituri, puterea politică a arabilor e lichidată aproape complet la

începutul sec XVI: din făuritorii unui mare imperiu, arabii ajung aproape peste tot sub

stăpânire străină (până în sec XX)

- harta politică a lumii arabe la 1500:

în anii premergători acestor evenimente, lumea arabă era divizată în mai multe state,

centre de putere, de mărimi inegale; de la E la V - 6 centre de putere

1. teritoriile irakiene – sub stăpânire străină încă de la năvălirea mongolă (1258); depindeau

de suveranii mongoli şi turcomani din Iran

practic, erau o anexă a Persiei

2. stăpânirile de mici dimensiuni, independente, conduse de şeici, imani din Peninsula

Arabică; eg: şeriful din Mecca – shariff – nobil, titlu pentru orice urmaş direct al lui Mahomed

3. sultanatul mamelucilor – Egipt, Siria; mari dimensiuni; zonă foarte bogată pentru că

deţineau bune teritorii şi poziţie economică şi strategică pe litoralul Mediteranei

4. statul Hafsizilor din Africa de Nord – centru la Tunis (aproape de vechea Cartagina);

poziţie strategică şi economică datorită Mediteranei; stăpâneau coastele Africii N, între Egipt

şi Algeria

5. Marocul – NV Africii; la 1500 – sub dinastia Watasidă (berberă)

6. Emiratul de Granada – dinastia Nasrizilor (până la 1492); cele mai imortante centre de

putere

- există şi alte stăpâniri şi prezenţe politice arabe

oraşele arabe de pe coasta estică a Africii din Somalia până în Mozambic; asemenea

unor colonii, fără funcţii importante, cu rol comercial

principate mici, răspândite prin toată lumea arabă

SULTANATUL MAMELUCILOR

- cea mai importantă putere a arabilor

- 1250-1517 – cel mai important stat din Orientul Musulman şi cel mai bogat; capitala: Cairo

(au cucerit şi Constantinopolul, dar nu aveau un rol politic prea important, ci doar rol cultural)

- cuprindea Egiptul (centrul), hotare dincolo de vestul Nilului, coastele E ale Libiei (azi) –

provincia Cyrenaica, în E: Siria, Liban, Palestina, până la marginile Anatoliei şi Irakului

- sultanii mameluci erau protectorii şi suzeranii locurilor sfinte ale Islamului=provincia Hedjaz

(unde sunt Mecca şi Medina; şeriful din Mecca e vasal)

- mamelucii dominau Marea Roşie (malul egiptean şi arab) şi controlau rutele comerciale pe

care tranzitau mărfurile venite din India în drumul lor spre porturile Levantului – spre Veneţia

- puterea şi bogăţia lor se baza în mare măsură pe

vămuirea comerţului cu mirodenii ce alimenta Europa

prestigiul dobândit din găzduirea la Cairo a unul calif, urmaş al dinastiei abbaside

(strămoşul lor se refugiase din Bagdad la năvălirea mongolă)

califii erau în realitate marionete întreţinute de sultani dar prezenţa lor întărea pretenţiile de

hegemonie ale statului mameluc în lumea islamică şi arabă (apoi, şi hafsizii vor face la fel)

- conducătorii statului mameluc erau arabizaţi în mare măsură (! ei nu erau arabi)

- teritoriile stăpânite erau arabofone

- totuşi, sub raport politic, nu era un stat arab propriu-zis pentru că clasa conducătoare a

sultanatului erau foşti sclavi de origine turcică, iniţial mai ales cumani din N Mării Negre, apoi

circazieni (populaţie turcică din Caucaz): “mameluc” înseamnă în arab sclav, rob

aceşti sclavi erau capturaţi în zonele lor de baştină de negustori, vânduţi apoi în Egipt

unde erau preţuiţi pentru virtuţile lor războinice

în Egipt, sclavii/mamelucii erau educaţi şi antrenaţi pentru a forma un corp militar de elită:

câteva zeci de mii de oameni, semănau cu ienicerii din IO

rândurile mamelucilor erau mereu împrospătate prin cumpărarea de noi sclavi

mamelucii: forţă militară, armata Egiptului; elita conducătoare (merite în război, răsplătiţi

după terminarea serviciului militar prin proprietăţi ereditare)

începând cu sec. XIII (1250) reuşesc să devină sultani (mameluc căsătorit cu soţia

ultimului sultan arab)

chiar şi după dispariţia sultanatului (1517), mamelucii îşi păstrează rolul militar şi cel de

castă conducătoare în Egipt până în sec XIX (eg: Napoleon luptă cu ei, are clavi mameluci în

serviciu datorită spiritului fidel/de devotare)

CUCERIRILE OTOMANE ÎN TIMPUL SULTANULUI SELIM I

- Selim I = Siria, Egipt şi Hedjaz

- până la începutul sec XVI, relaţiile IO – sultanatul mamelucilor sunt destul de bune

- după ce portughezii lui Vasco da Gama pătrund în Oceanul Indian, otomanii chiar îi ajută pe

mameluci să construiască o flotă în Marea Roşie pentru a face faţă ameninţării creştine

- interesele celor două mari state musulmane se ciocneau în zona Anatoliei: îşi discutau

influenţa asupra emiratelor turcomane autonome din SE Asiei Mici

- după 1501, la frontierele Anatoliei de E ale IO se afirmă o nouă mare putere: Persia

1501 – Persia e unificată sub conducerea şahului şiit Ismail

turcii otomani se temeau că între Egiptul mamelucilor şi Persia s-ar putea încheia o

alianţă: raţiunile strategice care i-au făcut pe otomani să îi atace pe mameluci

- sultanul Selim I (1512-1520): în toamna 1516 atacă Imperiul Mameluc, nu atât din dorinţa de

a cuceri Egiptul, ci datorită ameninţării persane

intră în Siria prin surprindere, ajutat şi de trădarea guvernatorului mameluc din Alep:

cucerire

ianuarie 1517: intră în Cairo, după o ultimă bătălie la porţile oraşului – cucereşte Cairo

- la Cairo, ultimul sultan mameluc e executat, iar califul abbasid e depus din funcţie; Selim îşi

arogă posesiunile şi titlurile sultanului mameluc: Siria, Palestina, Egipt

- şeriful din Mecca recunoaşte suzeranitatea otomană; Hedjazul devine stat vasal al IO

- IO controlează Egiptul, Hedjazul şi Marea Roşie devine astfel un lac turcesc

- sultanul otoman preia şi succesiunea califilor din Cairo; primeşte titlul de protector al locurilor

sfinte; îşi cuceresc prestigiul suprem în lumea arabă

- ulterior, preiau şi titlul de califi: devin liderii religioşi ai întregului Islam (până după IIWW)

- această victorie s-a datorat:

superiorităţii militare: infanteria otomană (ienicerii, cu arme de foc uşoare), artileria

IO – în perioada de ascensiune, de abia acum Poarta otomană devine imperiul uraş

desfăşurat pe trei continente, stăpân al Mediteranei Orientale, al Orientului (până în sec XIX)

CUCERIREA IRAKULUI ŞI YEMENULUI

- 1520-1566: IO ajunge la apogeul puterii sale, sub domnia lui Soliman Magnificul (turcii –

Kanunî/Legislatorul)

- această ascensiune a IO sub Soliman va afecta şi lumea arabă, care intră aproape în

întregime sub autoritatea otomană

- cei doi mari adversari ai sultanului

IH şi aliaţii lor creştini – Europa Centrală şi în Mediterană

dinastia persană a Safabizilor, şiită – în Asia

în lupta cu aceşti doi inamici, IO ajunge să cucerească noi teritorii arabe

- după campania din Europa (Ungaria, asediul Vienei), Soliman se întoarce spre inamicul din

Persia, unde războaiele erau mai dificile (climă, relief etc)

- 1534 – otomanii cuceresc Irakul (regiunea dintre Tigru şi Eufrat, Mesopotamia), locuit

majoritar de arabi; ocupă şi Bagdadul; această stăpânire durează până la IWW

- timp de aproape trei secole: 1534-începutul sec XIX, între Irak şi Persia au loc diferite

conflicte, Persia recucerind unele teritorii

1623-1628 – şahul Abbas al Persiei reuşeşte să recucerească Bagdadul şi o bună parte

din Irak – arabii şiiţi din sudul Bagdadului priveau cu simpatie stăpânirea otomană

DAR sunt doar excepţii

- cucerirea Irakului deschide noi direcţii de acţiune otomanilor în Peninsula Arabică

în conflictul cu Persia, turcii presează mereu în direcţia Golfului Persic, de-a lungul

estuarului Shatt al-Arab (confluenţa Tigrului cu Eufratul) – zonă mlăştinoasă, greu de dlimitat,

populaţie şiită

1546 – turcii reuşesc să ocupe portul fluvial Basra (la confluenţa Tigru-Eufrat): ieşire la

