vasile talpos - studiu introductiv in legea, istoria si poezia vechiului testament

VASILE TALPOŞ

STUDIU INTRODUCTIV În Legea, Istoria şi Poezia

VECHIULUI TESTAMENT EDITURA DIDACTICĂ Şl PEDAGOGICĂ, R.A. BUCUREŞTI, 1999

PREFAŢA Cunoaşterea Sfintelor Scripturi constituie o condiţie indiscutabilă atât în vederea trăirii unei vieţi creştine adevărate, cât şi, mai ales, în vederea comunicării Mesajului Divin către cei care au nevoie de

"pâinea vieţii". Iar Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, Cuvântul lui Dumnezeu

trebuie dus şi oferit tuturor sufletelor flămânde după adevăr. Cartea Studiu introductiv în Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, vine ca un răspuns la marea

nevoie de literatură teologică autohtonă, în vederea echipării a cât mai multor slujitori care-şi dedică

viaţa lor proclamării Cuvântului lui Dumnezeu. Cu precădere, cartea este destinată să ajute pe studenţii

în teologie să pătrundă în înţelegerea comorii revelaţiei Divine a Vechiului Testament. Cartea oferă date ştiinţifice necesare acelora care pot să folosească în cercetarea lor şi limbile originale

ale Bibliei: greaca pentru termenii din Noul Testament şi mai ales ebraica pentru termenii din

Vechiul Testament. Spre deosebire de alte scrieri în domeniu, ca de exemplu: Călătorie prin Vechiul Testament de Samuel

Schultz, prezenta carte oferă atât datele introductive pentru fiecare carte din Vechiul Testament

prezentată, cât şi o schemă şi conţinutul sumar al fiecărei părţi. în felul acesta studentul şi cercetătorul pot folosi cartea atât pentru aprofundarea ştiinţifică, cât şi pentru studiul biblic. Citind această carte, cu Biblia în mână, oricine poate căpăta o imagine de ansamblu asupra Vechiului

Testament, şi să-şi construiască o bază solidă pentru exegeza şi alte studii aprofundate asupra acestei

părţi din Sfânta Scriptură. Lansez această carte cu ruga fierbinte ca şi prin ea Dumnezeu să conducă pe mulţi studenţi lucrători şi

credincioşi în atmosfera cunoaşterii Adevărului Divin pentru a fi cât mai echipaţi în scopul înaintării

împărăţiei lui Dumnezeu. Se cuvine cuvânt de profundă mulţumire lui Dumnezeu, care m-a ajutat să duc la bun sfârşit această

lucrare. Mulţumesc, totodată, şi generaţiilor de studenţi care, ascultând cursurile predate în baza

acestui material la orele de Vechiul Testament la Institutul Teologic Baptist din Bucureşti şi Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, m-au încurajat în munca mea asiduă de

cercetare şi scriere a acestei cărţi prin interesul pe care l-au arătat pentru cunoaşterea Scripturilor. De asemenea, mulţumesc soţiei mele - Lidia, şi copiilor mei: Cristina, Cristian-Mihael şi Emanuela-

Lidia, pentru înţelegerea de care au dat dovadă faţă de dedicarea mea în scrierea acestui material. Dumnezeu singur poate compensa lipsa mea din viaţa lor din cauza consacrării mele pentru lucrarea

lui Dumnezeu. Totodată, mulţumesc profesoarelor care au corectat materialul de mai multe ori şi celor care I-au dactilografiat şi l-au tehnoredactat. Dumnezeu să răsplătească fiecăruia, iar numele Lui să fie slăvit

pentru toate. Soli Deo Gloria Autorul, Prof. Dr. Vasile Talpoş Rectorul Institutului Teologic Batist de Grad Universitar din Bucureşti

CUPRINS

i

PREFAŢĂ ............................................................................................5 INTRODUCERE .................................................................................. 11 I.Ramurile studiului Vechiului Testament ....................................................13 1.1. Limba Vechiului Testament ........................................................... 13 1.2. Introducerea în Vechiul Testament ..................................................13 1.3. Geografia biblică a Vechiului Testament ............................................ 13 1.4. Arheologia biblică a Vechiului Testament ...........................................14 1.5. Teologia biblică a Vechiului Testament ..............................................14 1.6. Exegeza Vechiului Testament ......................................................... 14 1.7. Profetologia ..............................................................................15 II. Definiţie şi terminologie ..................................................................... 15 III. Izvoarele studiului Vechiului Testament ..................................................17 3.1. Sfânta Scriptură .......................................................................... 17 3.2. Scrierile Noului Testament ............................................................ 17 3.3. Alte ştiinţe................................................................................ 18 3.4. Operele patristicilor .....................................................................18 3.5. Operele reformatorilor ................................................................. 18 3.6. Operele isogogice moderne ............................................................19 IV. Motivţia şi importanţa studierii Vechiului Testament ..................................20 4.1.Vechiul Testament este partea integrantă din "Sfânta Scriptură"................20 4.2. Doctrinele de bază ale Creştinismului se găsesc în Vechiul Testament.........21 4.3. Vechiul Testament pregăteşte înţelegerea Persoanei şi a lucrării Domnului Isus ...........................................................................21 4.4. Vechiul Testament este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu în aceeaşi măsură ca şi Noul Testament .........................................................21 PARTEA I-INTRODUCTIVĂ ................................................................23 I. Introducere generală în studierea Vechiului Testament...................................23 1.1. Revelaţia divină ..........................,................................................24 1.2. Inspiraţia .................................................................................25 1.3. Scrierea manuscriselor originale ......................................................26 1.4. Păstrarea şi transmiterea Cuvântului ................................................27 1.5. Canonizarea Vechiului Testament ....................................................29 1.6. Traducerea Vechiului Testament .......................................................35 II. Cadrul Scrierilor Vechiului Testament ....................................................38 2.1.Cadrul istoric ..............................................................................38 2.2. Cadrul geografic ..........................................................................41 2.3. Cadrul social-economic şi cultural al studierii Vechiului Testament.............45 III. Mărturii arheologice ...........................................................................52 7 PARTEA a Ii-a EXPOZITIVĂ ................................................................57 I.Genesa (începuturile).......................................................................... 60 1-1. Titlul cărţii ............................................................................... 60 1.2. Autorul cărţii Genesa .................................................................. 60 1-3. Tema cărţii ............................................................................... 61 1.4. Cadrul cărţii Genesa.................................................................... 61 1.5. Structuraşi conţinutul sumar al cărţii................................................ 62 II. Exodul -Eliberarea "naţiunii alese" din robia Egiptului................................. 91 2.1. Titlul cărţii........'...................................................................... 91 2.2. Autorul cărţii Exodul.................................................................. 91 2.3. TemacărţiiExod.......................................................................92 2.4. Cadrul evenimentelor din cartea Exod...............................................92 2.5. Structura şi conţinutul sumar al cărţii............................................... 93 III. Leveticul - Legislaţia şi închinăciunea...................................................123 3.1. Titlul cărţii.............................................................................. 123 3.2. Autorul cărţii Levitic.................................................................. 123 3.3. Tema cărţii'..............................................................................123 3.4. Cadrul geografic al cărţii Levitic.................................................... 124

3.5. Structura şi conţinutul sumar al cărţii................................................124 IV.Numeri - Testarea naţiunii alese............................................................148 4.1. Titlul cărţii............................................................................. 148 4.2. Autorul cărţii...........................................................................148 4.3 Tema cărţii.............................................................................. 149 4.4. Cadrul cărţii............................................................................ 149 4.5. Structura şi conţinutul sumar......................................................... 149 V.Deuteronom-Cartea aducerii aminte.......................................................165 5.1. Titlul cărţii .............................................................................165 5.2. Autorul cărţii........................................................................... 165 5.3. Tema cărţii............................................................................. 165 5-4. Cadrul cărţii............................................................................ 166 5.5. Structura şi conţinutul sumar......................................................... 166 SCRIERILE ISTORICE...................................................................... 175 I. Iosua- Cucerirea şi împărţirea Canaanului..................................................176 1-1. Titlul cărţii.............................................................................. 176 1-2. Autorul cărţii.............................................................................176 1.3. Tema cărţii..............................................................................177 1-4. Cadrul evenimentelor din cartea Iosua................................................. 177 1-5. Structuraşi conţinutul sumar........................................................... 178 II. Judecători- Apostazia poporului lui Dumnezeu...........................................187 2.1. Numele cărţii Judecători.............................................................. 188 2.2. Autorul cărţii........................................................................... 188 2.3. Ciclurile de asuprire şi de eliberare a israeliţilor din această perioadă..........188 2.4. Cadrul evenimentelor................................................................. 188 2.5. Structura şi conţinutul sumar......................................................... 189 III. Rut-Răscumpărătorul care dă odihnă...................................................... 199 3-1 Numele cărţii............................................................................. 199 3.2 Autorul şi autenticitatea cărţii.......................................................... 199 3.3. Tema şi scopul cărţii....................................................................200 3.4. Cadrul evenimentelor..................................................................200 3.5. Structuraşi conţinutul sumar.............................................................201 IV. lSamuel - Domnia lui Saul, primul rege în Israel.......................................204 4.1. Numele cărţii............................................................................205 4.2. Autorul şi autenticitatea cărţii.........................................................205 4.3. Tema şi scopul cărţii....................................................................205 4.4. Cadrul evenimentelor...................................................................206 4.5. Structura şi conţinutul sumar al cărţii..................................................207 V. 2 Samuel -Domnia lui David................................................................218 5.1. Numele cărţii...............................................................................218 5.2. Autorul cărţii...............................................................................218 5.3. Tema şi scopul cărţii.......................................................................218 5.4. Cadrul evenimentelor......................................................................219 5.5. Structuraşi conţinutul sumar al cărţii..................................................219 VI. 1 împăraţi -Gloria şi căderea monarhiei israelite.........................................233 6.1. Numele cărţii.............................................................................233 6.2. Autorul şi timpul scrierii...............................................................233 6.3. Tema şi scopul cărţii...................................................................234 6.4. Cadrul evenimentelor...................................................................235 6.5. Structura şi conţinutul sumar al cărţii..................................................236 VII. 2 împăraţi - Adâncirea şi căderea monarhiei.............................................257 7.1. Tema şi scopul cărţii.......................................................................257 7.2. Cadrul evenimentelor.....!................................................................257 7.3. Structura şi conţinutul sumar al cărţii..................................................259 VIII. îşi II Cronici- Sumarul istorie regatului Iu Iuda.........................................279 8.1 Titlul cărţilor Cronici......................................................................279 8.2. Autorul, dataşi scopul scrierii..........................................................280 8.3. Cadrul cărţilor Cronici....................................................................281 8.4. Tema cărţilor Cronici......................................................................281 8.5. Structura şi conţinutul sumar...........................................................282

IX.Ezra-Restaurarea spirituală...................................................................301 9.1 Titlul cărţii Ezra..........................................................................302 9.2. Autorul şi timpul scrierii cărţii..............................................................303 9.3. Cadrul scrierii................................................................ 303 9.4. Tema şi scopul cărţii Ezra..................................................................304 9.5. Structura şi conţinutul sumar................................................................304 X. Neemia-Restaurarea cetăţii Ierusalim....................................................308 10.1 Titlul cărţii Neemia.........................................................................308 10.2. Autorul şi timpul scrierii...............................................................309 10.3. Cadrul cărţii Neemia................................................... 309 10.4. Tema şi scopul cărţii Neemia............................................................309 10.5. Schema şi conţinutul sumar.....................................................................310 XI. Estera - Istoria Providenţei divine..........................................................315 Titlul cărţii Estera.......................................................................315 Autorul cărţii Estera.............................................................."/ 315 Cadrul cărţii Estera.....................................................................316 Tema şi scopul cărţii Estera...........................................................316 Structuraşi conţinutul sumar...................................................................317 LITERATURA POETICĂ........................................................................323 I. Iov- Binecuvântare prin suerinţă.............................................................325 1.1. Titlul cărţii...............................................................................326 1.2. Autorul şi data scrierii...................................................................326 1.3. Tema şi scopul cărţii....................................................................326 1.4. Cadrul cărţii..............................................................................327 1.5.Structura şi conţinutul sumar..........................................................328 II. Psaltirea-Cartea slăvirii lui Dumnezeu.....................................................344 2.1. Titlul cărţii................................................................................344 2.2. Autorul.....................................................................................345 2.3. Cadrul cărţii Psalmi........................................................................346 2.4. Tema cărţii şi clasificarea Psalmilor........................................................347 2.5. Particularităţi stilistice.......................................................................348 2-6. Psalmii mesianici..........................................................................350 27. Psalmii in care se rostesc blesteme asupra vrăjmaşilor..................................351 2.8. Schema şi conţinutul sumar al cărţii......................................................352 III. Proverbe -Cartea înţelepciunii şi umblării în frica Domnului..............................392 3.1. Titlul cărţii................................................................................392 3.2. Autorul cărţii............................................................................393 3-3. Cadrul cărţii..............................................................................394 3-4. Tema, mesajul şi scopul cărţii............................................................394 3-5. Caracteristici literare....................................................................396 3-6. Structura şi conţinutul sumar................................................................397 IV. Eclesiastul -Deşertăciune fără Dumnezeu dar împlinire cu El..........................405 4.1. Titlul cărţii.....................................................".............................405 4.2. Autorul cărţii.................................................................................405 4.3. Tema şi scopul cărţii....................................................................406 4.4. Cadrul şi stilul cărţii......................................................................407 4.5. Schema şi conţinutul sumar..............................................................407 V. Cântarea Cântărilor - Poemul comunicării în dragoste......................................411 5.1. Titlul cărţii................................................................................411 5-2. Autorul cărţii...............................................................................411 5-3. Cadrul şi stilul cărţii.....................................................................412 5-4. Tema şi scopul cărţii.....................................................................412 5-5. Structuraşi conţinutul sumar al cărţii.....................................................413 Anexe....................................................................................................417 BIBLIOGRAFIE.....................................................................................421

INTRODUCERE Biblia, Cuvântul fără greş al lui Dumnezeu către neamul omenesc, este temelia de nezdruncinat a

cunoaşterii supreme. Prin Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament, omul

ajunge să-L cunoască pe Creatorul său, să-şi cunoască, în esenţa ei cea mai profundă, propria fiinţă, să

cunoască lumea înconjurătoare, cât şi scopul şi rolul cu care a fost creat în această lurne.^ Cu alte

cuvinte, prin Cuvântul lui Dumnezeu - Revelaţia scrisă - omul II cunoaşte pe Dumnezeu şi se cunoaşte

pe sine: cine este, de unde vine, ce rol are şi încotro se îndreaptă. întrucât prin păcat omul a devenit o fiinţă pierdută, „Sfânta Scriptură" descoperă omului planul măreţ al salvării, al restaurării sale la starea intenţionată de Creator. Iată de ce, pe bună dreptate, Biblia este

numită „Cartea Vieţii", iar punctul central al întregii Biblii este Isus Hristos, Mântuitorul lumii. Biblia a fost şi rămâne cea mai tipărită şi răspândită carte, cea mai tradusă şi comentată, cea mai citită, cea mai iubită, dar, în acelaşi timp, şi cea mai urâtă carte de către mulţi - cea mai provocatoare scriere.

Nimeni nu poate să o ignore, pentru că „ea îi provoacă pe toţi".1

Numită de către Ieronim: „Biblioteca sacră", „Biblioteca divină", „Cartea sfântă" este alcătuită din 66

de cărţi, dintre care 39 compun prima parte, Vechiul Testament, iar 27, a doua parte, Noul

Testament. Vechiul Testament conţine 929 capitole, iar Noul Testament, 260 capitole. în Vechiul

Testament sunt 23.214 versete, iar în Noul Testament, 7959 de versete. Capitolul mijlociu, şi cel mai

scurt din Biblie, este Psalmul 117. Nu la întâmplare, acesta cheamă, în primul verset, toate popoarele să-L laude pe Domnul, iar în versetul al doilea motivează această chemare:„Căci mare este bunătatea

Lui faţă de noi, şi credincioşia Lui ţine în veci. Lăudaţi pe Domnul"(Psalmul 117:2).2

Versetul mijlociu al „Sfintei Scripturi" este, în mod cu totul semnificativ, îndemnul omului de a se adăposti în Domnul şi nu în oameni : „Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul decât să te încrezi

în om" (Psalmul 118 : 8). întreaga Scriptură este centrată pe datoria omului de a-L lăuda pe Domnul pentru bunătatea şi

credincioşia Lui, şi de a se încrede în Dumnezeu, Tată bun şi iubitor. Pentru a trăi o adevărată viaţă creştină, fiecare om trebuie să cunoască această „Carte Sfântă" - Biblia -

, care este temelia credinţei şi a vieţii creştine adevărate. Cu atât mai mult se cere aceasta, pentru ca

cineva să fie în stare să mărturisească altora Cuvântul vieţii. Acest studiu are ca obiectiv prezentarea sumară a primelor trei colecţii ale cărţilor Vechiului

Testament - cărţile : legislative, istorice şi poetice. Scopul este, pe de o parte, oferirea unei cărţi de

studiu al acestei părţi a "Scripturilor" Pentru seminariile şi institutele teologice, cât şi pentru şcolile

biblice. Iar pe de altă parte, întrucât Vechiul Testament a fost şi încă mai rămâne ţinta atacurilor satanice liberaliste (liberaliştii încercând, de mai multe veacuri, să discrediteze ^ B. Haynes, Este Biblia cartea adevărului ?, p.5. ames Alexander Stevard, Divina Bibliotecă, Revival Literature, Arheville, North "-arohna 28816, pp.7-8. "Sfintele Scripturi" ale Vechiului Testament, tăgăduindu-le inspiraţia divină şi autenticitatea), prezenta lucrare se doreşte a fi încă o afirmaţie categorică despre: inspiraţia divină, autenticitatea,

veridicitatea şi istoricitatea scrierilor Vechiului Testament. Cuvântul lui Dumnezeu a rămas şi rămâne biruitor împotriva atacurilor furibunde ale împotrivitorilor;

de aceea, prezentul volum reprezintă un ghid călăuzitor în vederea introducerii într-un competent şi eficient studiu a acestei părţi a Revelaţiei scrise - Biblia. „Introducerii" - care lămureşte câteva particularităţi ale acestui studiu, ca: ramurile de studiu ale

Vechiului Testament, definiţie, terminologie şi izvoarele studiului - îi urmează cele două secţiuni: Secţiunea introductivă şi Secţiunea expozitivă. în „Secţiunea introductivă" sunt prezentate sumar ideile

privind : Introducerea generală în studiul Vechiului Testament şi Introducerea specială în Studiul

Vechiului Testament. în „Secţiunea expozitivă" este prezentată o analiză sumară a cărţilor din trei secţiuni ale canonului Vechiului Testament: Scrierile legislative, Scrierile istorice şi Scrierile poetice.

Aceste trei colecţii dintre scrierile Vechiului Testament acoperă întreaga paletă a studiului: Istoria

Vechiului Testament. Cu siguranţă, nu este vorba nicidecum de a ignora sau de a diminua importanţa

scrierilor profetice ale Vechiului Testament, a căror sferă penetrează istoria poporului ales în cele mai acute momente. însă aceste scrieri, împreună cu multe alte învăţături legate de activitatea profetică, vor

constitui conţinutul unui alt volum din Studiul Vechiului Testament, numit Profetologie. Numai în

felul acesta se pot cunoaşte îndeaproape atât importanţa activităţii profetice a oamenilor lui Dumnezeu din "Sfintele Scripturi", cât şi principiile de bază ale fenomenului profetic în „Scripturi".

1. RAMURILE STUDIULUI VECHIULUI TESTAMENT Un studiu complet al minunatelor cărţi ale Vechiului Testament cuprinde mai multe ramuri sau

discipline teologice, ca:

1.1 .LIMBA VECHIULUI TESTAMENT

Cu excepţia unor mici părţi din Vechiul Testament, care au fost scrise în original în limba aramaică,

Vechiul Testament a fost scris în limba ebraică. De aceea, studierea acestei limbi şi, dacă e posibil, şi

a limbi aramaice, constituie o importantă latură a cunoaşterii Vechiului Testament. Fiecare cercetător al acestor cărţi va trebui să cunoască cel puţin noţiunile de bază ale limbii sacre în care Vechiul

Testament a fost scris. Se ştie că traducerile pot fi greşite sau, deoarece limbile vechi - în special

limba ebraică - sunt limbi deosebit de concentrate, traducerile pot fi corecte, dar unor cuvinte li se pot da sensuri unilaterale. în multe cazuri, în limbajele moderne, sunt necesare mai multe cuvinte sau chiar

o propoziţie întreagă pentru a putea reda semnificaţia deplină a unui cuvânt ebraic. De asemenea,

trebuie neapărat respectat Duhul "Scripturii" atunci când cineva purcede la traducerea "Cărţii sfinte".

Or, se ştie că, de multe ori, traducătorii nu au ţinut şi nu ţin cont de asemenea cerinţe. Astfel, o cunoaştere cât mai profundă a limbii şi a gramaticii ebraice rămâne o condiţie de bază pentru o corectă

şi cât mai profundă înţelegere a scrierilor Vechiului Testament. Nici un student în teologie nu trebuie

să precupeţească nici timpul şi nici energia sa învăţând această limbă, dacă doreşte să pătrundă în câmpiile mănoase ale Revelaţiei scrise a Vechiului Testament.

1.2.INTR0DUCEREA ÎN VECHIUL TESTAMENT Pentru ca cineva să poată înţelege în profunzime adevărurile Vechiului Testament, este necesară

parcurgerea - Introducerii în Vechiul Testament. _Aceasta este o altă disciplină teologică, de o vitală importanţă în studierea Cărţii sfinte". în secţiunea introductivă a prezentului studiu vor fi aduse precizări privind această ramură teologică.

1.3.GEOGRAFIA BIBLICĂ A VECHIULUI TESTAMENT O altă ramură importantă pentru înţelegerea Scripturilor sfinte a Vechiului estament este disciplina teologică dedicată cercetării şi prezentării cadrului |eografic în care s-au petrecut faptele relatate în cărţile Vechiului Testament. ^cnerile Vechiului Testament sunt scrieri istorice şi autentice, faptele acestora »na încadrate într-un spaţiu real şi într-un cadru istoric precis, chiar dacă în u te cazuri nu sunt informaţii suficiente pentru cunoaşterea totală a acestora.

Precizări generale de natură geografică vor fi făcute în acest studiu. Biblia nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea geografiei acesteia.

1.4. ARHEOLOGIA BIBLICĂ A VECHIUL TESTAMENT Dumnezeu a făcut ca şi pietrele să vorbească pentru a completa armonia mărturiei autenticităţii

"Scrierilor sfinte". Această ramură teologică se ocupă cu studiul rezultatelor obţinute prin săpăturile

arheologice, care atestă adevărurile scrise în Biblie. Savantul german Gustav Dalman afirma: "Tot ceea ce arheologii au cunoscut şi au văzut în activitatea lor ştiinţifică va fi important spre rezolvarea

problemelor şcolii şi ale bisericii ".3

Arheologia biblică a înfăptuit mult din ceea ce profeţea savantul amintit. Fiecare student în teologie va

căpăta noi şi noi orizonturi în cunoaşterea Scripturilor, deţinând cunoştinţe necesare de arheologie.

1.5. TEOLOGIA BIBLICA A VECHIUL TESTAMENT în vederea valorificării cunoştinţelor în înţelegerea principiilor doctrinare din Sfintele Scripturi, se studiază Teologia biblică. Ea este disciplina teologică care se ocupă cu prezentarea doctrinelor sau a

adevărurilor teologice care se găsesc în cuprinsul scrierilor Vechiului Testament. Cărţile Bibliei scot

în evidenţă adevărurile mari despre: Dumnezeu, creaţie, om etc. Cu toate acestea, studentului teolog îi devin familiare aceste adevăruri numai atunci când studiază teologia biblică. Aşa cum se va vedea mai

târziu, cele mai de seamă adevăruri teologice ale creştinismului sunt deja descoperite, cel puţin parţial,

în Vechiul Testament. Astfel, teologia biblică a Vechiului Testament constituie o importantă latură a

cercetării "Scripturii".

1.6. EXEGEZA VECHIUL TESTAMENT Numele acestei ramuri teologice vine de la cuvântul grecesc kt,sysu>iiai /exegeomai/ care înseamnă "a

scoate, a săpa pe după", şi este ramura teologică ce se ocupă cu cercetarea cuprinsului "Scripturilor" :

cuvânt cu cuvânt, verset cu verset şi frază cu frază. Aceasta se face conform regulilor hermeneutice

biblice, ceea ce duce la o cercetare corectă a celor scrise în fiecare verset din Vechiul Testament. Prin exegeză, se procedează la scrierea comentariilor biblice. Exegeza este lucrarea care conduce la

scoaterea învăţăturilor aşezate în scrierea "Sfintelor Scripturi" şi în redarea acestora prin predici.

1.7. PROFETOLOGIA Fenomenul profetic atât de răspândit în scrierile Vechiului Testament este studiat în cadrul

Profetologiei. 1 Werner Keller, Şi Biblia are totuşi dreptate, p. 10. Ea este disciplina care se ocupă cu studierea fenomenului profetic în istoria poporului Israel şi în

cuprinsul "Sfintelor Scripturi", şi cu studierea cărţilor profetice ale Vechiului Testament. Vastul material profetic din "Sfintele Scripturi" pretinde un studiu separat al acestuia, chiar şi în programa

şcolilor teologice. Cunoaşterea Vechiului Testament depinde, în cea mai mare măsură, de studierea tuturor acestor ramuri teologice. De aceea parcurgerea fiecăreia din aceste ramuri de către toţi cercetătorii serioşi ai

Scripturii se impune în mod imperios.

2. DEFINIŢIE ŞI TERMINOLOGIE Chiar şi pentru un studiu mai sumar al unei părţi din Cuvântul lui Dumnezeu, este necesară explicarea termenilor mai importanţi privind materialul de studiu şi definirea studiuluiu respectiv. Biblia însăşi este o denumire specială dată colecţiei celor 66 de scrieri inspirate de Duhul Sfânt al lui

Dumnezeu. Contemporanii Domnului Isus foloseau numirea de: "Cărţile" care a trecut şi în limba latină - Biblia -"Biblioteca". Aceste numiri speciale dovedesc, prin ele însele, natura şi importanţa

"Scrierilor sfinte". Consideraţia specială de care s-a bucurat Biblia în rândul primilor creştini se vede

clar atât din afirmaţiile Noului Testament, cât şi din scrierile patristicilor4, în care sunt frecvente

numirile: "Scriptura sfântă", "Scriptura Dumnezeiască", "Pagini cereşti", "Scriptură inspirată" etc. Vechiul Testament, care face obiectul acestui studiu, s-a bucurat, de asemenea, de numiri speciale şi

semnificative. In ebraică a fost numit rvn /Berit/, tradus - în latină - prin termenul "testament" sau

"dispoziţiile de pe urmă" - "ultima dispoziţie". în limba greacă s-a folosit termenul 8icrr£K£ /diateke/ "legământ", precum şi termenul CTUVTEKE /sunteke/ "legământ", în sensul de: învoială, pact. De

aceea, Vechiul Testament sau părţi din acesta au fost numite şi "Cartea Legământului" (2 împ. 23:2).

Numirea se referă, mai ales, la prima colecţie a cărţilor din Vechiul Testament, care cuprindea Legea lui Moise. Numirile se datoresc faptului că în aceste cărţi se află dispoziţiile lui Dumnezeu către israeliţi sau

învoiala dintre Dumnezeu şi poporul Său - Legământul lui Dumnezeu cu Israel. Studiul Vechiului Testament, de asemenea, a uzat de mai multe ramuri. Potrivit caracterului istoric al tuturor problemelor legate de acest studiu : faptul inspiraţiei, autenticitatea, scrierea manuscriselor

originale, păstrarea şi copierea textului, persoanele prezentate, cărţile şi evenimentele tratate - studiul

este, în 4 Vladimir Prelipcean şi alţii , Studiul Vechiului Testament ( Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune ortodoxă, 1995 ), pp.2-3. speţă, un studiu istoric ; de aceea, a fost numit şi Istoria Vechiului Testament. Denumirea de

Introducere în Vechiul Testament sau Isagogia vine de la grecescul siaayeiv /eisagein/ "a introduce"

şi se referă la faptul că un asemenea studiu cuprinde elementele de bază, introductive în studierea

Vechiului Testament. Studiul "Introducere în Vechiul Testament" poate fi în mod obiectiv definit ca disciplina teologică ce

se ocupă cu cercetarea şi prezentarea elementelor care demonstrează caracterul divin al scrierilor Vechiului Testament, autenticitatea, integritatea şi veridicitatea acestora, cu scopul înţelegerii

adevăratului lor sens şi al proclamării autorităţii divine şi totale a acestor scrieri. în Secţiunea introductivă, se vor evidenţia, de asemenea, şi cele două aspecte: aspectul general şi

special al Introducerii în Vechiul Testament. Prezentul studiu poate fi considerat ca studiu introductiv şi istoric al scrierilor Vechiului Testament şi

are ca scop ajutarea studenţilor în înţelegerea şi familiarizarea cu noţiunile de bază privind natura şi

conţinutul "Scrierilor sfinte" din Vechiul Testament - ale "Sfintei istorii", a felului în care Dumnezeu S-a revelat neamului omenesc şi a început să acţionezeîn istoria acestuia. Un asemenea studiu este

deosebit de important, întrucât obiectul acestuia este "Sfânta Scriptură" a Vechiului Testament -

Cuvânt inspirat al lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu S-a revelat pe Sine omenirii, pregătind mediul şi calea unde , apoi, să se coboare El însuşi, Cuvânt întrupat aducător de mântuire a oamenilor. Mai mult, faptul că aceste scrieri care constituie obiectul studiului, provin din timpuri foarte

îndepărtate, marcând evenimente şi împrejurări naţionale, politice, istorice şi sociale - imprimă o

deosebită importanţă studiului. Acest studiu va ajuta pe oricare cititor să (înţeleagă sensul real al acestor scrieri în" multe privinţe problematice. De asemenea, va ajuta pe credincios sau pe teolog să

înfrunte încercările stăruitoare ale "duşmanilor" "Sfintei Scripturi", ale necredincioşilor, ale

scepticilor, de a răstălmăci sensul real al scrierilor Vechiului Testament sau de a le înjosi autoritatea

divină. Două tendinţe sunt remarcabile în această privinţă: pe de o parte, se observă o tendenţioasă

diluare a studiului Vechiului Testament, prin adăugarea a tot mai multe ipoteze liberaliste, care au reuşit să producă mari confuzii în acest domeniu de cercetare (asemenea teorii vor fi amintite sumar în

această introducere); pe de altă parte, largi cercuri religioase - poate, intimidate sau derutate de teoriile

liberaliste - , au ajuns să considere că Vechiul Testament ar fi irelevant pentru teologie sau pentru viaţa religioasă. Or, nu acestea sunt concepţiile reale, autorizate în materie. Cele 39 de cărţi ale

Vechiului Testament sunt scrieri sfinte - reale -atât în conţinut cât şi ca origine.5 Din punct de vedere

al originii, ele sunt scrieri ale oamenilor aleşi de Dumnezeu, care au lucrat sub inspiraţia şi călăuzirea

Duhului Sfânt (2 Tim. 3:16 ; 2 Petru 1:21). 5 Samuel L. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament (Harper and Row Publishing Company, 1980) ,p.!3. în ceea ce priveşte conţinutul, cărţile Vechiului Testament cuprind evenimente istorice referitoare la

acţiunile lui Dumnezeu pentru salvarea neamului omenesc, adevăruri religioase privind raportul

oamenilor cu Dumnezeu - în sensul scopului lui Dumnezeu de a-i conduce spre comunicarea cu Sine - şi îndemnuri practice pentru atingerea acestor ţinte supreme. Importanţa studierii Vechiului Testament este inestimabilă şi va fi arătată şi la motivaţia acestui

studiu.

3.IZVOARELE STUDIULUI VECHIULUI TESTAMENT

3.1. SFÂNTA SCRIPTURĂ Izvorul cel mai de seamă pentru un studiu care are drept scop demonstrarea caracterului divin al scrierilor Vechiului Testament este "Scriptura" însăşi. Aceasta, potrivit şi principiului de bază al

interpretării "Bibliei", care arată că: "Biblia se tălmăceşte prin Biblie" (2 Petru 1:20). Biblia este

"Cuvântul sau "Revelaţia scrisă" a lui Dumnezeu. Scrierile biblice sunt în deplină armonie şi nu există

contradicţii în "Sfânta Scriptură". Singura problemă este modul sau spiritul în care cineva se apropie de această carte. Biblia a fost scrisă prin Duhul lui Dumnezeu şi poate fi înţeleasă şi tălmăcită, cu

adevărat, numai prin iluminarea aceluiaşi Duh al lui Dumnezeu, care conduce în tot adevărul (Ioan

16:13; 1 Cor. 2:13).

3.2. SCRIERILE NOULUI TESTAMENT Un alt izvor specific al studiului Vechiului Testament este Noul Testament. Toţi scriitori şi credincioşii evanghelici sunt de părere că cine vrea să înţeleagă bine Vechiul Testament va trebui să-

1 privească în lumina Noului Testament. Concepţia adevărată şi de netăgăduit despre Scripturile

Vechiului Testament este cea a Domnului Isus şi a apostolilor, care atestă ceea ce au susţinut scriitorii din vechime. Moise numeşte cartea pe care el a scris-o: "Cartea Legii" (Deut. 31:9), la fel o

numeşte şi Iosua (Iosua 1:8; 24:26). Profeţii afirmă, în mod autoritar, că ceea ce ei comunică este

Cuvântul Domnului vorbit lor şi apoi, prin ei, celor la care sunt trimişi. Cel mai important lucru este că Domnul Isus Hristos atribuie consideraţia cuvenită Scripturilor Vechiului Testament, numindu-le "Scripturi" (Matei 21:42; 22:29). Aceste Scripturi se împlinesc şi

trebuie să se împlinească (Luca 4:21; Matei 26:54). în concepţia Domnului Isus, toate secţiunile

canonului Vechiului Testament au aceeaşi importanţă şi ÎL au pe El în centru (Luca 24:44). Aceeaşi autoritate este acordată Vechiului Testament şi de către apostoli (Romani 1:2; 2 Tim. 315-16; 2 Petru

1:20).

3.3. ALTE ŞTIINŢE Există astăzi şi alte ştiinţe care scot în evidenţă timpul, locul şi împrejurările scrierilor Vechiului

Testament. Aceste ştiinţe constituie, de asemenea, izvoare ale studiului acestuia. Istoria

contemporană, biblică ŞL profană vor aduce multă lumină asupra unor texte biblice. Aceasta, pentru că evenimentele biblice s-au petrecut în mijlocul societăţii umane reale şi nu sunt scrieri literare, artistice

- cu acţiuni şi personaje fictive - cum le place unor autori liberali să afirme. Arheologia va aduce la

lumină relicve ale timpului biblic, iar geografia biblică va evidenţia locurile reale unde s-au petrecut cele scrise în Scripturi.

3.4. OPERELE PATRISTICILOR Acestea constituie un alt izvor de seamă al studiului Vechiului Testament.

6 Pe măsură ce Biserica s-a

îndepărtat de timpurile scrierii Scripturilor, urmaşii credincioşi ai apostolilor şi apoi fruntaşii Bisericii

- numiţi părinţi apostolici şi părinţi bisericeşti sau patristici - au scris cărţi lămuritoare privitor la sensul, la autoritatea "Sfintelor Scripturi" şi la valoarea lor istorico-teologică. Creştinii primelor trei

veacuri au fost puşi în situaţia de a-şi păstra credinţa şi baza acesteia - Biblia. Astfel, au apărut

scrierile apologeţilor. Teofil, episcopul Antiohiei ( + 181), care scrie despre vechimea scripturilor Vechiului Testament.

Irineu, episcop de Lyon ( + 202), în cartea sa Adversus Haeresis, apără autoritatea divină a Scripturilor

împotriva ereticilor care susţineau că Biblia ar fi fost falsificată. Clement de Alexandria vorbeşte

despre autoritatea Scripturii. Tot astfel, şi marii oameni ai credinţei din primele veacuri creştine: Tertulian, Origen, Eusebiu de Cezarea (părintele istoriei bisericeşti), Ioan Hrisostom, Ieronim şi

Augustin - au scris toţi scrieri lămuritoare sau comentarii cu date importante privind "Sfintele

Scripturi". Scrierile lor oferă un bogat material privind poziţia şi atitudinea creştinilor faţă de Scripturi,

înainte de denaturalizarea creştinismului primar.

3.5. OPERELE REFORMATORILOR După perioada Evului Mediu, supranumită şi "epoca întunecată a Bisericii", o dată cu Reforma a început perioada studiilor ştiinţifice dedicate descoperirii datelor privind "Scrierile sfinte". Cercetarea

personală a Scripturii a fost tot mai mult încurajată, iar interpretarea acesteia a fost scoasă de sub

autoritatea cercurilor Eclesiastice. în sânul Reformaţiei au fost tot mai multe mişcări, culminând cu mişcările Puritan-Pietistice, care aveau ca principiu de bază: credinţa în inspiraţie şi deplina autoritate

a "Sfintei Scripturi".7

6 Vladimir Prelipcean şi alţii, op.cit., pp.l 1-13.

7 G.W. Anderson, A Criticai Introduction ofthe Old Testament, "Stuclies in Theology' (London Duckworth, 1974), p.2.

3.6. OPERELE ISOGOGICE MODERNE Deşi enumerate aici în rândul izvoarelor studiului Vechiului Testament, operele scriitorilor moderni numai cu mare grijă pot fi folosite în scopul acesta. La scurtă vreme după Reformaţie, profitând de

libertatea de interpretare a Bibliei, oamenii "nenăscuţi din nou", sub influenţa umanismului Renaşterii

şi a Iluminismului, au dezvoltat interpretări filosofico-materialiste ale "Sfintelor Scripturi". Astfel, încă din secolul al XVII-lea începe pleiada de scriitori care au creat scrieri teologico-filozofice sub puternica influenţă a unei critici negativist-materialiste privind "Scrierile sfinte". Printre aceştia,

trebuie amintiţi: Richard Simon - în Franţa, Hobbes - în Anglia, Spinoza - în Olanda, care, prin

scrierile lor, au strecurat îndoiala privind inspiraţia, autenticitatea şi autoritatea "Sfintei Scripturi". Sămânţa necredinţei semănată de aceşti negativişti curând a prins rădăcină în rândurile unora dintre

teologi, care, părăsind terenul solid al credinţei, au încercat să explice "Sfintele Scripturi" pe baze

raţionaliste. Această situaţie devine tot mai accentuată în secolul al XlX-lea, mai ales prin scrierile lui

lulius Wellhausen, care a creat sistemul numit "ipoteza documentară". Prin această ipoteză este negată calitatea de autor a lui Moise asupra Pentateuchului. Wellhausen susţine că Pentateuchul ar fi de

origine mult mai recentă şi că ar fi rezultatul unei munci redacţionale pe baza a patru surse : Jahvistul

(J), Elohistul (E), Preoţescul (P) şi Deutorooomistul (D). El consideră că aceste surse provin din timpul monarhiei israelite şi sunt rezultatul tradiţiilor iudaice de mai târziu. Potrivit acestei ipoteze,

Pentateuchul, în loc să fie baza religiei iudaice, devine un rezultat al acesteia, provenit prin evoluţie.

Acest sistem nu este altceva decât o puternică influenţă a materialismului darwinist în teologie. Adepţii acestei ipoteze consideră că religia iudaică şi apoi creştinismul nu sunt altceva decât rezultatul

strădaniilor umane de a se ridica spre divinitate, care se atinge printr-un proces evolutiv din religii

inferioare, începând cu animismul şi continuând cu politeismul, apoi cu monoteismul. Ipoteza urmează

modelul materialist evoluţionist din ştiinţele naturale şi biologie. Din nefericire, sistemul critic al lui Wellhausen a reuşit să influenţeze pe mulţi teologi: mai întâi, în

Germania şi apoi în Anglia şi în S.U.A. Pe aceeaşi linie cu raţionaliştii, aplicând tot mai mult principiile istorice şi literare laice, au continuat şi alţi scriitori, ca Herman Gunkel. El susţine că scrierile Vechiului Testament au parcurs, mai întâi,

faza tradiţiei orale - şi aceasta, pentru o lungă perioadă de timp. Apoi, au fost fixate în scris de către

scriitorii care au creat sursele (J, E, P, D). Scrierile lui au extins critica negativistă şi asupra altor cărţi ale Vechiului Testament, pe lângă Pentateuch. în prezent, teoriile amintite au dat naştere la o "ciupercărie" întreagă de ipoteze care se contrazic

reciproc. Poate mai mult ca oricând, aici se împlineşte Cuvântul din Romani 1:28. Oricum, rezultatele

negative ale acceptării acestor teorii de natură materialistă în interpretarea Bibliei sunt evidente în tot mai multe cercuri religioase liberaliste. Deosebit de important este faptul că astfel de teorii au fost combătute la scurtă vreme după lansarea lor

de către scriitorii evanghelici conservatorişti. Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Ba, mai mult, cum spunea Domnul Isus: "Dacă ei vor tăcea,

pietrele vor vorbi "; când cei ce s-ar fi cuvenit să rămână lângă adevărul inspirat s-au rătăcit, Dumnezeu a ridicat chiar şi pietrele să vorbească. Aşa cum aminteşte Harrison, faimoasele descoperiri

arheologice de la sfârşitul secolul al XlX-lea şi începutul secolul al XX-lea s-au ridicat la nivel de

mărturie în favoarea Adevărului divin. Prin aceste descoperiri, s-a dovedit că au existat scrieri în vremurile îndepărtate care furnizau material ce susţine datele istorice ale Vechiului Testament,

dovedind incompetenţa teoriilor critice amintite.8

Aşadar, se impune ca şi cercetătorul creştin să fie foarte selectiv privind contactul cu aceste izvoare.

Iar pentru o deplină siguranţă, este important să se rămână cu tărie lângă principiul că Isus Hristos este centrul şi desăvârşirea revelaţiei divine: El, Cuvântul întrupat şi trăitor printre oameni . A rămâne

lângă interpretarea Vechiului Testament dată de către Domnul Isus şi apostolii Săi înseamnă a

rămâne lângă Adevăr.

4. MOTIVAŢIA ŞI IMPORTANŢA STUDIULUI VECHIULUI TESTAMENT Faptul că unii au deformat şi au falsificat atât de crunt studiul în domeniul Vechiului Testament, iar

alţii au ajuns la concluzia că acesta ar fi irelevant pentru credinţa şi pentru trăirea creştină, nu

îndreptăţeşte neglijarea, ci impune studierea acestor "Sfinte Scripturi". Iată câteva motivaţii categorice

ale studiului Vechiului Testament.

4.1.VECHIUL TESTAMENT ESTE PARTE INTEGRANTĂ A "SFINTEI

SCRIPTURI" Aşa cum s-a arătat, aceasta este declaraţia Domnului Isus însuşi. Biblia ar fi incompletă fără această

parte a sa, atât de importantă. Aşa cum afirmă Jensen, Noul Testament nu înlocuieşte, ci completează Vechiul Testament. Vechiul Testament este baza adevărului şi a descoperirii divine, iar Noul

Testament este completarea, vârful piramidei, împlinirea descoperirii. Vechiul Testament profeţeşte

venirea Răscumpărătorului, iar Noul Testament raportează împlinirea profeţiilor în Isus Hristos, Domnul. Vechiul Testament este originea lucrurilor din care, în mod natural, au răsărit urmările din

Noul Testament; Vechiul Testament este sămânţa din care au provenit fructele. Se poate spune cu

ceritudine că Vechiul Testament este explicat în Noul, iar Noul Testament este conţinut în Vechiul.9

Considerând aceasta, nu-i de mirare că un rus din R.K. Harrison, Introduction to the Old Testament (Grand Rapids, Michigan: W.B.Eerdmans Publishing

Company), pp.58-61. Irving, Jensen, Jensen's Survey of the Old Testament (Moody Press, Chicago), p.15. Siberia, după ce a citit Noul Testament 1-a rugat pe un predicator să-i spună unde ar putea găsi

cealaltă carte.10

4.2. DOCTRINELE DE BAZĂ ALE CREŞTINISMULUI SE GĂSESC ÎN VECHIUL

TESTAMENT Acest adevăr ar putea şoca pe cineva şi este într-adevăr surprinzător faptul că mai multe dintre aceste

învăţături cruciale îşi au originea chiar în primele unsprezece capitole din Genesa, secţiune care a fost în modul cel mai sever discreditată prin critica raţionalistă. Aici însă începe prezentarea lui Dumnezeu

ca şi creator care, apoi, are părtăşie cu omul - coroana creaţiunii Sale. Când omul cade în neascultare,

Dumnezeu îşi dezvăluie sfinţenia şi calitatea de judecător drept, care judecă păcatul, însă răspunde, în acelaşi timp, nevoii de salvare a omului, iniţiind planul de mântuire în dragostea Sa, prin Mântuitorul,

* care Se va naşte şi va suferi pentru ispăşirea vinovăţiei omului. în continuare, în întreg Vechiul

Testament, este desfăşurat acest plan şi se arată clar că omul se mântuieşte prin credinţă. Pentru

descoperirea acestei mântuiri, Dumnezeu se foloseşte de poporul ales - Israel - prin istoria căruia se dezvăluie scopul dirijat al întregii istorii, în vederea împlinirii planului mântuirii. Pe bună dreptate,

Jensen afirmă că Vechiul Testament este "istoria sacră". în mod special acesta prezintă începuturile :

începutul existenţei omului, al păcatului în viaţa acestuia, al comunicării lui Dumnezeu cu omul şi al revelării căii de restaurare a părtăşiei rupte prin păcat. Vechiul Testament indică acel cadru măreţ al

minunilor lui Dumnezeu arătând în modul cel mai concret spre cea mai mare minune din Univers:

"învierea Domnului Isus".11

4.3. VECHIUL TESTAMENT PREGĂTEŞTE ÎNŢELEGEREA PERSOANEI ŞI A

LUCRĂRII DOMNULUI ISUS Noul Testament ar fi cu adevărat o carte dificilă, chiar închisă, iar misiunea Domnului Isus n-ar putea

fi înţeleasă, ar rămâne o enigmă fără preilustrarea Sa în Vechiul Testament. Sămânţa femeii, jertfa de

ispăşire, mielul de Paşte, Păstorul cel bun, Mesia etc. - sunt toate expresii despre Domnul Isus, pe care

le înţelegem datorită Vechiului Testament. In special, Isaia 53, cât şi Psalmul 22 constituie o bază

solidă pentru înţelegerea morţii ispăşitoare a Domnului Isus.

4.4. VECHIUL TESTAMENT ESTE CUVÂNTUL INSPIRAT AL LUI DUMNEZEU

ÎN ACEEAŞI MĂSURĂ CA ŞI NOUL TESTAMENT De-a lungul istoriei creştinismului au existat unii care au încercat să clasifice scrierile Scripturii dând

prioritate Noului Testament faţă de Vechiul 10 James A. Stewart,77ze Divine Library (Revival Literature, Ashville, N.C.), P-17. " Jensen, op.cit.,p. 17. sau chiar considerându-1 superior acestuia. Unii chiar au ajuns să tăgăduiască inspiraţia Vechiului

Testament. Nu trebuie uitat faptul că apostolul Pavel a spus: 'Toată Scriptura este insuflată de

Dumnezeu ..." (2 Tim.3:16), referindu-se la Scripturile Vechiului Testament. Aceste scrieri - şi anume: toate secţiunile Vechiului Testament: Legea, Proorocii şi Psalmii - reprezintă pentru Domnul

Isus Scripturile ce trebuiau să se împlinească (Luca 24:44-45). De aceea, nu e de mirare că în Noul

Testament se găsesc nu mai puţin de circa 1000 de citate şi aluzii din Vechiul Testament. In fiecare carte a Vechiului Testament, în afară de cartea Estera, există citate la care se fac aluzii în Noul Testament.

12 1 Stewart, op.cit., p. 16. PARTEA I-INTRODUCTIVĂ CAPITOLUL I

INTRODUCERE GENERALĂ ÎN STUDIUL VECHIULUI TESTAMENT Pentru a putea înţelege conţinutul scrierilor sfinte ale Vechiului Testament, cercetătorul trebuie să

cunoască, mai întâi, câteva generalităţi despre aceste scrieri. Cu alte cuvinte este nevoie, mai întâi, de

un studiu introductiv, care s-a impus atât de mult încât a devenit ramură sau disciplină teologică aparte. Introducerea în Vechiul Testament poate fi definită ca: disciplină teologică ce se ocupă cu

cercetarea elementelor care demonstrează caracterul divin al scrierilor vechi-testamentale, dovedind

autenticitatea, integritatea şi veridicitatea acestora, cu scopul înţelegerii adevăratului lor sens, în

vederea proclamării autorităţii divine şi plenare a Scripturilor. Noţiunea de "introducere" vine de la cuvântul grecesc eioayeiv /eisagein/ "a introduce". De aici, şi

numele de "Isagogie" dat adeseori acestui studiu. Unii autori folosesc adesea şi termenul de "Istoria

Vechiului Testament", datorită caracterului istoric al tuturor problemelor legate de acest studiu al

Vechiului Testament. La rândul ei, introducerea în Vechiul Testament cuprinde două părţi distincte: "Introducerea

generală" şi "Introducerea specială". "Introducerea specială" se ocupă cu studierea elementelor specifice fiecărei cărţi, în parte, ca: numele,

titlul şi tema cărţii, autorul (scriitorul), timpul scrierii, scopul, cât şi conţinutul cărţii. De aceea, aceste

elemente vor fi tratate la fiecare carte, în secţiunea analitică a cărţii, pentru a înlesni studierea şi

înţelegerea cât mai profundă a conţinutului cărţilor Bibliei. Prezenta secţiune se ocupă, în speţă, de "Introducerea generală". "Introducerea generală" a Vechiului Testamenf'se ocupă cu cercetarea elementelor comune tuturor

cărţilor Vechiului Testament: originea, autenticitatea, inspiraţia, scrierea, păstrarea, canonizarea, traducerea. "Introducerea generală" este, cu alte cuvinte: istoria scrierii, a păstrării, a autentificării şi a

transmiterii scrierilor sfinte ale Vechiului Testament. Ca fiecare disciplină teologică, introducerea în Vechiul Testament este deosebit de importantă,

deoarece obiectul ei este însăşi "Sfânta Scriptură" -Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu - prin care s-a fixat în scris revelaţia lui Dumnezeu către neamul omenesc. Prin revelaţia scrisă a Vechiului

Testament, Dumnezeu a pregătit mediul şi calea Revelaţiei Sale supreme în Domnul Isus -Cuvântul

întrupat, aducător de mântuire. Mai mult, faptul că scrierile, care constituie obiectul acestui studiu, provin din timpuri străvechi, cu

împrejurări naţionale, politice, sociale şi istorice specifice, în care au trăit scriitorii şi persoanele prezentate, imprimă o importanţă deosebită studiului. Se poate afirma cu certitudine că fără un asemenea studiu introductiv nu este posibilă înţelegerea

deplină a acestei secţiuni atât de importante a "Sfintei Scripturi". Introducerea în studiul Vechiului Testament este necesară şi pentru a-1 ajuta pe credinciosul sau pe

teologul zilelor noastre să confrunte încercările necontenite ale raţionaliştilor, ale tuturor

necredincioşilor de a răstălmăci sensul real al Vechiului Testament sau de a-i diminua, de a distruge

autoritatea divină. Două tendinţe sunt remarcabile în această privinţă. Pe de-o parte, se observă o tendinţă de diluarea a studiului Vechiului Testament, prin adăugarea a tot mai multe ipoteze

liberaliste, care au menirea să producă confuzie în acest domeniu de cercetare. Pe de altă pare, largi

cercuri religioase consideră că Vechiul Testament ar fi irelevant pentru teologi şi pentru viaţa religioasă. Se poate însă afirma cu tărie că nu acestea sunt concepţiile cu adevărat autorizate în materie

de cercetare şi de studiere a "Sfintelor Scripturi". Cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament sunt

scrieri sfinte - reale - atât ca origine, cât şi în conţinut. Ca origine, ele sunt scrieri ale oamenilor aleşi

de Dumnezeu, care au lucrat sub inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt (2Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21). în conţinut, cărţile Vechiului Testament cuprind evenimente istorice referitoare la acţiunile lui

Dumnezeu pentru salvarea neamului omenesc, adevăruri religioase privind raportul oamenilor cu

Dumnezeu - cu scopul suprem de a-i conduce pe oameni spre comunicarea cu Sine , precum şi îndemnuri practice pentru atingerea acestor ţinte supreme. Astfel, Vechiul Testament este temelia de

nezdruncinat a Noului Testament, împreună cu care formează singura, deplina şi suficienta Revelaţie

scrisă. în continuare, vor fi prezentate elementele de bază ale „Introducerii generale", care constituie, aşadar,

şi istoria provenienţei scrierilor Vechiului Testament. Desigur, manualul prezintă aceste elemente

într-o formă sumară, dând doar direcţiile spre diferite domenii care oferă, la rândul lor, câmpuri vaste

de cercetare. Dorinţa şi scopul autorului sunt ca studenţii în teologie, alţi credincioşi sau cei interesaţi să poată înţelege că Biblia - deci şi Vechiul Testament - este cartea supranaturală, este Revelaţia lui

Dumnezeu fixată în scris de către scriitorii acesteia, care sunt oameni inspiraţi de gloriosul ei Autor,

care este Duhul Sfânt. Dumnezeu a inspirat, a trimis şi a păstrat Cuvântul Său prin diferite stadii: ale revelaţiei, scrierii, transcrierii, canonizării şi traducerii "Sfintelor Scripturi". Iată aici o privire sumară

asupra istoriei "Sfintelor Scripturi" ale Vechiului Testament, de la origine şi până când aceasta a

ajuns pe masa cititorului contemporan.

1.1. REVELAŢIA DIVINĂ Primul pas în comunicarea adevărului şi în dezvăluirea de Sine a Singurului, Nevăzutului, şi minunatului Dumnezeu către omul mărginit este şi rămâne revelaţia divină. Fără această descoperire

de Sine a lui Dumnezeu, omul nu ar fi ajuns niciodată să-L cunoască. Termenul "revelaţie" vine din

evreiescul nby /galah/, sau din grecescul ccTTOKaAuTTTco /apocalupto/, care înseamnă "a descoperit, a dat vălul la o parte". De aici, şi numele ultimei cărţi din Biblie: Apocalipsa

"Descoperire". în dragostea Lui pentru neamul omenesc, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine oamenilor,

aceasta fiind singura posibilitate de a-L cunoaşte. înainte de a fi scrisă o carte din Vechiul Testament, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în mai multe feluri. Se poate vorbi despre revelaţia generală şi despre revelaţia specială. Acestea pot fi considerate

două stadii ale revelaţiei, care mai pot fi numite şi revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală,

respectiv revelaţia naturală şi revelaţia soteriologică.13

Revelaţia generală este acea descoperire de Sine prin care Dumnezeu Se face cunoscut tuturor oamenilor în mod continuu. Astfel, El Se descoperă în natură (prin fenomenele naturale), în creaţie, în

general (Ps.19:1-6; Rom. 1:19-20). De asemenea, Dumnezeu Se descoperă în istorie prin fenomenele care apar în decursul ei(Luca 1:51-52). Apoi, tuturor oamenilor Dumnezeu li Se descoperă şi prin conştiinţa pe care El a sădit-o în fiecare

om pentru a-i judeca sau a-i îndreptăţi faptele (Rom. 1:19; 1:28; 2:15). Citind cu atenţie în cartea naturii, în cartea istoriei şi în cartea propriei conştiinţe, omul poate să-şi formeze o idee despre acea Persoană măreaţă care se află în spatele tuturor acestor lucruri, şi care este

mai presus de toate. Desigur că revelaţia generală, naturală nu era suficientă. Aşa că Dumnezeu a recurs şi la revelaţia

specială. Revelaţia specială este acea descoperire de Sine a lui Dumnezeu pentru poporul Său ales,ca şi pentru anumite persoane. Dumnezeu Se descoperă lui Noe, lui Moise, poporului ales; însă, în mod

culminant, Se descoperă prin Fiul Său (Evrei 1:2). Aceste stadii ale revelaţiei, formează împreună acea descoperire evidentă şi clară - de Sine - a Creatorului şi Mântuitorului divin. Revelaţia generală este adresată intelectului uman, în general - deci

tuturor oamenilor -, pe când cea specială se adresează unei categorii speciale de păcătoşi cărora le

dezvăluie mântuirea Sa. Revelaţia generală, fără cea specială, ar fi incompletă şi ineficientă, iar

revelaţia specială, fără cea generală, ar fi lipsită de cunoaşterea fundamentală despre Dumnezeu.14

Ca să poată fi adâncită şi păstrată pentru toate generaţiile, Dumnezeu a hotărât - în dragostea Lui

pentru omul păcătos - ca revelaţia să fie fixată în scris, fapt care a dus la Revelaţia scrisă sau "Sfânta Scriptură". Aceasta s-a realizat prin inspiraţia divină.

1.2. INSPIRAŢIA Inspiraţia a fost faptul miraculos prin care revelaţia a fost fixată în scris. Cele 39 de cărţi ale Vechiului

Testament sunt canonice, deoarece sunt inspirate şi, împreună cu scrierile Noului Testament,

formează Revelaţia scrisă. 13 James Orr, M.A., D.D.„ General Editor, The International Standard Bible Encyclopedia,Vo\. IV (

WM.B. Eerdmans Publishing Co, Grand Rapids, Michigan), p.2574. 14 Idem, p.2575. Ele compun corpul autoritar al instrucţiunilor harice ale lui Dumnezeu, fiind singurul Cuvânt al lui

Dumnezeu accesibil omului. Cuvântul "inspirat" vine de la grecescul TeoTrveuoToa /teopneustos/

"insuflat de Dumnezeu", folosit de apostolul Pavel când spune: "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihă-nire"(2Tim.

3:16). Este ceea ce spune Petru, afirmând că aceia care au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu au fost

mânaţi de Duhul Sfânt (2 Pet.l :21). înseamnă că scriitorii care au scris manuscrisele originale ale Vechiului Testament, au fost inspiraţi de Dumnezeu, ca să redea în scris Cuvântul Său viu. In limba

latină există expresia "Divinitus inspiratio", care accentuează că Scriptura este produsul inspiraţiei

divine. Adică, cei ce au scris au fost călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu - deci Dumnezeu este Autorul Scripturilor -, iar cei care au scris textul au fost "unelte" ale lui Dumnezeu, alese şi pregătite în scopul

acesta. Vechiul, ca şi Noul Testament, constituie Cuvântul iară greş al lui Dumnezeu, deoarece este

inspirat de Dumnezeu în mod plenar. Dumnezeu a inspirat pe scriitor dându-i cuvintele potrivite,

deoarece despre lucruri duhovniceşti nu se poate vorbi decât printr-o vorbire duhovnicească (lCor.2:13-15). Se poate afirma că este vorba de o inspiraţie verbală, însă aceasta nu înseamnă că ar fi

vorba de o dictare şi că scriitorii ar fi servit doar ca nişte unelte. Dumnezeu nu a înlăturat

personalitatea scriitorilor Bibliei; dimpotrivă, fiecare a fost folosit cu întreaga sa capacitate sfinţită de către Dumnezeu. Aşa se face că fiecare carte poartă amprenta scriitorului ei. Prin inspiraţie, scriitorii Scripturilor au dat omenirii din partea lui Dumnezeu "Sfintele Scripturi", care

sunt un produs divino-uman. După cum Domnului Isus întrupat, Dumnezeul - om a fost fără păcat şi

fără pată, tot aşa întreaga Scriptură este Cuvântul fără greş al lui Dumnezeu. Dumnezeu, în providenţa Sa, a pregătit atât adevărurile, cât şi persoanele care să le transmită. Scriptura e de la Dumnezeu, atât

în forma expresiilor sale originale, cât şi în substanţa ei, dată prin oamenii pregătiţi de El. Ea are un

aspect divin-uman (2Pet.l:21). Acţiunea şi originea sunt de la Dumnezeu, omul este elementul folosit de Dumnezeu (Mc. 12:36). Procesul inspiraţiei a fost un proces intim, profund, iar scrierile obţinute

astfel deţin deplina autoritate. Prin inspiraţie s-a obţinut produsul finit - Scriptura - care este un rezultat

divino-uman. Aşa cum Domnul Isus, Dumnezeu-om a fost fără greş, tot aşa Biblia este fără greş în scrierea sa originală.

1.3. SCRIEREA MANUSCRISELOR ORIGINALE Un alt pas, deosebit de important în istoria sfântă a obţinerii "Sfintelor Scripturi" ale Vechiului

Testament, 1-a constituit faptul scrierii propriu zise a manuscriselor originale. Aşa cum se poate

observa cu uşurinţă, cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament au fost scrise toate de-a lungul unei

perioade de circa o mie de ani (c. 1500 - 400 I.Hr.). Dumnezeu a folosit pentru aceasta circa douăzeci şi cinci - treizeci de scriitori de o uimitoare varietate.

Unii au fost prooroci, alţii preoţi, alţii legiuitori, alţii împăraţi, iar alţii oameni simpli şi fără multă

cultură. Este uimitor faptul că prin ei toţi Duhul Sfânt a produs "Sfintele Scripturi" ale Vechiului Testament,

perfect armonizat, fără nici un fel de greş, în ciuda varietăţii scriitorilor şi a lungii perioade a scrierii

ei. în original, textul a fost scris pe suluri confecţionate din papirus, iar mai târziu, pe pergament.

15 Pe

aceste suluri textul sacru a fost scris în limba ebraică (cu excepţia câtorva pasaje scurte, care au fost

scrise în limba aramaică), cu cerneală, în coloane, cu o scriere consonantică, într-un şir continuu, cu

spaţiu foarte mic între cuvinte, propoziţii şi paragrafe. Sulurile erau păstrate în locurile sfinte, la templu (Ex. 2 împ.22). Se pare că prin secolele doi sau trei după Domnul Isus sulurile au fost înlocuite cu codexurile, care

aveau format de carte şi erau mai uşor de manipulat şi păstrat. Două lucruri trebuie menţionate. Mai întâi, că Dumnezeu în providenţa Sa a vegheat de aproape asupra

procesului de scriere şi de păstrare a Cuvântului Său, care urma să constituie tezaurul spiritual cel mai de preţ al omenirii. La începutul erei creştine, limba aramaică a început să ia tot mai mult locul limbii

ebraice, iar greaca constituia limba culturii. Noile generaţii deveneau tot mai străine de pronunţia

limbii sacre în care a fost dată revelaţia, întrucât lipseau vocalele. în timpul celui de al V-lea sau al Vl-lea secol după Domnul Isus, Dumnezeu a ridicat o generaţie de scribi şi de învăţaţi evrei numiţi

"masoreţi", care au fost animaţi de dorinţa păstrării şi a transmiterii corecte a textului "Sfintelor

Scripturi". Aceştia au procedat la punctarea textului ebraic cu semne care au servit drept vocale, fapt

care a dus la salvarea Scripturilor, a pronunţării lor corecte. în al doilea rând, trebuie precizat faptul că, în prezent, nu deţinem nici unul dintre manuscrisele

originale. Aşa cum afirmă Jensen, poate că în primele două sute de ani au dispărut toate, s-au

deteriorat.16

Aceeaşi providenţă divină însă a asigurat copierea manuscriselor pentru a fi păstrată comoara inestimabilă a Cuvântului divin pentru posteritate. Dumnezeu cunoştea înclinaţia spre

idolatrie a omului şi pentru a evita lucrul acesta nu a îngăduit păstrarea manuscriselor originale, însă a

asigurat păstrarea Cuvântului inspirat. Timp de şapte sute de ani şarpele de aramă confecţionat de Moise în pustiu a fost un idol de seamă în Israel (2 Împ.l8:4).

1.4. PĂSTRAREA ŞI TRANSMITEREA CUVÂTULUI Considerând reale cele de mai sus, se poate pune egitima întebare: Cum s-a păstrat Cuvântul inspirat şi

prin ce metodă a fost acesta transmis mai departe? Aşa cum s-a mai amintit, acelaşi Dumnezeu -

atotputernic şi omniştient - care dorea ca sfântul Său Cuvânt să ajungă nealterat la om, în providenţa

Sa supranaturală, folosind însă mijloace umane, a purtat de grijă ca actul păstrării şi transmiterii revelaţiei să se săvârşească într-un mod atât de măreţ. Au intervenit, 15 Papirusul provenea din decojirea tulpinii unei trestii, ce se afla din abundenţă în delta Nilului. Pergamentul era

din piei de animale, prelucrate. 16 Irving L. Jensen, Jensen 's Survey ofthe Old Testament (Moody Press, Chicago).20. astfel, copierea şi recopierea manuscriselor originale până la manuscrisele copii ce le deţine omenirea în prezent şi care conţin acelaşi adevăr care a fost revelat scriitorilor manuscriselor originale. Copierea s-a făcut potrivit cu înalta preţuire de care se bucurau scrierile sfinte în poporul Israel. De

aceea, în procesul de copiere efectuat de scribi, Dumnezeu şi-a manifestat providenţa păstrătoare a

Cuvântului, pentru a fi transmis mai departe. Nici o altă scriere antică nu fusese păstrată cu atâta grijă în procesul de copiere scribală, aşa cum au

fost scrierile Vechiului Testament... Aceasta s-a datorat, într-o oarecare măsură, şi venerării aproape

superstiţioase a Scrierilor sfinte de către evrei.17

Se ştie că ocupaţia de scrib era deosebit de pretenţioasă şi se înfăptuia conform unor reguli sacre, care

asigurau transmiterea autentică a textului .Astfel, copierea s-a făcut cu o deosebită reverenţă, iar mai

târziu, când limba ebraică nu a mai fost folosită în mod curent scribii au produs, aşa cum s-a mai arătat, copia standard sau "Textul masoretic", comparând toate copiile existente în timpul lor. Chiar şi

natura textului masoretic şi felul în care au produs copia care le poartă numele, pevăzută cu note de

margine şi note de subsol, dovedesc grija indiscutabilă cu care se proceda la copierea textului sacru,

care practic era de neatins. în dorinţa lor de a fi exacţi, masoreţii, cu timpul, au procedat chiar si la o numerotare a versetelor, a cuvintelor şi chiar a literelor fiecărei cărţi. Astfel, au fost obţinute unele din

cele mai vechi manuscrise ebraice existente, care provin din anii 900 - 1000 A.D. Cele mai importante

dintre acestea sunt: Codexul de la Cairo, Codexul de la Leningrad, Codexul dela Vatican şi Codexul Aleppo. Pe baza acestora, în anul 1448 la Socino (în Italia), a apărut prima Biblie ebraică tipărită.

19 în felul acesta, prin providenţa Părintelui ceresc, care dorea ca revelaţia Sa să ajungă la neamul

omenesc, s-au petrecut aceste acte măreţe, legate de păstrarea şi de transmiterea Cuvântului divin. Iar atunci când forţe întunecate şi tăgăduitoare au îndrăznit totuşi să denigreze "Sfânta Scriptură",

Dumnezeu a ridicat şi pietrele să vorbească. Atunci când spre începutul sec. al XlX-lea, sub influenţa teoriei materialiste marxist-darwiniste,

criticismul raţionalist a încercat să dea o lovitură de graţie credinţei, afirmând că Biblia ar fi produsul minţilor întunecate bisericeşti, mistice şi obscurantiste din timpul Evului Mediu, Dumnezeu, în

providenţa Sa miraculoasă, a rânduit ivirea descoperirilor de la Marea Moartă. între anii 1947 şi 1949

au fost descoperite la Qumran suluri de scrieri care, printre altele, conţineau şi manuscrise ale Vechiului Testament, ce datau din jurul anului 100 î.H. Adică, cu circa 1000 de ani mai vechi decât

copiile pe care se bazează "Textul masoretic" al Bibliei ebraice. Trebuie reţinut faptul că sulurile de la

Marea Moartă conţin textul tuturor cărţilor Vechiului Testament, în afară de 17 Jensen, op.cit., p.20. 18 Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament (Harper and Row Publisher's, Inc., 1980) p.15. 19

Ibidem. cartea "Estera". Păstrat integral şi în cea mai bună stare, se află sulul cărţii "Isaia". Deşi dispun de o

astfel de vechime, aceste manuscrise nu prezintă diferenţe de conţinut, în esenţă, faţă de "Textul

masoretic".20

Fără îndoială, prin copiere şi prin recopiere, s-au putut face şi s-au şi produs greşeli umane. însă

providenţa lui Dumnezeu, care a transmis revelaţia şi care, prin inspiraţie atât de delicată, a asigurat

scrierea manuscriselor originale, a asigurat şi transmiterea şi păstrarea textului în copii, spre a fi

încredinţat generaţiilor următoare fără erori în ceea ce priveşte conţinutul real. Se poate afirma cu certitudine că Dumnezeu, Autorul divin al Vechiului Testament, a produs cartea Sa divină prin

inspiraţia Duhului Sfânt, folosind scriitori umani, iar ca Protector suveran, a protejat această Carte de-a

lungul veacurilor şi al frământatei istorii a poporului Său şi a lumii, pentru ca ea să ajungă la noi drept Cuvântul Său fără greş.

21

1.5. CANONIZAREA VECHIULUI TESTAMENT Un alt pas, deosebit de important în istoria obţinerii Vechiului Testament (aşa cum îl avem astăzi), a

fost actul canonizării. Colecţia celor 39 de cărţi -scrise de-a lungul unei perioade de aproximativ 1000

de ani de către cea. treizeci de diferiţi scriitori în împrejurări şi în locuri cu totul deosebite -constituie colecţia oficială a literaturii religioase evreieşti - colecţia "Sfintelor Scripturi" ale Vechiului

Testament. Termenul religios, indicând autoritatea acestor scrieri, este cel de "Canon" sau

"Canonice". Cu alte cuvinte, cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament sunt "canonice". Ele formează

Canonul Vechiului Testament. Canonicitatea acestor cărţi înseamnă calitatea lor de a fi cărţi produse prin inspiraţie divină. Cărţile necanonice, adică cele reinspirate, sunt aşa-numitele "Apocrife",care au

fost adăugate în mod artificial la Sfânta Scriptură de către unele biserici. Termenul "Canon" derivă de la evreiescul H]j? /Qaneh/, care, în primă instanţă, era "trestia de măsurat" - unitate de măsură oficială folosită în arhitectură. Acelaşi lucru era exprimat în limba greacă

prin termenul Kavov /Canon/(Ex. 40:3; Apoc. 21:15-16). Mai târziu, expresia a trecut şi în domeniul

literar, fiind folosită de greci pentru a desemna totalitatea regulilor gramaticale ce defineau limba.

Apoi, în domeniul moral, "canon" însemna ceva ce este: drept, regulă standard, model.22

Acest cuvânt a fost aplicat mai târziu de către părinţii bisericeşti greci şi latini, cu referire la Legea divină cuprinsă

în "Sfintele Scripturi". Cu acest cuvânt, ei s-au referit la totalitatea învăţăturilor biblice care constituie

regula de credinţă şi de trăire - unitatea de măsură a vieţii plăcute lui Dumnezeu. Poate că această atitudine a fost inspirată de către apostolul Pavel, care a folosit cuvântul în Gal. 6:16. Harrison

sugerează că primul care a aplicat Autorul a avut harul de a vizita, în două rânduri, atât locul din faţa grotei unde a fost descoperit primul sul, cât şi

ruinele aşezării comunităţii eseniene cu scriptoriomul unde aceste suluri au fost scrise şi apoi muzeul "Templul

cărţii" din Ierusalim, unde sunt păstrate aceste manuscrise. Aceasta a fost o neuitată experienţă. 1 Jensen, op. cit.,p.21. 22 Harrison, op.cit.,p. 20. cuvântul de "canon" cu referire la cărţile biblice - ca fiind de origine şi de inspiraţie divină - a fost

Origen.23

în felul acesta, până în zilele noastre, expresia "canon" a devenit cuvânt consacrat care

defineşte totalitatea cărţilor din Biblie, scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt. Se pare că numirea cărţilor

biblice drept cărţi "canonice" s-a generalizat prin Sinodul de la Niceea (când a avut loc încheierea Canonului Noului Testament) şi prin epistola lui Atanasiu cel Mare.

2 Determinarea cărţilor inspirate ale Bibliei (canonizarea acestora) a fost o acţiune a poporului lui

Dumnezeu, sub directa călăuzire a Duhului Sfânt, şi a constituit, desigur, un proces delicat şi îndelungat. Aceeaşi providenţă divină, care a fost la lucru în actul inspiraţiei, al scrierii şi al transcrierii

textului sacru, folosind persoanele umane alese de El, a acţionat şi la determinarea alegerii cărţilor

inspirate pentru a fi cuprinse în Canon. Jensen afirmă: "El (Dumnezeu), de asemenea, a dat poporului Său, într-un sens colectiv, perceperea spirituală de a recunoaşte în fiecare dintre aceste cărţi semnele

distinctive ale inspiraţiei şi ale autorităţii divine."25

Felul în care scrierile Vechiului Testament s-au evidenţiat ca deţinând autoritatea divină, se poate

întrezări chiar din cuprinsul acestora. în decursul istoriei sfinte, oameni ca: Adam, Noe, Avraam şi alţii, cărora Dumnezeu li s-a revelat în diferite împrejurări, au primit de la Dumnezeu porunci

specifice, care au devenit reguli de viaţă şi de credinţă pentru ei şi pentru descendenţii lor (Ex: tăierea

împrejur). Nu este exclus ca acestea să fi fost fixate, într-un oarecare fel, în scris, încă din acea

perioadă timpurie, pentru a se păstra din generaţie în generaţie. Este indiscutabil că pe vremea lui Moise, colecţiile de legi date de Dumnezeu lui Moise au fost puse în scris în aşa-numita "Carte a

Legământului", alături de "cele zece porunci" pe care le-a scris însuşi Dumnezeu (Ex. 31:18; 32:16;

34:1, 28; 24:4-8; 34:27). Este uşor de înţeles că toate acestea şi-au căpătat conţinutul şi autoritatea divină de la Dumnezeu. Acelaşi lucru s-a petrecut, mai târziu, şi cu conţinutul cărţii Deuteronom

(Deut. 31:9-l 1). Ca semn al autorităţii sale divine, această carte a Legii a fost plasată în "chivotul

mărturiei", pentru ca israeliţii să o citească şi să şi-o însuşească din partea lui Dumnezeu, transmiţând-

o din generaţie în generaţie. De asemenea, trebuia ca regele să o ia ca regulă pentru propria sa viaţă şi, desigur, pentru viaţa naţiunii (Deut. 17:18-20). După ce Legea, în ebraică rnin /Tora/, şi-a primit astfel autoritate încă de la promulgarea ei de către

însuşi Dumnezeu, după ce a fost scrisă de Moise, a fost considerată ca regulă divină pentru viaţa şi pentru credinţa poporului Israel. Lui Iosua i se porunceşte să cugete asupra ei şi să nu se abată de.la ea,

ci s-o împlinească cu sfinţenie (Iosua 1:8). împăraţii de mai târziu sunt sfătuiţi să facă acelaşi lucru;

numai în măsura în care au respectat Legea Domnului, ei au avut succes în cârmuire (1 împ.2:3; 2 Împ.l4:6). Autoritatea Legii lui Dumnezeu era atât de categorică, încât poporul este chemat mereu şi

mereu să se rededice la ascultarea şi la respectarea Legii sfinte (2 împ. 23:2-15; 2 Cron. 34:30-33). 23 Ibidem. 24 Prelipcean şi alţii..., op.cit., p 25 Jensen, op.cit., p.21. 15. Astfel, se vede clar stabilirea autorităţii primei părţi a Vechiului Testament: Torah - Legea. Iar Isaia, care a fost un mare poet şi scriitor, numeşte capodopera sa profetică: "Cartea lui Iahve" (îs.

34:16). Reiese clar că şi scrierile profetice au fost păstrate cu sfinţenie (Dan. 9:2) şi au constituit

ghiduri de conduită pentru credincioşii lui Dumnezeu, oriunde se aflau. în felul acesta, s-a conturat a Ii-a parte a canonului evreiesc: Profeţii sau D'K^p /nebiim /. Mai târziu, a fost produsă colecţia "Scrierilor sfinte" D^IDS /Ketubim/ce conţinea: Psalmii,

Proverbele etc. Aceste scrieri s-au impus în poporul lui Dumnezeu cu autoritate în închinăciune şi în lauda adusă Domnului, deoarece conţinutul lor corespundea cu Legea lui Dumnezeu (2 Cron. 29:30) şi

au fost scrise prin inspiraţie divină şi pentru Domnul (Ps. 45:1). Aşa cum pecizează Harrison, toate

aceste scrieri s-au bucurat de un aşa respect, încât mai târziu, termenul "Torah" a fost aplicat nu numai

celor cinci cărţi ale lui Moise, ci întregului corp al scrierilor sfinte evreieşti "(Iosua 10:34).26

Fără îndoială că recunoaşterea şi cuprinderea tuturor scrierilor Vechiului Testament în canon nu a

fost un lucru prea uşor, deşi semnul distinctiv al inspiraţiei acestora şi al autorităţii lor divine reiese

tocmai din cuprinsul Scripturii, după cum s-a demonstrat până aici. întrebarea care se ridică este: Când şi cine a încheiat colecţia cărţilor canonice ale Vechiului Testament? Unii afirmă: Canonul Vechiului

Testament ar fi fost încheiat abia la Sinodul evreiesc de la lamnia, ţinut în jurul anului 90 d.Hr., când,

în canon, au fost recunoscute unanim şi cărţile: Cântarea Cântărilor şi Eclesiastul.27

O citire atentă însă a Cuvintelor Domnului Isus din Luca 24:44, arată clar că pe vremea Domnului Isus şi a

apostolilor, Canonul Vechiului Testament era definit şi Mântuitorul pomeneşte şi aplică la Sine toate

secţiunile principale ale Canonului: Legea lui Moise, Prooroci şi Psalmi (sau: Tora, Nebiim şi

Ketubim), Psalmi fiind denumirea însuşită de a treia secţiune a canonului (Luca 24:44). Cei mai mulţi cercetători afirmă că încheierea canonului evreiesc a avut loc după întoarcerea lui Israel

din robia babiloniană, în timpul restaurării şi reorganizării lui politice şi religioase, prin Ezra - omul

competent al acelor timpuri.28

Istoricul evreu Iosif Flaviu, care s-a bucurat de un deosebit respect în materie, suţine cu fermitate că încheierea canonului evreiesc al Vechiului Testament a avut loc în

timpul lui Ezra. El arată că, în timpul său, iudeii venerau 22 de cărţi: Cinci cărţi ale lui Moise, 13 cărţi

ale profeţilor (ce cuprind evenimente petrecute după moartea lui Moise, până la domnia lui Artaxerxe)

şi patru cărţi care cuprind laude pentru Dumnezeu şi reguli morale pentru oameni. (Trebuie precizat că numărul de 22 - pomenit aici - diferit de 24 cât numără cărţile canonului, se datoreşte grupării diferite

a acestora, după cum se va vedea). După Artaxerxe, s-au mai scris cărţi, dar acestea nu merită aceeaşi

consideraţie, scrie Flaviu.29

27 Harrison, op.cit., p. 265. Ionel Truţă, Istoria Sfintelor Scripturi al Vechiului Testament (Arad)

28 Harrison, op.cit., p.283. 29 cf. Henry H. Hattey,Halley 's Bible Handbook, p. 405-406. Privitor la procesul uimitor al canonizării scrierilor Vechiului Testament, putem cita afirmaţiile lui

Jensen: "Aşadar, de-a lungul secolelor, pe măsură ce cărţile Vechiului Testament au fost scrise, canonul Vechiului Testament (lista cărţilor inspirate) s-a dezvoltat continuu, până când acesta a atins

forma sa completă... Dumnezeu a fost cel care, în preştiinţa Sa, a determinat care cărţi vor fi cuprinse

în cadrul complet al Vechiului Testament. Detaliile lungului proces uman sunt acoperite de

obscuritate. însă este clar că mâna supranaturală şi atotputernică a lui Dumnezeu, lucrând prin persoane umane, a făcut ca scrierile Sale inspirate să fie cuprinse în Canon, In timp ce El a exclus

alte • • 30 scrieri. Dumnezeu, în suveranitatea Sa, a vegheat şi asupra actului important al canonizării. în general, s-au

evidenţiat trei canoane ale Vechiului Testament: canonul evreiesc, canonul protestant şi canonul

catolic. Numărul total al cărţilor din canonul evreiesc (în prezenta asociere) este de 24 de cărţi, dar este echivalent cu numărul de 39 de cărţi ale canonului protestant. Deci, conţinutul canonului evreiesc şi al celui protestant sunt identice, diferenţa constă numai în felul

în care sunt grupate şi asociate cărţile. în canonul evreiesc, cărţile Samuel, împăraţi şi Cronici sunt asociate, fiecare grupare formând doar câte o carte. Ezra este combinată cu Neemia, iar în unele

modele, Judecători cu Rut, şi Ieremia cu Plângerile. Cei doisprezece profeţi formează o singură

carte numită "Cartea celor doisprezece profeţi". Aşadar, diferenţa rezidă în maniera de combinare a aceloraşi cărţi. Diferit însă este canonul catolic, care conţine 46 de cărţi, deoarece acesta include şi cărţile apocrife sau

neinspirate, ca: Tobit, Cărţile Macabeilor etc. O simplă citire a acestora va dovedi cunoscătorului

Scripturilor inspirate că acestea din urmă sunt cu totul deosebite de apocrife, ce sunt însufleţite de un cu totul alt duh. în canonul evreiesc, cele douăzeci şi patru de cărţi sunt grupate în trei secţiuni principale, aşa cum s-a

mai arătat, şi anume^] rnin/Torah/ sau "Legea" - cinci cărţi; D"Z1 _] /Nebiim/ sau "Profeţii" - opt cărţi împărţite în două părţi: "Nebiim Rişonim" sau "Profeţii timpurii" - patru cărţi - şi "Nebiim Acharonim"

sau "Profeţii târzii" - patru cărţi; D^fQ /Ketubim/ sau "Scrierile"- unsprezece cărţi, care se împart în

trei grupe: "Scrierile poetice" - trei cărţi - "Scrierile speciale" (numite "Sulurile sfinte" sau Meghilot) - cinci cărţi - şi "Scrierile istorice" - trei cărţi. în vederea unei mai bune şi mai uşoare fixări, vom

prezenta următorul tabel : CANONUL EVREIESC AL VECHIULUI TESTAMENT I. Torah-Legea 1. Genesa 2. Exod 3. Levitic II. Nebiim-Profeţii a. Nebiim Rişonim (Profeţii timpurii) 6.Iosua III. Ketubim-Scrieri a. Scrieri poetice 14. Psalmi 15. Proverbe ' Jensen, op.cit., p. 21. 4. Numeri 5. Deuteronom 7. Judecători 8. Samuel 9. împăraţi b. Nebiim Acharonim (Profeţii târzii) 10. Isaia 11. Ieremia 12. Ezechiel 13. Cartea celor doisprezece

16. Iov b. Sulurile Meghilot 17.Cântarea cântărilor 18.Rut 19. Plângeri 20. Eclesiast 21.Estera c. Scrierile istorice 22. Daniel 23. Ezra-Neemia 24. Cronici Câteva precizări vor fi folositoare: -Torah sau cele cinci cărţi ale lui Moise erau împărţite în 52 de pericope, pentru a fi citite câte una în

fiecare zi de sabat de peste an. - Cărţile profeţilor timpurii sunt istorice în conţinut, însă sunt numite "profetice" nu numai pentru faptul că au fost scrise de către cei care deţineau oficiul profetic, ci şi pentru că ele conţin istoria sfântă

a poporului lui Dumnezeu, chemat să fie un popor de profeţi şi de preoţi ai Săi, istoria împlinirii

făgăduinţelor lui Dumnezeu în diferite faze ale vieţii israeliţilor. - Cele cinci suluri sfinte - scrierile Meghilot - erau păstrate independent şi erau citite câte una la

fiecare dintre cele mai însemnate sărbători ale israeliţilor, după cum urmează: Cântarea Cântărilor,

la Paşti; Ruth, la Cincizecime; Plângerile lui Ieremia, la aniversarea distrugerii Ierusalimului; Eclesiastul. la Sărbătoarea corturilor; Estera, la Purim.

31 - Cartea Daniel nu este inclusă în lista Profeţilor, ci în lista cărţilor istorice, deoarece este o scriere

predominant istorică. - Cartea Cronici apare ultima în canonul evreiesc. Aşa se explică clar ceea ce a spus Domnul Isus în Luca 11:51: "De la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia...", adică va fi răzbunat sângele tuturor

martirilor din întreaga perioadă a Vechiului Testament de la Genesa la Cronici (2 Cron. 24:20-21). Acelaşi conţinut este cuprins în cele 39 de cărţi ale canonului protestant, care sunt grupate astfel: Cărţi

legislative sau Pentateuchul Iui Moise - 5 cărţi (numirea vine de la grecescul Tf£VTOtT£UKoa

/pentateukos/, care înseamnă "Caseta celor cinci suluri"); Cărţi istorice - 12; Cărţi poetice - 5; Cărţile

profeţilor mari - 5 şi Cărţile profeţilor mici - 12 cărţi. I. Cărţile legislative (Pentateuchul) 1. Genesa 2. Exod 3. Levitic 4. Numeri 5. Deuteronom I II. Cărţi istorice 6. Iosua 7. Judecători 8. Rut 9. 1 Samuel 10.2 Samuel 11.1 „împăraţi 12. 2 împăraţi I IV. Cărţi profetice a. Profeţii mari 23. Isaia 24. Ieremia 25. Plângerile lui Ieremia 26. Ezechiel 27. Daniel b. Profeţii mici 28. Osea Timpul în care avea loc fiecare dintre aceste sărbători, va fi arătat în capitolul Legislativ, când se va studia

Legea. III. Cărţi poetice 18. Iov | 19. Psalmi 20. Proverbe 21.Eclesiast

22. Cântarea cântărilor | 13. 1 Cronici 14. 2 Cronici 15. Ezra 16. Neemia 17. Estera I 29. Ioel 30. Amos 31.0badia 32. Iona 33. Mica 34. Naum 35. Habacuc 36. Ţefania 37. Hagai 38. Zaharia 39. Maleahi In continuare, facem câteva precizări privind perioadele istorice acoperite de cărţile Canonului

Vechiului Testament: Se poate vedea clar că cele 39 de cărţi din Canonul Vechiului Testament acoperă întreaga istorie de la

început - de la facerea lumii - până la timpul în care începe perioada "intertestamentară". Se disting

următoarele perioade marcante : I. Epoca istoriei străvechi: Genesa 1:1-11:32. II. Epoca istoriei Naţiunii alese (Israel): Genesa 12:1 - Maleahi 4:6 Evident, prima parte deţine un

caracter universal, prezentând evenimente generale, legate de existenţa tuturor lucrurilor şi a. tuturor naţiunilor, pe când partea a Ii-a prezintă

întreaga istorie a naţiunii pe care a ales-o Dumnezeu şi a pregătit-o pentru a sluji scopului Său

răscumpărător. Această epocă cuprinde mai multe perioade: 1. Perioada patriarhală (Gen. 12:1-50:26) 2. Perioada robiei egiptene (Ex. 1:1-14:31) 3. Perioada peregrinării prin pustie(Ex. 15:1-Deut. 1:1-34:12) 4. Perioada confederaţiei tribale (Iosua 1:1-24:33) 5. Perioada judecătorilor (Jud. 1:1-1 Sam. 12:25) 6. Perioada monarhiei (1 Sam. 13:1-2 Cron.36:21) 7. Perioada robiei babiloniene (2 Cron. 36:22-23 şi Cărţile profeţilor: Ier. 25:1-29:32; Ezechiel şi Daniel, precum şi Estera) 8. Perioada întoarcerii din robie şi a restaurării (Ezra şi Neemia, precum şi o parte din Scrierile

profeţilor: Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Zaharia, Hagai şi Maleahi). Cele cinci cărţi ale lui Moise ocupă primul loc în Canon, deoarece acestea aveau o importanţă deosebită în viaţa poporului Israel. Scrierile poetice şi cele profetice nu pot fi localizate într-o perioadă specifică din măreaţa istorie,

deoarece acestea sunt exprimări sub inspiraţia Duhului Sfânt ale diferiţilor oameni din diferitele momente ale acestei istorii. Cele cinci Cărţi poetice cuprind exteriorizare simţămintelor lăuntrice în: cântări, rugăciuni, maxime şi

alte exprimări poetice ale oamenilor lui Dumnezeu din diferite timpuri. Cărţile profeice cuprind cuvântările oamenilor lui Dumnezeu din diferite timpuri, care au rostit

Cuvântul şi au exprimat gândul lui Dumnezeu, atunci când au fost chemaţi şi trimişi de El.32

Perioada

profeţilor clasici israeliţi a fost O clasificare, din mai multe puncte de vedere, a scrierilor profetice şi ale profeţilor Vechiului Testament, va fi prezentată în volumul 2 al acestei lucrări, preconizat să evidenţieze mai ales latura profetologică a Vechiului

Testament. cuprinsă între anii 900 şi 400 î.H. Aşa cum arată Jensen, distincţia între profeţii mari şi cei mici se face

nu în baza importanţei persoanei sau a scrierii profetului, ci în baza extinderii cărţii. Cartea Plângeri e

plasată între "cei mari' (deşi e scurtă), deoarece aparţine lui Ieremia." 33 1.6. TRADUCEREA VECHIULUI TESTAMENT în sfârşit, un alt pas - şi se poate spune că ultimul, prin care "Scrierile sfinte" ale Vechiului Testament

au ajuns în mâinile şi la dispoziţia oamenilor, a fost actul traducerii acestora. Şi aici se poate întrezări

mâna cea bună a Dumnezeului nostru la lucru într-un mod providenţial. Prima traducere a Vechiului Testament a fost în limba greacă, numită Septuaginta (LXX).

34 Această

traducere a fost făcută în Alexandria pentru evreii din Egipt care vorbeau greceşte, pe vremea lui

Ptolemeu Filadelfu (285-256 î.Hr.). Jensen precizează că Pentateuchul a fost tradus în jurul anului

280 î.Hr.35

Cu mai bine de 100 de ani înainte de venirea Domnului Isus, Vechiul Testament în limba greacă (LXX) a devenit Cuvântul lui Dumnezeu (Scripturile) pentru o vastă mulţime de popoare, în

condiţiile expansiunii limbii greceşti. Se pare că aceasta a fost versiunea folosită de către însuşi

Domnul Isus şi ucenicii Săi şi, desigur, Septuaginta a consituit cel mai util mijloc de pregătire a căii

pentru scrierea Noului Testament (în aceeaşi limbă greacă), alături de care a devenit pentru creştini "Sfânta Scriptură" a Vechiului Testament. "Cele mai vechi copii ale Septuagintei, existente în

prezent, datează din secolul al patrulea."36

Aceeaşi providenţă divină, care a îngrijit ca Vechiul Testament să fie transpus în limba greacă atunci când aceasta a cunoscut o vastă expansiune, a avut grijă ca "Scripturile sfinte" să fie transpuse în limba

latină, atunci când aceasta a câştigat preponderenţă asupra limbii greceşti. în anii 383-405 Ieronim

realizează o foarte bună traducere în limba latină numită Vulgata, care a devenit Biblia creştinismului pe o perioadă de cea. 1000 de ani şi care a fost mult preţuită în toată lumea catolică până în timpurile

noastre. Renaşterea a manifestat un interes accentuat faţă de cultura antică, ceea ce a condus, implicit, la o

intensificare a cercetării limbilor biblice. O dată cu perioada prereformaţiei şi aceea a reformaţiei, lucrul acesta a fost direcţionat în sensul răspândirii Bibliei şi al punerii ei în mâinile poporului. Drept

urmare, apar traducerile Bibliei în limbile naţionale. Trebuie amintită aici traducerea lui Wyclliffe de

la sfârşitul sec. XlX-lea în engleză. William Tyndale, supranumit părintele Bibliei engleze, a oferit traducerea sa în jurul anului 1525, când s-a procedat şi la tipărirea Bibliei în limba engleză.

37 Deosebit

de populare în limba 33 ^ Jensen, op.cit., p. 24. Se pare că numele de "Septuaginta" vine de la cuvântul latinesc "şaptezeci" şi de la numărul roman LXX

(şaptezeci), care indică faptul că lucrarea a fost făcută de 72 de traducători (cf. Jensen, op.cit., p.25). Jensen, op.cit., p.25. 36 Schultz, op. cit., p. 16. Idem, p. 17. engleză au fost: Marea Biblie (1541) pentru uzul bisericesc şi Biblia de la Geneva (1560) pentru uzul

familial şi independent. Au urmat: "The Bishops Bible" sau "Biblia episcopală" (1568) şi apoi vestita

Biblie (versiunea autorizată) sau King James (1611), care, incluzând şi versiunile revizuite de mai târziu, a devenit o faimoasă versiune în lumea care foloseşte limba engleză.

38 în aceeaşi perioadă, au existat traduceri ale Bibliei şi în limbile: germană, franceză şi italiană. De o

deosebită importanţă a fost traducerea germană a lui Martin Luther, numită "verniculară", adică, într-o limbă populară (din anul 1522). în jurul anului 1800 începe aşa-numita "eră modernă a misiunii traducerii Bibliei".

39 în această

perioadă, Biblia sau părţi ale acesteia au fost traduse în multe dintre limbile popoarelor şi ale naţiunilor nou organizate, iar în limbile amintite mai sus au fost produse noi versiuni. Dumnezeu a rânduit ca şi în limba română să aibă loc o intensă activitate de traducere a Bibliei. Părţi

din Biblie au fost traduse în jurul anului 1550, începând cu Evanghelierul lui Coresi (diacon din

Târgovişte), după care au urmat mai multe traduceri şi tipărituri ale unor părţi din Scriptură. Şerban, fiul lui Coresi a tradus Genesa şi Exodul din limba greacă în anul 1582. Traducerea integrală a Bibliei a fost "Biblia de la Bucureşti" tradusă de Nicolae Milescu şi de alţi

colaboratori şi tipărită la Bucureşti în anul 1688.40

între anii 1919 şi 1925, prinţesa Calimachi 1-a angajat pe Dumitru Cornilescu - un tânăr absolvent al

Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti - să facă o nouă traducere a Bibliei în româneşte la zi.

Această traducere a văzut lumina tiparului prin grija Societăţii Biblice Britanice, în mai multe ediţii. Având un limbaj cultivat, această traducere rezistă chiar până în zilele noastre fiind accesibilă tuturor

vorbitorilor de limbă română. Astfel, în scurtă vreme a devenit versiunea Bibliei folosită de toate

bisericile evanghelice din România.41

în urma unei priviri sumare asupra acestui scurt istoric, oricine îşi poate da seama că revelaţia lui Dumnezeu - de la primele ei acţiuni, până la producerea "Revelaţiei scrise" şi până la punerea acesteia

la dispoziţia indivizilor şi a naţiunilor, în mii de limbi, până în prezent - este un act miraculos al

providenţei divine. Astfel, Biblia Vechiului Testament nu este o simplă istorie evreiască sau

literatură naţională, ci este istoria scrisă prin care revelaţia lui Dumnezeu este prezentată oamenilor.

Este istoria sacră a intervenţiei supranaturale a lui 38 Până în zilele noastre, la amvoanele unor biserici conservative din Convenţia Baptistă de Sud din SUA se

citeşte doar din King James. 39 Jensen, op.cit., p.25. 10 Pentru o prezentare detaliată a tuturor traducerilor în limba română, vezi articolul: "Traduceri moderne ale

Bibliei în limba română " din Biblia cu explicaţii de dr. Alexa Popovici, p. 133-138. 41 Această versiune a fost tipărită şi la noi în ţară, la tipografia Patriarhiei Ortodoxe, în anul 1987, în cea. 5000 de

exemplare. Autorul prezentei lucrări, în calitate de Secretar general al Uniunii Baptiste, împreună cu pastorul

Huşan Mihai, preşedintele Uniunii, ne-am deplasat la Londra şi am adus filmul acestei Biblii de la Societatea

Biblică Britanică şi am comandat tipărirea din partea Uniunii. Dumnezeu în istoria umană, îmbinând, într-o armonie perfectă şi delicată, supranaturalul cu naturalul. "Sfintele Scripturi" ale Vechiului Testament sunt un produs divino-uman şi dincolo de

imperfecţiunile mijloacelor lingvistice în permanentă schimbare, ele sunt, la originea lor, Cuvântul

infailibil al lui Dumnezeu, izvorul fără greş al cunoaşterii Lui. Datoria omului este să cerceteze tot mai profund "Sfintele Scripturi", până la urmărirea originalului acestora, şi să le acorde autoritatea deplină

cu care au fost înzestrate de Dumnezeu, Autorul suprem al acestora. Faptul că şi Vechiul Testament

deţine autoritate - ca "Sfinte Scripturi" - alături de Noul Testament se vede din aceea că aşa 1-a considerat Domnul Isus şi apostolii Săi (Ioan 10:34-35; Mat. 22:29; 43:45; Luca 16:17; 24:25; 2Tim.

3:16; 2Pet. 1:20-21). Ceea ce Vechiul Testament afirmă este Cuvântul viu şi adevărat al lui Dumnezeu, fie că foloseşte

limbajul literar-artistic, fie că tratează probleme spirituale şi de etică sau probleme din lumea naturală a ştiinţei. Dumnezeu a spus despre aceste Scripturi: "Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac"

(Isaia 40:8). Tot despre ele, Domnul Isus a afirmat: "Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să

cadă o singură frântură de slovă din Lege". Ca şi Noul Testament, Scripturile Vechiului Testament

sunt Cuvântul viu şi veşnic al lui Dumnezeu. Interpretate prin iluminarea produsă de Duhul Sfânt, în

contextul lor propriu şi în Duhul întregii Scripturi, textele biblice ale Vechiului Testament comunică

adevărul fără greş din partea lui Dumnezeu. CAPITOLUL II

CADRUL SCRIERILOR VECHIULUI TESTAMENT Pentru o bună şi mai eficientă înţelegere a inestimabilelor scrieri ale Vechiului Testament,

cercetătorul va trebui să ţină cont şi de cadrul marcat de aceste scrieri. Aceasta, deoarece ele nu sunt

de natură fictivă, ci sunt relatări adevărate, comunicate prin inspiraţie divină şi adresate fiinţei umane. Toate cele prezentate în aceste scrieri sfinte s-au petrecut într-un cadru real, atât din punct de vedere

istoric, cât şi din punct de vedere geografic.

2.1. CADRUL ISTORIC Cărţile Vechiului Testament trasează un cadru istoric, începând cu creaţia (Gen. 1:1) şi sfârşind cu

cuvintele ultimului profet, Maleahi, în jurul anului anului 430 î.Hr. întreaga perioadă se împarte în două părţi distincte, deşi sunt cu totul diferite ca pondere a prezentării. 2.1.1. ISTORIA STRĂVECHE (Gen. 1:1-11:32) Acestei perioade, care, fără îndoială, a putut fi foarte lungă, Biblia îi acordă doar unsprezece capitole,

în care ultimele 22 de versete prezintă spiţele de neam ale strămoşilor poporului Israel. Perioada începe cu "începutul" creaţiei şi cuprinde antecendentele poporului Israel, adică evenimentele care au

avut loc până în momentul începutului naţiunii alese de Dumnezeu în vederea răscumpărări omului

prin Răscumpărătorul venit în lume prin această naţiune. Se vede, de la început, că tema centrală a întregului Vechi Testament prezintă pregătirea răscumpărării prin Isus Hristos, centrul revelaţiei

divine. Evenimentele din această perioadă străveche sunt prezentate sumar şi au o tentă istorică

universală - ca un preludiu sau ca o temelie a istoriei naţiunii în care a venit Răscumpărătorul. Toţi

cercetătorii consideră că istoria străveche a începuturilor se extinde din momentul începutului până la anul 2000 î. Hr., când începe epoca patriarhilor. 2.1.2. ISTORIA POPORULUI ISRAEL (Gen. 12:1 - Maleahi 4:6) Tot restul Vechiului Testament de după istoria străveche, din primele 11 capitole, prezintă fazele istoriei fiilor lui Avraam, a poporului Israel prin care Dumnezeu plănuise să opereze măreţul plan al

mântuirii omului. Se disting clar următoarele epoci sau perioade ale acestei istorii:

2.1.2.1. EPOCA PATRIARHALĂ (Gen. 12:1 - Ex. 1:1-14:31) Deosebit de importantă, epoca de fondare a naţiunii alese urmează imediat după istoria străveche. Este

prezentată în Gen. 12:1-50:26. Această epocă se extinde din anul 2000 î. Hr. până în jurul anului 1800 î. Hr. şi cuprinde viaţa patriarhilor: Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif (şi fraţii săi). Temelia a fost pusă,

naţiunea este născută. 2.1.2.2. PERIOADA ROBIEI EGIPTENE (Ex. 1:1-14:31) Istoria patriarhilor se încheie cu moartea lui Iosif, în Egipt, când israeliţii încep să fie supuşi la aspră

robie, nu mai puţin de 400 de ani (potrivit profeţiei făcute de însuşi Dumnezeul lui Avraam, când a

încheiat legământul Său cu acesta - Gen. 15:13; Fapte 7:6). Această perioadă a durat până în jurul

anului 1400 î.H. şi este perioada în care, de la stadiul de familie, s-a ajuns la stadiul de naţiune numeroasă şi călită în cuptorul fierbinte al robiei egiptene. Când s-a împlinit vremea hotărâtă,

Dumnezeu a ridicat pe Moise, pe care împreună cu Aaron şi Iosua, i-a folosit în actul măreţ al

eliberării naţiunii din robia cruntă în care se găsea aceasta. Regele Iahve şi-a izbăvit naţiunea pe care El însuşi o fondase şi începuse să o modeleze în scopul Său răscumpărător. 2.1.2.3. PERIOADA CĂLĂTORIILOR PRIN PUSTIU (Ex. 15-Deut. 34) în jurul anului 1444 î.H., naţiunea aleasă, izbăvită din robie, începe peregrinarea prin pustie spre "Ţara făgăduinţei". De la Marea Roşie la Muntele Sinai, Israel începe să-L cunoască pe Iahve, regele lui. La

Sinai, Dumnezeu intră în legământ cu poporul Său, îi dă "constituţia"- Legea - şi stabileşte condiţiile

în care vor putea călători împreună spre "ţara făgăduinţei", promisă lui Avraam şi seminţiei sale.

Poporul îşi dovedeşte natura păcătoasă şi neascultarea, este "curăţit" şi încercat până când, după 40 de ani, ajunge în Câmpiile Moabului, la graniţa ţării făgăduite. 2.1.2.4. PERIOADA CONFEDERAŢIEI TRIBALE (Iosua 1:1-24:33) Triburile lui Israel, conduse de Moise, primesc din partea marelui lor conducător ultimele îndrumări în vederea cuceririi şi stăpânirii "ţării făgăduinţei". Acolo se despart de cel ce i-a condus prin pustie;

acesta este înlocuit de Iosua, care conduce naţiunea peste Iordan, în Canaan. Ţara este cucerită şi

împărţită, prin tragere la sorţi, între triburile israelite. De-a lungul acestei perioade, şi încă o perioadă

de timp - cât au fost în viaţă contemporanii lui Iosua - sistemul politic a fost cel teocratic, în care triburile formau o confederaţie tribală, sub conducerea lui Iahve. 2.1.2.5. PERIOADA JUDECĂTORILOR (Jud. l:l-lSam.l2:25) între cca.1450 şi 1043 î.Hr., israeliţii, stabiliţi acum în "ţara făgăduinţei", fiind obosiţi de sistemul teocratic, au parcurs perioada - destul de îndelungată şi de tristă amintire - a judecătorilor. Această perioadă, în care fiecare făcea ce voia, căci nu era împărat

în Israel, dezvăluie atât tendinţa de decădere şi nevoia unui împărat, cât şi felul în care Dumnezeu îşi conduce planul Său de răscumpărare spre strălucite împliniri, chiar şi în ciitda neputinţei umane.

înspre sfârşitul perioadei, Dumnezeu ridică pe Samuel, care procedează din poruncă divină la

instaurarea monarhiei. 2.1.2.6. PERIOADA MONARHIEI (lSam. 13:1-2 Cron. 36:21) A sosit timpul ca naţiunea aleasă să ajungă la stadiul de monarhie ca, în felul acesta, să se pregătească

tot mai mult pentru a primi şi a da lumii pe Mântuitorul - împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.

La început, Dumnezeu îngăduie o monarhie de tip uman, sub conducerea lui Saul, servind drept metodă pedagogică pentru a pregăti poporul Israel pentru monarhie teocratică de tip davidic. întregul proces de creştere, înflorire, apoi decădere şi prăbuşire a monarhiei - cunoaşte două subperioade: - Monarhia unită (anii 1043-931 î.Hr.) sub Saul, David şi Solomon. - Monarhia dezbinată (931-586 î.Hr.). Odată cu moartea lui Solomon, monarhia israelită se rupe,

formându-se: Regatul de Nord sau Regatul lui Israel - care începe cu Ieroboam (în anul 931 î.Hr.) şi se

prăbuşeşte în anul 722 î.Hr., o dată cu căderea Samariei şi cu ducerea în captivitatea asiriană; şi Regatul de Sud sau Regatul lui Iuda - care începe, tot în anul 931 î.Hr., cu Roboam (fiul lui Solomon)

şi sfârşeşte cu luarea Ierusalimului şi cu ducerea în captivitatea babiloneană, în anul 586 î.Hr. 2.1.2.7. PERIOADA ROBIEI BABILONIENE (2Cron. 36:22-23; Cartea Estera, Ezechiel şi Daniel) Aşa cum au prezis profeţii, în timpul decăderii monarhiei, Dumnezeu îngăduie o perioadă de 70 de ani

de robie babiloneană, în care Iuda - seminţia purtătoare a făgăduinţei mesianice - este curăţită de

idolatria în care se prăbuşise ca să se poată reîntoarce în vederea îndeplinirii mandatului divin. 2.1.2.8. PERIOADA RESTAURĂRII

(Ezra, Neemia, Estera, Zaharia, Hagai, Maleahi) în anul 536 î.Hr., Cir (împăratul Persiei) dă edictul de întoarcere a israeliţilor din robie. în mai multe

cete, deportaţii se reîntorc în Canaan: mai întâi, sub conducerea guvernatorului Zorobabel şi a preotului Iosua; apoi, sub conducerea cărturarului Ezra. Neemia vine temporar să sprijine lucrarea de

restaurare, care a durat până în jurul anului 400 î.Hr. A urmat perioada intertestamentară. Acestea sunt marile perioade istorice evidenţiate de scrierile Vechiului Testament. Dispersaţi de-a lungul acestor perioade, s-au ridicat şi profeţii mari şi cei mici ai Vechiului Testament - numiţi şi

profeţii clasici - care au activat între 900 şi 400 î.Hr. Ultimul profet al Vechiului Testament a fost

Maleahi, care aruncă o punte de legătură între Vechiul şi Noul Testament (peste prăpastia "timpului tăcerii"de cca.400 de ani, din perioada intertestamentară), prin profeţia despre crainicul antemergător al regelui

Mesia, cu care începe Noul Testament. Totodată, la locul potrivit, sunt încadrate şi scrierile poetice. Aruncând o privire asupra întregului cadru istoric al cărţilor şi al evenimentelor Vechiului Testament,

se poate constata uşor că este vorba de o istorie deosebit de zbuciumată, istoria actului răscumpărării

divine. De asemenea, se vede clar cum Dumnezeu este Cel care creează istoria şi providenţiază asupra

tuturor lucrurilor, conducându-le cu cea mai mare precizie spre punctul culminant al împlinirii planului de răscumpărare. Nu poate fi trecută cu vederea armonia perfectă a conţinutului scrierilor

Vechiului Testament, în ciuda diversităţii scriitorilor, a locurilor, a evenimentelor şi a neputinţelor

umane. Totul conduce spre revelaţia supremă: Domnul Isus Hristos - centrul istoriei şi al revelaţiei

scrise.

2.2. CADRUL GEOGRAFIC Fiind istorice, scrierile Vechiului Testament sunt încadrate şi într-un cadru geografic concret. Pentru a înţelege mai bine evenimentele prezentate în aceste "Sfinte Scripturi", cercetătorul va trebui să

cunoască configuraţia geografică a acestora. Geografia Vechiului Testament se prezintă sub două

aspecte: un aspect general - care cuprinde date despre ţinuturi ale popoarelor cu care naţiunea aleasă a avut contacte în decursul istoriei; şi un aspect special, mai concret, care prezintă geografia Palestinei -

a Ţării făgăduinţei, moştenită de israeliţi. 2.2.1. GEOGRAFIA GENERALĂ Geografia largă a lumii Vechiului Testament cuprinde trei regiuni majore ce constituie zona

leagănului civilizaţiilor străvechi, preistorice (supranumită şi Cornul de Aur). Ţara Egiptului a jucat un

rol important aproape în întreaga perioadă a istoriei naţiunii alese - de la începuturile acesteia (în

epoca patriarhală), până la descompunerea monarhiei şi ducerea în captivitate. In partea de nord-est se află ţinutul Mesopotamiei, la nordul Golfului Persic, de-a lungul văilor fertile

ale faimoaselor râuri Tigru şi Eufrat. Ca şi Egiptul, şi ţinutul Mesopotamiei a cunoscut civilizaţii

străvechi conturate şi apuse cu mii de ani înainte de timpurile naţiunii evreieşti. Şi aceste teritorii, cu pleiada de imperii care s-au succedat vijelios în ele, au jucat roluri deosebit de importante de-a lungul

istoriei zbuciumate a israeliţilor. Intre aceste două regiuni însemnate, în partea de est a Mării Mediterane, între mare şi pustie, se întinde

Ţara Canaanului, făgăduită lui Avraam şi dată descendenţilor acestuia, poporului Israel. Canaanul, aşezat la încrucişarea tuturor drumurilor comerciale între ţinuturile mai sus amintite, între est şi vest, a

constituit un ţinut tampon între acestea. De multe ori, a fost câmpul marilor confruntări între naţiuni

rivale, care au râvnit întotdeauna aceste ţinuturi, dată fiind importanţa aşezării deosebit de strategice a Canaanului. Imediat la nord de Canaan, între această ţară şi Mesopotamia, s-a dezvoltat regatul Siriei, iar spre

răsărit, al Asiriei; aceste regate au fost întotdeauna vrăjmaşe israeliţilor. în partea de sud-est şi de sud a Canaanului s-au dezvoltat, de asemenea, câteva regate mai mici, care adeseori au pus la încercare

dezvoltarea naţiunii alese. în mijlocul unui asemenea ţinut a hotărât Dumnezeu să-şi crească poporul prin care va aduce

răscumpărarea oferită tuturor naţiunilor lumii.42

Aşa cum arată Jensen 3, şase călătorii majore din Vechiul Testament, care au constituit momente

cruciale în experienţa poporului ales al lui Dumnezeu, au marcat cadrul geografic general al Vechiului

Testament. (1) Prima călătorie este a primei familii ce stă la baza naţiunii israelite (familia lui Avraam din Ur):

din Mesopotamia, spre nord în Haran; apoi, în Canaan şi în Egipt - în jurul anului 2000 î.Hr.(Gen.

11:27-19:9).

(2) Călătoria migrării familiei lui Iacov: din Canaan în Egipt (unde au fost salvaţi de la foamete prin

Iosif) - în jurul anului 1875 î.Hr.(Gen.37:28; 46:1-34). (3) Călătoria exodului, după ieşirea din robia Egiptului a naţiunii israelite (într-un număr de peste 2 milioane de oameni, împreună cu tot ce deţineau), înspre Ţara făgăduinţei - în jurul anului 1445 î.Hr.

(Ex. 12:40-41; Iosua 1:1-9; Gal. 3:17). (4) Ducerea în captivitate a Israelului, din Canaan în Asiria, la prăbuşirea Regatului de Nord - în jurul anului 722 î.Hr. (2 împ. 18:9-12). (5) Ducerea iudeilor în captivitatea babiloneană, după prăbuşirea Regatului de Sud - în anul 586 î.Hr.

(2Împ.25:1-12). (6) Reîntoarcerea din robia babiloneană a două grupuri de israeliţi: sub Zorobabel - în anul 536 Î.Hr. - şi sub Ezra - în anul 458 î.Hr. (Ezra 1-2; 7:1-10; 8:1-21). într-adevăr, acestea sunt cele mai importante călătorii care evidenţiază cele trei mari ţinuturi :

Mesopotamia, Canaan şi Egipt, potrivit rolului pe care 1-a jucat fiecare în anumite faze ale istoriei poporului Israel. Dacă în cele două extreme ale Cornului de Aur s-au dezvoltat mari imperii, ca: Imperiul Asirian,

Imperiul Babilonean, Imperiul Persan (în Mesopotamia) -toate acestea în partea de est - ca şi Imperiul Egiptean (în diferitele lui faze), în vest, în ţara Canaan nu s-au dezvoltat nicicând mari imperii, ci doar

regate mici, fărâmiţate, care formau coaliţii în caz de nevoie. Cel mai vast regat al lui Israel s-a

dezvoltat sub David şi sub Solomon. 2.2.2. GEOGRAFIA PALESTINEI Tot astfel, este deosebit de importantă şi configuraţia geografică a ţării Canaanului, care a devenit Ţara

făgăduinţei poporului ales de Dumnezeu pentru a înfăptui opera mântuirii. Numele de "Canaan" s-a

aplicat ţinutului dintre Egipt şi Asia Mică. In scrierile de la Amarna, datând din jurul anului 1400 î. Hr., 42 Pentru o mai bună vizualizare a ţinutului "Cornul de Aur", numit de unii şi "Semiluna fertilă", vezi prima hartă

(anexa 1) luată din Jensen, op.cit.,p.30. Iar pentru vizualizarea cadrului istoric vezi schema, ambele de la sfârşitul

volumului. 43 Jensen, op.cit., p.31. numele este aplicat coastei feniciene, iar canaaniţii au fost numiţi locuitorii preisraleţi ai ţinutului. Grecii i-au numit pe locuitorii ţării: fenicieni. A mai fost numit - cel puţin o parte din teritoriu - şi

Filistia (ţinutul filistenilor), de unde a rezultat numele de Palestina. Deşi Palestina este o ţară de

dimensiuni reduse -circa 25.900 de km, inclusiv Transiordania (ţinutul din estul Iordaniei) -, această

ţară prezintă o configuraţie geografică variată şi interesantă, unică pe pământ, în anumite privinţe. Topografia sa variată a avut, de asemenea, un efect semnificativ asupra evenimentelor istorice, aşa

cum a avut şi localizarea ei specifică. Formele de relief sunt plasate într-o ordine logică, de o parte şi

de alta, de-a lungul văii Iordanului - râul care străbate ţara (de la extrema nordică, până se varsă în Marea Moartă, în partea de sud a ţării). Aşa cum arată Jensen, se disting uşor şase ţinuturi (fâşii)

paralele de forme de relief, începând din vest, de la Marea Mediterană, spre Iordan - care curge în

partea centrală -, apoi spre pustiu, în est.44

(1) De-a lungul Mării Mediteraneene se întâlnesc şesurile costale; acestea mai sunt numite şi Câmpia

Maritimă - care se întinde din sud (de la Beerşeba) până la Muntele Cârmei. Pornind din sud, fâşia este

compusă din Câmpia Filistiei şi câmpia Saron (la sud de Muntele Cârmei). Tot pe coastă, la nord de

Muntele Cârmei, este aşezată Câmpia Acra; lăţimea acestei câmpii variază între 3 km (în nord) şi 40 de km (în sud ).

45 Deşi frumoasă şi bogată, această câmpie nu a avut decât puţine localităţi - în timpul descris în Vechiul

Testament -, fiind lipsită de posibilităţi portuare. Asemenea posibilităţi sunt plasate la Fenicia, în nordul Palestinei, de unde şi faptul că această provincie, cu Tirul şi Sidonul, a devenit stăpâna mărilor

şi a deţinut monopolul navigaţiei. (2) A doua fâşie spre est o constituie ţinutul Şefelah sau Pământurile de jos, ce se întinde de-a lungul

câmpiei. Beneficiind de un sol semifertil, fâşia a.fost populată cu multe cetăţi întărite, în timpurile din Vechiul Testament, ca: Lachiş, Debir şi Libna. (3) înaintând spre est, urmează Ţinutul Deluros sau Cisiordania, fâşia deluroasă dintre Valea

Iordanului şi ţinutul Şefalah. Aşa cum îi este numele, ţinutul a oferit condiţii naturale de fortificare; prin urmare, cele mai importante cetăţi, inclusiv Ierusalimul, au fost plasate aici. înaintând spre nord,

fâşia este întreruptă, în sud-vestul Mării Galileii, de către vestita Câmpie a lui Izreel sau Câmpia

Esdraelon. Această câmpie deosebit de fertilă se întinde din sud-estul Muntelui Cârmei, pe o lungime

de peste 60 de km, spre Muntele Hermon. în nord, se prelungeşte prin văi largi spre Iordan, iar partea

apuseană formează cunoscuta Câmpie Meghido. în această regiune, se profilează cele mai de seamă formaţiuni geografice ale Palestinei: în vest, Muntele Cârmei; în nord, Muntele Tabor; în sud, Muntele

Ghilboa împreună cu ţinutul deluros al Samariei. Condiţiile de siguranţă create de înălţimile zonei, cât

şi de bogata fertilitate a văilor, au dus la plasarea multor oraşe importante, ca: Sihem, Dotan şi Betel, în această parte. în sud, formaţia se continuă cu dealurile lui Efraim, iar în vestul Mării Moarte, cu

Munţii Iudeii şi cu Pustiul Iudeii. 44 • cf. Jensen, op. cit., p. 31-35 45 Schultz, op. cit., p. 39 (4) A patra fâşie o constituie Valea Iordanului, care străbate ţara din sudul Muntelui Hermon (înalt de

2794 de m), până în partea de sud a ţării. Patru izvoare: trei din Muntele Hermon, iar unul dintr-o

câmpie vestică - se unesc la nord de lacul Hule, formând râul Iordan, care străbate întreaga ţară, pe o

lungime totală de 322 de km, vărsându-se apoi în Marea Moartă. Ceea ce este unic pe suprafaţa pământului este diferenţa de înălţime a diferitelor puncte pe Valea

Iordanului. La nord de lacul Hule, apele râului sunt situate la 2 m deasupra nivelului mării, străbătând

Marea Galileii sau Marea Ghineret (lungă de 24 de km) la cea. 200 m sub nivelul mării. Apoi, râul curge spre sud, având o lăţime de 27-30 de m, râul coborind încontinuu, până la încă 183 de m sub

nivelul mării, când se varsă în Marea Moartă. Având o lăţime de cca.6,5 km la Marea Galileii, Valea

Iordanului variază în lăţime înspre sud, ajungând^ până la lăţimea de 22,5 km în ţinutul Ierihonului, la nord de Marea Moartă. întreaga vale este deosebit de fertilă şi constituie o bună bază pentru

agricultura ţării; în special, în jurul Mării Galileii, unde, deşi nu a fost prea locuită în timpurile din

Vechiul Testament, a cunoscut o mare dezvoltare în timpul descris în Noul Testament. Marea Moartă se mai numeşte şi Marea Sărată, din pricina unei mari concentraţii de săruri; aşa încât este total lipsită de viaţă. Partea de sud, numită Valea Siddim (lungă de 74 de km), se crede că a fost

locul cetăţilor Sodoma şi Gomora, pe vremea lui Avraam. (5) La est de Iordan se întinde ţinutul Deluros al Transiordaniei. în general, ţinutul este constituit din coaste abrupte spre râu. îi\ acest ţinut, au fost plasate foarte puţine cetăţi. (6) Ultima formaţie, la est, spre Platou - se întinde, de asemenea, paralel cu Iordanul şi se extinde până

la pustiu, în est. Partea din estul Iordanului, numită de unii şi Platoul Răsăritean, a fost scena multor evenimente din

Vechiul Testament. începând din nord, acesta cuprinde ţinuturile: Basannul - care se întinde de pe

solul bogat din sudul Muntelui Hermon, până la râul Iarmuc (care se varsă în Iordan, la sud de Marea

Galileii); la sud de Iarmuc, incluzând râul Iaboc, se întinde ţinutul Galaadului; în sud se găsesc Amonul şi Moabul (la nord-est şi respectiv la est de Marea Moartă). Această zonă a fost dată de Moise

lui Ruben, IUL Gad şi unei jumătăţi din seminţia lui Mânase, când au venit israeliţii să cucerească ţara. Configuraţia geografică unică, precum şi faptul că Palestina era aşezată: în vest, de-a lungul Mediteranei, iar în est, de-a lungul pustiului (în zona de tranziţie ecologică între pământ şi pustiu) - au

constituit elemente semnificative în ceea ce priveşte cursul istoric al ţinutului. La fel şi contrastul

dintre munţi şi câmpie. Munţii aveau avantajul ploilor abundente, drenând terenul din jur şi făcându-1

potrivit pentru trei recolte. Aşa se explică atât faptul că ţinutul a fost numit "Ţara în care curge lapte şi miere" - pentru israeliţi -,

cât şi faptul că uleiul, vinul, strugurii, măslinele, smochinele şi cerealele Canaanului erau râvnite de

toţi cei din jur.46

Tot datorită configuraţiei geografice şi aşezării ei specifice, Palestina are şi o climă deosebit de

avantajoasă. Clima acestei ţări este controlată de vânturile vestice ale Mediteranei, însă datorită

diversităţii topografice, clima variază considerabil de la un loc la altul, pe întinderi de dimensiuni relativ reduse. în general sunt două anotimpuri: vara (caldă şi uscată) şi iarna (răcoroasă şi ploioasă). Sezonul ploios

durează din noiembrie până în martie.Temperaturile variază: între 6 şi 14 grade - în ianuarie - şi între

21 şi 32 de grade - în august. în jurul Mării Galileii este o climă şi mai moderată şi mai constantă, iar vegetaţia deosebit de bogată.

2.3. CADRUL SOCIAL - ECONOMIC ŞI CULTURAL AL SCRIERILOR

VECHIULUI TESTAMENT

Pentru o mai bună înţelegere a scrierilor Vechiului Testament, mai este nevoie şi de o privire - chiar

fugară - asupra condiţiilor social-economice şi culturale din lumea acestor scrieri. Ele au fost produse

de oameni orientali, într-un mediu oriental; deci cunoaşterea, măcar în parte, a felului de viaţă şi a preocupărilor lor, a structurilor sociale şi a felului lor de a fi, va completa mult înţelegerea Scripturilor.

Prezentul volum se va limita la o sumară descriere a elementelor social-economice şi culturale

caracteristice scrierilor Vechiului Testament. 2.3.1. ELEMENTE ALE VIEŢII DOMESTICITE Viaţa domestică, în timpurile din Vechiul Testament, ca întotdeauna,de altfel era concentrată în jurul

locuinţei. Locuinţa era construită pentru a adăposti familia şi a o proteja de căldura din timpul zilei şi,

eventual, de frigul din timpul nopţii, iar în timpul anotimpului ploios, de ploile abundente. Pentru o bună perioadă, la începutul istoriei poporului Israel, apoi şi în alte perioade însemnate din

viaţa lui, locuinţa caracteristică era cortul.47

Cortul era o locuinţă temporară, făcut din pânză tare din

păr de capră, care era apoi întinsă cu frânghii deasupra unor stâlpi fixaţi în pământ. Cortul dispunea de spaţii de dormit pe saltele primitive, iar în mijloc, era locul unde familia se aduna pentru a servi masa

sau pentru discuţii. Casele erau construite din cărămizi nearse, făcute din lut şi zidite pe o fundaţie de piatră. Acoperişul era plat, făcut din grinzi şi oferea loc pentru înmagazinare şi pentru meditaţie. O scară în spatele casei

ducea pe acoperiş. Casele săracilor erau prevăzute cu o singură cameră, multifuncţională. Geamurile

erau deosebit de mici, pentru a feri casele de intruşi. în casă, de asemenea, era prevăzut loc pentru

dormit, pentru servit masa, pentru păstrarea ustensilelor casei, inclusiv a râşniţei pentru măcinat, chiar şi spaţiu destinat animalelor domestice. Casa era luminată de candele cu ulei de măslin. Casele

bogaţilor aveau mai multe camere, inclusiv camera de sus.48

46 David and Pat Alexander, The Lion Handbook ofthe Bible (Lion Publishing, 1973), pp. 18-20. 47 Locuirea lor în corturi, în perioada călătoriilor prin pustie, este rememorată prin „Sărbătoarea corturilor". 48 David and Pat Alexander, op.cit., p. 89. Hrana consta în boabe de orz şi grâu - fie prăjite, fie măcinate (din faină se cocea pâine în formă de

plăcinte). De asemenea, se foloseau: ulei de măsline, lapte, brânză, miere, ouă, carne (păsări, peşte,

miei şi oi); în completare, fructe care erau din belşug (curmale, smochine, struguri şi pomegrante),

precum şi alte diferite vegetale. De obicei, se serveau două mese pe zi: dejunul - dimineaţa - şi prânzul - târziu, pe la ora 5 p.m. îmbrăcămintea era condiţionată de climă. în general, oamenii purtau robe lungi pentru a le ţine

răcoare în timpul zilei şi pentru a le acoperi corpul în timpul nopţii. Materialul din care era făcută mantaua depindea de situaţia fiecăruia. Atât bărbatul, cât şi femeia purtau pe sub manta îmbrăcămintea

de corp, ce consta în tunică; în cazul femeilor, aceasta era lungă până la glezne. Pe cap, purtau un

turban, iar femeile îşi acopereau faţa cu un voal şi purtau podoabe. Picioarele erau încălţate cu sandale. Hainele erau puţin diferite de la bărbat la femeie, poate mai mult în privinţa culorii şi a voalului pe

care femeia îl purta în public, Diferenţa radicală era între îmbrăcămintea săracilor şi a bogaţilor. De

asemenea, uneori, îmbrăcămintea indica profesia persoanei. 9

Meserii şi preocupări. Oamenii din Vechiul Testament, în speţă israeliţii, aveau ca ocupaţii de bază: agricultura, păstoritul, pescuitul şi diferite manufacturi. Pământul era lucrat cu unelte primitive: plug,

sapă, furcă - făcute din lemn. Plugul era tras de animale (boi), sămânţa era aruncată cu mâna.

Recoltatul era tot atât de primitiv, grâul sau orzul se tăia sau se bătea în arie, manual sau cu un tăvălug tras de vite; apoi, pleava era vânturată. Pe lângă cereale, se mai produceau: măsline, smochine,

curmale, pomegrante şi struguri - care se consumau proaspete sau uscate. Din struguri se făcea oţet şi

vin pentru hrană şi pentru jertfe, iar din măsline untdelemn pentru: gătit, ungeri, scopuri medicale,

ceremoniale şi jertfe. Untdelemnul era păstrat în vase de pământ, iar apa, vinul şi laptele, în burdufuri confecţionate din piei din stomacuri de animale. Pescuitul era puţin practicat în acel timp, dar a

cunoscut o dezvoltare specială în timpul Domnului Isus, când ţinutul Mării Galileii a fost cel mai dens

populat. Păstoritul a fost o preocupare caracteristică poporului din Vechiul Testament în toate timpurile (Gen. 13:4-7; 29:1-30,43; 47:1-6; lSam. 14-15). Ei creşteau turme de oi şi capre, precum şi

măgari, şi cămile pentru transport. Turmele de oi erau amestecate cu capre şi erau crescute pentru

lapte, lână, piei şi carne, fiind folosite la hrană, la îmbrăcăminte şi la jertfe. Păstorul conducea, ziua, turma sa la ierburi grase şi la ape răcoritoare, iar seara, număra oile şi le introducea într-un ţarc

construit prin îngrădirea unui teritoriu cu un gard de spini şi de mărăcini, pentru a le ocroti de animale

sălbatice, iar la intrare se culca păstorul însuşi, constituind "uşa oilor". între manufacturile practicate

erau: tâmplăria şi dulghe-ria pentru a confecţiona unelte şi mobilierul simplu al caselor; cioplitul

pietrei în scopul construcţiilor de case sau altor adăposturi; olăritul, în vederea confecţionării oalelor şi

a vaselor de bucătărie şi pentru înmagazinarea cerealelor şi a alimentelor; ţesutul şi confecţionatul hainelor şi pânzelor pentru corturi; confecţionarea sandalelor şi a burdufurilor din piei de animale. Mai

târziu, au apărut: meşteşugul prelucrării metalelor şi, desigur, şi comerţul, precum şi cei ce se ocupau

cu un anumit fel de medicină. 1 Idem, p.90 (Preoţii, rabinii etc. purtau ţinută specifică). în general, bărbaţii lucrau la câmp sau în meserii speciale, pe când femeile şi copiii întreţineau casa,

cărau apă, măcinau la râşniţă şi găteau mâncarea. 2.3.2. VIAŢA SOCIALĂ ŞI OBICEIURILE SPECIFICE S-a afirmat că trei zile erau importante pentru familiile israelite: - cele ale naşterii, ale căsătoriei şi ale

morţii.5

Absenţa copiilor într-o familie era considerată ca blestem, pe când naşterea copiilor, în special a

băieţilor, era o mare binecuvântare. Fetele erau destinate mai mult muncii, pe când băieţii erau consideraţi moştenitori şi continuatori genealogici ai familiei. La opt zile, orice băiat era tăiat împrejur

şi primea un nume ales cu multă grijă (pentru a ilustra ceva din caracterul, înfăţişarea, starea morală

sau fizică, ori destinaţia sa posibilă, potrivit cu nădejdea părinţilor). Căsătoriile erau aranjate de părinţi, încă din copilăria fiului sau a fiicei lor. Apoi, avea loc

ceremonialul logodnei, cu schimburi de daruri şi, după un anumit timp, ceremonialul special al

căsătoriei, când mireasa era adusă în locuinţa mirelui şi devenea soţia sa, în urma binecuvântării religioase; cu această ocazie avea loc un faimos ospăţ de nuntă. Moartea unei persoane din familie implica ceremonialul special al jelirii. Trupul trebuia îngropat în

aceeaşi zi (din cauza căldurii excesive), după ce era spălat, înfăşat în pânză şi uns. Cei bogaţi erau puşi

în morminte speciale, săpate în stâncă; cei săraci, în diferite peşteri. 2.3.3. EDUCAŢIA ŞI VIAŢA RELIGIOASĂ Deşi educaţia constituia, într-un anumit fel, o preocupare centrală, în timpurile din Vechiul

Testament, nu existau şcoli publice. Educaţia copiilor se făcea în familie de către părinţii acestora. Potrivit poruncii prevăzute în Lege, părinţii îi învăţau pe copii Legea, rânduiala închinăciunii şi a

sărbătorilor religioase. Pentru băieţi, de la vârsta de 6 ani, începea educaţia la sinagogă. Aici ei învăţau

cititul, scrisul, geografia, istoria şi Legea - pe baza scrierilor "Sfintei Scripturi". Cei mai inteligenţi

puteau fi trimişi la Ierusalim pentru a învăţa la picioarele unuia dintre marii rabini ai timpului. Pe lângă studierea Legii, copilul trebuia să înveţe şi o meserie. Mai exista şi posibilitatea de a intra în

şcoala profeţilor. La vârsta de doisprezece ani, copilul devenea nZET?X""p /Ben Miţva/ sau "un fiu

al Legii". La această vârstă, el intra în rândul închinătorilor lui Israel, putea să citească porţiuni din Lege şi să primească binecuvântarea. Administrarea legilor religioase şi a celor civile se făcea de

preoţi (leviţii) şi de bătrânii cetăţii, la porţile acesteia, unde se luau hotărâri administrative şi se aplica

legea (Rut 4; Iov 29:7-9). Viaţa religioasă constituia, de asemenea, o activitate fundamentală în timpurile din Vechiul

Testament. La început, centrul vieţii religioase era familia, iar tatăl sau soţul conducea activităţile

închinăciunii. Familia dispunea de altar pentru aducere de jertfe; uneori, altarele erau construite în locuri speciale, pe înălţimi. O dată cu intrarea naţiunii în legământ 50 Ibidem, p. 93. cu Dumnezeu, a fost prevăzut în Legea lui Dumnezeu ca Israel să se închine unui singur Dumnezeu şi să aibă un singur loc central şi special de închinare. Mai întâi, aceasta s-a petrecut la cortul întâlnirii,

un-de prezenţa lui Dumnezeu era materializată în chivotul Legământului (Ex. 40). Legea dată lui Moise prevedea toate regulile ceremonialului închinăciunii şi al jertfelor la cortul întâlnirii, cât şi sărbătorile săptămânale şi anuale, care trebuiau respectate. Pe vremea lui Solomon,

închinăciunea - împodobită cu un fast considerabil sporit - a fost transferată la Templul din Ierusalim,

care a fost prima casă de închinăciune dedicată adevăratului Dumnezeu. Spre sfârşitul epocii istorice

din Vechiul Testament, mai ales în timpul robiei babiloniene, a început să se dezvolte sistemul sinagogal care, pe lângă funcţiunea didactică prioritară, o avea şi pe aceea de loc de închinare. în sinagogi, jertfele au început să fie înlocuite cu citirea Legii, cu citirea şi explicarea profeţiilor şi cu

dărnicia. La închinare, puteau participa doar bărbaţii de la vârsta de doisprezece ani în sus. Copiii sub

această vârstă şi femeile puteau doar să asiste, privind din galerii special amenajate în scopul acesta. Toate celelalte popoare din istoria Vechiului Testament se închinau mai multor zeităţi, fiind

politeiste, fapt care, pe de o parte, a condus la o totală distincţie a israeliţilor în mijlocul celorlalte popoare, dar, de multe ori, a constituit o grea piatră de încercare şi de cădere pentru naţiunea aleasă.

Israel a fost menit să se distingă prin monoteismmul ce constituia prima religie revelată din lume şi să-

L prezinte lumii decăzute (în politeism şi în idolatrie) pe singurul Dumnezeu adevărat, care s-a revelat părinţilor lui şi, prin el, urma să se reveleze întregii lumi (vezi: cele zece porunci; Exod 20). 2.3.4. UNITĂŢI DE MĂSURĂ ŞI BANI DIN TIMPURILE VECHIULUI TESTAMENT Legea lui Dumnezeu învăţa pe israelit că el trebuie să fie caracterizat de dreptate. Măsurile folosite

trebuia să fie respectate cu sfinţenie (Prov. 16:11). 2.3.4.1. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU GREUTĂŢI Şechelul a fost unitatea de măsură de bază a greutăţilor pentru lumea semitică.

51 Un şechel era

aproximativ llg. O mină era egal cu 50 de şecheli, adică peste 500 de g. Un talant era egal cu cea. 60 de mine, adică peste 30 de kg. Mai exista, pentru greutăţile mici, şi gera. O gera era aproximativ 0,5

g, iar 10 gera era un beka sau circa 6 g. Putem conchide că unităţile de măsură, în ordine

descrescândă, erau: talantul, mina, şechelul şi gera, în următoarea relaţie: 1 talant = 60 mine = 3600 şecheli = 86400 gera - cea. 36 kg. (Ex. 38:25,27; 30:13; Gen. 24:22; Ez. 45:12). Trebuie menţionat şi faptul că, pe lângă greutăţile obişnuite, mai erau şi unităţile de măsură numite

regale, care erau mai mari decât cele obişnuite.52

51 W.A.Criswell, The Criswell Study Bible (Thomas Nelson Publisher's, Nashwile), p. 1510. Vezi şi David and Pat Alexander, op.cit., p.104. 52 Ibidem. 2.3.4.2. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU LUNGIMI

53 Pentru măsurarea lungimilor, în Vechiul Testament, se foloseau: degetul, latul de mână, palma şi

cotul. Un deget = 19 mm; un lat de mână = 76 mm; o palmă = 230 mm; un cot = 520 mm. Lungimea unui

drum, în ziua Sabatului, era de 6 stadii, egal cu 1,109 de km (Gen.6:15; Ex.25:25; 28:16; Ier.52:21;

Ezec.40:3). 2.3.4.3. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU CAPACITĂŢI în timpurile din Vechiul Testament, existau unităţi de capacitate distincte pentru lichide şi pentru

materiale uscate. Pentru lichide un log - 0,3 litri; un kab = 1,2 litri; un hin = 3,6 litri; un bath = 22 de

litri. Bathul a fost unitatea evreiască standard pentru lichide.54

Zece baţi erau egali cu un kor, adică 220 de litri - care era considerată povara corespunzătoare pentru

un măgar (Ex. 29:40; Lev. 14:10; lîmp. 7:26; 2Împ. 6:25; Ezec. 45:14). Un omer era 2,40 de litri, iar o

efă era 24 de litri. Pentru materiale uscate erau folosite unităţile: un log = 0,3 litri; un kab = 1,2 litri; un omer = 2,2 litri;

un seah = 7,3 litri; o efa = 24 de litri. Cinci efe = un letech, adică 120 litri, iar 10 efe = 240 de litri

(Ex. 16:16; 24:40; Lev. 27:16; Ex. 16:36; 2Împ. 6:25; Ezec. 454:11,14). Toate aceste măsuri erau folosite pentru evaluarea recoltelor, pentru schimburile comerciale, pentru plătirea dărilor sau a tributelor şi a despăgubirilor, cât şi pentru aducerea darurilor, a zeciuielilor şi a

jertfelor la locurile de închinare înaintea Domnlui. 2.3.4.4. BANII Este deosebit de importantă şi cunoaşterea felurilor de bani (monede) şi valoarea acestora, care se

foloseau în timpurile din Vechiul Testament. Se pare că banii - ca monede cu valoare stanţată pe ele -

nu au existat în Israel.55

Până atunci se folosea metoda schimbului de materiale: lână, orz, cherestea,

animale, după metoda trocului din timpurile străvechi, la noi. într-un fel, monedele au fost introduse încă din secolul 7 î.Hr., însă acestea erau simple bucăţi de

material preţios ca: aur, argint sau aramă - de anumite forme, care era evaluat după greutate. De multe

ori unele unităţi de măsură din materialul respectiv erau numele banilor respectivi. 6

In timpurile din Vechiul Testament erau folosite monedele de argint şi monedele de aur, evaluate

astfel: un şechel de argint sau de aur cântărea cca.l l,4g. O mină era egală cu 50 de şecheli, adică 500

de g (aproximativ). 60 de mine făceau un talant sau 30 de kg. Valoarea unei monede de aur era de 15 ori valoarea aceleiaşi monede de argint (Ex. 30:24; 2Sam.24:24; ICron. 21:25;

M David and Pat Alexander, op.cit., p. 105.

5J W.A.C.Criswell, op.cit., p. 1510. Vezi şi David and Pat Alexander, op.cit., p.106.

■J-D.Douglas & Merrill C. Tenney, Ed. The New International Dictionary ofthe Bible ^ondervan Publishing

House; Grand Rapids, Mi, U.S.A.), p. 668. David and Pat Alexander, op.cit., p. 108. 29:4). Monede mai mici erau şi beka = o jumătate de şechel, şi gerah, care era 1/20 dintr-un şechel

(Ex. 38:26; 30:13). 2.3.5. TIMPURILE ŞI SEZOANELE ÎN VECHIUL TESTAMENT Problema calendarului şi a sezoanelor s-a dovedit a fi o problemă dificilă la toate popoarele în

timpurile străvechi. în vechime, diferitele perioade de timp au fost stabilite doar în baza observaţiilor astronomice, în care caldeenii şi vechii egipteni erau deosebit de pricepuţi, influenţându-i îndeaproape

şi pe evrei. Aşa cum Dumnezeu stabilise de la început (Gen.l :14,15), Soarele şi Luna au fost cei ce au

determinat perioadele: zile, luni şi ani.57

înregistrarea zilelor a început o dată cu Creaţia. în timp ce la

alte popoare ziua începea la răsăritul soarelui, în Biblie ziua este perioada de 24 de ore, începând cu apusul soarelui (Gen. 1:5,8; Deut. 23:11; Neemia 4:21). Zilele săptămânii nu erau numite, ci

numerotate. Termenul de "Sabat" nu a fost numele zilei a 7-a, ci a fost numele desemnării zilei a 7-a

de la termenul evreiesc pentru întreruperea lucrului său pentru odihnă. Mai târziu, ziua a fost împărţită în mai multe părţi, însă ceea ce este specific, este că noaptea era

împărţită, la vechii evrei, în trei străji: începutul străjii - seara (probabil de la 9 la 12); straja de mijloc

poate de la 12 la 3 (Jud. 7:19); straja de dimineaţă, de la 3 la 6 dimineaţa.58

Săptămâna a fost o unitate specifică de timp şi semnificativă pentru naţiunea aleasă. Toate celelalte perioade de timp au fost stabilite prin ciclurile lunii şi ale soarelui, însă săptămâna de şapte zile

includea şi ziua de odihnă. Această zi a fost stabilită prin exemplu divin şi prin poruncă divină, pentru

interesul economic, fizic şi spiritual al omului. De aceea, tn Decalog, Sabatul devine semn al legământului vechi-testamental dintre Dumnezeu şi poporul Său (Ex. 20:8; 31:12-13).

59 Luna a fost unitatea de măsură a unei perioade de timp luată de la numele lunii, deoarece aceasta avea

cinci cicluri regulate. Poate din cauza aceasta numele lunii la arabi, cât şi al zeului lunar la egipteni, însemna "măsurător". La evrei, s-a urmărit cu stricteţe apariţia lunii noi şi erau străjeri puşi să anunţe

începutul fiecărei luni. Israeliţii au împrumutat numele lunilor calendarului lor de la popoarele

canaanite şi feniciene, iar acestea aveau conotaţii sezoniere. Sistemul de sărbători, instituit de Moise, a

început cu Pastele - sărbătoarea Exodului; aproape toate referinţele vechi-testamentale la luni se numără de la acest punct de început. Restul sărbătorilor sunt bazate pe sezoanele naturale ale culesului

şi semănatului (Ex. 23:14 şi următoarele; Deut. 16:9-15), însă au fost fixate potrivit calendarului lunar

(Lev. 23; lîmp. 8:2; 12:32). Ciclul agricol culmina cu culegerea fructelor (Ex. 23:16b) şi reîncepea o dată cu primele ploi care pregăteau pământul pentru arat şi pentru noile recolte. Ziua întâi a lunii a

şaptea era Anul Nou civil evreiesc (Lev. 23:24). 57 J.D.Douglas & Merrill C. Tenney, op.cit., p. 182. 58 Ibidem. 59 Idem, pp. 182-183 (Săptămâna egipteana avea zece zile). 60 Idem, p. 184. Lunile anului evreiesc, conform calendarului (mai vechi şi mai nou), sunt următoarele:

61 (1). Nisan (numele vechi Aviv) - de la mijlocul lui martie, până la mijlocul lui aprilie - era luna

seceratului orzului (Ex. 13:4; Deut. 16:1; Rut 1:22). (2). Iaar (numele vechi Ziv), numită şi luna florilor -de la mijlocul lui aprilie, la mijlocul lui mai - era luna secerişului în general (lîmp. 6:1). (3). Sivan, luna pregătirii viilor - de la mijlocul lui mai, la mijlocul lui iunie. (4). Tamuz, luna culegerii primilor struguri (timpurii) - de la mijlocul lui iunie, la mijlocul lui iulie (Num. 13:20). (5). Ab, luna fructelor de vară şi a căldurii verii - de la mijlocul lui iulie, la mijlocul lui august. (6). Elul, luna strângerii măslinelor, luna strigătelor de bucurie - de la mijlocul lui august, la mijlocul lui septembrie (îs. 32:10). (7). Tişri (numele vechi Etanim). luna aratului - de la mijlocul lui septembrie, la mijlocul lui

octombrie. (8). Marcesvan (numele vechi Bul) - de la mijlocul lui octombrie, la mijlocul lui noiembrie - era luna semănatului grâului şi al altor păioase, dar şi luna ploilor timpurii (începutul sezonului ploios). (9). Kislev - de la mijlocul lui noiembrie, la mijlocul lui decembrie. (10). Tebet - de la mijlocul lui decembrie, la mijlocul lui ianuarie - era luna cu ploi abundente, de

aceea se mai numea şi "luna cufundării"'62

(Ezra 10:9). (11). Şebat - de la mijlocul lui ianuarie, la mijlocul lui februarie - era luna smochinelor de iama. (12). Adar - de la mijlocul lui februarie, la mijlocul lui martie - era luna ploilor târzii, a sfârşitului sezonului ploios (Ier. 3:3). Aşadar, lunile: Nisan (Abib), Iaar (Ziv), Sivan, Tamuz, Ab, Elul, Tişri (Etanim), Marcesvan _ (Bul),

Kislev. Tebet, Şebat şi Adar constituie anul calendarului evreiesc. în Vechiul Testament apar două feluri de ani: anul sacru sau religios, care începe primăvara , o dată cu sărbătoarea Pastelor (în luna

Nisan), şi anul civil, care începe toamna, în luna Tişri. Anul sacru a fost instituit de Moise la porunca

lui Dumnezeu şi constă în 12 sau 13 luni, a câte 29,5 zile.63

Anul civil pare să aibă o mult mai veche

provenienţă. Este deosebit de interesant faptul că şi anii şi sezoanele ilustrează raportul israeliţilor cu Dumnezeu,

manifestat prin sărbătorile anuale sau săptămânale, pe care ei le aveau în cinstea Domnului şi a

împăratului lor, cu care au intrat în Legământ după ce fuseseră scoşi din robia Egiptului; au primit Legea la Sinai şi au intrat în Ţara Făgăduinţei. 61 După întoarcerea evreilor din captivitate, unele luni ale calendarului au luat nume noi datorită influenţei

babiloniene, în timp ce altele şi-au păstrat numele vechi. J.D.Douglas & Merrill C. Tenney, op.cit., p. 184. 63 Ibidem. Capitolul III

MĂRTURII ARHEOLOGICE în măsura în care forţele potrivnice şi denigratoare s-au ridicat împotriva Cuvântului lui Dumnezeu,

Providenţa divină s-a dovedit a fi la lucru pentru a apăra Revelaţia scrisă în faţa avalanşelor

batjocoritoare. Astfel, în urmă cu circa 150 de ani. a început să se dezvolte ştiinţa numită Arheologia

biblică, una dintre cele mai fascinante studii care furnizează adevăruri de netăgăduit privind

veridicitatea scrierilor Scripturii. Arheologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mărturiilor rezultate din săpăturile care descoperă elemente ale civilizaţiilor străvechi. înspre mijlocul secolul al XlX-lea, pe când mărturia Scripturilor

începea să fie umbrită de Critica liberalistă îndrăzneaţă. Dumnezeu "a ridicat pietrele" să depună

mărturie în favoarea Scripturilor. Au început să se facă escavări în regiunile geografice descrise de Sfinta Scriptură şi. aşa cum se afirma în The Criswell Study Bible: "Nici un alt domeniu de cercetare

n-a oferit vreodată mai măreţe provocări şi promisiuni ca arheologia biblică".^Studiul nostru

introductiv se va limita doar la prezentarea, in sumar, a celor mai importante descoperiri arheologice

care atestă scrierile Vechiului Testament. Piatra de la Roseta. Descoperită în Egipt, în anul 1798, de către unul dintre ofiţerii lui Napoleon, cu

ocazia cuceririi Egiptului, ea cuprinde o inscripţie în trei limbi: egipteană demotică, egipteană

hieroglifică şi greaca din secolul al III-lea. Mai mulţi au lucrat la descifrarea inscripţiei, până când, prin munca asiduă a englezului Thomas Young şi a francezului Jean J. Champollion, s-a ajuns la

finalizarea descifrării inscripţiei. Descifrându-se scrisul hieroglific, s-a deschis calea spre cunoaşterea

limbii şi a comorilor literare ale Egiptului antic. Inscripţia de la Behistun (Persia). în jurul anului 1800, o altă inscripţie, care poate fi numită '"Piatra de la Roseta din Persia"

63, deoarece conţinea o inscripţie tot în trei limbi, a dezlegat misterul scrierii

cuneiforme asiriene. Coloanele din drumul caravanelor spre Babilon. Nu mult după aceea, în anul 1835, pe drumul Caiavanclor de la Babilcn cpre Ecbatana, s-au descoperit mai multe coloane cu cea. 1200 de rânduri de

inscripţii, de asemenea, în trei limbi: limba veche persană, elamită şi akadeană - toate scrise cu

caractere cuneiforme. Inscripţia conţinea informaţii din valea Tigrului şi a Eufratului. O dată cu descifrarea acestor inscripţii, ieşeau la lumină adevăruri din vastul cadru geografic al

Cornului de Aur. '4 Merrill F. Unger - William White, The Greatest Archeological Discoveries of the Twentieth Centmy and Their

Effects on the Bible ( Articol ataşat la The Criswell Study Bihk),x>. 1516. 65 J.D.Douglas ş.a., op.cit.. p. 76. în anii 1838-1845, arheologii Robinson şi Smith, urmaţi de A.H. Lagard, au contribuit la clarificarea multor puncte din istoria Vechiului Testament. Documente egiptene şi babiloniene au fost puse la

dispoziţie, conturându-se tot mai mult istoria Sfintei Scripturi. Au fost descoperite ruinele palatului lui

Asurbanipal, al lui Salmanasar II şi al Iui Sanherib, în ţinutul Ninive. Totodată, au fost descoperite

sculpturi în relief, arătând asediul cetăţii Lachis (în Palestina). Piatra Mesha este o piatră cu o inscripţie într-un dialect similar cu limba ebraică, ce descria un episod

din istoria relaţiilor israelito-moabite. Inscripţia datează din anul 850 î.Hr. şi vorbeşte despre războiul regelui moabit Mesha cu Omri - regele lui Israel - şi cu succesorii acestuia. Această inscripţie

adevereşte clar cele scrise în 2Împ. 1 şi 3. Scrierile de la Amarna. Descoperite în anul 1886, în Egipt (la Teii el-Amarna), aceste scrieri sunt plăci ce conţin scrisori diplomatice între prinţi palestinieni din secolul al XlV-lea î.Hr. şi curtea

egipteană de la Amarna. Scrierile scot în evidenţă situaţia Palestinei din perioada dinaintea cuceririi

ţării de către Iosua şi israeliţi. Unele inscripţii vorbesc chiar despre invazia poporului Habiru asupra

cetăţii Urusalim (Ierusalim).66

Deosebit de importante sunt şi descoperirile arheologice din secolul al XX-lea, între care pot fi

amintite:67

Piatra cu Codul lui Hamurabi (1901), datând din timpul regelui Hamurabi (1792-1750 î.

Hr.) - timpuri apropiate cu vremea patriarhilor. Papirusurile de la Elefantina (1903), din Egipt, datând din ultima perioadă a sec. V-lea î.Hr., din perioada Imperiului Persan, care vorbesc despre

persecuţii împotriva evreilor ce se închinau lui IAHU (Iahve). Plăcile de la Boghazkoy (1906), care

conţin inscripţii în limba hitită, cu caractere cuneiforme. Acestea dovedesc că hitiţii au fost, într-adevăr, un popor străvechi, în Canaan, aşa cum reiese din Vechiul Testament_(Ex. 33:2; Deut. 7:1;

20:17; Iosua 3:10; 24:11). în 1854, au fost descoperite ruinele faimosului oraş Ur, locul de origine al

patriarhului Avraam, distrus în perioada 1960-1830 î.Hr. (Gen. 11:28-31; 15:7). Descoperirile

dovedesc faptul că în timpul tinereţii lui Avraam, oraşul Ur-Nammu a fost, într-adevăr, un mare centru cultural şi deosebit de idolatru. Plăcile de lut de la Ras Şamra (anticul Ugarit), datând de la sfârşitul

secolul al XV-lea şi începutul sec. al XlV-lea î.Hr., constituie o valoare de nedescris a descoperirilor

din secolul XX-lea. Plăcile au fost scrise în limba semitică nouă şi conţin texte de natură religioasă si cultică. Au fost scrise într-un dialect apropiat de ebraica biblică şi feniciană. Aceste texte constituie un

real ajutor pentru înţelegerea textelor poetice ale Vechiului Testament, cât şi pentru atestarea

prezentării biblice a fenomenului religios canaanit, atât de decăzut, încât a atras mânia lui Dumnezeu. Plăcile de la Nuzi au fost descoperite între 1925-1931 în apropierea anticei cetăţi Asur. Ele nu numai că au pus pentru prima dată la lumină evidenţe cu privire la poporul antic al hitiţilor, care până atunci

fusese pomenit doar în Biblie, dar au clarificat şi adevărul cu privire la horiţi, atât de mult pomeniţi în

Pentateuch (Deut. 2:12 şi 22; Gen. 14:6; 36:20-30).'Tablele de la Nuzi aduc, The Criswell Study Bible, p. 1517. Idem, pp. 1518-1533. de asemenea, multă lumină asupra timpului patriarhilor şi a obiceiurilor acestei perioade (Gen. 15:2;

16:2; 29:24; 31:19,30,35 cât şi în Gen. 12:10-20; 20:2-6; 26:1-11), în ceea ce priveşte căsătoria şi

moştenirile. Textele de Ia Mari constituie una dintre cele mal de valoare descoperiri din Mesopotamia. Cercetările

au început în 1933 şi s-au desfăşurat în mai multe faze, până în 1956. A fost descoperit templul zeiţei

babiloniene Istar şi palatul regal de la Mari, iar mai presus de toate sunt scrisorile de la Mari sau cele 20.000 de plăci de lut cu inscripţii, care au revoluţionat cunoştinţele despre lumea antică biblică. Au

fost scrise în limba veche babiloniană şi datează din epoca lui Hamurabi (cea. 1700 î.Hr.). Chiar

numele de Nahor, din Gen.24:10, este adesea amintit în aceste scrieri. De asemenea, apare şi termenul

"habiru" sau "evreul" (Gen. 14:13), care înseamnă "unul care călătoreşte", "unul care se mută dintr-un loc într-altul". Cu siguranţă, pe lângă multe altele, ca o încoronare sunt considerate descoperirile de Ia Marea Moartă

(de la Qumran), care dau o lovitură de graţie discreditărilor liberaliste şi scepticismului din secolul XLX-XX-lea, făcând ca Adevărul revelat să strălucească tot mai puternic. Studierea şi aprofundarea acestor date, apoi studierea conţinutului Vechiului Testament însuşi, îl vor

conduce pe sincerul cercetător la o cunoaştere tot mai reală a Dumnezeului Scripturilor şi a planului său de mântuire a preaiubitei Sale creaturi din prăpastia pierzării. Printr-o studiere sinceră şi aprofundată a Vechiului Testament, cercetătorul iluminat de Duhul Sfânt

va putea ajunge la următoarele constatări, care sunt cuprinse în concluziile lui Jensen la studiul

Vechiului Testament:68

- Dumnezeu acţionează întotdeauna conform naturii Sale. Unul dintre scopurile supreme ale

Vechiului Testament este de a-1 revela pe Dumnezeu. El este spiritul viu, etern, personal, "prima

cauză fără a fi cauzată". El este sfânt, neprihănit, drept, iubitor, îndurător, adevărat, omniprezent, omniştient şi de neschimbat. Toate aceste atribute ale lui Dumnezeu sunt perfecte; deci, Dumnezeu nu

acţionează nicicând în contrast cu vreo latură sau cu vreo însuşire a fiinţei Sale, deşi aceasta este greu

de priceput pentru mintea umană limitată (Ex. Dumnezeu este dragoste şi, când este nevoit, îl

pedepseşte în dreptatea Sa pe poporul idolatru). - Toată istoria este sub controlul lui Dumnezeu, care este suveran şi mai presus de toate. Nu există

accidente în istoria lumii. Dumnezeu direcţionează în voia Sa activă sau permite în voia Sa permisivă,

fiecare lucru potrivit voii Sale: bune, plăcute şi desăvârşite (Ex. El acceptă dorinţa rea a israeliţilor de instaurare a monarhiei umane şi, în dreptatea Sa, îi trimite pe cuceritorii asirieni şi babilonieni să pună

capăt monarhiei descalificate. în amândouă se vede natura divină şi umană. De aceea, chiar când omul

nu înţelege ceva, se poate încrede în Suveranul Dumnezeu. - Răscumpărarea este nota de bază a revelaţiei Vechiului Testamentcare nu este altceva decât istoria acestei răscumpărări. Răscumpărarea istorică, fizică a lui Israel este doar preilustrarea mult mai

măreţei răscumpărări universale a omului. Vechiul Testament arată clar că omul este salvat prin credinţă în harul lui Dumnezeu, care este fără margini (Gen. 15:6; Rom. 4:1-3). -Israel a fost naţiunea aleasă de Dumnezeu, favorizată în mod divin şi chemată să servească scopului

divin al răscumpărării (Deut. 10:14-17). Israel este ales pentru a fi ca o conductă prin care Dumnezeu să-şi reverse îndurarea Sa asupra lumii. Acesta este felul Lui de a lucra (Gen. 1:8). Deşi, de multe ori,

Israel nu a fost în stare să îndeplinească planurile divine, Dumnezeu nu a renunţat şi nimic nu-L poate

împiedica pe El să-şi atingă planurile. Omul neascultător este singurul care pierde . -Vechiul Testament indică clar spre Mântuitorul, Unsul şi Răscumpărătorul - Isus Hristos - care urma să vină (Gen. 3:15; Apoc.21:6). -Vechiul Testament este Cuvântul lui Dumnezeu pentru creştinul dintotdeauna, alături de Noul

Testament. Deşi este o carte atât de veche şi cu o istorie atât de complicată, el este revelaţia progresivă a lui Dumnezeu, indicând spre Isus Hristos. Culmea Revelaţiei Divine. Cunoscând cele prezentate în această parte introductivă şi păstrând în minte ultimele concluzii, studiul

părţii a Ii-a din acest manual (partea expozitivă, caiv va expune sumar conţinutul Vechiului

Testament) nu va putea fi decât o adevărată delectare. Jensen, op.cit., pp. 42-46. PARTEA AHA EXPOZITIVĂ După ce am studiat în Partea I - introductivă elementele Introducerii generale în Vechiul Testament,

urmează ca în această parte, pe care am numit-o expozitivă, să pătrundem mai adânc în conţinutul Vechiului Testament şi să realizăm o expunere a ideilor textului inspirat, pentru a gusta savoarea

inestimabilă a Adevărului divin. Această parte va prezenta conţinutul fiecărei cărţi din Canonul

Vechiului Testament pe colecţii: Scrierile legislative. Scrierile istorice şi Scrierile poetice, potrivit

scopului acestei lucrări. înainte însă de a expune conţinutul, vor fi prezentate elementele introducerii speciale pentru fiecare dintre aceste cărţi: titlul cărţii, autorul, cadrul istorico-geografic şi religios,

tema cărţii şi ideea centrală, precum şi un sumar al conţinutului. în felul acesta studentul sau

cercetătorul Cuvântului Scripturii va avea o privire de ansamblu asupra fiecărei cărţi.

SCRIERILE LEGISLATIVE Primele cinci cărţi din Vechiul Testament constituie colecţia "Cărţilor legislative", numită în_

canonul ebraic iTliFl /Torali/, ceea ce înseamnă în româneşte '"Lege" sau învăţătură", referindu-se la

cele cinci cărţi ale lui Moise, care cuprind legea "'revelată în mod divin".1 Colecţia mai poartă numele

de Pentateuch, numire ce vine din grecescul TTevTaTeuxnoa /Pentateuchos/, care înseamnă "Cele

cinci volume" sau "Caseta cu cinci suluri", referindu-se la faptul că cele cinci cărţi ale lui Moise (care

conţin Legea) erau păstrate împreună în locurile de închinare şi aveau rol primordial pentru închinăciunea şi pentru învăţarea evreilor în sinagogă. Această denumire este destul de veche, întrucât

este întâlnită şi în traducerea Septuagintei. Cele cinci cărţi care compun Pentateuchul sunt: Genesa,

Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom. Evidenţe interne şi externe dovedesc unitatea de

nezdruncinat a celor cinci cărţi, cât şi faptul că au fost scrise de către unul şi acelaşi autor inspirat prin Duhul Sfânt. Timp de 1600 de ani, evreii şi creştinii au ştiut că Moise este scriitorul Pentateuchului,

cu excepţia ultimelor versete din cartea Deuteronom, care prezintă moartea lui Moise şi care au putut

fi foarte bine scrise de Iosua, succesorul lui Moise. O dată cu penetrarea ideilor filozofice raţionaliste şi umaniste, începând cu mijlocul secolul al XVIII-

lea, a început să fie pusă la îndoială calitatea de autor a lui Moise asupra Pentateuchului, prin

aplicarea asupra acestor scrieri a criticismului exagerat şi a teoriei documentare. Această teorie

"mincinoasă" a 1 Jones OIT, General Ed, The International Standard Bible Encydopedia, Vol.I (WM.B. Eerdmans Publishing

Co. Grand Rapids, Michigan, 1939), p. 2298. luat proporţii nebănuit de mari în rândurile aşa-numitei teologii liberaliste, sub influenţa filozofiei materialiste şi darviniste. Influenţa a pătruns, mai întâi, în rândurile unor teologi germani, care s-au

străduit din răsputeri să creeze ipoteza "originii documentare" a Pentateuchului. Această ipoteză

susţine că Pentateuchul ar fi rezultatul unei munci redacţionale îndelungate, în baza acelor surse sau

documente scrise cu mult mai târziu (poate începând cu perioada monarhică sau chiar în perioada post-exilică), de către unii scriitori anonimi, pe care adepţii teoriei i-au numit convenţional: Elohistul,

Iahvistul, Preoţescul şi Deuteronomistul (E I P D). Aceste denumiri artificiale sunt date în baza unor

criterii, de asemenea, lipsite de temei - ca şi întreaga ipoteză -, aşa cum s-a arătat în partea anterioară a acestei lucrări. Este suficient să menţionăm faptul că această ipoteză a izvorât în mintea unor filosofi

materialişti ca: Astruc Reuss, Graf, Hobbes, Spinoza şi Richard Simon şi apoi a unor teologi liberalişti

- ca Wellhausen, care, pe bună dreptate, îşi merită numele de teolog liberalist-, aceştia definitivând ipoteza surselor documentare.