Golful Persic şi Oceanul Indian

- sec XVI, IO era şi o mare putere navală, ce îşi disputa influenţa cu

Veneţia în Mediterana Orientală

Spania în Mediterana Occidentală

Portugalia în Oceanul Indian

- flota turcească (din Basra şi Marea Roşie) încearcă să submineze dominaţia portugheză pe

rutele maritime spre India: acţiune din două direcţii

Marea Roşie – porturile Hedjazului, Golful Suez

Golful Persic – Basra

aceste acţiuni în Oceanul Indian nu reuşesc să afecteze în mod semnificativ marele comerţ

portughez cu mirodenii (portughezii – superioritate numerică, puncte strategice)

- aceste acţiuni otomane le-au permis să ocupe câteva poziţii importante pe coastele sudice

ale Arabiei, în Yemen

turcii pornesc din Hedjaz pe mare: debarcă în Yemen în 1522

1538-1547 – consolidarea poziţiei otomane în Yemen: cucerirea portului Aden

otomanii se instalează pentru o vreme şi în Abisinia (azi Eritreea) la Massawa=ţărmul

african al Mării Roşii, vizavi de Yemen

Yemenul e o zonă sensibilă pentru otomani, doar regiunea maritimă o controlau: pierdut

şi recucerit de câteva ori până la IWW

CUCERIREA AFRICII DE NORD

- o importanţă mai mare pentru politica externă a IO: acţiunile din Marea Mediterană –

principalul teatru de război cu forţele creştine, cheia confruntării

- în Mediterana, otomanii se confruntau cu habsburgii spanioli şi cu aliaţii lor, cum ar fi

Republica Veneţiană şi Cavalerii Ioaniţi (până în 1522 stăpânesc Insula Rodos, în 1522

Soliman cucereşte Rodosul; 1532 primesc de la Carol Quintul Insula Malta ce trece în 1798

francezilor)

- sec XVI, în urma unor dispute îndelungate, otomanii îşi instaurează dominaţia şi asupra

coastei africane, de la Egipt până la frontiera cu Marocul

ţărmurile nord-africane erau numite de arabi Maghreb – “Soare Apune” (în arabă)

creştinii europeni le numeau “coastele barbareşti” sau “statele barbareşti”, nume venite

de la denumirea berberilor

- aprox 1500, în această zonă, înainte de cucerirea otomană, existau mai multe formaţiuni

politice berbere

V: teritoriul Marocului – sediul unor state puternice care şi-au întins dominaţia spre est

către Alger şi Tunis

zona Algeriei de azi: zonă fărâmiţată în mici stăpâniri independente (dinast/oraş) ce

pendulau între vecinii Maroc sau Tunisia

centrul puterii arabe în Africa de Nord era în Tunisia, regiune mai fertilă, situată la

mijlocul coastei africane, foarte aproape de Europa (oraşe: Cairouan,Tunis – aproape de

Sicilia)

spre E: ţărmurile deşertice ale Libiei de azi: două provincii distincte

1. Cyrenaica – în E: gravita spre Egiptul mameluc

2. Tripolitania la V: oraşul Tripoli; gravita spre Tunisia

- începând din sec XIII, o mare parte a coastei nord-africane va fi dominată de califatul arabo-

berber al Hafsizilor, cu capitala la Tunis

- autoritatea Hafsizilor a fost mereu dominată de puterea dinaştiilor/state care stăpâneau în

Maroc şi al-Andalus (sudul Spaniei)

alţi adversari ai Hafsizilor: micile formaţiuni independente de pe teritoriul Algeriei de azi

slăbire în perspectiva apropierii IO

- N Africii – vizat în permanenţă şi de puterile maritime creştine; alianţele nu ţineau cont prea

mult de confesiune, ci de interesele politice proprii

normanii (din Sicilia)

sicilienii – Regatul Neapolelui şi al Siciliei

genovezii

Regatul Aragonului – pe coasta mediterană a Spaniei

ele ocupă în repetate rânduri poziţii pe ţărmurile nord-africane

- după 1479 (formarea Regatului Spaniol unificat), după alungarea maurilor din Granada

(1492): în Spania ajunge la putere regele Carol I (viitorul împărat german Carol Quintul):

Spania porneşte o ofensivă puternică împotriva Africii de N şi se părea că va fi cucerită de

spanioli: porturile (mai ales din Algeria) sunt toate cucerite – continuarea firească a

Reconquistei pentru spanioli

- în acest timp şi otomanii avansau dinspre E (1517 – ocupă Egiptul), iar califatul Hafsid era

lipsit de forţă militară şi incapabil să opună o rezistenţă semnificativă în faţa Spaniei din V +

IO din E

- acum se afirmă în Africa o nouă forţă politică şi militară: piraţii musulmani

de secole, ei jefuiau sistematic vasele creştine din Mediterană

baza în porturile nord-africane, unde erau protejaţi de conducătorii politici locali

origini foarte diverse (mulţi creştini renegaţi, convertiţi la Islam pentru a putea exercita

această meserie)

incursiuni în Europa (chiar şi în Roma) pe ţărmuri, până în sec XIX

devin un actor politic în relaţiile internaţionale: vârful de lance al cuceririlor otomane

- conducătorii musulmani din oraşele algeriene, atacaţi de spanioli, cer sprijinul piraţilor (ce

aveau capacitatea de a lupta) – în cursul acestor acţiuni, un asemenea corsar, Khayreddin /

Khayr ad-Din / Kayr al-Din (Nădejdea credinţei), numit de creştini Barbarossa, ocupă portul

Alger

1518, se declară vasal al sultanului Selim I pentru a îşi câştiga un aliat puternic în

conflictul cu Spania

IO ajunge să dobândească practic fără luptă şi partea occidentală a lumii arabe, dobândind în

următoarele decenii, cu ajutorul corsarilor algerieni, aproape întreg Maghrebul: Tripolitania,

Tunis, Alger – până la marginile Marocului (niciodată cucerit de otomani)

- Khayreddin este numit de turci beilerbei în Alger (beiul beilor=guvernatorul general al unei

mari provincii otomane/villayet): pentru a arăta că Algerul e provincie ce aparţine IO

- Khayreddin e numit apoi şi amiralul flotei din Mediterana

- 1534: Khayreddin ocupă şi Tunis în numele sultanului de la Istanbul

ultimii suverani Hafsizi, în disperare de cauză, se declară vasali ai Spaniei

1535, împăratul Carol Quintul conduce o expediţie navală ce reuşeşte să ocupe Tunisul

ş să îl reinstaleze aici pe vasalul său Hafsid – stat musulman, sub suzeranitate spaniolă

abia în 1574, după lungi eforturi, IO reuşeşte să cucerească Tunisul, ce rămâne în

stăpânire otomană până în 1881 (cucerit de francezi)

- 1571, flota otomană e înfrântă în bătălia navală de la Lepanto (Golful Corint) – sfârşitul

epocii de glorie a flotei otomane: coasta nord-africană e cucerită totuşi în întregime de

otomani, spaniolii fiind alungaţi treptat din oraşele cucerite (eg: Tripoli, Orau ?) – la sf sec

XVI, Africa de Nord intră pentru câteva secole în componenţa IO

MAROC

ORIGINILE MEDIEVALE

- în momentul cuceririi otomane a Africii de Nord, au rămas în afara Imperiului Arab două

teritorii arabe/locuite de arabi

câteva şeicate din sud şi centrul Peninsulei Arabice

în V, un stat puternic, relativ întins: Regatul Marocului

- Marocul are două mari faţade maritime: la Oceanul Atlantic, la Marea Mediterană

străjuieşte ţărmul sudic al Strâmtorii Gibraltar – importantă valoare strategică

- relativ izolat spre Atlantic – oarecum un avantaj, nu a fost sub stăpânire străină (excepţie:

IR, vandali, arabi) după sec VIII

- pivotul său geografic: munţii înalţi – Munţii Rif în nord şi Munţii Atlas în S şi centru

- în S, SV: se deschide larg şi spre deşertul Saharei; rezultă o geografie complexă, făcând

parte dintr-un ansamblu

- musulmanii ce s-au aşezat în Maroc (religie dominantă din sec VIII) au văzut întotdeauna

ţara ca pe o extremitate îndepărtată, la marginea lumii: l-au numit “Regatul Apusean”, “Vestul

Îndepărtat”

numele de Maroc este dat de europeni

băştinaşii nu i-au spus niciodată Maroc; ce puternic a fost aşadar aici imperialismul – nici

măcar nu i s-a recunoscut numele (ca de exemplu Chinei, Coreei), ca o metodă de a domina

simbolic a europenilor; pentru Maroc: frustrare în perioada colonială

denumirea de Maroc vine de la oraşul Marrakesh

în arabă: Regatul Magrebului=Regatul Vestului

- în realitate, Marocul a fost o importantă punte de trecere (deci nu era atât de izolat!)