2 Trebuie menţionat că în măsura în care această ipoteză s-a întins ca o

flacără, pângărind studiile Vechiului Testament, în Europa şi peste ocean, în aceeaşi măsură a

degenerat într-o adevărată '"ciupercărie" de ipoteze descendente, dovedindu-şi invalabilitatea. Astăzi,

se poate afirma - împreună cu Henry M. Morris - că mitul propovăduit de liberali: că Moise nu ar fi putut scrie aceste cărţi a fost înlăturat de mult.

3 Ei considerau că pe vremea lui Moise n-a fost cunoscut

scrisul. însă s-a dovedit, în baza descoperirilor arheologice, că scrisul a fost folosit cu mult înainte, pe

vremea patriarhilor, şi înainte de aceştia, şi, de ce nu, de la început. Scriitori de înaltă ţinută academică: R.K.Harrison, C.H.Gordon şi alţii nu se sfiesc să se reîntoarcă la

adevărul revelat al Scripturilor, bazându-se pe noile descoperiri arheologice şi pe noile rezultate ale

evidenţelor străvechi ale existenţei şi autenticităţii lumii Vechiului Testament. Evidenţe suficiente,

interne şi externe, dovedesc calitatea de scriitor a lui Moise pentru Pentateuch. Pentateuchul însuşi, împreună cu alte scrieri ale Vechiului Testament, afirmă că Moise a scris aceste

scrieri (Ex. 17:14; 24:4-8; 34:27; Num 33:1-2; Deut. 31:9) şi a făcut-o la porunca lui Dumnezeu

(lîmp. 2:3; 2Împ. 14:16; 21:8; Ezra 6:18; Neemia 13:1; Daniel 9:11-13; Mal.4:4). Mai mult. ceea ce este hotărâtor pentru creştini este că Domnul Isus şi apostolii afirmă că Moise a scris

Legea (Ioan 5:46-57; 7:19; Fapte 3:22; Rom. 10:5). De asemenea, sunt şi o mulţime de evidenţe

externe în favoarea acestui adevăr. Se găsesc multe aluzii incidentale - privind evenimente contemporane, condiţiile sociale şi politice sau privind geografia şi clima - care indică, fără echivoc,

pe Moise - ca autor al Pentateuchului - şi spre adevărul că materialul cuprins în aceste scrieri provine

din timpul acestuia.4

- R.K.Harrison, Introduction to the Old Testament (ViLtiom B. Eerdmans Publishing Company G.R.,Michigan). pp.43; prezintă întreaga istorie a acestei ipoteze şi a studiilor privitoare la Vechiul_Testament. Henry M. Morris, Creaţionismul ştiinţific (Creation Life Publisher, 1974), p. 216. A Gleason L.Archer,

Encyclopedia of Bible Difficitlties (Zondervan Publishing House: Grand Rapids, Michigan, 1982), pp. 46-47. Faptul că Moise este scriitorul Pentateuchului nu exclude posibilitatea, evidentă de altfel, a existenţei

unor documente anterioare, pe care Moise le-a inclus în scrierile sale. Aşa sunt cărţile diferitelor spiţe

de neam (din cartea Genesa), care, cu siguranţă, datează de pe vremea celor cuprinşi în ele şi au fost preluate de Moise. De altfel, aşa cum arată şi Morris, deşi cartea Genesa este citată de multe ori în Noul Testament,

aceste citate nu-i sunt atribuite lui Moise, cum îi sunt atribuite în mod frecvent citatele din restul cărţilor Pentateuchului. Aceasta a dus la concluzia evidentă că Moise a fost redactorul cărţii Genesa

şi nu scriitorul ei. Scriitorii originali ai diferitelor subdiviziuni ale cărţii Genesa au fost patriarhii

înşişi, care practicau scrierea spiţei de neam. cronicile şi naraţiunile pe table de piatră sau de lut.

Acestea au putut fi transmise din generaţie în generaţie, prin providenţa divină, de la Adam, Noe, Avraam până la Moise." Aşadar, Pentateuchul este o lucrare omogenă, în cinci volume, şi nu o

aglomerare de lucrări separate. Această colecţie descrie felul în care Dumnezeu S-a revelat pe Sine

însuşi omului şi i-a ales pe israeliţi pentru a-i folosi în lucrarea Sa specială de răscumpărare în lume, în decursul istoriei.

6 Tema Pentateuchului este una istorică, legislativă şi spirituală, prezentând originile rasei umane şi ale

naţiunii alese, Legea dată de Dumnezeu acestei naţiuni cu care El a încheiat un legământ, revelaţia lui Dumnezeu în istorie şi domnia Sa asupra istoriei. Pentateuchul vorbeşte despre sfinţenia lui

Dumnezeu şi dragostea Sa. precum şi despre răspunsul israeliţilor şi opoziţia lor faţă de El, în ciuda

căreia El şi-a îndeplinit scopul Său răscumpărător. Genesa este Cartea începăturilor •■ Originea tuturor lucrurilor şi a Israelului. Exodul este Cartea eliberării din robia Egiptului. Leviticul este Cartea legislaţiei şi a închinăciunii. Numeri este Ciulea încercării naţiunii, a călătoriei în pustiu. Deutcronom esle Cartea pregătiţii naţiunii pentru intrarea în "Ţara făgăduinţei". 5 Morris, op.cit., p. 216. Harrison, op.cit., p. 541.

1.3. TEMA CĂRŢI CAPITOLUL 1

GENESA (ÎNCEPUTURILE)

1.1. TITLUL CĂRŢI Cartea în limba ebraică. îşi ia numele de la primele sale cuvinte; ea începe cu cuvântul rr$N"13

/Bereşit/. care înseamnă în româneşte: "în început". In limba greacă a Septuagintei a fost numită

Feveaia /Genesis/, adică "Genesa", datorită faptului că aici este prezentată originea lunui create şi a omului. Deşi numirea se referă, în special, la prima parte a cărţii, unde este prezentat începutul lumii şi al

omului, numele se potriveşte, pentru că în această carte se întâlnesc aproape toate începuturile. Iată câteva dintre acestea: - începutul lumii, al creaţiei (Gen. 1:1-25); - începutul fiinţei umane, al bărbatului şi al femeii, şi al căsătoriei ^ (Gen. 1:26; 2:18-25); - începutul păcatului (Gen.3:l-7); - începutul promisiunii răscumpărării (Gen.3:8-24); - începutul vieţii de famimlie (Gen.4:l-15); - începutul civilizaţiei umane (Gen.4:16-9:29); - începutul naţiunilor (Gen. 10,11); - începutul naţiunii alese (Gen. 12:50). Pe lângă aceste începuturi majore, în cartea Genesa se mai întâlnesc multe începuturi: al jertfei, al folosirii altarului, al artelor, al construcţiilor, al morţii etc. Singur începutul lui Dumnezeu nu este aici.

El fiind cel din veşnicie în veşnicie, înainte de toate lucrurile, fără început şi fără sfârşit.

1.2. AUTORUL CĂRŢI GENESA Datorită unităţii Pentateuchului, cartea a fost atribuită lui Moise. Atât tradiţia creştină, cât şi cea

iudaică susţin calitatea lui Moise de autor, ca şi Iosif Flavius, istoric evreu din veacul I A.D. în partea

introductivă, a fost precizat felul în care Moise a scris această carte al cărei autor a fost Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Jensen sugerează că Moise a scris această carte fie în Egipt sau în Madian, înainte de

anul 1445 î.Hr., fie curând după ieşirea din Egipt, în timpul călătoriilor prin pustiu după anul 1445

î.Hr.7 Mai presus de orice, Domnul Isus afirmă sau face aluzii la calitatea de scriitor a IUL Moise

asupra acestei cărţi (Ioan 7:21-22; Mat. 19:1-8). Jensen, p. 65. Tema Genesei include prezentarea începuturilor, dezvoltarea şi scopul acestora, şi remarcă

inaugurarea istoriei. Termenul "creaţie" implică existenţa Creatorului care este cauza ultimă a tuturor lucrurilor. Este foarte important faptul că cele mai mari doctrine ale creştinismului sunt cuprinse în

primele unsprezece capitole din această primă carte: Genesa. Doctrinele despre: Dumnezeu, creaţie,

om, păcat, dragostea divină, judecată divină, compensa divină, pedeapsă, părtăşia omului cu Creatorul, închinăciunea etc - toate îşi au originea în această carte. Tot aici găsim şi originea şi scopul chemării

omului, iar culmea e că, după ce în Genesa 3:15 este tezaurizată faimoasa Protoevanghelie,

prezentându-L pe Mântuitorul în termeni abstracţi şi profunzi, în Genesa 49:10 sunt clar prezise venirea şi originea pământească a Răscumpărătorului.

1.4. CADRUL CĂRŢII GENESA Din punct de vedere istoric, pot fi apreciate numai datele începând cu perioada patriarhală, din cea de a

Il-a parte a cărţii Genesa (Gen. 12-50). In ceea ce priveşte datele istorice ale perioadei începuturilor

(Gen. 1-11) au fost multe speculaţii. Biblia trece cu vederea orice precizare în privinţa datelor din această perioadă. De aceea, unii au interpretat această parte din Scriptură ca o mitologie, alţii, ca o

scriere alegorică, iar alţii consideră că este vorba de o combinaţie redacţională contradictorie a

diferitelor materiale provenite din diferite documente. Alţii consideră că textul constituie concepţia

particulară a unui singur om despre originea lucrurilor. Chiar dacă nu se pot fixa date istorice concrete

pentru evenimentele prezentate în primele capitole ale Genesei, aceasta nu înseamnă că trebuie să li se nege istoricitatea. Aici este vorba de istoria străveche, iar cei credincioşi au văzut în ea naraţiunea directă a activităţii lui

Dumnezeu în perioada punerii temeliilor lumii prezente, prin crearea cosmosului, a pământului şi a omului. Desigur, această naraţiune nu trebuie interpretată prin prisma teoriilor ştiinţifice, ci, mai degrabă, în

contextul întregii Scripturi şi potrivit afirmaţiilor Domnului Isus şi ale apostolilor, care acordă creditul

cuvenit acestei părţi din Scripturi. Perioada începutului nu este indicată, deşi naraţiunea este expusă în ordine cronologică şi constituie o unitate cu următoarea parte a cărţii. Oricum, Biblia este singura carte care pătrunde în această naraţiune dincolo de sfera de cunoaştere şi

de cercetare a omului şi aruncă lumină asupra adevărurilor de bază ale începuturilor, urmărind firul vieţii şi al existenţei de la începuturile sale. Perioada începuturilor constituie o veritabilă temelie

pentru întreaga istorie de mai târziu, temelie ale cărei dimensiuni pot fi întrezărite de om. începând cu perioada patriarhală, omenirea dispune de date relativ precise, probate prin săpături arheologice. Astfel, perioada lui Avraam a cuprins aproximativ anii 2165-1990 î.Hr.; perioada lui Isac: 2065-1885 î.Hr.; perioada lui Iacov: 2005-1858

î.Hr., iar perioada lui Iosif: 1914-1804 î.Hr. Potrivit acestei cronologii, Iosif a fost vândut în Egipt în

anul 1897 î.Hr., iar întreaga familie a lui Iacov a emigrat în Egipt în anul 1875 LHr.8

In ceea ce priveşte cadrul geografic, evenimentele din cartea Genesa se situează în zona "Cornului de

Aur", format din: Mesopotamia. Canaan şi Egipt, încă din cartea Genesa, aceste trei regiuni sunt

marcate de primele călătorii. în cartea Genesa, se vede cum Avraam călătoreşte din Ur (Mesopotamia) până în Haran (în nord) şi apoi în Canaan, continuându-şi drumul până în Egipt. A doua călătorie este

marcată în finalul cărţii prin prezentarea coborârii în Egipt a întregii familii a lui Iacov, unde

Dumnezeu le pregătise izbăvirea prin Iosif. Alte puncte importante sunt: locul grădinii Eden, în regiunea Tigrului şi a Eufratului (Gen.2:8-14) - unii consideră că aceasta a fost plasată la nord de Babei, unde râurile Tigru şi Eufrat se apropie unul de

altul - Muntele Ararat, unde s-a oprit corabia lui Noe. Detaliile precise lipsesc şi în ceea ce priveşte geografia acelor timpuri îndepărtate. Aceasta, poate, şi din cauza unor schimbări geografice radicale, petrecute în decursul unei asemenea perioade lungi de

timp, mai ales, cu ocazia potopului.9

Cu toate limitele informaţiei istorice şi geografice, dispunem de suficiente date pentru a observa că evenimentele din cartea Genesa s-au petrecut în timp şi spaţiu şi că nu este vorba de o scriere fictivă,

ci de adevărul divin revelat în limitele stabilite de către însuşi Dumnezeu.

1.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢII Conţinutul cărţii Genesa poate fi structurat în mai multe feluri. Unii specialişti au observat că

termenul FlilVin /Toledot/ "Generaţii", care apare eşalonat în cuprinsul cărţii, se potriveşte ca temă

pentru întreaga carte ce cuprinde istoria generaţiilor timpurii.10

Potrivit acestor considerente, cartea Genesa începe cu istoria creaţiei, după care cuprinde zece diviziuni, fiecare începând cu cuvântul

"Toledot" ("Generaţii"). Cele zece diviziuni sunt: 1. Generaţiile cerurilor şi ale pământului, (Gen. 2:4-4:26); 2. Generaţiile lui Adam, (Gen. 5:1-6:8); 3. Generaţiile lui Noe, (Gen. 6:9-9:8); 4. Generaţiile fiilor lui Noe, (Gen. 10:1-11:9); 5. Generaţiile lui Sem. (Gen. 11:10-26); 6. Generaţiile lui Terah, (Gen. 11:27-25:11); 7. Generaţiile lui Ismael, (Gen. 25:12-18); 8. Generaţiile lui Isaac, (Gen. 25:19-35:29); 9. Generaţiile lui Esau, (Gen. 36:1-43); 10. Generaţiile lui Iacov, (Gen. 37:1-50:20); 8 Jensen, op.cit., p. 67.

9 Scuhltz, op.cit., p. 24.

10 J. Wash Watts, Old Testament Teaching (Nashville, Tns.: Broodman Press, 1967), pp.

Termenul de "Toledot" a fost tradus în versiunea "Cornilescu" cu "Cartea neamurilor" sau "Spiţa

neamului "; aşa apare în următoarele versete: Gen. 2:4; 5:1; 6:9; 10:1; 11:10-27; 25:12, 19; 36:1; 37:1.

Fără îndoială că aceasta este o schemă a cărţii Genesa, care însă pretinde aprofundări teologice de natura Teologiei Vechiului Testament. Conţinutul celor cincizeci de capitole poate fi uşor împărţit în două părţi: r—Istoria începuturilor

sau istoria străveche (Gen. 1-11): (1) Creaţia (Gen. 1,2); (2) Căderea omului (Gen. 3,4,5); (3) Potopul sau pedepsirea lumii păcătoase (Gen. 6-9); (4) Criza de la Turnul Babei (Gen. 10,11). -Istoria începutului naţiunii israelite sau epoca patriarhală (Gen. 12-50): (1) Avraam - omul credinţei (Gen. 12-50); (2) Isaac - fiul preaiubit (Gen. 24-26); (3) Iacov - omul transformat (Gen. 27-36); (4) Iosif- ilustrarea atingerii gloriei prin suferinţă (Gen. 37-50). Potivit acestei structuri va fi prezentat,

pe scurt, conţinutul cărţii Genesa. 1.5.1. ISTORIA ÎNCEPUTURILOR SAU ISTORIA STRĂVECHE (Gen. 1:11-11:32) Această istorie străveche a începuturilor serveşte ca temelie a întregii istorii a Vechiului Testament,

care are ca punct central pe Isus Hristos. Calea concretă a Revelaţiei spre partea ei centrală a fost istoria poporului lui Israel, naţiunea aleasă de Dumnezeu pentru a-Şi desfăşura planul Său de mântuire

a omenirii. Nu este de mirare că primele unsprezece capitole din Biblie au constituit ţinta atacurilor

tendenţioase ale ateismului şi liberalismului. Dacă ar fi fost dărâmată temelia, întreaga structură a Vechiului Testament s-ar fi prăbuşit, însă Biblia a biruit peste veacuri şi această istorie a rămas în

picioare în faţa tuturor atacurilor. Istoria străveche cuprinde etapele de dezvoltare ale poporului Israel, incluzând: creaţia, căderea

omului, pedepsirea lumii păcătoase - potopul şi criza de la turnul Babei. Toate acestea trasează liniile directoare ale dezvoltării naţiunii alese, de mai târziu. Această primă parte a Genesei se îmbină în mod

natural cu a doua parte a Genesei şi cu întreaga istorie a naţiunii alese din restul Vechiului

Testament. Această parte e caracterizată a fi de nuanţă universală, deoarece cuprinde probleme ce stau la baza istoriei întregii omeniri, deşi scopul final: de a evidenţia apariţia naţiunii alese - este

indiscutabil. 1.5.1.1. CREAŢIA (Genesa 1:1 -2:25) în cartea Genesa este prezentată mărturia divină privind creaţia. Nu apare nici o definiţie a lui

Dumnezeu şi nici o încercare de a dovedi existenţa Lui. Atât existenţa cât şi personalitatea Creatorului

sunt simplu asumate, impunân-du-se obiectiv când se face o prezentare a unei asemenea lucrări -

creaţia. Cum era şi normal, nu există nici o descriere propriu-zisă a creaţiei şi nici o declarare a datei. în modul cel mai natural este prezentată opera de la început a Creatorului. Descrierea

constituie declaraţia adevărului divin. Istoria creaţiei începe cu cuvintele DT^X HTŞ ÎVUJXT? /Bereşit bara Elohim/ "La început Dumnezeu a creat", care constituie o sumară introducere la procesul de apariţie a Universului şi a pământului şi de

pregătire a acestuia din urmă pentru crearea omului. Termenul "La început" se referă la începutul

absolut, înaintea căruia nu este nimic, decât eternitatea. înainte de acest punct, nu a existat nimic din ceea ce este parte a universului material. Singurul care a existat înainte de acest punct a fost

Dumnezeu - Creatorul - ,• care este izvorul, suportul şi scopul tuturor lucrurilor. Proverbe 8:22-31

arată că Dumnezeu şi înţelepciunea Sa erau la lucru. Dumnezeu a creat toate lucrurile văzute şi

nevăzute, iar prezentare creaţiei lasă loc atât investigaţiilor ştiinţifice, cât şi credinţei (Evr. 11:3). Lucrarea creaţiei este caracterizată de succesiune şi de progresie. în ceea ce priveşte perioada

menţionată de şase zile, în care Dumnezeu a creat toate lucrurile, părerile teologilor sunt împărţite. Cei

care încearcă o reconciliere între "ştiinţă" şi Biblie aderă la diferite păreri privind perioada creaţiei, care nu îşi găsesc justificarea - nici ştiinţific şi nici în contextul Bibliei ." Deşi termenul "zi" este

folosit în Biblie şi cu sensul de "perioadă lungă", particularităţile ce însoţesc folosirea termenului în

istoria creaţiei - ca: "o seară şi o dimineaţă"-, cât şi numeralul, indică spre ziua normală de 24h. Nimic

nu-L putea împiedica pe Dumnezeul cel Atotputernic al creaţiei să facă aşa cum scrie textul biblic. Trebuie menţionat că în minunata lucrare a creaţiei, Dumnezeu a acţionat prin Cuvântul Său, iar în

anumite cazuri - cum este cazul omului -, El a acţionat atât prin Cuvânt, cât şi prin implicare directă.

Astfel, în creaţie se poate observa implicaţia Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt (Gen. 1:1-3; Ioan 1:1-3). Se poate uşor observa legea particularizării în lucrarea creaţiei, acţiunea mişcându-se de la general la particular, Dumnezeu crează: - Universul (Gen. 1:15); - Pământul (Gen. 1:31); -Omul (Gen. 1:26-30; 2). De asemenea, se observă legea progresiei. Acţiunea se îndreaptă spre un punct culminant. - în prima zi, Dumnezeu a făcut lumina şi a despărţit-o de întuneric pentru a forma perioadele de zi şi

de noapte, asigurând astfel condiţii optime pentru existenţa lucrurilor. - In a doua zi, a separat spaţiul destinat atmosferei pământului de bolta cerească. - în a treia zi, a urmat separarea uscatului de apă. O dată cu separarea pământului, Dumnezeu a

poruncit şi apariţia lumii vegetale. - în ziua a patra, au fost făcuţi "luminătorii" şi au fost aşezaţi pe bolta cerească: Soarele, să stăpânească ziua, şi Luna, să stăpânească noaptea, luminând Pământul, precum şi stelele.

"Luminătorii" aveau şi rolul de a determina durata anotimpurilor, a anilor şi a zilelor pe Pământ. Nu

este nici o contradicţie între faptul că lumina a fost făcută în ziua întâi şi "luminătorii" în ziua a patra. Se ştie bine

că "luminătorii" nu sunt totuna cu lumina şi nu sunt nici surse de lumină, ci mijloace de transmitere a

luminii pe Pământ. 2 Lumina va continua să existe când nu vor mai fi Luna şi Soarele (Apoc. 21:23).

- în ziua a cincea, au fost făcute creaturile vii din apele mărilor şi ale oceanelor şi păsările cerului. - în ziua a şasea, care a constituit punctul culminant al creaţiei, Dumnezeu a creat animalele

uscatului şi omul, pe care 1-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. - în ziua a şaptea. Dumnezeu "S-a odihnit de toată lucrarea Sa", fapt care stabileşte, încă din timpul creaţiei, modelul săptămânii de lucru şi al zilei de odihnă pentru om. (Ex. 20:9-11). Succesiunea înţeleaptă şi logică a apariţiei lucrurilor create evidenţiază atât atotputernicia, cât şi

suveranitatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Iar în actul final se vede inundarea iubirii divine:

Dumnezeu a creat toate lucrurile din dragoste pentru făptura mâinii Sale. Opera creaţiei evidenţiază şi felul în care s-a implicat Dumnezeu în atotputernicia Sa creatoare la

fiecare stadiu al creaţiei, cât şi înzestrarea din partea lui Dumnezeu a lucrurilor create cu capacitatea de

dezvoltare. Astfel, vrednică de notat este progresia evenimentelor. In prima şi a doua zi. Dumnezeu a creat lucrurile fără viaţă sau regnul mineral; în a treia zi apare viaţa sau regnul vegetal; cu ziua a

cincea începe să se reliefeze regnul animal, ce continuă în ziua a şasea, în care măreaţa operă este

încoronată prin crearea omului. Se poate uşor constata că omul este cea mai importantă creaţie a lui Dumnezeu: El se deosebeşte profund de toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu şi constituie punctul

central al creaţiei. Câteva precizări fac evidentă superioritatea celui ce urma să fie mandatarul lui

Dumnezeu în mijlocul creaţiei: - Omul este singurul creat în urma sfatului divin (Gen. 1:26). - Omul este alcătuit dintr-o parte materială şi una spirituală şi amândouă evidenţiază implicarea

directă a lui Dumnezeu în această capodoperă (Gen. l': 17). - Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:26-27). Adică, omul este împodobit cu un caracter asemănător cu Dumnezeu, fapt din care decurg atât înalta sa dispoziţie

(având posibilitatea de a avea relaţie cu Dumnezeu), cât şi calitatea de reprezentare a lui Dumnezeu,

încredinţată omului. Lui i-a fost dată încredinţarea de a stăpâni peste restul lucrurilor create de Creatorul (Gen. 1:26-29). - Omul a fost făcut parte bărbătească şi parte femeiască. Femeia a fost făcută pentru a-1 împlini pe

bărbat şi pentru a-1 ajuta, constituind împreună o singură unitate familială. Ea a fost făcută din bărbat,

egală cu bărbatul, dar cu funcţiuni diferite, corespunzătoare pentru a-i fi ajutorul potrivit (Gen.2:18-24). Părerile sau teoriile privind timpul creaţiei vor fi studiate la Teologia biblică a Vechiului Testament. ' Henry H. Halley, Manual Biblic (tradus de Doru Motz, Ed. Door of Hore, 1983), p. 60. Unii astronomi susţin că

Galaxia noastră. Caleea Lactee conţine 30.000.000.000 de sori. mulţi fiind mai mari decât al nostru, care e de 1,5

milioane de ori mai mare decât Pământul. Prin toate acestea, omul se distinge ca o categorie cu totul aparte între creaturile lui Dumnezeu şi cu totul unicat. Lucrul acesta reiese şi din faptul că Creatorul are grijă, într-un mod deosebit, şi de

susţinerea vieţii omului într-un mediu special al grădinii Edenului, în care să se poată bucura de

părtăşia cu Dumnezeu, să-şi poată îndeplini cu bucurie mandatul încredinţat şi să se dezvolte spre

desăvârşirea intenţionată de Creatorul său (Gen.2:15). Se poate considera că pomul vieţii a constituit o

hrană propriu-zisă a nemuririi pentru om, indicând faptul că nemurirea depinde de ceva din afara sa; astfel, pomul va fi din nou accesibil numai omului înnoit prin sângele Mântuitorului

(Apoc.2:7;22:2,14). Locul grădinii Edenului a fost Mesopotamia (Gen.2:10-14).13

Tot aici, îi este

asigurat omului şi cadrul propice testării în vederea dezvoltării caracterului său. Pomul cunoştinţei binelui şi răului, interzis omului, a constituit mijlocul acestei testări. Mâncând din pomul vieţii după

plăcere, omul putea să trăiască veşnic cu Dumnezeu, crescând în cunoaşterea răului din spusele lui

Dumnezeu, prin ascultare. Oprirea - impusă prin singura poruncă dată - avea menirea de a-1 scuti pe

om de cunoaşterea răului din proprie experienţă. Din nefericire, el a căzut, ascultând de diavol, care i-a promis cunoaşterea aceasta fără însă a-i preciza felul acestei realizări: în urma neascultării de

Dumnezeu, el va cunoaşte răul din experienţă. Aruncând o privire asupra creaţiei, aşa cum este prezentată în Genesa, este evident că această prezentare nu este un document ştiinţific, însă nici nu este străină de adevărurile de bază şi reale,

ştiinţifice.14

Istoria creaţiei constituie un fel de "proces verbal" al acestei măreţe opere ce stă la baza

întregii existenţe. Câteva concluzii cu privire la creaţie vor fi cu adevărat relevante: - Dumnezeu, veşnic şi atotputernic, mai presus de toate lucrurile, a creat totul ca un act liber, de

manifestare a dragostei Sale divine. - Ideea evoluţiei nu e compatibilă cu actul creaţiei divine. Expresia "după soiul lor" - sau echivalentul

ei - apare de 9 ori, în capitolul întâi din Genesa. Aceasta a fost singura bază pentru existenţă, la origine, şi de atunci, nici o specie nu a putut reproduce altceva decât ceea ce aceasta a fost prin creaţie

(Gen. 1:24). - Dumnezeu a făcut totul bine. Aşa au fost calificate lucrurile create, de fiecare dată; ba chiar, cu calificativul "foarte bune", la sfârşitul creaţiei (Gen. 1:10,12,18,21,25,31). Aceasta a fost starea

originară. Ceea ce este astăzi deformat este rezultatul căderii şi al abaterilor omului. - Centrul şi scopul suprem al creaţiei a fost omul - coroana creaţiunii -, împreună cu care toate

lucrurile au fost făcute prin Fiul, şi pentru El (Ioan 1:3). 1.5.1.2. CĂDEREA OMULUI (Genesa 3:1-4:26) Un alt pas, în perioada începuturilor, care constituie încă un alt antecedent al apariţiei poporului lui

Israel, în cartea Genesa, este "căderea omului". Acesta lj Idem. pp. 63 şi 64 (Halley afirmă că omul a fost creat şi aşezat în centrul pământului şi că etnologii sunt de

părere că această regiune ar fi fost locul de obârşie al tuturor raselor de oameni şi de animale). 14 Harrison,

op.cit., p. 554. a fost cel mai tragic eveniment în istoria rasei umane, provocat de neascultare (Gen.3:l-24). Actul

"căderii omului" a fost un fapt istoric, ce s-a petrecut în urma ispitirii din partea diavolului. Originea răului în Univers nu este arătată, ci numai a răului în viaţa omului şi a felului în care acesta acţionează

(Ioan 8:44; Apoc. 12:9;20:2). Diavolul s-a apropiat de femeie prin intermediul şarpelui, pe care 1-a

folosit ca instument (2 Cor. 11:3,14,15). Metoda ispitirii de cate Satan este manifestată aici din plin şi

constituie felul în care el va continua să ispitească de-a lungul veacurilor (Gen. 3:1-6). Acest proces cuprinde: - Strecurarea îndoielii faţă de spusele lui Dumnezeu (Gen. 3:1). - Tăgăduirea spuselor lui Dumnezeu sau minciuna răsărită din sămânţa îndoielii faţă de Cuvântul Său (Gen. 3:4). - Discreditarea lui Dumnezeu şi oferta diavolului ca înlocuitor, mai presus de ceea ce a oferit

Dumnezeu. Toate acestea au constituit valenţe satanice îndreptate spre femeie, care şi-a permis să

plece urechea spre ceea ce zicea ispititorul. In acelaşi timp, Satan a solicitat trei capacităţi ale fiinţei umane care sunt: pofta ochilor, pofta trupului

şi dorinţa de înălţare (lăudăroşia vieţii) (Gen. 3:6). Aceasta a fost şi rămâne metoda clasică de ispitire (1 Ioan 2:16; Mat. 4 etc). Sub puterea magică a acestui proces ispititor, omul a cedat în faţa vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al fericirii sale. Aşa cum

afirmă The Lion Handbook of the Bible: "Decizia omului a fost deliberată şi fatală. El a ales să nu

asculte de Dumnezeu şi a respins autoritatea Sa, alegând să urmeze propria cale şi să devină propriul « dumnezeu »".

1? Femeia căzută devine mijloc de cădere pentru Adam.

Rezultatele imediate ale căderii îşi fac apariţia şi sunt: - Conştiinţa de sine în realitatea tristă. Omul descoperă că ceva rău s-a petrecut cu el însuşi. începe să

experimenteze fructul amar al promisiunii diavolului şi să cunoască răul din experienţă proprie. - Ruşinea şi frica de Dumnezeu. - încercarea de a rezolva cu mijloace proprii marea catastrofă: ascunderea de Dumnezeu şi confecţionarea de mijloace pentru acoperire artificială (Gen. 3:8-9). - încercarea de a se scuza, aruncând vina pe altul, în loc să mărturisească vinovăţia. Toate aceste efecte imediate ale căderii se ţes în jurul faptului că erau goi. Goliciunea fizică constituia expresia vizibilă a goliciunii lăuntrice obţinute în urma neascultării. Organele sexuale au devenit

obiectul ruşinii, pentru că acestea erau mijloacele perpetuării rasei umane asupra căreia s-a răsfrânt

neascultarea primului om (ICor. 15:22). Urmările căderii sunt dezastruoase. Dumnezeul cel sfânt şi

drept nu poate trece cu vederea păcatul neascultării. Toate părţile implicate sunt chemate în faţa lui Dumnezeu pentru a da socoteală. - Şarpele este blestemat de Dumnezeu (Genesa 3:14); faptul acesta înseamnă că pentru el nu este

nici o posibilitate de salvare. Dumnezeu aplică o pedeapsă în timp - privitor la stilul său de viaţă - şi apoi, una finală, care are David and Pat Alexander, Ed. "The Lion Handbook of the Bible" (England: Lion Publishing, 1973), p. 128. de-a face cu zdrobirea capului. în urma unei neîmpăcate vrăjmăşii perpetue între femeie şi şarpe de-a

lungul generaţiilor. în final, distrugerea şarpelui de către sămânţa femeii, prevăzută de Dumnezeu, constituie Protoevanghelia, ce va însenina orizontul nădejdilor umane până când Hnstos - sămânţa

femeii - va zdrobi capul şarpelui, realizând dezrobirea rasei umane (Gen. 3:15). - Femeia este judecată cu dreptate, însă în acelaşi timp Dumnezeu îi arată îndurare. Actul procreării - care va fi şi mijlocul răscumpărării - în final, este umbrit de suferinţe. Dorinţa ei de stăpânire asupra

soţului va rezulta din stăpânirea bărbatului asupra ei (Gen. 2:15-17; 4:7). Ruperea relaţiei cu

Dumnezeu tulbură şi cele mai intime relaţii cu semenii. Se poate afirma că partea femeii este suferinţă

şi neîmplinire până când va veni Cel ce împlineşte totul în toţi (ICor. 11:11). - Bărbatul este supus consecinţelor pământului blestemat. Partea lui este munca împovărătoare pentru

existenţa şi lupta continuă cu mediul. Munca din plăcere devine povară (Gen. 2:15; 1:27; 2:2; Ioan

5:17). Finalul urma să fie moartea fizică.. După o viaţă terorizată de frica morţii, omul urma să încheie viaţa cu moartea. El devine muritor, iar viaţa lui este o coborâre spre moarte. El a murit separându-se

de Dumnezeu. Pe măsură ce este rostită sentinţa cuvenită asupra omului şi a soţiei sale începe să se evidenţieze şi

îndurarea lui Dumnezeu, în toate detaliile. Dumnezeu îngrijeşte de condiţia strictă a supravieţuirii şi a convieţuirii în noile condiţii de moarte spirituală. Cu preţul vieţii animalelor nevinovate le face haine

de piele cu care să-şi acopere goliciunea, apoi, izgonindu-i din Eden, Dumnezeu îi pofteşte să-şi

însuşească ceea ce au ales, separarea de Dumnezeu. Chiar şi interzicerea accesului la pomul vieţii nu era altceva decât exprimarea îndurării divine, care evita şansa ca omul să rămână pentru veci în această

stare. Omul este pus în situaţia să trăiască trista soartă a rezultatului propriului păcat, purtând în suflet

promisiunea şi nădejdea izbăvirii, ce urmau să fie împlinite în Hristos. In felul acesta, începe perioada vieţii decăzute a omului (Gen. 4:1-26). Prima generaţie de oameni

născuţi pe pământ gustă din plin din urmările păcatului. Se evidenţiază viaţa plină de trudă în separare

de Dumnezeu şi dorinţa după El, exprimate atât de clar în vieţile lui Cain şi Abel. în acelaşi timp, se

reliefează depravarea fiinţei umane. în neamul cananiţilor sunt evidenţe ura şi separarea între fraţi, nemulţumirea şi moartea prin ucidere (Gen. 4:1-16). Dacă primul păcat a adus dezbinare între soţi şi a

atras blestemul asupra pământului, în a doua generaţie, păcatul conduce la uciderea de frate şi

blestemarea ucigaşului (Gen. 4:4). Civilizaţia cainită este marcată profund de depravare (Gen. 4:17-24). în mijlocul dezvoltării umane, în

toate privinţele omul se dovedeşte plin de vicii. Ura, răzbunarea, poligamia, mândria etc. sunt

caracteristicile certe ale societăţii cainite decăzute. In acelaşi timp, se poate întrezări prima rază de lumină potrivit cu planul sublim de răscumpărare a

omului. Adam şi Eva îşi înnoiesc speranţele prin naşterea lui Set, "înlocuit" pentru Abel (Gen. 4:25-

26; 5:1-32). Cu Enos, oamenii încep iarăşi să cheme numele Domnului. Exemplul tipic este Enoh, care

a umblat cu Dumnezeu timp de 300 de ani şi a fost luat de Dumnezeu (Gen. 5:22). în final, se naşte Noe, omul pe care Dumnezeu îl poate folosi pentru un-nou început, însă

omul va continua să se îndepărteze de Dumnezeu, până când Dumnezeu se va apropia de om în

măsura în care să-1 poată salva. Concluzii: - Omul a fost creat de Dumnezeu cu posibilitatea de a asculta sau de a nu asculta de porunca Lui,

potrivit libertăţii de voinţă - reflex al chipului lui Dumnezeu în om. - Căderea aduce urmări imediate şi urmări în timp, ce se exprimă într-o decădere continuă în procesul

depravării. - Capacităţile fireşti, care, aparent, duc la dezvoltare, nu pot stăvili procesul decăderii, ci mai degrabă

îl adâncesc şi nu aduc fericirea. - Chiar şi apariţia şi trăirea unor oameni neprihăniţi nu pot schimba mersul generaţiei decăzute; mai degrabă, cei decăzuţi vor influenţa, cu timpul, pe cei cu frică de Dumnezeu şi pedepsirea neamului

omenesc va deveni inevitabilă. - Dumnezeu nu renunţă la omul căzut şi înstrăinat, ci continuă să-1 caute, din generaţie în generaţie,

până la îndeplinirea planului din veşnicie al răscumpărării. 1.5.1.3. PEDEPSIREA LUMII PĂCĂTOASE - POTOPUL (Genesa 6:1-9:29) Păcatul (numit aşa apare pentru prima dată în istoria lui Cain şi Abel) a pus tot mai mult stăpânire pe

rasa umană. Aspiraţiile spre bine, manifestate de către cei din spiţa neamului lui Set, care începuseră să cheme numele Domnului, au fost frustrate şi diminuate prin căsătoria dintre descendenţii acestora şi

fetele cainite (Gen. 6:2). Căsătoriile dintre setiţi (numiţi fiii lui Dumnezeu) şi cainite (numite fetele

oamenilor, care apăreau frumoase) (Gen. 4:16-24) a dus la o şi mai mare decădere.16

Condiţiile de viaţă ale oamenilor, în stadiul în care aceştia nu erau prea departe de origine, au făcut ca degenerarea

să nu fie atât de rapidă, din punct de vedere fizic, dar au devenit "oameni cu renume": cunoscuţi,

capabili şi pricepuţi, dar tot mai decăzuţi. Aceasta a dus la trista realitate: ca Dumnezeu să regrete că

1-a creat pe om. Hotărârea de a nimici rasa umană devenea inevitabilă. îndurarea lui Dumnezeu este însă evidenţiată şi în aceste împrejurări. Noe, unul dintre setiţi, care prin

harul lui Dumnezeu s-a păstrat neprihănit, "umbla cu Dumnezeu", este folosit de Dumnezeu pentru a

vesti hotărârea lui Dumnezeu timp de 120 ani şi, construindu-şi o corabie, să fie cel prin care să fie salvată rasa umană din apele potopului, împreună cu exemplare din animalele create, pentru a se

perpetua creaţia lui Dumnezeu printr-un nou început (lPet. 3:20; 2Pet. 2:5). Noe, împreună cu cei trei

fii ai săi, cu soţia sa şi cu nevestele fiilor săi, s-a arătat receptiv faţă de harul lui Dumnezeu. împotriva

oricărei alte raţiuni, el construieşte corabia salvatoare (Gen. 6:11-12). Corabia era de cea. 150 m lungime, 26 m lăţime şi 15 m înălţime, prevăzută cu trei etaje şi Părerea că "fiii lui Dumnezeu" ar fi fost îngerii căzuţi nu corespunde contextului Scripturilor, pe când

identificarea lor cu descendenţii lui Set găseşte justificare în Vechiul şi în Noul Testament (Gen. 4:25-26; 5:2; Evrei 1:7; Mat. 22:30; Deut. 14:1; 32:5; Ps. 73:15; îs. 43:6; Osea 1:10; Luca 3:38). compartimentată. "Capacitatea corăbiei putea să asigure loc pentru 7000 de specii de animale".

17 Este

important faptul că dimensiunile folosite de Noe la porunca lui Dumnezeu pentru construirea corăbiei "reprezintă proporţiile de bază folosite în construcţia modernă de nave".

18 La vremea hotărâtă, cataclismul s-a dezlănţuit în al 600-lea an al vieţii lui Noe, în luna a Ii-a, în ziua a

17-a (Gen. 7:11). Nimicirea a fost totală. Apele nimicitoare, provenite din ploile care au durat timp de

patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi din izbucnirea izvoarelor adâncului, s-au ridicat cu cincisprezece coţi (cea 7m) deasupra celor mai înalţi munţi. Astfel, au pierit toate vieţuitoarele de pe

pământ. Apele s-au menţinut mari timp de o sută cincizeci de zile, apoi corabia s-a oprit pe muntele

Ararat, în a 17-a zi a lunii a Vil-a, a anului 601 al lui Noe, după cea un an de zile de la începutul potopului. Astfel, corabia a purtat pe cei salvaţi un an şi şaptesprezece zile. Cinci luni au plutit, iar

şapte luni au stat pe munte, până când apele au scăzut. Muntele Ararat, din Armenia, are o înălţime de

5000 de m. La poalele lui, se află un oraş numit Naxuana, care înseamnă "aici s-a stabilit Noe". Se pare că aici a fost mormântul lui Noe. în urma unor cercetări făcute înainte de 1917 de către unii

cercetători ruşi, se spune că aceştia au descoperit unele indicii privind existenţa resturilor unui vas

uriaş de lemn, prins în gheaţă pe culmile muntelui. După revoluţia bolşevică, au fost sistate toate

cercetările. Deşi unii cercetători liberalişti susţin că potopul a fost un fenomen limitat la regiunea populată de

atunci, Biblia adevereşte că a fost un fenomen universal şi se găsesc evidenţe ştiinţifice din abundenţă

în această privinţă (Gen. 6:13). Dr. H.M. Morris are dreptate când spune: "Ca să consideri că acesta a fost un potop local, acest lucru ar impune apei potopului nişte cerinţe hidraulice imposibile. Ar trebui

să ne imaginăm un potop de forma unui ou, înalt de vreo patru km şi jumătate". 20

Precizările pe care

le avem în Genesa privind distrugerea pământului şi nu a unei părţi, dimensiunile apelor şi fenomenul

de erupţie la proporţiile prezentate, necesitatea unei corăbii pentru salvarea unei familii, cât şi promisiunea lui Dumnezeu după potop, marcată de apariţia curcubeului, indică toate spre un cataclism

unic şi La dimensiuni mondiale. La toate acestea se mai adaugă şi mărturia Domnului Isus şi a

apostolilor (Luca 17:27; Evr. 11:7; 2Pet. 2:5; 3:6; Mat. 24:37-39). Potopul este o prefigurare a

judecăţii divine finale. Prin potop, Dumnezeu a exprimat dreptatea Sa faţă de lumea păcătoasă (Gen. 6:13). Iar prin salvarea

lui Noe şi a familiei sale, împreună cu toate speciile de animale, a fost dovedită grija lui Dumnezeu

pentru lumea creată şi dorinţa de a o conduce, prin toate circumstanţele, spre scopul propus. Ieşirea din corabie marchează un nou început al omenirii şi al altor vieţuitoare pe pământ. Câteva acţiuni remarcabile caracterizează acest nou început: - Noul început are la bază jertfe şi arderi de tot. Din animalele şi păsările curate, omul izbăvit aduce lui

Dumnezeu jertfele recunoştinţei. 17

Halley, op.ci;., p. 73. 1S

Schultz, op.cit., p.27. '' cf. Halley, op ;it., pp.74-75. 20

Dr. Henry M vlorris, op.cit., p.265. - Noul început este marcat de Legământul lui Dumnezeu cu omul izbăvit. Dumnezeu se angajează să

nu mai nimicească toate vieţuitoarele de pe pământ prin potop şi să asigure până la sfârşit perpetuarea ciclurilor climaterice, care vor asigura producerea hranei pentru om şi animale (Gen. 8:21-22). - Noul început este lansat prin binecuvântarea pe care Domnul o acordă lui Noe şi urmaşilor săi, ca să

crească, să se înmulţească şi să umple pământul şi să stăpânească asupra tuturor vieţuitoarelor. Se vede

clar că este vorba de o reeditare a mandatului dat odinioară omului în Eden. în vederea îndeplinirii mandatului, în noile condiţii, hrana omului este suplimentată cu carnea

vieţuitoarelor uscatului, ale aerului şi ale apei; restricţie fiind pusă doar asupra consumării sângelui,

care. reprezentând viaţa, trebuia rezervat pentru sacrificiul închinat Domnului. Totodată, este sporită şi responsabilitatea omului, care urmează să aibă autoritate asupra semenilor în vederea protejării vieţii

(Gen. 9:5-6). Avem aici prima evidenţă a autorităţii statale incipiente şi temeiul pentru pedeapsa

capitală. Cel de-al doilea legământ, dintre cele şapte încheiate de Dumnezeu cu omul

21, are ca semn curcubeul

(Gen. 9:12-17). Legământul acesta asigură continuitatea vieţii pe pământ fără însă a îndepărta

blestemul22

, care a fost o consecinţă a căderii omului şi care va fi înlăturat abia prin ultimul şi

desăvârşitul legământ în Hristos. O simplă întâmplare din viaţa particulară şi familială a lui Noe este suficientă pentru a dezvălui

caracterul inimii umane deformate de păcat, cât şi temeliile şubrede ale întregii societăţi de după potop

şi până la sfârşit. In caracterul său, omul este înclinat spre rău, de îndată ce simte temperarea mâniei lui Dumnezeu şi experimentează binecuvântările. Noe a băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul

cortului său (Gen. 9:21). Fiul său, Ham, surprinzând scena, în spiritul amuzamentului şi al lipsei de

respect, a ridiculizat pe tatăl şi a comunicat aceasta fraţilor săi. Sem şi Iafet au acoperit cu respect

goliciunea tatălui lor. întâmplarea a dus la rostirea blestemului asupra lui Ham şi urmaşilor acestuia, care urmează să devină robi lui Sem şi Iafet şi descendenţilor acestora. De-a lungul istoriei, profeţia şi-

a găsit împlinire din cauza decadenţei urmaşilor lui Ham. Cu secole mai târziu, cananiţii au fost

nimiciţi în mare măsură de către israeliţi. 1.5.1.4. CRIZA DE LA TURNUL BABEL (Gen. 10:1-11:9) Rasa umană de pe pământ a descins din cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. în capitolul 10 din

Genesa, sunt prezentate genealogiile acestora şi răspândirea lor pe cuprinsul pământului. Omul nu numai ca individ purta în el sămânţa păcatului (firea păcătoasă); faptul acesta caracteriza întreaga

societate. Profitând de unitate rasială şi lingvistică, generaţiile de după potop au hotărât să se opună

poruncii lui Dumnezeu de a se răspândi pe tot pământul (Gen. 11:1-9). !1

Cele şapte legăminte sunt: cu Adam (Gen. 2:16-17), cu Noe, cu Avraam. Mozaic, Legământul restaurării (Deut. 30:3-10). Legământul Davidic (2Sam. 7:16) şi Legământul cel nou.

Mesianic. 22

William J. Dumbrcll, The Faith of Israel (Leicester: Apollos, 1989), p.21. Migrând spre locul de origine, au hotărât să se localizeze în Câmpia Sinear. Construirea Turnului Babei era expresia capacităţii umane în condiţii de unitate, mândrie şi sfidarea intenţionată a poruncii

de răspândire pe toată suprafaţa pământului. Dumnezeu este nevoit să intervină şi cele mai strălucite

rezultate ale capacităţii umane se dovedesc a fi adevărate dezastre, iar Dumnezeu face totul pentru a-1

determina pe om la ascultare. Capacitatea vorbirii care-i unea, devine de acum, prin încurcarea limbilor, motiv de neînţelegere. Aşa cum arată şi numele: (Babei = confuzie), aparenta realizare a

oamenilor în neascultare de Dumnezeu devine o confuzie şi pricină de vrăjmăşie şi despărţire.23

Reversul Babelului, care s-a dovedit a fi un dezastru, este Cincizecimea, când în baza ascultării de

Dumnezeu, oamenii înstrăinaţi de păcat devin una prin credinţa în Domnul Isus şi comunică în mod miraculos prin Duhul Sfânt şi darul de vorbire al limbilor necunoscute. încurcarea limbilor şi criza de la Turnul Babei se pare că au avut loc în a 4-a generaţie după potop, pe

vremea lui Peleg (Gen. 10:25), cea 101 ani după potop şi cu cea 326 de ani înainte de chemarea lui Avraam (Gen. 10:26). Astfel, urmaşii lui Noe şi descendenţii acestora s-au răspândit pe suprafaţa pământului. Iafetiţii s-au

împrăştiat spre coastele mărilor şi ale insulelor din jurul Mării Negre şi ale Mării Caspice, devenind

strămoşii marilor popoare caucaziene din Europa şi din Asia. Se pare că grecii, popoarele indo-germanice, sunt toţi descendenţi din Iafet. Semiţii şi descendenţii acestora au ocupat partea de nord a

Golfului Persic (Gen. 10:21-31). Din ei se trag evreii, asirienii, sirienii, elamiţii - din nordul văii

Eufratului. Oraşele Mari şi Nahor au fost cunoscute ca mari centre ale culturii semitice. Hamiţii au constituit naţiunile din sud (Gen. 10:6-14). Relatările indică spre partea centrală a Arabiei, spre Egipt

şi spre ţărmul răsăritean al Mării Mediteraneene, precum şi spre coasta de răsărit a Africii. Canaan,

unul dintre descendenţii lui Ham, şi urmaşii lui s-au stabilit în ţinutul pe care l-au pierdut din cauza depravării, acesta fiind dat apoi israeliţilor. Cu aceasta se încheie istoria începuturilor (istoria străveche). Partea ultimă din Genesa, cap. 11, indică

spre seminţia semiţilor, din care urma să se ridice omul şi familia ce stau la temelia formării poporului

ales, poporul lui Israel, care va constitui, în continuare, preocuparea centrală a conţinutului Vechiului

Testament. Omul ales de Dumnezeu a fost Avraam, fiul Iui Terah şi fratele lui Nahor şi al lui Haran.

Haran, tatăl lui Lot, a murit de timpuriu în ţinutul Ur. în timp ce Nahor a rămas să vieţuiască pe

tărâmurile natale, tatăl - Terah -, împreună cu Avraam şi cu Lot, au migrat spre Canaan şi s-au oprit la Haran. Acesta a fost primul pas în unnarea chemării lui Dumnezeu adresate lui Avram. De aici, el a

mers mai departe spre ţelul prescris de adevăratul Dumnezeu: de a-1 face primul strămoş al naţiunii

alese. Caracteristica principală a perioadei studiate până aici este că Dumnezeu - suveran şi atotputernic - deţine secretul şi puterea tuturor începuturilor. El este originea tuturor lucrurilor, cauza primordială a

acestora. Tot El este şi susţinătorul tuturor lucrurilor. El pune capăt celor perimate şi tot El are puterea şi autoritatea să înceapă altele potrivite scopului său răscumpărător. Cu fiecare nou început, Dumnezeu, în providenţa Sa, conduce societatea umană spre împlinirea planului Său sublim:"

Salvarea neamului omenesc". El este Domnul începuturilor şi Cel ce duce totul la bun sfârşit. 1.5.2. ISTORIA ÎNCEPUTULUI NAŢIUNII ISRAELITE -EPOCA PATRIARHALĂ (Gen.

12:1-50:26) Dacă prima parte din cartea Genesa se ocupă de începuturile lumii şi ale creaţiei, partea a doua tratează începutul naţiunii israelite. Prima parte a avut un conţinut general, universal. De aici înainte,

întreg Vechiul Testament tratează despre această "naţiune aleasă". De aceea, aşa cum afirmă Jensen:

"...Biblia nu este atât de mult istoria omului, ci istoria răscumpărării omului".24

Iar Schultz precizează cu privire la perioada premergătoare patriarhilor: începuturile istoriei coincid cu dezvoltarea scrisului în Egipt şi în Mesopotamia (cea. 3500-3000

î.Hr.)... Perioada 4000-3300 î.H. sau epoca cuprului este cunoscută ca o civilizaţie preliterară, care a

lăsat puţine materiale scrise... . în consecinţă, mileniul al 4-lea î.H., care pune în evidenţă primele realizări de mari construcţii, marchează, în limbajul istoricului, graniţele istoriei. Ceea ce se cunoaşte

despre civilizaţiile anterioare este adesea desemnat ca preistorie .2S

în cartea Genesa sunt prezentaţi patru dintre patriarhii, care stau la baza istoriei poporului Israel; de aceea, unii au numit această perioadă "Epoca patriarhală". Cei patru patriarhi sunt: Avram (care devine

mai târziu Avraam), Isaac, Iacov şi Iosif. Având în vedere trăsăturile lor specifice, putem formula

conţinutul acestei părţi în patru diviziuni, astfel: - Avraam - omul credinţei; - Isaac - fiul preaiubit; - Iacov - omul transformat; - Iosif- ilustrarea atingerii gloriei prin suferinţă. 1.5.2.1. AVRAAM - OMUL CREDINŢEI Viaţa primului patriarh poate fi mai uşor înţeleasă dacă este analizată după următoarea schemă:

(1) Avram călător în ţara promisă. (2) Avram şi împlinirea făgăduinţei. (3) Avram şi posteritatea. Cartea Genesa nu se ocupă prea mult cu originea bărbatului care urma să servească scopurilor lucrării

deosebite ale lui Dumnezeu. Din capitolul 11 se distinge cu claritate, deşi foarte succint, atât spiţa

genealogică a acestui om al lui Dumnezeu, cât şi locul de origine al primului patriarh. Pentru o mai uşoară 23 cf. Allan B. Stringfellow, Through the Bible in orie Year (Tulsa, Oklahoma: Virgil W. Henslei Inc, 1978), p. 7.

Babelul a fost capitala vestitului Nimrod (Gen. 10:9-10). 4 Jensen, op.cit., p. 73. 25 Schultz, op.cit., p. 31. înţelegere a originii lui Avraam, arborele genealogic al familiei patriarhale este prezentat în

următoarea schemă: 26

li-tTun Mnor isva, M:ic;i.L«>t Baud Miv.b Ammon LaKin Robcca

^ i.

lacov (Israel!

f

din Leş i ben, Siitîion. Leyi, iuda. Mhari Zabiuoh

i d A

V

Giici Aşor r>;in \*cf ati Beniami« '£WâTiTl .ManaSg Din această schemă reiese că Avram era fiul lui Terah şi fratele lui Nahor şi al lui Haran din Ui", din

Haldeea (Gen. 11:31). Despre ţara lui Avraam, Mesopotamia - numită aici Haldeea - se ştie că era

aşezată în extrema de Nord-Est a Cornului de Aur, care se întindea la nord de Golful Persic, pe văile

râurilor Tigru şi Eufrat, unde a fost leagănul rasei umane, locul grădinii Edenului şi al desfăşurării istoriei timpurii a umanităţii. Ţinutul era şi leagăn al unor vestite civilizaţii străvechi ca: sumerienii,

popor nesemitic din zona Eufratului de jos - Ţinut numit şi Sumerul, în timpul dinastiei lor timpurii

(cea. 2800-2400 î.Hr.) -, poporul care a dat lumii scrierea cuneiformă. Săpăturile arheologice au dovedit că sumerienii au fost un popor cu o cultură dezvoltată, care, deşi era un popor idolatru, credea

în viaţa de dincolo de moarte. Prelucrarea metalelor şi a pietrelor preţioase, metalurgia şi alte meserii,

erau practicate cu multă îndemânare, iar agricultura şi artele completau tabloul unei economii înfloritoare srăvechi. Mai târziu, poporul semitic - akkadenii - a întemeiat oraşul Akkad, la nord de Ur, pe Eufrat.

Akkadenii, sub domnia faimosului Sargon, au dominat pe sumerieni, au adoptat cultura acestora şi au

dezvoltat comerţul. Tăbliţele dezgropate la Nuzu indică faptul că această perioadă a akkadenilor a fost deosebit de înfloritoare. In jurul anului 2080 î.Hr., gutinii (invadatori caucazien) au ocupat Mesopotamia, timp de aproape un

secol. Când aceşti invadatori au fost înfrânţi, a reînflorit cultura sumeriană cu centrul la Ur, după care s-a dezvoltat din nou sistemul cetăţilor - state. In aceste condiţii, semiţii au pătruns tot mai adânc în Mesopotamia. Cetatea Mari, de pe Eufrat, a

cunoscut o vastă dezvoltare şi influenţă spre nord şi apoi. spre vest, până la Canaan. Cele 20.000 de tăbliţe cu scriere cuneiformă, descoperite sub ruinele acestei vestite capitale, sunt o veritabilă mărturie despre cultura înaintată a acelor vremuri.

Mari, cu întinsele sale posesiuni, a fost cucerită în jurul anului 1700 î.Hr., de către Hammurabi, care a

transformat micul sat Babilon într-un vestit centru cultural.27

De la acest rege faimos al Babilonului a rămas vestitul "Cod de legi al lui Hammurabi".28

în acele timpuri, locuri şi împrejurări, s-a ridicat omul chemat de Dumnezeu să servească apoi ca primul

patriarh al poporului Israel. 1.5.2.1.1. Avraam călător prin ţara (Gen. 12:1-14:24) Prima mişcare a patriarhului din Ur a fost migrarea sa, împreună cu tatăl său Terah şi cu Lot (fiul

fratelui său Haran), spre partea de nord-vest a Mesopotamiei, numită Haran. Se pare că şi această

primă deplasare s-a datorat chemării anterioare a lui Dumnezeu adresate lui Avram, încă pe când era în

Ur (Gen. 12:1). Insă legăturile de familie au constituit, se pare, o piedică în dedicarea sa totală pentru chemarea lui Dumnezeu. După moartea tatălui său Terah, Dumnezeu repetă şi accentuează chemarea 29

, cu care ocazie i se arată şi scopul chemării şi-i promite: - că-1 va face un neam mare; - că-i va da o ţară; - că-1 va face o binecuvântare. In dorinţa Sa iubitoare de a răscumpăra neamul omenesc, Dumnezeu, în ciuda slăbiciunii inimii umane.a dorit să-Şi arate harul. A hotărât să-Şi formeze o "naţiune aleasă", căreia să-i poată încredinţa

Sfintele Scripturi, prin care urma să Se reveleze lumii. Această naţiune urma să fie mărturia Sa vie în

faţa altor naţiuni şi prin ea Mesia cel promis să vină în lume. In scopul acestor mari realizări,

Dumnezu 1-a chemat pe acest om: Avram din Ur, din Caldeea idolatră, ca să-1 modeleze apoi într-o ţară necunoscută lui - Canaan, pentru a face prin el acea "naţiune aleasă", menită să împlinească planul

Său răscumpărător.30

Canaanul era partea de mijloc a Cornului de Aur, ţinutul ce se întindea între coasta de est a Mării Mediterane şi Deşertul Arabiei, de-a lungul Văii Iordanului. Grecii numeau acest ţinut (ce se întindea

de la Gaza - în sud, până la Hamat - în nord) "Fenicia", nume ce s-a datorat faptului că locuitorii

ţinutului erau cunoscuţi pentru comerţul lor cu purpură. A mai fost numit şi "Ţara Filistenilor", nume

provenit din limba ebraică, dat la început fâşiei din sud-vest, dar care s-a impus apoi pentru întreaga ţară a Canaanului.

31 Din Genesa (10:6) aflăm că numele de Canaan a fost dat fiului lui Ham, care era frate cu Miţraim

(adică, Egipt). Aşadar, ţara Canaan făcea parte din ' Jen'sen, op.cit., p. 77. ^cf. Schultz, pp. 31-36. Harrison, p. 561. Vestitul "Cod al lui Hammurabi" a fost descoperit la Susa în anul 1901. "Watts. op.cit., p.37. 30 Henrietta C. Mears, Wlmt the Bible is AII Aboul (Mineapolis, Minesotta: World Wide Publications, 1966),

p. 27. .............. 31

Schultz, op.cit., p.38. •■-■ - ; > ir ■;■..;,.■■■ O :;«' teritoriile ocupate de descendenţii lui Ham. La un moment dat, Canaanul a devenit o provncie

egipteană.32

Acest teritoriu aşezat, aşa cum s-a mai arătat în primul capitol al acestei lucrări, la răscrucea drumurilor comerciale dintre Mesoptamia şi Egipt, a constituit adesea un ţinut tampon şi un veritabil

teren de luptă între reprezentanţii marilor civilizaţii antice, din cele două extreme ale Cornului de Aur. încă din vechime, ţinutul era cunoscut şi pentru decăderea morală a locuitorilor lui, ca de exemplu: cei din Sodoma şi Gomora. Totuşi, Dumnezeu îi spune lui Avram că îi va da această ţară lui şi seminţiei

sale, după ce amoriţii, care locuiau aici, vor fi nimiciţi când nelegiuirea lor va ajunge la culme (Gen.

15:16; 17:7-8). Aici, în Canaan, a hotărât dumnezeu să-şi crească naţiunea Sa aleasă, care va servi scopului Său răscumpărător. Să fi fost aceasta pentru că acest loc era în centrul pământului sau pentru că acesta era

locul de întâlnire al tuturor marilor culturi antice: egipteană, babiloniană, asiriană, persană şi greacă ?

Oricum, este uşor de înţeles că aici, în locul cel mai potrivit, Dumnezeu a aşezat ""naţiunea aleasă": Israelul, care să-L reprezinte pe El între naţiunile pământului. Avram, primul patriarh al acestei naţiuni, a fost chemat de Dumnezeu să străbată acest teritoriu şi să

înceapă a-şi aşeza acolo descendenţii meniţi a forma "naţiunea aleasă". Ajuns în Canaan, însoţit încă de Lot, nepotul său, Avram străbate ţara, zidind altare şi închinându-se singuruLui Dumnezeu

adevărat, care i Se revelase. Iar în popasurile sale de la Sihem (Gen. 12:7), Betel (Gen. 13:14-17) şi,

mai târziu, la Hebron, Dumnezeu îi repetă aceleaşi făgăduinţe, subliniind de fiecare dată diferite

aspecte ale bazei legământului lui Dumnezeu cu Avram. Cele trei făgăduinţe cruciale, amintite mai

sus, sunt detaliate în şapte promisiuni: - "Voi face din tine un neam mare" (Gen. 12:2); - "Te voi binecuvânta" (Gen. 12:2); - "Iţi voi face un nume mare" (Gen. 12:2) - "Vei fi o binecuvântare" (Gen. 12:2); - "Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta" (Gen. 12:3); - "Voi blestema pe cei ce te vor blestema" (Gen. 12:3); - "Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine" (Gen. 12:3). Legământul este confirmat şi

reconfirmat pe măsură ce omul ales este modelat şi pregătit tot mai mult pentru a atinge scopul pentru care Dumnezeu 1-a chemat (Gen. 13:14-18; 15:1-21; 17:6-8; 22:15-18; 26:1-5; 28:13-15). La scurtă vreme după venirea în Ţara promisă, omul făgăduinţei îşi dovedeşte slăbiciunea umană prin

faptul că o simplă foamete în Canaan îl determină să emigreze în Egipt. Aşa cum s-a mai arătat, Egiptul constituia extrema din sud-vest a Cornului de Aur, de-a lungul Văii

fertile a Nilului. Egiptul era recunoscut pentru cultura sa milenară, aşa cum era vestit şi prin bogăţia sa

în produse agricole, asigurată de fertilitatea solului menţinută prin revărsarea apelor binecuvântate ale fluviului, iar delta sa constituia un ţinut deosebit de bogat. 32

Jones Orr, op.cit., voi. I, p. 549. Ca şi Mesopotamia, Egiptul s-a bucurat de o istorie îndelungată: de peste treizeci de veacuri.

33 Cu cea 3000 ani î.Hr., Egiptul constituia un regat unit sub un singur rege cu numele Menes. Aceasta a fost ţara care a dat patrimoniului cultural al omenirii scrierea hieroglifică. Istoria îndelungată a

Egiptului (între anii 3000 şi 300 î.Hr.) a cunoscut domnia a 30 de dinastii de regi (ce se numeau

faraoni) şi a parcurs şapte epoci importante: epoca începutului, trei epoci ale măreţiei egiptene

(împărăţia străveche, împărăţia medie şi Regatul nou), prima şi a doua perioadă intermediară au fost caracterizate de disensiuni vaste, iar perioada ultimă, de declin.

34 La început, capitala a fost în Egiptul de Sus lângă Ţeba, dar mai târziu s-a mutat la Memfis. Perioada clasică a civilizaţiei egiptene a fost perioada Vechiului Regat (cea 2700-2200 î.Hr.). Faimoasele piramide şi giganticul Sfinx ale regelui Khafra stau până astăzi ca mărturii ale unei culturi

unice. Regatul mijlociu (cea 2000-1780 î.Hr.) se evidenţiază prin dezvoltarea amplă a agriculturii, prin

construcţii, prin exploatarea minereului de cupru din Peninsula Sinai şi prin dezvoltarea culturii. După

Regatul mijlociu au urmat două secole de dezintegrare şi declin, din cauza invaziilor străine, printre care: hyksosi, veniţi din Asia Mică. în jurul anului 1600 î.Hr., naţionaliştii tebani s-au întărit, au

alungat stăpânirea străină şi au întemeiat Regatul nou.35

Din punct de vedere religios, Egiptul era o ţară idolatră politeistă. Zeii erau întrupări ale fenomenelor naturii sau ale puterilor acesteia. Egiptenii se închinau Soarelui, Lunii şi altor zeităţi la ale căror

temple slujea faraonul - ca mare preot, precum şi mulţi alţi preoţi. Magia neagră era practicată la scară

largă. De mai multe ori, în istoria lor, israeliţii au căutat refugiu în ţinuturile bogate ale ţării fertile a Nilului.

Nu-i de mirare că însuşi Mântuitorul, care, venit pe pământ în vederea răscumpărării poporului Său şi

a rasei umane, are parte de fugă în Egipt, parcurgând, parcă în mod semnificativ, drumurile pribegiei

propriului popor. Egiptul a fost ţara unde Dumnezeu a hotărât să-Şi crească naţiunea în robie, de unde, apoi, să o ducă în "Ţara făgăduinţei". Primul care a trasat coordonatele acestei orientări a fost Avram,

pe care numai providenţa divină 1-a ajutat să iasă din încurcătura în care a intrat în Egipt. întorcându-se în "Ţara făgăduinţei". Avram face un pas înainte către ţinta chemării sale: de a fi capul unei noi naţiuni, prin faptul că se desparte de Lot. De îndată, Dumnezeu reconfirmă făgăduinţa Sa.

Stabilit la Hebron, lângă Stejarii lui Mamre, patriarhul începe să-şi dovedească tot mai intens

chemarea atât printr-o strânsă părtăşie cu Dumnezeu care 1-a chemat, cât şi prin atitudinile sale eroice fată de semeni. El salvează pe nepotul său. Lot, şi familia acestuia, biruindu-i pe împăraţii care l-au

luat captiv. îşi impune caracterul ales, prin mărinimia faţă de ceilalţi implicaţi în conflict şi are o

întâlnire cu Melchisedec - regele Salemului şi preot al Dumnezeului celui Preaînalt - căruia n dă

zeciuială şi de la care primeşte binecuvântare (Gen. 13:1-14:24). David and Pat Alexander, op.cit., p. 151. Ibidem. cf. Schultz, op.cit., pp.36-38. f . '■' ■■!

1.5.2.1.2. Avraam şi împlinirea făgăduinţei (15:1-22:24) A doua perioadă din viaţa lui Avram este marcată de felul în care Dumnezeu a început să-Şi

îndeplinească făgăduinţa. Dumnezeu îi promite că îi va face sămânţa numeroasă ca stelele cerului şi că-i va da un fiu. tocmai pe când el se gândea ca, potrivit obiceiurilor timpului, să-1 facă moştenitor

peste toată averea pe unul dintre robii săi.36

în vederea împlinirii acestor mari făgăduinţe şi care, omeneşte, erau tot mai imposibile, Avram trebuie să depăşească mai multe obstacole. Mai întâi, se depăşeşte pe sine prin aceea că îl crede pe Dumnezeu

pe cuvânt şi lucrul acesta i-a fost socotit ca neprihănire, iar el a devenit prietenul lui Dumnezeu (Gen.

15:1-6; Evr. 11:8-19). In acelaşi timp, Dumnezeu accentuează, din nou, şi făgăduinţa cu privire la ţara promisă, după ce însă i se descoperă că împlinirea acestei părţi a făgăduinţei se va petrece după ce descendenţii săi vor fi robi

timp de 400 de ani într-o ţară străină, de unde vor fi scoşi pentru a moşteni ţara. Reafirmarea

legământului se face într-un cadru special, cu aducere de jertfă lui Dumnezeu (Gen. 15:7-21). Legământul pe care Dumnezeu 1-a încheiat cu Avram a fost un legământ de har, prin care omului i se

cere numai să accepte, să primească tot ce-i făgăduieşte Dumnezeu, pentru a ajunge la împlinire. Un alt obstacol pe care trebuie să-1 depăşească Avram a fost cel ridicat de cei din junii său. De data aceasta, de însăşi Sărai, nevasta sa. Aceasta, poate obosită de aşteptare, văzându-se bătrână, şi poate

pentru că a trăit ''prin vedere" şi nu "prin credinţă", îi oferă soţului ei varianta soluţiei umane, dându-i

pe Agar - roaba sa - pentru a avea un fiu prin ea; în felul acesta obţinând pe întâiul său fiu, Ismael, din

roaba sa Agar (egipteancă, la vârsta de 86 de ani). Deşi aceasta corespundea cu legile contemporane şi cu felul uman de a gândi, procedura nu a corespuns cu planurile lui Dumnezeu. Naşterea lui Ismael a

dus la dezbinare în familie şi a fost prilej de amărăciune pentru Sărai şi pentru Avram (Gen. 16:1-16).

Insă nici această abatere nu a putut zădărnici cu nimic planul lui Dumnezeu. Avram trebuie să mai depăşească şi proba timpului, testul aşteptării. Tocmai pe când omul e gata să se

mulţumească doar cu puţinul plin de amărăciune, pe care 1-a primit la vârsta de 99 de ani, Dumnezeu

vine şi reînnoieşte făgăduinţa. Este indicat şi numele copilului care se va naşte: "Isaac", care vine de la

verbul ~]^ "pNITp] "el a râs", pentru că, atât Avram, cât şi Sărai, au râs la auzirea acestei promisiuni. In aceste condiţii este reafirmat legământul. Cu această ocazie, Avram - "tatăl fericit" -

primeşte un alt nume: Avraam -"tatăl uneij mulţimi" -, iar soţia sa Sărai ("a insista" sau "a

persevera") primeşte numele de Sara - "prinţesă". Schimbarea numelor este semnificativă, deoarece numele noi j evidenţiau împlinirea făgăduinţei, la care se ajunge în urma actului de modelar a celor pe care-i foloseşte Dumnezeu. Când se va naşte Isaac, Avraam va avea 100 de ani, iar Sara 90

de ani. Semnul legământului prescris de Dumnezeu a fost tăierea împrejur, care are o deosebită semnificaţie: - Un semn al deosebirii urmaşilor lui Avraam între celelalte neamuri şi includerea lor în naţiunea

aleasă. - Un semn de aducere aminte a legământului din generaţie în generaţie. - Semn al îndepărtării necurăţiei (Deut. 10:16; Ier. 4:4). - Un act al ascultării de Dumnezeu (ICor. 7:18-19; Rom. 2:25-29; Gal. 5:6). De îndată ce Dumnezeu a

trasat conturul complet al legământului Său cu Avraam, acesta trece la supunere şi ascultare de Dumnezeu, înainte de a avea loc împlinirea

făgăduinţei. In aceeaşi zi, Avraam, Ismael şi toţi bărbaţii născuţi în casa lui sunt tăiaţi împrejur. Dumnezeu îi împărtăşeşte prietenului Său planurile Lui, iar acesta mijloceşte pentru semenii săi (Gen. 18:16-19:38). Gândul la Lot îl face pe Avraam să stăruie pe lângă Dumnezeu, cerându-i să scutească

cetatea dacă vor fi: cincizeci, patruzeci şi cinci, patruzeci, treizeci, douăzeci sau zece oameni buni. Păcatul celor din Sodoma şi Gomora (două cetăţi din sudul Mării Moarte) a fost sodomismul sau

homosexualitatea, care este un semn al totalei corupţii şi depravări (Rom. 1:24-27). După o ultimă încercare a locuitorilor acestor cetăţi (Gen. 18:21), Dumnezeu este nevoit să nimicească cetăţile

corupte cu foc şi pucioasă din cer. Datorită lui Avraam sunt salvaţi în ultimul moment, Lot, soţia lui şi

cele două fiice necăsătorite (Gen. 19:1-29). în fuga lor spre Ţoar, nevasta lui Lot s-a uitat înapoi, încălcând consemnul prescris de îngerul Domnului, şi a fost prefăcută într-un stâlp de sare (Gen.

19:26). Deşi scăpată din focul cetăţii, femeia lui Lot nu a beneficiat de salvare, pentru că inima ei era

acolo, în cetate, cu lucrurile pe care le părăsiseră, şi a rămas ca un simbol al pierzării - deşi apucase pe

calea scăpării, din pricină că nu a dus până la capăt mântuirea ei (Luca 17:32).37

Tot astfel, deşi salvate de la moarte, fetele lui Lot nu fuseseră salvate de la păcat. Păcătuind cu tatăl lor

(pe care l-au îmbătat, mai întâi), au dat naştere la doi fii: Moab şi Ben-Ammi, din care s-au dezvoltat

moabiţii şi amoniţii, popoare decadente şi vrăjmaşe israeliţilor (Gen. 19:30-38). Incidentul cu Abimelec, pe când Avraam trăia în Gherar. scoate în evidenţă personalitatea încă nededicată total Domnului a celui pe care Dumnezeu continuă să-1 modeleze în scopurile Sale (Gen.

20:1-18). Credincioşia şi răbdarea lui Dumnezeu cu uneltele Sale sunt fără margini. A venit în sfârşit vremea împlinirii făgăduinţei. Când Avraam avea 100 de ani, iar Sara 90 de ani, ea i-a născut un fiu. căruia i-a pus numele Isaac, potrivit celor spuse de Dumnezeu (Gen. 21:1-21). în

atmosfera sfântă a făgăduinţelor împlinite, încercările fireşti, cu realizările lor, devin un balast în calea

desfăşurării trăirii acestor făgăduinţe. în acord cu dorinţa Sarei şi cu legile 37 5 Schultz, op.cit., p.44. Cercetări arheologice au descoperit că legile lui Nuzv prevedeau asemenea

procedură în cazul când cineva era lipsit de urmaşi. Halley. op.cit., p. 99. Descoperiri arheologice au descoperit în colţul de sud-est al Mării Moarte oaze cu apă

dulce şi rămăşiţe ale unor civilizaţii străvechi foarte prospere - ceea ce corespunde cu relatarea biblică (Gen.

13:10). timpului, Agar şi fiul ei sunt izgoniţi, pentru a nu mai putea fi moştenitori. Dumnezeu însă se

angajează să poarte de grijă şi lui Ismael, datorită tot lui Avraam şi potrivit promisiunii făcute (Gen. 16:12; 17:20). Două urmări decurg din faptul că, credinciosul Avraam ajunge să guste din împlinirea Făgăduinţei. In

raporturile sale cu oamenii, prestigiul lui creşte. Abimelec, regele ţinuturilor respective, a venit la Avraam şi a exprimat aprecieri faţă de binecuvântările primite şi, acolo, la Beerşeba - "Fântâna

legământului" - au încheiat un legământ de bună înţeLegere (Gen. 21:22-34). In raport cu Dumnezeu, Avraam trece cu bine testul ascultării de Dumnezeu şi al consacrării totale prin credinţă. El aduce jertfa propriul fiu, pe care-1 şi primeşte înapoi prin intervenţia lui Dumnezeu

(Gen. 22:1-19). 1.5.2.1.3. Avraam şi posteritatea (Gen. 23:1-25:18) Cei care şi-au sfârşit misiunea sunt invitaţi să părăsească câmpul de bătălie. Sara este strămutată şi Avraam experimentează tristeţea şi despărţirea de soţia sa (Gen. 23:1-20). Sara a murit la vârsta de

127* de ani, la Chiriat-Ar'ba (Hebron). Deşi moştenitor al întregii ţări, el cumpără de la Efron Hetitul peştera Macpela, pentru a o folosi ca loc de îngropare. Aceasta a fost singura sa posesiune în ţara pribegiilor sale. Aici au mai fost îngropaţi:

Avraam, Isaac, Iacov, Rebeca şi Lea. Astăzi, acolo, se află o moschee arabă, ce constituie unul dintre

cele mai sfinte locuri pentru arabi şi în care creştinii nu au permisiunea de 38 a intra. Avraam se îngrijeşte să i-o aducă de soţie fiului său Isaac pe Rebeca, fata lui Betuel (fiul lui Nahor şi fratele lui Avraam) (Gen. 24:1-67). Avraam s-a căsătorit, apoi, cu Chetura şi a avut şi alţi fii, cărora le-a dat daruri, însă moştenirea a

păstrat-o pentru Isaac. La vârsta de 175 de ani, cel care a fost chemat de Dumnezeu să-I fie prieten, este strămutat de pe pământ şi trupul lui a fost îngropat în peştera Macpela (Gen. 25:1-18). Cel căruia Dumnezeu i-a dat

toată ţara Canaanului a deţinut în ea doar locul de îngropare, pentru că privirea sa era îndreptată spre

cetatea ale cărei temelii sunt veşnice şi pe care el a moştenit-o prin credinţă (Evr. 11:13-16). Acesta a fost şi aşa s-a încheiat viaţa primului şi celui mai de seamă patriarh, părintele tuturor credincioşilor.

Studiind viaţa lui vedem: - Măreţia lui Dumnezeu în actul alegerii Sale. -Felul în care Dumnezeu lucrează pentru a modela "uneltele alese" în raport cu Sine şi cu cei din jur. - Felul în care Dumnezeu îşi îndeplineşte făgăduinţa faţă de cei aleşi, în ciuda originii acestora, a

greşelilor lor, cât şi a mediului în care ei trăiesc. Avraam a devenit, cu adevărat, tatăl celei mai mari

mulţimi de pe pământ - al tuturor: evreilor, arabilor, ismaeliţilor, madianiţilor - al tuturor credincioşilor. Viaţa lui Avraam rămâne peste veacuri ca o ilustrare a credincioşiei lui Dumnezeu în legământ cu

omul. Orice legământ are două părţi; aşa a fost şi legământul avraamic, care cuprinde: Halley, op.cit., p. 101. (1) Condiţii cerute omului: - Să părăsească ţara natală (prosperă, dar păgână).

- Să părăsească casa tatălui său (cu bogăţia, confortul şi prosperitatea acesteia), în care se închina

zeilor, pentru a trăi în cort şi a umbla cu Dumnezeu. - Să urmeze în totul voia Domnului prin credinţă. (Nu i s-a precizat nici un loc). De fapt, acesta este tot ceea ce cere Dumnezeu omului pentru a intra în legământ cu El prin Hristos şi

poate fi concretizat în pocăinţă şi în renunţare la păcatul care domină viaţa omului, precum şi o dăruire

totală lui Dumnezeu prin credinţă. (2) Promisiunile din partea lui Dumnezeu: - Dumnezeu îi va da o ţară nouă. - Dumnezeu îi va da o nouă familie (sămânţă, naţiune). - Dumnezeu îi va forma un caracter măreţ (un nume). - îl va face o pricină de binecuvântare. - îl va ocroti şi îl va apăra în scopul împlinirii făgăduinţei (va binecuvânta pe cei ce-1 vor binecuvânta

şi va blestema pe cei ce-1 vor blestema). Scopul legământului este îndoit: - Ca Dumnezeu să se facă cunoscut. - Ca El să-şi descopere măreţul plan de mântuire prin Hristos. Pentru toate valorile la care Avraam a renunţat, Dumnezeu 1-a răsplătit din plin. în locul ţării părăsite

El i-a dat o ţară ca moştenire, în locul familiei, o naţiune aleasă, în locul voinţei proprii, binecuvântări

spirituale şi veşnice. în legământ, Dumnezeu Se dăruieşte şi aşteaptă ca omul să i se dăruiască. 1.5.2.2. ISAC -FIUL PREAIUBIT (Gen. 21:1-27:46) Viaţa lui Isac, cel de al doilea patriarh al lui Israel, se împleteşte cu a lui Avraam (tatăl său) şi cu cea a

lui Iacov (fiul său). Din pricina aceasta, el trece, oarecum, în umbră în istoria patriarhilor, nu pentru că ar fi mai puţin important, căci în el se găsesc toate făgăduinţele lui Dumnezeu pentru Israel, ci, mai

degrabă, din pricina bogăţiei evenimentelor ce-i evidenţiază pe cei doi. 1.5.2.2.1. Isac în familie în familia părinţilor săi, Isac este fiul mult dorit, mult aşteptat şi mult iubit, fiul făgăduinţei. El este deţinătorul tuturor binecuvântărilor pe care le primeşte de la tatăl său. Tatăl său se îngrijeşte şi ca

acesta să se căsătorească într-un mod corespunzător, apoi, împreună cu fratele său Ismael, Isaac are să-

i facă o înmormântare cuvenită bătrânului patriarh (Gen. 25:9-11). încă înainte de moartea tatălui său, toţi ceilalţi descendenţi ai lui Avraam au fost îndepărtaţi, pentru a

se face loc celui ce era purtătorul făgăduinţei. In propria familie a lui Isac, viaţa se desfăşoară într-un

mod diferit. Prin grija tatălui său el se căsătoreşte cu Rebeca, fata lui Betuel, nepotul lui Avraam din Mesopotamia (Gen. 24:15.67). Până la vârsta de 40 de ani ei n-au avut copii. Bărbatul credincios înţelege să rezolve această problemă rugându-se lui Dumnezeu, deoarece lipsa de

copii constituia o reală piedică în calea împlinirii făgăduinţei divine. Soţia sa rămâne însărcinată şi este

anunţată că va avea doi gemeni, care se dovedeau deja rivali înainte de naştere şi că din ei se vor dezvolta două popoare rivale, iar cel mai mare va sluji celui mai mic (Gen. 25:19-26). încă de la începutul istoriei patriarhilor, se poate remarca faptul că unul dintre principiile de bază este

alegerea lui Dumnezeu ce acţionează cu precizie la fiecare stadiu. Avraam este ales dintre mulţi Isaac este ales, iar Ismael lăsat; Iacov este ales, iar Esau, lăsat în umbră. Această alegere se bazează pe

preştiinţa lui Dumnezeu (Rom. 8:29).39

La naşterea copiilor, primul a fost numit Esau -"păros", pentru

că era acoperit cu păr; mai târziu, a fost numit şi Edom - "Roş"'. Al doilea a fost numit Iacov - "Cel ce ţine de călcâi" sau "Cel ce sapă sub călcâi", "înşelătorul" pentru că îl ţinea de călcâi pe fratele lui (Gen.

27:36). în propria sa familie, Isac s-a dovedit vulnerabil, deoarece el îl iubea mai mult pe Esau, iar Rebeca îl

iubea mai mult pe Iacov. Această atitudine de favoritisme a produs multe probleme în familie. 1.5.2.2.2. Isac în mijlocul societăţii Dacă în familie n-a avut prea mare succes, Isac a cunoscut un deosebit prestigiu în societate. După

căsătorie, s-a ocupat cu agricultura şi s-a stabilit în Gherar, în ţinutul filistenilor, stăpânit de Abimelec (Gen. 26:1-33). Nu este la întâmplare faptul că a căzut şi el în aceeaşi greşeală ca Avraam, privind

soţia sa, ba chiar a vrut să meargă în Egipt, însă Dumnezeu 1-a oprit (cf. Gen. 26:2). Dumnezeu 1-a binecuvântat cu succes în agricultură şi a fost invidiat de Abimelec. S-a mutat la Beer-

Şeba, unde a fost apreciat şi toţi i-au căutat bunăvoinţa. Abimelec, Ahuzat şi căpetenia oştirii (Picol) au venit şi au încheiat legământ cu omul ridicat de Dumnezeu.

Isac este patriarhul în care se pot vedea clar trăsăturile umane cu multe slăbiciuni, însă şi însuşiri

sclipitoare, puse şi prelucrate de Dumnezeu în el în vederea îndeplinirii marii sale chemări. La vârsta de 180 de ani. Isaac a murit la Hebron şi a fost îngropat de fiii săi (Gen. 35:27-29). 1.5.2.3. IACOV-OMUL TRANSFORMAT (Gen. 27:1-36:43) Viaţa lui Iacov, cel de-al treilea patriarh, care se împleteşte cu cea a tatălui său Isaac şi a fiului său

Iosif, poate fi urmărită conform considerentelor geografice, astfel:40

(1) Cu părinţii săi, în Canaan; (2) în ţinutul Mesopotamiei, la socrul său Laban; (3) întoarcerea şi restabilirea în Canaan; (4) Iacov, în Egipt. 39 cf.Ibid.p. 103. 1 Jannes Orr, op.cit., voi. III., p. 1550. 1.5.2.3.1. Iacov, împreună cu familia sa, în Canaan (Gen. 25:19-27:46) Crescut în familia lui Isaac (bazată pe favoritisme) şi asemănător la fire cu tatăl său, Iacov devine

favoritul mamei sale şi rivalul fratelui său, care, iubitor al câmpului, devine preferatul tatălui.

Profitând de firea impulsivă şi nepăsătoare a fratelui său, îi smulge acestuia dreptul de întâi născut, în schimbul unui "blid de linte" (Gen. 25:27-34). Tot referitor la nepăsarea faţă de lucrurile spirituale,

Esau este un poligam, căsătorindu-se cu două femei canaanite (Gen. 26:34-35). Mai târziu, repetă

această atitudine şi din răzbunare (Gen. 28:6-9), din pricină că fratele său 1-a înşelat. Prin înşelăciune, Iacov, ajutat de mama sa, reuşeşte să-i smulgă lui Esau chiar binecuvântarea

părintească, cuvenită întâiului născut (Gen. 27:1-46). Binecuvântarea îl făcea pe Iacov moştenitor al

tatălui său, deci purtătorul făgăduinţei divine. Practic, aceasta îi asigura şi avantajele materiale ale

moştenitorului şi supremaţia între descendenţii tatălui său (Gen. 27:28-29). în schimb, lui Esau i-au rămas sărăcia, robia şi dispreţul, cu singura promisiune: că va reuşi să se elibereze prin puterea şi arcul

său. Evaluarea unei asemenea situaţii este semnificativă. în timp ce Dumnezeu, în atotştiinţa Sa a cunoscut totul dinainte, iar în providenţa Sa a preschimbat chiar şi greşelile umane, directionându-le pe toate

spre împlinirea planului Său măreţ, El nu acceptă, nu îndreptăţeşte şi nu trece cu vederea asemenea

atitudine. Este de apreciat faptul că Iacov a râvnit spre ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru el, însă obţinerea făgăduinţei prin metoda înşelăciunii umane va atrage grave consecinţe. înşelătorul va avea

parte de înşelare. In urma acestui fapt, Iacov trebuie să devină un fugar din propria sa moştenire şi de lângă tatăl său,

care 1-a binecuvântat. Cu toate că îl iubea, mama sa însăşi propune înstrăinarea lui şi nu mai au ocazia să se vadă toată viaţa (Gen. 28:1-2); apoi, înşelătorul va fi crunt înşelat. întreaga sa viaţă a fost un

proces dur de formare datorită caracterului său tenace şi vicleniei sale înnăscute. Prezicerile făcute de

tatăl său în oratoria binecuvântării s-au împlinit întocmai. Iacov a devenit apoi piatra de temelie a naţiunii, prin care Dumnezeu a făurit mântuirea prin Domnul Isus Hristos. Edomiţii (urmaşii lui Esau)

au devenit, la un moment dat, supuşii israeliţilor; au fost vrăjmaşi descendenţilor lui Iacov de-a lungul

istoriei, iar când s-au răsculat, au scăpat de robie; apoi au dispărut din istorie (2 împ. 8:20-22). 1.5.2.3.2. Iacov, în ţinutul Mesopotamiei (Gen. 28:1-30:43) Determinat de situaţia tristă creată de propriul păcat, Iacov se îndreaptă apre ţinutul unde mâna

înţeleaptă a lui Dumnezeu îi va modela caracterul. Dumnezeu începe să lucreze încă în drumul lui

Iacov spre Padan-Aram unde, lângă Betel, el are o primă întâlnire cu Dumnezeu în visul cu scara cerului din pustie (Gen. 28). Ii sunt descoperite splendorile cerului în contrast cu situaţia lui

pământească. Scara cerului este o aluzie la intenţia lui Dumnezeu de a uni aceste extreme, fapt care se

va realiza prin Cel ce se va coborî din cer, ridicându-se din seminţia lui Avraam şi Iacov: Mesia - Mântuitorul. Primul pas constă în faptul că Dumnezeu îi vorbeşte fugarului vinovat şi-i transmite 83 făgăduinţa părinţilor săi; însă, în acel moment, Iacov reuşeşte doar să devină un negociator cu

Dumnezeu şi un dedicat Lui cu condiţii (Gen. 28:20-22). Ajuns la Padan-Aram, Iacov se bucură de o caldă primire din partea unchiului său Laban, care-1 angajează la îngrijitul oilor, pentru şapte ani. A sosit însă timpul ca înşelătonil să fie înşelat. Deşi s-a

îndrăgostit de Rahela, fata mai mică a lui Laban, şi acesta cade de acord să i-o dea de soţie în schimbul

slujirii sale, Laban, prin înşelăciune, i-o dă întâi de soţie pe fîica lui, Lea, care nu era pe placul lui Iacov. După aceea, pentru încă şapte ani de slujire, i-o dă de soţie şi pe sora ei, Rahela. Fiecare dintre

soţiile lui Iacov a primit de la tatăl lor şi câte o roabă însoţitoare: Lea, pe Zilpa, iar Rahela, pe Bilha.

Laban nu avea fii. De aceea, Iacov, potrivit legilor în vigoare, era în poziţia de a deveni chiar

moştenitorul legal al socrului său, în Mesopotamia. însă, la cârma destinului tuturor lucrurilor era Atotputernicul Dumnezeu, care - în providenţa Sa -conducea toate în mod constant spre împlinirea

măreţului Său plan. Potrivit obiceiului locului şi perspectivelor familiei poligame, şi cele două roabe au ajuns să fie soţiile lui Iacov; toate patru i-au născut pe cei doisprezece fii, care au devenit pietrele de temelie ale naţiunii

izraelite. Lea i-a născut pe: Ruben ("Vedeţi fiu"), Simion ("Ascultare"), Levi ("Alipire"), Iuda

("Lăudat fie Domnul"), lsahar("Răsplătire") şi Zabulon ("Locuinţă"). Tot Lea a născut-o şi pe fiica lui

Iacov: Dina. Bilha, roaba Rahelei, i-a născut pe: Dan ("A judecat") şi pe Neftali ("Luptele cu Dumnezeu"). Zilpa, roaba Leii, i-a născut pe Gad ("Noroc") şi pe Aşer ("Fericit"). în sfârşit. Domnul s-a îndurat şi de Rahela; ea 1-a născut pe Iosif ("Adaos"), iar ea a exprimat

rugămintea ca Domnul să-i mai adauge unul. Dumnezeu a ascultat-o. Intorcându-se în Canaan, înter Betel şi Efrata, Rahela 1-a născut pe Beniamin ("Fiul dreptei"). Viaţa de familie a lui Iacov duce la dezvoltarea seminţiei acestuia, însă evidenţiază şi elementele

negative ale poligamiei: rivalitatea (Gen. 29:30). ura (Gen. 29:31), invidia (Gen. 30:1), supărarea (Gen. 30:2), luptele (Gen. 30:8) şi prostituţia (Gen. 30:15). Situaţiile neplăcute din familia lui Iacov

nu-L pot împiedica însă pe Dumnezeu în împlinirea planului Său răscumpărător. De asemenea, încă o

dată se dovedeşte că Biblia este "Cartea Adevărului imparţial", deoarece ea prezintă toate lucrurile aşa

cum sunt. Intre timp, lui Laban i s-au născut fii; astfel, Iacov pierde privilegiile de moştenitor. De acum,

Dumnezeu, care i-a dat o familie într-o ţară străină, începe să lucreze în sensul reîntoarcerii lui,

împreună cu familia, în 'Ţara făgăduinţei". Dumnezeu continuă, de asemenea, să-şi prelucreze unealta prin zbuciumul pentru supravieţuire şi îmbogăţire şi înşelarea repetată din partea socrului său. dar

Dumnezeu îl binecuvântează (Gen. 30:25-43). 1.5.2.3.3. întoarcerea şi restabilirea lui Iacov în Canaan (Gen. 31:1-38:30) Atmosfera apăsătoare din familia lui Laban şi îndemnul din partea lui Dumnezeu care îi vorbeşte îl determină pe Iacov să se reîntoarcă în Canaan (Gen. 31:1-55). Dacă drumul plecării de acasă nu a fost

uşor, şi Dumnzeu a început să-şi modeleze unealta în vederea planului Său, dnimul întoarcerii este cu

atât mai greu şi pe parcursul acestuia performanţe nemaipomenite sunt atinse 84 în viaţa lui Iacov. Trei experienţe importante constituie procesul concret de prelucrare a patriarhului. (1) Experienţa despărţirii de Laban. Iacov strânge totul şi pleacă în taină, pe când socrul său şi fiii lui erau la tunsul oilor. Pe Laban îl deranjează nu numai plecarea în felul acesta, dar şi faptul că i-au fost

sustraşi idolii familiei. Conform "legilor de la Nuzu", terafimii familiei aveau o semnificaţie juridică.

"Un ginere care deţinea idolii căminului putea pretinde prin judecată moştenirea familiei". Confruntarea dintre cei doi are loc pe Muntele Galaadului, unde ei îşi aduc reproşuri. Dumnezeu a fost de partea lui Iacov şi-1 avertizase pe Laban să nu-i cauzeze vreun rău servului Său. Idolii n-au putut fi

găsiţi din pricina şireteniei Rahelei, însă nici nu-i erau necesari celui care îl avea pe Dumnezeul

adevărat cu el. întâlnirea se soldează cu un legământ între Laban şi Iacov, sigilat acolo, pe stânca Galaad sau Iegar- Sahaduta (în limba lui Laban). Despărţirea s-a făcut prin cuvintele frumoase ale

binecuvântării: "Domnul să vegheze asupra mea şi asupra ta, când ne vom pierde din vedere unul pe

altul"(Gen. 31:38-55). Pentru prima dată, se remarcă faptul că Iacov a jurat pe Dumnezeul de care se temea Isac. în urmă cu douăzeci de ani, Iacov venise într-o ţară străină, cu mâinile goale şi hăituit de propria

conştiinţă, iar acum se întorcea bogat şi ca un prinţ, în fruntea unui numeros trib. (2) A doua experienţă a lui Iacov, în drumul întoarcerii, a fost momentul crucial de transformare a sa, care a avut loc la Peniel. Treptat, el intră tot mai profund în atmosfera lui Dumnezeu. La Mahanaim

("Tabără îndoită") se întâlneşte cu îngerii lui Dumnezeu. însă în Iacov mai persista omul cel vechi. De

aceea, Iacov încearcă să folosească tot ceea ce era posibil pământeşte în vederea consumării cu bine a momentului cutremurător al întâlnirii cu fratele său Esau, respectiv, cu propriile sale fapte, de care se

temea atât de mult. Trimite soli cu daruri pentru a-1 îmbuna pe fratele său, apoi încearcă şi să se

roage lui Dumnezeu, însă trece răul Iaboc nefericit, auzind că fratele lui venea să-1 întâmpine cu 400

de oameni. Acolo, la Peniel, Iacov, rămas singur, are o întâlnire cu însuşi Dumnezeu, prin intermediul îngerului

Său, care s-a luptat cu Iacov până când neputându-1 birui, îngerul Domnului 1-a lovit la încheietura

coapsei şi 1-a înfrânt. în sfârşit, văzându-se slab şi neputincios, Iacov doreşte un singur lucru: să fie

binecuvântat de acela care 1-a lovit. Lupta a fost de natură spirituală; Iacov nu a cedat până când nu i s-a dovedit cu cine lupta şi cât era de

slab, atât în faţa Celui Atotputernic, cât şi în faţa marilor probleme pe care le întâmpina cu metodele

sale umane şi efemere. Iacov a devenit un alt om. Dumnezeu îi schimbă şi numele lui Iacov , deoarece dorea să corespundă cu intenţiile Lui şi cu noua sa natură. "Cel ce fine de călcâi" sau "Cel ce sapă pe

altul sub picioare" devine "Israel" sau "Prinţ", sau '"Dumnezeul meu luptă, se străduieşte pentru mine

ori în locul meu". Aceasta se întâmplă când el devine slab în sine, şchiopătând din încheietura coapsei

(Gen. 32:32), însă tare în Acela care era tăria sa. De aceea, "noul altar pe care Iacov îl ridică, nu mai este un altar al Dumnezeului părinţilor săi, ci al propriului 41 Schultz, op.cit., p- 50. Dumnezeu la blW '•rfrft "?N /"El Elohe Ysrael"/- Domnul este Dumnezeul lui Israel" (Gen. 33:20).

42 (3) A treia experienţă este întâlnirea lui Iacov cu Esau. Această întâlnire, în loc să fie o confruntare răzbunătoare între duşmani, a fost o reală sărbătoare (Gen. 33:1-16). Iacov este cel ce a renunţat la tot:

nu mai voia întâietate, şi, aplecându-se până la pământ înaintea fratelui său, pe care-1 văduvise de

întâietate în urmă cu 20 de ani, îl numeşte pe Esau:"Domnul meu" (Gen. 33:3-10). Toate lucrurile la care Iacov a renunţat, de acum, urmează să le primească în dar de la Dumnezeu şi, pe deasupra, se

bucură de bunăvoinţa fratelui său şi de oferta protecţiei binevoitoare.De acum, Israel se simte din nou

acasă, în Canaan. La Sucot îşi construieşte o casă, iar la Sihem, cumpără un ogor de la Hamor; tatăl lui Sihem, intenţionând chiar să se stabilească acolo şi să se încuscrească cu locuitorii ţinutului. Aici însă

omul transformat trăieşte experienţa omului credincios într-un mediu corupt. Prin întâmplarea cu Dina

şi atitudinea răzbunătoare a lui Simion şi Levi, Israel este determinat să înainteze spre atitudinea

destinată de Dumnezeu omului ales pentm scopuri răscumpărătoare. Dumnezeu îl conduce la Betel pentru a reînnoi legământul (Gen. 35:1-15). Israel se dovedeşte un real cap al propriei familii şi un real

conducător spiritual, pregătindu-şi familia pentru a-L întâmpina pe Dumnezeu. Aici, la altarul El-Betel

("Dumnezeul casei lui Dumnezeu"), ştafeta planului mântuirii trece de la o persoană la o familie - familia din care se va dezvolta seminţia sau naţiunea lui Israel, cea care va constitui poporul în care

Dumnezeu' se va pogorî pe pământ ca fiinţă umană. Dumnezeu îl binecuvântează şi-1 înzestrează cu

făgăduinţele predecesorilor săi, promiţându-i un neam şi o ţară. De la Betel, în drum spre Efrata,

Rahela a născut al doilea fiu pentru Iacov, căruia i-a pus numele Benoni ("Fiul durerii mele"), pentru că în durerile crunte de care a avut parte, ea a fost strămutată de pe pământ. In amintirea ei, Iacov 1-a

numit pe cel mai tânăr fiu al său: Beniamin (Fiul dreptei"). Ultimele părţi ale capitolelor 35 şi 36 cuprind genealogiile lui Iacov şi Esau, formând cadrul apropiat şi mai îndepărtat în care urma să-şi desfăşoare Israel viaţa în continuare în Canaan. Edomiţii se vor

stabili în Muntele Seir şi vor fi duşmani neîmpăcaţi ai israeliţilor până la nimicirea lor (Obadia 1). întâiul său născut - Ruben - a curvit cu ţiitoarea tatălui său. Bilha (Gen. 35:22), ceea ce-1 face să piardă întâietatea primului născut. Apoi, cei zece fii ai săi îl înstrăinează pe bătrânul patriarh de

preaiubitul său Iosif, astfel că viaţa lui este umbrită de întristare (Gen. 37:1-36). Iuda s-a despărţit de

familie şi s-a căsătorit cu o canaaneancă, fata lui Şua, care i-a născut pe Er, Onan şi Şela. La urmă,

Iuda ajunge să păcătuiască cu nora sa din cauza nerespectării legii Domnului şi a spiritului de ambiţie şi de răzbunare. Tamar, nora lui Iuda, i-a născut pe gemenii: Pereţ şi Zerah (Gen. 38:1-30). 1.5.2.3.3. Israel în Egipt (Gen. 46:1-50:14) O familie sau chiar un trib încă nu constituia împlinirea planului lui Dumnezeu în vederea răscumpărării omenirii; El avea în plan un popor. De '2 David & Pat Alexander, op.cit., p. 145. aceea, Dumnezeu trimite pe omul ales şi pe familia sa în cuptorul fierbinte al Egiptului, în vederea

formării unui popor potrivit promisiunii făcute lui Avraam şi scopurilor divine (Gen. 15:13-16). Prin

urmare, în providenţa Sa, Dumnezeu rânduieşte ca ultimii ani ai săi Israel să-i petreacă în Egipt, cu

bucuria că Iosif (fiul său) ajunsese guvernatorul acestei ţări. Acolo, descendenţii lui Avraam sunt aşezaţi în Gosen, cel mai bun ţinut al ţării. La vârsta de 130 de ani, Israel este înfăţişat înaintea lui

Faraon (Gen. 47:1-12). Apropiindu-se de clipa morţii, el îi cere lui Iosif să-1 înmormânteze în Canaan

(împreună cu părinţii săi) şi îi înfiază pe cei doi fii ai lui Iosif: Mânase şi Efraim, dându-i întâietatea lui Efraim, deşi era mai tânăr (Gen. 47:27-31; 48:1-22).

Ultimul act al lui Israel în Egipt a fost binecuvântare i fiilor săi, înainte de moartea lui (Gen. 49:1-28).

Această binecuvântare are două semnificaţii: pe de o parte, evidenţia formarea istorică a naţiunii, iar

pe de altă parte, constituia o profeţie cu privire la viitorul israeliţilor. Potrivit situaţiei create, bătrânul patriarh stabileşte ordinea fiilor săi în cadrul familiei. Dreptul de întâi născut i-1 rezervă lui Iuda (al

patrulea fiu), deoarece Ruben pierduse acest drept din cauza imoralităţii, iar Simion şi Levi se

descalificaseră prin cruzime (Gen. 49:3-7). în schimb, Iuda primeşte încredinţarea de a fi purtătorul stindardului făgăduinţei (Gen. 49:10). Lui Iosif îi dă o dublă binecuvântare, evidenţiată şi prin înfierea

celor doi fii, care devin moştenitorii lui Iacov. După ce dă instrucţiuni cu privire la îngroparea sa,

Israel - omul care avea nevoie de o aşa de profundă transformare, dar care a devenit, prin harul Celui

ce alege în preştiinţă, unealta împlinirii planului divin - a fost adăugat la poporul său (Gen. 49:29-33). 1.5.2.4. IOSIF - ILUSTRAREA ATINGERII GLORIEI PRIN SUFE1NŢĂ (Gen. 37:1-50:26) Cu Iosif, cel de al patrulea patriarh, Dumnezeu, în providenţa Sa, conduce destinele familiei alese spre

stadiul de naţiune. Istoria lui Iosif este una dintre cele mai frumoase naraţiuni privind felul în care Cel Atotputernic conduce toate lucrurile, fie într-un mod miraculos, fie, de multe ori, prin desfăşurarea

vieţii în cea mai naturală manieră spre împlinirile propuse de El. Trei perioade încadrează viaţa celui de al patrulea patriarh: (1) Iosif, în familia părintească; (2) Iosif, în Egipt; (3)Reuniunea cu tatăl şi cu fraţii săi. 1.5.2.4.1. Iosif, în familia părintească (Gen. 37:1-36) Iosif era primul născut al lui Iacov, din soţia sa iubită: Rahela. Naşterea lui, la bătrâneţele tatălui, a constituit o bucurie pentru acesta şi îndepărtarea ocării lipsei de copii pentru mama sa (Gen. 30:23-24).

Faptul acesta a dus la favorizarea lui Iosif în familie. Pentru a-şi evidenţia preferinţa, tatăl său 1-a îmbrăcat cu o haină specială, care era uniforma distinctivă a unui şef de trib. Toate acestea au născut invidia fraţilor săi, la care s-a adăugat faptul că el avea şi

obiceiul de a spune tatălui vorbele lor rele. Punctul critic a fost atins când Iosif a povestit fraţilor şi tatălui său cele două visuri ale sale, care

însemnau chemarea sa la supremaţie între ei. Până şi tatăl a privit cu suspiciune semnificaţia ce decurgea din acestea. Trimis la Sihem pentru a duce merinde fraţilor săi, Iosif îi găseşte păscând turmele la Dotan. Aceştia

dau frâu liber invidiei lor, încercând mai întâi să-1 omoare - gând de la care Ruben îi abate; apoi, la sugestia lui Iuda, îl vând unor comercianţi ismaeliţi, căutând să-i sugereze tatălui lor că poate a fost

omorât şi mâncat de o fiară, deoarece i-au trimis acestuia haina lui Iosif însângerată (Gen. 39:1-41-57). 2.5.2.4.2. Iosif, în Egipt (Gen. 39:1-41-57) O dată cu vânzarea sa, Iosif a început să urce calvarul propriei vieţi. Comercianţii l-au vândut, în

Egipt, lui Potifar - căpetenia gărzii lui Faraon -, care îl pune mai mare peste casa lui. Iosif se

evidenţiază prin viaţa sa neprihănită, refuzând păcătuirea cu soţia acestuia, dar în urma insinuării din

partea ei ajunge la închisoare. Pe aici ducea drumul înălţării pe culmile chemării divine a omului ales de Dumnezeu. Chiar la închisoare, Iosif se dovedeşte gata a fi alături de cei în necaz. Dumnezeu îl conduce spre

poziţia de guvernator al Egiptului, prin darul tălmăcirii visurilor, care a fost folosit de el atât pentru paharnicul şi pitarul lui Faraon, cât şi pentru acesta din urmă. Ajuns la cârma ţării Egiptului sunt pregătite toate premisele pentru ca Iosif să-şi poată primi tatăl şi

fraţii potrivit planului lui Dumnezeu. Se căsătoreşte cu Asnat (fata lui Poti-Fera) şi este numit Ţafhat-Paeneah, adică: "Descoperitor de taine". O dată cu ridicarea lui Iosif pe treptele demnităţii umane, Dumnezeu a pregătit un cadru propice pentru

a izbăvi de la foame poporul Său ales. Totodată, a păstrat in inima tânărului respins de fraţii săi

nostalgia după familia lui. De aceea, cei doi copii care i s-au născut au fost numiţi: Mânase ("Uitare") şi Efraim ("Rodire"), exprimând dorinţa după familia sa şi chemarea lui de către Dumnezeu. 2.5.2.4.3. Reuniunea cu tatăl şi cu fraţii săi (Gen. 42:1-47:31) Dumnezeu care, în providenţa Sa, a purtat de grijă pentru pregătirea unui loc unde să ducă familia aleasă în Egipt, a pregătit şi modul trimiterii acesteia acolo. O foamete în Canaan îi obligă pe fraţii lui

Iosif să meargă în Egipt după cereale. La prima lor călătorie, Iosif i-a recunoscut, amintindu-şi atât de

visurile lui, cât şi de comportamentul lor. Sunt puşi trei zile în temniţă, apoi sunt trimişi să-1 aducă şi

pe fratele lor mai tânăr (de care pomeniseră), în timp ce Simion este oprit ca garanţie. Deşi Iacov nu e de acord, foametea îl determină să îngăduie plecarea lui Beniamin cu fraţii săi în a doua călătorie. Cele

întâmplate le trezeşte conştiinţa cu privire la ceea ce făcuseră. La sosire, Beniamin e tratat cu

bunăvoinţă şi i se face favor special, însă la plecare Iosif porunceşte să fie pus în sacul cu grâu al

acestuia paharul lui de argint. Fraţii săi sunt apoi cercetaţi şi învinuiţi de furtul paharului şi Iosif cere ca Beniamin să rămână la el 88 drept pedeapsă. Iuda, care se angajase solemn faţă de tatăl său că-1 va duce cu bine pe copil acasă,

face o pledoarie deosebită pentru el în faţa lui Iosif. Nemaiputând rezista, Iosif li se descoperă fraţilor săi într-un mod dramatic, dar înţelept, după care îi trimite pe aceştia să-1 aducă pe Iacov (cu întreaga familie) în Egipt, pentru a scăpa de foamete.

Venirea familiei lui Iacov în Egipt a constituit un pas deosebit de important în procesul de formare a

"naţiunii alese", potrivit profeţiei făcute lui Avraam. Dumnezeu a făcut să fie evitată asimilarea familiei lui Iacov de către Canaaniţi. In Egipt, ei nu numai că au luat contact cu una dintre cele mai

însemnate culturi antice, dar s-au dezvoltat într-o naţiune. Sunt salvaţi de la moarte, apoi fraţii lui Iosif

au prilejul să se pocăiască de păcatele lor. înainte de moarte, Iacov, prin cuvintele sale profetice, trasează coordonatele noii naţiuni potrivit

situaţiei fiecăruia dintre fiii săi. Mai întâi, Iacov îi înfiază pe fiii lui Iosif, născuţi înainte de a veni

familia în Egipt. Efraim şi Mânase, în baza voinţei libere a lui Dumnezeu în alegere, devin simbol al

binecuvântării (Gen. 48); apoi, Iacov îi binecuvintează pe toţi fiii săi, Ruben, primul născut, deşi important, a abandonat poziţia spirituală şi întâietatea, păcătuind grav. El

dispune de un caracter instabil (ca apa); Simion şi Levi - ca oameni ai violenţei - vor suporta

consecinţele. Simion nu va fi un trib distinct. Levi nu va deţine moştenire, ci va fi împrăştiat în Israel. Iuda preia locul de conducere spirituală a familiei şi va deţine sceptrul pentru a-1 transmite lui Mesia,

care va fi descendent din Iuda. Zabulon va trăi lângă mare. Isahar va trăi sub grea sluijre. Dan va fi un

simbol al judecăţii poporului său, purtând cel mai fidel caracterul lui Iacov (cu firea sa înşelătoare).

Gad va avea de luptat. Aşer îi va hrăni pe împăraţi, Neftali - ca o cerboaică - va simboliza frumuseţea, iar Iosif va fi vlăstarul unui pom ales căruia îi sunt rezervate toate binecuvântările (Gen. 49:1-28).

Potrivit legilor timpurilor şi tradiţiilor mesopotamiene, indicaţiile orale ale părintelui înainte de moarte

aveau putere de lege şi, fiind profetice în conţinut, s-au şi împlinit întocmai. Iosif a continuat să trăiască în Egipt, ca guvernator apreciat, şi a fost de un real folos ţării şi împrejurimilor bântuite de

foamete. Faţă de familia sa, el a fost manifestarea braţului izbăvitor al lui Dumnezeu (Gen. 45:5). El a

împlinit cu credincioşie făgăduinţele faţă de tatăl său şi, când Israel a murit, fiii săi l-au plâns cu mare respect, l-au îmbălsămat potrivit datinei, apoi l-au dus şi l-au îngropat în Ţara Canaanului, în Peştera

Macpela (Gen. 50:1-14). Trebuie observat că înălţarea în ierarhie a lui Iosif, unealta lui Dumnezeu

pentru misiunea răscumpărării, nu a denaturat caracterul acestuia. El nu s-a răzbunat pe fraţii săi, ci le-

a făgăduit dragoste şi îngrijire. Iosif este un adevărat şi strălucitor prototip al Domnului Isus, cu a cărui istorie se identifică din multe puncte de vedere. Trăirea în Egipt nu a făcut din el un egiptean, căci

inima lui a fost ancorată în făgăduinţele lui Dumnezeu, pe care le-a crezut şi cu care s-a identificat.

înainte de moartea sa, Iosif le-a profeţit fraţilor săi izbăvirea lor din Egipt şi le-a cerut sub jurământ ca atunci când vor părăsi Egiptul să ia cu ei şi osemintele sale, pentru a le îngropa în "Ţara făgăduinţei".

Omul menit să fie unealta de izbăvire a fraţilor săi şi-a încheiat misiunea la vârsta de 110 ani. O privire atentă asupra epocii patriarhale şi a vieţii patriarhilor evidenţiază concluzii vrednice de luat în consideraţie. - Epoca patriarhală îl dezvăluie pe Dumnezeu în dragostea Sa faţă de neamul omenesc; aceasta

constituie un pas deosebit de însemnat în crearea cadrului în care Mântuitorul urma să se pogoare în

această lume pentru a o salva. - Epoca patriarhală dezvăluie şi înţelepciunea, şi strategia lui Dumnezeu în realizarea planului

mântuirii. El începe cu un om, continuă cu o familie, cu o naţiune, ca apoi, în această naţiune să poată

apărea "Omul", care era Dumnezeu întrupat şi prin care urma să se iniţieze o lume nouă, lumea mântuiţilor, a împărăţiei lui Dumnezeu. - Epoca patriarhală evidenţiază un sistem întreg de împrejurări prin care omul nevrednic constituie

lutul în mâna olarului, din care Dumnezeu îşi modelează uneltele Sale. în viaţa fiecărui patriarh se văd

clar umanitatea omului şi acţiunile divine în vederea modelării pentru a-1 face, apoi, partener al lui Dumnezeu în marea misiune - în sfârşit, istoria patriarhilor dezvăluie supremaţia lui Dumnezeu asupra lumii şi a istoriei.

Dumnezeu este suveran şi acţionează în istorie. El îmbină armonios intervenţiile Lui miraculoase cu

condiţiile naturale, pentru a duce la îndeplinire planul Său pentru mântuirea omului. Dumnezeu îşi

făureşte uneltele Sale în mijlocul lumii şi, în providenţa Sa părintească, El le foloseşte în ciuda

oricăror împrejurări din lume. Dumnezeu e Domnul istoriei şi El lucrează prin oameni şi pentru oameni, folosind toate lucrurile în scopul împlinirii măreţului Său plan răscumpărător. CAPITOLUL II

EXODUL

ELIBERAREA "NAŢIUNII ALESE" DIN ROBIA EGIPTULUI A doua carte a Pentateuchului lui Moise tratează despre eliberarea "naţiunii alese" din robia Egiptului, despre răscumpărarea israeliţilor.

2.1. TITLUL CĂRŢII Ca şi celelalte cărţi ale Pentateuchului şi potrivit tradiţiei evreieşti, titlul cărţii Exodul derivă de la

primele cuvinte - în limba ebraică - ale cărţii T\iU0 nV^l /veile şemot/ "Şi acestea sunt numele"; uneori

titlul a fost prescurtat de israeliţi doar la niEU? /şemot/ "Numele" (Ex. 1:1). Această denumire evreiască se referă mai ales la prima parte a cărţii, unde sunt cuprinse numele

seminţiilor lui Israel şi numărul celor 70 de persoane care au intrat în Egipt pe vremea lui Iacov. în

Septuaginta (LXX), cartea a fost numită, în limba greacă Exo8oa /Exodos/, "Exod" potrivit cu

principala temă tratată - ieşirea israeliţilor din robia Egiptului. în limba latină, denumirea este "Exodus" - de unde şi în româneşte:"Exodul". Această eliberare miraculoasă este aşa de importantă, încât patru cincimi din Pentateuch şi mai mult

de o şesime din Vechiul Testament sunt destinate acestui eveniment.43

După ce timpul de cea 400 de ani rânduiţi Israelului pentru a trece de la stadiul de familie la cel de naţiune s-a scurs, providenţa

divină cârmuieşte în aşa fel lucrurile interne şi internaţionale, încât să aibă loc marele eveniment -

Exodul - crucial în istoria răscumpărării.

2.2. AUTORUL CĂRŢII EXOD

J Ca şi celelalte cărţi ale Pentateuchului, atât stilul scrierii cât şi conţinutul Exodului trimit spre Moise

ca autor. Dacă în scrierea cărţii Genesa Moise a folosit şi anumite documente existente anterior, cum

sunt toledaturile "spiţele de neam", cartea Exodul, împreună cu Levitic, Numeri şi Deuteronom,

cuprind viaţa şi experienţa proprie a marelui legislator. Această istorie a lui Moise este de cea două ori

mai mare decât Noul Testament.44

De-a lungul "Sfintei Scripturi", "Cartea Legii" este atribuită lui Moise (Iosua 1:7-8; 8:30-35; 24:1-27; 2 Cron. 17:9; 31:3; Ezra 6:18; 7:10; Neem. 43

Schultz, op.cit, p. 57. 44 Halley, op.cit., p. 109. 13:1-2; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4). Tot aşa, de-a lungul Noului Testament, singurul nume cu care este conectată Legea este acela al lui Moise şi, în modul cel mai hotărâtor. Domnul Isus şi apostolii declară

aceasta fără echivoc (Mc. 12:26; Luca 2:22-24; Ioan 7:19-23; Mc. 7:10; Ioan 5:46-47). Exodul, în mod specific, este atribuit lui Moise chiar în cuprinsul scrierii (Ex. 17:14; 24:3-4; 34:27).

El a scris această carte poate curând după terminarea cortului, prin anul 1444 î.Hr. (Ex. 35-40).4'

Oricum, nu se exclude faptul că Moise a inclus şi aici genealogii existente deja, cât ŞL cele zece

porunci, care au fost scrise de însuşi Dumnezeu şi încredinţate lui Moise (Ex.20:l-17).

2.3. TEMA CĂRŢII EXOD în cartea Exod este tratată o parte importantă dintre temele majore ale Pentateuchului. Aici găsim

partea principală a răscumpărării Israelului (devenit de acum o naţiune) din robia cruntă a Egiptului, cât şi intrarea acestei naţiuni răscumpărate în legământ cu Iahve, Domnul şi împăratul ei, la Sinai,

darea Legii şi construirea Tabernacolului, "a palatului regal" al naţiunii teocratice. Cartea mai cuprinde

şi partea corespunzătoare din călătoria prin pustie.

2.4. CADRUL EVENIMENTELOR DIN CARTEA EXOD

Caracterul istoric al tuturor evenimentelor din cartea Exod se vede şi din faptul că acestea s-au

petrecut într-un cadru istoric şi geografic concret. 2.4.1. CADRUL ISTORIC Dumnezeu (Stăpânul istoriei) a dirijat în aşa fel evenimentele istorice, încât acestea au servit împlinirii

planului răscumpărător al Celui ce era deasupra istoriei. în jurul anului 1875 î.Hr. în Egipt, în partea de

sud-vest a Cornului de Aur, se petrece o adevărată dezintegrare politică. Acesta se pare că a fost

timpul când familia lui Iacov s-a pogorât în Egipt. Prin anul 1730 î. Hr., hycsosii venetici ajung să stăpânească ţara şi aceştia i-au favorizat pe evrei. După cea 200 de ani, când patrioţii naţionalişti i-au

alungat pe străini şi au reorganizat "Regatul nou", israeliţii au fost supuşi la grea robie. Se pare că

faraonii care au determinat robia asupra israeliţilor au fost Setos I, succedat de Ramses H-lea, cel din urmă a numit cu numele

46 său una dintre cetăţile construite cu sclavii evrei (Ex. 1:8).

Aceasta a durat până prin anii 1445-1444 î. Hr. , când Dumnezeu cu mâna tare i-a eliberat pe evrei

prin Moise (care se pare că s-a născut în anul 1485 î. Hr.). Calcularea timpului ieşirii din robie se poate

face potrivit cu cele indicate în lîmp. 6:1. Templul lui Solomon a început să se construiască în anul 965 45 The Criswell Study Bible, p. 70. 46 David and Pat Alexander, op.cit., p. 155. î.Hr., la 480 ani de la ieşirea din Egipt (965+480=1445). Deci, data aproximativă a ieşirii a fost anul 1445 î.Hr.

47 2.4.2. CADRUL GEOGRAFIC Evenimentele prezentate în Exod s-au petrecut în Egipt, la Marea Roşie, şi apoi, în pustiul Sinai.

Ţinutul Gosen din Egipt a fost o regiune fertilă din zona deltei Nilului, potrivită pentru agricultură şi păşunat (meserii de bază ale fiilor lui Iacov) (Gen. 45:10; 46:34). Mai târziu, a fost numită drept cea

mai bună parte a Egiptului. Aici au locuit israeliţii până la plecarea lor din ţară (Ex. 8:22; 9:26). Alte

puncte geografice importante au fost: Marea Roşie, Peninsula Sinai şi Muntele Sinai sau Horeb.

2.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢII Cartea Exod este o continuare firească a naraţiunii istoriei "naţiunii alese" începută în Genesa. De aceea, s-a afirmat că Exodul urmează Genesei, Ia fel ca Noul Testament, Vechiului Testament.

Genesa vorbeşte despre: eforturile umane şi căderea omului, promisiunea răscumpărării, alegerea

divină şi harul lui Dumnezeu în formarea naţiunii alese, pe când Exodul prezintă puterea divină la

lucru, împlinirea lucrării răscumpărătoare în faza eliberării naţiunii alese. în Genesa 46:27 este arătat numărul de 70 de persoane care s-au coborât cu Iacov în Egipt, iar Exodul arată că după cei 400 de ani

israeliţii deveniseră o naţiune numeroasă cu 600.000 de bărbaţi în stare să poarte armele, în afară de

femei şi copii; toţi aceştia au ieşit din Egipt (Ex. 12:37). în Genesa 15:13 Dumnezeu îi spune lui Avraam că sămânţa lui va fi în Egipt pentru 400 de ani, iar în Exod 12:40, ca şi în Galateni 3:16-17 se

confirmă cele spuse în Genesa. Această carte poate fi mai uşor înţeleasă dacă este analizată pe cele

cinci secţiuni mai importante, evidenţiind cinci momente de seamă din istoria israelită în aceste împrejurări. (1) Istoria eliberării naţiunii (Ex. 1:1-18:37); (2) Legământul lui Dumnezeu cu naţiunea, la Sinai (Ex. 19:1-24:14); (3) Revelarea sanctuarului primei religii revelate (Ex. 24:12-31:17); (4) Ruperea şi reînnoirea legământului (Ex. 31:18-34-35); (5) Construirea şi sfinţirea sanctuarului (Ex. 35:1-40:38). 2.5.1. ISTORIA ELIERÂRII NAŢIUNII (Ex. 1:1-18:27) Potrivit profeţiei făcută lui Avraam, israeliţii au petrecut în Egipt 430 de ani, tirnp în care se trece de la

stadiul de familie la cel de naţiune. De acum naţiunea urma să intre sub conducerea Regelui ei -

Dumnezeu - şi să fie organizată după modelul teocratic: conform cu planurile Sale. în vederea realizării acestor 48 Jensen, op.cit., pp. 84,85. Henrietta C. Mears, op.cit., p. 33; Jensen, op.cit., p. 83. măreţe deziderate, Dumnezeu, în providenţa Sa, conduce lucrurile prin mai multe acţiuni, prezentate în

această primă parte a căiţii Exod. 2.5.1.1. OPRESIUNEA ISRAELIŢILOR (Ex. 1:1-22) Când un nou faraon s-a ridicat în Egipt, israeliţii, favorizaţi de stăpânirea anterioară, au fost supuşi la

grea robie. Datorită providenţei divine ei se înmulţesc tot mai mult, chiar în condiţii de restricţii şi sub

acţiuni represive brutale. Egiptenii i-au pus la munca grea de făcut cărămizi pentru construcţii de cetăţi. Pitom şi Ramses sunt două dintre cetăţile construite în timpul acela (Ex.'l:l-14).

49 Nereuşind să le determine pe moaşe să ucidă copiii israeliţilor, în final, faraon decretează aruncarea în

râu a oricărui copil de parte bărbătească născut în familiile evreilor. Cu toate strădaniile pentru exterminare din partea lui faraon, poporul Israel creştea şi chiar aceste

împrejurări au condus pas cu pas spre împlinirea planului divin. 2.5.1.2. RIDICAREA ELIBERATORULUI (Ex. 2:1-4:31) La vremea cea mai potrivită şi în împrejurările cele mai crâncene pentru israeliţi. Dumnezeu pregăteşte eliberarea, ridicând un eliberator. Câţiva paşi constituie întregul proces al ridicării eliberatorului: 2.5.1.2.1. Naşterea şi plasarea lui Moise (Ex. 2:1-10) In familia leviţilor Amram şi Iochebed s-a născut un copilaş frumos la chip, tocmai pe când era dată porunca exterminării tuturor copiilor de parte bărbătească. Părinţii însă ascund copilul prin creduiţă

(Ex. 6:20; Num. 26:59; Evr. 11:23). Când n-au mai putut să-1 ascundă, l-au încredinţat mâinii

Domnului; astfel, chiar şi apele Nilului, în loc să fie mijlocul uciderii, au devenit mijlocul salvării

copilului. împletind, ca din întâmplare, naturalul cu supranaturalul. Dumnezeu, nu numai că salvează pe micuţul

copilaş. însă îl şi plasează la palatul împărătesc, unde alesul Domnului putea să devină ceea ce El

intenţiona. Aşezat în palatul împărătesc, Moise devine fiul fiicei lui Faraon; deci, un prinţ. Primeşte, în mod semnificativ, numele de Moise -"Scos"-, pentru că a fost scos din apele ucigătoare ale Nilului, dar

mai mult, el va scoate poporul Domnului din robie. Aici, la palat, Moise se bucură de avantajele celei

mai alese educaţii a vremii, învăţând toată ştiinţa Egiptului (Fapte 7:22). El a fost educat împreună cu moştenitorii regali şi cu prinţii vasali, care, în timpul "Regatului nou", erau educaţi la curte. Providenţa

lui Dumnezeu este demonstrată din plin în viaţa 49 Werner Keller, Şi Biblia are totuşi dreptate, p. 116. Toţi cercetătorii simt stupefiaţi astăzi când. în urma

descoperirilor arheologice, s-a constatat mânia pentru construcţii a faraonului Ramses al II-lea: "Experţii nu pot

să înţeleagă cum de atâtea temple şi construcţii publice poartă semnătura lui Ramses al II-lea". El şi-a pus

semnătura chiar şi pe construcţii realizate cu sute de ani înaintea lui. aceluia care urma să devină un mare eliberator, dar care, în mod ironic, a fost crescut la curtea asupritorului (Rom. 8:28). în acelaşi timp, Dumnezeu s-a îngrijit ca Moise să fie plasat şi la sânul propriei mame, care, pentru

credincioşia ei exemplară, nu numai că ea însăşi îşi va alăpta copilul, dar va fi şi plătită pentru aceasta (Ex. 2:9). Timp de 40 de ani, la curte, Moise a devenit un puternic prinţ, bine pregătit pământeşte. 2.5.1.2.2. încercarea umană, eşecul şi reeducarea servului lui Domnezeu (Ex. 2:11-25) Viaţa lui Moise poate fi împărţită în trei perioade a câte 40 de ani: "Moise a trăit primii săi 40 de ani

gândindu-se că el era cineva; următorii 40 de ani, învăţând că el era un nimeni şi, în sfârşit, ultimii 40

de ani, descoperind ce poate face Dumnezeu cu unul care era nimeni".50

într-adevăr, în prima perioadă a pregătirii sale ca prinţ în Egipt Moise a fost învăţat că el era cineva. De aceea, prima sa încercare de a interveni pentru poporul său a fost făcută în spiritul acestei

concepţii. Moise se identifică cu propriul popor şi cu suferinţele acestuia şi acţionează omeneşte,

fireşte, omorând pe un egiptean care îl bătea pe un evreu. Cei 40 de ani petrecuţi la palat, cât şi poziţia obţinută, n-au făcut din el un egiptean, însă metoda folosită era cea a revoluţiei şi a violenţei, străină

de planul lui Dumnezeu. Moise constată repede că, după primul ciclu al pregătirii sale, nu poate deveni

decât un criminal, iar poporul pe care vroia să-1 apere era înrobit, de asemenea, de ură şi de neînţelegere - mai mult decât pe egipteni - şi aceasta îl face să devină fugar. Providenţa divină însă avea pentru el un al doilea nivel de pregătire, o adevărată "facultate" în Madian,

în şcoala lui Dumnezeu (Ex. 2:16-22), unde el are parte de completarea educaţiei din punctul de

vedere al lui Dumnezeu. Aici, există câteva elemente prin care Dumnezeu lucrează la modelarea servului Său. Un prim mijloc a fost noua sa meserie. Ajuns la Reuel (un .preot din Madian), Moise este angajat la

păstorirea oilor. Lucrul acesta îl va învăţa pe Moise ca, mai târziu, să păstorească turma poporului lui Dumnezeu. Pustiul şi locurile pe unde îşi purta zilnic turma îl familiarizează pe omul ales de Dumnezeu să fie

conducătorul poporului Său prin pustie cu cărările pe unde urma să-şi conducă poporul eliberat.

Madian era aşezat în Arabia, în estul Golfului Akaba, într-un ţinut în care predomina pustiul. Viaţa aspră de pustiu a <-făcut din Moise un om în stare să călătorească pe asemenea meleaguri cu poporul

răscumpărat. Mai târziu, tot în pustiu s-a pregătit Fiul lui Dumnezeu pentru măreaţa sa lucrare, iar

apostolul Pavel trăieşte în acelaşi pustiu al Arabiei pregătindu-se pentru apostolat (Mat.4:1 -11; Gal. 1:17). Prin intermediul vieţii de familie, Cel Atotputernic a lucrat la caracterul omului ales de El. Moise este

primit bine în casa lui Reuel, al cărui nume înseamnă:"Dumnezeu este prieten" sau "Martorul lui

Dumnezeu". în numele lui intra şi "El" (care vine de la Elohim), ceea ce indică faptul că acest om avea

anumite cunoştinţe despre adevăratul Dumnezeu. Aceeaşi persoană mai este cunoscută şi sub numele de Jetro, care i-a dat de nevastă pe fiica sa Sefora 50 Henrietta C. Mears, op.cit., p. 33.s.,;,.• ^ ,;; ,:; i ■?'-.:• .-■->:-w,- ("Doamna păsărică"), însă se pare că ea a fost o fire dârză, care i-a cauzat multa amărăciune soţului ei.

Prin urmare, nu-i de mirare că revoluţionarul de mai înainte devine cel mai blând om de pe pământ

(Ex. 4:24-26; Nu. 12:3). Astfel. Moise a ajuns ceea ce dorea Dumnezeu să fie pentru a-1 putea folosi. Deşi oarecum mulţumit pentru că scăpase de urmărirea lui Faraon şi resemnat în noua sa situaţie.

Moise tânjea totuşi în sufletul lui după poporul său. De aceea, când i s-a născut primul fiu i-a dat

numele de Gherşon ("Locuitor străin"). 2.5.1.2.3. Chemarea şi trimiterea lui Moise (Ex. 3:1-4:31) O dată terminată pregătirea. Dumnezeu îi adresează chemarea Sa aceluia pe care vrea să-1 folosească.

Sosise vremea când strigătele pe care robia aspră le smulgea israeliţilor au ajuns până la Dumnezeu; atunci. El se adresează lui Moise, care a fost pregătit în scopul acesta. Locul în care Dumnezeu a adresat chemarea Sa a. fost dincolo de pustiu, la Muntele lui Dumnezeu.

Horeb, unde Moise şi-a condus turma, ca din întâmplare. Numele vechi al muntelui era Jebel Musa,

avea o înălţime de 7,363 de picioare şi era aşezat în sudul Peninsulei Sinai. Horeb putea fi lanţul de munţi, iar Sinai, unul dintre munţii acestui lanţ. Unii consideră că era unul şi acelaşi munte cu două

denumiri. Chemarea este adresată direct de către Dumnezeu, prin intermediul rugului aprins. Faptul că rugul ardea, însă nu se mistuia, a atras atenţia ciobanului din Madian (Ex. 3:2-3). Această arătare neobişnuită

ilustra, de fapt, adevărul că, deşi Israelul era tratat cu focul încercării în cuptorul robiei, menirea lui nu

era distrugerea, ci purificarea în vederea slujirii singurului Dumnezeu adevărat şi sfânt. în incinta unui

asemenea sanctuar impozant, Moise trebuie să-şi scoată încălţămintea51

, pentru că acela era un loc sfânt. Dumnezeu i se adresează lui Moise direct, strigându-1 pe nume şi, în continuare, are loc tensiunea

legitimă dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul celui chemat, în lumina spectrului responsabilităţii. Chemarea evidenţiază faptul că lucrarea răscumpărării era opera lui Dumnezeu, care

cunoaşte suferinţele poporului Său, însă El a hotărât să facă aceasta prin omul pe care 1-a pregătit

pentru acest scop (Ex. 3:6-10). Dumnezeu spulberă obiecţiunile ridicate de Moise datorită ezitării astfel: când Moise, privind la sine,

spune că el nu este vrednic pentru această lucrare. Dumnezeu îi arată că El însuşi îl va însoţi. - Când Moise îşi exprimă ignoranţa, spunând că nu ştie care este numele lui Dumnezeu, acesta i Se

descoperă sub numele sublim de .?$Ş "I\$Ş! ,?T1H /Ehie ăşer ehie/ "Eu sunt cel ce sunt" sau '"Eu voi fi acolo cel ce întotdeauna am fost" (Ex. 3:13-18). Prin aceste cuvinte şi prin această denumire,

Dumnezeu îşi descoperă atât personalitatea şi existenţa necauzată, în Sine, cât şi imanenţa în care

intenţionează a Se apropia de poporul Său, cu care va intra în legământ. "Eu sunt cel ce sunt" este Numele personal al Dumnezeului Legământului, spre 51

Se pare că de aici vine practica descălţării mahomedanilor, care are loc la intrarea în moschee, cât şi

a creştinilor indieni, când intră în biserică. deosebire de: DTl

1?^ /Elohim/, nume care-L prezenta pe acelaşi Dumnezeu, însă transcendent,

descoperit în creaţie. 52

- Când Moise prezintă frica de nereuşită (Ex. 4:1-9), Dumnezeu îi încredinţează câteva

minuni, prin care să se poată legitima în faţa poporului. Primul semn - acela în care toiagul de cioban al lui Moise este aruncat la pământ, la porunca lui Dumnezeu - afirma încredinţarea lui Moise în

vederea marii realizări. Trimisul lui Iahve urma să fie mai puternic cu toiagul său de cioban decât

Faraon cu sceptrul său în formă de cobră. Al doilea semn - cu lepra - simboliza puterea şi autoritatea lui Moise în conducerea poporului lui

Dumnezeu. în sine, omul Moise ar fi însemnat un dezastru; cu Dumnezeu, el devine reuşită şi

satisfacţie (Num. 11:11-12). Al treilea semn - transformarea apei în sânge - simboliza împuternicirea ce i se dă asupra zeităţilor Egiptului, care, în ele însele, sunt un dezastru aducător de moarte, însă Dumnezeu cel Adevărat este

Cel ce asigură viaţa. - Când Moise apelează la inabilitatea sa în ceea ce priveşte vorbirea. Dumnezeu îi aduce aminte că El

îl putea face pe om să vorbească sau să fie mut (Ex. 4:10-12). în sfârşit, când Moise refuză, cerând ca Dumnezeu să-1 trimită pe altul, Dumnezeu i-1 dă pe fratele

său - Aaron -, care avea o vorbire uşoară şi care îi va servi ca profet, vorbind în locul lui (Ex. 4:14-16; 7:1). Răspunsurile lui Dumnezeu la obiecţiunile de tot felul ale lui Moise evidenţiază echipamentul solid pe

care Cel ce cheamă la o astfel de slujire îl asigură pentru slujitorul Său, echipament ce îl determină pe Moise să accepte chemarea. Astfel echipat şi asigurat de compania lui Dumnezeu şi a fratelui său, "eliberatorul" este gata să plece

spre Egipt, unde poporul său gemea sub apăsarea robiei. In drum, este determinat, sub ameninţarea cu moartea, ca el - Moise - care mergea să fie unealta lui Dumnezeu în împlinirea făgăduinţei făcute lui Avraam pentru poporul acestuia, să respecte în propria

sa familie semnul legământului: tăierea împrejur, poruncită lui Avraam (Ex. 4:24-26). întâlnindu-se cu

Aaron, care era purtat de aceleaşi simţăminte în drum spre pustie, Moise se bucură, cei doi sunt gata ca la porunca lui Dumnezeu să istorisească poporului vestea bună a răscumpărării divine (Ex. 4:27-31). 2.5.1.3. ACTUL ELIBERĂRII ISRAELIŢILOR (Ex. 5:1-15:21) Timpul mult aşteptat a sosit şi unealta lui Dumnezeu a fost pregătită (Moise avea 80 de ani, iar Aaron avea 83 de ani), pentru a se putea îndeplini marele eveniment. Mai este nevoie însă ca pe de o parte,

israeliţii să-L cunoască pe Dumnezeu, iar pe de altă parte, egiptenii şi Faraon să cedeze în faţa deciziei

divine de eliberare a "naţiunii alese". în scopul acesta Dumnezeu conduce lucrurile spre câţiva paşi

deosebit de importanţi de educare divină. Din respect, evreii evitau pronunţarea Numelui personal al lui Dumnezeu. substituindu-L cu cel de

Adonai (Domnul); de aceea, masoreţii L-au şi punctat cu vocalele acestuia: iYirr ("Yehova"). 2.5.1.3.1. Prima confruntare cu Faraon (Ex. 5:1-6:30) La porunca lui Dumnezeu, Moise şi Aaron s-au prezentat la Faraon şi i-au cerut să-1 lase pe Israel să

plece pentru un pelerinaj religios în pustiu. Prin această cerinţă, care a fost refuzată, s-a evidenţiat

hotărârea lui Faraon de a-i ţine pe israeliţi în robie, cât şi faptul că era exculsă orice libertate pentru

naţiunea întobită, inclusiv cea religioasă. Nu numai că au fost refuzaţi, însă robia a fost mult înăsprită. Faptul acesta duce la o învinuire a lui Moise şi a lui Aaron de către popor, precum şi la apelul lor

fierbinte către Dumnezeu. Prezentarea genealogiei lui Moise (6:14-30) este un semn al

responsabilităţii ce urma să o aibă cei prezentaţi. Dumnezeu îşi înnoieşte făgăduinţa şi-i trimite din nou la Faraon. 2.5.1.3.2. încercări repetate zadarnice (Ex. 7:1-10:29) Urmează mai multe încercări, în care Moise şi Aaron caută să-1 convingă pe Faraon să cedeze în faţa planului lui Dumnezeu. Transformarea toiagului în şarpe îi determină pe vrăjitorii Egiptului să recurgă

la gesturi asemănătoare. Deşi şarpele lui Moise îi înghite pe cei ai vrăjitorilor şi apoi se transformă în

toiag - dovedindu-se prin aceasta supremaţia lui lahve faţă de Faraon şi autoritatea acestuia - Faraon se

împotriveşte categoric. Aici este prezentată în Biblie prima perioadă a minunilor biblice. A doua a fost pe vremea profeţilor

Ilie şi Elisei, când, de asemenea, se vede o confruntare între adevăratul Dumnezeu şi zeităţile timpului.

Iar a treia a fost când însuşi Dumnezeu a coborât în Fiul Său, pentru a-L revela pe Tatăl, adevăratul Dumnezeu. Numele celor doi vrăjitori din Egipt au fost păstrate în tradiţia orală (Iane şi lambre) şi

sunt apoi prezentate în 2Timotei 3:8. 3

Urmează primele nouă plăgi, care evidenţiază încercarea lui Dumnezeu de a-i conştientiza pe Faraon si pe Egipteni de supremaţia Sa şi de inutilitatea încrederii în zeii morţi ai Egiptului. Egiptenii se

închinau la un număr de 80 de zei, dintre care cei mai populari au fost confruntaţi cu puterea divină. (1) Prin prefacerea apei în sânge (Ex. 7:14-25) a fost provocat şi discreditat zeul Mapi, al Nilului.

Acesta era înrudit cu Osiris şi era adorat ca sursă de viaţă în Egipt. Când însă orice viaţă din Nil a dispărut din cauza sângelui, Nilul a devenit un blestem. Magicienii au făcut acelaşi lucru în miniatură,

iar Faraon s-a împietrit. (2) Invazia broaştelor (Ex. 8:1-15). Egiptenii se închinau şi zeului Hega, o creatură imaginară cu cap de broască, considerat simbol al fertilităţii şi al învierii. Invazia broaştelor în tot Egiptul a constituit o

cruntă discreditare împotriva acestei zeităţi. Din nou, ceea ce era considerat binecuvântare a devenit un

blestem. Magicienii sunt şi ei capabili să aducă broaşte, însă ei nu le pot înlătura. Faraon constată

nevoia ajutorului divin şi le cere lui Moise şi lui Aaron să se roage pentru îndepărtarea broaştelor, însă când broaştele au fost îndepărtate, din nou el şi-a împietrit inima.

53 The Criswell SfudyBible, p. 81. (3) Ţărâna pământului se transformă în păduchi sau în ţânţari (Ex. 8:16-19). De acum, magicienii

recunosc că aceasta întrece puterea lor, însă din nou Faraon se împietreşte. (4) Egiptul este invadat de "musca cănească", însă ţinutul Gosen, unde locuiau israeliţii, a fost ocolit. De data aceasta, Faraon încearcă să facă un compromis, oferind israeliţilor posibilitatea aducerii

jertfelor acolo, în ţară; israeliţii refuză. Deşi le promite că îi va lăsa să plece, Faraon se împietreşte de

îndată ce scapă de muşte. (5) Ciuma vitelor (Ex. 9.1-7). Cu plaga a cincea ofensa se îndreaptă asupra zeului Apis, boul sfânt,

zeul protejării şi al fertilităţii şi împotriva zeiţei Hattor (vaca sacră) - o zeitate cu cap de vacă. în timp

ce vitele egiptenilor au pierit, vitele israeliţilor au fost ocolite. însă Faraon şi-a împietrit inima. (6) Vărsatul negru (Ex. 9:8-12). Această urgie era îndreptată împotriva dumnezeului vindecării şi al

sănătăţii, cu numele de Imhotep. Chiar magicienii au fost atinşi de această boală. Aici este punctul

crucial în destinul lui Faraon. Dacă până aici este scris: "Faraon şi-a împietrit inima", de aici înainte

găsim scris: "Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon" (9:12). (7) Grindina şi focul (Ex. 9:13-35). Urgia a şaptea este din nou prevestită lui Faraon. Tunete puternice,

cu foc ce atingea pământul, însoţite de grindină, au biciuit ţara Egiptului. Ploaia era cu totul

neobişnuită în această ţară. Cantitatea de ploaie ce cade anual la Cairo nu atinge decât 4-5 cm. De data aceasta, a fost o groaznică furtună. Faraon recunoaşte adevărul înaintea lui Dumnezeu; lui i se dă

posibilitatea de a se pocăi. îşi recunoaşte profund păcatele şi cere să înceteze furtuna, promiţând că îi

va lăsa pe israeliţi să plece. însă, aşa cum Moise a prezis, Faraon şi-a retras iarăşi cuvântul. Faraon nu mai avea harul pocăinţei şi al iertării. (8) Lăcustele (Ex. 10:1-20). Plaga a opta vine după o serioasă prevenire din partea Domnului către

Faraon. Nu numai că îi vorbeşte prin Moise, însă chiar slujitorii săi îndrăznesc să-1 îndemne să-i lase

pe israeliţi să plece, că altfel "'piere Egiptul" (vers. 7). Faraon este gata să-i lase pe bărbaţi să meargă să aducă jertfe Domnului, însă fără să le ia pe femei, ca şi pe copii. Moise afirmă că la o sărbătoare în

cinstea Domnului ar trebui să fie tot poporul. Supărat, Faraon îi izgoneşte dinaintea lui, iar lăcustele

invadează ţara. Faraon îi recheamă pe Moise şi pe Aaron şi îşi mărturiseşte păcatul: "Am păcătuit", ceea ce dovedeşte îndurarea lui Dumnezeu. însă când plaga a încetat, lui Faraon i s-a împietrit inima şi

nu i-a lăsat să plece. Lăcustele obişnuiau să fie aduse de vântul de răsărit, în mod natural, însă faptul că au venit aşa de

multe şi la timpul prezis de Moise, dovedeşte o împletire a naturalului cu supranaturalul. Potrivit cu hotărârea divină lăcustele au invadat Egiptul când Moise şi-a întins toiagul asupra ţării (Ex. 10:4,12-

13). Plaga a fost şi o confruntare ironică a zeilor Isis şi Serapis care se presupunea că apără ţara de

asemenea calamităţi. (9) întunericul de trei zile (Ex. 10:21-29). Fără nici o altă prevenire, cea de a noua plagă a lovit din

plin ţara Egiptului. Timp de trei zile a fost întuneric beznă peste toată ţara, excepţie făcând ţinuturile

locuite de evrei. Această plagă a fost o cruntă provocare a dumnezeului-Soare (Ra) al Egiptului. De data aceasta. Faraon este dispus să lase întreg poporul să plece, fără însă să-şi ia cu ei turmele. Cu această ocazie. Moise pronunţă memorabila frază: "...Şi turmele noastre tot trebuie să

meargă cu noi, şi să nu rămână o unghie din ele...", împietrirea la care ajunge Faraon, de data aceasta,

îl determină să-1 izgonească pe Moise, poruncindu-i să nu mai apară înaintea sa. Aruncând o privire asupra primelor nouă plăgi, se poate uşor observa desfăşurarea acestora după un

plan bine definit, urmărind scopul pe care îl avea Dumnezeu. Cele nouă plăgi formează trei grupe de câte trei, adică trei triplete bine organizate. In fiecare triplet i se cere lui Moise ca, mai întâi, să se prezinte în faţa lui Faraon lângă răul Nil, dimineaţa, şi să-1

avertizeze (Ex. 7:15; 8:20; 9:13). Apoi, e trimis la palatul lui Faraon, iar la fiecare a treia plagă,

Dumnezeu porunceşte lui Moise şi lui Aaron să declanşeze pligile fără nici o avertizare. Plăgile evidenţiază supremaţia lui Dumnezeu asupra Lui Faraon şi a magicienilor săi, cât şi incomparabilitatea

Sa cu zeii Egiptului.'4

Trebuie remarcat faptul că la primele cinci plăgi, de fiecare dată, Faraon îşi împietreşte inima, fapt

care indică voinţa liberă şi alegerea lui Faraon în această decizie, precum şi responsabilitatea acestuia pentru neascultare. începând cu plaga a şasea, Dumnezeu îi împietreşte inima, indicând depăşirea

limitei harului şi aşteptării divine, deşi uneori Faraon a ajuns să recunoască vina, să ceară îndurarea şi

să încline spre decizia aşteptată de Dumnezeu. (10) Plaga a zecea constituie o categorie aparte şi este parte integrantă în desfăşurarea actului marii

împliniri - ieşirea israeliţilor din Egipt. 2.5.1.3.3. Eliberarea - EXODUL (Ex. 11:1-15:21) Cea de a zecea plagă era rezervată pentru împlinirea planului divin, pentni ieşirea israeliţilor din robie. Uciderea tuturor întâilor născuţi este prevestită lui Faraon. Scopul era ca să se dovedească, cu

certitudine, că atât Faraon cât şi întâiul său născut, consideraţi ca întrupări ale zeilor, nu erau decât

fiinţe muritoare, dependente de dătătorul vieţii - Dumnezeu. El arată că nu doreşte să distrugă întreaga naţiune egipteană, ci că, în mod simbolic, aplică judecata sa disciplinară asupra naţiunii egiptene

neascultătoare. Şi israeliţii sunt pregătiţi pentru măreţul eveniment (Ex. 12:1-28). Acelaşi eveniment, care pentru

egipteni însemna moarte şi pedeapsă, pentni poporal lui Dumnezeu însemna viaţă şi eliberare. Pentru israeliţi, Dumnezeu stabileşte un nou calendar pe baze teologice, în locul celui bazat pe ciclul natural

(Ex. 12:1-2). Plaga a zecea şi felul în care urma să fie aplicată demonstrează că israeliţii nu erau

consideraţi superiori egiptenilor prin natura lor. Distincţia acordată lor se datora graţiei lui Dumnezeu. Sunt salvaţi de la moarte doar întâii născuţi ai familiei care aveau stâlpii şi pragul de sus al uşii casei

stropiţi cu sângele unui miel. Fie întâiul născut, fie mielul care îl substituia, urma să moară. Un miel

fără cusur trebuia luat de către fiecare familie în ziua a zecea şi apoi junghiat în ziua a paisprezece a lunii întâi a anului. Aceasta este luna Abib (Ex. 13:1; 23:15), cunoscută mai târziu, după captivitatea

babiloniană, ca luna Nisan (Neemia 2:1;' Estera 3:7), corespunzând aproximativ mijlocului lunii martie-aprilie şi a devenit prima lună a anului religios. înteraga familie terbuia să fie adunată în casă şi

să mănânce carnea mielului friptă, împreună cu verdeţuri şi ierburi amare şi cu azimă sau cu pâine nedospită. în acelaşi timp, îngerul morţii a străbătut prin toată ţara Egiptului omorându-i pe toţi întâii

născuţi ai ţării, trecând însă pe lângă casele israeliţilor fără să le cauzeze vreun rău acestora. Acţiunea

a fost îndeplinită conform cuvântului evreiesc: FIDD /Pasac/ "a trecut pe lângă", "a evitat", denumind pastele Domnului, în baza sângelui mielului. La miezul nopţii, pe când egiptenii îşi plângeau - fiecare-

morţii, israeliţii, gata de drum, sărbătoreau pastele şi ieşirea lor din robie. Făgăduinţa făcută lui Avraam s-a împlinit după 430 de ani. Când Dumnezeu a decis împlinirea,

egiptenii nu numai că i-au lăsat pe israeliţi să plece, ci i-au şi silit să iasă cu tot ceea ce aveau şi cu o deosebită grabă. Mai mult, Dumnezeu le-a acordat favoarea de a primi de la egipteni daruri multe, care

au constituit o bogată recompensă pentru robia cruntă. Situaţia creată de plăgile aplicate Egiptului i-a

determinat pe mulţi să se ataşeze israeliţilor; neavând însă aceeaşi făgăduinţă, aceştia au constituit o cursă pentru naţiunea aleasă în drum spre 'Ţara făgăduinţei" (Numeri 11:4). Actul eliberării din robia Egiptului dovedeşte precizia cu care lucrează Dumnezeu la timpul prevăzut

(Gen. 15:13; Fapte 7:6-7): în jurul anului 1445 î.Hr., în timpul domniei lui Amenhotep II, care a fost precedat de Thutmose III, faraonul opresiunii israeliţilor/

5 Cei care au ieşit din Egipt erau peste

600.000 de bărbaţi în stare să poarte armele, ceea ce dovedeşte că numărul total era 2-3 milioane

(12:37), un mare popor, aşa cum promisese Dumnezeu. Potrivit jurământului făcut lui Iosif, israeliţii

au luat cu ei şi osemintele lui Iosif (Ex. 13:19) şi au pornit spre "Ţara făgăduinţei", conduşi de însuşi Domnul. Definitivarea exodului trebuia săvârşită atât pe plan spiritual, cât şi pe plan fizic (12:43-14:31). Pe plan

spiritual, israeliţii trebuiau să evalueze la justa valoare ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei. De aceea. Dumnezeu a poruncit sărbătorirea anuală a Pastelor spre pomenirea marelui eveniment al exodului.

Toţi bărbaţii care doreau să mănânce pastele trebuia să fie tăiaţi împrejur. Israeliţii erau datori să-şi exprime deplina recunoştinţă faţă de Dumnezeu, Marele lor Eliberator. Fiecare întâi născut, atât al oamenilor, cât şi al animalelor, trebuia închinat Domnului. întâiul născut al

omului şi al animalelor necurate trebuia răscumpărat (fiecare, cu un miel); altfel, trebuia să fie omorât

(13:12-13). în felul acesta, exodul trebuia întipărit în mintea israeliţilor pentru totdeauna. Pe plan fizic,

exodul a fost definitivat prin separarea israeliţilor de egiptenii care i-au urmărit şi de sfera de acţiune a acestora. Drumul direct spre nord, prin ţara filistenilor, care ar fi fost cel mai scurt drum spre Canaan,

a fost evitat, pentru că era patrulat de gărzi egiptene. Astfel, Moise şi-a condus poporul, la porunca lui

Dumnezeu, spre sud, unde urma să experimenteze trecerea miraculoasă a Mării Roşii (14:1-31). Acolo, la Marea Roşie, Dumnezeu a dat o lecţie definitivă atât israeliţilor, cât şi egiptenilor. Israeliţii,

văzând în faţa lor moartea, iar în urmă, oastea egipteană apropiindu-se, au uitat, parcă, tot ceea ce

făcuse Dumnezeu pentru ei. El însă i-a însoţit şi i-a trecut prin Marea Roşie ca pe uscat, într-un mod cu

totul William J. Dumbrell, op.cit., p. 32.

Chswell Bible Study, p.90. miraculos. Egiptenii au uitat, parcă, de asemenea, tot ceea ce li se întâmplase, şi Faraon, cu inima

împietrită, i-a urmărit pe israeliţi spre Marea Roşie, însă egiptenii au fost înecaţi, pe când încercau să-i

ajungă pe fugarii intraţi în mare. Miracolul trecerii Mării Roşii a dovedit egiptenilor decizia divină a eliberării celor pe care ei îi înrobiseră, iar israeliţilor, fericiţi şi definitiv scăpaţi de robia egipteană, le-a

inspirat frică şi încredere în Domnul, cât şi respect faţă de servul Său, Moise (14:31). Mai târziu,

evenimentul s-a înscris şi în teologia israeliţilor (Ps.77:11-20; 78:52-54; 106:7-12; îs. 51:9-11; Evr. 1 1:29). Cântarea de laudă (15:1-21) a fost expresia bucuriei şi a recunoştinţei adusă Domnului. Alături de

Moise şi de Aaron, sora lor, Măria, proorocită, conduce cântarea de laudă Domnului. Cântarea evidenţiază, în retrospectivă, experienţa minunată de care au avut parte (15:1-13), iar în perspectivă,

este o privire înainte spre cucerirea "Ţării făgăduite" (15:14-16), cât şi o privire cu nădejde spre

veşnicie (15:17-18). Câteva concluzii privind eliberarea israeliţilor din robia Egiptului vor evidenţia învăţăminte de seamă revelate prin acest act divin, după cum urmează: - Exodul rămâne cel mai de seamă eveniment din istoria israeliţilor şi a generat cea mai veche şi

importantă sărbătoare mozaică. - Actul eliberării din robie s-a dovedit a fi lucrarea lui Dumnezeu. - Contribuţia lui Moise şi a lui Aaron arată câ Dumnezeu îi foloseşte pe oameniii aleşi ca unelte în

cele mai măreţe lucrări pe pământ. Dumnezeu lucrează pentru oameni prin oameni. în vederea acestui fapt, El pregăteşte uneltele Sale în mod specific, potrivit chemării fiecăruia. - Dumnezeu lucrează în timp, acordând harul Său şi celor mai înverşunaţi duşmani şi dăltuind

caracterele celor din poporul Său. Faraon este condus de la cea mai de jos poziţie de împotrivire faţă

de Dumnezeu, când întreabă "Cine este Dumnezeu ca să ascult de El ?", până la înalta stare de pocăinţă, când declară: "Am păcătuit, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine". Dar pentru că îşi

împietreşte inima faţă de Dumnezeu, este condus spre deplina osândă pentru faptele sale. Calificativul cel mai potrivit privitor la măreţul act al exodului este cel redat de cuvintele de început ale cântării izbăvirii: "Voi cânta Domnului, că Şi-a arătat slava". Când familia aleasă a devenit o

naţiune aleasă, Dumnezeu a eliberat pe poporul Său pentru a-1 duce la locul întâlnirii personale şi al

intrării în legământ cu regele lor, în vederea pregătirii acestui popor pentru a servi ca mediu al venirii

Sale pe pământ în Hristos Domnul, pentru răscumpărarea fiinţei umane. 2.5.1.4. NAŢIUNEA ALEASĂ ÎN DRUM SPRE MUNTELE SINAI (15:22-18:27) Semnul dat de Dumnezeu lui Moise a fost faptul că, după scoaterea poporului din robie, israeliţii vor

sluji lui Dumnezeu acolo, pe Muntele Sinai (3:12), unde a hotărât El să intre în legământ cu naţiunea Sa. Drumul dintre Marea Roşie şi Sinai a constituit prilejul primelor experienţe în umblarea cu Dumnezeu.

La fiecatre pas, poporul nou eliberat din robie va întâlni probleme pe care le va depăşi prin puterea lui Dumnezeu, care călătorea împreună cu el şi care

săvârşea modelarea pentru a deveni naţiunea prin care îşi va îndeplini planurile. 2.5.1.4.1. Popasul de la Mara (15:22-27) După trei zile de călătorie prin pustia Şur, israeliţii au ajuns la Mara. Acolo au întâlnit apele amare pe care nu le-au putut bea; de aceea, au dat locului aceluia numele Mara. ("Amărăciune"). Poporul a cârtit

împotriva lui Moise, iar acesta a apelat la Dumnezeu. Acesta i-a indicat lui Moise o bucată de lemn, pe

care s-o arunce în apele amare. Apele au devenit dulci şi bune de băut. Versetele 25 şi 25 arată că întâmplarea a avut un rol precis în planul lui Dumnezeu. Israeliţii au învăţat cât erau de vulnerabili şi

cum soluţionarea problemei, în pustiu, se realiza prin îndurarea şi puterea lui Dumnezeu. De

asemenea, li se spunea clar că, aşa cum Dumnezeu a vindecat apele de amărăciunea din ele, tot El le va vindeca şi în continuare, de-a lungul drumului, bolile fizice şi spirituale şi le va transforma

amărăciunea în dulceaţă. Iahve s-a dovedit a fi şi "Domnul care vindecă", doctorul israeliţilor, iar ei

trebuiau să-L asculte. 2.5.1.4.2. Popasul de la Elim (15:27)

înaintând prin pustie, israeliţii au ajuns la Elim, care s-a dovedit o oază binecuvântată în mijlocul

pustiului. Douăsprezece izvoare ofereau apă bună pentru fiecare dintre cele douăsprezece seminţii din

pustiu. Iar şaptezeci de palmieri ofereau umbra lor binefăcătoare. Elimul dezvăluie rezervele plenare ale lui Dumnezeu, chiar în pustiu, pentru poporul ales. El este Păstorul care duce turma Sa la ape de

odihnă (Ps.23). 2.5.1.4.3. Popasul din Pustia Sin (16:1-36) Plecând de la Elim prin Pustiul Sin, israeliţii au suferit din lipsă de hrană. Aici are loc, iarăşi,

exprimarea deschisă a firii lor păcătoase şi încăpăţânate. în cârtirile lor, ei apreciază vechea situaţie din

Egipt si preferă să moară decât să fie în prezenta situaţie. Nemulţumirea lor faţă de Dumnezeu s-a

exteriorizat în cârtire împotriva lui Moise şi a lui Aaron. Marea lor greşeală a fost că nu-şi aruncau mereu privirea înainte spre "Ţara făgăduinţei", ci înapoi, spre ţara robiei lor.

56 La cârtirile lor nesăbuite. Dumnezeu răspunde prin trei acţiuni: Slava Domnului s-a arătat în nor: Iahve

arată că vine în ajutorul conducătorilor, confirmând spusele încurajatoare ale acestora către poporul răzvrătit şi descurajat. Seara, Cel Atotputernic a aprovizionat cu carne tabăra răzvrătită. Prepeliţe

nenumărate au acoperit tabăra. Dumnezeu le-a determinat să cadă în tabăra israeliţilor. ApoL

Dumnezeu le-a dăruit şi mană din cer. Dimineaţa, o rouă abundentă a înconjurat tabăra, iar când aceasta s-a ridicat, pe suprafaţa pustiului au rămas un fel de fulgi albi, care aveau gustul de turtă dulce.

Când au văzut israeliţii au întrebat: N1H M /Man hu/, "Ce este aceasta?" de unde i-a şi 56 Halley. op.cit., p. 125. venit numele de mană sau pâinea din cer, care le-a fost apoi dăruită israeliţilor zilnic. Ei trebuiau doar

s-o strângă, s-o macine şi să coacă turtev Fiecare persoană trebuia să adune un omer în fiecare

dimineaţă (cea. 3,85 1). în ziua a şasea, trebuia să strângă o cantitate dublă, pentru a avea şi în ziua a şaptea, care era să fie ziua de odihnă. Aici, în Pustia Sin, israeliţii au învăţat că Cel care le dăduse apă de băut le-a dat şi pâine în pustiu.

Trist este însă că firea lor era aceeaşi. Dacă în lipsuri au cârtit, în belşug au călcat porunca divină. Unii

s-au dedat să adune mai multă mană decât aveau nevoie pentru o zi, însă cantitatea suplimentară s-a alterat şi a făcut viermi. Mai mult, unii au ieşit să culeagă mană şi în ziua a şaptea, însă n-au găsit. De la o lună de la ieşirea lor din Egipt, israeliţii au fost hrăniţi cu mană pe toată durata celor patruzeci

de ani, până când au ajuns în "Ţara făgăduinţei" şi au mâncat din roadele ţării (16:35; Ios. 5:12). Un vas cu mană a fost păstrat din porunca Domnului şi pus în chivot pentru a servi ca mărturie în faţa

descendenţilor. Domnul Isus însuşi desemnează ma.na din pustie ca un prototip al propriei Sale fiinţe,

care era adevărata Pâine ce se pogoară din cer (loan 6:31-58). 2.5.1.4.4. Popasul de la Refîdim (17:1-18:27) Următorul popas, în drum spre Muntele Sinai, a fost la Refîdim, unde au avut loc alte trei experienţe

importante: (1) Israeliţii primesc apă din stâncă. Confruntaţi din nou cu lipsa de apă sunt cuprinşi de un aşa duh de răzvrătire, încât îşi propun să-1 ucidă pe Moise cu pietre. îndoindu-se de prezenţa Domnului cu ei.

Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să lovească stânca Horebului cu toiagul şi, astfel, să-i asigure

poporului apă de băut. Actul era deosebit de semnificativ: Domnul însuşi a stat pe stâncă, atunci când Moise a lovit-o. Stânca lovită îl prefigura, cu claritate, pe Dumnezeu în persoana Fiului Său - Isus

Hristos - care va primi osânda Legii din pricina păcatului, pentru ca astfel, prin jertfă, să ţâşnească apa

vieţii pentru toţi cei ameninţaţi cu moartea din pricina păcatului (Deut. 32:15; ICor. 10:4; loan 4:13-

14). întâmplarea a fost înscrisă în istoria călătoriilor prin pustiu prin expresiile: "'Masa şi Meriba" (ispită şi ceartă) din pricina comportării israeliţilor (17:7). (2) Tot la Refîdim, pelerinii spre "Ţara promisă" au parte de victoria în înfrângerea amaleciţilor.

Amalec era căpetenia unui popor descendent din Esau, duşmani din principiu ai israeliţilor (Gen. 36:12). Ei au pornit război împotriva acestor vrăjmaşi. Lupta s-a dus pe două planuri. Pe plan spiritual,

era susţinută de către Moise, care stătea pe munte în rugăciune, implorându-L pe Dumnezeu cu

mâinile ridicate şi susţinut de către Aaron şi Hur. Pe plan fizic, lupta a fost condusă de Iosua, în vale. Biruinţa a fost deplină pentru israeliţi. Victoria a fost notată într-o carte şi imortalizată printr-un altar

construit de Moise, căruia i-au pus numele "Iehova Nisi" sau "Domnul - Steagul meu", iar Amalec

urma să fie şters de sub ceruri. (3) In sfârşit, tot la Refîdim, Moise împarte funcţiile administrative. Socrul său, Ietro, aflând despre tot ceea ce a făcut Domnul lui Moise şi poporului Său,

a venit la el în pustiu şi i-a adus-o pe soţia acestuia, Sefora, şi pe fii Ghersom şi Eliezer, care fuseseră

trimişi acasă; astfel a realizat o întâlnire fericită cu mulţumiri către Dumnezeu. Ietro a observat apoi metoda ineficientă folosită de Moise în judecarea poporului şi îi sugerează un sistem mai eficient. Moise avea să-şi păstreze funcţia de intermediar între popor şi Dumnezeu şi rolul

de învăţător al poruncilor Domnului pentru popor. Iar cazurile mai uşoare urmau să fie rezolvate de

căpetenii aşezate peste grupuri de persoane de o mie, o sută şi zece. Sarcina putea să fie astfel purtată de mai mulţi, cu condiţia ca Dumnezeu să-şi dea acordul (18:23). Nu numai că Moise a aplicat acest

nou fel de organizare, însă organizarea pe baza unor astfel de principii corespunde în mod excelent

pentru poporul Domnului. Astfel, naţiunea aleasă, crescută de Dumnezeu din Avraam, modelată în

"cuptorul" robiei crunte a Egiptului, apoi scoasă cu mână tare din robie, era acum gata să intre în legământ cu Regele ei, legământ încheiat la Sinai. 2.5.2. LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU POPORUL SĂU LA MUNTELE SINAI (19:1-24:11) Plecând de la Refîdim, în mai puţin de trei luni de la ieşirea din Egipt, israeliţii au ajuns în Pustiul

Sinai şi s-au oprit în faţa Muntelui Sinai.57

Popasul de la Sinai, care a durat aproximativ un an, a

constituit punctul crucial din călătoria lor prin pustiu, aceasta fiind ocazia în care au intrat în legământ cu Dumnezeu. Aici, la Sinai, a avut loc punerea bazelor solide ale religiei revelate israeliţilor, cât şi

marcarea scopului chemării acestei naţiuni şi felul în care ea îşi va putea îndeplini menirea. 2.5.2.1. PREZENTAREA LEGĂMÂNTULUI (19:1-9) Legământul de la Sinai este baza religiei revelate şi temelie a acţiunii răscumpărătoare a lui Dumnezeu

pentru neamul uman. De aceea, acest Legământ este prezentat lui Moise de îndată ce poporul şi-a

aşezat corturile în Pustiul Sinai, iar Moise a fost chemat pe munte. în textul biblic sunt evidenţiate coordonatele Legământului: (1) Oferta lui Dumnezeu pentru a intra în legământ cu Israel. Iniţiativa a pornit de la Dumnezeu. în

scopul acesta, 1-a scos pe Israel din robie şi, în providenţa Sa, 1-a adus ca "pe aripi de vultur" până acolo, la El. Cel ce intra în Legământ era El: Izbăvitorul - Călăuzitorul - Cel ce intenţiona o relaţie

aleasă cu poporul Său. (2) Sunt arătate şi condiţiile care se cer pentru intrarea în Legământ. Ei trebuiau să asculte glasul

Domnului, adică să ia seama la spusele Domnului, cât şi să dovedească supunere faţă de cerinţele lui Dumnezeu. Aşadar, credinţa 57 Halley, op.cit, p. 126. Muntele Sinai era numit şi Horeb şi era situat în Peninsula Sinai, de formă triunghiulară,

aşezată între două braţe ale Mării Roşii. constituia pivotul principal al Legământului. Apoi, credinţa trebuia materializată în împlinirea voii lui

Dumnezeu; aceasta era partea omului. (3) Promisiunile Legământului sunt sclipitoare.

58 Prin acest legământ, Israel urma să fie un popor ales,

o împărăţie de preoţi, o naţiune sfântă. Scopul lui Dumnezeu era să-şi formeze un popor prin care El să

se apropie de oameni, iar oamenii de El. Or, acesta era rolul preotului. Preotul trebuia să fie ales de Dumnezeu şi să fie separat prin sfinţenie şi prin vrednicie. La lucrul acesta era chemată naţiunea

descendentă din Israel. Coborându-se de pe munte, Moise prezintă poporului coordonatele Legământului, ia* poporul se angajează să asculte de Domnul şi să-I îndeplinească condiţiile. 2.5.2.2. PREGĂTIREA POPORULUI PENTRU PRIMIREA LEGĂMÂNTULUI (19:10-25) Israeliţii trebuiau pregătiţi timp de trei zile, să se sfinţească, depărtându-se de orice necurăţie; apoi, a

treia zi, îmbrăcaţi cu haine curate să se întâlnescă cu Dumnezeu. Erau stabilite limite de acces al poporului în jurul muntelui. Cadrul încheierii Legământului era deosebit, înfricoşător. Trompetele din

ceruri au răsunat puternic. Aceleaşi trompete vor mai fi auzite doar la venirea Domnului (ICor. 15:52;

ITes. 4:16). însuşi Domnul S-a coborât asupra muntelui cuprins de flăcări şi de un puternic cutremur, din mijlocul cărora Dumnezeu a rostit cele zece porunci: principiile de bază ale Legământului. Din felul în care a fost pregătit poporul şi din cadrul solemn şi înfricoşător se poate vedea natura

Legământului. 2.5.2.3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE LEGĂMÂNTULUI -CELE ZECE PORUNCI (Ex.

20:1-17) Din mijlocul cadrului mai sus amintit, Dumnezeu a rostit, în auzul întregului popor, cele zece porunci,

ce constituie baza Legământului. Numite şi "Decalogul" (cele "Zece cuvinte"), acestea nu sunt numai o colecţie de interdicţii şi obligaţii, ci ele constituie o reală expresie teologică a naturii lui Dumnezeu.

Dumnezeu, care mai înainte venise la diferite persoane, cărora li s-a revelat, a venit, prin Legământul

de la Sinai, la întreaga Sa naţiune scoasă din mijlocul altor naţiuni şi eliberată de Dumnezeul

Legământului. Cele zece porunci aveau menirea să-1 distingă pe Israel de egiptenii de la care venea şi de canaaniţii

spre care se îndrepta. în sumar, acestea sunt: (1) Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. (2) Să nu-ţi faci chip cioplit sau vreo altă înfăţişare pentru a te închina. (3) Să nu iei în deşert Numele Domnului. (4) Să-ţi aduci aminte să sfinţeşti ziua de odihnă. (5) Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta. 58 Criswell Study Bible, p. 98. "Dumnezeu a planificat pentru Israel să fie o naţiune cu sistem teocratic, în care

fiecare să-I dea socoteală lui Dumnezeu (lSam. 12:12) şi să stăpânească asupra neamurilor. Performanţele

scontate sunt atinse doar în Hristos". (6) Să nu ucizi. (7) Să nu preacurveşti. (8) Să nu furi. (9) Să nu mărturiseşti strâmb. (10) Să nu pofteşti nimic din ceea ce este al aproapelui tău. Cele zece porunci constituie o capodoperă juridică superioară oricărei prevederi constituţionale. Ele sunt împărţite în două categorii: primele patru reprezintă raportul omului cu Dumnezeu, iar ultimele

şase, raportul cu semenii.59

Fiecare dintre cele patru porunci ce reprezintă relaţia cu Dumnezeu sunt

temeinic justificate prin introduceri corespunzătoare. Este evidenţiată unicitatea lui Dumnezeu, Cel ce S-a revelat Israelului prin actul scoaterii din robie. Dumnezeu este nevăzut şi nu există nimic în lumea

materială să-L poată reprezenta. Idolatria este mare pericol şi trebuie prevenită. Numele Domnului este

sfânt şi nu poate fi luat în deşert. El fiind transcendent, Numele Lui trebuie respectat şi onorat, întrucât Acesta îl reprezintă pe El. Ziua de odihnă aminteşte de faptul că Legământul este bazat pe ordinea

creaţiei şi este orientat spre binele omului. Ziua a şaptea să fie zi de odihnă, după pilda lui Dumnezeu.

Sabat vine de la cuvântul evreiesc: Pi2Vi /Şavet/ "a întrerupt munca, s-a odihnit". Se poate observa că, faţă de Dumnezeu, Legământul îi cerea omului: devotare, loialitate, credincioşie, reverenţă şi închinare. Porunca cinstirii părinţilor stabileşte puternica fundaţie a vieţii de familie şi constituie garantarea vieţii

lungi şi fericite. Oprirea uciderii indică respectul faţă de viaţă, care îşi are originea în Dumnezeu. Porunca se referă la indivizi. Autorităţile civile, putând fi încredinţate cu pedeapsa capitală. Sfinţirea

familiei e indicată în porunca a şaptea. Decăderea morală a familiei a fost - şi este -întotdeauna semnul

distinctiv al unei societăţi decadente. Dreptul şi apărarea proprietăţii sunt cuprinse în porunca a opta. "Porunca este încălcată şi prin profitarea de slăbiciunea şi de neputinţa aproapelui, pentru a-1

deposeda de bunurile sale".61

Porunca a noua apără drepturile reputaţiei persoanei sau sfinţenia

bunului nume, iar porunca a zecea arată că omul răspunde şi pentru gândurile sale în legătură cu ceea

ce este al aproapelui, care, de fapt, constituie originea faptelor omului. Faţă de semenul său, omului legământului i se cere: respect, cinste, curăţie şi integritate. Este semnificativ faptul că Domnul Isus însumează toate cele zece porunci în două, cuprinzându-le pe

toate în principiul dragostei. Primele patru sunt cuprinse în porunca iubirii lui Dumnezeu "din toată inima, din tot sufletul şi cu toată puterea", iar ultimele şase, în porunca iubirii aproapelui "ca pe sine

însuşi" (Mat. 22:34-40). De asemenea, este semnificativ faptul că fiecare dintre aceste zece porunci,

care constituie sumarul şi baza Legământului cu Dumnezeu, este 59 Unii sunt de părere că aşa au şi fost scrise, primele patru porunci pe prima tablă, iar ultimele şase pe a doua. 60 în Noul Testament ziua Domnului aminteşte de faptul încheierii lucrării răscumpărării în ziua I prin învierea

Domnului Isus. 61 F. Davidson, Ed. The New Bible Commentary (London:The Intervarsity Fellow-ship, 1961), p. 121. menţionată, cel puţin o dată, în învăţăturile Domnului Isus, după cum urmează:

62 Porunca 1-a Mat. 4:10; 6:33; 22:37-40; Porunca 2-a Mat. 6:24; Luc. 16:13; Porunca 3-a Mat. 5:33-37;

6:9; 23:16-22; Porunca 4-a Mat. 12:1-13; Marcu 2:23-27; 3:1-6; Luc. 6:1-11; Porunca 5-a Mat. 15:4-6;

19:19; Marcu 7:9-13; Luc. 18:20; Porunca 6-a Mat. 5:21-24; 19:18; Marcu 10:19; Luc. 18:20; Porunca 7-a Mat. 5:27-30; 19:18; Marcu 10:19; Luc. 18:20; Porunca 8-a Mat. 19:18; Marcu 10:19; Luc. 18:20;

Porunca 9-a Mat. 5:37; 19:18; Marcu 10:19; Luc. 18:20; Porunca 10-a Luc. 12:15-34. Faptul acesta subliniază, în mod definitiv, importanţa nemaipomenită şi caracterul divin al acestor

porunci. La auzul glasului Domnului, poporul s-a înspăimântat şi a convenit ca Dumnezeu să-i vorbească lui

Moise, iar acesta să vorbească poporului, promiţând ascultare. Pentru comunicarea legilor, în

continuare, Moise - singur s-a dus pe munte la întâlnire cu Dumnezeu (20:18-21). 2.5.2.4. CARTEA LEGILOR LEGĂMÂNTULUI DE LA SINAI (20:22-23:33) După rostirea celor zece porunci, constituind temelia Legământului, Dumnezeu a continuat să-i

reveleze lui Moise legi, care au fost cuprinse în "Codul de legi" sau "Cartea legilor Legământului" pentru naţiunea israelită. Acest Cod de legi este net superior oricărui cod de legi de până atunci şi de atunci până azi. Depăşeşte

valoarea legilor Egiptului, a legilor din Codul lui Hammurapi, precum şi a oricăror alte legi de origine omenească, tocmai prin provenienţa lor divină şi prin autoritatea care era în spatele lor - Dumnezeul

Legământului. Legile erau aplicarea Legământului la împrejurări specifice. Cartea Legii cuprindea mai multe feluri de legi: (1) Legi cultice (20:22-26). Aici sunt cuprinse instrucţiuni divine cu privire la închinare:

confecţionarea de idoli era prohibită; altarul trebuia să fie făcut din pământ sau din piatră necioplită,

simbolizând faptul că în faţa lui Dumnezeu trebuie să vină omul aşa cum este fără nici o artificialitate -

atât de răspândită în Egipt; de asemenea, altarul nu trebuia să fie prevăzut cu trepte, pentru a se evita expunerea goliciunii preotului în timpul slujirii. (2) Legi civile, penale (21:1-22:17). în această secţiune, Codul prevede restricţii privind sclavia: în

anul al şaptelea, sclavii trebuiau eliberaţi; erau reţinuţi pe viaţă doar sclavii care rămâneau de bună voie, fapt care se marca prin gaurirea urechii. Drepturile femeii erau clar stipulate. Ucigaşul care a ucis

din premeditare trebuia să fie pedepsit cu moartea, iar dacă a omorât din întâmplare, să fie exilat.

Ucigaşul nu putea scăpa nici chiar dacă se refugia în sanctuarul 62

cf. David S. Deckery, Gen. Ed. Holiman Bible Handbook (Nashville, Tennessee: Holiman Bible Publishers, 1992), p. 147. Domnului, la coarnele altarului. Lovirea sau blestemarea părinţilor, cât şi răpirea de oameni erau

pedepsite cu moartea. Legi precise reglementau compensări pentru vătămarea trupului, iar viaţa omului era protejată încă

înainte de naştere. Codul de legi cuprindea şi "legea talionului" - ca o stăvilire a răzbunării şi ca o

manifestare a dreptăţii. Seducerea unei fete de către un bărbat îl obliga pe acesta să o ia în căsătorie. (3) Legi moral - religioase (22:18-23:19) sunt, de asemenea, cuprinse în Cartea Legământului.

Vrăjitoria şi bestialitatea se pedepseau cu moartea, precum şi jertfirea la alţi dumnezei. Străinul şi

văduva erau apăraţi. Oricine blestema pe conducători sau hulea Numele Domnului era, de asemenea,

pedepsit. Pârga din toate produsele şi veniturile era adusă Domnului şi dreptatea era prevăzută în toate relaţiile.

Anul al şaptelea era "anul sabatic". în care pământul se odihnea, iar oamenii se îndeletniceau cu

studierea Legii Domnului. Trei mari sărbători: Azimile ("Pastele"), Cincizecimea ("Secerişul") şi Corturile ("Ziua roadelor") trebuia sărbătorite fiind însoţite de pelerinaj. Toţi bărbaţii trebuiau să

meargă la locul de închinare. în încheierea Cărţii Legământului este precizat că respectarea legilor va face ca Dumnezeu să-1 trimită pe îngerul Său înaintea israeliţilor să-i conducă în drumul lor, iar El va izgoni pe canaaniţi din ţară.

Moştenirea israeliţilor urma să se întindă de la Marea Roşie până la Râul Eufrat, cu condiţia ca ei să-i

izgonească pe canaaniţi. pentru ca aceştia să nu fie o cursă pentru poporul ales (23:20-33). 2.5.2.5. RATIFICAREA LEGĂMÂNTULUI (24:1-18) După ce toate legile au fost exprimate, Moise, Aaron şi cei doi fii ai săi, ca şi cei şaptezeci de bătrâni

din popor, au fost chemaţi înaintea Domnului în vederea ratificării Legământului. Mai întâi, a avut loc scrierea de către Moise a Cărţii Legământului. Faptul acesta denotă importanţa ce se dădea tuturor acestor legi, cât şi intenţia de a le păstra pentru posteritate. Apoi, Cartea a fost stropită

cu sângele animalelor aduse ca ardere de tot. Ca şi celelalte legăminte (adamic, al lui Noe şi cel

avraamic), şi Legământul sinaitic a fost stropit cu sânge. Sigilarea cu sânge însemna acceptarea

mutuală a Legământului. Apoi, Moise a zidit altarul tradiţional din cele douăsprezece pietre - simbolizând seminţiile lui Israel - şi a adus jertfe de mulţumire. Cu sângele jertfelor au fost stropite:

altarul, Cartea Legământului ( ale cărei cuvinte au fost citite în faţa poporului), precum şi poporul - ca

semn al Legământului, în baza celor scrise în carte. Viziunea slrrvei Domnului a constituit o specială încoronare a sărbătorii ratificării (24:9-11). Moise, preoţii şi bătrânii poporului au văzut slava Domnului. Se pare că au avut doar partea inferioară a

imaginii slavei Domnului. Ca semn al acceptării lor înaintea lui Dumnezeu ei nu au fost nimiciţi. 3 Această lege, care cerea dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi, a fost depăşită de îndemnul Domnului Isus:

iubirea vrăjmaşilor. Moise a fost apoi chemat pe munte, unde a petrecut patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi cu Dumnezeu, pentru a primi cele două table de piatră cu principiile fundamentale ale Legământului şi

pentru a li se arăta chipul sanctuarului pe care urma să-1 construiască (24:12-18). 2.5.3. REVELAREA SANCTUARULUI PRIMEI RELIGII REVELATE (25:1-

31:18) După încheierea Legământului, "Cortul întâlnirii" este cel de al doilea element important în religia

revelată a israeliţilor. Cortul este sanctuarul acestei religii şi, de altfel, primul sanctuar construit pe pământ pentru adevăratul Dumnezeu, expresia concretă a' locuirii lui Dumnezeu cu israeliţii (Evrei

25:8). Câteva faze importante constituie acţiunea construirii cortului. 2.5.3.1. INSTRUCŢIUNI PRELIMINARE (25:1-9) Cortul trebuia făcut din cel mai bun material: aur, argint, aramă, materii vopsite albastru, purpuriu şi

cărămiziu (25:3-7). Aceasta, pentru că, fiind vorba de palatul regelui în mijlocul naţiunii, Lui i se

cuvenea tot ceea ce-i mai bun. întotdeauna terbuie dat lui Dumnezeu ceea c-e este mai bun. Materialele pentru construirea cortului trebuia dăruite de israeliţi - ca daruri de bunăvoie. Numai ceea ce este dat din inimă şi de bunăvoie este acceptat de Dumnezeu. Dumnezeu nu este un cerşetor căruia

să i se dea ceea ce rămâne, ci este Stăpânul căruia îi aparţin toate lucrurile. Cortul trebuia făcut după modelul sau planul arătat lui Moise pe munte (Ex. 25:9, 40; 26:30). Astfel, primul sanctuar al adevăratului Dumnezeu construit pe acest pământ, era o copie şi o umbră a unui

cort ceresc de închinare (Evr. 8:5; 9:11-12; Apoc. 11:19). în acelaşi timp, cortul a constituit un model

al lucrurilor viitoare. Mai târziu, templul de la Ierusalim a fost făcut după acelaşi model. Toate acestea

vorbesc clar despre o reprezentare autentică a gândurilor lui Dumnezeu privind planul Lui de a locui împreună cu oamenii, de a-i readuce pe aceştia în părtăşia dragostei Sale, fapt care s-a realizat prin

Domnul Isus, jertfit pentru păcatul întregii omeniri. Aşadar, scopul construirii sanctuarului era ca Dumnezeu să locuiască în mijlocul naţiunii Sale cu care încheiase Legământ. Cuvântul "Tabernacol" înseamnă "locuire" şi aceasta era menirea cortului -

locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său.64

Iar numirea de "sanctuar", care i s-a mai dat,

înseamnă "un loc consacrat unui anumit scop" - scopului întâlnirii omului cu Dumnezeul său. Faptul că acest sanctuar era, în condiţiile date, un cort, arată cât de mult a dorit Dumnezeu să se

identifice cu poporul pe care 1-a răscumpărat. Israeliţii erau de acum nişte călători nomazi^ care

locuiau în corturi, iar El alege să împărtăşească aceeaşi soartă cu ei. In sensul acesta, cortul a fost o

strălucită prefigurare a persoanei lui Hristos, întrupat în Isus din Nazaret, în care Dumnezeu a venit să locuiască cu oamenii, într-un cort asemenea lor, spre a fi "Emanuel", "Dumnezeu cu noi" (Ioan 1:14; îs. 7:14), pentru ca, apoi, să-i ducă pe oamenii Săi în

corturile Sale cereşti (Apoc. 21:3; Ps.15). 2.5.3.2. ELEMENTELE ŞI MOBILIERUL SANCTUARULUI (25:10-27:19; 30:1-10) Cortul întâlnirii, capodopera închinăciunii mozaice, este prezentat în Scripturi începând cu elementul

central al acestuia - chivotul - până la cele mai neînsemnate elemente ce constituiau parte integrantă a acestui locaş de închinare. Prezentarea include, de asemenea, o descriere sumară a preoţilor care

slujeau la cort şi a îmbrăcămintei acestora. 2.5.3.2.1. Chivotul şi capacul ispăşirii (25:10-22) Elementul central al sanctuarului primei religii revelate, chivotul mărturiei era o cutie confecţionată din lemn se salcâm, poleită cu aur curat, lungă de doi coţi şi jumătate, lată de un cot şi jumătate şi

înaltă de un cot şi jumătate (aproximativ: 114 x 68 x 68 cm). Chivotul era prevăzut cu patru verigi de

aur, prin care să se introducă cei doi drugi de lemn în vederea transportării cu uşurinţă a acestuia. Potrivit cu numele lui, chivotul conţinea "mărturia" care consta în tablele cu cele zece porunci. Mai

târziu s-au mai adăugat: un vas cu mană şi toiagul lui Aaron. Capacul chivotului - numit şi

"Kapporetul" (înseamnă "a acoperi", precum şi "scaunul îndurării", simbolizând tronul Dumnezeului

Atotputernic) - era masiv, făcut din aur curat, prevăzut cu doi heruvimi din aur, care umbreau cu

aripile lor locul prezenţei lui Dumnezeu (1 Sam. 4:4). Aici era locul întâlnirii cu Dumnezeu şi al ispăşirii păcatelor. Chivotul a exprimat prezenţa reală a lui

Dumnezeu în mijlocul poporului Său (lloan 2:1-2). Această piesă importantă din sanctuarul mozaic s-a pierdut probabil cu ocazia robiei babiloniene. Ioan, în descoperirea sa, a văzut chivotul în templu.

Aceasta era însă o viziune (Apoc. 11:19), care putea fi imaginea modelului ceresc arătat lui Moise pe

munte. 2.5.3.2.2. Masa pentru pâinile punerii înainte (25:23-30) Aceasta era o masă făcută din lemn de salcâm, poleită cu aur, lungă de doi coţi, lată de un cot şi înaltă

de un cot şi jumătate (cea 90 x 35 x 68 cm), prevăzută cu verigi de aur pentru drugii cu care era

transportată, şi cu un chenar de aur de jur-împrejur. Pe această masă se puneau cele 12 pâini înaintea Domnului, reprezentând 12 triburi israelite. Pâinile erau schimbate în fiecare zi de Sabat; ele

constituiau simbolul recunoştinţei poporului Israel pentru cele dăruite de Dumnezeu, cât şi al prezenţei

Lui ca "pâine a vieţii". După ce erau luate dinaintea Domnului, pâinile serveau ca hrană pentru preoţi. (Lev. 24:5-8). 64 Harrison, op.cit, p. 587. 2.5.3.2.3. Sfeşnicul sau candelabrul (25:31-40) La capătul unui picior cu postament, format dintr-un braţ central şi alte şase braţe laterale (câte trei de fiecare parte), sfeşnicul simboliza prezenţa lui Iahve - ca sursă de iluminare; apoi. a devenit simbolul universal al poporului srae (Menora). Acelaşi

simbolism continuă în N»ul Testament prin aceea ca "a umbla în lumină" înseamnă "a trăi potrivit

Adevărului , care este Domnul Isus - adevărata Lumină (loan 1:9; 8:12: 9:5: 12:46). Pentru sfeşnic se folosea ulei de măsline curat şi acesta trebuia să ardă toata noaptea (27:20-21). 2.5.3.2.4. Altarul tămâierii (30:1-10) Dumnezeu a mai poruncit lui Moise să facă un altar de lemn de salcâm, poleit cu aur, lung de un cot, lat de un cot şi înalt de doi coţi (cea 46 x 46 x 92 cm). Altarul trebuia prevăzut cu coarne şi cu o

cunună de jur-împrejur, precum şi cu verigi, în vederea transportării. Pe acest altar se ardea tămâia - ca

jertfă de bun miros înaintea Domnului -, în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, simbolizând rugăciunea înaintea Domnului (Ps. 141:2; Luca 1:10; Apoc. 5:8; 8:3-4). Faptul că numai tămâia sfântă,

preparată după reţeta prescrisă de Dumnezeu, putea fi adusă pe altar, arată clar că omul nu poate veni

la Dumnezeu pe cale sa sau prin metodă proprie, ci numai pe calea trasată de însuşi Dumnezeu (Prov.

12:15; loan 14:6). Fiecare dintre aceste piese de mobilier, din interiorul cortului, avea semnificaţia şi rolul specific,

precum şi locul unde trebuia să fie aşezată, pentru a servi scopului revelator al lui Dumnezeu cu

privire la apropierea omului de El, aşa cum va fi arătat în continuare. 2.5.3.3. CORTUL ÎNTÂLNIRII (26:1-30) Tabernacolul trebuia plasat în jumătatea vestică a unei curţi spaţioase. Structura de bază a cortului era:

de 45 de picioare. în lungime; 15 picioare, în înălţime şi 15 picioare, în înălţime (cea 14m x 4,5m x 4,5m). Cortul era împărţit în două încăperi. Prima încăpere, de la intrare (din partea estică), era Locul Sfânt

sau Sfânta (cu o lungime de 9,5m şi cu o lăţime de 4,5m). A doua încăpere (în extrema vestică) era

Locul Preasfânt sau Sfânta Sfintelor (de 4,5m pe 4,5m). întreaga structură era confecţionată din 48 de scânduri (înalte de 4,5m şi late de 68cm, fiecare) - câte

20 de fiecare parte şi 8 la extremitatea vestică. Fiecare scândură era din lemn de salcâm, acoperită cu

aur (Ex. 26:1-37; 36:20-38) şi era sprijinită pe câte două picioare de argint. Pereţii cortului erau confecţionaţi din aceste scânduri acoperite cu covoare ţesute din material strălucitor, cu modele de

heruvimi pe ele. Acoperişul a fost făcut din patru rânduri de învelitori. Mai întâi, tavanul cortului era făcut din in

subţire răsucit: albastru, purpuriu şi cărămiziu, cu modele de heruvimi, peste care urma o învelitoare de pânză din păr de capră. apoi, una din piele de berbec, iar acoperişul exterior era din piei de viţel de

mare. Acest acoperiş servea şi ca perfectă protecţie, în afară, şi ca podoabă strălucitoare a

Tabernacolului regal al lui Iahve.65

Tabernacolul s-a prevăzut cu două perdele: una servea ca intrare în partea de est a cortului şi era făcută

dintr-o pânză lucrată la gherghef, din in subţire

65 The N.I.V. Study Bible, p. 125.

răsucit (albastră, purpurie şi cărămizie) şi aşezată pe cinci stâlpi de salcâm, poleiţi cu aur şi având

picioare de aramă (26:36-37). A doua perdea, deosebit de frumoasă, lucrată tot din in subţire, cu modele de heruvimi (albastră,

purpurie şi cărămizie), fiind fixată pe patru stâlpi de salcâm, poleiţi cu aur şi având picioare de argint,

a fost aşezată între Locul Sfânt şi Locul Preasfânt (Ex. 26:31-33). In Sfânta Sfintelor, după această perdea, a fost aşezat Chivotul Mărturiei, acoperit cu capacul. Perdeau

care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor semnifica faptul că intrarea liberă spre prezenţa lui

Dumnezeu nu era posibilă decât prin intermediul unui mare preot, o dată pe an, în ziua ispăşirii cu

sângele animalelor, cu care se stropea, mai întâi, perdeau, şi apoi restul se punea deasupra caporetului (Evr. 9:6-8). Aceasta îl reprezenta, simbolic, pe Domnul Isus, care, prin jertfa trupului Său şi cu

sângele Său nevinovat, a ispăşit păcatele omenirii şi a deschis calea liberă spre tronul îndurării divine,

pentru toţi cei ce cred în jertfa Lui de la Golgota (Mat. 27:50-51; Evr. 9:11-12; 10:10-22).' Dincoace de perdea, în Sfânta (lângă aceasta), chiar în dreptul chivotului, era aşezat altarul tămâierii,

iar pe cele două părţi ale Locului Sfânt: în dreapta se afla masa cu pâinile punerii înaintea Domnului,

iar în stânga, sfeşnicul. 2.5.3.4. CURTEA CORTULUI (27:1-19) De jur-împrejurul cortului, curtea acestuia a fost împrejmuită cu un gard -lung de 100 de coţi şi lat de

50 de coţi (cea 45 x 22m). împrejmuirea a fost făcută din câte 20 de stâlpi, pe fiecare parte a lungimii

şi din zece stâlpi, în partea vestică, pe lăţime. în partea estică, unde era intrarea, existau doar 6 stâlpi: câte trei de fiecare parte a intrării. Stâlpii erau înalţi de 2m şi fixaţi pe câte un picior de aramă, fiecare.

Pe stâlpi era prinsă pânză de in subţire, care închidea, astfel, curtea cortului. Intrarea cortului era, de

asemenea, acoperită cu o perdea lată de 20 de coţi, lucrată cu măiestrie din in subţire răsucit. La intrare, în mijlocul curţii, în faţa cortului, era plasat altarul jertfelor, al arderilor de tot (27:1-8).

Altarul era făcut din lemn de salcâm - lung de 5 coţi şi lat de 5 coţi (cea 228 x 228cm), acoperit cu

aramă şi prevăzut cu patru coarne, în cele patru colţuri.66

Sângele unora din jertfe era stropit pe aceste

coarne (29:12; Lev. 8:15; 9:9). Altarul era prevăzut cu dispozitive (verigi) pentru transport şi cu unelte pentru aducerea jertfelor. Intre altar şi cort, în partea stângă, se găsea ligheanul de aramă (30.17-21): un vas de aramă, prevăzut

cu un postament (picior de aramă). în lighean, se punea apă pentru spălarea preoţilor pe mâini şi pe picioare înainte de intrarea în Cortul întâlnirii. Aceasta arăta că slujitorii Domnului trebuie să vină

înaintea Lui în deplină curăţie, să se spele chiar şi de păcatele slujirii (Ps. 26:6). Cortul întâlnirii, cu elementele structurii şi mobilierul cu care era prevăzut, exprimă clar adevărul că, în dragostea Sa fără margini, Dumnezeu a hotărât să locuiască în mijlocul poporului Său răscumpărat,

cu care a intrat în legământ. 6 The Criswell Study Bible, p. 109. "Toate altarele evreieşti se deosebeau de cele păgâne prin faptul că

aveau aceste coarne, care simbolizau: putere şi protecţie. Vinovaţii care se refugiau la altarul Domnului, puteau găsi protecţie." (lîmp. 1:50; 2:28). De asemenea, că Dumnezeu este separat în sfinţenia Sa şi numai prin: jertfe, curăţie, lumină,

recunoştinţă, rugăciune şi dedicare {în baza jertfei de ispăşire) poate cineva să aibă acces la Dumnezeu. El era între ei, însă era separat de ei. Tot aşa, Domnul Isus a venit şi a locuit printre

oameni, dar a fost separat de ei; constituind astfel, jertfa de ispăşire în vederea părtăşiei cu Dumnezeu. Prezenţa Domnului în Cortul întâlnirii nu implică nicidecum absenţa Sa din altă parte, pentru că Dumnezeu este omniprezent, Cortul însă constituia, în sensul didactic - sublim- al Vechiului

Testament : locul, mediul şi sistemul unde omul putea să aibă contact cu Dumnezeu, simbolizându-L

pe Domnul Isus Hristos - adevărata Cale spre Dumnezeu. Aceeaşi structură, în principiu, a fost respectată şi mai târziu, la construirea templului Iui Solomon, de la Ierusalim, care a constituit un pas înainte în orientarea oamenilor spre Hristos - adevăratul Templu

al lui Dumnezeu pe pământ. 2.5.4. PREOŢIA. SLUJITORII PRIMEI RELIGII REVELATE (28:1-30:38) Un alt element important al religiei revelate, care i-a fost prezentat lui Moise în aceeaşi întâlnire cu

Dumnezeu pe Muntele Sinai, este preoţia. La originea ei, această slujbă se identifica cu aceea de

sacrificator, care, pe vremea patriarhilor, era îndeplinită de către capul familiei (Gen. 22:13; Iov 1:5). O dată cu atingerea stadiului de naţiune, preoţia este dată lui Aaron, care urma să servească drept mare

preot şi fiilor săi: Nadab, Abihu, Eliazar şi Itamar - ca preoţi. Leviţii, luaţi ca înlocuitori ai întâilor

născuţi din toată naţiunea, erau destinaţi să fie ajutoare preoţilor. (Num. 3:5-13; 18:17). 2.5.4.1. FUNCŢIA PREOŢILOR Funcţia principală a preoţilor era de a mijloci între Dumnezeu şi om. Prin jertfele aduse de preot,

acesta asigura omului ispăşirea păcatelor (Ex. 28:1-43; Lev. 16:1-34). Preoţii mai aveau şi funcţia descoperirii voii lui Dumnezeu faţă de popor (Num. 27:21; Deut. 33:8), precum şi datoria de a instrui poporul în legea Domnului. în sfârşit, datoria lor era şi de a supraveghea întreaga slujire la Cortul întâlnirii. Erau anumite activităţi

pe care le putea îndeplini numai marele preot (în persoană). 2.5.4.2. ECHIPAMENTUL PREOŢESC Fiind^ desemnat pentru slujbă specială, preotul trebuia să aibă o ţinută pe măsură. In mod deosebit este

prezentată ţinuta marelui preot, care era cu totul specială, potrivit funcţiunii marelui preot. Aşa cum s-

a afirmat: Dacă Tabernacolul lui Dumnezeu urma să fie un loc al frumuseţii şi al splendorii, preotul Său trebuie să fie

echipat pe măsură. Veşmintele sale erau prevăzute spre a-i da demnitate şi onoare (28:2). nu în vederea lui însuşi, ci ca să fie asemănător cu Cel pe care-1 serveşte şi reprezintă ,

67 Frumuseţea veşmintelor preoţeşti constituia o strălucire a slujirii la cort şi exprima simbolic

frumuseţea şi sfinţenia lui Dumnezeu, precum şi splendorile prezenţei Celui Prea înalt. Echipamentul marelui preot consta din: 2.5.4.2.1. Efodul şi brâul (28:1-14) Efodul era un fel de vestă compusă din două părţi: una, pentru a acoperi pieptul; alta, pentru a acoperi

spatele. Acestea erau unite cu umerarii, deasupra umerilor, iar la mijloc, efodul era prevăzut cu un brâu pentru încins (6-12). Efodul şi brâul erau făcute cu măiestrie şi cusute cu fir auriu, cărămiziu şi

albastru. Aceasta era piesa de deasupra, din îmbrăcămintea marelui preot. Pe fiecare dintre cei doi

umerari era cusută o piatră preţioasă de onix, unde erau săpate cele 12 nume ale copiilor lui Israel (câte şase pe fiecare piatră). Efodul era, de asemenea, ornat cu două ferecaturi de aur şi cu două lănţişoare

de aur curat. Marele preot purta pe umerii săi numele seminţiilor israelite, pentru care săvârşea ispăşire

înaintea Domnului; purta pe umerii lui povara poporului său. 2.5.4.2.2. Pieptarul (28:15-30) Aşezat pe pieptul preotului, în mijlocul efodului, pieptarul era cea mai luxoasă şi cea mai strălucitoare

piesă a ţinutei marelui preot. Era un fel de placă făcută dintr-o combinaţie de aur, fir albastru, purpuriu

şi cărămiziu, şi de in subţire răsucit, de cea 58 de cm2, legată cu lanţuri de aur curat de umerii efodului

(Ex. 28:15-30).68

Pe acest pieptar, erau cusute în aur douăsprezece pietre scumpe, gravată fiecare cu

câte unul dintre numele seminţiilor israelite. Faptul acesta arăta că marele preot purta pe pieptarul

judecăţii poporul lui Dumnezeu, pentru care făcea ispăşire înaintea Domnului (28:29). Pieptarul era, de asemenea, prevăzut cu cele două pietre speciale: "urim" -"lumină" şi "tumim" -

"desăvârşire" (28:30). Datorită prezenţei acestor două pietre, pieptarul se chema:"Pieptarul judecăţii",

deoarece prin ele era cunoscută judecata lui Dumnezeu. Se pare că acestea erau folosite, când nu

existau alte mijloace, pentru a se putea cunoaşte voia Domnului. Alan Cole consideră că aceste pietre puteau fi folosite în sensul lui "Alfa şi Omega" sau "începutul şi

sfârşitul" din Apocalipsa (Apoc. 1:8), deoarece, în ebraică, numele lor începea cu prima şi, respectiv,

cu ultima consoană din alfabetul ebraic ("Aleph" şi "Tau"). Ele se foloseau pentru tragere la sorţi în sensul de: "da" sau "nu", ca în cazul lui Saul (lSam. 14:41). Prezenţa acestor pietre pe pieptarul marelui preot exprimă funcţia preotului de a da instrucţiuni (Deut.

33:10) şi de a indica deciziile divine în anumite situaţii (Ex. 28:8,9). Se pare că funcţiunea acestora a încetat pe măsură ce au apărut profeţii, care şi-au însuşit această responsabilitate, aşa cum în Noul The Lion Handbook to the Bible, p. 169. Schultz, op.cit., p. 77. (Si Testament folosirea tragerii la sorţi a încetat după ce a venit Duhul Sfânt şi a statornicit călăuzirea

divină prin cuvântul inspirat al membrilor Bisericii lui Hristos. 69

2.5.4.2.3. Mantia albastră (28:31-35) Sub efodul prevăzut cu pieptar, marele preot purta o robă albastră, lungă până la picioare, prevăzută cu

o gaură - pentru a-şi introduce capul. De-a lungul tiviturii, de jur-împrejur, erau cusute pe poala

mantiei albastre, alternativ, rodii şi clopoţei de aur, iar la poala robei erau ciucuri. Poporul putea să

urmărească, de afară, mişcarea marelui preot - când acesta se prezenta înaintea Domnului -, după

sunetul clopoţeilor atârnaţi de tunică. Sub mantia albastră, marele preot purta tunică şi izmene de pânză de in. Această parte a îmbrăcămintei preoţeşti era comună tuturor celorlalţi preoţi. Cele de până aici, împreună cu podoabele care-i

împodobeau capul, îl deosebeau pe marele preot de ceilalţi, potrivit cu chemarea sa specială. 2.5.4.2.4. Mitra sau turbanul şi placa de aur (36-38) Mitra şi placa de aur împodobeau capul marelui preot. Mitra era coroana marelui preot, de care era

legată, printr-o diademă de panglică albastră, placa de aur, plasată în partea din faţă, pe frunte.Pe

această placă, era inscripţia: "Sfânt pentru Domnul". Podoabele capului indicau demnitatea marelui

preot, de care acesta trebuia să se învrednicească înaintea Domnului şi a poporului. Pentru a-şi putea îndeplini slujba de mijlocire înaintea Domnului, acesta trebuia să fie împodobit cu sfinţenie pentru

Domnul. - < » 2.5.4.3. INSTALAREA PREOŢILOR (29:1-37) Preoţii trebuiau să fie puşi în slujbă (sfinţiţi) printr-un ceremonial special, care consta din câteva

acţiuni: Mai întâi, avea loc spălarea preoţilor cu apă (29:4), ceea ce înseamnă că cei ce urmează să servescă lui Dumnezeu trebuie să fie curaţi (vers. 5-6). Urma echiparea preoţilor cu îmbrăcămintea sfântă, după care se făcea învestitură (v.7). Actul învestirii

se făcea prin ungerea cu untdelemn, care simboliza revărsarea Duhului Sfânt şi prezenţa Lui

Dumnezeu. Cuvântul evreiesc folosit pentru ungere este "Mesia" sau "Unsul", termen care indica spre Domnul Isus - Mesia, Unsul, Hristosul, Cel care a fost adevăratul mare Preot. In sfârşit, ultimul act era aducerea jertfelor (29:10-37). Totul trebuia sigilat cu jertfe în legământul

Vechiului Testament; în mod special, se cereau jertfe cu ocazia instalării sacrificatorilor. Mai întâi a fost sacrificat un viţel, după ce Aaron şi fii săi îşi puseseră mâinile pe capul acestuia. Din

sângele animalului se lua pentru a se unge coarnele altarului, apoi, restul era ars în întregime ca jertfa

pentru păcat (v.14). Faptul subliniază adevărul că, înainte ca cineva să intre în slujirea Domnului, 9 Alan Cole, Tyndale Old Testament Commentaries (Downers Grave, 111., Sua, Inter-Varsity Press,

1973), p. 201. trebuie să lichideze total cu păcatul. Numai Domnul Isus poate curaţi definitiv păcatele (Evr. 9:11-14). Urma aducerea unui berbec - ca ardere de tot -, după ce preoţii au pus mâinile pe capul animalului. Dacă prima jertfa semnifica despărţire de păcat, a doua era expresia consacrării, a dăruirii totale a

celor ce intrau în slujba Domnului. Această jertfa preilustra predarea deplină a credinciosului în slujba

Celui ce 1-a răscumpărat (Rom. 12:1-3; 6:13-14). A treia jertfa consta înjunghierea celui de al doilea berbec (v. 19-28), după ce preoţii şi-au pus mâinile

pe capul acestuia. Din sângele jertfei, trebuia picurat pe vârful urechii fiecărui preot - ca semn de

consacrare a auzului în vederea recepţionării mesajului Domnului, cât şi a nevoilor oamenilor. La fel erau stropite cu sângele jertfei degetele mari de la mâna dreaptă a fiecărui preot şi de la piciorul drept al fiecărm preot, semnificând consacrarea lucrării lor şi a umblării lor pentru Dumnezeu. In final,

erau stropite cu sânge şi veşmintele, pentru a arăta că şi ţinuta era, de asemenea, consacrată lui

Dumnezeu. O parte din cea de-a treia jertfa, care consta dintr-un berbec adus împreună cu turte coapte, era arsă pe

altar pentru Domnul, iar restul era destinat pentru hrana preoţilor. Pieptul berbecului era legănat

înaintea Domnului pentru a fi al preotului. încă de la începutul slujirii preoţeşti s-a statornicit astfel principiul că acel care slujeşte la altar trebuie să se hrănească de la altar. 2.5.4.4. SERVICIUL PREOŢILOR (29:38-30:10) Preoţii, astfel puşi în slujbă, trebuiau să îndeplinească anumite servicii sau slujiri la Cortul întâlnirii: 2.5.4.4.1. îngrijirea de jertfa necurmată (29:38-46) Preoţii trebuiau să asigure jertfa necurmată, prin punerea pe altar a unui miel (în fiecare dimineaţă şi în

fiecare seară), împreună cu jertfa de mâncare prescrisă. Prin această jertfa se asigura o legătură neîntreruptă a israeliţilor cu Dumnezeu: locuirea lui Dumnezeu cu ei, vorbirea lui Dumnezeu către ei şi apartenenţa lor la Dumnezeu. Este semnificativ faptul că toate

acestea se realizează deplin, pentru fiecare păcătos, prin jertfa desăvârşită a Domnului Isus Hristos. 2.5.4.4.2. Aducerea tămâiei pe altarul tămâierii (30:1-10) Paralel cu jertfa necurmată a arderii de tot, preoţii trebuiau să asigure şi aducerea tămâiei. Tămâia simboliza rugăciunea şi slăvirea Numelui Domnului. Tămâia trebuia să fie adusă de către Aaron

(marele preot) şi să ardă necurmat pe altarul tămâierii. Deosebit de important este faptul că nu se putea folosi decât tămâia preparată după reţeta divină.

Astfel, este clar subliniat faptul că omul poate avea acces la Dumnezeu doar pe calea trasată de El. 2.5.4.4.3. Adunarea şi utilizarea banilor colecţionaţi pentru răscumpărare, la recensământ

(30:11-16) Cu ocazia fiecărei numărări, fiecare israelit trebuia să aducă Domnului o jumătate de siclu (cea 7,8 g argint). Numărarea putea fi prilej de supraapreciere şi de încredere în sine. Prin plătirea preţului

răscumpărării, se perpetua adevărul că fiecare israelit aparţinea Domnului şi îi datora Lui existenţa sa.

Preoţii colectau şi foloseau preţul acestei răscumpărări pentru nevoile slujirii la Cortul întâlnirii. 2.5.4.4.4. Slujirea la altarul de aramă şi săvârşirea ungerilor (30:17-38) înaintea oricărei acţiuni, preoţii trebuiau să se spele în ligheanul de aramă din curte. Curăţia era o

condiţie primordială pentru întâlnirea cu Dumnezeu şi pentru slujirea înaintea Lui. Ungerile erau

frecvente în Vechiul Testament. Acestea simbolizau împuternicirea prin Duhul Sfânt. De aceea, toate uneltele cortului trebuiau să fie unse cu untdelemn şi mirodenii stabilite de Domnul, care să fie

folosite, apoi, numai pentru lucrarea Domnului. în prepararea tămâiei sfinte, a untdelemnului şi a

mirodeniilor prescrise era interzisă total orice imitaţie sau folosirea lor în alte scopuri. Totul indica spre lucrare unică şi fidelă a Duhului Sfânt spre slava lui Dumnezeu. în încheierea instrucţiunilor pentru construirea cortului şi pentru serviciul preoţiei, Dumnezeu îi arată

lui Moise şi numele meşterilor destinaţi pentru executarea acestei lucrări unice. A fost ales Betaleel,

din Hur (seminţia lui Iuda), împreună cu Oholiab, din seminţia lui Dan. Aceştia sunt înzestraţi prin Duhul Sfânt şi făcuţi apţi pentru a îndeplini această lucrare. Lucrarea lui Dumnezeu trebuie făcută de

către cei pe care îi alege Dumnezeu şi îi înzestrează potrivit cu cerinţele lucrării respective (Rom.

12:3-8). De asemenea, Dumnezeu avertizează în legătură cu ţinerea Sabatului (31:12-15). Nici chiar lucrările de construire a cortului nu sunt scutite de respectarea poruncii privitoare la ţinerea Sabatului.

Sabatul era simbolul Legământului. încălcarea acestuia ar fi însemnat ruperea întregului Legământ şi

cauza pedeapsa cu moartea. In încheierea prezentării, Dumnezeu i-a încredinţat lui Moise cele două table cu cele zece porunci: principiile de bază ale Legământului (31:18). Erau tablele de piatră, făcute şi scrise de însuşi

Dumnezeu. 2.5.5. RUPEREA ŞI REÎNOIREA LEGĂMÂNTULUI (32:1-35:3) Dacă la nivel de individ sau de familie, acţiunile desfăşurării planului de mântuire a lui Dumnezeu au

fost mereu umbrite de căderi şi neîmpliniri, cu atât mai mult la nivel de a naţiune, poporul lui Israel s-a

abătut foarte curând de la legământul de abia încheiat cu Dumnezeul şi regele lor, la Sinai (Ex. 32:7-8). 2.5.5.1. CONŢINUTUL ABATERII (32:1-6) Construirea unui viţel de aur, după modelului boului Apis (una dintre zeităţile Egiptului), căruia să i se

închine - lui ca Dumnezeu -, a constituit o gravă rupere

m

sau o infirmare a legământului încheiat cu singurul şi adevăratul Dumnezeu. Poporul mărturisise de două ori credinţă şi ataşament faţă de Domnul, în Legământ: o dată, când i-a vorbit Domnul (19:8),

apoi, când Legământul s-a fixat în scris la ratificare (20:19). Israeliţii acceptaseră legile lui Dumnezeu

şi ordonanţele Lui - ca standard pentru propria lor viaţă. Cu toate acestea, ei apelează la închinăciunea politeistă egipteană. Prin gestul lor au încălcat întregul "Cod de legi" al lui Dumnezeu, dat lor. (1) Ei au încălcat prima poruncă: "Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine" (32:1). (2) Israeliţii au încălcat şi porunca a doua: Aaron le-a făcut chip turnat după modelul boului Apis egiptean, pe când porunca spunea: "Să nu-ţi faci nici o înfăţişare a lucrurilor..." (3) Au încălcat şi porunca a treia. Din ceea ce spune versetul 5, se pare că Aaron a fost mirat pe când

dădea forma idolului şi poate că, teoretic prin ironie, el a vrut să redirecţioneze situaţia, spunând:

"Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului". Ceea ce a reuşit însă a fost luarea în deşert a Numelui Domnului.

(4) Hotărând o zi de închinare: "mâine", israeliţii au încălcat şi porunca a patra, care stabilea Sabatul

ca zi de odihnă şi de închinăciune. Cu alte cuvinte, dintr-o lovitură au încălcat toate poruncile

privitoare la relaţia lor cu Dumnezeu, dar nu numai atât. (5) Israeliţii încalcă toate poruncile din a doua secţiune, cele referitoare la raportul cu semenii. în

centrul acestora stătea combaterea imoralităţii ocazionale şi ceremoniale. Deşi pare o sărbătoare

nevinovată, ceea ce făceau ei era tabloul unei închinăciuni păgâneşti, ritualistice. formaliste, acompaniate de imoralitate (32:6). S-au dedat destrăbălării sexuale, acţiuni ce includeau încălcarea

tuturor celor şase porunci din partea a doua a ''Decalogului". Toate acestea erau caracteristice

închinăciunii la zeii fertilităţii în religiile păgâne: egiptene, babiloniene şi canaanite. Pofta,

adulterul, uciderea şi minciuna erau toate incluse şi ridicate la rang de închinare, fără nici o jenă. 2.5.5.2. PROCESUL CĂDERII întrebarea care se impunea în această situaţie este: "Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? Cum s-a

putut ca, după numai şase săptămâni de la încheierea legământului, israeliţii să comită o aşa de ruşinoasă apostazie?

70 Să ajungă la o aşa cădere, să săvârşească asemenea sacrilegiu şi să părăsească

pe singurul Dumnezeu care s-a revelat atât de minunat. Pot fi evidenţiate câteva motive care,

întotdeauna, vor conduce la apostazie. (1) Lipsa lor de credinţă. Israeliţii se saturaseră să mai umble prin credinţă şi doreau să umble prin

vedere (v. 1). (2) Oboseală în aşteptare. Moise stătuse pe munte patruzeci de zile şi patmzeci de nopţi, iar ei nu mai

puteau aştepta. în aşteptare, vine ispititorul. In acelaşi fel, a venit şi la Domnul Isus, după patruzeci de zile în pustiu. Fiul însă, decis să asculte întocmai de Tatăl, a fost biruitor. The Lion Handbouk ta the Bible, p. 170. (3) Lipsa unui conducător hotărât, cu personalitate. Moise, omul hotărât şi dedicat în întregime pentru

Dumnezeu, lipsea. Lipsea şi Iosua, care se califica tot mai mult ca şi conducător. Aaron, deşi menit pentru o înaltă slujire, se dovedeşte a fi neputincios în faţa poporului, se lasă condus, ba chiar foloseşte

cunoştinţele şi abilităţile sale pentru a fi pe placul poporului, în decăderea acestuia. 2.5.5.3. URMĂRILE DEZASTROASE ALE CĂDERII (32:7-29) De îndată, au apărut şi urmările căderii lor. Păcatul, fiind îndreptat, mai întâi, împotriva lui Dumnezeu,

El, în sfinţenia Sa, reacţionează împotriva păcatului. (1) Dumnezeu tinde să Se dezică de poporul Său, care s-a descalificat, şi-i spune lui Moise: "Poporul

tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului ..." Lepădarea de Dumnezeu poate să ducă la lepădarea Sa de oameni, şi asta înseamnă cu adevărat dezastru. (2) Dumnezeu planifică să nimicească poporul încăpăţânat şi să-şi formeze un alt popor (32:9-10).

Aici, Moise îşi îndeplineşte menirea sa de mijlocitor, într-un mod exemplar şi cu renunţare de sine. El repune poporul ales în inima lui Dumnezeu. Apelând la apărarea reputaţiei Domnului în faţa

egiptenilor şi la promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam. Moise săvârşeşte o aşa mijlocire, încât

abate mânia lui Dumnezeu de la poporul vinovat. (3) Moise se mânie (32:15-24). Cel care mijlocise atât de stăruitor, pe când era pe munte, înaintea lui

Dumnezeu, îşi pierde firea, când vede. într-adevăr, ceea ce făcuse poporul. în mânia sa, Moise

trânteşte cele două table de piatră, care erau opera şi scrisul lui Dumnezeu şi le sparge la piciorul

stâncii. Spargerea tablelor nu era altceva decât o expresie dramatică, simbolică, a ceea ce se întâmplase deja. Israeliţii rupseseră legământul lor cu Dumnezeu. Deşi semnificativă, asemenea atitudine nu este

acceptată de Dumnezeu. Cum nu a fost acceptată ruperea legământului, aşa nu este acceptată nici confirmarea acestei stări de fapt, prin spargerea tablelor. De aceea, Moise însuşi va avea nevoie de

reabilitare. (4) Poporul trebuie să suporte consecinţele căderii. Moise a obţinut de la Dumnezeu iertarea pentru ca poporul să nu fie nimicit, însă răul trebuia ras din temelie. Acum au rol important leviţii, care procedează la acte de ispăşire. Aaron este crunt mustrat pentru ceea

ce a făcut şi i se impută lui decăderea poporului. Viţelul de aur este ars în foc, prefăcut în cenuşă şi dat

poporului să-1 bea cu apă. Acţiunea avea drept scop dovedirea că acela nu era Dumnezeu şi exprima o repudiere totală şi definitivă a idolului. De dragul salvării reputaţiei poporului lui Dumnezeu, se trece la omorârea căpeteniilor lui Israel

(32:25-29) şi, probabil, a celor ce săvârşiseră imoralităţi. La chemarea lui Moise, leviţii se dovedesc hotărâţi pentru Domnul şi execută actul ispăşirii. Reputaţia trebuie recâştigată, chiar prin pedepsirea

celor mai apropiaţi. 2.5.5.4. RESTABILIREA LEGĂMÂNTULUI (32:30-34-35) Sunt prezentate câteva acţiuni care au condus la reînnoirea Legământului. Ele pot fi sintetizate astfel: (1) Moise oferă el însuşi preţ de răscumpărare pentru poporul său (32:30-34). Ca unul care de

acum a înţeles din plin cât de profundă a fost decăderea, credinciosul slujitor se oferă să fie el însuşi

lepădat, dacă poporul nu este iertat. Aşa cum a mijlocit pe munte, pentru cruţarea vieţii israeliţilor, stăruie pentru a fi iertaţi. Este redată strălucita sclipire a caracterului lui Moise -ca tip mesianic

reprezentativ. Dumnezeu refuză să ia o asemenea măsură. (2) Se instalează atmosfera de penitenţă (33:1-11). Prin mutarea cortului lui Moise în afara taberei,

care servea, deocamdată, ca şi Cort al întâlnirii, se materializează concret ceea ce se petrecuse în fapt pe plan spiritual: îndepărtarea lui Dumnezeu de tabăra lui Israel. Astfeţse instalează în

popor o atmosferă de penitenţă (33:1-11). Mai ales, atunci când Dumnezeu îşi exprimă hotărârea de a

nu mai merge în mijlocul poporului (33:3-5). In această atmosferă de pocăinţă, şi israeliţii fac primul pas pentru reabilitarea legământului. Aruncă toate lucrurile care ar putea să-i mai conducă

la idolatrie (33:6). Ei tânjesc după prezenţa Domnului şi insistă într-o atitudine de reverenţă, în

timp ce Moise intra în cort înaintea Domnului (33:7-11). Intr-o asemenea situaţie, cel care cunoştea harul părtăşiei cu Dumnezeu profită şi mai mult de acesta. Iosua persistă în părtăşia cu Dumnezeu în

cort (33:11). (3) Prezenţa lui Dumnezeu este recâştigată (33:12-23). Moise, care ştia că fără prezenţa lui Dumnezeu

nu se poate continua, vine tot mai aproape de El. De aceea, continuă să mijlocească pentru reîntoarcerea lui Dumnezeu în tabără, hotărât să nu meargă mai departe fără El şi-i cere să-i arate slava

Sa. Harul îngăduit lui Moise: de a contempla frumuseţea lui Dumnezeu, deşi nu putea să-I vadă faţa,

este contrabalansat de protecţia divină pe stâncă, lângă Dumnezeu. 2.5.5.5. DEFINITIVAREA ŞI RATIFICAREA LEGĂMÂNTULUI REÎNOIT (34:1-35:3) Pentru ca Legământul să fie restabilit, era nevoie să se mai petreacă vreo câteva lucruri importante. (1) Reabilitarea lui Moise. Cu toată credincioşia sa, Moise şi-a pierdut cumpătul în vâltoarea

împrejurărilor. Deşi el venise atât de aproape de Dumnezeu şi-şi îndeplinise rolul de mijlocitor aşa de bine, totuşi el are nevoie de reabilitare. Dumnezeu îl invită la o întrevedere pe munte. Moise trebuie să

cioplească el însuşi tablele de piatră, în locul celor pe care le-a spart, iar Dumnezeu Se oferă să rescrie

cele zece porunci, pe ele. Pe munte, Moise este pus în faţa oglinzii caracterului lui Dumnezeu pentru a-şi vedea propriul caracter. Pentru prima dată, el se vede clar şi se aşază în rândul păcătoşilor (34:1-

9), iar Dumnezeu procedează la restabilirea Legământului. învăţătura este deosebit de clară. Pentru o adevărată reabilitare a poporului, acţiunea trebuie să înceapă de la conducători, iar pocăinţa trebuie să fie pe măsura căderii, cu repararea relelor făcute. Ceea ce nu

poate face omul, va face Dumnezeu în bunătatea Sa. ca atunci când a fost încheiat Legământul prima dată. (2) Ofertele noului Legământ (34:10-11). Legământul începe cu ofertele Domnului. El promite că va face minuni nemaipomenite pentru poporul Său şi promite izgonirea canaaniţilor dinaintea israeliţilor. (3) Cerinţele noului Legământ (34:12-26). Orice compromis cu naţiunile Canaanului este interzis. Se

cere atitudine hotărâtă împotriva idolilor acestora, nimicirea idolilor şi a altarelor şi măsuri severe în vederea păstrării curăţiei. Sunt accentuate iarăşi sărbătorile. în principiu, şi datoria de consacrare a

întâilor născuţi. Petrecând, iarăşi, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pe munte, Moise scrie Cartea

Legământului, iar Dumnezeu scrie din nou cele zece porunci, pe tablele făcute de Moise. La coborâre, Moise aduce cu sine Legea de pe Munte. De data aceasta era un alt om, a cărui faţă

strălucea datorită întipăririi slavei lui Dumnezeu, iar el nici măcar nu era conştient de lucrul aceasta.

Aşa este adevărata măreţie spirituală. 2.5.6.CONSTRUIREA ŞI INSTALAREA SANCTUARULUI (35-40) începând cu capitolul 35, în cartea Exodul este prezentată construirea cortului, aşa cum i-a fost arătată

lui Moise, pe munte. Poporul a dăruit cu aşa inimă largă pentai sanctuar încât a fost nevoie să se

anunţe ca nimeni să nu mai aducă daruri. S-a estimat că întregul cost al cortului, incluzând toate uneltele lui, s-a ridicat la suma de peste 1.250.000 de dolari (în echivalentul timpurilor moderne).

Cortul, tot mobilierul şi toate uneltele, împreună cu veşmintele preoţeşti, au fost făcute întocmai după

modelul arătat lui Moise pe munte. Ziua întâi a lunii întâi a fost destinată de Dumnezeu pentru,

sfinţirea cortului. Aceasta era prima sărbătoare de an nou. de la eliberare. Cortul a fost instalat în mijlocul taberii. Fiecare element a fost uns şi apoi aşezat la locul lui. Când

totul a fost gata, slava Domnului a umplut cortul în aşa măsură. încât nici Moise nu mai putea să intre

în cort. Cortul de la Sinai a fost primul sanctuar închinat adevăratului Dumnezeu ge pământ şi a fost centrul de închinăciune al israeliţilor. timp de cea 487 de ani. In Vechiul Testament este numit: Sanctuar,

Tabernacolul, Cortul întâlnirii - şi a fost expresia reală a prezenţei lui Dumnezeu în mj tocul poporului

Său, până când s-a construit Templul de la Ierusalim. Aşa cum s-a afirmat, cartea Exodul este una dintre cărţile cele mai ilustrative ale Vechiului

Testament. Multe rădăcini ale învăţăturii Noului Testament, atât cu privire la Domnul Isus, cât şi cu

privire la viaţa creştină, au fost aşezate în această carte.71

Citind sub călăuzirea Duhului Sfânt, creştinul va găsi în această carte puternica temelie a actului răscumpărării prin Domnul Isus Hristos şi un adevărat ghid de trăire conform voinţei Celui ce a

răscumpărat un popor, care să fie al Lui, plin de râvnă pentru El. CAPITOLUL III

LEVITICUL (LEGISLAŢIA ŞI ÎNCHINĂCIUNEA) Cartea a treia a lui Moise, Leviticul, este una dintre cele mai frumoase şi cele mai importante cărţi din

Vechiul Testament, care conţine principiile ispăşirii şi ale sfinţeniei. Jensen afirmă: "Cartea Leviticul

este manualul lui Dumnezeu pentru poporul Său, cu privire la felul în care oamenii să se apropie de

Dumnezeu şi să trăiască după voia Lui înaintea feţei Sale".7

3.1. TITLUL CĂRŢI în ebraică, cartea îşi ia numele de la primele cuvinte din text: rnp'l /vaiiqra/ - "Şi El a chemat" (referindu-se la faptul că Dumnezeu 1-a chemat pe Moise din cortul întâlnirii şi i-a vorbit). Evreii mai

numesc această carte: "Legea preoţilor".73

Numirea de Levitic a fost adoptată în traducerea LXX (Septuaginta) şi se potriveşte mai bine conţinutului cărţii, însemnând: "Cele aparţinătoare levi-ţilor"

74, de unde, în latină, apoi în română,

numirea de Leviticul.

3.2. AUTORUL CĂRŢI LEVITIC Mai multe evidenţe biblice sprijină poziţia tradiţională cu privire la dreptul de autor al lui Moise

asupra cărţii, ca şi a întregului Pentateuch. De cincizeci şi şase de ori este arătat, în cartea Levitic, că Domnul a dat Legea prin Moise.

5 Tot astfel, şi în Ezra 6:18, şi Domnul Isus în Matei 8:2-4, afirmă că

Moise a dat instrucxţinile din Levitic 14:1-4.

3.3. TEMA CĂRŢI Cartea Levitic tratează două laturi importante ale vieţii israeliţilor, "naţiunea alesă" intrată în legământ

cu Dumnezeu: 71 Gordon Spratt şi Bos Mcnzies, Hommond Trust, 1992), p.6. The Scripture Tmtfi-Biblio-File (Central Bible 72

Jensen, op.cit, p. 101. 73 The Criswell Study Bible, p. 129. 74 Henry H. Halley, Halley's Bible Handbook (SUA, Halley's Bible Handbook, Inc, 1965), p. 134. 75 Jensen, op.cit., p.103. (1) Ispăşirea în baza sângelui jertfelor (17:11). în original se foloseşte cuvântul -IDZ) /Caphar/ "a

acoperi", care apare de c-ca 48 de ori şi se referă la faptul că sângele jertfelor Vechiului Testament nu a putut înlătura păcatul, ci doar 1-a acoperit pentru o vreme în mod pedagogic, aceste jertfe indicând

spre jertfa şi sângele Domnului Isus, care "va spăla" păcatele (Lev. 16:3; Evr. 10:4; Rom 3:25; Evr.

9:15). (2) Sfinţirea sau trăirea în sfinţenie cu Dumnezeu (11:44). Cuvântul original folosit este VJWg /Kadoş/

- "sfânt", "pus deoparte" sau "separat". Acest cuvânt apare de peste 100 de ori în cartea Levitic şi

implică faptul separării israeliţilor peIitru o viaţă sfântă cu Dumnezeu şi pentru El (ÎPet. 1:15-19). Dacă în Genesa este prezentată originea "naţiunii alese" şi naşterea teocraţiei, în Exodul: eliberarea

naţiunii şi stabilirea teocraţiei, în Levitic este prezentată viaţa naţiunii în părtăşie cu Dumnezeul Sfânt

şi Atotputernic. Cartea prezintă legile după care se înfăptuieşte şi se menţine această părtăşie.

3.4. CADRUL GEOGRAFIC AL CĂRŢI LEVETIC Din punct de vedere geografic, evenimentele au acelaşi cadru ca cele din Exod. Din punct de vedere

istoric, israeliţii au petrecut la Sinai cea 12 luni (Ex. 19:1; Num. 10:12). Legislaţia găsită în Levitic se pare că a fost dată în timpul ei luni a celui de-al doilea an de după exod (cea 1444 î.Hr.).

3.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢI Cartea Leviticul se împarte în două părţi distincte: r Calea spre Dumnezeu - Ispăşirea (cap. 1-17) I-

Umblarea cu Dumnezeu - Separarea, sfinţirea (cap. 18-27) 3.5.1. CALEA SPRE DUMNEZEU Câteva elemente importante evidenţiază calea pe care se poate ajunge în relaţie cu Dumnezeul cel Sfânt. 3.5.1.1. SACRIFICIILE (1:1-7:38) Jertfele erau cunoscute în închinăciunea adusă lui Iahve şi înainte de legământul mozaic, la Avraam, şi chiar mai înainte. Cain şi Abel, apoi Noe au adus jertfe lui Dumnezeu. Cartea Leviticul însă arată clar

că numai prin mijlocirea jertfei se poate ajunge la Dumnezeul Cel Sfânt şi adevărat. La Sinai, Ivloise>

din porunca lui Dumnezeu, le prezintă israeliţilor un sistem - bine definit - de jertfe, care devine apoi

parte integrantă din religia acestora. Cinci tipuri de jertfe formează sistemul jertfelor mozaice, dintre care patru implică vărsare de sânge:

ardera de tot, jertfa pentru pace, jertfa de ispăşire şi jertfa de mâncare (ce consta în esenţă, din

produsele solului). înainte de a fi prezentată fiecare jertfă, cartea Leviticul prezintă felul în care se aducea o jertfa. 3.5.1.1.1. Procedura generală pentru jertfă (1:1-9) Această procedură era valabilă pentru oricare jertfa de sânge şi consta în câteva acţiuni semnificative: (1) Prezentarea animalului. Era actul prin care se asigura starea animalului de jertfa, care trebuia să

fie fără cusur. Prezentarea implica verificarea animalului de către preotul care aducea jertfa. (2) Identificarea păcătosului a fost al doilea act. Cel pentru care se aducea jertfa punea mâinile pe

capul animalului de jertfa. Gestul semnifica recunoaşterea şi mărturisirea păcatelor, cât şi transferul de vină asupra jertfei. Prin această identificare, păcătosul recunoştea că este vrednic de

moarte înaintea lui Dumnezeu. Când o jertfă se aducea pentru întreaga naţiune, preotul era cel care

făcea identificarea - ca reprezentant al naţiunii. (3) Actul al treilea era sacrificarea animalului. înjunghierea simboliza omorârea păcatului, care, prin

identificare, a fost pus asupra animalului. (4) Urma stropirea sângelui. Aşa cum era prescris la fiecare jertfa, preotul proceda la stropirea cu sângele jertfei a locului sau a obiectelor prescrise de lege, fapt care însemna acoperire sau ispăşire cu

sângele jertfei. (5) Ultimul act era arderea jertfei, care se făcea, de asemenea, în măsura şi în locul stabilit, pentru

fiecare jertfă. întreaga procedură era prevăzută de Lege şi trebuia resprectată întocmai. 3.5.1.1.2. Sistemul jertfelor mozaice (1:1-7:38) Aşa cum s-a mai arătat, acest sistem consta din cinci jertfe, după cum urmează: 3.5.1.1.2.1. Jertfa arderii de tot (1:3-17; 6:8-13) Jertfa arderii de tot este cel mai vechi şi cel mai proeminent fel de jertfe din sistemul mozaic. Se pare

că aceasta a fost tipul de jertfa adus de Dumnezeu pentru a-i îmbrăca pe bărbat şi pe femeie cu haine

din piele, după ce aceştia au păcătuit; apoi. astfel de jertfa a fost adusă de: Abel. Moise. Avraam etc.

(Gen. 3:21; 4:4; 8:20; 22:2). Pentru arderea de tot puteau fi aduse trei feluri de animale, depinzând de situaţia financiară a fiecărui

credincios: (1) Animale mari din cireada (Lev. 1:3-9); (2) Animale din turmă - oaie sau capră (1:10-13) - de parte bărbătească, fără cusur; (3) Turturele sau pui de porumbel, pentru cei mai săraci (1:14-17). Trebuie remarcat faptul că, deşi se

acorda varietate potrivit posibilităţilor financiare ale celui ce aducea jertfa, aceasta nu implica nici avantajarea, nici dezavantajarea cuiva, fiecare având posibilitatea şi datoria să aducă jertfa

corespunzătoare (Lev. 12:8; Luca 2:22-24). Stipulârile care evidenţiază această jertfă ca tip al jertfei Domnului Isus sunt deosebit de importante,

aşa cum arată Criswell. Animalele carnivore erau interzise, deoarece acestea nu-L puteau preilustra pe Hristos (îs. 53:7). Animalele admise trebuiau să fie domesticite, indicând valoare şi supunere faţă de

proprietar (Fii. 2:6-8). iar animalul trebuia să fie fără cusur (2Cor. 5:21; Evr. 4:15; 7:26; 9:14; lPet.

1:18-19; lloan 3:5).76

Ca procedură, animalul trebuia prezentat la uşa cortului întâlnirii pentru a i se constata calitatea; urma

apoi identificarea şi junghierea. Din sângele animalului, preotul stropea deasupra altarului de jur-

împrejur. Animalul era despuiat de piele şi tăiat în bucăţi, iar acestea erau arse în întregime pe altar, de

unde-i vine şi numele de "ardere de tot". ■ Jertfa arderii de tot era menită să întreţină focul necurmat pe altarul jertfelor, iar cenuşa trebuia

scoasă de preot şi dusă afară din tabără, într-un loc curat (Lev. 6:8-13). Jertfa arderii de tot era în întregime oferită lui Dumnezeu -ca jertfă de bun miros Domnului. Doar pielea îi revenea preotului,

pentru a-şi face îmbrăcăminte (Lev. 7:8). Scopul acestei jertfe era de a servi drept ispăşire pentru cel ce se identifica cu jertfa (Lev. 1:4), iar pielea revenea preotului. Astfel, această jertfă servea pentru a crea omului o dispoziţie de a putea sta în

faţa Domnului; ea avea rol împăciutor şi de a-1 face pe cel ce o aducea în stare de a convieţui cu alţii. Profetic, arderea de tot semnifica totală dedicare lui Dumnezeu, dedicare care nu pierde, ci

recuperează şi îl face pe om accesibil înaintea lui Dumnezeu. Exemplul suprem a fost Domnul Isus, pe care jertfa îl prefigura (Mat. 26:39-44; Marcu 22:42: loan 12:24-27: Fi. 2:5-11). La această stare este

chemat fiecare credincios (Rom. 12:1-2). Pentru asigurarea jertfei necurmate, legea prescria arderea de tot a unui miel în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară (Ex. 29:38-42; Num. 28:3-8). Fiecare credincios trebuie să ştie că "cel mai de dorit

sacrificiu pe care cineva, bogat sau sărac. îl poate aduce lui Dumnezeu, este o viaţă consacrată" (cf

Rom. 12:1; lPet.:l:15-16).77

3.5.1.1.2.2. Jertfa de mâncare (Lev. 2:1-16; 6:14-18; 7:12-13) Jertfa de mâncare consta în produsele solului şi reprezenta munca şi realizările omului. Ca produse acceptate pentru jertfa de mâncare puteau fi aduse trei tipuri de materiale: (1) Floarea fainii amestecată cu ulei şi tămâie (Lev. 2:1-2); (2) Turte făcute din floarea făinii frământate cu untdelemn şi coapte în cuptor (2:4), precum şi turte

coapte în tigaie (2:5) sau coapte pe grătar (2:7); (3) Spice coapte de curând, prăjite la foc, şi boabe pisate (2:14-15). Pentru a fi acceptată, jertfa de mâncare trebuie, întotdeauna, amestecată cu: untdelemn, tămâie şi sare; de asemenea, să fie fără aluat şi miere: produse care 76 Criswell Study Bible, p. 133. 77

R.K.Harrison, Tyndale Old Testament Commentary, Leviticus - An Introduction and Commentary (Leicester: Inter-Varsity Press, 1980), p. 49. fermentează. Impurităţile trebuiau evitate. Adăugarea sării însemna înlăturarea corupţiei sau păstrarea

în afara corupţiei, precum şi asigurarea unui gust plăcut. Untdelemnul simboliza Duhul Sfânt care

călăuzeşte în serviciul lui Dumnezeu, iar tămâia simboliza rugăciunea - ca o bună mireasmă lui Dumnezeu.

7S Se pare că împreună cu această jertfă se aducea şi o anumită cantitate de vin - ca jertfă de băutură (un

sfert de hin; un hin = 5,6 I ) (Lev. 23:13; Num. 15:5,10). Procedura consta în aducerea jertfei de mâncare ca un supliment la jertfa zilnică a arderii de tot (Lev.

6:14-23; Num. 4:16). Când era adusă de preot pentru adunare, jertfa era arsă în întregime. Când jertfa

era a unui individ, preotul prezenta pe altarul arderii de tot o mână de făină sau o parte din produse, restul era păstrat ca hrană la Cortul întâlnirii (Lev. 2:2-3; 9:17; 6:16-18; 7:14-15). Jertfa de mâncare avea drept scop să acompanieze toate jertfele şi semnifica omagiul adus lui

Dumnezeu şi mulţumire pentru darurile obţinute. De asemenea, această jertfă semnifica serviciul cu

loialitate pentru Dumnezeu sau isprăvnicia slujirii omului închinată lui Dumnezeu. Profetic, jertfa de mâncare prefigura în mod cert două lucruri: (1) Privitor la Hristos, această jertfă reprezenta umanitatea sa perfectă - ca serv al lui Dumnezeu (îs.

42:1-4; 52:13-53:12). El a fost servul care a oferit lui Dumnezeu o slujire lipsită de: păcat, corupţie şi stricăciune (Evr. 4:15; lloan 3:5). Slujirea lui a fost însoţită permanent de ungerea Duhului Sfânt

(Luca4:18). (2) Privitor la cei credincioşi, jertfa de mâncare prefigura isprăvnicia plăcută lui Dumnezeu (ICor. 4:1-2). Asemenea isprăvnicie se poate îndeplini doar fără păcat şi prin ungerea Duhului Sfânt însoţită de

"tămâia" rugăciunii şi glorificării lui Dumnezeu în evlavie. 3.5.1.1.2.3. Jertfa de pace sau de mulţumire (Lev. 3:1-17; 7:11-34; 19;5-8; 22:21-25) Jertfa de pace sau de mulţumire era în întregime voluntară şi includea reprezentare şi ispăşire, iar ca

trăsătură specifică avea masa sau ospăţul de jertfe. Cartea Leviticul prezintă trei feluri de animale care puteau fi aduse în cazul acestei jertfe: (1) Animale din cireada (de parte bărbătească sau femeiască), fără cusur (Lev.3:l-5);

(2) Animale din turmă, la fel: parte bărbătească sau femeiască, fără cusur (Lev.3:6-ll); (3) Capră (3:12-17). Fiind un sacrificiu voluntar erau acceptate şi unele animale cu imperfecţiuni

minore, mai ales în cazul unei vite sau al unui animal mai mare. Felul jertfei de pace era, de asemenea, întreit: (1) Jertfă de mulţumire (7:12-15; 22:29-30); (2) Pentru împlinirea unei juruinţe (7:16-18; 22:18-25); 7S The Criswell Study Bible, p. 134. (3) Jertfa de bunăvoie sau dar de bunăvoie (7:16-18; 22:18-25). în toate cazurile, jertfa însemna pace şi reconsiliere între cel ce aducea jertfa şi Dumnezeu, apoi pacea şi reconcilierea se răsfrângea şi pe orizontală între el şi semeni, ceea ce era exprimat concret prin masa

jertfei (Rom. 5:1; Col. 1:20). Ca procedură: animalul era prezentat şi se făcea identificarea, apoi junghierea. Sângele era stropit în

jurul altarului, pentru acoperirea păcatului. Grăsimea şi organele vitale - ca rinichii şi prapurul - erau arse pe altar (3:3-4,9). Faptul acesta semnifica ideea că ceea ce era mai bun se aducea Domnului.

Sângele şi grăsimea erau cu desăvârşire interzise consumului (3:17; 7:24-27). Spata dreaptă şi pieptul,

legănate în mâinile celui ce aducea jertfa înaintea Domnului, erau pentru preot (7:30-34). Restul animalului se consuma la ospăţul jertfei de către cel ce aducea jertfa, împreună cu invitaţii săi, la

Cortul întâlnirii. Aceasta era singura jertfă din care avea parte cel ce aducea jertfa^ Carnea jertfei de

laudă şi de mulţumire trebuia consumată în aceeaşi zi (7:5). In cazul jertfei pentru împlinirea unei

juniinţi sau a jertfei de bunăvoie, ospăţul putea să dureze şi în ziua următoare (7:16-18). Trebuie precizat: în a treia zi, era interzisă folosirea cărnii rămase. A consuma această carne şi a treia zi,

precum şi consumarea cărnii de către cineva în stare de necuTăţie, constituia o urâciune înaintea lui

Dumnezeu (7:17-21). Scopul jertfei de pace era să exprime pacea şi părtăşia cu Dumnezeu, prin oferirea grăsimii lui

Dumnezeu, iar pacea şi părtăşia cu semenii, prin ospăţul jertfei cu cei invitaţi. Profetic, jertfa de pace, de orice fel, preilustra pacea şi părtăşia cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos (Rom. 5:1; Col. 1:20), din care rezultă pacea şi părtăşia cu semenii, în El. 3.5.1.1.2.4. Jertfa de ispăşire a păcatelor (4:1-35; 5:1-13; 6:24-30) Jertfa de ispăşire era o jertfă obligatorie, adusă m scopul ispăşirii păcatelor făcute fără voie sau din

nebăgare de seamă. Privitor la produsele acceptate, deşi Dumnezeu avea un singur standard de moralitate, jertfa de ispăşire

se diferenţia în funcţie de poziţia şi de responsabilitatea individului, astfel: (1) marele preot trebuia să aducă pentru sine un viţel (4:3-12); (2) pentru adunarea poporului, trebuia să aducă tot un viţel (4:13-21); (3) căpetenie sau un conducătorul trebuia să aducă un ţap (4:22-26); (4) persoan de rând, trebuia să ofere un ied sau un miel, de parte femeiască (4:27-35); (5) cei săraci puteau aduce două turturele sau doi pui de porumbel: unul - ca jertfa de ispăşire, iar celălalt - ca ardere de tot (5:7-10); (6) în cazul celor extrem de săraci, jertfa de ispăşire putea fi substituită prin aducerea unei a zecea părţi

dintr-o efa (cea 3,5) de floarea făinii, adică echivalentul unei raţii zilnice de hrană (5:11-13; Evr. 9:22). Trebuie observat faptul că nu putea fi trecut cu vederea păcatul nimănui şi se cerea ispăşire pentru

păcat. însă nimănui nu i se cerea ceva ce nu ar fi putut aduce. Dreptatea şi îndurarea lui Dumnezeu

sunt laturi de nedespărţit ale catracterului Său. în ceea ce priveşte procedura, se observă, de asemenea, variaţii în raport cu diferitele persoane

implicate, deşi, în principiu, jertfa de ispăşire se aducea în acelaşi fel. în cazul jertfei pentru marele preot, viţelul era adus la uşa cortului şi preotul făcea identificarea,

mărturisindu-şi păcatul asupra animalului, care era apoi junghiat. Din sângele animalului, preotul stropea de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru a sfântului locaş, ungea coarnele

altarului tămâierii, iar restul sângelui se vărsa la picioarele altarului. Grăsimea şi organele vitale (ca în

cazul jertfei de pace) erau aduse şi arse înaintea Domnului pe altar(4:8-10). Iar restul animalului trebuia ars în întregime afară din tabără, într-un loc curat (4:11-12). în cazul jertfei pentru întreaga adunare, procedura era aceeaşi, cu diferenţa că bătrânii poporului

făceau identificarea. De asemenea, când jertfa era pentru o căpetenie sau pentru un om de rând, acesta făcea identificarea, iar cu sânge se ungeau coamele altarului jertfelor. După ce se ardea partea cuvenită

Domnului, restul din ţap sau din miel rămânea pentru a se consuma la Cortul întâlnirii. Partea vinovată

nu putea, nicidecum, să mănânce din jertfa (6:26). în cazul când jertfa era din păsări, o parte din

sângele păsării era stropit pe peretele altarului; din făina adusă de cei deosebit de săraci, se ardea un pumn înaintea Domnului, iar restul era pentru hrana preoţilor la cort (5:7-13). Aşa cum s-a mai arătat, scopul acestei jertfe era ispăşirea păcatelor din neştiinţă, în special în cazurile

în care nu era posibilă restituirea sau repararea. Violarea poruncilor negative, care atrăgea pedeapsa cu moartea, putea fi ispăşită prin acest sacrificiu.