pe direcţia E-V lega de restul umii arabe nord-africane

pe axa N-S – legătură spectaculoasă, pentru că a surmontat obstacole

a menţinut întotdeauna raporturi strânse cu Peninsula Iberică la N şi cu adâncurile

subsahariene din S, până la fluviul Senegal, la fluviul Nigerului – legături politice, comerciale,

culturale (eg: ajunge în Spania prin Maroc: bumbac, citrice, trestia de zahăr etc idei, cărţi)

- la scurt timp după cucerirea arabă, pe la sf sec VIII, un nobil arab, descendent al profetului –

Idris, iese de sub autoritatea Califatului Abbasid – stat independent în nordul Marocului

condus de dinastia Idrisizilor

Idris fondează şi oraşul Fez – prima dintre cele două capitale istorice

statul lui Idris dispare curând – precursor doar

- sec XI-XV – teritoriul de azi al Marocului ajunge centrul unor imperii întinse, conduse

succesiv de trei dinastii de origine berberă: Almoravizii, Almohazii, Marinizii

stăpânirea acestor imperii se va extinde şi în afara statului marocan: pe coasta nord-

africană până la Alger, la Tunis, în N: în Al-Andalus (Spania)

puterea acestor stăpânitori marocani se baza pe controlul rutelor comerciale trans-

sahariene (taxele vamale – baza pentru întemeierea diferitelor state)

pe rutele controlae (S Saharei - Mediterana) tranzitau bogăţiile Africii negre în drum spre

porturile Mediteranei: sclavi, fildeş, aur roşu (din Golful Guineii – aur sudanez/Sudan =

porţiunea din S Saharei, între coaste oceanice) – o sursă esenţială pentru Europa şi o bună

parte din nevoile monetare ale Europei + Orientului

- un rol important în edificarea civilizaţiei arabo-berbere din Maroc l-au jucat şi emigranţii arabi

din al-Andalus sosiţi în mai multe valuri, pe măsură ce erau alungaţi din Spania de creştini

(datorită Reconquistei) – ultimele valuri: după 1492 – until 1620 (datorită războiului intern

pentru puritatea sângelui); emigranţii erau buni meşteşugari, comercianţi, elite urbane şi cu

contribuit la dezvoltarea civilizaţiei marocane

- sec XIII se întemeiază a doua capitală a Marocului: Marrakech, în S

- cele trei dinastii – întemeiate de berberi războinici veniţi din S (SV) din Sahara, aspri,

primitiv, ce se deosebeau de locuitorii civilizaţi din oraşele unde se instalau

ei erau şi musulmani fervenţi, cu moravuri austere, asceţi, reformatori religioşi (se

intitulau profeţi): predicau întoarcerea la izvoarele originare ale credinţei/adevărul Islamului

nu poate fi găsit în oraşe – fenomen al dualităţii Islamului urban vs musulmanii fervenţi veniţi

din deşert (întâlnit în toată lumea arabă până azi)

primele mişcări de modernizare a lumii arabe se datorează acestor reformatori/asceţi

(modernizarea nu e opusă Coranului)

aceşti lideri politici şi spirituali vor lua şi titlul de calif = “emir al drept credincioşilor”:

dobândesc un prestigiu deosebit în lumea islamică, sub raport religios

- în secolele următoare, alţi suverani locali vor revendica o ascendenţă sherifiană

(descendenţi direcţi ai lui Mahomed)

- sec XIX: suveranii marocani conservă o demnitate cvasi-imperială bazată pe tradiţie califală:

mai târziu iau titlul de sultan; raportul diplomatic din sec XIX (inclusiv cu europenii) – numiţi

împăraţi (le este recunoscut prestigiul)

- aceste dinastii s-au prăbuşit de fiecare dată, atunci când reprezentanţii lor, atraşi în orbita

civilizaţiei îşi pierdeau virtuţile războinice, fervoarea religioasă, în contact cu lumea rafinată a

oraşului

după unul-două secole ei se vedeau contestaţi acum de o nouă revoltă, a altui trib berber

invadator, sosit tot din sud, ce întemeia o nouă dinastie şi reintroducea acea vigoare şi

fervoare a deşertului în palatele din Faz şi Marrakech

- repetarea acestor cicluri istorici ajunge să vlăguiască Marocul; în sec XV, sub ultimii Marinizi

şi urmaşii lor, dinastia Wattasidă (până pe la 1550), statul se fărâmiţează în mai multe regate

(cu centrul în oraşe mari); tot Maghrebul e cuprins de o adevărată anarhie, creată mai ales

de fanaticii religioşi/credincioşi fervenţi – marabuţi, ce trăiau în nişte mănăstiri fortificate,

numie ribat (contestă sistemul pe motivul îndepărtării de la Islam)

- în acest context, portughezii şi spaniolii cuceresc o serie de puncte fortificate pe coastele

marocane, mai ales în jurul Gibraltarului: Ceuta (1415), Tanger (1471), Melilla (1496) – vor

rămâne sub stăpânire spaniolă până în sec XX sau până azi (Ceuta, Melilla)

- tot acum, portughezii pornesc în căutarea drumului spre India de-a lungul coastei africane şi

ocupă cele mai importante porturi marocane de pe ţărmul Oceanului Atlantic – eg: 1515 –

jefuiesc Marrakechul

FĂURITORII STATULUI MAROCAN: DINASTIA SAADIANĂ ŞI DINASTIA ALAWITĂ

- starea de decadenţă politică a Marocului va fi curmată odată cu venirea la putere a dinastiei

Saadiene – mijlocul sec XVI

unifică formaţiunile politice de pe teritoriul Marocului (regatele din anarhie) şi Marocul

dobândeşte în linii mari frontierele pe care le va păstra până azi

continuitate politică 1550-azi în statul din graniţele sale

Saadienii – precursori îndepărtaţi ai statului marocan de azi

- membrii dinastieii Saadiene – origine arabă şi erau şherifi (descendenţi ai profetului, ca şi

Idris din sec VIII): se raportau la istoria îndepărtată, susţinând că există un Maroc din sec VIII

până azi (există elemente de continuitate, dar şi de discontinuitate; Idris era un sfânt, un

iman – continuitate de origine sacră, religioasă; această sacralitate s-a suprapus peste un

teritoriu)

datorită originii şerifiene vor fi foarte populari în rândurile populaţiei

profită de pietatea resuscitată acum de mişcarea Marabuţilor (aşa ajung la putere)

- Saadienii vor purta un adevărat război sfânt împotriva portughezilor şi reuşesc să

cucerească majoritatea porturilor pierdute pe coasta atlanticului

- 1578, regele Sebastian al Portugaliei debarcă în fruntea unei armate în Maroc – învins şi

ucis în bătălia de la al-Khazar-Kebir – bătălia celor trei regi (moare Sebastian, regele

marocan şi pretendentul marocan adus de portughezi) – victorie remarcabilă pentru acea

dată

- cel mai important suveran saadian: al-Mansur (1578-1603)

respinge incursiunile otomane ce încercau să cucerească Marocul după ce ocupaseră

coasta africană; atacă dinspre Algeria – datorită înfrângerii otomanii nu vor mai încerca să

cucerească Marocul

1591 – trimite o spectaculoasă expediţie la S de Sahara ce reuşeşte să supună imper iul

populaţiei negre Songhai, din bucla Nigerului, cu oraşele Gao şi Timbuktu (azi Mali) – 2

oraşe ale aurului: al-Mansur ia numele de “rege al aurului”

marocanii se menţin câteva devenii pe malul Nigerului – poziţie cheie pentru controlul

comerţului cu aurul sudanez

încurajează cultura trestiei de zahăr; Marocul va deveni un exportator de zahăr (mai ales

pentru Anglia)

- după moartea sa urmează o scurtă perioadă de tulburări interne

- 1649, tulburările se termină: dinastia Alawită – origine arabă, şerifiană

conducătorii vor lua titlul de sultan (pretenţii imperiale), şi se vor menţine pe tron până

azi: stabilitatea şi coerenţa istorică a statului

cel mai important suveran din sec XVII: Moulay Ismail (Moulay – nume dinastic,

asemenea Ludovic, Carol) – 1672-1727

contemportan cu Ludovic XIV (propune chiar o înrudire cu el)

reorganizarea armatei

întreţine relaţii diplomatice cu marile puteri europene: Franţa, Anglia

recuperează portul Tanger (mai ales pe cale diplomatică)

- fiii săi aruncă din nou ţara în anarhie la mijlocul sec XVIII, împărţind-o în câteva regate

- situaţia e restabilită de Sidi Mahomed (1757-1790)

continuă politica de cultivare a relaţiilor cu puterile continentale

construieşte un port: Bogador – cu ajutorul inginerilor francezi

combate pirateria

unul din primii suverani ce recunosc independenţa SUA – angrenat în relaţiile

internaţionale (poziţie destul de strategică; aliat fidel al SUA până azi)

MAROCUL ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE (SEC XIX-ÎNC SEC XX)

- în pofida acestor tentative de deschidere din sec XVIII, în sec XIX Marocul va deveni o ţară

foarte izolată, atât în raport cu civilizaţia occidentală, cât şi în faţa curentelor reformatoare din

lumea arabă (eg: Egipt – idei de modernizare, sincronizare cu occidentul)

- în această perioadă inferioritatea/rămânerea în urmă în raport cu Occidentul se accentuează

dramatic pe plan economic, tehnologic, militar

- reuşeşte totuşi să îşi păstreze independenţa multă vreme

datorită izolării

datorită rivalităţilor dintre puterile coloniale (Anglia nu dorea ca o putere mediteraneană

(Franţa, Spania) să controleze Gibraltarul)

- 1912 – Marocul îşi pierde independenţa

- slăbiciunea Marocului iese în evidenţă mai ales după 1830, când Franţa ocupă Algerul şi se

extinde în jurul acestuia: zona numită Algeria

sultanul de acum încearcă să îi ajute pe musulmanii algerieni, care se răscoală împotriva

Franţei, sub conducerea lui Abd el-Cader; dar Franţa intervine, iar în 1844 îi învinge pe

marocani: Marocul conştientizează slăbiciunea sa

- Marea Britanie nu dorea ca Franţa să se extindă spre Maroc şi să ameninţe Gibraltarul –

englezii fac presiuni asupra sultanului marocan pentru introducerea unor reforme (pt a

consolida statul) – Marocul se deschide în faţa comerţului britanic: încep să importe mărfuri

de consum (ceai, săpun, ţesături englezeşti, puşti cu repetiţie)=primele elemente ale unei alte

civilizaţii

- până la sf sec XIX, sultanii manevrează diplomaţia între Franţa, Spania, Marea Britanie,

speculând divergenţele dintre ele pentru a îşi menţine independenţa

acum sunt trimişi primii studenţi marocani la studii în Europa

dar, ideile modernizatoare prind foarte greu rădăcini într-o ţară extrem de arhaică (eg: înc

sec XX – autorităţile marocane – guvernul îşi exercita autoritatea şi percepea impozite cam

pe o treime din teritoriul ţării, aprox ½ populaţie; Guvern=Makzen – numit aşa de popor –

magazie/magazin în Europa, numit: depozitul de impozite)

- sf sec XIX-înc sec XX – Franţa şi Spania îşi multiplică pretenţiile la toate frontierele

marocane şi obţin diferite cesiuni teritoriale

sultanii marocani contractează acum credite mai ales la băncile franceze pentru

modernizarea ţării, cheltuieli militare, cheltuieli pentru diferite capricii personale; aceste

împrumuturi duc la subordonarea financiară a ţării faţă de băncile străine, mai ales franceze

care pun condiţii – pas spre pierderea independenţei

- 1904 – soarta Marocului e decisă: acordul franco-englez (alianţă Franţa-GB) – un pas spre

constituirea Triplei Înţelegeri (dificil, datorită neînţelegerilor pentru colonii)

britanicii consimt să lase Franţei mână liberă în Maroc

francezii se angajau să se dezintereseze de Egipt

acord secret între Franţa şi Spania: împărţirea sferelor de influenţă în Maroc

- deznodământul se mai amână câţiva ani datorită intervenţiei Germaniei=marele rival al

Franţei, nemulţumită de expansiunea franceză şi dorea să obţină şi ea o parte cât mai mare

din prada africană

1905, împăratul german Wilhelm II face o vizită în Maroc, în oraşul Tanger (lângă

Gibraltar) şi ţine un discurs incendiar: critică politica de expansiune a Franţei, ia apărarea

Marocului, ameninţă Franţa – “prima criză marocană” (era să ducă la un război mondial)

încheiată printr-o conferinţă internaţională, în 1906, la Algeciras (Spania) – invitate toate

puterile interesate: Franţa, Germania, Spania + mediator e preşedintele SUA Th.Roosevelt

(SUA era în doctrina Monroe) – aplanarea conflictului franco-german: Germania renunţă, GB

intervine declarând că va sprijini Franţa într-un război, Franţa promite să fie mai “cuminte”

- după 1906, Franţa şi Spania profită de tulburările interne din Maroc (probabil le şi

alimentează pentru a putea interveni)

1908 – Franţa trimite trupe la Casablanca cu scopul de a pune capăt unor tulburări

(trupele rămân acolo!)

în faţa acestei intervenţii, în 1911, Germania intervine din nou şi mai ameninţătoare

(pentru că Franţa nu respectase înţelegerile Conferinţei din 1906) – trimite un vas de luptă în

raza portului Agadiş – “a doua criză marocană”

Germania cere Franţei să se retragă din Maroc şi ameninţă cu război, Anglia intervine iar

de partea Franţei: soluţionare prin înţelegere între Franţa şi Germania – acord defavorabil

Marocului: Germania acceptă pretenţiile Franţei în Maroc şi primeşte în schimb acceptul

Franţei de a ocupa nişte teritorii în Africa de V (în jurul coloniei ei, Camerun)

- 1912, sultanul marocan semnează un tratat (la Fez) prin care Marocul acceptă protectoratul

Franţei

- cea mai mare parte a Marocului (centru + S) intră sub administraţie franceză; partea de N cu

Munţii Rif intră sub autoritatea Spaniei; oraşul Tanger are un statut interaţional – e declarat

zonă liberă, scos de sub autoritatea Marocului (concesie pentru Anglia)

- politica externă a Marocului trebuie să o urmeze pe cea franceză, iar politica internă este şi

ea influenţată de Franţa

- potrivit modelului colonial francez, dinastia Alawită e menţinută pe tron, dar sub tutelă

franceză (model aplicat şi în Tunisia – 1871, Vietnam – mij sec XIX – de Franţa; sau în

Afganistan de Anglia, sau în ŢR de Rusia)

MAROCUL DUPĂ 1912

- 1921 – berberii din Rif se răscoală împotriva Spaniei, sub conducerea emirului Abd el-Crin –

luptele francezilor şi spaniolilor cu ei durează aprox 20 de ani

- după IIWW – în atmosfera decolonizării – în 1956, Marocul îşi redobândeşte independenţa,

Franţa consimte să se retragă

- din 1956 până azi: evoluţie ascendentă în economie, viaţă politică echilibrată cu o evoluţie

spre democraţie (se remarcă regele Hassan II ce e pe tron din 1961 ?? Mohamed al IV-

lea??); legături strânse cu lumea occidentală şi blocul NATO

PROVINCIILE ARABE DIN IMPERIUL OTOMAN. GENERALITĂŢI

- aproape tot N Africii şi părţile cele mai populate ale Peninsulei Arabice, începând cu sec

XVII (aprox 1600) (desăvârşirea cuceririi nordului Africii); partea arabă a imperiului cuprindea

aprox ½ din suprafaţa şi provinciile sale; majoritatea provinciilor arabe au rămas în cadrul IO

o perioadă extrem de îndelungată (chiar până la destrămarea imperiului) şi nu au ieşit din IO

decât în urma unor evenimente internaţionale foarte importante (cum ar fi WWI)

- acest lucru (rămânerea arabilor în IO pentru sute de ani) a dus la faptul că provinciile arabe

nu pot fi socotite doar noşte teritorii supuse din imperiu; tendinţele centrifuge ale arabilor n-au

fost mai puternice decât în alte teritorii, nici chiar decât cele locuite de otomani

- IO şi dinastia care îl conducea se bucurau de un mare prestigiu în rândurile teritoriilor

musulmanilor, datorită succeselor pe care le-au reputat în războaiele cu necredincioşii şi

pentru că au extins pământul Islamului la fel ca în vremurile de glorie/inceputurile expansiunii

acestuia

- mulţi arabi care fuseseră în conflict cu lumea creştină (eg: N Africii) vedeau în sultanul

otoman un protector al credinţei: acesta e un factor ce explică relaţia strânsă arabi-IO

- al doilea factor: existau legături economice, ce uneau diversele provincii ale IO

- alţi factori: pelerinajele efectuate la Mecca – musulmani de pretutindeni, iar Mecca aparţinea