Tot astfel, şi refuzul de a depune mărturie, pângărirea ceremonială sau juruinţele uşuratice (4:1-13).

Jertfa de ispăşire era valabilă numai pentru păcate ce nu constituiau înfruntarea intenţionată a lui

Dumnezeu, pentru care era prescrisă pedeapsa cu moartea (Num. 15:27-31). Profetic, jertfa de ispăşire preilustrează, cu fidelitate, jertfa Domnului Isus, în două sensuri: (1) Hristos a fost făcut păcat pentru noi (2Cor. 5:21) şi a fost adus ca jertfa lui Dumnezeu pentm

ispăşirea vinei noastre şi pentru împăcarea sfinţeniei divine. (2) Hristos a suferit pentru păcatele noastre ocara dincolo de poarta Ierusalimului, îndepărtând,

astfel, păcatul de la noi (Evr. 13:11-13). Jertfa Domnului Isus, după ce a săvârşit ispăşirea, constituie

şi hrana preoţilor care slujesc în casa lui Dumnezeu. 3.5.1.1.2.5. Jertfa pentru vină (5:14-6:7; 7:1-7) Această jertfa era prevăzută pentru orice persoană care a fost necredincioasă în îndeplinirea

obligaţiilor sale faţă de Dumnezeu sau faţă de semeni, în legătură cu lezarea dreptului de proprietate,

cu furtul sau cu neaducerea primelor roade. Privitor la elementele acceptate sunt prescrise unele diferenţieri: (1) Dacă ofensarea se producea împotriva lui Dumnezeu, trebuia adus un berbec fără

cusur. Jertfa includea şi restituirea obiectului în cauză sau a preţului acestuia, după estimarea preotului,

la care se mai adăuga şi a cincea parte a preţului lucrului în cauză, ca amendă (5:15-16). (2) Dacă ofensa era făcută împotriva unei persoane, privind tăgăduirea unui lucru dat spre păstrare,

însuşirea acestuia cu sila sau prin înşelăciune, precum şi tăgăduirea lucrurilor găsite sau rostirea unui

jurământ strâmb în legătură cu un lucru oarecare - lucrul respectiv trebuia restituit, la care se mai

adăuga a cincea parte din preţ, ca amendă, iar ca jertfa trebuia adus un berbec fără cusur, pentru ca preotul să facă ispăşirea (6:1-7). Ca procedură, jertfa pentru vină era similară cu cea pentru păcat, cu diferenţa că jertfa pentru vină

includea restituirea şi plătirea amenzii. Grăsimea şi organele vitale erau arse pe altar (7:3-5), iar restuL servea ca hrană preoţilor, în locul sfânt (7:6-7). Scopul jertfei pentru vină era satisfacerea tuturor părţilor implicate. Păgubaşul era satisfăcut prin

restituire, principiul dreptăţii şi al disciplinei, prin plătirea amenzii, iar Dumnezeu, prin jertfa adusă. Această jertfa costisitoare îl făcea conştient pe vinovat de plata păcatului. Restituirea trebuia făcută cu

adaosul unei cincimi, care se aducea fie Domnului, fie celui păgubit. Dacă cel păgubit nu era în viaţă,

restituirea se făcea rudeniilor acestuia sau în ultimă instanţă, preotului la locaşul sfânt (5:5-10). Profetic, jertfa pentru vină preilustrează jertfa Domnului Isus - ca o jertfa de satisfacţie pentru vină (Col. 2:13). Sistemul jertfelor mozaice a fost de origine divină şi are o semnificaţie deosebită. Prin aceste jertfe

necurmate, Dumnezeu căuta să-i înveţe pe oameni despre profunda lor păcătoşenie şi despre implicaţiile acesteia, îndreptând, astfel, privirile păcătoşilor spre jertfa supremă a Domnului Isus

Hristos. care urma să aducă ispăşire deplină pentru orice păcat şi orice păcătos.79

Relaţia israeliţilor cu

Dumnezeu, oglindită în cartea Leviticul, era o relaţie bazată pe elemente materiale, pe simboluri şi pe jertfe fizice, care însă preilustrează relaţia spirituală a creştinilor cu Dumnezeu prin moartea şi învierea

Domnului Isus Hristos. realizată prin Duhul Sfânt.so

3.5.1.2. CALEA SPRE DUMNEZEU - PREOŢII - SLUJITORII RELIGIEI REVELATE (8:1- 10:20) Cei care au fost puşi de Dumnezeu să aducă jertfe şi să oficieze la Cortul întâlnirii au fost preoţii

(Aaron şi fii săi). In cartea Exodul, Dumnezeu a dat lui Moise porunci privitoare la slujba şi ţinuta preoţească. în cartea Leviticul este arătat cum Moise a îndeplinit porunca Domnului, aşezându-i în această slujbă pe Aaron

şi pe fiii săi, potrivit poruncii Domnului. 3.5.1.2.1. Consacrarea preoţilor (8:1-36) La actul consacrării preoţilor au luat parte Dumnezeu şi tot poporul adunat în faţa Cortului întâlnirii, având în vedere că preotul urma să-L reprezinte pe Dumnezeu în faţa poporului, iar pe popor să-1

reprezinte în faţa lui Dumnezeu. Moise a fost cel care a oficiat în această sărbătoare, fapt care arată că în slujba preoţiei nimeni nu se

putea pune de la sine, în mod arogant, ci era pus de Dumnezeu prin alţii. Chemarea la astfel de slujire include împuternicire şi înzestrare divină din partea lui Dumnezeu şi o

acceptare şi încredinţare din partea celor în numele cătroara slujitorul este aşezat. Ceremonialul a constat în : Pentru marele preot (Aaron): Pentru ceilalţi preoţi (fii):

- Spălarea publică (8:6); - Spălarea (8:6); - Imbrăcarea (8:7-8); - îinbrăearea (8:13); - încoronarea (8:9): - Încredinţarea (8:35): -Ungerea (8:12). - Ungerea (8:30)

Spălarea indică faptul că, în slujirea preoţească, primordială era curăţenia. Imbrăcarea arată spre nevoia de echipare corespunzătoare a preotului. Aaron - ca mare preot, iar fiii săi - ca preoţi. Pe când

în cazul marelui preot era prevăzută şi încoronarea cu mitra şi placa de aur. preoţii au parte doar de

încredinţare în slujire. Aducând jertfele prescrise, Moise a făcut ispăşirea poruncită pentru preoţi şi i-a stropit cu sângele jertfei. Ungerea lor cu untdelemn sfânt prefigura comunicarea Duhului Sfânt în

slujire. Aaron este uns înainte de sacrificiul sângeros (Ps. 133), iar fiii săi, după aceasta (8:30; Evr. 2:11). Jertfele aduse au constat în: un viţel - ca jertfă de ispăşire, jertfa arderii de tot - un berbec şi jertfa de dedicare - al doilea berbec, împreună cu darurile de mâncare. Din aceste jertfe, preoţii au consumat

părţile prevăzute de Legea Domnului. Ceremonialul s-a repetat timp de şapte zile, fapt care. prefigurativ. ilustra preoţia desăvârşită a Domnului Isus (Evr. 9:11-13), cât şi preoţia universală perfectă a adevăraţilor credincioşi (lPet. 2:5,9;

Apoc.l:6). Când Domnul Isus murea pe cruce, perdeaua care separa Sfânta Sfintelor în Templul din

Ierusalim s-a sfâşiat de sus până jos (Mat. 27:51). Faptul acesta marca sfârşitul preoţiei vechi-testamentale şi inaugurarea preoţiei nou-testamentale, în care Domnul Isus este Marele Preot, iar cei

credincioşi sunt o preoţie sfântă (lPet. 2:5,9; Apoc. 1:6).81

79 80 Halley, op.cit., p. 135. Gordon Spratt & B Gordon os Menzies, op.cit., p. 9. S1 Ca preot al Domnului, fiecare creştin trebuie să fie: (1) Prezentat în faţa Domnului şi a oamenilor, ceea ce

înseamnă trăire în lumină: (2) Spălat în sângele Domnului Isus. Spălarea iniţială a întregului trup (Ex. 29:4; Lev.

8:6) semnifică '"spălarea naşterii din nou" (Tit. 3:5) şi spălarea zilnică a mâinilor şi a picioarelor. înainte de

fiecare slujire, care simbolizează curăţirea perpetuă. în sângele Domnului Isus. de orice păcat (Ef. 5:26; loan

13:10: lloan 1:7); (3) îmbrăcat cu hainele neprihănirii: (4) Uns cu Duhul Sfânt şi împuternicit pentru lucrare; (5)

Dedicat cu trup şi suflet (mădular cu mădular) lui Dumnezeu: (6) întărit prin purtarea de grijă a Domnului şi prin

har: (7) Separat pentru slujire la uşa cortului fără întrerupere. Acestea simt cele şapte acţiuni care caracterizau

instalarea preoţilor în slujbă şi care însoţesc slujirea preoţilor Noului Testament. 3.5.1.2.2. Prima performanţă în slujirea preoţească (9:1-24) De îndată ce preoţii erau instalaţi, ei au şi procedat la prima lor slujire. Erau aduse jertfele de ispăşire

pentru preot şi popor, arderea de tot şi jertfa de mulţumire, împreună cu jertfa de mâncare. Atunci a

avut loc manifestarea miraculoasă a acceptării slujirii lor în timp ce marele preot binecuvânta poporul. (1) Apariţia slavei lui Dumnezeu. Prezenţa lui Dumnezeu este primul semn de acceptare a vieţii şi a

lucrării cuiva (Mat. 28:20; 3:16-17). (2) Focul sacru din ceruri a fost a doua manifestare a acceptării slujirii. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Ghedeon (Jud. 6:20-21), cu Ilie (lîmp. 18-38) şi cu Solomon (2Cron. 7:1-2). Focul venit de la

Dumnezeu a mistuit tot ceea ce era pe altar. Deşi este mistuitor, focul prezenţei Domnului produce

bucurie (9:24). 3.5.1.2.3. Primul eşec în slujirea preoţească (10:1-20) Ca întotdeauna, curând după rânduirea jertfelor, s-a ivit iarăşi necredincioşia umană. Nadab şi Abihu -

fiii lui Aaron - au pângărit slujirea preoţească, aducând foc străin şi au suferit de îndată osânda

cuvenită călcătorilor legii divine. Lovirea lor cu moartea dovedeşte că ei au săvârşit un păcat deosebit de grav, care a constat într-o sumedenie de păcate. (1) Fiecare a luat propria tămâie şi nu cea sacră de la cort. (2) Amândoi au adus tămâie, care trebuia adusă numai de către unul.

(3) în mod intenţionat au procedat la îndeplinirea rolului de mare preot, singurul care putea aduce

tămâie înaintea Domnului. (4) Au adus tămâie la timpul nepotrivit, nu la cel prevăzut de legea Domnului. (5) Au folosit foc străin, obişnuit, nu din focul de pe altar.

82 Fapta lor capătă proporţii nebănuit de mari, având în vedere responsabilitatea şi favorurile acordate lor

(10:3). Ei au săvârşit neascultarea pe bază de mândrie şi de îngâmfare. Se pare că s-a ajuns la aceasta datorită influenţei alcoolului şi a neglijării îndatoririi lor (10:9). Dumnezeul cel Sfanţ aşteaptă ca

acţiunile ritualizate în slujirea Domnului sa fie pline de conţinut real şi să fie asociate cu principii

morale. Ei sunt loviţi cu foc ieşit de la Domnul. Se vede că există o strânsă legătură între păcat şi pedeaspă. Faţă de foc au păcătuit, cu foc sunt pedepsiţi. Focul, care în alte împrejurări a fost o binecuvântare şi o

pricină de bucurie, devine pricină de groază şi de osândă, ca şi Evanghelia (2Cor. 2:16; Mat. 24:14). Familiei preoţeşti îi este interzis să-i plângă pe fiii lui Aaron, căci slujirea lui Dumnezeu e mai presus de raportul de rudenie (Deut. 33:8-9). Dumnezeu dă noi instrucţiuni privind slujirea în continuare a preoţilor. Sunt opriţi de la folosirea

alcoolului, având în vedere că ei aveau nevoie de o minte lucidă şi luminată pentru a face discernământ între lucrurile curate şi cele necurate şi pentru a învăţa poporul legile Domnului.

Alcoolul reduce discernământul şi capacitatea de slujire. S2 cf. Charles John Ellicott, Ellicott's Bible Commentaiy in One Volume (Grand Rapid's, Michigan: Zondervan

Publishing House, 1971), p. L40. Primul eşec, atât de tragic, din slujirea preoţească evidenţiază clar că o chemare însemnată este însoţită de o răspundere pe măsură, iar greşelile celor mari sunt şi ele mari, în timp ce urmările sunt de

asemenea semnificative. 3.5.1.3. CALEA SPRE DUMNEZEU - CURĂŢIA (11:1-17:16) Alături de primele două elemente: jertfele şi preoţia, curăţia era de asemenea de importanţă

primordială pe calea lui Dumnezeu. Religia revelată prevede. în cadrul căii pentru ajungere la Dumnezeu, şi curăţia (11:45). "Să fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt" - era principiul divin pentru aceia cu

care El a intrat în Legământ. Este deosebit de important faptul că, pe când se subliniază nevoia de a fi

curăţit, se insistă mai mult asupra metodelor prin care se putea ajunge din nou curat. Necurăţia apre ca

inevitabilă, însă Israel trebuia să trăiască în sfinţenie şi curăţie în mijlocul unui mediu stricat. Singura soluţie era să se cureţe şi să fie sfânt. Mai întâi, este prevăzută prevenirea pângăririi prin legi ce

interzic elementele pângăritoare, însă se accentuează metodele de curăţie. Sunt menţionate patru

domenii privind curăţia. 3.5.1.3.1. Distincţia dintre animalele curate şi cele necurate (11:1-47) Legea lui Dumnezeu făcea distincţie între animalele curate şi cele necurate, între cele care se puteau

mânca şi cele care nu puteau fi mâncate. Această distincţie indică spre timpul de dinainte de potop (Gen. 7:2-3). In Lege se face clară stipulaţie privind această distincţie (11:1-47; Deut. 14:3-21).

Această stipulaţie se bazează pe următoarele considerente: (1) Factori de ordin igienic. în general, cele necurate erau animalele care se hrăneau cu lucruri

necurate (hoituri, murdării) şi erau purtătoatre de microbi (de boli), pe când animalele curate erau cele care mâncau hrană curată. (2) Factori de ordin religios. Această distincţie evidenţia şi o separare între israeliţi şi celelalte

popoare păgâne.83

De exemplu, porcul era animalul consacrat sacrificiilor religioase păgâne. (3) Factori de ordin obiectiv. Târâtoarele erau considerate necurate din cauza asemănării lor cu

şarpele (Gen. 3:14).84

în baza acestor factori principali, legile care stau la baza distincţiei dintre animalele curate şi cele necurate sunt date potrivit cu concepţia evreiască privitoare la regnul animal, ce indică spre categoriile

stabilite în creaţie şi care menţionează patru clase de animale: (1) Animalele uscatului (11:3-8). în cazul acestora, distincţia era legată de felul mişcării şi al hrănirii şi

de raportul animalelor în cauză cu alte animale. Cele care aveau copita despărţită (unghia despicată) şi rumegau, erau curate. Numai una dintre aceste calităţi nu îndrepăţeşte la curăţie. De exemplu: cămila,

deşi rumegă, nu este curată, pentru că nu are copita despărţită; iepurele, deşi rumegă, nu are unghia

despicată; porcul este necurat deoarece, deşi are copita despicată, nu rumegă. De precizat că numai animalele necarnivore erau curate.

83 Halley, op.cit., p. 136. S4 The Criswell Study Bible, op. cit., p. 146. (2) Animalele apelor (11:9-12). Iarăşi distincţia, era legată de felul de mişcare şi de sistemul de

apărare (aripi înotătoare şi solzi), ce demonstrau că ele nu sunt răpitoare. (3) Animalele aerului (11:13-19). Un total de douăzeci de păsări erau socotite necurate; cele mai

multe fiind păsări de pradă (carnivore), care se hrănesc cu hoituri. (4) Animalele târâtoare şi insectele. Din pricină că acestea sunt multe, erau indicate numai patru

varietăţi de lăcuste comestibile. Atât consumarea animalelor necurate, cât şi contactul cu trupurile lor moarte sau contactul acestora cu

diferite ustensile, ducea la necurătie. însă izvorul de apă şi sămânţa încă neîncolţită, care conţine

putere de purificare în sine, nu puteau fi spurcate prin asemenea contacte. Trebuie remarcat faptul că aceste restricţii vechi-testamentare au fost limitate la timpul şi lumea

Vechiului Testament şi au fost abrogate în Noul Testament, ele constituind umbra adevăratei curaţii

spirituale (Gen. 10:15; Rom. 14:14; Col. 2:16; ITim. 4:3-4). Rămâne valabilă doar importanţa igienică a acestor distincţii. 3.5.1.3.2. Rânduieli privind necurăţia legată de naşterea copiilor(12:l-8) Aceste rânduieli vorbesc atât despre totala depravare a fiinţei umane în stare de păcat.începând de la

naştere, cât şi despre necesitatea respectării igienei sanitare în vederea păstrării sănătăţii. In cazul naşterii unui băiat, perioada necurăţiei era de 40 de zile, iar în cazul unei fete, de 80 de zile. Diferenţa

constă în faptul că din cele 80 de zile de necurătie (40 pentru mamă şi patruzeci pentru noul născut) în

cazul naşterii unui băiat, după 7 zile - a 8-a - acesta era circumscris, aşa că el devenea curat şi era părtaş al Legământului lui Dumnezeu. Mama mai continua perioada de încă 33 de zile ale propriei

necuraţii. Terminarea perioadei era marcată prin aducerea unui miel - ca jertfă de ardere de tot - şi a

unui pui de porumbel - ca jertfa de ispăşire. în cazul celor săraci, se aduceau doar doi pui de porumbel

sau două turturele, ca în cazul Măriei (Luca 2:22-24). 3.5.1.3.3. Rânduieli privind curăţirea de lepră (13:1-14:53) Cartea Legii dedică două capitole relativ lungi cu privire la descoperirea şi tratarea leprei. Lepra nu

numai că era una dintre cele mai îngrozitoare boli, însă era şi o boală care reprezenta fidel starea de păcat (Ps. 38:3-11: îs. 1:6). Ca şi păcatul, lepra: ' - era o boală ascunsă, lăuntrică. Când se exterioriza, era deja un adevărat dezastru (Iac. 1:14-15); - era o boală dezgustătoare, care indica spre aspectul mârşav al păcatului (Rom. 7:13); - era o boală separatoare: îl izola pe om de societate, de slujirea Domnului şi de familie, aşa cum face

şi păcatul (îs. 59:2; Apoc. 21:27): - era o boală progresivă şi molipsitoare (începe cu un mic punct afectat şi se extinde până cuprinde

întreaga fiinţă) (Iac. 1:15; Lev. 13:45-46). Omul bolnav de lepră era considerat în categoria celor morţi încă din viaţă. Trebuia să-şi sfâşie hainele, să-şi descopere capul, să-şi acopere barba şi să strige: "Necurat!'' "Necurat!", trăind în afara

taberii israelite (13:45-46). Poruncile cu privire la tratamentul acordat leproşilor şi leprei aveau în vedere protejarea taberei de

astfel de dezastre; de aceea, erau prescrise reguli precise cu privire la fiecare fel. Sunt prezentate trei feluri de lepră: (1) Lepra omului (13:2-46); (2) Lepra hainelor (13:47-59); (3) Lepra caselor (14:33-57). Biblia nu consideră lepra o boală incurabilă. Dumnezeu era Cel care o îngăduia (14:34) şi tot El o

vindecă (12:13; 2Împ. 5:14-15; Mat. 8:2-4; Marcu 1:40-44; Luca 5:12-14; 17:11-19). Ceremonialul legat de tratarea acestei boli consta din: acţiuni constatatoare, restricţii pentru cazurile de lepră,

ceremonialul purificator în caz de vindecare şi aducerea jertfelor aferente. Pentru stabilirea prezenţei acestei boli (de orice tip), se constată atât aparenţa, cât şi profunzimea, şi

întotdeauna se apela la proba timpului. Dacă boala înainta, în timp ce omul sau obiectul era în carantină, procedură care uneori se repeta, lepra era dovedită cu certitudine. în toate cazurile constatate se luau măsuri restrictive. Haina afectată de lepră era arsă în foc, iar

pietrele din casa cu lepră erau înlocuite sau casa trebuia demolată în întregime. în cazul leprei la om, procedura recuperării este deosebit de semnificativă. Pentru recuperarea

leprosului, preotul trebuia să-1 caute pe cel bolnav. Ceremonialul purificator se făcea în ziua curăţirii

acestuia, după ce lepra era vindecată (14:1-8). Faptul acesta este un strălucit tablou al persoanei şi al

lucrării Marelui nostru Preot, Domnul Isus. care a venit să caute şi să mântuiască pe cei ce erau pierduţi. Iată acţiunile semnificative: (1) Preotul îl căuta pe lepros. Pentru a-1 găsi. acesta mergea afară la el. acolo unde era (14:3; Luca

19:10; Evr. 13:11-13). (2) Curăţirea nu era posibilă fără vărsare de sânge. Două păsări vii (curate), lemn de cedru, cârmâz şi

isop constituiau necesarul pentru ceremonialul de purificare. Una dintre păsări trebuia junghiată într-

un vas de pământ cu apă curgătoare, în care, apoi, preotul înmuia toate celelalte lucruri. Cel în cauză

era stropit de şapte ori cu această apă cu sânge. (3) Păsării rămase vii i se dădea drumul după ce era stropită - ca semn al îndepărtării nenorocirii

(14:5-6; Evr. 9:22; Ps. 51:7). Gestul însemna că pasărea vie s-a identificat cu cea sacrificată şi astfel i

se acorda libertatea (14:6-7; Rom. 6:3-4). Un singur animal nu era capabil să exprime tot ceea ce urma să se înfăptuiască prin jertfa Domnului Isus. Pasărea sacrificată simboliza moartea Domnului Isus - ca

preţ de răscumpărare, iar cea rămasă vie reprezenta învierea Sa şi libertatea iertării păcatelor în El

(Rom. 4:25; ICor. 15:3-4; 2Cor. 4:7; Rom. 8:2; Gal. 5:1). în a opta zi după purificarea celui vindecat de lepră, se aduceau jertfele, care constau din: doi miei fără

cusur, o oaie de un an, fără cusur, trei zecimi dintr-o efă de floare de faină (frământată cu untdelemn) -

ca dar de mâncare - şi un pahar de untdelemn. Unul dintre miei era adus ca jertfa pentru vină. Din

sângele lui, preotul lua cu degetul şi atingea lobul urechii drepte, degetele mari (de la mâna dreaptă şi de la piciorul drept) ale celui în cauză, indicând astfel că întreaga fiinţă a fost curăţită

şi el era acum gata să intre în slujirea Domnului. Ceremonialul este asemănător cu cel al instalării

preoţilor (8:23). Din untdelemnul sfânt turnat în palma mâinii, preotul lua şi stropea de şapte ori înaintea Domnului, apoi atingea cu el urechea dreaptă, degetele mari (de la mâna dreaptă şi de la

piciorul drept) ale celui în CcLuză, deasupra locului unde pusese sângele. Untdelemnul simboliza

Duhul Sfânt, prin care cel curăţit era învrednicit, împuternicit, uns de Duhul Sfânt pentru slujire în

totală consacrare. Apoi, se aducea celălalt miel ca ardere de tot. Cei săraci puteau să aducă doar un miel şi doi porumbei sau două turturele. Apoi, cel vindecat de lepră era spălat şi putea să intre în

tabără. Dumnezeul cel Sfânt pretindea curăţie deplină. 3.5.1.3.4. Rânduieli privind curăţirea de scurgerile trupului (15:1-33) Aceste rânduieli promovează curăţenia şi igiena fizică, cât şi recunoaşterea lui Dumnezeu în toate

experienţele vieţii umane, precum şi a faptului că trupul omului este destinat Domnului. Leviticul se ocupă de două feluri de scurgere din trupul fiinţei umane: (1) Scurgeri provocate de boli (15:2-15,25-30). Aceste scurgeri implicau şi necurăţie fizică şi morală

până la şapte zile după restaurarea sănătăţii. După această perioadă, bărbatul sau femeia în cauză

trebuia să se spele în apă curgătoare şi să aducă Domnului, în faţa preotului, ca jertfa, două turturele

sau doi pui de porumbel: unul - ca jertfa de ispăşire -, iar celălalt - ca ardere de tot. (2) Scurgerile naturale: poluţiunile nocturne (la bărbat) şi scurgerile menstruale (la femeie) din

timpul sorocului (ciclului). Aceste scurgeri naturale nu implicau necurăţie morală, ci doar fizică (în

timpul scurgerii, la femeie şi doar în ziua respectivă, la bărbat) şi cerea doar spălarea cu apă, în vederea menţinerii igienei corporale. Scopul tuturor acestor rânduieli era să-i separe pe israeliţi de orice necurăţie şi. astfel, să fie posibilă

trăirea lor în părtăşie cu Dumnezeul Legământului (15:31). 3.5.1.3.5. Ispăşirea generală din "ziua ispăşirii" (16:1-34) Pentru asigurarea sfinţeniei şi a curăţeniei desăvârşite a taberei în care Dumnezeul Adevărat şi Sfânt

locuia împreună cu poporul Său, pe lângă legile privind înlăturarea necurăţiilor, era prevăzută şi ziua

ispăşirii - ca o ocazie anuală de ispăşire generală prin mijlocirea jertfelor speciale, ce se aducea în această zi. Ziua ispăşirii "HDp DV /lom Kippur/ este cel mai semnificativ din toate tipurile

reprezentative ale jertfei Domnului Isus în Vechiul Testament (23:26-32; Num. 29:7-11). Această sărbătoare avea loc în ziua a zecea a lunii a şaptea; era singura zi din an când marele preot intra în Sfânta Sfintelor şi aducea sânge ispăşitor pentru păcatele sale şi ale întregii naţiuni, iar poporul

petrecea această zi 'n post şi rugăciune (16:29-34). Ritualul stabilit pentru ziua măreaţă a ispăşirii cuprindea mai multe acţiuni: (1) Pregătirea preotului pentru actul ispăşirii (16:3-5). Mai întâi se'făcea pregătirea pentru marele preot, care consta în aducerea în faţa Domnului a unui

viţel pentru jertfa de ispăşire şi a unui berbec pentru arderea de tot, în timp ce preotul se îmbrăca cu

ţinuta sărbătorească de mare preot. (2) Pregătirea pentru popor în vederea ispăşirii consta în prezentarea a doi ţapi pentru jertfa de ispăşire şi a unui berbec pentru arderea de tot; apoi, se trecea la ritualul propriu-zis. (3) Ritualul propriu-zis din ziua ispăşirii (16:6-31). Preotul aduce viţelul ca jertfa de ispăşire pentru

sine (16:6,11). Viţelul era junghiat, apoi unul din cei doi ţapi aduşi pentru popor era separat, prin sorţi, să fie jertfa de ispăşire, iar celălalt era pentru Azazel (16:7-8). Punând tămâie într-o cădelniţă cu

cărbuni de pe altarul arderilor, marele preot intra în Sfânta Sfintelor învăluit în norul de tămâie. Apoi,

luând din sângele viţelului, stropea cu degetul de şapte ori spre capacul ispăşirii, făcând ispăşire pentru

propriile păcate şi pentru casa lui. Urma înjunghierea ţapului pentru ispăşirea păcatelor poporului, iar cu sângele acestuia făcea ispăşire pentru popor, aşa cum făcuse ispăşire pentru sine. Toate uneltele

sanctuarului erau stropite cu sângele viţelului şi al ţapului. Ţapul pentru Azazel "pustiu" era alungat în

pustiu după ce Aaron făcea identificare, mărturisind asupra lui toate păcatele poporului. Alungarea o făcea o persoană special încredinţată cu aceasta. Expresia "'Azazel' - în LXX şi în Vulgata - înseamnă,

simplu: "a înlătura" sau "a da la o parte". Numele "Azazel" nu se referea la vreun demon sau la Satan

care să fi trebuit satisfăcut şi el (aşa ceva era comun în jertfele păgâne şi era cu desăvârşire interzis israeliţilor), ci se referea la simplu fapt al alungării ţapului în pustiu ca să moară înfometat. Astfel, ispăşirea includea satisfacţia adusă lui Dumnezeu prin sângele animalului junghiat şi

îndepărtarea păcatului prin alungarea ţapului pentru Azazel (Ps. 103:12). După această procedură, marele preot se dezbrăca de hainele sfinţite, se spăla şi se îmbrăca din nou cu hainele de lucru şi urma aducerea arderii de tot pentru sine şi pentru popor. Persoana care a izgonit

ţapul se întorcea, se scălda, îşi spăla hainele şi intra în tabără. In încheiere, se proceda la arderea

trupurilor jertfelor de ispăşire pentru popor şi pentru preot, afară din tabără. Ziua de ispăşire a fost cea mai de seamă şi cea mai semnificativă zi din şiragul zilelor şi al practicilor

religiei Vechiului Testament. Această zi preilustrează fidel lucrarea răscumpărării prin jertfa

Domnului Isus (Evr.9). Insă jertfele acestei zile erau doar o umbră, nu rezolvarea problemelor (Evr,

10:4,11). Cuvântul ebraic ~IDj/> /Kaphar/ înseamnă '"acoperit", indicând că prin jertfe se făcea acoperirea păcatelor până la o vreme când adevăratul Mare Preot a venit şi le-a înlăturat (Rom. 3:24-

25; Evr. 9:15), plătind pe cruce, afară din cetate, preţul înterg pentru toate păcatele omenirii. Cei doi

ţapi reprezintă două laturi distincte ale jertfei Domnului Isus: ţapul junghiat reprezintă moartea Sa pentru păcatele omenirii, în scopul împăcării dreptăţii divine (lloan 2:2; 4:10; Rom. 3:25), iar ţapul

viu, alungat, ilustrează luarea păcatelor din viaţa păcătosului şi înlăturarea acestora (Ps. 103:12; Evr.

9:26; îs. 53:6). Se pare că Aaron intra de trei ori în Sfânta Sfintelor, în ziua ispăşirii: întâi, cu cădelniţa, producând

norul de tămâie, pentru a-1 acoperi de prezenţa lui Dumnezeu: a doua oară, cu sângele viţelului, pentru

propriile păcate: a treia oară. cu sângele ţapului, pentru păcatele poporului. întreaga procedură ilustra

clar că singura cale prin care omul păcătos poate sta înaintea lui Dumnezeu este în umilinţă şi evlavie, în baza sângelui ( Evr.9:22), şi prefigurează intrarea lui Hristos în Sfânta

Sfintelor din cer, înaintea lui Dumnezeu, aducând deplină ispăşire pentru păcate (Evr. 6:19-20; 9:11-

14; 10:19-20). Ziua de ispăşire era sărbătorită cu post şi cu smerire înaintea Domnului (16:29,30). Marele preot oficia

singur în această zi; ceilalţi se identificau cu poporul şi nimeni nu făcea vreo lucrare. Aceasta

înseamnă că ispăşirea este, în întergime, rezultatul lucrării Domnului Isus - Marele Preot - şi este primită în dar de către cei ce cred în El. 3.5.1.4. CALEA SPRE DUMNEZEU - PRACTICI CE TREBUIE EVITATE (17:1-16) Pe lângă sacrificii, preoţie şi curăţie, în vederea apropierii de Dumnezeu erau prevăzute şi câteva

interdicţii. 3.5.1.4.1. Jertfirea fără supravegherea preotului (17:1-9) Fie că cineva aducea un animal ca jertfă, fie că îl sacrifica pentru hrană, animalul terbuia preluat de

preot să fie junghiat înaintea Domnului. Când israeliţii sacrificau animale pentru hrană, sângele trebuia stropit după Lege, iar grăsimea cuvenită, adusă Domnului. Unii sugerează că această prevedere era cu

totul caracteristică Israelului, în vederea evitării gândului de a jertfi altor dumnezei.85

Vechiul Testament arată clar că israeliţii nu au fost în stare să se abţină total de la practicile păgâne

din Egipt (Ios. 24:14; 2Cron. 11:15; Ezra 20:6-8). Aceste măsuri restrictive au fost ridicate când ei au intrat în ţara Canaan (Deut. 12:15-21). Faptul ridicării lor dovedeşte că unele prescripţii ale Legii au

avut caracter temporar, potrivit cu rolul educativ al acestora şi cu împrejurările în care ei au trăit. 3.5.1.4.2. Consumarea sângelui (17:10-16) Porunca de a nu mânca sânge conduce înapoi spre timpul lui Noe (Gen. 9:4). Sângele, care este purtătorul hranei, deci condiţia vieţii pentru trup, cât şi cel care strânge rezidurile din organism, prin

urmare, condiţia protejării organismului, a fost considerat ca esenţa vieţii creaturilor şi, astfel, aparţine

lui Dumnezeu, dătătorul vieţii. Ca echivalent al vieţii, sângele avea valoare de răscumpărare înaintea lui Dumnezeu. Faptul acesta conduce la ideea că răscumpărarea se poate face doar prin darul lui Dumnezeu, care

trebuia să se bucure de o adevărată consideraţie. Accentul biblic care se pune pe vărsarea sângelui

sacrificiilor şi în final pe vărsarea sângelui lui Hristos indică spre dăruirea unei victime inocente pentru răscumpărarea vinovaţilor. Vărsarea sângelui semnifica moarte sacrificatoare. Dockery, op.cit, p. 157. 3.5.2.UMBLAREA CU DUMNEZEU-SFINŢIRE ŞI SEPARARE( 18-27) A doua parte a cărţii Leviticul este aşa-numitul "Cod al sfinţeniei în viaţă şi în închinăciune", deoarece cuprinde legi privitoare la relaţiile umane, legi privind detalii de închinăciune, cât şi legi economice şi

financiare. Adică, arată condiţiile umblării cu Dumnezeul Sfânt şi Adevărat. 3.5.2.1. ISRAEL TREBUIE SĂ FIE UN POPOR SFÂNT (18:1-20:27) "Naţiunea aleasă" este chemată să fie sfântă în toate laturile vieţii. Să aibă un raport pe verticală, demn

de părtăşia cu singurul Dumnezeu viu şi adevărat, şi să nu trăiască conform felului de viaţă al

egiptenilor (de la care venea) sau al canaaniţilor (spre care se îndrepta), ci să-L urmeze pe Domnul său

ca să trăiască (18:1-5). în acelaşi timp, ea trebuia să se învrednicească de raporturile demne, pe orizontală: relaţii corecte cu

semenii în toate laturile vieţii. 3.5.2.1.1. Sfinţenie în relaţiile sexuale (18:6-30) Restricţiile prevăzute în acest domeniu au drept scop îndepărtarea desfrâului, a promiscuităţii şi a

perversiunilor sexuale, care erau atât de frecvente între naţiunile păgâne.S6

Familia şi căsătoria trebuie

să fie sfinte. Standardul superior al moralităţii sexuale, cerut israeliţilor, avea menirea să facă din Israel un popor diferit de toate naţiunile vremii. Erau interzise căsătoriile între rudeniile de sânge: părinţi, surori şi fraţi sau între cei jumătate fraţi,

copii şi nepoţi sau cu mătuşă de orice parte (18:7-13). Erau interzise căsătoriile cu rudenii prin alianţă: între soacră-ginere, între socru-noră, cu mamă vitregă, cu fiică vitregă sau cu nepoată vitregă (18:8-17). Este de remarcat că rămâne valabilă legea leviratului

(18:18). Faptul că în loc de "a lua în căsătorie" este folosită expresia "să nu-i descoperi goliciunea", înseamnă că asemenea însoţiri nu numai că erau o nelegiuire, dar nici nu erau socotite adevărate căsătorii, ci

doar relaţii sexuale interzise (ilegale) - urâciuni înaintea lui Dumnezeu. Asemenea însoţiri erau

frecvente în Egipt, unde nu existau legi privind căsătoria.87

De asemenea, erau interzise relaţiile sexuale în timpul perioadei menstruale şi adulterul, considerate adevărate pângăriri (18:19-20). Este prohibită sacrificarea copiilor pentru Moloh, urâciunea amoniţilor a cănii închinare includea

sacrificarea copiilor (20:2-5; 2Imp. 17:17; Ier. 32:35). Faptul că interdicţia este pusă alături de actele

sexuale.indică faptul că este posibil ca această practică să se refere şi la dedicarea copiilor spre a servi ca prostituaţi la locurile de închinare păgână. Religia revelată de pe Sinai detestă categoric homosexualitatea (18:22). Spre deosebire de pedeapsa de

a fi "nimiciţi din poporul", care putea însemna şi S6 Halley, op.cit., p. 137. 87 The Lion Handbook to the Bible, p. 177. excluderea din comuniunea închinătorilor poporului Domnului

88, pedeapsă prevăzută pentru multe alte

abateri (20:18), în cazul practicării păcatului detestabil al homosezualităţii este clar prevăzută,

pedeapsa cu moartea şi încărcarea celui vinovat cu vinovăţia sângelui (20:13). Aceeaşi atitudine (de totală detestare a acestui păcat) este întâlnită şi în epoca patriarhală, precum şi în Noul Testament

(Rom. 1:24-27). Toate aceste prohibiţii evidenţiază faptul că asemenea practici erau o urâciune

înaintea lui Dumnezeu, erau practici comune între canaaniţi şi alte popoare păgâne; de aceea, au fost "vărsaţi" din ţara Canaanului, iar israeliţilor le erau interzise astfel de practici. 3.5.2.1.2. Sfinţenie în toate domeniile vieţii (19:1-37) In acest capitol este redată o listă generală de legi. care accentuează nevoia poporului de a fi sfânt în

părtăşia unui Dumnezeu sfânt. "Decalogul" trebuie respectat şi israeliţii să nu meargă după idoli,

jertfele să fie aduse după Lege. La secerat, ei să-i aibă în vedere şi pe cei săraci, şi li se cere să aibă un

comportament demn faţă de aproapele în toate privinţele. Timp de trei ani roadele ţării Canaanului să fie privite ca netăiatc împrejur, iar în anul al patrulea, să fie închinate Domnului şi abia în anul al

cincilea israeliţii vor mânca din ele. Practicile păgâne ca: tăierea părului rotund, tatuajele pentru morţi,

prostituţia, magia neagră - erau prohibite. Se impunea respectul pentru bătrâni şi străini, cât şi cântărirea dreaptă în tot felul de tranzacţii comerciale şi de altă natură. 3.5.2.1.3. Sfinţenie privind pedepsirea abaterilor (20:1-27) Era prevăzută pedeapsa cu moartea pentru închinarea copiilor lui Moloh, pentru blestemarea părinţilor,

pentru magie-neagră, pentru preacurvie şi alte relaţii sexuale ilegale, urâcioase, ca: homosexualitatea, incestul, bestialitatea, cât şi pentru vrăjitorie. Toate popoarele din ţara Canaanului sunt izgonite din ţară şi nimicite din cauza acestor practici, care

sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar Israel va stăpâni ţara în care curge lapte şi miere, dacă nu va practica urâciunile săvârşite de aceste popoare. 3.5.2.2. ISRAEL TREBUIE SĂ AIBĂ O ÎNCHINĂCIUNE SFÂNTĂ(21-24) In continuare, sunt prezentate detalii privind închinăciunea israeliţilor şi atitudinea faţă de lucrurile sfinte, în relaţiile lor cu Dumnezeu. 3.5.2.2.1. Slujire preoţească sfântă (21:1-22:16) Preoţii trebuie să respecte cu stricteţe lucrurile sfinte încredinţate lor. Preotul purta doliu numai pentru

rudenii apropiate (de sânge), care locuiau în casa lui. Se face distincţie şi între fata măritată şi cea nemăritată. Preotul nu se putea căsători cu o femeie desfrânată, iar dacă fata unui preot curvea trebuia să fie arsă în

foc. Preotul şi casa lui trebuiau să fie sfinţi pentru Domnul. în ceea ce-1 priveşte pe marele preot, pentru el se prevedea o sfinţenie totală. El nu putea purta doliu

după nimeni şi se putea căsători numai cu o fată fecioară. Orice defecţiune fizică îi descalifica pe descendenţii lui Aaron pentru îndeplinirea oficiului de preot. O

astfel de persoană putea să se hrănească din jertfele aduse Domnului, dar nu putea oficia în calitatea de preot. Atât jertfa, cât şi preotul, trebuiau să fie perfecte pentru a fi acceptate înaintea lui Dumnezeu.

Astfel de preoţi puteau să-L reprezinte pe Domnul Isus (Marele Preot desăvârşit), iar jertfele curate

simbolizau jertfa supremă (Evr. 4:15; 7:26; lloan 3:5). Tot astfel, cei credincioşi sunt chemaţi să fie o preoţie sfântă pentru Domnul (lPet. 2:5). Preoţii nu puteau să mănânce din jertfele Domnului (partea ce constituia hrana lor zilnică) dacă nu

erau curăţaţi de orice necurăţie. Preoţii şi familiile lor mâncau din jertfe; oaspeţii sau fata măritată a preotului nu puteau mânca din ele. 3.5.2.2.2. Jertfe corespunzătoare (22:17-33) Orice jertfă adusă Domnului trebuia să fie fără cusur. Jertfa adusă ca dar de bunăvoie putea să aibă şi

mici cusururi. Animalele aduse ca jertfa nu trebuia să fie mai tinere de şapte zile. Vaca, oaia sau capra nu puteau fi aduse ca jertfă o dată cu fătul lor ( un obicei mult răspândit între păgâni). Toate aceste

prevederi trebuia respectate - ca o cinstire a Numelui lui Dumnezeu. 3.5.2.2.3. Sărbători sfinte, corespunzătoare (23:1-44) Pentru beneficiul lor, cât şi pentru a păstra vie în mintea israeliţilor ideea că ei sunt un popor sfânt

pentru Dumnezeu, El a rânduit, în cadrul religiei revelate, sărbători care să fie prăznuite şi care erau cu

totul diferite de cele ale păgânilor, în zilele de sărbătoare, israeliţii se adunau împreună pentru odihnă şi închinăciune, pentru slăvirea lui Dumnezeu şi pentru a-I aduce mulţumiri. Aceste sărbători erau şi

profetice, în natura lor, constituind o umbră a planului de răscumpărare al lui Dumnezeu pentru fiinţa

umană (Col. 2:17). Legea Domnului prescria o sărbătoare săptămânală, mai multe sărbători anuale şi chiar ani sărbătoreşti. (1) Sabatul. Era sărbătoarea săptămânală al cărei nume vine de la evreiescul rOîQJ /Şavet/ "a întrerupt

munca", "odihnă". A fost prima, cea mai elocventă şi mai mult respectată sărbătoare, care se ţinea în a şaptea zi a fiecărei săptămâni. Modelul de împărţire a timpului în săptămâni de câte şapte zile (cu ziua

a şaptea de odihnă) îşi are originea în structura divină a creaţiei. Aplicat la om, Sabatul îl găsim mai

întâi în Exod 16:23-30 şi este prevăzut prin porunca a patra din : The N.I.V. Study Bible, p. 155 (Lev. 7:20). 89 Clifton J. Allen, Gen. Ed., The Broadman Bible Commentary, Voi. 2 (Broadman Press: Nashville, Tennessee,

1970), p. 59. Poate era o măsură umanitară pentru a indica perpetuarea turmei, nu distrugerea ei. "Decalog" (Ex. 20:8-11). Sărbătoarea amintea atât de modelul lui Dumnezeu în creaţie, cât şi de faptul

că Dumnezeu îi izbăvise pe israeliţi din muncile înrobitoare ale Egiptului şi îi sfinţise ca popor al Său

(Ex. 31:13; Deut. 5:12-15). Eliberaţi din robie, ei Ii pot dedica Domnului o zi (din şapte) pentru odihna lor. Sabatul dovedeşte că Dumnezeu 1-a creat pe om părtaş naturii Sale - liber chiar şi slujitorii şi

vitele erau incluşi în respectarea Saba.tuh.ii, iar neglijarea acestei zile prevedea pedepse severe (Ex.

35:3; Num. 15:32-36). Din punct de vedere ceremonial erau de asemenea precizări; sacrificiul arderii de tot din ziua Sabatului

era dublat faţă de cel de fiecare zi: doi miei dimineaţa şi doi miei seara erau arşi pe altar (23:1-3; Num.

15:32-36; 28:9-10). Ceea ce înseamnă că, pe lângă jertfa necurmată, se mai aduceau încă doi miei, în ziua de Sabat. Tot în această zi se schimbau şi pâinile de pe masa din sanctuar, care apoi. erau

consumate de către preoţi (24:5-8). Nerespectarea zilei Sabatului aducea cu sine grave consecinţe

(Num. 15:32-36). In timpul lui Neemia, acesta a poruncit pedepse severe pentru încălcarea zilei de

Sabat (Neemia 10:31; 13:15-22). în Noul Testament Sabatul a fost considerat ca un tip reprezentativ al odihnei câştigate prin credinţa în

Domnul Isus (Evr. 4:1-11), iar prima zi din săptămână i-a luat locul - ca zi de închinăciune -

comemorând învierea Domnului Isus (Mat. 28:1; Marcu 16:2). Pe lângă Sabat, israeliţii aveau şapte sărbători anuale, care erau adevărate praznice închinate

Domnului, spre bucuria poporului ales şi cu semnificaţie profetică însemnată. (2) Pastele UDŞ /PesachA Sărbătoarea este descrisă în: Exod 12:1-28; 12:43-49; Levitic 23:5; Numeri 28:16; Deut. 16:1-8. A fost prima sărbătoare din anul religios al israeliţilor şi se sărbătorea în seara

zilei a paisprezecea a lunii întâi -Aviv ("Nisan"). Scopul sărbătorii era de a comemora eliberarea din

sclavia Egiptului, de a le aminti că Dumnezeu a trecut pe alături, evitând nimicirea întâilor născuţi,

când a lovit ţara Egiptului cu ultima urgie (Ex. 12:27). în această sărbătoare se comemora eliberarea prin puterea răscumpărătoare a Celui Atotputernic şi

marca stabilirea urmaşilor lui Iacov ca naţiune. Specific sărbătorii era consumarea mielului de Paşte a

cărui sânge se stropea pe pragul de sus şi pe stâlpii uşii. Astfel, primul Paşte l-au sărbătorit israeliţii în Egipt, al doilea, la un an după părăsirea Egiptului, pe când erau în pustiul Sinai (Num. 9:1-5). în

timpul rătăcirii în pustiu, ei n-au mai sărbătorit Pastele, până la intrarea lor în ţara Canaan (Ios. 5:6),

după patruzeci de ani. Pastele era prima dintre sărbătorile cu pelerinaj; toţi bărbaţii (de la doisprezece ani în sus) veneau la locul de închinare pentru a sărbători Pastele Domnului împreună (Ex. 23:17; Deut. 16; 1-8). Dacă

cineva nu putea sărbători Pastele la vremea prescrisă, putea să-1 sărbătorească cu o lună mai târziu

(Num. 9:9-12). Harrison, Le\'iticus. Tyndale Old Testament Commentaries, p. 216. însă refuzul sărbătoririi atrăgea după sine expulzarea din sânul comunităţii închinătorilor. Străinii care

se ataşau israeliţilor şi respectau prevederile Legii, erau acceptaţi la sărbătoare (Num. 9:13-14). Sărbătoarea Paştelui are o adâncă semnificaţie profetică, prefigurându-L pe Hristos - Pastele celor credincioşi (Ioan 1:29; 19:36; ICor. 5:7; lPet. 1:18-19); de asemenea, prefigurează Cina Domnului, cât

şi comemorarea actului măreţ de răscumpărare a lui Dumnezeu prin moartea Domnului Isus (Mat.

26:17-30; Marcu 14:12-26; Luca 22:7-23; ICor. 11:23-34). Nu este întâmplător faptul că Domnul Isus a instaurat Cina Sa pe fondul ultimei sărbători a Paştelui evreiesc din timpul vieţii Sale pe pământ. In sfârşit, Pastele, ca şi Cina Domnului, preilusterază Cina Nunţii Mielului (Mat. 26:29; Marcu 14:25;

Luca 22:16-18). (3) Sărbătoarea azimilor sau a pâinii nedospite niXfl /Maţot/ (Ex. 12:15-20). Sărbătoarea începea în ziua a cincisprezecea - Nisan, îndată după Paşte, şi dura o săptămână, timp în care se consuma pâine

nedospită. Atât începutul, în ziua a cincisprezecea, cât şi încheierea, în ziua a douăzeci şi una, erau

marcate prin adunări de sărbătoare. Zilnic, se aduceau jertfe suplimentare pentru popor, ce constau din: doi viţei, un berbec şi şapte miei - pentni arderea de tot - însoţite de jertfa de mâncare prescrisă şi de

un ţap - ca jertfă de ispăşire (Num. 28:19-33; Lev. 23:8). Sărbătoarea azimilor avea drept scop comemorarea timpului dificil al fugii în grabă a israeliţilor, când

au ieşit din robia Egiptului (Ex. 12:39). Absenţa aluatului semnifica totală consacrare lui Dumnezeu. In mod profetic, sărbătoarea preilustra pe Domnul Isus - Pâinea vie care S-a pogorât din cer (Ioan

6:30-59; ICor. 11:24); de asemenea, preilustra chipul adevăratei Biserici (ICor. 5:7-8). (4) Sărbătoarea primelor roade □"lipii /Bakkurim/(23:9-14) era, de asemenea, în strânsă

legătură cu Pastele şi cu sărbătoarea azimilor. Era sărbătorită în ziua întâi a săptămânii cea de după

primul Sabat , după Paşte, în timpul sărbătorii azimilor. Scopul acestei sărbători era să dedice

Domnului primele roade ale secerişului, care se declanşa cu această ocazie. Ceremonialul specific acestei sărbători era aducerea unui snop din primele roade, pe care preotul îl legăna înaintea

Domnului. Actul era însoţit de jertfirea unui miel - ca ardere de tot - şi de jertfa de mâncare şi băutură,

corespunzătoare.Toate acestea erau îndeplinite pentru a exprima recunoştinţa pentni binecuvântările ce veneau de la Domnul. Numai după îndeplinirea acestui ceremonial, israeliţii puteau să mănânce spice

prăjite sau pâine din noua cultură a anului şi puteau să înceapă secerişul. Semnificaţia profetică a sărbătorii este deosebit de importantă şi evidentă. Snopul adus în ziua întâi din

săptămână, reprezentând primele roade, îl prefigura pe Domnul Isus - ca primul rod al învierii, apămt în ziua întâi a săptămânii de după Pastele evreiesc (ICor. 15:20-23). Aşa cum snopul reprezenta garanţia secerişului ce urma, tot aşa Hristos Cel înviat este pârga învierii şi

garanţia învierii celor credincioşi (ICor. 15:20-23; ITes. 4:13-18). Sărbătoarea primelor roade este, desigur, şi un strălucit simbol al consacrării Bisericii lui Dumnezeu ca primul rod al învierii sale din

morţi. (5) Sărbătoarea cincizecimii sau Pentecost DiîOty /Şavuot/ (23:15-22; Num. 28:26-31; Deut. 16:9-12). Era sărbătoarea care se ţinea la cincizeci de zile (şapte săptămâni) din ziua în care se aducea

snopul la sărbătoarea primelor roade. Cincizecimea era sărbătoarea încheierii secerişului şi a dedicării

recoltei lui Dumnezeu. Specificul sărbătorii era că se aduceau două pâini coapte cu aluat şi erau

legănate înaintea Domnului. Ca ardere de tot se aduceau şapte miei de un an. fără cusur, un viţel şi doi berbeci, la care se adaugă darul de mâncare şi jertfa de băutură obişnuită. Se mai aduceau şi un ţap, ca

jertfa de ispăşire şi doi miei de un an, ca jertfa de mulţumire. Mai târziu, israeliţii au sărbătorit la

Cincizecime şi primirea Legii pe Muntele Sinai. Această sărbătoare are o semnificaţie profetică însemnată. Ea preilustra revărsarea Duhului Sfânt

asupra Bisericii Nou-testamentale, care a avut loc într-o asemenea zi (Fapte 2:1). Cele două pâini

reprezentau evreii şi neamurile uniţi cu bucurie în biserică. In acest caz, aluatul reprezintă germenele

împărăţiei lui Dumnezeu menit să crească în putere, în mod tainic (Mat. 13:33-35). De atunci nu se mai mănâncă pâinea întristării, ci a bucuriei, în starea de mântuit în Hristos Domnul. Sărbătoarea Cincizecimii era a doua din an cu pelerinajul la sanctuar al tuturor bărbaţilor din Israel; un

colţ de holdă se lăsa nesecerat şi spicele rămase în urmă, neadunate. constituiau oferta bucuriei pentru sărac, pentru străin şi orfan, cu ocazia acestei sărbători (Deut. 16:16). (6) Sărbătoarea trâmbiţelor mVJTj VJTi /Roş Haşanah/ "începutul anului" sau "Luna nouă") (23:23-

25; Num. 10:10; 29:1-6). începutul unei luni noi era întotdeauna anunţat cu sunete de trâmbiţe; însă începutul lunii a şaptea

("Tishri"), luna sabatică, în care era şi ziua ispăşirii, era socotit ca cel mai important început de lună

din an şi era începutul anului evreiesc civil. Această zi introducea, în mod festiv, luna a şaptea, în care

a zecea zi era ziua ispăşirii. în această sărbătoare se aduceau jertfe suplimentare spre deosebire de zile obişnuite de lună nouă. Profetic, această zi prefigura revenirea Domnului Isus în slavă, care va fi. de asemenea, anunţată cu

sunete de trâmbiţă (Mat. 24:31; ICor. 15:52; ITes. 4:16). (7) Ziua ispăşirii 1D3 DŢ /lom Kippur/ "Ziua acoperirii păcatului" (16:1-19; 23:26-32; Num. 29:7-11).

Această sărbătoare se ţinea în ziua a zecea a lunii a şaptea, cu scopul de a face ispăşire generală pentru

păcatele preotului şi ale poporului, cât şi pentru sanctuar şi uneltele acestuia. Era singura zi de post naţional anual în Israel, iar nerespectarea ei aducea excluderea din comunitatea închinătorilor

Domnului (23:29). In această zi. se aduceau jertfele specifice din ziua ispăşirii şi aceasta era singura zi când marele preot

intra în Sfânta Sfintelor pentru a face ispăşire pentru păcatele sale şi ale întregului popor. Profetic, această zi prefigura, în mod fidel, actul

răscumpărării prin jertfa Domnului Isus. (8) Sărbătoarea corturilor JTOO /Sucot/ "Colibe" (23:33-43; Num. 29:12-38; Deut. 16:13-17). Această ultimă sărbătoare din anul evreiesc dura timp de şapte zile, între 15 şi 21 ale lunii a şaptea, la care se

mai adăuga şi ziua a opta : "ziua cea mare, de pe urmă, a praznicului" (23:36). Era cea de a treia

sărbătoare cu pelerinaj, în care israeliţii comemorau protecţia divină acordată de Dumnezeu poporului

Său, în pustiu. în mod semnificativ, cu această ocazie se făceau corturi şi colibe din crengi de copaci, la Ierusalim, în care locuiau pelerinii în timpul sărbătorii. Tot aceasta era şi sărbătoarea bucuriei pentru

roade, marcând sfârşitul strângerii recoltei. în cele opt zile se aduceau jertfele prescrise de Lege spre slava lui Dumnezeu, drept recunoştinţă

pentru tot ceea ce a făcut El pentru ei (23:36-42). în cadrul ceremonialului, era inclusă prezentarea roadelor pomilor (23:40). Amploarea sărbătorii era de neîntrecut: se sacrificau 70 de viţei. în prima zi, se sacrificau treisprezece,

apoi numărul scădea zilnic, cu câte unul. în fiecare zi, se mai aduceau 14 miei şi doi berbeci - ca ardere de tot - împreună cu jertfa de mâncare şi băutură corespunzătoare, precum şi un ţap - ca jertfă de

ispăşire pe lângă arderea de tot obişnuită. Ceremonialul includea şi vărsarea apei înaintea Domnului

(comemorând apa dăruită n mod miraculos în pustiu) şi aprinderea candelabrului în amintirea slavei

lui Dumnezeu care i-a însoţit în pustiu, sugerând ideea că ei sunt chemaţi să fie 'lumina lumii". La fiecare al şaptelea an, praznicul corturilor era încoronat de citirea publică a întregii cărţi a Legii

(Num. 29:12-38; Deut. 31:9-13). Profetic, sărbătoarea corturilor prefigura pacea şi prosperitatea credincioşilor sub domnia Domnului Isus şi a călăuzirii Duhului Sfânt (Ioan 7:37-39). După prezentarea sărbătorilor, în capitolul 24:1-23, cartea Levitic pune accent pe câteva lucruri

privind corectitudinea în viaţă şi în închinăciune. Religia revelată nu trebuia ca în fazele ei de bucurie să degenereze în simple ritualuri şi în forme instituţionalizate, ci să-şi păstreze fondul şi aplicabilitatea

în viaţa de fiecare zi. Sfeşnicul trebuia menţinut aprins necurmat în Sfânta. Untdelemnul folosit trebuia să fie cel special,

curat, de măsline, obţinut prin zdrobirea acestora, nu doar prin presare, ca în cazul untdelemnului obişnuit (24:1-23; Ex. 27:20-21). Poporul trebuia să-1 procure, iar preotul să pună acest untdelemn în

candelele de aur. Actul preilustra calitatea de "lumină a lumii", în urma convieţuirii şi a conlucrării

dintre: popor, preot şi Duhul Sfânt. Pâinile dinaintea Domnului trebuiau schimbate în fiecare zi de Sabat (24:5-9). Ele reprezentau

purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în permanenţă, pentru cele 91 Mai târziu s-au mai adăugat şi sărbătorile Hanuca - comemorând reconsacrarea templului pe vremea lui Iuda

MacabeuJ (164 A.D.) - şi Purim - comemorând izbăvirea evreilor în Imperiul Sirian, pe vremea Esterei. Aceste

sărbători nu făceau parte din sistemul mozaic de sărbători. 12 triburi şi reprezentau, simbolic, umanitatea perfectă a Domnului Isus (Ioan 6:30-59). Această pâine asigura hrana de toate zilele slujitorilor cortului (lSam. 21:4-6; Mat. 12:3-4; Marcu 2:25-26; Luca 6:3-

4). Când un semiisraelit, certându-se cu un israelit, a hulit şi a blestemat Numele Domnului, la porunca lui Dumnezeu, acesta a fost împroşcat cu pietre afară din tabără. In felul acesta, pedeapsa cu moartea

era stabilită pentru cei ce hulesc şi blestemă Numele Domnului, ca şi pentru ucigaşi (23:15-23). 3.5.2.4. ISRAEL TREBUIE SĂ SE MENŢINĂ ŢARĂ SFÂNTĂ (25-27) Pe lângă sărbătorile prin care israeliţii, în ascultare de Dumnezeu, se dedicau unei slujiri ceremoniale

corecte şi semnificative, ei mai aveau de respectat şi anumite legi economico-financiare, pentru ca

"Ţara făgăduinţei" să fie păstrată sfântă. (1) Anul sabatic (25:1-7). Acesta era strâns legat de Sabatul săptămânal şi urma să intre în vigoare după cucerirea ţării Canaanului (Ex. 23:10-11; Lev. 25:1-7). La fiecare al şaptelea an, câmpul trebuia

lăsat nesemănat şi via netăiată, spre a se odihni. Ceea ce se producea de la sine urma să fie hrană

pentru proprietar şi mai ales pentru străin, văduvă, sărac, orfan şi animale. Dumnezeu promitea o recoltă atât de bogată în anul al şaselea, încât să ajungă până la o altă recoltare (25:19-22). Anul sabatic nu era un prilej de lenevie, ci era destinat unei intense activităţi spirituale, prin citirea şi

aprofundarea legii Domnului (Deut. 31:10). Cu ocazia anului sabatic, creditorii erau obligaţi să anuleze datoriile fraţilor lor săraci, iar robii israeliţi trebuiau eliberaţi (Deut. 15:1-11; Ex. 21:2-6; Deut. 15:12-18). In felul acesta, israeliţii îşi aminteau de eliberarea lor din robie şi recunoşteau dreptul de proprietate al

Domnului asupra ţării şi a tuturor lucrurilor.92

(2) Anul jubiliar sau de veselie (25:8-55). După fiecare şapte ani sabatici, cel de al cincizecilea an era

anul de veselie, care era anunţat cu sunete de trâmbiţe în a zecea zi a lunii a şaptea ("Tishri"'). în anul

acesta moştenirea le revenea proprietarilor de drept, care o pierduseră pe parcurs. Sclavii trebuia eliberaţi, iar pământul era lăsat necultivat. Astfel, erau doi ani succesivi de odihnă pentru pământ.

Scopul era recunoaşterea dreptului de proprietate al lui Dumnezeu asupra pământului, care a fost dat

unui anumit trib, în Israel. în caz de vânzare se vindeau numai recoltele până la anul de veselie, iar

proprietarul sau rudeniile sale puteau răscumpăra oricând proprietatea. Casele din cetăţile fortificate,

cu excepţia cetăţilor levitice, nu erau incluse în prevederile de 12 The Criswell Sludy Bible, p. 166. în 2Cronici 36:21 este arăta că robia babiloniană a constituit o pedeapsă

asupra israeliţilor. pentru că ei nu au respectat rânduielile stabilite pentru anul sabatic. răscumpărare ale anului jubiliar, decât pe o perioadă de un an de la vânzare. Leviţii aveau drept

necurmat de răscumpărare. Scopul anului de veselie era să reamintească israeliţilor că ei toţi erau robii Domnului, pe care El i-a

eliberat din robia Egiptului. Domnul Isus vede în anul de veselie o imagine prefigurativă a perioadei harului pe care El a venit să-o

vestească şi să-o declanşeze pentru cei ce vor crede în El (25:10; Is.61:l-2; Luca 4:19). Respectarea acestor prevederi unna să aducă bogate binecuvântări: ploi bogate, biruinţă asupra vrăjmaşilor şi pace în ţară, prin prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor (26:1-46). Pe când

nerespectarea urma să aducă blesteme: epidemii groaznice, foamete, năvăliri de animale sălbatice, iar

pedeapsa culminantă unna să fie ducerea în captivitate. Pocăinţa însă va asigura întoarcerea în ţară (Lev. 26:14-46). Juruinţele trebuiau ţinute întocmai, în conformitate cu valorificarea făcută de către preoţi, diferenţiat

pe sexe şi vârstă. Animalele trebuiau aduse ca jertfă (27:1-34). Din toate darurile trebuiau închinate

Domnului zeciuiclile potrivit cu Legea Domnului. Cartea Levitic dezvăluie clar felul cum Dumnezeu a tratat cu poporul Său în ispăşire şi sfinţenie, în

baza Legii. însă, în acelaşi timp. cartea preilustrează harul lui Dumnezeu în toate jertfele şi rânduielile

care vorbesc atât de clar despre acceptarea omului în părtăşia cu Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul. Gordon Spratt & Bos Menzies, op.cit., p. 10. 147 CAPITOLUL 4

NUMERI

TESTAREA NAŢIUNII ISRAELITE CĂLĂTORIA PRIN PUSTIU Cartea Numeri este istoria organizării naţiunii teocratice, care tocmai intrase în legământ cu Dumnezeu şi conducerea ei prin pustiu spre "Ţara făgăduinţei". Poporul ales şi eliberat dispunea de un

Rege, aveau un "palat" în care locuia Regele în mijlocul lui, avea o religie revelată şi o constituţie -

Legea. Acum israeliţii se îndreptau spre ţara făgăduită părinţilor lor. Cartea cuprinde călătoria de la Muntele Sinai la Câmpia Moabului, la hotarele ţării făgăduite.

4.1. TITLUL CĂRŢII în ebraică au fost două denumiri atribuite acestei cărţi: (1) Numele luat de Ia primele cuvinte din textul original iTUŢ ""GT1 /Vaiodaber Iahve/ "Şi

Domnul a zis" şi (2) Numele luat de la al cincilea cuvânt din textul original ""IŢIM /Bemidebar/"în pustiu". Al

doilea corespunde conţinutului cărţii. Prin Septuaginta s-a introdus numirea grecească ApiTfioi

/Aritmoi/, tradus în Vulgata şi apoi în româneşte cu "Numeri". Denumirea românească actuală

provenită din greacă decurge de la faptul că în cuprinsul acestei cărţi s-a făcut de două ori recensământul poporului Israel: prima dată la începutul cărţii, pe când poporul se găsea încă în pustiul

Sinai, înainte de plecarea spre "Ţara făgăduinţei", şi a doua oară la sfârşitul cărţii, când poporul

ajunsese în câmpiile Moabului.

4.2. AUTORUL CĂRŢII Dreptul de autor al lui Moise asupra acestei cărţi a fost contestat mai mult decât asupra oricărei alte cărţi. Aceasta, pentru că referirea la autor este la persoana a treia (Numeri 8:23; 14:36; 15:1,22); de

asemenea, şi pentru faptul că în capitolul 12:3 se vorbeşte atât de pozitiv despre Moise. Criticii

consideră că acesta ar fi semnul aroganţei. Există însă suficiente argumente în favoarea părerii tradiţionaliste care susţine că Moise este autorul

cărţii Numeri: - Moise este menţionat în fiecare capitol, în afară de capitolele 22-24 unde se vorbeşte despre Balaam

şi Balac. 148 - Aceasta este o practică obişnuinţă la scriitorii antici să se refere la ei înşişi la persoana a treia. La

Moise era şi normal din moment ce el însuşi considera că Dumnezeu este Autorul, el fiind doar

scriitorul cărţii. Moise a putut folosi şi unele materiale din "Cartea războaielor Domnului" (21:14,15). - Atât Pentateuchul evreiesc, cât şi cel samaritean, susţin că Moise a fost autorul acestor cinci cărţi. - Domnul Isus, apostolii şi Biserica primară au susţinut aceeaşi părere, care este într-adevăr reală (Ex. 24:4; 25:1; Lev.l:l; Num.l:l; 33:2; Deut. 31:9,22; Mat. 8:4; 19:7; Luca 24:44; Ioan 1:45).

4.3.TEMA CĂRŢII Cartea Numeri ilustrează cum Dumnezeu a purtat de grijă poporului Său, sub conducerea lui Moise şi

Aaron, în călătoria lor prin pustiu spre "Ţara făgăduinţei" şi cum au aplicat acestea unele dintre

prescripţiile Legii date la Sinai. în ciuda neascultării lor, Dumnezeu a fost îndurător şi îndelung răbdător cu ei. Atunci când a fost necesar, El le-a aplicat judecată dreaptă. Mesajul central al cărţii este

călăuzirea lui Dumnezeu şi protecţia Sa în călătorie (cap. 10:9), desigur, atâta vreme cât ei sunt gata să

asculte de El (ICor. 10:1-13). întreaga carte ilustrează viaţa creştină. Israeliţilor le-a fost oferită ţara, dar n-au intrat în ea din cauza necredinţei (Evr. 3:19). Tot aşa, în viaţa de credinţă, victoria este făgăduită, dar trebuie însuşită prin

credinţă (Ef. 4:1-5:17).

4.4. CADRUL CĂRŢII Din punct de vedere istoric, evenimentele din cartea Numeri s-au petrecut de îndată după cele din

Exod, între care există un timp de o lună, în care sunt plasate instrucţiunile din cartea Levitic.

Călătoria în pustiu a început la plecarea din Sinai, în anul 1445 î.Hr., după ce israeliţii petrecuseră

acolo circa un an de zile. Din punct de vedere geografic, întreaga acţiune prezentată în această carte se petrece între Muntele Sinai şi câmpiile Moabului, la est de Iordan. Evenimentele cele mai importante s-au petrecut în jurul a

trei munţi: Muntele Sinai (unde israeliţii au stat cea cinci săptămâni, din timpul marcat în cartea

Numeri), Muntele Hor (unde israeliţii au stat timp de circa 37 de ani) şi Muntele Nebo (unde israeliţii

au stat timp de câteva luni).

4.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR Conţinutul cărţii Numeri poate fi împărţită uşor în trei părţi: - Pregătirea pentru călătorie (1:1-10:10) - Călătoria prin pustiu până la Moab (10:11-22:1) - Israel în câmpiile Moabului (22:2-36:13). 4.5.1. PREGĂTIREA PENTRU CĂLĂTORIE (1:1-10:10) După ce la Sinai Dumnezeu a încheiat şi apoi a reînnoit legământul Său cu "naţiunea aleasă", i-a dat

instrucţiuni şi reguli civile şi religioase, israeliţii au construit cortul; urma acum să înceapă călătoria înainte de a pleca însă era necesară o bună organizare, pentru ca o asemenea mulţime de oameni să

poată străbate pustiul. 4.5.1.1. NUMĂRĂTOAREA OŞTILOR ISRAELITE (1:1-54) Mai întâi, are loc o numărătoare a tuturor bărbaţilor de la vârsta de 20 de ani în sus: toţi cei în stare să poarte armele. Rezultatul recensământului a fost: ' Rutxai - 46.500 Efraiin ■ 40.500

K Simian - 59.300 Mimase . .■:■.■. - 32200

(Sad -45.650 Bchianin •■■■■ 35,4(X)

v luda -74.600 Dan - 62.100

Tsahar ; -54.400 .:: -Aservi

;:.:• - 4!.500

F: Zafeilot) - 57.400 ::.; Neftali : - 53.4(X)

Numărul total al celor care puteau purta armele era de 603.550. în afară de famiile leviţilor, care nu

erau incluse în acest număr. Potrivit unor calcule de specialitate in materie de recensăminte, numărul total al populaţiei israelite s-a putut ridica la circa 2-3 milioane. (Având în vedere că la fiecare membru combatant se consideră că

aparţin 3-4 necombatanţi). Privind asupra acestei numărări se poate observa că Leviţii au fost omişi (ei urmau să fie număraţi separat). Iosif era reprezentat prin două triburi, după cei doi fii ai săi înfiaţi de Iacov, Iuda deţinea

numărul record, iar în familia lui Mânase erau cei mai puţini.

Numărul acesta a fost considerat de către unii ca fiin ireal, luând în considerare condiţiile vitrege ale

pustiului prin care asemenea ceată uriaşă urma să străbată. Oricum, sunt multe evidenţe privind

veridicitatea acestui număr, înmulţirea rapidă a israeliţilor. prezentată in cartea Exod - de la 70 câţi a numărat familia lui Iacov la intrare în Egipt (Ex. 1:5). ei s-au înmulţit in aşa măsură, încât au provocat

îngrijorare pentru Faraon (Ex. 1:7; 1:9). Moabiţii s-au îngrozit constatând numărul mare al israeliţilor

(Num. 23:3). După ce generaţia răzvrătită a pierit in pustiu, a avut loc cel de-al doilea recensământ, după perioada

celor patruzeci de ani de rătăcire în pustiu. Numărul efectivului oştirii a fost doar cu puţin mai mic

decât la primul- adică 601 730 (Num. 26:2-51). ^ Oricum, faptul că un asemenea popor a putut să străbată cu bine un pustiu atât de înfricoşător, dovedeşte clar intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în ocrotirea, conducerea, hrănirea. adaptarea

acestei mulţimi şi a turmelor ei. în mod miraculos. în pustiu. De asemenea, se poate vedea şi buna

organizare de care ea a dispus. Legea şi ordinea stabilite la Sinai au fost esenţiale pentru poporul ce călătorea prin pustiu spre "Ţara făgăduinţei".

94 94

Schultz, op.cit., p. 90 4.5.1.2. ORGANIZAREA TABEREI ISRAELITE (Num. 2:1-34) Tabăra israelită a fost organizată cu o precizie militară remarcabilă. Locul central îl ocupa Cortul

întâlnirii înconjurat de cetele leviţilor. Moise şi familia preoţească a lui Aaron erau plasaţi în partea de

est, la intrare în curtea cortului. In spatele cetelor leviţilor, de cele patru părţi erau aşezate cele

douăsprezece seminţii, în grupuri de câte trei seminţii (de fiecare parte), sub conducerea unei seminţii, care deţinea şi stindardele grupului. La est erau triburile Isahar şi Zabulon, sub conducerea lui Iuda: la

vest erau Mânase şi Beniamin, sub conducerea lui Efraim; la sud, Simion şi Gad, sub conducerea lui

Ruben; la nord, Aşer şi Neftali, sub conducerea lui Dan. Tabăra poate fi schiţată astfel:

Aşer s

Dan s ■ ■ ► Î;

Nefiaii :

Merariţii Mânase Moise Isahar Et'raim Gherşomţii CORTUL Aaron iuda Reniamin Preoţi Zabvikin

Chehatiţii Simion Ruhen Gad

Se poate constata uşor poziţia de conducere a seminţiei lui Iuda şi mai ales locul central al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul taberei, cât şi o organizare desăvârşită în vederea unei acţionări operative. 4.5.1.3. NUMĂRAREA ŞI ORGANIZAREA LEVIŢILOR (3:1-4:49) Leviţii au fost număraţi separat. Primul loc în cadrul tribului lui Levi îl ocupa familia preoţească a lui

Aaron. El, ca mare preot, şi cei patru fii ai săi ca preoţi: Nadab, Abihu, Eliazar şi Itamar (dintre care primii doi au murit înaintea Domnului). Locul lor în tabără era în partea estică, la intrarea în curtea

cortului. Restul leviţillor erau desemnaţi ca ajutoare preoţilor pentru slujirea la cortul întâlnirii. Leviţii

fuseseră consacraţi Domnului în locul întâilor născuţi din toate seminţiile lui Israel. Familiile leviţilor erau trei, după fiii lui Levi: Gherşon. Chehat şi Merari (3:17). Fiecărei familii i s-a stabilit precis locul

in tabără şi atribuţiile, cât şi felul în care trebuia să acţioneze. Gherşoniţii, în număr de 7.500, aşezaţi

în partea vestică a cortului, erau însărcinaţi cu purtarea inventarului moale al cortului: perdelele, pânzele, acoperişurile şi funiile care susţineau stâlpii (3:18-26; 4:21-28). Chehatiţii, în număr de 8600, erau poziţionaţi în partea sudică a cortului şi erau însărcinaţi cu căratul

mobilierului cortului: chivotul, sfeşnicul, altarele, masa şi toate uneltele folosite la sfântul locaş, după

ce acestea erau acoperite de Aaron şi de către preoţi în mod corespunzător. Perdeaua dinăuntru acoperea chivotul mărturiei. Ei purtau toate acestea pe braţe şi pe umeri potrivit cu prevederile Legii

Domnului (3:27-31; 4:1-20). Merariţii, în număr de 6.200, erau aşezaţi în partea nordică a cortului, însărcinarea lor era căratul scândurilor cortului şi aLe curţii şi al stâlpilor ;ortului; deci, cărau întregul schelet al cortului şi al

curţii (3:33-37; 4:29-44). Numărul total al leviţilor, în care intrau toţi bărbaţii de la vârsta de o lună în sus, se ridica la 22.000.

Dumnezeu a hotărât sâ ia pentru Sine, în slujba sfântului ocaş, pe toţi leviţii (în locul întâilor născuţi din toată naţiunea), care aparţineau Domnului, fiind cruţaţi de la moarte la ieşirea din Egipt (Ex.

12:29-30; 13:2). Vumărul atât de limitat (22.000), faţă de totalul israelifilor, se explică prin aceea -\

era vorba de întâii născuţi, care nu treceau şi drept părinţi, ci numai fii, la şirea lor din Egipt.95

Din moment ce numărul întâilor născuţi cruţaţi în Egipt a fost cu 273 mai Imare decât totalul leviţilor

(Num. 3:43-46), Dumnezeu a poruncit ca toţi cei 273 n plus să fie răscumpăraţi prin plătirea sumei de

cinci sicii de argint fiecare -reţ de răscumpărare, ce a fost plătit lui Aaron şi fiilor săi, ca să fie folosit

ientru slujirea la cort (18:6). Acesta era şi preţul de răscumpărare al unui om şi prezenta, simbolic, preţul de răscumpărare în Hristos Domnul pentru fiecare ăcătos (Evr. 2:9; lPet. 1:18). în vederea slujirii, leviţii au fost număraţi de la vârsta de 30-50 de ani. nainte de intrarea in slujbă, la

treizeci de ani, fiecare levit trebuia să tideplinească o perioadă de ucenicie de cinci ani ( de la 25 de ani), iar slujirea ropriu-zisă era între 30 şi 50 de ani (8:24-25). Numărul total al leviţilor, esemnaţi

slujirii, a fost de 8580. 4.5.1.4. REGULAMENTUL TABEREI (5:1-10:10) Tot în vederea asigurării unei bune călătorii a fost formulat şi un regulament li taberei israelite, după

care ei trebuiau să acţioneze în călătorie. Acest îgulament cuprindea mai multe feluri de instrucţiuni: 4.5.1.4.1. Instrucţiuni privind cazurile speciale (5:1-6:27) In text sunt evidenţiate cazuri speciale, care impuneau o preocupare sosebită. între acestea sunt: (1) înlăturarea necurăţiei. Aceasta era prima grijă în vederea asigurării Jrezenţei Domnului în tabără

(5:1-4). Orice persoană necurată trebuia pusă în para taberei. (2) Asigurarea unei relaţii corespunzătoare urma de îndată după asigurarea rezenţei lui Dumnezeu. Aceasta se realiza prin jertfa pentru vină. Orice ătămare sau vinovăţie faţă de aproapele trebuia

ispăşită prin mărturisirea ăcatului, restituirea obiectului, suplimentată cu una a cincea parte din preţul

ierului în cauză ca penalizare împreună cu aducerea jertfei prescrise pentru W (5:5-10). (3) Asigurarea unei vieţi de familie în perfectă loialitate. Până şi suspiciunea b necredincioşie trebuia înlăturată, în vederea cărui fapt s-a instituit testul cu ppa amară", ce implica un miracol pentru

precizarea vinovăţiei sau a -vinovăţiei (5:11-31). "Apa amară", aducătoare de blestem, preparată din apă [ The Criswell Study Bible, op. cit., p. 178. sfinţită amestecată cu ţărână din duşumeau cortului şi dată să fie băută de către femeia bănuită de

necredincioşie, îi aducea sterilitate şi o afecta fizic dacă era vinovată şi nu-i dăuna cu nimic dacă era nevinovată. Ceremonialul includea o jertfă din partea bărbatului şi mărturisirea femeii în faţa

preotului. Apa nu era un element magic, ci era un mod de aducere a cazului înaintea Domnului, ca El

să judece şi să descopere adevărul, pedepsind păcatul sau protejându-1 pe cel învinuit pe nedrept.