IO (era sub ocrotirea sultanului); arabii se simţeau aşadar acasă sub această ocrotire; chiar

administraţia otomană organiza pelerinajele (până la WWI)

putem spune că au existat factori de coeziune puternici ce explică integrarea lumii arabe în

ansamblul imperiului pentru aproximativ 4 secole

- după cucerire, teritoriile arabe au fost organizate în mod uniform: toate instituţiile

administrative specifice imperiului

- prin sec XVII, IO avea aprox 32 vilaete (=provincii), dintre aceste 13 fiind locuite de arabi

(acestea ocupau aprox ½ din teritoriul imperiului)

- cele 13 sunt:

în zona Mesopotamiei existau 3 vilaete – Basra, Bagdad şi Mosul

în regiunea Siriei şi a Palestinei existau 5 vilaete, pentru că această regiune era mai bine

organizată, mai bine populată, deşi nu foarte extinsă: Alep, Damasc, Tripoli din Siria, Sidon

N Africii – 4 vilaete întinse: Egipt, Tripoli din Libia, Tunisul şi Algerul

a 13-a provincie locuită de arabi era Yemen-ul (în S Peninsulei Arabice): nu exista

continuitate teritorială; se ajungea aici doar pe mare

- un vilaet era format din mai multe sandgeac-uri

- Hedjazul (tot arabi, zona din jurul Meccăi) era un stat autonom, vasal al imperiului, condus

de şeriful de la Mecca

- această împărţire administrativă, dată de IO, va avea consecinţe istorice importante până

azi, pentru că o serie de state şi naţiuni moderne au fost create pornindu-se de la aceste

provincii: împărţirea făcută de otomani şi-a dovedit viabilitatea, coerenţa

- asemenea fenomene s-au întâmplat mai ales în N Africii: Algeria, Tunisia, Libia unde s-au

format aceste state pe aliniamentele stabilite de funcţionarii otomani, preluate apoi de

colonialiştii francezi şi italieni

- între locuitorii unei asemenea provincii otomane, s-a stabilit cu timpul o comunitate de

interese, o solidaritate specifică, a apărut sentimentul unui destin istoric comun

- aceste elemente au jucat un rol decisiv în procesul de formare a naţiunilor din cadrul lumii

arabe, pentru că alţi factori (eg: etnic, lingvistic, religios) erau incapabili să diferenţieze o

naţiune în lumea arabă (eg: erau comune)

- fiecare provincie/vilaet avea în fruntea sa un guvernator: beiler-bei (“beiul bei”)/valiu

acesta purta titlul de paşă şi era numit de sultan

guvernatorul deţinea, în provincia sa, puterea supremă în domeniul civil şi militar, dar

pentru ca ei să nu acumuleze o putere excesivă, sultanii în schimbau foarte des

în medie, durata lor în funcţie era sub 3 ani; guvernatorii sunt confirmaţi annual

aceste schimbări frecvente au funcţionat pentru 4 secole

- beilerbeii erau asistaţi de un Divan: înalţi funcţionari, ofiţeri, notabilităţi locale

- un rol important în conducerea provinciei mai jucau cadii (1/provincie)=judecătorii (baza

principiilor din Coran), defterdarii=administrarea finanţelor (1/provincie), agalele (plurarul de

la agă)=comandanţii trupelor de ieniceri: principala funcţie militară şi de ordine internă

- această organizare era uniformă în tot IO, dar va cunoaşte adaptări în funcţie de tradiţiile şi

instituţiile locale din fiecare provincie

- adeseori, otomanii au menţinut structurile de putere existente pe plan local, care fie dublau

instituţiile otomane, fie erau echivalente în mod formal cu cele otomane

- această persistenţă a structurilor de putere locale a făcut ca provinciile să fie foarte diferite

între ele în privinţa gradului lor de autonomie

vilaetele situate mai aproape de centrul IO, eg: cele din Siria, vor fi provincii otomane

tipice, subordonate puterii otomane

în schimb provinciile de graniţă, eg: vilaetele din Irak, sau provinciile care aveau o tradiţie

statală, eg: Egipt, Tunisia, au evoluat spre o autonomie tot mai pronunţată

- când aceşti factori centrifugi se combinau (izolare geografică + structuri locale puternice) se

ajungea practic la schimbarea regimului politic al acelei regiuni

eg: Yemenul – cea mai îndepărtată provincie, condusă de lideri religioşi – iese de sub

autoritatea imperiului şi există perioade de libertate şi perioade de recucerire

la fel stau lucrurile cu Maghrebul = Tripoli + Tunis + Alger – acestea rămân formal

provincii otomane, dar de facto ele sunt state vasale cu o autonomie destul de ridicată; se

supun formal sultanului, dar îşi păstrează toată autonomia internă şi îşi desemnează singure

conducătorii

ZONA IRAKULUI

(Irak=denumirea geografică, dar care va evolua spre construcţia coerentă de azi şi care

datează din sec XX)

- avea în urmă o istorie îndelungată (de la Sumer) şi o anumită coerenţă geografică (între

Tigru şi Eufrat)

- în Evul Mediu, îşi pierde aproape complet individualitatea politică

- pe plan intern această regiune va fi puternic dezbinată sub raport politic, etnic şi religios; iar

pe plan extern, zona va fi dominată în perioada medievală de puternicii ei vecini din răsăr it,

de stăpânitorii Iran-ului

- până la cuceririle otomane, Irakul gravitează spre Iran

- sec VII, imediat după cuceririle arabe, Irakul devine teatrul confruntărilor sângeroase dintre

cele 3 tabere care îşi disputeau succesiunea Profetului: califii Omeiazi (întemeiază Islamul

sunnit), partizanii lui Ali (ginerele lui Mahomed, provoacă secesiunea şiită), kharijiţii (mică

dizidenţă care îi contesta şi pe Omeiazi şi pe partizanii lui Ali); e singura mare ţară arabă, a

cărei populaţie e împărţită între cele două mari ramuri ale Islamului (sunniţi şi şiiţi)

sunniţii sunt o minoritate şi sunt prezenţi mai ales în N Irakului

şiiţii trăiesc mai ales în S şi centrul Irakului; ei formează mai multe de ½ din populaţia

Irakului şi alcătuiesc cea mai importantă comunitate şiită din cadrul lumii arabe, care

fracturează sub aspect religios Irakul: prin limbă sunt arabi, prin confesiune sunt aliaţi naturali

ai Persiei

- în Irak se află şi locurile sfinte ale şiiţilor: Mecca, Medina, Nadjaf, Kuffa (aici moarte Ali),

Kerbala (aici moare Hussein, fiul lui Ali)

- Irakul are şi o diversitate etnică, nu doar religioasă: în nord locuiesc kurzii (păstori războinici,

de origine indo-europeană, de religie musulmană; şi-au păstrat foarte bine individualitatea),

comunităţi importante de creştini, creştinii asirieni

- 752-1258 e.b., Irakul arab trăieşte epoca de glorie

752 – califii arabi fixează capitala pe malurile Tigrului, la Bagdad, ce devine o metropolă

strălucită, centrul lumii musulmane

- totuşi, influenţele iraniene îşi fac simţită prezenţa chiar şi în timpul califilor arabi, iar califii din

Bagdad ajung să fie dominaţi de mercenarii lor, turci din Asia Centrală sau războinici şiiţi din

Persia

- 1258, mongolii cuceresc Bagdadul, îşi instaurează stăpânirea; aprox 700 ani, Irakul iese de

sub stăpânirea arabă, pierzând orice individualitate politică, rămânând doar o expresie

geografică; doar după primul război mondial, britanicii, învingători ai IO, vor inventa practic o

ţară cu acest nume, pornind de la tradiţia istorică de mult uitat

Perioada otomană a Irakului

- turcii otomani, cuceresc în 1534 Irakul din mâinile mongolilor, turcomanilor şi persanilor, ce

şi-l disputaseră în secolele XIII-XVI

- aprox 300 ani (până pe la începutul sec XIX), Irakul rămâne o provincie de graniţă,

periclitată, frământată mereu de războaiele turci-persani

- Bagdadul va fi asediat şi chiar recucerit în câteva rânduri de persani

eg: oraşul Basra – şi mai ales S Irakului, locuit de populaţia şiită, favorabilă Persiei,

rămâne o frontieră greu de delimitat

- în aceste condiţii, în sec XVII-XVIII, IO a exercitat un control redus asupra Irakului; paşalele

ce conduceau cele 3 vilaete de la Mosul, Basra, Bagdad, erau hotărâţi să îşi administreze

singuri provinciile, în condiţiile autonomiei depline; singura obligaţie era de a trimite la

Istanbul impozitele anuale datorate (haraciul)

- guvernatorii de aici, bazându-se pe sprijinul forţelor locale au instituit adevărate dinastii de

paşale, mai ales la Mosul şi Badgad, fiind confirmaţi annual formal e Poartă; sultanii nu