Familia israelită trebuia să fie sfântă. (4) Asigurarea îndeplinirii dedicării în "'nazireat" (6:1-2). Prin jurământul de "nazireat" o persoană se consacra voluntar lui Dumnezeu pentru o slujire deosebită

("nazireu"= unul separat, despărţit de ceilalţi). Nazireul trebuia să se abţină de la folosirea produselor viticole, de la contactul cu vreun mort şi să-şi lase părul să crească în voie - ca un semn public al

închinării lui. încălcarea fără voie a jurământului implica un ceremonial de curăţire în ziua a şaptea,

constând într-o jertfa de ispăşire, una de ardere de tot şi una de vină şi apoi se relua jurământul. La încheierea perioadei, se impunea ca jertfă: un miel - ca ardere de tot -, o oaie - ca jertfa de ispăşire - şi

un dar de mâncare şi băutură - ca jertfa de mulţumire. în aceeaşi zi, persoana respectivă îşi rădea părul

şi—I ardea - ca jertfa de mulţumire -, apoi îşi relua viaţa obişnuită. Nazireatul putea fi şi pe viaţă. Samson urma să fie închinat Domnului pe toată viaţa, însă nu a respectat jurământul. Ioan Botezătorul însă a respectat dedicarea sa. Nazireii reprezentau, simbolic, pe

adevăratul popor al lui Dumnezeu. (5) In sfârşit, regulamentul taberei cuprindea cazul special de binecuvântare preoţească (6:22-27). Textul cuprinde cea mai minunată benedicţie din Biblie ce este redată în parte în Psalmul 4:6 şi în

Psalmul 67:1. 4.5.1.4.2. Instrucţiuni privind începutul slujirii la Cortul întâlnirii (7- 8) A doua grupare de instrucţiuni din regulamentul taberei se referă la începutul slujirii în cort şi cuprinde:

(1) Primirea darurilor căpeteniilor (7:1-8:9). Căpeteniile care au luat parte la numărare au adus daruri

Domnului. Mai întâi, un dar colectiv ce consta din: un car la două căpetenii (total şase care) şi un bou

de fiecare căpetenie (total şase perechi de boi). Conform poruncii Domnului, două care şi patru boi au fost încredinţaţi gherşoniţilor pentru a căra acoperişul cortului şi pânzele. Patru care şi opt boi au fost

încredinţaţi merariţilor pentru transportul scheletului cortului şi al curţii. Chehatiţii nu au primit care

sau boi, căci ei trebuiau să poarte mobilierul şi uneltele cortului pe umeri (De aici greşeala lui Uza). Apoi, căpeteniile au adus şi daruri individuale; fiecare, într-o altă zi, a adus o farfurie de argint de 130

de sicii şi un lighean de argint de 70 de sicii - pline cu floarea fainii frământate cu untdelemn (ca dar

de mâncare). A mai adus fiecare şi o căţuie de aur de zece sicii plină cu tămâie, împreună cu toate

animalele necesare întregului sistem de jertfe (7:15-17). (2) Aprinderea candelelor (8:1-4). Instrucţiunile prevedeau ca în faţa sfeşnicului să fie aşezate

candelele, ceea ce indica prioritatea luminii şi slujirea la sanctuar. • (3) Consacrarea leviţilor (8:5-26). Regulamentul prevedea pentru începutul slujirii la cort şi consacrarea leviţilor. Trupul fiec\ruia a fost ras de tot părul de pe el, după care ei au fost spălaţi cu apă

şi stropiţi cu apă ispăşitoare, iar hainele le-au fost, de asemenea, spălate. După aceea, au fost aduse jertfele pentru dedicare. Reprezentanţii poporului şi-au pus mâinile pe leviţi, făcând astfel identificare şi aducându-i ca un dar legănat Domnului. Leviţii au făcut apoi identificarea

privind animalele de jertfă, în felul acesta, au fost închinaţi Domnului spre a sluji la cort între 30 şi 50

de ani (cu o perioadă de cinci ani de ucenicie). Pe când Ja sfinţirea preoţilor Moise a adus singur

jertfele, la sfinţirea leviţilor el a fost asistat de Aaron (8:11). 4.5.1.4.3. Instrucţiuni privind sărbătorirea Pastelor (9:1-14) Regulamentul taberei cuprindea şi instrucţiuni privitoare la cea mai mare sărbătoare. începutul celui de

al doilea an de la eliberare a fost un moment însemnat, când s-a ţinut cel de al doilea Paşte (9:1-14). Pastele trebuia prăznuit în seara zilei a 14-a a lunii Abib (Nisan). Toţi trebuia să ia parte. Dacă cineva

nu putea participa la sărbătoare din pricina unei necuraţii de neocolit, avea ocazia să sărbătorească

Pastele în aceeaşi zi din luna a doua. Cine evita, trebuia nimicit din poporul Domnului (9:13). Străinii

puteau participa la sărbătoare dacă se supuneau la toate prescrierile Legii. Pentru a se da posibilitatea tuturor să sărbătorească Pastele, plecarea de la Sinai a avut loc abia în ziua a douăzecea a lunii a doua

în anul al doilea (10:11). 4.5.1.4.4. Instrucţiuni privind călătoria (9:15-10:10) Ultimul set de instrucţiuni se referă la călătorie. Câteva reguli se impuneau în această privinţă cu

strictele: (1) Respectarea prezenţei şi a hotărârii Domnului. Prezenţa vizibilă a Domnului s-a instalat de îndată ce a fost dedicat cortul. Ea se manifesta printr-un stâlp de nor ziua şi un stâlp de foc noaptea.

Slava Domnului proteja tabăra israelită şi le arăta calea pe care trebuia să meargă. Termenul folosit în

Talmud, cu privire la slava Domnului, este "Sechina", care înseamnă "Cel ce locuieşte" şi exprimă

locuirea lui Dumnezeu cu poporul Său. Ei trebuia să respecte cu stricteţe hotărârile Domnului în călătorie. Această prezenţă miraculoasă preilustra prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului. în

biserică, prin Duhul Sfânt (Fapte 2:1-3; Matei 28:10). (2) Alături de călăuzirea divină supranaturală, era prevăzută şi organizarea umană privitor la mişcarea taberei (10:1-10). Sunetul cu o trâmbiţă însemna convocarea căpeteniilor, iar sunarea a două trâmbiţe

era semnalul pentru pornirea diferitelor grupuri potrivit cu ordinea stabilită, începând cu cele din est,

apoi cele de la miazăzi, de la vest şi din nord. Acelaşi sunet de alarmă era prevăzut şi pentru mersul la luptă. Cu aceste instrucţiuni, naţiunea israeliţilor, singura care-L avea pe Dumnezeul adevărat şi viu. Cel ce

i-a scos din ţara Egiptului şi a intrat în

i

legământ cu ei beneficiind de singura religie revelată, era acum gata de călătorie spre ţara făgăduită ei

ca moştenire. 4.5.2. CĂLĂTORIA PRIN PUSTIU PÂNĂ LA MOAB (10:11-22:1)

4.5.2.1. PLECAREA DE LA MUNTELE SINAI (10:11-36) După aproape un an de poposire la Muntele Sinai israeliţii au pornit spre nord, spre "Ţara făgăduinţei".

Au pornit potrivit cu instrucţiunile şi cu călăuzirea lui Dumnezeu. în ziua a douăzecea a lunii a doua a anului al doilea s-a ridicat norul de pe Cortul întâlnirii. Plecarea s-a desfăşurat în următoarea ordine: Iuda, Isahar şi Zabulon, după care au urmat gherşoniţii şi

merariţii, ducând cortul; cei din sud: Ruben, Simion şi Gad, după ei chehatiţii. ducând pe umeri chivotul şi mobilierul cortului. După ei. Efraim, Mânase şi Beniamin. iar în urmă veneau seminţiile lui

Dan, Aşer şi Neftali. La plecare, Moise 1-a rugat pe Hobab (cumnatul lui) să-i însoţească (să le fie călăuză) făcându-i pentru

aceasta o invitaţie formală. Acesta, deşi la început nu voia, în final a acceptat (Jud. 1:16; 4:11). Cazul oferă un model de invitaţie evanghelistică, 4.5.2.2. AROVIZ1ONAREA CU MANĂ ŞI CARNE (11:1-35) La scurtă vreme după plecare, israeliţii au reluat cârtirile. Această cârtire e de mare amploare şi deschisă, aşa încât la '"Tabera" ('"Ardere"'), focul Domnului a nimicit pe mulţi dintre ei. Moise

intervine ca unul asupra căruia apăsa grija pentru popor (11:1-33). Sub influenţa acelora dintre străini care se ataşaseră israeliţilor când au ieşit din Egipt, au început şi israeliţii să plângă după carnea şi mâncarea pe care o aveau în Egipt şi să dispreţuiască mana, darul lui

Dumnezeu. Duhul cârtirii a fost atât de puternic, încât 1-a cuprins şi pe Moise. El '"plângea"' din pricina greutăţii

conducerii, dispreţuindu-se pe sine şi pe Dumnezeu (11:13-22). Răspunzând lui Moise, Dumnezeu îi dă 70 de bătrâni - ca ajutoare - cărora le împarte din Duhul ce era

peste el şi ei profeţesc (ICor. 14:3). Duhul Sfânt a venit şi peste Eldad şi Medad, care, deşi nu fuseseră

la întâlnirea bătrânilor, erau între cei 70 propuşi. în timp ce Iosua îşi exprima îngrijorarea privind slujba de conducător a lui Moise. el dovedeşte că are o sclipire de revelaţie nou-testamentară. privind

pogorârea Duhului Sfânt peste toţi credincioşii Domnului (11:19; Fapte 2:1-17). Dumnezeu îi dă iar poporului prepeliţe într-un număr nemaipomenit de mare, în junii taberei (11:31),

pe o suprafaţă de cea 32 de km, la o înălţime de aproape un metru. Poporul a strâns cu lăcomie cel puţin 10 omeri (1 omer = 2,40 1), de opt ori mai mult decât era necesar pentru un om. Lăcomia mare a

stârnit mânia Domnului, iar acolo, Chibrot-Hattava - "Mormintele lăcomiei"'- a rămas ca o mărturie a

urgiei trimise de Domnul împotriva lăcomiei. 4.5.2.3. INVIDIA ÎNTRE CONDUCĂTORI (12:1-16) Duhul de cârtire s-a strecurat apoi şi între conducători. Ajunşi la Haterot Mana şi Aaron vorbesc

împotriva lui Moise. Negăsmdu-i altă vină. discută pe' tema căsătoriei lui cu o femeie etiopiancă.96

De data aceasta intervenţia lui Dumnezeu este hotărâtoare Părţile sunt aduse înaintea Domnului. El

evidenţiază poziţia unică a lui Moise înaintea Sa şi o loveşte cu lepră pe Mana, care se pare că a iniţiat

această cârtire. Aaron ca şi complice, ia poziţie de pocăinţă. Moise dă dovadă de caracter nobil' uită

nedreptatea şi mijloceşte la Dumnezeu pentru sora lui. Dumnezeu îi trimite vindecarea, dar nu fără disciplinare - cu scoaterea din tabără (după "leeea curăţirii') până la reabilitare. Următorul popas a fost în Pustiul Paran, la Cades. cam la 230 de km la nord de Muntele Sinai şi la

circa 80 de km de Beer-Şeba, în Canaan.98

4.5.2.4. EŞECUL DE LA CADES (13:1-14:45) Ajunşi la Cades, în Pustiul Paran, israeliţii ating cel mai depresiv punct în călătoria lor, în contrast

radical cu cel mai înalt nivel pe care l-au atins la Sinai unde el deveniseră o naţiune teocratică. Prăbuşirea de la Cades le determină acea peregrinare de 40 de ani, rătăcind prin pustiu, timp în care

întreaga generaţie a exodului se pierde, fără a mai putea intra în "Ţara făgăduinţei" din pricina propriei

răzvrătiri împotriva Domnului. 4.5.2.4.1. Spionarea "Ţârii făgăduinţei" (13:1-33) La sfatul lui Dumnezeu doisprezece reprezentanţi ai poporului câte unul din fiecare seminţie, sunt

trimişi de Moise să iscodească ţara. Ei au cercetat ţinutul din jurul Hebronului, iar din Eşcol ("Valea

strugurelui"') au adus un strugure mare pe care-1 purtau doi pe o prăjină. Până în zilele de azi pot fi întâlniţi acolo struguri de 5-6 kg. Iscodirea a durat patruzeci de zile, iar la întoarcere i-au prezentat lui

Moise şi poporului informaţii şi roadele ţării, care dovedeau că este o ţara in care curge 'lapte şi

miere". Interpretând rezultatele cercetării lor zece dintre iscoade au "înnegrit ţara", spunând că

locuitorii ţării sunt uriaşi' şi că israeliţi nu vor putea să o cucerească. Insă Caleb (fiul lui' Ieftine) şi Iosua (fiul lui Nun) au stăruit într-o prezentare pozitivă, îndemnând poporul să intre în tara promisă.

4.5.2.4.2. Răspunsul poporului (14:1-9) Poporul s-a lăsat influenţat de cei ce denigrau ţara şi a început să ţipe saplanga şi să cârtească

împotriva ideii cuceririi ţării. în învălmăşala creată! * Unii au presupus că Sefora murise şi Moise s-a recăsătorit. Alţii consideră că referirea este tot la

Sefora. întrucât termenii: ^madianit", "cuşit", "etiopian", referindu-se la două |inutun apropiate, puteau

fi sinonimici. Werner Keller, ŞI Biblia are totuşi dreptate (1995), p. 139 Halley, op.cit., p. 144.

99 Keller, op.cit., p. 142.

israeliţii şi-au propus să aleagă o căpetenie şi să se întoarcă în Egipt. Insistenţa celor doi şi a lui Moise

pentru a continua planul cu încrederea în Domnul a dus la ameninţarea lor cu uciderea prin împroşcare cu pietre. 4.5.2.4.3. Răspunsul Domnului (14:10-12) Slava Domnului s-a arătat deasupra Cortului întâlnirii. El îi vorbeşte lui Moise. demascând încăpăţânarea poporului şi dezvăluind intenţia Sa de-al nimici, datorită nesocotirii şi necredincioşiei de

care a dat dovadă faţă de El, deşi avusese toate evidenţele binefacerilor divine. Dumnezeu face

propunerea de a sfârşi cu această naţiune şi a ridica din Moise o altă naţiune credincioasă. 4.5.2.4.4. Răspunsul Iui Moise (14:13-19) Intr-o cuvântare sclipitoare ţinută înaintea Domnului, Moise apără poporul vinovat, apelând la onoarea

Numelui Domnului, la lucrările Sale şi la cuvintele rostite de El (Ex. 34:6-8). în versetul 14 este folosit

de şapte ori pronumele personal "Tu" (cu privire la Dumnezeu), evidenţiind grandoarea prezenţei Sale în mijlocul taberei israelite. 4.5.2.4.5. Urmările dezastruoase ale răzvrătirii (14:20-45) La stăruinţa lui Moise, Dumnezeu iartă poporul, renunţând să-1 nimicească, însă, în acelaşi timp, hotărăşte ca toţi aceia care erau peste 20 de ani să moară în pustiu fără să intre în "Ţara făgăduinţei".

Ispitirea lui Dumnezeu din partea lor ajunsese la culme: "de zece ori" (14:22). Astfel, Dumnezeu dă

"decretul" rătăcirii în pustiu pe timp de patruzeci de ani (câte un an de fiecare zi în care iscoadele au

cercetat ţara). Se face însă o distincţie între vinovaţi şi nevinovaţi, atât în acel moment, cât şi în perspectivă. în timp ce zece dintre iscoade au murit acolo de o moarte năpraznică, Iosua şi Caleb nu

numai că sunt cruţaţi, dar sunt singurii dintre cei ce aveau peste 20 de ani care vor intra în "Ţara

făgăduinţei". Ca un popor răzvrătit şi încăpăţânat, în loc să profite de iertarea acordată, Israel ia hotărârea disperată

de a invada ţara, fără însă a fi însoţit de prezenţa lui Dumnezeu. Astfel, are parte de o grea înfrângere.

Mulţi au pierit, pierzând şi îndurarea ce le era oferită temporar. Cei care au mai rămas în viaţă au devenit nişte rătăcitori prin pustiu. 4.5.2.5. RĂTĂCIRILE PRIN PUSTIU (15:1-22:1) Deşi a dat verdictul acestei nimiciri, Dumnezeu nu abandonează poporul Său. 4.5.2.5.1. Revelarea de legi şi rânduieli adiţionale (15:1-41) Legile din capitolul 15, date după verdictul de rătăcire, evidenţiază contrastul dintre judecata asupra

păcatului cu voie şi aceea asupra individului care "alunecă" din neştiinţă şi se pocăieşte.

Referirile directe la timpul ajungeriiîn Canaan arată clar că pustiul era doar un mijloc de purificare a naţiunii răzvrătite şi că ţinta

era ţara promisă spre care este îndreptată nădejdea. 4.5.2.5.2. Răscoala împotriva autorităţii (16:1-17:13) Rătăcitori prin pustiul Paran, israeliţii sunt vulnerabili la tot felul de păcate şi de stări. Core, din

familia chehatiţilor, în coaliţie cu Datan şi Abiram, dintre fii lui Ruben, s-au ridicat împotriva

autorităţii lui Moise şi a preoţilor. Rebeliunea ţintea în două direcţii: descendenţii lui Ruben, întâiul

născut101

al lui Iacov, provocau autoritatea de conducător a lui Moise. iar dintre leviţi cei încă 250 de adepţi care s-au mai ataşat au protestat împotriva autorităţii Eclesiastice a preoţilor. Dumnezeu a venit în ajutorul servilor Săi cu judecată divină. Pământul s-a despicat şi i-a înghiţit de vii

pe cei răsculaţi. împreună cu tot ceea ce aveau, iar leviţii, provocaţi de Moise să aducă slujire preoţească înaintea Domnului, au fost nimiciţi de vii prin foc. A doua zi, continuând răzvrătirea şi

învinuirea conducătorilor pentru nimicirea celor ce s-au răsculat, a continuat şi nimicirea. Au fost

nimiciţi 14700 de inşi până când Moise a stăruit mijlocind pentru popor, iar Aaron s-a aşezat între

morţi şi vii şi a făcut ispăşirea. In vederea evitării unor astfel de atitudini, Dumnezeu întăreşte autoritatea preoţiei aronice, prin

experienţa cu cele 12 toiege ale celor 12 triburi - puse înaintea Domnului. Până dimineaţa, toiagul lui

Aaron înverzise, înflorise şi copsese migdale. Din poamca Domnului, toiagul lui Aaron a fost păstrat

înaintea Domnului ca mărturie pentru descendenţi (17:1-12). 4.5.2.5.3. Reafirmarea rânduielii slujirii preoţilor şi a leviţilor (18:1-32) Poporul a început să intre în panică din cauza urgiilor (17:12). Atunci, Dumnezeu a reafirmat

responsabilităţile preoţilor din familia lui Aaron şi ale celorlalţi leviţi. Este accentuată nevoia ca aceştia să conlucreze (18:1-7). Zeciuielile poporului erau ale leviţilor. care trebuiau să dea a zecea

parte preoţilor împreună cu partea acestora din jertfele poporului (18:8-32). 4.5.2.5.4. Asigurarea purităţii taberei (19:1-22) In urma atâtor urgii, cu nenumăraţi morţi, se simte nevoia asigurării purităţii taberei, ceea ce se realizează prin sacrificiul vacii roşii şi a apei de curăţare. Din cenuşa unei vaci roşii (fără cusur)

sacrificate, apă de izvor, lemn de cedru, isop, cărămiziu se prepara "apa de curăţare" cu care ceL care a

atins un mort sau un mormânt se putea curăţa, stropindu-se a treia zi şi a şaptea zi. Astfel era asigurat un fel de mijloc permanent de curăţare fără a fi nevoie de prezenţa preotului. Această procedură

preilustra jertfa Domnului Isus, care asigură curăţarea permanentă şi în orice loc a celui ce apelează la

El (Evr. 9:13-14; lloan 1:7,9). 4.5.2.5.5. Experienţa de la Meriba (20:1-13) Moise, Măria şi Aaron şi-au evidenţiat cooperarea (ca fraţi) în înalta chemare de a fi în fruntea

poporului încă de la început. Insă ispita nu i-a ocolit nici pe ei. Măria, care parcă se evidenfiase în

greşeli, a murit acolo în pustiul Ţin. aproape de Cades. O nouă răzrătire a poporului din cauza setei duce la pecetluirea soartei şi a lui Moise şi Aaron. Domnul le-a poruncit de data aceasta să vorbească

stâncii din Horeb pentru ca din ea să curgă apă, spre deosebire de primul caz, când stânca trebuia

lovită (Ex. 17:1-17). Păcatul lor de la Meriba a constat în faptul că nu au sfinţit Numele Domnului în faţa adunării, prin aceasta dovedind: necredinţă, înălţare de sine şi neascultare. Astfel, Dumnezeu le-a

interzis să intre în ţara Canaan. Dumnezeu a apărat onoarea Numelui Său ((27:14). Mânia lui Moise a

rezultat într-o binecuvântare pentru popor, care a primit apă din abundenţă. însă şi într-un blestem

pentru sine, fiind exclus din "Ţara făgăduinţei" (20:10-13).102

4.5.2.5.6. încheierea rătăcirilor (20:14-22:1) Cei aproape 40 de ani de rătăcire prin pustiu s-au sfârşit. Cu excepţia a patru persoane, toţi cei care

aveau peste 20 de ani la ieşire din Egipt au fost înghiţiţi de pustiu, lată că o nouă generaţie se îndreaptă spre locul unde va avea ultimul popas înainte de a intra în ţara promisă. Şi această ultimă perioadă este

deosebit de bogată în evenimente. (1) împotrivirea edomiţilor (20:14-21). Ajunşi din nou la Cades, israeliţii presupun că ar fi posibilă intrarea în ţară prin zona de răsărit a Iordanului. Insă între Cades şi Transiordania erau cinci regate

(între Valea Iordanului şi Deşertul Arabici), care constituiau încă piedici în calea israeliţilor. începând

din nord, la poalele Hermonului era Regatul Basanului, apoi Regatul amorit al lui Sihon, Regatul lui

Amon, Regatul Moabului era la răsărit de Marea Moartă şi Edomul spre sud.103

Moise adresează rugăminte frăţească împăratului Edomului de a-i lăsa să treacă prin ţara sa. Edomiţii, descendenţi ai lui

Esau, se arată duşmănoşi faţă de urmaşii lui Iacov (Gen. 25:30) şi refuză să-i lase să treacă. Israel i-a

ocolit, însă Dumnezeu a judecat drept această atitudine şi de aici a venit nimicirea edomiţilor conform profeţiei lui Obadia. (2) Moartea lui Aaron (20:22-29). înainte de a ajunge la hotarele Edomului a avut loc moartea lui

Aaron, pe muntele Hor. Lucrurile se petrec foarte natural, potrivit afirmaţiei: "a fost adăugat la poporul său" la vârsta de 123 de ani (33:38-39). Aaron a fost înlocuit de fiul său Eliazar, care este îmbrăcat în

ţinuta de Mare preot şi învestit în această slujire. Probabil, coborându-se de pe Muntele Hor, Moise a

compus Psalmul 90. Poporul 1-a plâns pe Aaron 30 de zile. (3) Biruinţa asupra canaaniţilor (21:1-3). Regele Aradului, un canaanit, auzind că Israel trece spre coasta de sud-est a Mării Moarte, ocolind Edomul, îl 100Schultz, op.cit.,p. 34. 101 Schultz, op.cit., p. 94. I CO 102 Duckery, op.cit., p. 170. 103 Keller, op.cit., p. 147. atacă, însă canaaniţii sunt nimiciţi total la Horma (''Nimicire totală") de către israeliţi, care s-au

încrezut în Dumnezeu. (4) Ultima plagă în pustiu - şarpele de aramă (21:4-20). Pe drumul lor, ocolind Edomul, israeliţii şi-au

pierdut iarăşi răbdarea şi au cârtit din nou. Dumnezeu le trimite nişte şerpi înfocaţi, care-i muşcau

provocându-le moartea. Ei sunt izbăviţi prin credinţa în Dumnezeu; Dumnezeu i-a spus lui Moise să

facă un şarpe de aramă şi să-1 înalţe pe o prăjină, iar cei ce vor privi la el vor scăpa de moarte. Şarpele de aramă este o strălucită reprezentare a jertfei Domnului Isus răstignit pentru păcatele omenirii (Ioan

3:14).104

Călătoria israeliţilor continuă, înconjurând atât Edomul.cât şi Moabul şi Amonul, deoarece le este interzis să lupte împotriva moabiţilor şi amoniţilor, care erau descendenţii lui Lot, înrudiţi cu israeliţii. (5) Cucerirea ţării amoriţilor şi a ţinutului Basanului (21:21-35). Spre încheierea rătăcirilor prin

pustiu Dumnezeu îngăduie ca israeliţii să cucerească unele teritorii. încercând tot cu pace, israeliţii îi

cer lui Sihon - împăratul amoriţilor - permisiunea de a trece prin ţara lui. Acesta s-a ridicat la luptă împotriva israeliţilor, care au cucerit mai multe cetăţi amorite, inclusiv Hesbonul. Israeliţii au

continuat să facă incursiuni în mai multe direcţii, îndreptându-se spre ţinutul Basan (21:33). Og,

împăratul Basanului, a întâmpinat cu armatele sale ostile israelite. Confruntarea a avut loc la nord de Arnon, unde israeliţii au înfrânt oştirea Iui Og. în urma acestei biruinţe, israeliţii au cucerit toată

partea de est a Iordanului şi au instalat tabăra în Câmpiile Moabului, la est de Iordan, în faţa

Ierihonului. 4.5.3 ISRAEL ÎN CÂMPIILE MOABULUI (22:2-36:13) întreg ţinutul a fost cuprins de groază la auzirea faptului că israeliţii cuceresc popor după popor.

Instalaţi în Câmpiile Moabului. ei constituiau un mare pericol pentru toate popoarele de jur-împrejur;

astfel, s-au făcut multe încercări de a-i stăvili. 4.5.3.1. OFENSIVA LUI BALAC ŞI BALAAM (22:2-25:18) Conştient de neşansa de a lupta împotriva năvălitorilor israeliţi, Balac, regele Moabului, a elaborat planuri de distrugere a lor prin alte mijloace, subtile, potrivit cu numele său: Balac - "distrugător"'. 4.5.3.1.1. Folosirea armei blestemului (22:2-24:25) în colaborare cu conducătorii Madianului, Balac a trimis soli la Balaam, un profet păgân, vrăjitor din Mesopotamia, rugându-1 să vină să blesteme poporul care a năvălit în câmpie. Balaam era cunoscut ca

un vrăjitor ce putea făuri blesteme eficiente (Num. 22:6), ca un om lacom, care iubea plata fărădelegii.

Deşi era prooroc păgân, Dumnezeu îl foloseşte pentru îndeplinirea planurilor 104 Ca şi crucea de mai târziu, şarpele de aramă a devenit idolul Nehustan timp de 700 de ani şi a fost nimicit de regele reformator Ezechia (2Împ. 18:4). Sale. La prima invitaţie adresată de Balac, refuză să meargă, pentru că Domnul îl înştiinţase să nu se

ducă, deoarece Israel este binecuvântat. însă, iubind plata nelegiuirii (2Pet. 2:15; Iuda 11; Apoc. 2:14),

el cedează la promisiunile de recompensă ademenitoare ale lui Balac. Balaam este tipul omului care

ştie ce vrea Domnul, dar acţionează conştient împotrivă. De aceea, Dumnezeu îl foloseşte pentru împlinirea planurilor Sale împotriva voinţei lui; este îngăduit, iar nu trimis de Dumnezeu; de aceea, nu

beneficiază pentru faptul că face voia lui Dumnezeu. în drum, Balaam are o experienţă supranaturală

(fiind mustrat prin propria măgăriţă), iar când ajunge la Balac, în ciuda pierderii recompensei, pentru care s-a lăsat ademenit aşa de mult, el declară cu fidelitate doar binecuvântările lui Dumnezeu pentru

Israel, fără să ţină seama de atmosfera de blestem creată de Balac, fapt care îl dezamăgeşte pe acesta.

în total, Balaam rosteşte şapte profeţii asupra lui Israel, indicând perfecţiunea binecuvântării: (1) Prima profeţie (23:1-10). Israel este un popor separat şi numeros ca pulberea pământului şi nu

poate fi blestemat pentru că e binecuvântat de Domnul. (2) A doua profeţie (23:11-30). Dumnezeu este statornic în hotărâri. El însuşi L-a binecuvântat pe

Israel şi a poruncit binecuvântarea. Israel are un trecut măreţ şi un viitor strălucit, succes şi biruinţă. Aceasta l-a deranjat pe Balac şi i-a cerut lui Balaam ca măcar să nu-i binecuvânteze pe israeliţi, dacă

nu-i blestemă. (3) A treia profeţie (24:1-11). Balaam renunţă la descântece şi Ia vrăjitorii şi-şi deschide ochii la cuvintele Domnului. El vede frumuseţile binecuvântărilor Domnului în viitorul lui Israel. Israel este un

popor ca o grădină a Domnului, având toate binecuvântările asupra lui. Balac se mânie şi-1 concediază

pe Balaam, însă acesta continuă să-şi rostească profeţiile. (4) A patra profeţie (24:12-19). Cuvântul profetic este tot mai concret cu privire la soarta strălucită a

israeliţilor şi la dezastrul celor ce li se împotrivesc. Steaua care răsare din Iacov şi toiagul de cârmuire

care se ridică din Iuda vor împăraţi cu putere şi îi vor distruge pe moabiţi şi pe edomiţi. Balaam

exprimă aici una dintre cele mai strălucite profeţii mesianice, care însă nu-i foloseşte, deoarece el era în opoziţie.

(5) A cincea profeţie (24:20). Şi Amalec, descendent din Esau (Deut. 25:17), care se bucură de

întâietate între neamuri, va fi nimicit, pentru că s-a împotrivit Israelului. (6) A şasea profeţie (24:23-25). Cheniţii, un popor canaanit sigur de sine, vor fi nimiciţi. (7) A şaptea profeţie (24:23-25). Chiar şi Asur (Asiria) va fi smerit înaintea lui Israel. Balaam se

cutremura în faţa acestei perspective. 4.5.3.1.2. Folosirea armei seducţiei (25:1-18) Neavând succes în prima sa tentativă, Balaam fiind încă ispitit de plata fărădelegii, l-a sfătuit pe Balac

să-i seducă pe israeliţi în închinarea lui Baal-Peor şi la imoralităţile legate de această închinare

(31:16). Decăderea a fost profundă. Prin judecată aspră împotriva imoralităţii, Fineas, fiul marelui preot Eliazar, s-a evidenţiat în mod deosebit. Astfel, s-a reuşit stoparea urgiei care deja dusese la nimicire 24.000 de persoane. Madianiţii, care au contribuit la actul seducţiei israeliţilor, sunt sortiţi uciderii, iar Balaam, cel care

dorea să moară de moartea celor neprihăniţi, cade ucis de sabie (23:10; 31:18), iar numele său a rămas ca un simbol al seducerii celor credincioşi spre păcat şi lumificare (2Pet. 2:15; Iuda 11; Apoc. 2:14). 4.5.3.2. PREGĂTIRILE FINALE PENTRU INTRAREA ÎN "ŢARA FĂGĂDUINŢELOR" (26:1-36) în sfârşit, a sosit timpul mult aşteptat ca poporul Israel să se pregătească pentru marele eveniment al intrării în Canaan. Ultimele zece capitole din cartea Numeri prezintă această pregătire temeinică.

Pregătirile au fost făcute în mod competent de către însuşi Moise, în finalul misiunii sale pe pământ. 4.5.3.2.1. Recensământul populaţiei (Num. 26:1-65) La porunca lui Dumnezeu, Moise împreună cu Eliazar a făcut cea de-a doua numărare a israeliţilor ce aveau de la 20 de ani în sus şi erau în stare să poarte armele. Sunt amintite şi pierderile. Numărul total

aL acestora era de 601.730, mai puţin decât cu 40 de ani în urmă (603.550). Dintre cei din generaţia

exodului mai erau: Iosua, Caleb şi Moise (care se pregătea de moarte). Numărul leviţilor număraţi de la o lună în sus a fost de 23.000, cu o mie mai mare decât la prima numărare. în ciuda tuturor încercărilor şi a greutăţilor înfruntate în cei 40 de ani de rătăcire, recensământul

evidenţiază credincioşia lui Dumnezeu privind păstrarea poporului Israel, potrivit făgăduinţei făcute

lui Avraam (Gen. 12:1-3). 4.5.3.2.2. Legea privind moştenirile (Num. 27:1-11) Fetele unei familii din Mânase şi-au dat seama că erau în pericol de a rămâne fără moştenire, fiindcă

tatăl lor murise fără ca ele să aibă vreun frate. Cazul este adus înaintea lui Moise şi înaintea Domnului şi hotărârea este ca în asemenea cazuri moştenirea să revină fetelor supravieţuitoare, sau dacă nici

acestea n-ar exista, rudelor celor mai apropiate. Principiile stabilite atunci stau la baza celor mai multe

coduri de legi până în zilele noastre. 4.5.3.2.3. Desemnarea succesorului lui Moise (Num. 27:12-23) Moise este invitat de Dumnezeu să privească "Ţara făgăduinţei" de pe vârful Muntelui Abarim, fiind

anunţat că el nu va intra în ea. Grija lui era ca Dumnezeu să rânduiască un conducător peste popor.

Domnul destinează pe Iosua pe care îl şi înzestrează cu Duhul Sfânt, iar Moise îl prezintă adunării şi preoţilor pentru a fi pus în slujbă. Moise îl încredinţează în slujbă prin "punerea mâinilor" - fapt care a însemnat conferirea autorităţii şi

desemnare de autoritate - apoi este întărit prin poruncile şi sfaturile divine. 4.5.3.2.4. Legi privind jertfele (Num. 28:1-29:40) Moise repetă în faţa noii generaţii israelite legea privind toate jertfele poruncite de Domnul pe Sinai.

Jertfele zilnice, necurmate: un miel dimineaţa şi unul seara, împreună cu darul de mâncare şi de băutură; jertfele de zi de sabat în cantităţi duble faţă de cele zilnice, jertfele care se cer pentru lună

nouă, cât şi pentru alte sărbători: Paşte, Cincizecime, Ziua trâmbiţelor, Ziua ispăşirii şi Sărbătoarea

corturilor. 4.5.3.2.5. Legi privitoare la juruinţe (Num. 30:1-16) Sunt date şi anumite precizări privind juruinţele. Când un bărbat va face o juruinţă, aceasta trebuie

respectată necondiţionat. Respectarea juruinţei făcută de o fată necăsătorită depinde de decizia tatălui,

iar în cazul unei căsătorite sau logodite, de decizia soţului, respectiv a logodnicului. Juruinţă văduvelor, la fel trebuie respectată, iar cele făcute de soţii depindeau de poziţia soţilor în ziua când

aceştia aflau de juruinţă. 4.5.3.2.6. Răzbunarea împotriva madianiţilor (Num. 31:1-54) Înainte de a fi adăugat la poporul său, Moise a trebuit să organizeze răzbunarea împotriva madianiţilor, care au fost prădaţi şi nimiciţi - potrivit hotărârii Domnului - pentru că aceştia ajutaseră la seducerea

israeliţilor la închinarea lui Baal-Peor. Toţi bărbaţii şi toate femeile căsătorite din Madian au fost

trecuţi prin ascuţişul săbiei. Fetele fecioare în număr de 32.000. au fost luate prizoniere împreună cu

prada, constând din 675.000 oi, 72.000 de boi, 61.000 de măgari. Prada a fost împărţită între luptători şi popor, iar zeciuiala din toate a fost dată preoţilor şi leviţilor. Ca urmare a faptului că în urma războiului israeliţii nu au pierdut nici o persoană, căpeteniile au decis

să-i dăruiască Domnului tot aurul prădat (în cantitate de 16.750 de sicii), care a fost pus în vistieria cortului. 4.5.3.2.7 Stabilirea moştenirii la est de Iordan (Num. 32:1-42) La cererea lor şi dând asigurarea că ei îşi vor aduce contribuţia la cucerirea Părţii de vest a ţării,

membrii seminţiilor lui Ruben, Gad şi jumătate din Mânase au primit permisiunea de a se aşeza la est de Iordan. în ţinutul Galaadului. Garanţia lor a fost făcută public. In Numeri 33:1-49 Moise, fiind

competent în materie şi la porunca lui Dumnezeu, a scris o relatare privind toate călătoriile şi

popasurile israeliţilor spre a fi păstrată pentru posteritate: de la Ramses (In Egipt), la Sinai; de la Sinai, la Cades; de la Cades, la Câmpia Moabului.

105 Toat 4.5.3.2.8. Instrucţiuni privind "Ţara făgăduinţei" (Num. 33:50-36:13) Ca un ultim act al pregătirii, Moise dă instrucţiuni poporului privind ţara. e au ca scop asigurarea însuşirii şi apoi a păstrăm moştenirii: 15

Faptul este o dovadă de netăgăduit privind calitatea de autor a lui Moise asupra Pentateuchului. (1) Este accentuată nevoia curăţării ţării (Num. 33:50-56). Locuitorii idolatri ai Canaanului trebuiau izgoniţi şi întregul lor sistem distrus. Nerespectarea acestei porunci va face ca şi ei să piardă ţara.

Porunca constituie manifestarea dreptăţii lui Dumnezeu împotriva stricăciunii de nedescris a

canaaniţilor (Rom. 1:18-23). Mai mult, păstrarea curăţiei israeliţilor putea fi asigurată doar în felul acesta. (2) Sunt stabilite hotarele Canaanului (Num. 34:1-29), precum şi rânduieli privind împărţirea ţării. Ca

semn că ţara era darul lui Dumnezeu, El stabileşte hotarele: hotarul de sud se întindea din partea de

sud a Mării Moarte, până la pustiul Sin, spre Cades Barnea, iar în sud-vest, la Beerşeba, până la râul Egiptului (care se vărsa în delta Nilului); hotarul de vest era Marea Mediterană; hotarul de nord, de la

Marea Mediterană, până la Muntele Hor, prin Hamat (poate Muntele Hermon), iar hotarul de est de la

Muntele Hermonului în jos, pe râul Iordan, până la Marea Moartă, toată partea din vestul Iordanului. în est este menţionat ţinutul lui Ruben, Gad şi jumătate din Mânase. Ţara trebuia împărţită prin tragere la sorţi de către Iosua şi Eliazar, însoţiţi de câte un reprezentant al

fiecărui trib desemnat de însuşi Dumnezeu. Ei trebuiau să ţină cont de numărul populaţiei fiecărui trib. (3) Sunt. de asemenea, desemnate cetăţile leviţilor şi cetăţile de scăpare (Num. 35:1-34). Leviţilor li

se atribuie 48 de cetăţi în mijlocul tuturor seminţiillor lui Israel, din care 42 pentru ei, iar 6 să fie

cetăţi de scăpare. în aceste cetăţi, urma să se asigure justeţea în pedepsirea ucigaşilor. Ucigaşul putea

să se refugieze în aceste cetăţi pentru a nu cădea pradă răzbunătorului sângelui (Gen. 9:6) şi pentru a se asigura o justă investigaţie. Dacă uciderea era din greşeală, el putea trăi în cetatea de scăpare, până

la moartea marelui preot, apoi se putea întoarce. Dacă a ucis intenţionat, făptaşul trebuia predat pentru

a fi omorât. Moise a desemnat trei astfel de cetăţi, la est de Iordan: Beţer (în Ruben), Ramot (în Gad) şi Golan (în Mânase) (Deut. 4:41-43). Iosua a desemnat cele trei cetăţi de salvare din vestul

Iordanului: Chedeşul (în Neftali), Sihemul (în Efraim) şi Hebronul (în Iuda, la vest de Iordan) (Iosua

20:9). în final, Moise stabileşte că, din motive de păstrare a moştenirii, în fiecare seminţie, fetele care deţin

moştenire să se căsătorească în cadrul aceluiaşi trib, pentru a păstra moştenirea (capitolul 36). CAPITOLUL V

DEUTERONOM CARTEA ADUCERII AMINTE

Ultima carte din Pentateuch cuprinde cuvântările lui Moise către israeliţi, înainte de sfârşitul său.

5.1. TITLUL CĂRŢII în limba ebraică această carte a fost numită D"HXin H

1?^ /Eleh Hadovarim/ "Acestea sunt cuvintele",

(referindu-se la cuvântările lui Moise); s-a mai numit şi rninn 711VJÎ2 /Mişnah Hattorah/ "Repetarea Legii". în Septuaginta s-a impus numele de Deuteronomion - "A doua Lege".

106 De fapt, cartea

cuprinde atât o repetare a Legii date pe Sinai (pentru generaţiile născute în pustiu), cât şi o amplificare

a acesteia cu legi, rânduieli şi reguli pentru israeliţi în condiţiile noi pe care le oferă "Ţara

făgăduinţei", diferite de cele ale pustiului.

5.2. AUTORUL CĂRŢII Ca şi pentru toate cărţile din Pentateuch există evidenţe că Moise a scris şi Deuteronomul afară de

ultimul capitol, care descrie propria moarte. Atât cartea Deuteronom însăşi, cât şi alte cărţi din Biblie

susţin lucrul acesta (Deut. 1:1-6; 44-46; 29:1; lîmp. 2:3; 8:53; 2Împ. 4:5-6; 18:6-12). Un sprijin în susţinerea acestei poziţii este şi faptul că 80 de texte din Deuteronom sunt citate în Noul Testament.

însuşi Domnul Isus citează din această carte şi afirmă că Moise a fost cel care a scris-o (Mat. 19:7-8;

Ioan 5:46-47; Marcu 10:34; Fapte 3:22; 7:37). Capitolul 34 cu care se încheie cartea a putut foarte bine să fie scris de către Iosua.

5.3. TEMA CĂRŢII Cartea Deuteronom cuprinde cuvintele de compasiune ale lui Dumnezeu fată de naţiunea aleasă, cât şi

cerinţa fermă de ascultare a israeliţilor. Mesajul central al cărţii este supunerea faţă de Dumnezeu

(Deut. 4:1, 2, 5, 9, 15, 23, 40 etc). Aceasta vine după 40 de ani de rătăcire în pustiu, de când generaţia

anterioară s-a dovedit a nu fi vrednică să intre în Canaan, din pricina 1 Orr, The Internaţional Standard Bible Encyclopaedia, voi. II, p. 835. neascultării. Dumnezeu era gata să dea israeliţilor ţara cu condiţia ascultării şi supunerii. în timp ce

acela prin care Dumnezeu a dat Legea urma să-i părăsească. Conţinutul cărţii este similar celui din

Levitic, cu diferenţa că în Levitic în.faţa israeliţilor stătea rătăcirea prin pustiu, pe când în Deuteronom în faţa lor este stabilirea în "Ţara făgăduinţei". Diferenţa majoră constă în faptul că

"Leviticul a fost dat în principal pentru instruirea preoţilor şi a leviţilor, pe când Deuteronomul a fost

dat să-i instruiască pe laici".107

5.4. CADRUL CĂRŢII Cartea Deuteronom cuprinde evenimente care s-au petrecut- în Câmpia Moabului, unde Israel a poposit înainte de a trece Iordanul, cu puţin înainte de moartea lui Moise (1:3), prin anul 1405 î.H.

108

5.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR Cea de a cincea carte din Pentateuch cuprinde ultimele cuvinte adresate de Moise israeliţilor, precum

şi descrierea morţii Iui. în cuprinsul cărţii el va aamca o privire retrospectivă (cap. 1-11) şi una de

perspectivă (cap. 12-33). Conţinutul poate fi uşor analizat după schema: - Prima cuvântare a lui Moise - istorică (Deut. 1:1-4:43); - A doua cuvântare a lui Moise - legislativă (Deut. 4:44-28:68); - A treia cuvântare a lui Moise (Deut. 29:1-33:29); - Descrierea morţii lui Moise (Deut. 34:1-12). 5.5.1. PRIMA CUVÂNTARE A LUI MOISE (Deut. 1:1-4:43) Această primă cuvântare a lui Moise este o trecere în revistă a istoriei poporului Israel începând cu plecarea de la Sinai. 5.5.1.1. PRIMA RETROSPECTIVĂ (Deut. 1:1-3:29) Este trecută în revistă istoria începând cu organizarea taberei la Sinai în vederea plecării. Moise insistă asupra prezentării cazului nefericit de la Cades-Barnea, unde israeliţii, la un pas de ţara promisă, au

pierdut dreptul de a intra în ea şi aceasta din pricina necredinţei şi neascultării. Singurii care s-au

învrednicit să intre în ţară au fost Iosua şi Caleb, care au urmat calea Domnului. De asemenea, sunt

amintite victoriile israeliţilor în cucerirea teritoriilor de la est de Iordan, care au fost date lui Gad, Ruben şi jumătăţii seminţiei lui Mânase. Moise aminteşte cu durere şi trista experienţă de la Meriba

(Numeri 20:1-13), după care Domnul i-a interzis şi lui intrarea în Canaan. 107

Jensen, op.cit., p.128. I0S

Ibidera. 5.5.1.2. AVERTIZAREA PENTRU A NU SE UITA GREŞEALA (Deut. 4) Israel trebuie să păzească legile şi poruncile date de Domnul şi să le împlinească pentru a se asigura

intrarea în ţară, moştenirea şi păstrarea ţării. Datoria israeliţilor este să-şi înveţe copiii legile Domnului

pentru ca astfel să fie o mărturie a Dumnezeului celui viu în mijlocul celor ce nu-L cunosc. Ei nu trebuie să uite "legământul de la Sinai" şi nu trebue să se închine altor dumnezei. Porunca Domnului -

Cuvântul - trebuie păzit aşa cum este, fără adaosuri şi fără scăderi (Deut. 4:2; Matei 5:17-18; Apoc.

22:18-19). închinarea la idoli va provoca ducerea în robie şi pierderea ţării Canaanului şi numai pocăinţa adâncă garantează menţinerea moştenirii. Ei nu trebuie să uite că au pe singurul Dumnezeu

care le-a vorbit personal. Cetăţile de scăpare (Beţer, Ramot şi Golan) sunt loc de refugiu în est, pentru

oricine ar ucide din greşeală. 5.5.2. A DOUA CUVÂNTARE A LUI MOISE - LEGISLATIVĂ (Deut. 4:44-28:68) Cea mai mare parte din cartea Deuteronom este destinată clarificării şi accentuării legilor pe care

israeliţii trebuie să le respecte. Astfel cartea cuprinde: 5.5.2.1. REDECLARAREA LEGĂMÂNTULUI DE LA SINAI (Deut. 4:44-8:20) Sunt repetate cele zece porunci şi este amintit cadrul în care acestea au fost date poporului - ca o

temelie a întregului Legământ. De aceea, se cere o împlinire desăvârşită a acestora şi Israel să facă

aceasta în frică de Domnul (Deut. 5:29). Poruncile trebuie păzite cu sfinţenie în baza pricipiului sublim

al dragostei de Dumnezeu (Deut. 6:1-5). Părinţii trebuie să-şi înveţe copiii întipărind în mintea lor Legea Domnului, atât prin predare şi repetare, cât şi prin exemplul propriei vieţi. In scopul acesta,

legea să fie scrisă pe stâlpii uşii caselor lor şi pe filacteriile hainelor, pentru a şi le însuşi. Popoarele din Canaan trebuie izgonite şi nimicite. Legăturile de căsătorie cu aceste popoare sunt interzise, deoarece ele ar determina pe israeliţi să se închine la idoli. Condiţiile grele din pustiu

experimentate de israeliţi au avut un dublu rol: de pedepsire pentru neascultare şi un rol educativ,

pentru a-L cunoaşte pe Domnul. De aceea, tot ce le va fi dat în Canaan va trebui să le determine recunoştinţa faţă de Domnul. 5.5.2.2. RUPEREA ŞI REÎNOIREA LEGĂMÂNTULUI (Deut. 9:1-11:32) Este scoasă în evidenţă încăpăţânarea israeliţilor, în contrast cu bunătatea Domnului, datorită căreia

popoarele din Canaan vor fi nimicite dinaintea israeliţilor. Ruperea Legământului a fost o dovadă concretă de răzvrătire. Dumnezeu cere ascultare. Ceremonialul religios nu este suficient; este nevoie

de tăierea împrejur a inimii. Numai aşa ei vor putea moşteni ţara bogată a Canaanului. Ascultarea este

legată direct de binecuvântare, pe când neascultarea va aduce blestemul. în vederea avertizării poporului, binecuvântările urmează să fie rostite de pe

Muntele Garizim, iar blestemele de pe Muntele Ebal (Deut 11:29). 5.5.2.3. APLICAREA LEGILOR ÎN "ŢARA FĂGĂDUINŢEI" (Deut. 12-26) In discursul său. Moise arată cum trebuie să fie aplicate cele mai importante legi când Israel va intra în ţară. Sunt amintite legi reLigioase, civile şi sociale. Bunăstarea este condiţionată de respectarea legilor

şi de îndeplinirea poruncii de nimicire a idolatriei. 5.5.2.3.1. Legi privitoare la închinare (Deut. 12:1-13:18) ■ (1) Israel trebuie să aibă un sanctuar central în locul pe care Dumnezeu îl va alege pentru închinare.

Această măsură vine în opoziţie cu idolatria cananită, fără a contrazice cele spuse în Exod (20:23-26),

unde se arată că Dumnezeu îngăduia aducerea jertfelor în diferite locuri.109

In locul desemnat de Domnul, israeliţii vor merge să aducă jertfele din zilele de sărbătoare şi să aibă clipe fericite cu

Domnul şi cu semenii. Religia israelită este un privilegiu şi nu o obligaţie apăsătoare. Pentru hrană vor

putea să sacrifice şi în altă parte, cu respectarea rânduielilor de a nu consuma sânge şi de a da partea

cuvenită leviţilor. Sistemul păgân trebuia nimicit, fiind aşa de crud încât prevedea şi jertfe de copii, iar Dumnezeu

interzice asemenea practici. (2) Israel trebuie să se închine unui singur Dumnezeu (Deut. 13:1-18). Singurul Dumnezeu adevărat este Iahve. Oricine ar inspira închinare altui dumnezeu, atât la nivel de naţiune, cât şi la nivel de

familie sau de cetate, trebuie să fie nimicit fără milă (fie el profet, fie frate sau copil), împreună cu toţi

aceia care au acceptat aşa ceva. îndemnul de a aduce închinare altor dumnezei va fi semnul distinctiv că o persoană (chiar un proroc) nu este de la Domnul (Deut. 13:1-3). Disciplina privind închinarea

trebuie să fie totală şi hotărâtă, dar aplicată cu grijă (Deut. 13:14). 5.5.2.3.2. Legi privitoare la alte rânduieli religioase (Deut. 14:1-16:17) După ce au fost stipulate legile privind închinarea, sunt date legi referitoare Ia alte rânduieli religioase. (l)Israeliţii trebuie să respecte rânduielile privitoare la curăţie pentru a fi şi a rămâne un popor separat

(Deut. 14:1-21). Onoarea cea mai înaltă pentru ei este de a fi consideraţi "copii ai lui Dumnezeu".

Aşadar, israeliţii trebuie să se ferească de semnele prin care canaaniţii se identificau cu idolii: tăieturile aplicate pe corp, raderea între ochi pentru un mort (desfigurarea corpului). Şi să nu se spurce cu

animale necurate. Este vorba de aplicarea aceluiaşi principiu în diferite condiţii de viaţă. înainte ca Ierusalimul să fie locul distinct

pentru închinare, au mai existat şi alte locuri, în timp de tranziţie, drept centre de închinare: Silo, Muntele Ebal

(Deut. 27:4,5; lSam. 1:3) şi înălţimea Gabaon.

(2) Israeliţii trebuie să plătească zeciuielile (Deut. 14:22-29). Cele cuvenite Domnului să fie adunate

spre a fi aduse la Sfântul locaş, iar cele cuvenite leviţilor puteau fi acumulate în cetăţile unde aceştia

locuiesc şi să fie consumate acolo de către ei, împreună cu văduvele, orfanii şi străinii. (3) Israeliţii trebuie să-i aibă în vedere pe semeni (Deut. 15:1-23). Religia revelată nu este abstractă

sau teoretică. Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să fie dovedită în iubirea faţă de semeni. în sensul

acesta, la fiecare şapte ani, să se respecte "anul de iertare" sau "anul sabatic", când să se ierte datoriile fraţilor israeliţi. Cei săraci sunt consideraţi în mod special pentru a fi ajutaţi. Sclavii israeliţi trebuiau

eliberaţi în anul sabatic şi puteau fi reţinuţi numai cei care voiau să rămână de bunăvoie, ceea ce nu

mai era robie, ci dăruire personală, (Deut. 15:16) şi toate acestea trebuiau făcute din inimă. (4) Israel trebuie să respecte sărbătorile (16:1-17). Sărbătoarea Pastelor (pentru comemorarea eliberării din Egipt), sărbătoarea Cincizecimii sau a '"Săptămânilor" (pentru a exprima bucuria

libertăţii şi a belşugului înaintea Domnului), precum şi sărbătoarea Corturilor (în amintirea ocrotirii

divine în timpul călătoriei prin pustiu) - erau toate trei sărbători cu pelerinaj, când toţi bărbaţii trebuiau să se suie la locul de închinare. 5.5.2.3.3. Legi cu privire la conducători (Deut. 16:18-18:22) în cartea Deuteronom sunt repetate şi definitivate şi diferite legi legate de îndatoririle celor puşi în fruntea poporului. (1) în fiecare cetate trebuia ca judecătorii şi dregătorii să fie în stare să judece poporul cu dreptate.

Mita era interzisă cu desăvârşire. Judecata trebuia să fie drastică împotriva închinării la idoli (pentru

care se prevede pedeapsa cu moartea). Diferit de alte persoane, care puneau totdeauna regele pe primul loc, identificându-1 cu Dumnezeu. în legislaţia evreiască, judecătorii şi dregătorii reprezentau poporul

şi legea lui Dumnezeu, de aceea deţineau întâietatea. Şi ei erau obligaţi să se supună legii lui

Dumnezeu, care constituia ultimul for de apel şi era consultată la locul de închinare, prin preoţi. (2) în Israel, împăratul trebuia să fie ales de Dumnezeu şi să fie din mijlocul poporului Israel. El nu

trebuie să se bazeze pe forţele proprii şi să conducă după spiritul de război, ci să depindă de

Dumnezeu, fiind o căpetenie a poporului, ca un mandatar al Domnului. Să nu aibă multe neveste,

fiindcă aceasta i-ar abate inima de la Domnul. Să nu fie lacom de bani şi să aibă o copie a legii Domnului, pe care s-o citească şi s-o respecte zi de zi, pentru a rămâne în umilinţă, credincios lui

Dumnezeu şi poporului său. (3) Preoţii şi leviţii să trăiască în mijlocul poporului căruia să-i slujească cu credincioşie şi să beneficieze de zeciuielile prevăzute de legea Domnului. (4) Vrăjitoria şi ghicirea sunt interzise, ca şi celelalte practici păgâne: sacrificii umane, magia şi

necromanţia. Pentru oricare dintre aceste practici Legea prevedea pedeapsa cu moartea. Prorocul trebuie să fie verificat prin ceea ce spune; iar privirile să se îndrepte spre imaginea prorocului

desăvârşit, care va veni (Deut. 18:15; Ioan 6:14; 7:40-41). Adevăratul profet trebuie să primească şi să

transmită cuvintele lui Dumnezeu întocmai. "în această secţiune, de asemenea. Moise învaţă că acest

profet va servi ca Mijlocitor între Dumnezeu şi om, deoarece poporul a fost îngrozit de vorbirea lui Dumnezeu la Sinai".

110 5.5.2.3.4. Legi privitoare

la respectarea dreptăţii (Deut. 19:1-26:19) Nu numai în materie de religie, ci şi în latura socială, israeliţilor le-au fost date legi exemplare. (1) Ei trebuie să judece drept. încă trei cetăţi de scăpare urma să fie destinate şi în vestul Iordanului,

pentru a oferi loc de refugiu ucigaşului fără intenţie. Fiecare caz trebuia apoi cercetat cu competenţă,

iar măsurile să fie luate potrivit cu principiile divine. Martorul mincinos trebuia tratat conform "legii talionului" ("lex taliones") (Deut. 19:21). (2) Israeliţii trebuie să aibă rânduieli militare umanitare (Deut. 20:1-21:9). Ei vor putea lupta numai

într-un război drept, în care Domnul va merge la luptă pentru ei. Se bucurau de scutiri militare: cel

care a construit o casă nouă şi nu a dedicat-o, cel care a sădit o vie şi nu a mâncat din rodul ei şi cel ce s-a logodit şi încă nu s-a căsătorit. Cei fricoşi nu aveau ce căuta pe câmpul de luptă, iar în fruntea

luptei trebuiau să meargă căpeteniile, după ce preotul le va prezenta "uvântul Domnului. în fiecare

caz de război, mai întâi trebuie căutată concilierea. într-o cetate asaltată, toţi bărbaţii trebuiau omorâţi, iar femeile şi bunurile să fie luate ca pradă. Cetăţile cananiţilor trebuia trecute prin ascuţişul

săbiei în întregime, pentru a înlătura răul şi corupţia. Nevinovăţia privind omorurile săvârşite de făptaşi neidentificaţi trebuia dovedită printr-un ceremonial

special, cu sacrificarea unei vite neînjunghiate *ncă, îndeplinit de preoţi şi de bătrânii cetăţii celei mai apropiate.

(3) Israeliţii trebuie să fie drepţi în toate privinţele (Deut. 21:10-25:19). O prizonieră luată ca soţie,

nu mai putea fi tratată ca sclavă. Chiar şi în familia poligamă trebuie respectată rânduiala întâiului

născut, care beneficia de parte dublă la moştenire. Copiii neascultători de părinţi trebuie pedepsiţi cu moartea de către comunitate, la cererea părinţilor.

Cel omorât prin spânzurare să fie îngropat în aceeaşi zi, căci este blestemat. Lucrurile pierdute ale

aproapelui trebuie "estituite, conform dreptului de proprietate. întrucât Dumnezeu 1-a creat pe fiecare în mod distinct, travestirea este nterzisă. Asemenea practici

ţineau de homosexualitate şi zoofilie (Lev. 18:22; J0:13; Rom. 1:24). în toate trebuie respectată

intenţia lui Dumnezeu, iar practicile perverse să fie total evitate; Israel să fie un popor distinct: să nu se

amestece cu neamurile. Păcatul curviei unei fecioare, dovedit de soţ imediat după căsătorie, trebuia pedepsit cu moartea. Dacă

învinuirea este nedreaptă, respectivul trebuia să )lătească părinţilor fetei o amendă de 100 de sicii de

argint şi să-şi păstreze îevasta. Preacurvia se pedepsea cu moartea - ca şi violul unei fete logodite, care >e petrecea în cetate -, pentru ambii parteneri, iar dacă păcatul a fost săvârşit în :âmp, numai bărbatul

era omorât. Violarea unei fecioare nelogodite atrăgea plătirea a cincizeci de sicii de argint de către

bărbat tatălui fetei şi luarea icesteia în căsătorie ( care nu se putea desface toată viaţa). Adunarea Domnului, comunitatea închinătorilor lui Iahve, trebuie să fie sfântă. Cei născuţi din incest,

din prostituţie, cei născuţi din curvie (nici chiar al zecelea neam), precum şi amonitul şi moabitul (nici chiar al zecelea neam), să nu fie acceptaţi. Edomitul şi egipteanul vor putea intra de la al treilea neam. Tabăra Domnului trebuie să fie curată. Cei necuraţi să iasă din tabără şi să nu meargă la luptă până nu

se vor curaţi. Robii fugiţi trebuie ocrotiţi. Curvia, sodomismul şi prostituţia sunt urâciune înaintea Domnului. Este interzisă luarea de mită, iar

juruinţele trebuie îndeplinite. Divorţul este^ limitat prin cartea de despărţi re.111

Răpirea de oameni se

pedepsea cu moartea. In caz de zălog trebuia considerată îndurarea şi simbria celor angajaţi trebuia

plătită la timp, arătându-se o grijă deosebită pentru străin, sărac, orfan şi văduvă. Toate lucrurile trebuie făcute cu demnitate. Pedepsele să fie pe măsura vinovăţiei şi nu exagerate;

chiar şi dreptul animalului trebuie respectat. Consideraţia deosebită faţă de frate se vede din "legea leviratului" (Deut. 25:5-12), care obligă la ridicarea casei fratelui, când acesta a murit fără să lase urmaşi. Neîndeplinirea acestei îndatoriri

atrăgea ceremonialul "descălţării" spre umilire publică, întrucât aceasta trăda egoism (Num. 27:9). Israeliţii trebuie să folosească cântărirea dreaptă şi să se răzbune pe amaleciţi, care s-au ridicat

împotriva lor în pustiu. La intrarea în "Ţara făgăduinţei", cele dintâi roade trebuie prezentate înaintea Domnului - ca o

mărturie a ceea ce a făcut Domnul pentru ei. în anul al treilea, trebuie predată zeciuiala levitului şi

asiguraţi cu hrană săracul, orfanul şi văduva. 5.5.2.4. COSECINŢELE ASCULTĂRII ŞI NEASCULTĂRII (Deut. 27-28) în încheierea celei de a doua cuvântări, Moise face clare binecuvântările ascultării şi consecinţele

nescultării. în vederea întipăririi legii Domnului, după intrarea în ţară, israeliţii trebuia să pregătească nişte pietre, pe care să scrie toată Legea şi cuvintele lui Dumnezeu; să imortalizeze astfel cuvintele

legământului (pentru ei şi pentru generaţiile următoare), în cadrul unui ceremonial special. Ascultarea

de Domnul era necondiţionată şi de aceasta va depinde binecuvântarea. Consecinţele ascultării,

constând în binecuvântări, şi ale neascultării, rezultând în blesteme, urmau să fie exprimate, de asemenea, printr-un ceremonial special (Deut. 27:11-28:68). (1) Blestemele trebuiau rostite de pe Muntele Ebal de către jumătate din seminţiile israelite (Ruben,

Gad, Aşer, Zabulon, Dan şi Neftali)112

, seminţii reprezentând neascultarea. Blestemele vizau atât neascultarea de Dumnezeu şi nerespectarea legilor, cât şi nerespectarea aproapelui. în text sunt

accentuate cele săvârşite în secret, întrucât Dumnezeu ştie totul. La rostirea fiecărui blestem, tot

poporul urma să răspundă: "Amin" - cuvânt evreiesc ce înseamnă "aşa să fie", indicând implicarea întregului popor în angajarea faţă de Domnul. "' Se pare că divorul era permis numai în caz de curvie (Deut. 24:1); deşi nu este destul de clar. căci fetele

vinovate de păcatul curviei erau pedepsite cu moartea (Lev. 20:10). 112 The Criswell Study Bible. p. 28. Se pare

că fiii lui Iacov (născuţi din concubinele Zilpa şl Bilha), împreună cu Ruben şi Zabulon, reprezentau

neascultarea, iar ceilalţi şase, ascultarea. (2) Binecuvântările vor fi rostite de pe Muntele Ga.rizim, de către celelalte şase seminţii (Simeon,

Levi, Iuda, Isahar, Iosif şi Beniamin), seminţii reprezentând ascultarea (Deut. 28:1-14). Obţinerea binecuvântării este condiţionată de credinţă şi ascultare (Deut. 28:1) şi binecuvântările

constau în împlinirea tuturor năzuinţelor privind stabilirea poporului Israel în ţara promisă şi moştenirea acesteia în pace şi fericire. Blestemul ar face ca israeliţii să piardă din nou ţara şi să guste

nefericirea în cel mai neplăcut mod (Deut. 28:28-68). 5.5.3. A TREIA CUVÂNTARE A LUI MOISE (Deut. 29:1-33:29) Cu cea de a treia cuvântare, Moise se apropie tot mai mult de finalul activităţii şi al vieţii sale. Astfel,

el procedează la câteva acţiuni caracteristice unei încheieri de carieră. 5.5.3.1. REAFIRMAREA LEGĂMÂNTULUI (Deut. 29:1-15) Aici este prezentat al treilea Legământ încheiat între israeliţi (ca naţiune) şi Dumnezeu. Primul (cel de la Sinai) a fost "Legământul sfinţeniei", condiţionat Ide credinţă şi de ascultare (Ex. 19:5). Al doilea a

fost "Legământul stabilirii în Ţara făgăduinţei", condiţionat de naştere şi de tăierea împrejur (Ex.34:8-

16), iar al treilea este "Legământul păstrării moştenirii", condiţionat de tăierea împrejur a inimii (Deut. 30:6). Moise întrezăreşte deja groaznicele consecinţe ale apostaziei. Slujirea lui Dumnezeu cu inimă curată îi

va conduce pe israeliţi la găsirea căii vieţii, însă slujirea idolilor va aduce negreşit distrugerea şi nefericirea. De asemenea, este întrezărită şi înnoirea LegământuLui în baza cuvântului şi a credinţei (Deut. 30:11-

20). în capitolul 30:15-20 este prezentată "Evanghelia în Deuteronom". în care sunt oferite atât cele

două alternative: viaţa şi moartea, cât şi îndemnul de a alege viaţa şi de a respinge moartea şi răul. Pronunţarea îste solemnă în faţa cerului şi a pământului, invocaţi ca martori (Deut. 30:19). 5.5.3.2. INSTALAREA NOULUI CONDUCĂTOR (Deut. 31:1-30) In continuarea cuvântării sale, Moise arată că , fiind bătrân (120 de ani), nu va, mai putea merge în fruntea poporului şi Dumnezeu nu-i permite să intre în ară. Ii încurajează însă pe israeliţi, arătându-le

că Domnul îi va conduce la /ictorie. Iosua este instalat, în mod oficial, ca succesor (Deut. 31:7) şi

ncredinţat cu slujirea de conducere a poporului. Legea scrisă de Moise este încredinţată leviţilor, care duceau chivotul legământului (Deut. 31:9,26), pentru a o pune în chivot urmând ca ea să fie "iţită în întregime la fiecare şapte ani şi transmisă

generaţiilor următoare. Dumnezeu îl înştiinţează pe Moise că va muri şi că Israel se va abate de la ^egământul încheiat. El i-a poruncit lui Moise să scrie o cântare în care să >rezinte situaţia israeliţilor. Cântarea urma să fie

învăţată de israeliţi şi să fie ca 1 mărturie între ei şi Dumnezeu.

5.5.3.3. CÂNTAREA LUI MOISE (Deut. 32:1-47) Moise, care mai scrisese şi "cântarea izbăvirii" la trecerea Mării Roşii şi Psalmul 90 (probabil, când a

murit Aaron), este inspirat să scrie această ultimă cântare. Cântarea a fost numită "Cheia tuturor

profeţiilor", pentru că este, într-adevăr, o veritabilă profeţie. Cântarea pomeneşte în cuprinsul ei naşterea şi copilăria Israelului - ca popor -, ingratitudinea şi apostazia lui, cât şi pedepsirea şi apoi restaurarea de care va avea parte.

113 5.5.3.4. BINECUVÂNTAREA SEMINŢIILOR LUI ISRAEL (Deut. 32:48-33:29) Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să se urce pe Muntele Nebo şi să privească ţara. De acolo, urma ca el să fie adăugat la poporul său, aşa cum Aaron a fost adăugat de pe Muntele Hor, pentru că n-au

ascultat de Domnul şi n-au sfinţit pe Domnul la Meriba (32:50-52). Rugăciunea lui Moise de a fi lăsat

să intre şi să vadă acea "ţară bună ... munţii aceia frumoşi şi Libanul", nu numai că nu este ascultată, dar el este chiar întrerupt de Dumnezeu, hotărârea aceasta fiind definitivă (3:23-27). Muntele Nebo, care pare să fie o prescurtare a denumirii Bet-Nebo, din lanţul de munţi Abarim, oferea

o vedere panoramică a întregii ţări a Canaanului.114

După ce Moise vede ţara, rosteşte binecuvântarea

asupra triburilor lui Israel. Israel are o poziţie favorizată între restul popoarelor lumii: este un popor mântuit de Domnul, care îl va scuti şi îl va ocroti şi în continuare şi-1 va face slăvit. Triburile sunt

amintite nominal. în cuvântarea sa, Moise evidenţiază caracteristicile fiecărui trib cât şi dorinţa lui faţă

de fiecare. în câmpia Moabului, unde Israel a avut un popas atât de bogat în evenimente, Moise, după ce a văzut

ţara (pe vârful Pizga, al Muntelui Nebe), nostalgic după intrarea în Canaan, slujitorul credincios

Domnului, a intrat într-o ţară mai bună, după ce şi-a sfârşit alergarea. La 120 de ani el a fost adăugat la

poporul său. în scopul prevenirii idolatriei, faţă de care Israel era aşa de vulnerabil, Dumnezeu însuşi 1-a

înmormântat unde El singur ştie. Israeliţii l-au plâns 30 de zile pe cel ce a fost cel mai mare proroc şi

conducător al lor. Moise şi scrierea lui inspirată rămân ca o stâncă la baza revelaţiei divine, fiind depăşiţi doar de Mântuitorul şi Evanghelia Sa, pe care Moise şi scrierea lui le-au prefigurat atât de fidel. 113 F. Davidson, The New Bible Commentary (London: The Inter-Varsity Fellowship, 1961), p. 220. 114 Emil G. Kraeling, Bible Atlas (New York: Rând McNally & Company), p. 127.

SCRIERILE ISTORICE

INTRODUCERE

Cea de a doua secţiune a Canonului protestant cuprinde scrierile istorice. Secţiunea conţine un total

de 12 cărţi, incluzând atât cele patru cărţi (Nebiim Rişonim sau^"Profeţii timpurii") din Canonul

evreiesc (Iosua, Judecători, Samuel şi împăraţi), cât şi Rut (din sulurile Meghilot), Cronici, Ezra şi

Neemia (din cărţile istorice). Conform structurii Canonului protestant scrierile istorice sunt: - Iosua - Judecători - Rut - 1 Samuel - 2 Samuel - 1 împăraţi - 2 împăraţi - 1 Cronici - 2 Cronici - Ezra - Neemia - Estera Potrivit denumirii colecţiei, aceste cărţi se ocupă de istoria poporului lui Israel pe o perioadă de cea 1000 ani. începând cu intrarea în '"Ţara făgăduinţei"' şi cucerirea ţării (prezentată de Iosua) şi încheind

cu întoarcerea "naţiunii alese" din exilul babilonian şi restaurarea ei (prezentată în Ezra şi în Neemia).

Aceste douăsprezece cărţi prezintă istoria marilor perioade din viaţa poporului ales: perioada cuceririi

şi împărţirii "Ţării făgăduinţei"; perioada judecătorilor: perioada de tranziţie spre monarhie; perioada monarhiei (monarhia unită şi monarhia dezbinată: Regatul de Nord - Israel şi Regatul de Sud - Iuda);

ducerea în captivitatea asiriană şi babiloniană: întoarcerea din robie şi perioada restaurării. CAPITOLUL 1

IOSUA CUCERIREA ŞI ÎMPĂRŢIREA CANAANULUI Cartea Iosua arată cum naţiunea aleasă a luat în stăpânire "Ţara promisă" şi a împărţit-o între triburile

lui Israel, conform poaincii lui Dumnezeu. In procesul de cucerire a ţării, israeliţii s-au confruntat cu obstacole mari din partea locuitorilor ţării, obstacole pe care Dumnezeu însuşi le-a dat la o parte,

îngăduind pedepsirea canaaniţilor pentru adânca lor decădere morală, care ajunsese la apogeu (Gen.

15:16).

1.1. TITLUL CĂRŢII Cartea Iosua îşi ia numele de la personajul principal al cărţii, Iosua (fiul lui Nun), succesorul lui Moise, din tribul lui Efraim (Num. 13:8). Numele lui Iosua în ebraică pste I? TOiiŢ /Iohoşua/, care înseamnă "Iahve este izbăvitorul"' (Deut.

3:21). în Septuaginta forma precizată este Inoua /Iesus/, care în româneşte este "Isus" sau "Mântuirea

lui Dumnezeu".1 Iosua, succesorul lui Moise (Num. 27:18-23; Deut. 1:34-38), era cel care la Refidim a

condus oştirea lui Israel la biruinţă împotriva amaleciţilor (Ex. 18:9-10) şi cel care împreună cu

celelalte iscoade a cercetat Canaanuî timp de 40 de zile şi a adus un raport pozitiv despre ţară - alături

de Caleb (Num. 14:6-9,30). El a servit alături de Moise în Cortul întâlnirii (Ex. 33:11). Iosua, cel care a condus oştirile Israelului la biruinţă şi pe poporul său în Ţara făgăduinţei, este un veritabil prototip al

Domnului Isus, care îi conduce pe mântuiţii Săi în Canaanul ceresc.2

1.2. AUTORUL CĂRŢII Ca şi în cazul altor cărţi din Sfânta Scriptură şi în cazul acestei cărţi teologia liberalistă susţine teoria

analizei documentare în determinarea autorului cărţii, considerând şi această carte ca o lucrare care ar

fi rezultat în urma unei activităţi editoriale, în baza presupuselor documente I. şi E. (Iahvistul şi

Elohistul) cu mai multe revizii şi apoi în combinaţie cu P. şi D. (Preoţescul şi Deuteronomistul). Există însă evidenţe clare că Iosua a compus cea mai mare parte a cărţii (Iosua 24:26), ca martor ocular al

evenimentelor descrise (Iosua ' Harrison, op.cit., p. 665. 2 Halley's Bible Handbook, op.cit., p. 665. 5:1-6) şi ca unul care deţinea informaţii personale despre exploatarea israeliţilor în Egipt (2:1-3:17), ca participant în luptele de cucerire (6:1-12:24), ca iniţiator al planului de împărţire a ţării (23:4-5). Acele părţi care tratează despre moartea lui şi despre evenimentele de după moartea lui Iosua au putut

fi adăugate (conform tradiţiei evreieşti) de către Eliazar şi apoi, de către Fineas, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Tot astfel, şi unitatea internă a cărţii vine în sprijinul calităţii de autor a lui Iosua. Unii cercetători au văzut o legătură strânsă între materialul din Pentateuch şi cartea Iosua şi au

sugerat astfel ideea de "Hexateuch" în care au inclus şi această carte. Iar alţii susţin că, incluzând şi Judecători, ar fi vorba de Heptateuch sau că toate cărţile - de la Genesa la Rut - ar fi opera aceluiaşi

autor şi au numit-o Octateuch.3

împotriva unei astfel de teorii stau ferm mai multe argumente, care trebuie luate în considerare: - întotdeauna, în biserică, începând cu însuşi Domnul Isus, s-a făcut o clară distincţie între Legea lui Moise şi Scrierile profetice (Luca 24:27,44). - Aceeaşi clară distincţie se face şi în cadrul istoriei evreieşti. Atât Iosif Flavius, cât şi notiţele

masoretice de la încheierea Pentateuchului se referă la cinci cărţi ale lui Moise. - In sistemul anual de citire a Legii nu a fost inclusă cartea Iosua, însă unele părţi din Iosua au fost

incluse în sistemul de citire în sinagogă a profeţilor.4

- Samaritenii şi-au însuşit numai Pentateuchul, deşi cartea Iosua îi favorizează (24:1-32). - Există în cartea Iosua particularităţi lingvistice care nu apar în Pentateuch, şi invers.

1.3. TEMA CĂRŢII Tema cărţii Iosua este cucerirea de către israeliţi a Canaanului şi stabilirea acestora în "Ţara

făgăduinţei". Mesajul cărţii ilustrează credincioşia lui Dumnezeu fată de promisiunile Sale (21:43-45),

indicând faptul că biruinţa în viaţa de credinţă se obţine prin ascultarea de Dumnezeu (1:5-9; 7:11-13;

23:6-13; 24:13-16; 24:19-20). Cartea prezintă imaginea lui Hristos ca şi conducător al poporului Său în confruntare cu lumea, în

calitatea Sa de căpetenie a oştirii Domnului (5:14-15; Evr. 2:10-11). El este preocupat de poporul Său

şi de problemele sale zilnice (Ex. 3:7-9) şi El este moştenirea mântuiţilor săi (Ef. 1:11,14). Paralela nou-testamentală a cărţii Iosua este Epistola către Filipeni.

5 1.4. CADRUL EVENIMENTELOR DIN CARTEA IOSUA Evenimentele din cartea Iosua s-au petrecut în Canaan într-un cadru istorico-geografic deosebit de

important. Populaţia acestui ţinut trecuse, Harrison, op.cit., p. 665. 4 Edward J. Young, op.cit., p. 171. 5 The Criswell Study Bible, p. 267. din generaţie în generaţie, sub influenţa diferitelor puteri din "Cornul de Aur". Canaanul servise, în multe ocazii, ca teritoriu tajnpon între marile puteri, fiind, terenul lor de bătălie. Canaaniţii nu au format niciodată un imperiu puternic, unitar, ci, mai degrabă, s-au orientat spre

sistemul cetăţilor-state, în care cetăţile întărite controlau anumite teritorii din jur. formând micile

regate, care, în scop de apărare, organizau coaliţii temporare. Din punct de vedere religios, canaaniţii erau popoare idolatre, de o corupţie nemaiîntâlnită. Aveau

religii politeiste, Zeul lor suprem era El, "zeul Tată"' şi era înfăţişat prin chipul unui bivol (taur), într-o

turmă de vaci. El era considerat drept creator. Soţia lui era Aşera (sau Astarteea). Panteonul conţinea

în total 70 de zei şi zeiţe: toţi lăstare ale lui El şi ale Astarteei, dintre care pe primul loc era zeul Hadod, adică: Baal ("Domnul", regele zeilor), care controla cerul şi pământul - ca zeu al fertilităţii.

Zeii canaaniţi erau caracterizaţi de brutalitate şi imoralitate, ceea ce a condus la o decădere morală

profundă a populaţiei ţării. O caracteristică de seamă a închinăciunii lor era practicarea "prostituţiei sacre"', ca şi adorarea şarpelui şi sacrificarea copiilor. Mai târziu, israeliţii au căzut deseori victime

acestui sistem religios politeist, pe care nu l-au nimicit aşa cum Dumnezeu le-a poruncit şi cum aştepta

de la ei (lîmp. 18:19; 2Împ. 21:17). Nu-i de mirare faptul că Dumnezeu a hotărât nimicirea totală a

acestor popoare. Neîndeplinirea întocmai a acestei porunci a dus la târârea israeliţilor de mai târziu în asemenea practici care au dus la pierderea ţării. Sunt diferite opinii privind data cuceririi Canaanului

de către israeliţi. Părerea tradiţională susţine că aceasta a avut loc în sec. XV-lea (1406 î.H.), în baza

informaţiei din lîmpăraţi privind construirea templului lui Solomon, în anul 966 î.H.7

Din punct de vedere geografic, evenimentele se petrec în vestul Iordanului, unde se fac pregătirile pe

când poporul lui Israel era în câmpiile Moabului, în estul Iordanului, vis-a-vis de cetatea Ierihon.

Punctele geografice mai importante sunt: Ierihonul, Ai, Ghilgal," Betel, Muntele Ebal şi Garizim.

Locul pe unde israeliţii au trecut Iordanul, în mod miraculos, a devenit semnificativ şi prin faptul că acolo, cu 1400 de ani mai târziu, Domnul Isus a fost botezat, indicând pentru poponil Său intrarea în

graţia divină prin ascultare desăvârşită.8

1.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR Cartea Iosua continuă şiragul evenimentelor istorice ale naţiunii israelite de la punctul de unde se

sfârşeşte Deuteronomul. Dacă în Genesa este prezentată naşterea "naţiunii alese" a lui Dumnezeu şi El îi promite "Ţara făgăduinţei", în Exod este prezentată eliberarea Israelului şi apoi felul cum este

condus prin pustiu până la Sinai, unde intră în legământ cu Dumnezeu. în cartea Levitic sunt

prezentate legile date de Dumnezeu israeliţilor, religia lor şi felul în care 6 Schultz. op.cit.. pp. 105 şl 106. ' Dockery, Holmcrn Bible Handbook, p. 194. 8 Halley, op.cit., p. 159. trebuiau să trăiască ei în părtăşie cu regele lor Iahve. Cartea Numeri se ocupă cu călătoriile israleiţilor

prin pustiu, până când au ajuns la porţile Canaanului. Deuteronomul istoriseşte despre pregătirile

finale pentru intrarea în "Ţara făgăduinţei", iar Iosua descrie cucerirea şi împărţirea ţării. Astfel, în Iosua întâlnim împlinirea făgăduinţei şi începutul trăirii de către israeliţi a noilor experienţe ca popor

cu o ţară şi cu o moştenire. Versetul-cheie este Iosua 11:23, care conţine cuvântul-cheie "stăpânire".