îndrăzneau să conteste autoritatea acestor guvernatori, mai ales pentru că aveau nevoie de

serviciile lor militare; fără concursul lor, Irakul ar fi fost pierdut, atât din cauza atacurilor

persane, cât şi datorită nesupunerilor localnicilor (şefii religioşi şiiţi din S sau emirii kurzi din

N)

- provinciile irakiene jucau rolul unui stat tampon (zonă neutră în termen de relaţii de putere),

între Persia şi IO; scopul lor: protejarea frontierelor expuse ale IO, din E

- începutul sec XIX: epoca acestei autonomii începe să apună; de ce?

războaiele cu Persia încetează – rolul guvernatorilor locali dispare

autoritatea guvernatorilor irakieni se erodează: forţa lor militară după model egiptean se

baza pe sistemul recrutării de sclavi mameluci (ce formau armata şi elita conducătoare,

inclusiv paşalele de la Bagdad), cumpăraţi mai ales din Georgia; însă în Epoca Modernă, pe

la aprox 1800, asemenea ienicerilor de la Istanbul şi mamelucilor de la Cairo, această

instituţie se dovedeşte ineficientă: erodarea puterii guvernatorilor

- aprox 1800, un nou inamic în zonă: triburile de arabi, beduini nomazi, din centrul Peninsulei

Arabice (nesupus IO), ce atacă acum Irakul otoman; erau numiţi arabii Wahhabiţi (numele

unui reformator religios, aliat cu familia Saud); ei atacă Basra, Nadjaful, iar la 1801 jefuiesc

moscheea din Kerbala (! sacrilegiu)

- guvernatorii irakieni nu fac faţă situaţiei, dovedindu-se neputincioşi în faţa atacurilor; epoca

lor apune

- sultanul IO, Mahmud II (1808-1839) duce o politică reformatoare în IO şi în acest context,

pune capăt autonomiei paşalelor din Irak – 1831: armata otomană îl răstoarnă pe ultimul

paşă mameluc din Bagdad, aflat în conflict cu puterea centrală

- 1839-1878 – IO: perioadă de reforme, epoca Tanzimatului – care îşi face simţită prezenţa şi

în Irak

se reorganizează administraţia: uniformizare şi centralizare – provinciile sunt

subordonate puterii centrale

construite primele şcoli, spitale moderne, servicii poştele, poliţie; până atunci, educaţia

era în sarcina religiei şi nu existau instituţii publice

vilaetul Basra îşi extinde autoritatea înspre S, în regiunea Kuweitului (argument istoric

pentru Saddam Hussein când va ataca Kuweitul)

- datorită poziţiei sale strategice, regiunea Irakului intră în sec XIX şi în atenţia Marilor Puteri

europene, pentru că permite accesul la Golful Persic (dublează drumul maritim spre India)

- începe astfel procesul ce duce treptat la instaurarea dominaţiei britanice după IWW; englezii

vor face primii paşi în Irak încă din anul 1764, înfiinţând un consulat la Basra; interesul

strategic major al Angliei era de a proteja drumul spre India şi de a bloca accesul oricărei

mari puteri, mai ales Rusia, la Oceanul Indian

- Anglia încearcă să protejeze zona Irakului de orice ingerinţă străină, la fel cum procedează

în Persia (nu permite IŢ să o cucerească) şi impune protectorat asupra Afganistanului şi

apără integritatea IO în zona Orientului Mijlociu

- la sf sec XIX, apare un nou competitor ce doreşte să ajungă la Oceanul Indian, Germania

(mai ales după 1890 – condusă de Wilhelm II – Weltpolitik – interesele Germaniei nu doar pe

continent, ci şi pe “mare”)

- 1898 – germanii lansează faimosul proiect “Bagdad-Bahn” – ce dorea construirea unei căi

ferate Berlin-Bagdad, apoi spre Basra (adică, până la Oceanul Indian): astfel ocolea canalul

Suez aflat sub control britanic

Germania beneficia de sprijinul lui Abdul Hamid II, sultanul IO – se începe construcţia căii

ferate cu capital german DAR se va finaliza doar în perioada interbelică

- replica GB la proiectul german: 1899 – Londra impune protectorat asupra Kuweitului, emirat

arab aflat la S Irakului, ce bloca astfel ipoteticul acces german spre Oceanul Indian

- la începutul sec XX, în 1908, la Istanbul este introdus un regim constituţional, e ales un

Parlament, iar provinciile irakiene se implică şi ele în viaţa parlamentară din IO; irakienii

urmează exemplul prestigios al mişcării Junilor Turci (mişcare compusă mai ales din ofiţeri

otomani ce promovau un naţionalism reformist; ei l-au detronat pe sultanul Abdul Hamid II şi

l-au determinat pe succesor să adopte Parlamentul)

- irakienii formează organizaţia Junilor Arabi; obiectiv: modernizarea provinciilor arabe, al

căror model îndepărtat era Occidentul

- în Irak se constituie şi societăţi secrete, compuse mai ales din ofiţeri reformişti, cu asemenea

idei: doreau modernizarea imperiului şi se considerau încorsetaţi de conservatorismul ce

domina

din rândul acestor ofiţeri se vor ridica oamenii politici irakieni, afirmaţi după primul război

mondial; ideologia lor: oscila între reformism după model otoman şi naţionalismul arab

incipient

- în timpul primul război mondial, IO se va înfrunta cu GB şi va fi învins; dar GB va avea şi

concursul arabilor revoltaţi în timpul războiului: permit Londrei să-şi valorifice influenţa pe

care o câştigase deja în regiune; în această perioadă se descoperă şi resursele de petrol din

Irak, fiind totodată conştientizată valoarea lor

- după primul război mondial, GB crează un regat al Irakului, condus de o dinastie arabă,

DAR plasat sub tutelă britanică

- 1932, regatul Irakului devine independent DAR GB păstrează influenţa în zonă până în 1958

– monarhia e răsturnată în Irak, printr-o lovitură de stat militară: independenţă reală, sub

conducerea unor regimuri republicane-naţionaliste (militari, laici): regimul partidului Bass (?),

condus apoi de Saddam Hussein

EGIPTUL ÎN SECOLELE XVI-XVIII

- după cucerirea din 1517, Egiptul primeşte organizarea obişnuită a oricărui paşalâc turcesc,

dar în scurt timp, asemenea provinciilor irakiene, autoritatea exercitată de IO în acest vilaet

se va eroda aproape complet; sultanii sunt mulţumiţi dacă încasează impozitul anual, DAR în

sec XVIII, chiar şi această obligaţie ajunge să fie nesocotită de factorii de putere locali

- autonomia accentuată a Egiptului otoman se explică în primul rând, prin perpetuarea

instituţiei mamelucilor

- mamelucii vor fi menţinuţi de otomani în secolele XVI-XVIII, ca o categorie socială

privilegiată, din rândurile căreia se recrutează o mare parte a armatei şi a demnitarilor

provinciei

- otomanii au două instituţii care îi reprezintă

1. guvernatorii desemnaţi de sultan

2. ienicerii ce reprezintă tot autoritatea Istanbulului

- între aceste două grupuri de putere 1+2 vs mameluci se naşte o rivalitate

- cu timpul, mamelucii ajung să îşi afirme supremaţia în faţa reprezentanţilor puterii centrale

- în Egipt, spre deosebire de Irak, guvernatorii numiţi de la Istanbul sunt selectaţi din afara

provinciei (chiar foşti mari viziri!)

- cu toate acestea, puterea paşalelor trece pe planul doi, în faţa puterii mamelucilor;

mamelucii furnizează mai ales cadrele administraţiei locale – din rândul lor se recrutează beii

ce conduc sandgeacurile şi ceilalţi înalţi funcţionari ai Egiptului; guvernatorii otomani ajung să

fie contestaţi, alungaţi sau chiar asasinaţi datorită disputelor cu beii mameluci

- de cele mai multe ori, IO nu îndrăzneşte, sau nu are mijloacele necesare, pentru a riposta în

faţa încălcării autorităţii sale

- unul din conducătorii mameluci, Ali bei (1768-1773) a dus cel mai departe politica de cvasi-

independenţă a Egiptului în raport cu IO

a înlăturat pe paşa de la Cairo numit de sultan

şi-a arogat prerogative suverane (eg: pe monede apărea şi numele său; numele său era

invocat în rugăciunile predicatorilor musulmani)

se va considera un restaurator al puterii apuse a sultanatului mameluc, va folosi şi el

argumentul istoric şi o politică de expansiune teritorială (asemenea predecesorilor iluştri):

autoritatea mai ales asupra Mecca, Hedjaz – devine protector al locurilor sfinte

pentru scurt timp reuşeşte să cucerească Siria, Damasc, Palestina

Ali pretindea că duce aceste campanii în numele sultanului, pentru a îl ajuta să îşi

impună controlul asupra unor provincii rebele

în cele din urmă beiul va fi înfrânt nu atât de IO, cât în urma disputelor interne, cu rivalii

săi mameluci: e asasinat; această epocă pare să prefigureze eforturile similare ale

conducătorilor din sec XIX DAR de fapt a fost o acţiune îndreptată cu faţa spre trecut, o

prelungire a tradiţiilor medievale, o revoltă a unui lider local rebel

- episodul Ali se explică foarte bine în contextul anarhiei ce cuprinsese IO la sfârşitul sec XVIII

- această putere a lui Ali Bei s-a întâlnit însă cu un particularism egiptean, care se manifesta

pe plan social-politic, s-a întâlnit cu particularismul geografic şi a fost stimulat de asumarea

tradiţiei istorice

MEHMET ALI (1805-1849) este cel mai cunoscut arab al secolului XIX

- începuturile Egiptului modern se leagă de expediţia franceză (1798-1801), ce până în 1799

a fost condusă de Napoleon Bonaparte

- această campanie este considerată un moment de cotitură în întreaga istorie recentă a

Islamului, episodul ce a deschis calea reformelor şi modernizării pentru toţi arabii din IO

(aprox asemenea Tratatului de la Adrianopol – 1829 – şi ocupaţia rusă+Chiseleff pentru

România SAU ocupaţia GB pentru musulmanii din India)

- Napoleon nu a urmărit decât scopuri strategice şi militare: voia să dea o lovitură Angliei,

chiar să întrerupă comunicaţiile cu India; cu toate acestea, ocupaţia franceză a avut darul de

a scutura din letargie Egiptul, aflat până atunci sub o administraţie foarte conservatoare;

Napoleon a adus cu sine numeroşi experţi în administraţie, justiţie, finanţe, ce au dat un

impuls, au oferit un exemplu în vederea organizării pe o bază raţională, modernă a vieţii

publice din Egipt; un rol important l-au avut şi savanţii francezi, ce pun bazele egiptologiei,

chiar ale orientalisticii – importanţa pentru Europa

- valoarea simbolică a acestui moment

- în anii următori, după 1801, la conducerea Egiptului ajunge Mehmet Ali, cel care va deveni

întemeietorul statului egiptean modern; el a fost un ofiţer în armata otomană, de origine

albaneză; până la 45 de ani, când ajunge paşă, a fost analfabet; va ajunge prima oară în

Egipt trimis cu regimentul său, să lupte împotriva lui Napoleon

- după retragerea francezilor şi apoi a englezilor, Mehmet Ali ajunge la comanda regimentului

său şi folosindu-se de poziţia sa şi de anarhia ce domnea în Egipt, se implică în luptele

pentru supremaţie din această zonă

- principalul conflict era: clasa conducătoare a mamelucilor vs administraţia otomană;

- în 1805, Mehmet Ali e numit de sultan paşă al Egiptului; el se remarcase în conflictele

interne, ca un factor capabil să asigure ordinea; sultanul nu avea capacitatea de a trimite un

adevărat reprezentant al autorităţii

- folosindu-se de poziţia astfel câştigată, Mehmet Ali ajunge în scurt timp stăpânul absolut al

Egiptului: va transforma Egiptul într-un stat cu o autonomie deplină, menţinând o lgătură pur

formală cu IO

- în primul rând, el lichidează definitiv regimul multisecular al mamelucilor, ce sunt masacraţi

în 1811

acest act de cruzime a fost bine primit de populaţie, care era nemulţumită de impozitele

şi prestaţiile ce le datora mamelucilor

- devenit astfel stăpânul Egiptului, Mehmet Ali îşi foloseşte autoritatea pentru a iniţia un

program de reforme şi modernizare

proprietate funciară: era deţinută până atunci de mameluci; trece acum în mâinile

statului, ce va controla de acum înainte preţurile, producerea şi desfacere produselor agricole

+ taxele, impozitele plătite de muncitorii agricoli

s-au construit manufacturi (încurajate de stat), baraje pe Nil, canale de transport şi de

irigaţii: se pot obţine 2-3 recolte pe an; felahii=ţăranii egipteni – producţie sporită

introducerea culturii bumbacului, mai ales în delta Nilului: cu ajutorul specialiştilor

francezi; Egiptul devine un mare exportator de bumbac (până azi!): mari beneficii financiare

statului, ce vor fi folosite pentru finanţarea programului de modernizare (cel mai important

producător de bumbac rămâne în sec XIX S SUA)

sunt înfiinţate şcoli, spitale; ordinea publică internă e restabilită

se crează un cabinet de miniştri şi un consiliu de notabili, pentru a îl sfătui pe paşă în

problemele guvernării

– această epocă de reforme a lui Mehmet Ali poate fi considerată un fel de “despotism

luminat” prelungit în sec XIX

– această politică de reforme îi aduce lui Mehmet Ali un prestigiu internaţional deosebit, mai

ales în IO, Egptul devenind un model de succes (eg: sultanul otoman Mahmud II – 1808-

1839 – va fi influenţat în politica sa proprie de reforme: TANZIMAT – de exemplul lui Mehmet

Ali)

– ambiţiile lui Mehmet Ali nu se limitau la politica internă, s-au extins şi la cea externă

paşa modernizează armata şi flota, pe care le transformă într-un instrument de cucerire

redutabil (înlocuieşte cavaleria mamelucilor cu artilerie modernă), bazată pe sistemul

recrutării de cetăţeni civili, după model european (până atunci, armata era formată dintr-un

fel de mercenari ce alcătuiau un stat în stat): sistem mai ieftin, mai mobil, capabil să

concentreze forţe armate mai mari

- pe plan extern, iniţial acţionează în calitate de vasal al porţii otomane

înăbuşă o serie de revolte îndreptate împotriva sultanului în diferite provincii învecinate

Egiptului: dar astfel îşi consolidează de fapt propria putere; cea mai importantă asemenea

acţiune a fost cea a wahhabiţilor – mişcare arabă din interiorul Peninsulei Arabice, în fruntea

căreia se afla familia Al-Saud (şeic arab ce conducea un trib de beduini)

- wahhabiţii atacă pe la 1800 posesiunile otomane (jaf şi autoritate): Irakul, dar şi Hedjazul

(până atunci, provincie arabă sub suzeranitate otomană) – cuceresc astfel Mecca şi Medina;

otomanii nu fac faţă şi atunci intervine Mehmet Ali

- 1811-1819 – Mehmet Ali întreprinde o serie de campanii în Peninsula Arabică, îi alungă pe

wahhabiţii din Hedjaz şi reuşeşte să îşi impună propria autoritate asupra Hedjazului

- în 1820-1823, o altă direcţie de expansiune e înspre S: Mehmet Ali cucereşte în numele său

Sudanul răsăritean, uriaşa provincie din S Egiptului: pe aici veneau bogăţiile Africii Negre

(sclavi, fildeş), prin Tarfur – organizează Sudanul Răsăritean, ca o provincie supusă

Egiptului, cu capitala la Khartoum; Egiptul controlează astfel ţărmurile Mării Roşii

- 1821 – IO – revolta grecilor – până în 1829; IO face faţă cu greu acestei provocări (Grecia

va obţine independenţa, ce va fi recunoscută în 1831 chiar de IO): îl cheamă în ajutor pe

Mehmet Ali, pentru a înăbuşi revolta grecilor din Grecia Continentală; Mehmet Ali trimite

trupe ce debarcă în Peloponez, obţine unele victorii împotriva răsculaţilor greci: ca răsplată,

sultanul în numeşte guvernator al insulei Creta şi îi promite Peloponezul şi Siria;

- puterile europene, mai ales GB şi Franţa sprijineau cauza Greciei şi erau îngrijorate de

intervenţia egipteană; de aceea, în 1827, flota anglo-franceză atacă flota turco-egipteană,

distrugând-o în lupta de la Navarino: trupele egiptene sunt nevoite să se retragă din Grecia

- părăsind Grecia, armatele egiptene conduse de fiul lui Mehmet Ali, pe nume Ibrahim, se

întorc împotriva IO: pentru a ataca Siria; în 1831-1832, trupele egiptene pătrund în Siria

1830-1840 – Egiptul va ocupa numeroase teritorii dincolo de peninsula Sinai: Siria,

Damasc, până în Asia Mică

- IO e pe punctul de a fi zdrobit de puterea egipteană: se prefigurează independenţa arabilor

- în acest moment însă, puterile europene intervin energic în sprijinul forţelor otomane, oprind

expansiunea egipteană; Franţa a ezitat o vreme: a încercat să îl ajute pe Mehmet Ali,

cochetând cu ideea unui stat în Orient, instrument al influenţei franceze; GB însă nu dorea să

se formeze aici un stat puternic, nu dorea dezmembrarea IO, lucru ce ar fi ameninţat drumul

spre India, făcând jocul Franţei şi al Rusiei în Mediterana Orientală

- ca urmare a acestei intervenţii occidentale, condusă de Londra, Mehmet Ali e silit să se

retragă din Siria în 1841; în schimbul retragerii sale, obţine recunoaşterea sa de către sultan

ca paşă ereditar al Egiptului

- Egiptul obţine astfel un statut aproape independent, cu recunoaşterea pur formală a

legăturilor cu Poarta

- aceste reforme interne şi realizările pe plan extern au şi pus bazele unui stat egiptean

modern şi ale unei naţiuni arabo-egiptene; locuitorii arabi ai Egiptului conştientizează

caracterul lor distinct: bazele emancipării lor naţionale

PERIOADA LUI ISMAIL PAŞA (1863-1879)

- politica de reforme a lui Mehmet Ali, ce moare în 1849, va fi continuată mai ales de nepotul

său, Ismail, ce va primi din partea sultanului titlul de khediv = vice-rege ereditar al Egiptului;

acest titlu va fi purtat de toţi conducătorii Egiptului până în 1914: semnificaţie a recunoaşterii

statutului ţării

- la urcarea pe tron, Ismail era un tânăr ambiţios, educat la Paris; îşi propune să transforme

ţara în mod radical, să o ducă pe o treaptă superioară (în a doua jumătate a sec XIX întreaga

lume se convinge de superioritatea Occidentului)

- continuă opera de modernizare tehnică a Egiptului: construcţie de porturi, şosele, căi ferate,

linii de telegraf

- 1872, înfiinţează o Universitate modernă; mai exista o şcoală islamică superioară pe lângă

marea moschee din Cairo – vor funcţiona în paralel

- tinerii egipteni sunt trimişi să studieze şi în Europa, mai ales la Paris

se pun bazele unei clase mijlocii intelectuale, formată din autohtoni deschişi în faţa

influenţelor occidentale

- cea mai importantă realizare a sa a fost finalizarea canalului de Suez – 1869; lucrările

începuseră în 1859 sub conducerea unui inginer francez, Ferdinand de Lesseps; finanţarea

construcţiei: GB şi Franţa

Ismail s-a implicat şi el în acest proiect: sume uriaşe, provenite mai ales din exportul de

bumbac

planurile prea ambiţioase ale lui Ismail vor duce în cele din urmă la falimentarea

finanţelor publice ale Egiptului şi chiar de la înlăturarea sa de la putere; pentru finanţarea

proiectelor sale, khedivul contractase împrumuturi foarte mari, la bănci occidentale (GB şi

Franţa), cu dobânzi foarte mari; credite pe care nu va mai reuşi să le returneze (şi datorită

unei conjuncturi economice nefavorabile)

- fapt e că Ismail aduce Egiptul la faliment total:

1875 – e obligat să vândă acţiunile pe care le avea la compania canalului de Suez DAR

tot nu e suficient

acceptă controlul anglo-francez asupra finanţelor ţării, iar în 1878 i se impune chiar un

Guvern, din care să facă parte şi experţi străini

- în momentul în care Ismail paşa înlătură acest Guvern format în 1878, creditorii săi (adică

puterile europene) intervin la Poartă şi obţin demiterea din partea sultanulului, în 1879

- Egiptul va fi condus în continuare de fiul lui Ismail paşa; ţara ajunge sub dominaţie engleză;

în 1879, după ce Ismail e înlăturat, amestecul anglo-francez în problemele interne ale

Egiptului provoacă aici o reacţie naţionalistă

în anii 1881-1882, o grupare politică formată din ofiţeri nemulţumiţi de amestecul străin,

reuşeşte să obţină poziţii importante în guvernul egiptean; în anul 1882, această mişcare

politică naţionalistă declanşează chiar o revoltă, trecând la acţiuni militare făţişe împotriva

intereselor anglo-franceze; în replică, trupele britanice debarcă în Egipt: începe în 1882 o

ocupaţie militară ce va dura câteva decenii, până în perioada interbelică

- din 1882, Egiptul devine de facto un protectorat britanic; formal, adică de iure, el aparţine IO

şi este condus în continuare de khedivii din dinastia lui Mehmet Ali; în realitate însă, cel mai

influent personaj din ţară va deveni agentul britanic de la Cairo, un funcţionar cu funcţia de

consul general al Angliei la Cairo

khedivul va fi obligat să ceară sfatul agentului englez în toate problemele importante ale

guvernării

- guvernul britanic îşi asumă şi comanda armatei egiptene; GB menţine o garnizoană

numeroasă în Egipt şi controlează finanţele ţării, cu scopul de a asigura plata datoriei externe

- britanicii erau interesaţi de Egipt nu doar din motivul particular al banilor datoraţi băncilor, ci

mai ales din motive strategice: vizau controlul asupra canalului de Suez

- Egiptul va deveni interesant pentru GB şi în contextul politicii sale coloniale africane

- mai ales după 1895, goana după posesiunile africane, a puterilor europene: Egiptul devine

interesant prin posibilităţile de comunicare (Nilul – căutarea izvoarelor sale)

- GB se implică aşadar în S Egiptului, în direcţia Sudanului, a izvoarelor Nilului, a Africii Negre

- la sf sec XIX-înc sec XX, Londra: proiectul unei căi de comunicaţii care să unească cele

două extremităţi ale continentului african, pe ruta Cairo-Capetown, o rută sub control britanic

- după ce GB domină Egiptul, se va interesa de Sudanul egiptean; în anul 1881, în Sudan,

izbucnea o răscoală religioasă locală, al cărei lider se va proclama Mahdi=călăuzitor suprem

al Islamului; această mişcare religioasă reuşeşte să scoată Sudanul de sub autoritatea

Egiptului, întemeind în Sudan un stat musulman independent

- britanicii intervin pentru a pune capăt acestei răscoale; în 1885, englezii trimit un corp

expediţionar condus de generalul Gordon – vor fi masacraţi la Khartoum

- în 1898, o altă expediţie engleză condusă de lordul Kitchener reuşeşte să înfrângă statul

mahdist şi să recucerească Sudanul

- în 1899, Sudanul primeşte statutul de condominium anglo-egiptean (plasat sub autoritate

comună Egipt, GB); această dominaţie va provoca nemulţumirea Franţei, afectând relaţiile

GB-Franţa, pentru că francezii voiau să taie Africa de la E la V (din Senegal – în E)

- cei mai importanţi agenţi britanici în Egipt au fost: lordul Cromer (1883-1907), lordul

Kitchener (1911-1914)

- sub administraţie engleză, Egiptul a făcut o serie de progrese: în materie de infrastructură,

educaţie, dezvoltare urbană; se continuă politica de modernizare

masa populaţiei egiptene continua să trăiască în sărăcie; situaţia era agravată şi de

creşterea demografică masivă

- în oraşele egiptene se înfiripă o clasă mijlocie arabă, care susţine cu timpul o mişcare

politică naţionalistă; ce cultiva o identitate arabă, distinctă în raport cu IO, cu restul lumii

arabe şi care doreşte să se emancipeze (“să fim conduşi de ai noştri!”)

- Universitatea din Cairo, ziarele din perioada aceea, partidele politice naţionaliste sunt

focarele principale ale acestei agitaţii; se crează o mişcare a junilor egipteni, după modelul

junilor turci de la Istanbul

aceasta contestă atât puterea engleză instalată în ţară, cât şi regimul corupt conservator

al khedivului

- pentru a face faţă nemulţumirilor politice din anii premergătorii primului război mondial,

britanicii înfiinţează şi în Egipt un Consiliu legislativ (majoritatea membrilor erau aleşi, pentru

a oferi accesul localnicilor la guvernare, la administrarea Egiptului; acest consiliu va fi

dominat de naţionalişti)

- în 1914, după izbucnirea primului război mondial şi intrarea IO în conflict împotriva Angliei,

Egiptul este declarat de englezi protectorat britanic, din raţiuni de securitate; Egiptul iese

definitiv de sub autoritatea IO

- după război, această situaţie va fi consimţită oficial în tratatele de pace; în aceşti ani, în

timpul primului război mondial şi în primii ani de după, nemulţumirile faţă de regimul britanic

se agravează, izbucnesc o serie de revolte; în 1922, Egiptul e proclamat regat independent,

Anglia consimţind recunoaşterea independenţei DAR influenţa şi chiar prezenţa militară

engleză se menţin până în 1953, când e înlăturat de pe tron ultimul reprezentant al dinastiei

lui Mehmet Ali: Egiptul devine republică, iar GB pierde influenţa