Israeliţii au intrat în stăpânirea ţării promise părinţilor lor, conducându-se după Legea Domnului (1:8). Astfel, conţinutul cărţii Iosua cuprinde trei părţi: - Cucerirea ţării (Iosua 1:1-12:24) - împărţirea moştenirii (Iosua 13:1-22:34) - Consacrarea moştenirii (Iosua 23:1-24:39) Aşa cum afirmă Jensen: "în cartea Iosua găsim acţiunea pregătitoare şi de cucerire, acţiunea

administrativă de împărţire a teritoriului şi apelul la consacrare în vederea menţinerii binecuvântărilor

în continuare". 1.5.1. CUCERIREA ŢĂRII CANAAN (Iosua 1:1-12:24) Actul măreţ al cuceririi are loc sub conducerea efraimitului Iosua /Iahve este Mântuitor/, viteaz

conducător de oşti şi sincer colaborator al lui Moise, omul rânduit de Domnul şi instalat de Moise ca şi conducător în scopul acesta. 1.5.1.1. PREGĂTIREA PENTRU CUCERIRE (Iosua 1:1-5:15) Mai întâi are loc o pregătire competentă, îndeplinită de Dumnezeu, de Iosua şi de popor. 1.5.1.l.l.însărcinarea divină a conducătorului (Iosua 1:1-9) Dumnezeu însuşi îi dă lui Iosua însărcinarea de a intra şi de a cuceri Canaanul. El accentuează, încă

odată, hotarele ţării şi asigură însoţirea Sa în marea însărcinare, cu condiţia -să fie respectate

directivele divine, potrivit "Cărţii legii" (Iosua 1:8)." 1.5.1.1.2. Pregătirea militară (Iosua 1:10-2:24) Ca un bun strateg şi comandant de oşti, Iosua, primind o astfel de însărcinare de la Domnul, trece de

îndată la pregătirea militară a poporului. El le aduce aminte celor stabiliţi la est de Iordan învoiala la care s-au angajat, iar aceştia se declară gata pentru porunca noului conducător. Iosua trimite două iscoade să cerceteze ţara; în mod special, Ierihonul. Faptul acesta dă ocazie curvei

Rahav să fie inclusă între beneficiarii harului lui Dumnezeu. Ea făcea parte dintr-o naţiune "stricată",

se preocupa de lucruri 9 Dockery, op.cit., p. 195. 10 Jensen, op.cit., p. 143. 11 Trebuie menţionat că hotarele promise au fost atinse în mod deplin abia sub domnia lui David şi Solomon

(lîmp. 4:21; 4:24-25; 8:65)

păcătoase, însă ea s-a întors la Dumnezeu (Iosua 2:9"-12) şi a acţionat prin credinţă (Iosua 2:15-21);

astfel, a fost primită de către Cel ce primeşte pe păcătosul întors prin credinţă (Iosua 6:17-25; Evr.

1L:31). Mai mult. ea s-a căsătorit în mijlocul israeliţilor şi a pătruns în spiţa de neam a lui Boaz (Mat. 1:5) şi între strămoşii lui David şi ai Mântuitorului (Rut 4:21-22: Mat. 1:1-17; Luca 3:23-38). Frânghia

cărămizie care a fost stabilită ca un semn la casa unde familia curvei Rahav urma să se adăpostească,

era ua simbol al credinţei că Dumnezeu va oferi scăpare în timp de judecată (6:17; 6:22-25).12

Sumarul constatării celor doi cercetaşi care s-au întors de la iscodirea ţării a fost: "Cu adevărat

Domnul a dat toată ţara în mâinile noastre şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea noastră" (Iosua 2:24). 1.5.1.1.3. Trecerea miraculoasă a Iordanului (Iosua 3:1-5:1) Acţiunea cea mai de seamă în pregătirea pentru cucerirea Canaanului a fost trecerea Iordanului. Pentru a-şi dovedi credincioşia Sa şi în ceea ce priveşte cucerirea Canaanului. Dumnezeu le acordă

confirmarea vizibilă ce consta în depăşirea miraculoasă a acestui ultim stăvilar. Trecerea Iordanului

apare ca o procesiune divină. Când preoţii, ducând chivotul, au atins apa, aceasta s-a întrerupt la oarecare distanţă de cetatea Adam şi israeliţii au trecut ca pe uscat. Textul prezintă această minune, care a stârnit multe discuţii. (Se ştie că în anul 1927 o stâncă mare a

căzut în Iordan şi i-a surpat malurile, astfel că a fost întreruptă curgerea pentru 21 de ore).13

Cazul cu trecerea israeliţilor a fost o biinune a Domnului. Aşa cum Kraeling afirmă: 'Trecerea a avut loc în

timpul secerişului sau primăvara, în perioada anului în care practic este imposibilă stăvilirea râului

(Iosua 3:15).14

Israeliţii au imortalizat acest fapt istoric printr-un monument ridicat de Iosua tn mijlocul Iordanului (Iosua 4:9), iar 12 bărbaţi au colectat 12 pietre din mijlocul Iordanului şi-au construit un monument la

Ghilgal, în aducerea aminte a acestui eveniment (Iosua 4:3,8,20), ca mărturie pentru generaţiile

viitoare. Dumnezeu însă a înscris evnimentul în mintea împăraţilor şi a naţiunilor din /estul Iordanului cu litere

de groază (Iosua 5:1). In timp ce Iordanul şi-a revenit a cursul normal, poporul lui Israel şi-a instalat

tabăra la Ghilgal, în partea de răsărit a Ierihonului. 1.5.1.1.4. Pregătirea spirituală (Iosua 5:2-15) Mulţimea de la Ghilgal nu era o tabără de hoarde cotropitoare, ci era tabăra joporului Domnului,

pregătindu-se să preia făgăduinţa făcută părintelui lor Wraam, cucerind 'Ţara făgăduinţei". In scopul

acesta, se impunea şi o uegătire spirituală. Circumciziunea era semnul distinctiv al "legământului avraamic" (Gen. 2:1-3; 17:10). Insă, în timpul

robiei din Egipt (400 ani), ritualul a fost neglijat In Biblic, cărămiziul : mbolizează sacrificiul făcut în folosul credinciosului (Gen. 1:20-21; Ex. 12:1-13; Le\ 14:1-32; Num. 19:1-10; Ex. 26:1-14). 3 Halley, op.cit., p. 159.

4 Kraeling, op.cit., p. 13'

(Ex. 4:24-26). în timpul exodului, circumciziunea s-a cerut cu stricteţe pentru toţi bărbaţii care ar fi sărbătorit Pastele (Ex. 12:44,48); în timpul pribegiei prin pustiu, a fost iar neglijată. Astfel că, în

pragul împlinirii făgăduinţei făcute lui Avraam, poporul nu corespundea din punct de vedere spiritual

împlinirii acestei făgăduinţe. La porunca lui Dumnezeu, Iosua a procedat la îndeplinirea ritualului cu nişte cuţite de piatră şi astfel

Dumnezeu a ridicat ocara Egiptului de deasupra israeliţilor, acolo la Ghilgal /Prăvălire /(Iosua 5:9). Un alt fapt al pregătirii spirituale a fost sărbătorirea celui de al treilea Paşte (Ex. 12:1-51; Num. 9:1-14). Procesul de răscumpărare a început cu sărbătorirea Paştelui în Egipt şi s-a încheiat prin

sărbătorirea Paştelui, când ei intră în "Ţara făgăduinţei". Cu această ocazie "mana" ("pâinea din cer"),

care i-a susţinut în timpul călătoriei în pustiu, a încetat. De atunci, ei vor mânca din roadele ţării (Iosua

5:9-12). Iosua, conducătorul poporului, este şi el pregătit pentru evenimentul ce urmează printr-o experienţă

asemănătoare cu a lui Moise pe Muntele Domnului. Este vizitat prin intermediul unei teofanii de către

căpetenia oştirii Domnului. (Unii consideră că este vorba de o vizită a Domnului Isus înainte de întrupare) (6:2). Dumnezeu se oferă cu ajutorul Său, cerându-i servului Său să-şi desfacă

încălţămintea, căci stătea pe un loc sfânt. Iosua se dedică Domnului potrivit poruncii acestuia (Iosua

5:13-15). Trebuie remarcat că pregătirea începe cu conducătorul şi sfârşeşte tot cu el, potrivit principiului teocratic în care conducătorii sunt subordonaţi lui Dumnezeu. Astfel încheindu-se pregătirea, ei sunt

gata să cucerească ţara. 1.5.1.2. CUCERIREA PROPRI-ZISĂ A ŢĂRII (Iosua 6:1-12:24) Cucerirea ţării s-a desfăşurat într-un mod deosebit de dramatic. începe cu partea de mijloc, continuând cu campania de sud şi încheind cu cea de nord, în care se disting câteva evenimente centrale. 1.5.1.2.1. Cucerirea Ierihonului (Iosua 6:1-27) Prima cucerire a fost luarea Ierihonului. Asediul urma să se facă într-un mod divin. Cetatea trebuia înconjurată timp de şapte zile, de către o procesiune formată din şapte preoţi (cu şapte trâmbiţe),

urmaţi apoi de cei ce purtau chivotul, înaintea cărora mergeau ostile înarmate; urma restul poporului.

A şaptea zi, cetatea trebuia înconjurată de şapte ori, poporul să strige, în timp ce preoţii sunau din

trâmbiţe. In acel moment, zidurile cetăţii s-au prăbuşit şi fiecare luptător a pătruns în cetate, peste zidurile dărâmate. întreaga cetate trebuia trecută prin ascuţişul săbiei; totul trebuia nimicit (în afară de familia Rahavei),

iar toate lucrurile de: aur, argint, aramă şi fier, urmau să intre în vistieria Domnului. Expresia: "dată Domnului spre nimicire" a fost folosită pentru a marca judecata divină împotriva "stricăciunii" şi

însemna ""distrugere totală" şi "moarte necondiţionată pentru toţi locuitorii". Cucerirea se încheie cu blestemul rostit de Iosua ca rezidirea acestei cetăţi să poată avea loc numai cu preţul întâiului născut (pentni punerea temeliilor) şi cu preţul ultimului născut (pentru punerea porţilor), din partea celui ce va face aceasta. Timp de cinci

secole de la distrugere, arheologii nu găsesc nici un indiciu de locuire a acelui loc. Rezidirea s-a făcut,

potrivit cu această prezicere, de către Hiel din Betel, pe vremea împăratului Ahab (lîmp. 16:16-34). 1.5.1.2.2. Eşecul şi triumful de la Ai (Iosua 7:1-8:35) Succesul de la Ierihon a demonstrat israelitilor că duşmanii lor pot fi biruiţi. A urmat cetatea Ai. Fiind

spionată, Iosua şi ceilalţi conducători consideră că trei mii de oameni sunt suficienţi să o cucerească. Spre surprinderea tuturor, ei au parte de o ruşinoasă înfrângere. Rugându-se disperaţi Domnului, ei

descoperă că eşecul s-a datorat faptului că nu a fost prezent Domnul, din cauza păcatului lui Acan,

care îşi însuşise din Ierihon: o manta de şinear, două sute de sicii de argint şi o placă de aur (lucruri

date spre nimicire). Din porunca Domnului, se procedează Ia descoperirea şi la pedepsirea vinovatului. Cazul demonstrează clar felul de pătrundere a păcatului şi consecinţele acestuia. Acan a văzut, a poftit

şi apoi şi-a însuşit lucrurile. Se pare că întreaga familie se unise la acest păcat. Prezenţa păcatului

exclude părtăşia lui Dumnezeu. Când Acan şi ai săi sunt nimiciţi, se recâştigă prezenţa Domnului. O dată restabilit raportul cu Dumnezeu, o simplă strategie militară a fost suficientă pentru ca israeliţii

să fie în stare să cucerească cu uşurinţă cetatea Ai, căreia i-a urmat Betelul, care pare să se fi asociat cu

cetatea Ai împotriva israelitilor (Iosua 8:17). Cu aceasta s-a încheiat prima campanie de cucerire, prin care a fost luată partea de mijloc a ţării.

Ajungând la Ebal, nu departe de cetatea Ai, israeliţii au procedat la reafirmarea Legământului potrivit

poruncii Domnului. Au zidit un altar pe care au adus jertfe, au scris legea lui Moise pe pietre, au fost

rostite binecuvântările şi blestemele: aşa au împlinit ei porunca Domnului, pe locul pe care Avraam şi Iacov şi-au întins corturile cu sute de ani înainte, când aceştia ajunseseră la Sihem (Gen. 12:6; 33:18). 1.5.1.2.3. Compromisul israelitilor cu gabaoniţii şi campania de sud (Iosua 9:1-10:43) Gabaonul. Iosua a venit în ajutorul gabaoniţilor. iar Domnul în ajutorul israelitilor. Dumnezeu a trimis o grindină din cer asupra taberei vrăjmaşe şi i-a nimicit pe mulţi. Soarele s-a oprit deasupra

Gabaonului şi ziua a continuat până când israeliţii au repurtat o victorie deplină. Cei cinci împăraţi au

fost prinşi, omorâţi şi aruncaţi în peştera unde se ascunseseră. Israeliţii au continuat lupta şi au cucerit şi cetăţile: Macheda, Libna, Lachis, Eglon, Hebron, Debirul şi

întreg ţinutul de miazăzi: de la Cades-Bamea, până la Gaza şi până la Gabaon (Iosua 10:16-43). 1.5.1.2.4. Victoria în campania de nord (Iosua 11:1-15) O altă coaliţie a cetăţilor din nord. condusă de Iabin, împăratul Haţorului, a fost organizată împotriva

israelitilor cuceritori. Lupta s-a dat la Meron şi s-a soldat cu biruinţa deplină a israelitilor. Haţoml,

capitala coaliţiei cetăţilor din nord, a fost distrusă şi arsă1", iar restul cetăţilor, cucerite de israeliţi.

în Iosua 11:16-12:24 sunt prezentate în sumar toate cuceririle israelitilor. Israeliţii au cucerit ţara Canaanului, începând de la Cades-Bamea (în sud), până la Valea Libanului (în nord), la poalele

Muntelui Hermon. La răsărit de Iordan, zona cucerită se întindea de la Muntele Hermon (în nord),

până la Valea Arnonului, la est de Marea Moartă. Iosua a biruit un total de treizeci şi unu de regi. Nu toate cetăţile au fost cucerite. Insă cuceririle realizate au dat israelitilor posibilitatea de a controla şi de

a împărţi întreaga ţară. A rămas necucerit ţinutul filistenilor, în partea de sud-vest a ţării Canaanului,

care a fost cucerit după mai multe secole de către împăratul David (13:1-7; lîmp. 4:21; 24-25). Iar

partea de nord-vest, ţara sidonienilor, nu a fost cucerită niciodată. Se poate afirma că ţara Canaanului a fost cucerită la porunca lui Dumnezeu, deşi s-au semnalat unele

abateri privind măsura îndeplinirii poruncii divine, fapt pentru care israeliţii au avut mult de pătimit în

cursul istoriei. 1.5.2. ÎMPĂRŢIREA ŢĂRII CANAANULUI (Iosua 13:1-22:34) Pe lângă încredinţarea de a cuceri ţara, Iosua a primit şi însărcinarea de a o împărţi între triburile

israelite. Triburile Ruben, Gad şi jumătate din Mânase îşi primiseră partea de moştenire la răsărit de

Iordan, încă pe timpul lui Moise şi al lui Eliazar (Iosua 13:8-33; Num. 32). De la râul Arnon, în sudul părţii de est a Mării Moarte, se întindea ţinutul lui Ruben, până la limita de nord a Mării Moarte. In continuare, în estul Iordanului, spre nord, se întindea ţinutul lui Gad, în partea de mijloc a ţării până

spre Marea Galileii, iar în nord, era ocupată de jumătate din seminţia lui Mânase. Tabăra israelită continua să fie localizată la Ghilgal. Acolo s-a procedat la împărţirea ţării din partea de

vest a Iordanului. Tot teritoriul a fost împărţit de către comandantul Iosua şi marele preot Eliazar şi

repartizat prin tragere la sorţi 5 Halley. op.cit., pp. 163 şi 164. Expediţii arheologice au procedat la excavarea rămăşiţelor acestor cetăţi şi au

descoperit un strat de cenuşă care provine din junii anului 1400 î.H.. confirmând afirmaţiile Cuvântului

Domnului. celor nouă seminţii şi jumătate, care nu primiseră teritorii în partea de est a Iordanului. Caleb, care

dăduse dovadă de o deosebiţi credincioşie, s-a bucurat de aleasă consideraţie prin aceea că i s-a dat

cetatea Hebron (14:6-15). Cei din tribul lui Iuda şi-au însuşit teritoriul dintre Marea Moartă şi Marea Mediterană, cuprinzând şi

cetatea Betleem. Ei au încercat să cucerească şi Ierusalimul - care se chema Iebus - şi au ars cetatea

(Jud. 1:8), însă nu au fost în stare să-i alunge pe iebusiţi (15:63), care au trăit în vecinătatea lui Iuda şi a lui Beniamin până când David i-a alungat din Ierusalim (2Sam. 5:6-10). Fiii lui Iosif. Efraim şi a doua jumătate din Mânase au primit cea mai mare parte a teritoriului, la vest

de Iordan, între Marea Galileii (în nord) şi Marea Moartă (în sud) (16:1-17:18). Fetele lui Mânase au

primit şi ele o moştenire, în mijlocul fraţilor lor, după porunca Domnului. Mai târziu, centrul religios a fost stabilit la Silo (18:1). Fiind adunaţi aici, Iosua a îndemnat şi restul de

şapte seminţii să meargi să ia în stăpânire părţile căzute la sorţi pentru fiecare, potrivit unui plan care a

fost întocmit. Beniamin şi Dan şi-au primit teritoriul imediat la nord de Iuda, până la Efraim; Beniamin spre Iordan; iar Dan în partea centrală, spre vest. Fiii lui Simion au primit ca moştenire a lor

o parte din ţinutul prea mare al lui Iuda, în sud, înspre Cades-Barnea. La nord de Mânase, începând de

la Valea Meghido şi Muntele Cârmei, şi-au primit moştenirea: Isahar, înspre Iordan, în nordul lui Mânase, până în dreptul Mării Galileii; Zabulon, în partea centrală; Aşcr, în partea de nord-vest, pe

malul Mării Mediterane; iar Neftali, la nord de Isahar şi Zabulon, între Iordan şi Marea Galileii. în est

şi Aşer, în vest. Copiii lui Israel i-au dat lui Iosua ca moştenire cetatea Timnat-Serah (în Muntele Efraim), pe care el a zidit-o şi acolo şi-a stabilit reşedinţa. După porunca lui Dumnezeu, israeliţii au desemnat cele trei "cetăţi de scăpare" în partea de vest a

Iordanului (Iosua 20:1-9): Chedeşul, în Neftali; Sihemul, în Efraim; Hebronul, în luda. Seminţia lui Levi nu a primit nici un teritoriu, căci moştenirea lor era Domnul. Deoarece ei slujeau la

cortul întâlnirii, urma ca fiecare trib din Israel să desemneze anumite cetăţi de locuit pentru ei. Astfel,

au fost desemnate patruzeci şi opt de cetăţi, împreună cu teritoriile dimprejurul acestora, pentru leviţi

şi pentru turmele lor; 13 cetăţi dintre acestea au fost destinate preoţilor (Iosua 21:19). La încheierea cuceririi şi împărţirii ţării, Iosua i-a eliberat pe bărbaţii din triburile din estul Iordanului să se întoarcă

în moştenirea lor, lăudându-i pentru credincioşia lor (Iosua 22:1-9). Ajunşi pe malul Iordanului ei au

construit un altar înalt în partea de vest a râului. Adunarea lui Israel la Silo a hotărât să trimită la ei pe Fineas şi căpetenii din tot poporul ca să-i tragă la răspundere pentru o asemenea faptă. Ei au arătat că

nu era vorba de altar pentru închinare, ci de un monument de aducere aminte şi de mărturie pentru

generaţiile viitoare, privind faptul că şi cei din estul Iordanului aparţineau aceluiaşi popor al lui Israel. Altarul era un monument, ca mărturie că ei rămân la credinţa că Domnul este Dumnezeu. De aceea, i-

au pus numele "Ed" -/Mărturie/. Acest fapt a demonstrat: pe de o parte, dorinţa israeliţilor după unitate

- ca popor - , şi, din punct de vedere religios, având o închinăciune centralizată; iar pe de altă parte,

atitudinea lor dârză împotriva idolatriei (Iosua 22:10-34). 1X4 1.5.3. CONSTRÂNGEREA MOŞTENIRII (Iosua 23:1-24:33) Cucerirea Canaanului a durat circa şapte ani (Iosua 14:6-12), după care Israel şi-a primit moştenirea;

apoi, Iosua (conducătorul lor), la vârsta de 110 ani a convocat adunarea poporului la Sihem şi a ţinut două cuvântări, prin care i-a învăţat pe israeliţi cum să se comporte pentru a-şi păstra moştenirea

primită. 1.5.3.1. CUVÂNTAREA LUI IOSUA CA ŞI CONDUCĂTOR MILITAR (Iosua 23:1-16) Câteva lucruri deosebit de semnficative, pe care israeliţii nu trebuie să le uite, sunt prezentate în

această cuvântare. Ei trebuie să ştie că ţara aparţine lui Dumnezeu şi că a fost cucerită de El, care a

luptat pentru ei, apoi le-a dăruit-o lor. Tot El este acela care va continua să elibereze restul ţării şi să

le-o dea în stăpânire. Apoi, israeliţii sunt chemaţi să-I fie credincioşi lui Dumnezeu şi să păzească legile Sale, căci a merge

după alţi dumnezei ar însemna lepădare de Iahve - ca Dumnezeu - şi israeliţii nu trebuie să se amestece

cu aceste neamuri prin căsătorie. 1.5.3.2. CUVÂNTAREA LUI IOSUA CA ŞI CONDUCĂTOR SPIRITUAL (Iosua 24:1-28) Pentru cea de a doua cuvântare a lui Iosua, are loc o adunare naţională solemnă, în faţa căreia el

prezintă pe scurt "sfânta istorie" a naţiunii sale: actul răscumpărător al lui Iahve în formarea acestei

naţiuni până la organizarea naţiunii la Silo; apoi, de la originea ei în anturajul păgânesc al lui Terah, în Mesopotamia, şi conducerea acestui popor prin istorie, până ce el a ajuns să stăpânească ţara bună a

Canaanului, ca popor al Domnului. Iosua îi cheamă saşi rededice viaţa în întregime Domnului, de

bunăvoie, prin proprie alegere între Dumnezeu şi idoli. Condiţiile legământului sunt: frica de Domnul şi slujirea Lui cu credincioşie (Iosua 24:14). Poporul şi-a reafirmat propria şi totala dedicare

Domnului, care este singurul Dumnezeu şi care a făcut aceste lucruri pentru ei. Iosua, ca şi Moise în

trecut, scrie despre devotamentul lor în "Cartea legii lui Dumnezeu" şi ridică acolo o piatră drept mărturie privind decizia lor. După aceea, Iosua a murit (la vârsta de 110 ani) şi a fost îngropat în ţinutul care-i căzuse drept

moştenire (Iosua 24:29-33). Oasele lui Iosif aduse din Egipt au fost îngropate la Sihem, în ţarina cumpărată de Iacov (în moştenirea fraţilor lui Iosif). Eliazar a murit şi el, şi a fost îngropat în Muntele lui Efraim. Iosua este un strălucit prototip al Domnului Isus Hristos, care conduce la biruinţă poporul Său aflat în

conflict cu lumea înconjurătoare. El, care este Comandantul oştirii Domnului (Evr. 2:10-11), este preocupat de problemele zilnice ale credincioşilor Săi şi El este moştenirea lor (Ef. 1:11,14). O problemă care se ridică, privind cele prezentate în cartea Iosua este moralitatea faţă de faptul că

israeliţilor li se porunceşte să treacă prin ascuţişul săbiei întreaga populaţie a Canaanului. Nu poate fi aceasta considerată o crimă din punct de vedere

moral? Trebuie precizat că aceasta nu a fost o crimă, ci o distrugere justificată a acestor popoare. - Distrugerea justificată nu este bazată pe ură şi răutate intenţionată (Gen. 9:6; 14:13-16; Ex. 22:2;

Rom. 13:1-4). A fost actul justiţiei divine asupra unor popoare vinovate şi de neschimbat. - Dumnezeu nu trimite distrugerea asupra unor popoare nevinovate (Iosua 6:17-25; 20:1-9; Gen.

18:22-33; Num. 31:31-35; 35:6-34; Evr. 11:31). - Canaaniţii n-au fost nicidecum oameni nevinovaţi (Gen. 9:25; Lev. 18:25; Deut. 12:29-31). - Dumnezeu a aşteptat mai bine de 400 de ani înainte de a executa judecata asupra popoarelor corupte

ale Canaanului. Acest ţinut devenise un mădular cangrenat în organismul umanităţii şi singura soluţie

era extirparea sa (Gen. 15:16; Lev. 18:24; 20:1-5; Deut. 20:17-18; 2Pet. 3:9). - Exterminarea acestei societăţi decăzute a fost o poruncă directă şi explicită a lui Dumnezeu, executată prin Israel - instrumentul teocratic (Ex. 23:27-30; Deut. 7:3-6; Iosua 8:24-26). Soarta crudă, dar dreaptă, rezervată popoarelor decăzute din ţara Canaanului este un semnal de alarmă

pentru israeliţii care au primit ţara în dar, însă care o vor pierde din pricina necredincioşiei, cât şi pentru oamenii de pe întreg pământul privitor la judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului şi a

nelegiuirii. In dreptatea Sa, Dumnezeu va aduce judecată dreaptă asupra fiecărui păcătos, dar nu

înainte de a-Şi dezvălui harul iertării şi de a-i izbăvi pe toţi cei ce primesc mântuirea Sa. CAPITOLUL II

JUDECĂTORI APOSTAZIA POPORULUI LUI DUMNEZEU La moartea lui Iosua, israeliţii au rămas o confederaţie de douăsprezece seminţii (triburi) fără să aibă

un guvern central. Forma de guvernământ care începuse o dată cu organizarea naţiunii la Sinai a fost

Teocraţia, care constă în conducerea naţiunii de către Dumnezeu în mod direct. Cei care aveau roluri

administrative şi de conducere acţionau sub călăuzirea şi după Legea lui Dumnezeu. Această formă s-a păstrat şi în perioada judecătorilor. Israeliţii însă nu au luat în mod serios sistemul teocratic de care

beneficiau şi nici pe Dumnezeu, regele lor, ci sub influenţa altor popoare cu care au convieţuit s-au

dedat la idolatrie şi la o trăire păcătoasă. De multe ori aflată într-o stare de anarhie, hărţuită de războaie civile în interior şi asuprită din exterior,

urmărită de popoare puternice care au încercat s-o distrugă, naţiunea israelită nu a avut parte de o

dezvoltare normală. Faza de adevărată înflorire naţională a fost atinsă de-abia în perioada ce a urmat acestei etape zbuciumate a judecătorilor, şi anume în perioada monarhiei unitare şi mai ales în timpul domniei lui

David şi Solomon. Pentru Israel, perioada judecătorilor, premergătoare monarhiei, este caracterizată de refrenul cărţii Judecători: "în vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea" (Judecători 17:6; 18:1;

19:2; 21:25), care marchează o stare întunecată din procesul de decădere a naţiunii. Totuşi, Dumnezeu, care este credincios, nu a renunţat la planul Său şi nu şi-a abandonat poporul. Chiar şi în aceste împrejurări El Şi-a manifestat puterea şi dragostea Sa, o dată cu dreptatea Sa divină. Când

israeliţii se abăteau de la legea Domnului şi se îndeletniceau cu idolatria, El îngăduia să fie asupriţi de

către diferite popoare. Când se întorceau cu căinţă la Dumnezeu, Dumnezeu ridica judecători care să-i

izbăvească şi să-i conducă. Aceasta a fost caracteristica perioadei dintre moartea lui Iosua (Jud. 2:6-9) şi începutul monarhiei sub împăratul Saul (lSam. cap. 8-10). Ultima perioadă din timpul judecătorilor a fost ura de tranziţie, când sub judecătorul Eli şi apoi sub

Samuel s-au conturat tot mai mult condiţiile începerii perioadei monarhiei. Aceată perioadă este prezentată în cartea Judecători şi Rut; aceasta din urmă se pare că ar fi un

apendice la Judecători în unele dintre manuscrise. Dumnezeu a folosit şi această perioadă, cu

evenimentele ei, spre a conduce naţiunea aleasă tot mai mult spre punctul central al rolului ei în istorie

- venirea Izbăvitorului prin care să-i formeze adevăratul popor al lui Dumnezeu.

2.1. NUMELE CĂRŢII JUDECĂTORI întrucât descrie decăderea spirituală a poporului Israel după moartea lui Iosua şi a contemporanilor

acestuia, această carte a fost numită şi cartea "apostaziei" sau a "decăderii". Numele cărţii este o traducere a cuvântului evreiesc Q^UŞtZJ /Sophetim/ "Judecători", iar în latină

/Judicum/ "judecători"; cartea şi-a luat numele de la conducătorii din Israel în perioada dintre Iosua şi Samuel.

2.2. AUTORUL CĂRŢII Critica raţionalistă consideră şi cartea Judecători ca fiind o compilaţie redacţională în baza diferitelor

surse. Tradiţia iudaică atribuie cartea, împreună cu Rut, lui Samuel. Ceea ce este clar este faptul că

această carte a fost scrisă din perspectivă profetică şi într-o unitate structurală ce evidenţiază faptul că bunăstarea poporului depinde de relaţia lui cu Dumnezeu şi de dedicarea acestuia faţă de El (2:10; 3:4;

4:1; 6:1; 8:33-34; 10:6; 13:1).

2.3. CICLURILE DE ASUPRIRE ŞI DE ELIBERARE AISRAELIŢILOR DIN

ACEASTĂ PERIOADĂ Fiecare ciclu cuprinde apostazia israeliţilor, opresiunea lor îngăduită de Dumnezeu, pocăinţa lor şi

eliberarea prin judecători, care erau un fel de conducători militari şi administrativi (3:1-11; 3:12-31;

4:1-5, 31; 6:1-8:28; 9:22-57; 10;6-12:7; 13:1-16:31). Cartea arată că neascultarea de Dumnezeu duce

la judecată şi pedeapsă şi că Dumnezeu voieşte să elibereze pe poporul Său dacă se întoarce cu pocăinţă. De asemenea, arată că şi o naţiune teocratică are nevoie de conducători neprihăniţi şi indică

spre nevoia unui rege neprihănit.6 Iată aici schema unui astfel de ciclu:

Pace şi odihnă= Apostazie Eliberare Asuprire şi pocăinţă Pace si odihna

2.4. CADRUL EVENIMENTELOR Evenimentele din cartea Judecători se petrec din punct de vedere geografic în Ţara Făgăduinţei. Din punct de vedere istoric, cartea acoperă perioada dintre moartea lui Iosua şi a bătrânilor

contemporani lui şi conducerea lui Samuel (2:6-9). Cronologia exactă a acestei perioade este greu de

stabilit. Anii alocaţi asupririi, mandatelor judecătorilor şi perioadelor în care popoml a avut odihnă dau

un total de 410 ani. însă unele din aceste perioade par să se suprapună. După mai multe studii competente s-a ajuns să se aprecieze că timpul judecătorilor a durat aproximativ 300 ani. începând cu

1373 şi încheind cu 1047 î.H. . Calculul se face în baza afirmaţiei din 1 împăraţi 6:1. care arată că de la

Exod până la construirea templului lui Solomon s-au scurs 480 ani. Trebuie remarcat faptul că această perioadă include şi timpul călătoriilor prin pustie şi timpul de tranaziţie sub Eli şi Samuel, cât şi

monarhia lui Saul, David şi primii patru ani ai lui Solomon. Concluzia este că unii dintre judecători au

fost puşi în funcţie în acelaşi timp, însă în diferite arii de influenţă şi responsabilitate (Exemplu:

Samson şi Iefta). Ciclul de apostazie şi eliberare se repetă de şapte ori în cartea Judecători. în total au fost 12

judecători, incluzându-1 şi pe Abimelec, care de fapt a fost un uzurpator. Ei au fost un fel de

conducători militari care au activat până s-a obţinut eliberarea, iar unii au funcţionat şi ca agenţi judecătoreşti în timp de pace. Pentru îndeplinirea chemării divine ei erau înzestraţi cu harisma. Ei nu

aveau o capitală politică, Silo continuând să fie un centru religios (Iosua 18:1). Judecătorii se ridicau

potrivit cu necesităţile situaţiei locale sau naţionale şi erau recunoscuţi unii de naţiune, iar alţii doar la nivel local, pe seminţie. Nu era asigurat un succesor, iar conducerea era organizată în mod fragmentar.

2.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR Cartea Judecători se împarte în următoarele părţi: - Introducere (1:1-3:6) - Ciclurile de opresiune şi eliberare (3:7-16:31) - Ilustrarea anarhiei epocii judecătorilor (17:1-21-25) 2.5.1. INTRODUCERE (1-3:6) în introducerea cărţii este prezentată moartea lui Iosua şi a celor din generaţia sa. situaţia triburilor israelite după 2.5.1.1. NEASCULTAREA ŞI APOSTAZIA (1:1-2:5) Deşi ei experimentaseră binecuvântări în ascultare de Domnul, au uitat curând lucrul acesta.

Neascultarea este un proces în care ei înaintează spre dezastrele provocate de aceasta. La început, ei păstrează obiceiul bun de a întreba pe Domnul pentru ca acesta să le răspundă. Iuda se

uneşte cu Simion şi astfel Adoni-Bezec gustă din dreptatea Domnului (1:7). Cetatea Ierusalim este

trecută prin ascuţişul săbiei, Caleb împreună cu Otniel fac acte de vitejie (1:1-18). The Criswell Stucfy Bible, p. 296. Halley. p. 168. Vezi calculele făcute de Halley. Pe măsură ce ei se încăpăţânează şi trăiesc în neascultare de Dumnezeu, au parte de victorie

incompletă (1:19-36). Iuda nu mai poate să-i izgonească pe locuitorii din câmpie (1:19). Fiii lui

Beniamin îi cruţă pe iebusiţii care locuiau în Ierusalim şi la fel procedează şi celelalte seminţii cu

popoarele idolatre păgâne (1:21-36). Dumnezeu mustră triburile neascultătoare (2:1-5). îngerul Domnului apare şi-i mustră din pricină că

neglijaseră Legământul cu Dumnezeu şi aplică judecăţile Sale. Locul a fost numit Bochim /Cei ce

plâng/, pentru că ei au ridicat acolo glasul şi au plâns. Perioada judecătorilor evidenţiază din plin felul în care israeliţii au devenit apostaţi faţă de Domnul şi

modul în care au fost judecaţi. Este amintită apostazia (2:6-13). Decăderea a fost treptată. Ei au slujit

Domnului în timpul vieţii lui Iosua şi a contemporanilor lui. Generaţia următoare nu cunoştea pe Domnul şi s-a dedat la fapte păcătoase, a părăsit pe Domnul şi a slujit baalilor. slujire care implica

închinare pe înălţimi, dansuri şi practici sexuale păcătoase. Canaaniţii plasau simboluri ale fertilităţii în

jurul caselor de pe înălţimi unde locuiau bărbaţi şi femei prostituate şi practicau prostituţia (llmp.

14:23; 2Imp. 23:7). Astarteea era soţia lui Baal, zeiţa fertilităţii şi a iubirii senzuale, patroana războiului şi a sexului. în decăderea lor spirituală, israeliţii au părăsit pe Domnul şi au slujit zeilor,

după metoda canaaniţilor (3:7; 10:6-16; lSam. 7:3-4; 12:10). 2.5.1.2. JUDECATA Şl IZBĂVIREA DEPLINĂ (2:6-3:6) Introducerea prezintă şi judecata şi izbăvirea (2:14-3:6). Datorită apostaziei. Domnul i-a dat pradă

duşmanilor care-i înconjurau. Asuprirea din partea vrăjmaşilor era o exprimare a mâniei Domnului

(2:15). Insă în dragostea Lui. Dumnezeu le-a ridicat şi izbăvitori. Ei experimentau libertate, pace şi

bucurie în timpul vieţii judecătorului, însă apostazia se accentua după moartea acestuia. De aceea şi Domnul a hotărât să nu nimicească popoarele rămase în mijlocul israeliţilor, pentru a-i folosi la

încercarea acestora. în felul acesta, israeliţii unnau să-şi dovedească credincioşia fată de Domnul trăind

în mijlocul tuturor neamurilor idolatre pe care Dumnezeu hotărâse să le nimicească, însă ei le-au cruţat

amestecându-se cu ele. Ne vrând să slujească lui Dumnezeu în libertate, aveau să-L slujească sub opresiune; astfel au început ciclurile de opresiune şi eliberare din timpul judecătorilor. 2.5.2. CICLURILE DE OPRESIUNE ŞI ELIBERĂRI (Jud. 3:7-16:31) După cum am mai văzut, în cartea Judecători sunt prezentate ciclurile apostaziei şi ale eliberării israeliţilor, cicluri care constau în: odihnă, rebeliune împotriva lui Dumnezeu, asuprire trimisă sau

îngăduită de Dumnezeu, pocăinţă şi restaurarea israeliţilor. în total au fost şapte asemenea cicluri: (1) Opresiunea Mesopotamiană -judecător: Otniel (3:8-11) (2) Opresiunea Moabită -judecător: Ehud (3:12-30) (3) Opresiunea Filisteană -judecător: Şamgar (3:31) (4) Opresiunea Canaanită -judecători: Debora şi Barac (4:1-5:31) (5) Opresiunea Madianită -judecători: Ghedeon - Tola - Iair (6:1-10:5) (6) Opresiunea Amonită -judecători: Iefta, urmat de Ibzan şi Elon, apoi de Abdoni (10:6-21:15) (7) Opresiunea Filisteană -judecător: Samson (13:1-16:31) Aceste opresiuni s-au manifestat împotriva israeliţilor în diferite condiţii interne; astfel, deosebim: 2.5.2.1. OPRESIUNI EXTERNE ÎN CONDIŢII DE UNITATE INTERNĂ (3:7-5:31) Aceste opresiuni au avut loc în prima parte a perioadei în care s-au evidenţiat primii cinci judecători. (1) Opresiunea Mesopotamiană (3:7-11). împăratul asupritor, unealtă în mâna Domnului, a fost Cuşan-Rişeataim, care i-a supus pe israeliţi timp de opt ani. Dumnezeu a ridicat pe Otniel, nepotul şi

apoi ginerele lui Caleb (1:13). Acesta, în calitate de conducător de oşti aflat sub impulsul Duhului

Sfânt, i-a înfrânt pe duşmani. Drept rezultat, ţara a avut odihnă timp de 40 de ani. (2) Opresiunea Moabită (3:12-30). Unealta asupritoare a fost Eglon, regele Moabului, succesor al lui

Balac, care în coaliţie cu amoniţii şi amaleciţii (3:13) i-a asuprit pe israeliţi timp de 18 ani. Cele trei

triburi le-au declarat israeliţilor război în care le-au capturat cetatea "Finicilor" (Ierihonul). La strigătul

de pocăinţă al israeliţilor, Dumnezeu 1-a ridicat dintre Beniamiţi pe judecătorul Ehud, un luptător care nu se folosea de mâna dreaptă. Metoda de izbăvire a constat dintr-un act de curaj şi de şiretenie.

însoţind tributul către regele Moabului, Ehud a cerut o audienţă tainică la Eglon, pe care 1-a lovit cu

mâna stângă folosind sabia ce o avea în secret în partea dreaptă. După aceea i-a organizat pe israeliţi pentru luptă împotriva moabiţilor demoralizaţi; au ucis 10.000 dintre ei, alungându-i pe asupritori.

Israel a avut odihnă pentru o lungă perioadă de 80 de ani. (3) Opresiunea Filistenă (3:31). De data aceasta asupritori au fost filistenii, fără a se preciza conducătorul. Se pare că Şamgar, îndemnat de Dumnezeu, a hotărât să se opună filistenilor care poate

încercau să pătrundă în teritoriile israelite. Printr-un act de vitejie personală, omorând 600 de filisteni

cu un otig de plug, a izbăvit Israelul. (4) Opresiunea Canaanită (4:1-31). Iabin, împăratul Canaanului şi Sisera, căpetenia oştirii lui i-au asuprit pe israeliţi timp de 20 de ani. Ei deţineau o armată puternică şi multe care de luptă. în timpul acesta, oficiul profetic în Israel, localizat la Betel, lângă Rama, era deţinut de către Debora,

nevasta lui Lapidot din tribul lui Efraim. La îndemnul lui Dumnezeu, Debora îl invită pe Barac să se ridice cu 10.000 de oşteni din triburile

Neftali şi Zabulon împotriva lui Sisera. Barac nu a avut curaj să meargă în această luptă decât însoţit

de către Debora, fapt pentru care Debora îl anunţă că faima pentru biruinţă va fi a unei femei. Ostile s-au întâlnit pe muntele Tabor şi Domnul a pus pe fugă în mod surprinzător oastea canaaniţilor.

Sisera a fugit pe jos şi a fost primit de către Iaela, nevasta lui Heber, chenitul, dintre fiii lui Hobab,

cumnatul lui Moise. Aceasta i-a dat lapte, apoi într-un mod subtil 1-a ucis cu un ţăruş de cort pe care i 1-a bătut în tâmplă pe când dormea. Victoria deplină a israeliţilor a fost sărbătorită printr-un cântec de laudă compus de către Debora şi Barac. Acest cântec evidenţiază ajutorul Domnului, felul cum

Dumnezeu a ieşit la luptă pentru israeliţi şi cum cei conduşi de El au avut parte de o victorie deplină

(5:1-31). Ţara a avut odihnă patruzeci de ani.8

2.5.2.2. OPRESIUNI ÎN CONDIŢIILE LIPSEI DE UNITATE INTERNĂ (6:1-16:31) Dacă opresiunile din prima perioadă au confruntat pe israeliţi în unitate, cele din a doua perioadă îi

întâlnesc şi-i hărţuiesc în condiţii de scindare internă, ceea ce a dus la o şi mai mare pierdere din partea

israeliţilor. 2.5.2.2.1. Opresiunea Madianită (6:1-8:35)

Madianiţii au asuprit pe Israel timp de şapte ani. Ei făceau incursiuni dinspre deşerul Siriei în calitate

de nomazi ostili care călăreau pe cămile, fiind cunoscuţi sub numele de madianiţi, amaleciţi şi fiii

răsăritului. Aceştia veneau şi prădau recoltele şi vitele israeliţilor. Israeliţii erau nevoiţi să-şi ascundă recoltele în peşteri. Situaţia disperată i-a condus pe israeliţi la pocăinţă. Un proroc trimis de Domnul a

venit să-i mustre din pricina apostaziei, apoi Dumnezeu i-a izbăvit prin judecătorul Ghedeon. Ghedeon, fiul lui Ioas din Mânase, este chemat în cadrul unei teofanii (6:11-16). îngerul Domnului i se arată pe când Ghedeon treiera grâul în arie pentru a-1 ascunde de madianiţi. Chemarea este confirmată

din două părţi: a lui Dumnezeu şi a lui Ghedeon. Prin primirea jertfei adusă de Ghedeon este dovedită

personalitatea celui care cheamă. Domnul era cel ce ohema pe slujitorul Său. Din partea lui Ghedeon,

chemarea este dovedită prin surparea altarului lui Baal aflat în grădina tatălui său. în urma acestui act de vitejie Ghedeon e tras la răspundere de către oamenii din cetate şi i se dă numele de Ieru-Baal sau

"Apere-se-Baal", deoarece cu aceste cuvinte tatăl său a trecut de partea lui. Ghedeon, îmbrăcat cu

Duhul Sfânt, a chemat la luptă bărbaţi din Mânase, Aşer, Zabulon şi Neftali. Convingerea că va fi biruitor îi este întărită prin semnul repetat cu lâna din arie. (în prima noapte numai lâna a fost acoperită

cu rouă şi tot pământul a fost uscat, iar în a doua totul a fost ud cu rouă şi numai lâna uscată). S-au adunat la Ghedeon 32.000 oşteni, care au fost selectaţi mai întâi prin autoevaluare potrivit cu Legea Domnului (7:3). Au mai rămas 10.000. Al doilea test - al dovedirii caracterului după felul cum

au băut apă din pârâu - i-a evidenţiat pe cei 300 de oşteni aleşi de Domnul pentru a merge la luptă.

Comandantul este încurajat şi prin vizita nocturnă făcută în tabăra madianiţilor şi audierea visului

unuia din garda vrăjmaşă, din care vedea atât starea de spirit decăzută a madianiţilor, cât şi perspectiva biruinţei lui Ghedeon. Strategia luptei a fost de aşa natură încât a dovedit că lupta o duce Dumnezeu, israeliţii neavând

altceva de făcut decât să-şi însuşească prada. Cei trei sute au fost împărţiţi în trei cete şi fiecare dintre ei purta câte o trâmbiţă şi un ulcior cu o făclie. Urmând exemplul lui Ghedeon, fiecare dintre ei trebuia

să spargă ulciorul pentru a fi văzută lumina, să sune din trâmbiţă şi să strige: •'Sabia Domnului şi a lui

Ghedeon !". în felul acesta lăsau impresia că erau mulţi. Domnul a luptat pentru ei şi le-a dat o mare

izbăvire. După biruinţa asupra madianiţilor, Ghedeon a avut de înfruntat pe plan intern diferite situaţii dificile.

Bărbaţii din Efraim şi-au manifestat invidia şi nemulţumirea pentru că nu au fost şi ei invitaţi să se

confrunte cu duşmanii. Ghedeon este caracterizat de un spirit de pace şi umilinţă, cât şi de disciplină. în sfârşit trebuie să se confrunte pe sine. Poporul i-a cerut lui Ghedeon să preia domnia întemeind un

sistem ereditar de guvernare în Israel. El refuză, împotrivindu-se orientării spre monarhie, totuşi cere

să i se facă un efod de aur ca şi comemorare a biruinţei, efod pe care el 1-a instalat la Ofra. Acesta a devenit o cursă atât pentru el şi familie, cât şi pentru israeliţi, conducându-i spre idolatrie. Deşi

Ghedeon le-a asigurat israeliţilor siguranţă şi odihna timp de patruzeci de ani, influenţa lui religioasă a

fost negativă şi a condus la idolatrie şi deci la alte opresiuni. El a lăsat în urmă şaptezeci de fii, precum

şi pe Abimelec, un fiu născut de o concubină din Sihem. 2.5.2.2.2. Confuzia sub Abimelec, Tola şi Iair (Jud. 9:1-10:5) Abimelec, fiul lui Ghedeon din ţiitoarea din Sihem, a uzurpat tronul refuzat de tatăl său, instalându-se

rege la Sihem unde a domnit trei ani. Câştigând adeziunea celor din Sihem, el i-a omorât mişeleşte pe cei şaptezeci de fii ai lui Ghedeon, cu excepţia lui Iotam care se ascunsese. Acesta se adresează către

locuitorii din Sihem printr-o parabolă rostită de pe Muntele Garizim. Prin parabola cu spinul invitat să domnească asupra copacilor, el condamnă şi contestă dreptul lui Abimelec de a domni şi invocă blestemul asupra relaţiei necinstite dintre ei şi regele lor uzurpator de

tron. După scurt timp au izbucnit între ei luptele civile şi Abimelec a fost omorât cu o piatră de moară

aruncată de pe zid de către o femeie. Dumnezeu, care-i conducea pe israeliţi în lupta împotriva duşmanilor, i-a condus şi în răzbunarea împotriva şireteniei şi nedreptăţii.Tola şi Iair sunt pomeniţi doar în legătură cu diferite răspunderi

judiciare. Lui Tola i se atribuie o domnie de douăzeci şi trei de ani în Efraim. Iair a judecat douăzeci şi

doi de ani în ţara Galaad, la răsărit de Iordan. El era un poligam bogat şi avea treizeci de fii. 2.5.2.2.3. Opresiunea Amonită (10:6-12:7) în timpul acesta opresiunea ameninţa sudul ţării din două direcţii: în vest din partea filistenilor, iar în

est din partea amoniţilor.Bătrânii Galaadului găsindu-se în strâmtorare l-au chemat pe Iefta, pe care-1

izgoniseră pentru că era fiul unei curve. să conducă lupta împotriva amoniţilor şi să le fie căpetenie în ţara Galaadului. Se pare că Iefta a fost judecător doar în Galaad, unde opresiunea

dura deja de 18 ani (10:6-8). Amoniţii s-au infiltrat în teritoriile lui Iuda, Beniamin şi Efraim (10:9-

18). Iefta, în final, acceptă propunerea şi începe să se confrunte cu duşmanul mai întâi prin tratative. El

îi demonstrează, pe bază istorică, împăratului amonit că Domnul a dat ţara aceea israeliţilor şi că aceştia au deţinut-o timp de 300 ani (11:12-28). Amoniţii au respins tratativele. Confruntarea militară

s-a petrecut sub spectrul unei juruinţe făcute de către Iefta, prin care el promitea că va aduce ca ardere

de tot Domnului pe oricine îi va ieşi înainte când se va întoarce biruitor de la lupta cu amoniţii. Duhul Domnului a venit peste el şi israeliţii au avut o mare biruinţă şi au fost izbăviţi de sub asuprirea

amonită. La întoarcerea de la luptă, singura lui fiică i-a ieşit în întâmpinare plină de bucurie, cu timpane şi

jocuri. Biblia spune că după ce şi-a plâns fecioria pe munţi două luni, el a împlinit cu ea juruinţa făcută înaintea Domnului. Fetele lui Israel prăznuiesc în memoria ei patru zile pe an. Acest fapt a fost

contestat de mulţi, care discreditează asemenea proceduri. Trebuie precizat că Dumnezeu nu a cerut

acest sacrificiu din partea lui Iefta, ba, mai mult, sacrificiile umane erau total interzise de Legea Domnului. încă pe vremea lui Avraam, Dumnezeu a stopat asemenea iniţiativă (Genesa 22:1-14).

Sistemul levitic le interzice cu desăvârşire (Lev. 18:21: 20; 1-5; Deut. 12:29-32; 18:9-12). Cum trebuie

dar văzută o asemenea acţiune în poporul Israel? Au fost mai multe păreri: - Se ştie că în timpul judecătorilor, conducătorii nu se conformau religiei israelite pure şi Legii

Domnului, cu atât mai mult Iefta care era de origine semicanaanită. Aşa că se poate ca el să-şi fi adus

realmente fiica sa ca ardere de tot. Aceasta însă nu înseamnă că a făcut un lucru plăcut Domnului, ci a

acţionat conform cu propriul său plan făcând un jurământ pripit pe care apoi îl îndeplineşte după propria sa concepţie. - Alţii sunt de părere că sacrificarea putea însemna şi predarea ei în slujba perpetuă la locul de

închinare, ca în cazul lui Samuel, şi prin aceasta însenina ca ea să nu mai aibă copii şi genealogia lui Iefta să se oprească. Un fapt este clar: el s-a dedicat totalmente idealului de izbăvire a poporului său şi figurează pe lista

oamenilor credinţei (Evrei 11:32). Dumnezeu apreciază credinţa acelora care în limitele propriei lor

fiinţe şi ale concepţiei timpului s-au dedicat total cauzei pentru care Dumnezeu i-a chemat.9

Iefta a trebuit apoi să se confrunte şi cu invidia efraimiţilor; aceştia i-au declarat război pentru că nu i-

a invitat şi pe ei la luptă împotriva amoniţilor. Confruntarea militară a dus la moartea a 42.000 dintre

efraimiţi omorâţi în luptă sau cu ocazia identificării lor la vadurile Iordanului care erau stăpânite de Galaadiţi. Cei din Efraim nu puteau rosti corect cuvântul "Şibolet" - ei ziceau "Sibolet". Iefta a fost

judecător în Israel zece ani. 2.5.2.2.4. Ibţan, Elon şi Abdon judecători (12:8-15) Ibţan din Betleem a fost judecător în Israel timp de şapte ani. El a fost un poligam şi a avut 30 de fii şi

30 de fiice. Elon din Zabulon a fost judecător 10 ani, iar Abdon din Efraim, alt bogat poligam care a

avut 40 de fii, a fost judecător 8 ani. The Lion Handbook to tlie Bible, p. 224. 2.5.2.2.5. Opresiunea Filisteană (13:1-16:31) Pe vremea când Iefta se confrunta cu amoniţii în ţinuturile Galaadului, în sud-vestul Palestinei

filistenii i-au asuprit pe Israeliţi timp de 40 de ani şi Dumnezeu 1-a ridicat ca judecător pe Samson

(13:1-16:21). (1) Naşterea lui Samson (13:1-25). Samson a fost întâiul născut al lui Manoah, un danit din Ţorea,

localitate care se afla la 15 mile est de Ierusalim, în apropiere de cetăţile filistene. Naşterea celui care

era menit să devină un izbăvitor în Israel a fost prevestită de către îngerul Domnului mamei sale, care era stearpă. Cazul face parte dintre puţinele de felul acesta prezentate în Scripturi. Mesagerul ceresc

preciza de la început că cel ce se va naşte urma să fie un Nazireu (13:4-5; Num. 6:1-21), fapt care

implica o întreită obligaţie: abţinerea de la folosirea băuturilor alcoolice sau chiar de la folosirea oricărui produs al viţei de vie (13:5; Num. 6:5); evitarea oricărui contact cu ceva necurat sau cu un

cadavru (Num. 6:6), precum şi interdicţia de a-şi tăia părul (13:5; Num.6:5). Toate aceste obligaţii

implicite cerute de Legământul de nazireat au fost călcate de către Samson în mod succesiv şi în

repetate rânduri. Nazireatul lui era strâns legat de chemarea de a începe să izbăvească poporul Israel din mâna filistenilor (Jud. 13:5). La rugăciunea lui Manoah, tatăl copilului, un om cu calităţi spirituale

alese, mesagerul ceresc apare din nou şi repetă ceea ce trebuie respectat în legătură cu copilul.10

Dumnezeu îi reaminteşte lui Manoah. care voia să sacrifice în cinstea lui, că jertfele trebuie aduse numai lui Dumnezeu, ferindu-1 astfel de pericolul idolatriei. Manoah îşi exprimă ascultarea

şi recunoştinţa faţă de Domnul pentru darul pe care avea să-1 primească. La vremea potrivită, cele profeţite s-au împlinit (Jud. 13:24-25). Manoah şi nevasta sa i-au dat

copilului numele de Samson ="unul ca soarele" sau "un soare mic", nume care anticipa puterea şi energia sa miraculoase care s-au datorat binecuvântării lui Dumnezeu şi prezenţei Duhului lui

Dumnezeu în viaţa sa încă din fragedă tinereţe, când a fost mişcat la Mahane-Dan, între Ţorea şi

Eştaol (13:24-25). (2) Isprăvile lui Samson alternând cu greşelile acestuia (15:1-16:3). Samson a fost un erou dotat cu o

putere supranaturală, care s-a evidenţiat prin faptele sale de vitejie, în acţiuni individuale, spre

deosebire de alţi judecători care au recurs la mobilizarea oştilor israelite împotriva duşmanilor. Insă

actele sale de vitejie prin care i-a tachinat pe filistenii asupritori, sunt umbrite de abaterile sale grosolane prin care a încălcat chemarea şi dedicarea sa. Decăderea sa a început o dată cu îndepărtarea

de chemarea sa printr-o căsătorie cu o filisteancă. In final, printr-un act de imoralitate şi preacurvie îşi

compromite chemarea şi Duhul Domnului se îndepărtează de el (14:1-20). Astfel, condus de propria sa voinţă şi de senzualitate, Samson îi determină pe părinţi să-şi părăsească

principiile privind supunerea faţă de Legea Domnului şi să-i ia de nevastă o filisteancă din Timna (Ex.

34:16; Deut. 7:3,4). El 0 îngerul care a prevestit naşterea lui Samson a fost o apariţie a lui Dumnezeu în persoana numită în Vechiul

Testament "îngerul Domnului", care prin numele lui de "'Minunat" revelează identitatea Sa cu Domnul Isus, iar

prin faptul că a primit jertfa lui Manoah contopindu-se cu flacăra acesteia dezvăluie identificarea cu Iahve. dispreţuieşte prevederile Legii Domnului, cât şi sfatul părinţilor de a se căsători în propria naţiune

(14:3). In drum spre Timna,făcut cu scopul de a peţi fata, fiind stăpânit de puterea Duhului Sfânt,

Samson sfâşie un leu numai cu propriile mâini. Când s-a dus să facă nunta, a mâncat din mierea depusă de albine în carcasa leului omorât de el şi Ie-a oferit şi părinţilor, fără ca aceştia să ştie de unde

provenea. In felul acesta, călcarea legământului se extinde în diferite domenii ale vieţii lui, precum şi

asupra părinţilor săi care. după ce au acceptat compromisul, continuă să fie înşelaţi. Sub influenţa minţii lui uşuratice şi a caracterului său materialist, în atmosferă de nuntă lumească

(14:10) este biruit de către tovarăşii săi de glume dintre filisteni, care i-au ghicit ghicitoarea pentru că

a fost trădat de către propria-i soţie. Aceasta îl împinge la alte fapte nechibzuite. Omoară treizeci de

filisteni pentru a le lua costumele şi în felul acesta să-şi plătească pariul pierdut, apoi se izolează supărat. Singurul lucru care s-a realizat prin căsătoria sa a fost prilejul de a hărţui pe filisteni. Prin intermediul a trei sute de vulpi,

la care le-a legat făclii între cozi, a dat foc grânelor filistenilor. Aceştia încearcă să se răzbune cerând israeliţilor să-1 predea pe Samson la Lehi. El ucide însă o mie de filisteni cu o falcă de măgar la

Ramat-Lehi "Aruncarea fălcii". Viaţa lui Samson a alternat între îndepărtarea de Dumnezeu pentru trăirea propriei voinţe în dezlănţuirea simţurilor şi pasiunilor şi întoarcerea în necazuri iar la Dumnezeu. Chinuit de sete, a

strigat către Dumnezeu şi El i-a dat în mod miraculos apă din stânca Lehi la izvorul En Hacore sau

"Izvorul celui de strigă". Cel ce a fost gata să se căsătorească împotriva legii Domnului, este gata acum să ducă şi o viaţă imorală. Filistenii căutau să-1 prindă, iar el a luat porţile cetăţii pe umeri şi le-a dus în vârful muntelui. (3) Tragedia şi sfârşitul vieţii lui Samson (16:4-31). Ca întotdeauna, neglijarea binecuvântărilor a dus

la pierderea acestora. Aventura lui Samson cu Dalila, care era de partea filistenilor, 1-a dus la pierzare. Aceasta 1-a ademenit şi a aflat că dacă i-ar fi tăiat părul ar slăbi. L-a trădat filistenilor care l-au tuns,

iar el şi-a pierdut puterea devenind un om obişnuit. Filistenii i-au scos şi ochii şi l-au pus să

învârtească la râşniţă. Cu ocazia unui festival închinat zeului Dagon, "zeul Peşte" al filistenilor, aceştia l-au adus pe Samson să-i distreze. în mijlocul batjocurilor, el s-a întors spre Dumnezeu cu pocăinţă şi rugăciune şi a cerut

putere ca să se răzbune. In ultima sa ispravă a prins stâlpii templului lui Dagon şi a prăbuşit întreaga

clădire peste duşmanii batjocoritori, murind împreună cu aceştia. El a fost tipul omului individualist, mândru de înzestrarea sa; glumind cu puterea şi darul lui Dumnezeu a ajuns la totală prăbuşire. El

niciodată nu i-a izbăvit pe israeliţi din mâna filistenilor, deşi timp de 20 de ani le-a creat probleme

acestora din urmă, le-a produs şicane; a acordat doar satisfacţii de moment poporului său. Cu toate slăbiciunile sale, Samson şi-a câştigat un renume printre eroii credinţei (Evrei 11:32). El a

fost chemat de Dumnezeu, înzestrat cu putere prin Duhul Domnului, prin care ar fi putut realiza mult

mai mult. A fost prins în lanţul nelegiuirilor şi al propriului său caracter instabil. Astfel, ultimul

judecător pomenit în cartea Judecători a putut doar să frâneze temporar furia vrăjmaşilor poporului

Israel. 2.5.3. ILUSTRAREA ANARHIEI DIN EPOCA JUDECĂTORILOR (17-21) Pentru a înţelege şi mai bine situaţia din timpul judecătorilor, cartea prezintă în încheiere câteva cazuri

specifice care ilustreaază această epocă, bine caracterizată de către fraza refren: "Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea" (17:6; 21:25). 2.5.3.1. IDOLATRIA DANIŢILOR(17:1-18:31) Mica, un efraimit, a restituit mamei sale cei o mie o sută de sicii de argint pe care-i furase. Drept

recunoştinţă, mama sa a dat două sute din aceştia unui argintar care a făcut pentru Mica un chip cioplit din lemn pe care l-a acoperit cu argint, precum şi un chip turnat de argint. Cu aceşti idoli, la care a

adăugat un efod şi terafimi, Mica şi-a alcătuit un locaş de închinare idolatră şi a sfinţit pe unul din fiii

săi ca preot. Mai târziu, şi-a angajat ca preot un levit din Betleemul lui Iuda, nădăjduind astfel că va obţine binecuvântarea Domnului. In timpul acesta, daniţii, cărora le căzuse la împărţeală şi câmpia filisteană pe care nu o putuseră

cuceri, au constatat că au un teritoriu restrâns şi insuficient. Atunci, o parte din ei au hotărât să migreze spre nord, unde mai erau teritorii disponibile pentru a fi cucerite, şi s-au oprit la izvoarele Iordanului.

în vederea cuceririi au trimis cinci iscoade să cerceteze ţinutul. Aceştia au trecut pe la casa lui Mica şi

levitul, preotul lui Mica, a întrebat pe Domnul pentru ei. Când au cucerit ţinutul, daniţii au trecut pe la

casa lui Mica şi au luat cu forţa idolii şi preotul acestuia. Ajunşi la Lais au luat cetatea, s-au aşezat în ea şi au numit-o "Dan", după numele tatălui lor.

11 Cu idolii luaţi din casa lui Mica şi cu Ionatan, fiul lui

Cherşon, fiul lui Moise, ca preot, daniţii au devenit tribul care au introdus pentru prima dată idolatria

în Israel. Faptul ilustrează cert decăderea israeliţilor în idolatrie. 2.5.3.2. NELEGIUIREA BENEMIŢILOR ŞI RĂZBOIUL CIVIL (19-21) Decăderea religioasă a adus întotdeauna la adânci prăvăliri moral-sociale şi apoi politice. Pe vremea

când Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron era încă mare preot (20:28), la Ghibea homosexualii /Fiii

lui Belial/ îşi satisfăceau din plin poftele în deplină depravare. Chiar şi leviţii trăiau o viaţă familială dezordonată. Un levit care fusese părăsit de ţiitoarea sa se întorcea acum împreună cu ea din Betleemul Iudeii la

Efraim, unde locuiau. Trecând pe lângă Iebus, cetate considerată stricată, locuită de canaaniţi, se grăbesc să ajungă în Ghibea lui Beniamin pentru a înnopta acolo. Bărbaţii din această cetate sunt

homosexuali şi cer gazdei să le predea oaspetele pentru a-şi satisface poftele cu el (19:22-23). După

împotriviri, le este oferită concubina de care ei abuzează sexual toată noaptea, până o omoară (19:22-28: 20:5). Drept urmare, levitul a recurs la Kraching, p. 167. Această cetate a devenit limita de nord a ţării ce se întindea de la Dan la Beer-Şeba (lSam.

3:29). publicarea dramatică a faptului tăind corpul neîsufleţit al ţiitoarei în douăsprezece bucăţi, pe care le-a

trimis tuturor seminţiilor israelite (19:19-30). Toţi au fost şocaţi de gradul de decădere: s-au adunat la Miţpa într-o adunare naţională în faţa căreia

levitul a prezentat cazul. Seminţiile au constituit o oaste şi au mers împotriva cetăţii Ghibea. Mai întâi, au cerut extrădarea vinovaţilor, însă beniamiţii s-au solidarizat cu ei şi s-au ridicat la luptă. Beniamiţii

dispuneau de oşti bine instruite, care se ridicau la numărul de 26.400, iar seminţiile unite aveau

400.000 de ostaşi. Lupta a durat trei zile. Din oastea aliaţilor au căzut 40.000 de oameni, iar din Beniamin 25.100 şi cetatea Ghibea a fost arsă.

12 Din Beniamin au supravieţuit doar 600 de bărbaţi care

au fugit şi s-au ascuns (20:47). Se dovedeşte că plata păcatului este moartea. Apoi, israeliţii au recurs la un tertip pentru a salva, seminţia lui Beniamin de la dispariţie. S-au luat măsuri pentru împăcare şi căsătoria celor 600 de bărbaţi beniamiţi cu fete din Galaad, din Iabes, de

unde nici un bărbat nu se suise la Miţpa, când toată adunarea israelită a jurat să nu-şi mai dea fetele ca

soţii beniamiţilor. Astfel, 400 de fecioare din Iabes s-au căsătorit cu beniamiţii. Pentru restul de 200 au

organizat răpirea de soţii dintre fetele ce se adunaseră să joace la Silo. In felul acesta israeliţii au făcut să fie pedepsită nelegiuirea prin disciplinare, căutând însă să evite nimicirea seminţiei. Cartea Judecători nu abundă în tipuri spirituale ca Pentateuhul, însă evidenţiază credincioşia lui

Dumnezeu fată de poporul Său, chiar şi în timpul de decădere spirituală, cât şi dreptatea Sa desăvârşită.

CAPITOLUL III

RUT RĂSCUMPĂRĂTORUL CARE DĂ ODIHNĂ Deşi în Canonul evreiesc Cartea Rut este inclusă în rândul Hagiografelor /Scrierile Sfinte/, mai precis

în colecţia celor cinci suluri "Meghilot" (Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile lui Ieremia,

Eclesiast şi Estera), noi o studiem în cadrul cărţior istorice din Canonul Protestant pentru a continua ordinea cronologică.

3.1. NUMELE CĂRŢII Cartea poartă numele personajului principal ÎTH /Rut/, în greacă POUT /Rut/ care înseamnă "prietenie,

companie, asociere" care poate fi o modificare moabită a numelui evreiesc niin /Rut/13

, care are

această semnificaţie. Ca şi numele şi persoana prezentată, cartea Rut, aşezată în Canonul Protestant după cartea Judecători, are darul de a arunca o lumină strălucitoare asupra perioadei întunecate de

decadenţă a poporului Israel. Lumina nădejdii mesianice răsare asupra întunericului decăderii. 12 Halley's Bible Handbook, p. 173. Arheologul Albright a descoperit în anii 1922-1923 în ruinele cetăţii Ghibea

un strat de cenuşă datând din anul 1200 î.H., ceea ce corespunde cu data arderii cetăţii.

3.2. AUTORUL ŞI AUTENTICITATEA CĂRŢII Autorul cărţii Rut nu este identificat în Biblie. Mulţi consideră că a fost scrisă de Samuel, pe când alţii

o atribuie lui Ezechia, Ezra sau chiar lui David. Se pare că a fost scrisă pe timpul lui David şi nu înainte de acesta (1011-971) î.H., deoarece în Rut 4:17,22 apare numele lui David ca ultimul din lista

genealogică. Faptul că nu este pomenit deloc numele lui Solomon demonstrează că această carte a fost

scrisă înainte ca el să fi devenit rege în Israel (Rut 4:18-22).14

Mai recent, unii critici în frunte cu Welhausen plasează scrierea cărţii Rut în timpul de după exil. însă

stilul cărţii este total diferit de cel al scrierilor post exilice. Unii chiar consideră că aceasta nu ar fi o

carte istorică, ci o scriere fictivă datorită faptului că personajele au nume semnificative (Rut -

prietenie, Naomi - plăcută etc). Evidenţe clare vin în sprijinul istoricităţii cărţii (Rut 1:1) aşa cum în Vechiul Testament, în general, numele sunt semnificative. De asemenea, sunt evidenţe clare privind

relaţiile ce existau între Moab şi Israel 13 Orr, voi. IV, p. 14 Jensen, p.163. 2627.

(lSam. 22:3,4). ■ Apoi, evidenţierea genealogiei lui David este o dovadă

zdrobitore a istoricităţii cărţii Rut (Rut 4:17-22; Matei 1:6; Luca 3:31,32).

3.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII Tema cărţii Rut este dragostea romantică dintre Rut moabita, şi Boaz, unul

dintre descendenţii lui Iuda, dintr-o perioadă mai paşnică din timpul udecătorilor, preilustrând pe Domnul Isus ca "Rudenia care ne răscumpără".

Aşa cum cu circa o mie de ani în urmă Avraam a fost chemat de Dumnezeu ca

să întemeieze poporul din care într-o zi se va ridica Mântuitorul, fapt prezentat

în Genesa, în cartea Rut ne este prezentată fondarea familiei în care a venit El. Rut a fost străbunica regelui David. De aici înainte Vechiul Testament

se preocupă în mod deosebit de familia împăratului David din care s-a născut

Domnul nostru Isus Hristos. 16

Putem afirma împreună cu Jensen17

că cartea Rut are un scop împătrit:

'enealogic - îi introduce pe unii dintre predecesorii lui David şi spiţa regală a

domnului Isus Hristos în care a fost inclusă şi Rut, moabita; tipologic - Boaz, uda care răscumpără şi care dă odihnă este un tip mesianic alături de Rut, un

intetip al Bisericii, mireasa lui Hristos, iar Naomi probabil reprezintă pe Israel;

eologic - cartea Rut revelează căile lui Dumnezeu prin care în providenţa Sa

livină urmăreşte scopul răscumpărător, caracterul Său - suveranitatea Sa. >rovidenţa, sfinţenia - cât şi apelul salvării cu perspectiva îndreptată către toate

opoarele; istoric - cartea prezintă câteva secvenţe din viaţa unei familii din

îetleemul Iudeii care au constituit acte şi paşi repezi spre monarhie în Israel şi perspectivă spre fondarea familiei mesianice, care a însemnat şi

fundamentarea împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel, urmărind toate aceste scopuri (genealogic, tipologic, teologic şi

istoric), cartea Rut face un pas hotărâtor în atingerea centrului revelaţiei în

"scripturi - care este Hristos Domnul.

3.4. CADRUL EVENIMENTELOR Din punct de vedere istoric evenimentele se petrec pe vremea judecătorilor

Rut 1:1). Aceasta arată că perioada de decădere a judecătorilor nu a fost caracterizată doar de această decădere universală. Chiar în mijlocul rostogolirilor moral-spirituale ale acestei perioade

Dumnezeu şi-a păstrat oameni prin care a fost dusă mai departe făclia planului său de răscumpărare a neamului uman (Rahav, Boaz, Rut, Iese, David). Ca

întotdeauna, lumina îndurării divine nu întârzie să penetreze norii şi ceaţa

nevredniciei umane.

Din punct de vedere geografic, evenimentele se petrec în Betleem, "Casa

âinii" în Israel, de unde familia lui Elimelec emigrează în Moab din pricina foametei. Moabiţii erau descendenţii lui Lot, popor idolatru care practica jertfirea copiilor pentru Chemoş, urâciunea Moabului. Acest popor locuia în

sud-estul Mării Moarte. Astăzi în Betleem, în Biserica Naşterii Domnului, există o încăpere în care

se spune că a fost peştera unde s-a născut Domnul Isus şi care se presupune că a făcut parte din căminul strămoşesc al lui David, precum şi al lui Boaz şi Rut cu

circa 1100 ani mai înainte. Ceea ce astăzi se cheamă "Câmpul păstorilor", unde

îngerul a vestit păstorilor naşterea Mântuitorului, se pare că a fost tocmai câmpul lui Boaz, unde Rut a mers să strângă spice şi unde şi-a întâlnit

răscumpărătorul. Cartea Rut nu prezintă miracole, însă arată că voia lui Dumnezeu este îndeplinită de către oamenii aleşi de Dumnezeu, în locul şi la timpul stabilit de

El. Uneltele lui Dumnezeu sunt oameni de rând, care însă dispun de o credinţă IO neclintită în Cel ce poate şi face totul.

3.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR Atât lucrurile, cât şi persoanele capătă semnificaţie deosebită potrivit cu

menirea fiecăreia. Elimelec ("Dumnezeul meu este Rege") şi Naomi ("Cea

plăcută"), împreună cu fiii lor: Mahlon ("Boală") şi Chilion ("Deşertăciune") îşi

iau soarta în propriile mâini şi din pricina foametei se duc într-o ţară idolatră, Moab, părăsind Betleemul ("Casa pâinii") pentru a-şi asigura pâinea de toate

zilele. Aici familia trece prin focul purificator. Soţul şi cei doi fii care îşi luaseră soţii moabite mor şi rămâne doar Naomi, devenită "Mara" ("Amărăciune"), cu nurorile Orpa ("Cea cu păr bogat") şi

Rut, ("Companie"). Istoria converge în jurul persoanei lui Rut, prezentând: 1. Decizia sau alegerea dragostei (Rut 1:1-22); 2. Slujirea sau angajarea dragostei (Rut 2:1-23); 3. Odihna sau siguranţa dragostei (Rut 3:1-17); 4. Răsplata dragostei (Rut 4:17). Precum şi un apendice genealogic (Rut 4:18-22). 3.5.1. DECIZIA SAUALEGEREA DRAGOSTEI (Rut 1:1-22) După zece ani petrecuţi în Tara Moabului, Naomi se hotărăşte să se întoarcă

în Betleem pentru că Dumnezeu cercetase din nou cu belşug ţara lui Israel care suferise o cruntă foamete. Soţul ei, Elimelec, precum şi fiii săi, Mahlon şi

Chilion care se căsătoriseră cu fete moabite, au murit.La început, cele două

nurori se ataşaseră de soacră, însă când aceasta le aminteşte că nu mai există

posibilităţi pentru reabilitarea lor nici chiar prin legea Leviratului, Orpa se întoarce la poporul ei. Rut însă face o alegere caracteristică dragostei şi se

decide să-şi urmeze soacra în poporul acesteia şi la Dumnezeul lui Israel (Rut

1:16-17). Dockery, p. 219. 3.5.2. SLUJIREA SAU ANGAJAREA DRAGOSTEI (Rut 2:1-23)

Adevărata dragoste nu numai că face alegerea corespunzătoare, dar şi

slujeşte aşa cum se cuvine. întoarsă la Betleem, Naomi este nevoită să-şi

exprime durerea pentru starea de sărăcie prin cuvintele: "Nu-mi mai ziceţi Naomi /Plăcuta/, ziceţi-mi Mara /Amărăciune/, căci Cel Atotputernic m-a

umplut de amărăciune" (Rut 1:20). Rut caută să lucreze pentru întreţinerea ei şi a soacrei. Ea strânge spice în ogorul lui Boaz, care era descendent din Rahav (Iosua 2:1; Matei 1:5) , şi rudă

cu Naomi. Slujind în umilinţă, Rut şi-a dovedit calităţile sale faţă de rudenia sa

Boaz ("în el este putere"), un om deosebit de bogat care avea drept de

răscumpărare asupra lui Rut, potrivit legii Leviratului. In toate acestea se vede clar providenţa lui Dumnezeu care lucrează pentru îndeplinirea planului de

răscumpărare. 3.5.3. ODIHNA SAU SIGURANŢA DRAGOSTEI (Rut 3:1-17) Legea Leviratului prevedea că în cazul în care un bărbat moare fără să lase

copii, bărbatul care este ruda cea mai apropiată să se căsătorească cu văduva ca

;ă-i ridice moştenitor mortului şi s-o protejeze pe văduva acestuia. Această rudă se chema "eliberator" sau "răscumpărător", pentru că îşi însuşea văduva

mpreună cu moştenirea fratelui său şi o elibera de ruşinea de a fi lipsită de copii

T>eut. 25:5-10). Naomi o învaţă pe Rut cum să se comporte faţă de acest răscumpărător care 1 prefigurează pe Dumnezeu pentru Israel şi pe Domnul Isus pentru Biserică şi

pentru neamul omenesc (Gal. 4:4-5; Evrei 2:16-17). Soacra ei o învaţă pe Rut să

se culce în arie la picioarele lui Boaz şi să-i ceară să-şi întindă peste ea poala hainei căci are drept de răscumpărare. Gestul avea două semnificaţii: una tradiţională, bazată pe obiceiul bărbaţilor

evrei tineri de a-şi acoperi tinerele lor soţii cu poala mantiei cu filacterii numită

Tallit pe care era scrisă Legea, în semn de protecţie în baza legii şi alta metaforică, inspirată din cuvintele lui Boaz însuşi când a întâlnit-o pentru prima

dată pe Rut în ogorul său (Rut 2:12). El foloseşte cuvântul "aripă", care este

folosit şi de către Rut (Rut 3:9) tradus cu expresia "poală". In ambele cazuri se face aluzie la aripile vulturului care îşi apără şi îşi poartă cu dragoste puii

neputincioşi, metaforă prin care este ilustrată dragostea şi grija lui Dumnezeu caţă de poporul Său (Deut. 32:11).

Cu alte cuvinte, în noaptea aceea, în arie, Rut ÎL cerea lui Boaz să-şi

însuşească responsabilitatea de răscumpărător pentru aceea care potrivit Legii

Domnului căuta adăpost la picioarele sale. 3.5.4. RĂSPLATA DRAGOSTEI (Rut 4:1-17; 18-22) transferului de proprietate, se clarifică situaţia cu un alt bărbat, rudă mai de

aproape, care însă a renunţat la dreptul său de răscumpărare aflând că are

îndatoriri şi faţă de văduvă (Deut.25:9). Astfel, în faţa bătrânilor cetăţii, Boaz a răscumpărat-o pe văduva Rut, împreună cu moştenirea lui Mahlon şi Chilion,

fiii lui Elimelec, acompaniat de binecuvântările poporului la poarta cetăţii. Prin

acest act de răscumpărare, Rut a intrat în familia mesianică a străbunilor lui David, din care apoi s-a născut Domnul Isus, Răscumpărătorul lumii. Rut i 1-a

născut lui Boaz pe Obed, tatăl lui Isai, tatăl lui David. La circa 2 km de Betleem se găseşte "Câmpia lui Boaz", unde Rut culesese

spice. Astăzi aici este "Câmpul păstorilor". Cu circa 1100 ani mai târziu a fost anunţată naşterea în Betleem a Marelui nostru Răscumpărător. Aceste evenimente s-au petrecut la sfârşitul epocii judecătorilor, pregătind şi

deschizând perspectiva monarhiei israelite realizată după voia lui Dumnezeu în persoana regelui David, care era predecesorul şi tipul reprezentativ al Regelui

Regilor - Domnul Isus, Mesia, Fiul lui Dumnezeu. CAPITOLUL IV

1 SAMUEL

DOMNIA LUI SAUL, PRIMUL REGE ÎN ISRAEL

începând cu cartea I a lui Samuel, istoria poporului ales al lui Dumnezeu

[avansează de la starea de declin şi lipsă de unitate, din timpul judecătorilor, la stadiul de unitate şi prosperitate din timpul monarhiei. Planul lui Dumnezeu a fost să educe poporul Israel şi să-1 conducă la acea

;tare în care să-1 recunoască pe El ca singurul Stăpân, Domn şi Rege al naţiunii.

\ceastă formă de guvernământ se numeşte teocraţie, de la cuvântul grecesc ^£oa /Teos/ "Dumnezeu". Acest deziderat divin ţintea spre acele valori spiri-

uale care sunt apoi descoperite pe deplin în Noul Testament în care Domnul

ronează în inimile şi viaţa poporului Său. Din punct de vedere organizatoric, în lecursul istoriei Dumnezeu a căutat să-şi aducă poporul la unitate prin forma de

guvernământ a unei singure persoane, adică prin monarhie, care vine de la

grecescul Movoa /Monos/ "Unul". Astfel, planul lui Dumnezeu pentru Israel a

ost un sistem care să combine aceste două idei, şi anume: monarhia teocratică, ^eea ce 1-a deranjat pe Dumnezeu atunci când israeliţii au aspirat către

nonarhie nu a fost faptul că ei au tins spre această formă de guvernământ, căci

ocmai aceasta era calea de educare a poporului potrivit cu scopurile divine. >ist era faptul că în căutarea monarhiei, ei respingeau teocraţia. A fost nevoie

a Dumnezeu să îngăduie mai întâi un rege pentru a le arăta ce înseamnă

lonarhia fără Teocraţie, pe Saul, şi de-abia apoi să se ridice împăratul care era omul după inima lui Dumnezeu", David, prin care să se contureze sistemul

ntenţionat de El şi să se deschidă perspectiva luminoasă înspre domnia

nesianică. In-manuscrisele şi în Canonul evreiesc, 1 şi 2 Samuel formează o singură arte, la fel ca şi 1 şi 2 împăraţi şi 1 şi 2Cronici. Astfel, 1 Samuel începe ceea

e se cheamă "Trilogia dublelor Vechiului Testament". Aceste cărţi se ocupă

u formarea, dezvoltarea, înflorirea până la epoca sa de aur şi apoi decăderea ponarhiei israelite.

1 Ele cuprind: întemeierea monarhiei, epoca de aur a

îonarhiei, dezbinarea monarhiei în Regatul de Nord-Israel şi Regatul de Sud-

îda şi apoi prăbuşirea celui dintâi în robia asiriană şi a celui de-al doilea în iptivitatea babiloniană. In Steptuaginta (LXX), cartea lui Samuel a fost unită cu cartea "împăraţi"

itr-o singură carte numită Cartea împăraţilor. Cartea 1 Samuel prezintă perioada de tranzit sub Eli şi Samuel şi itemeierea monarhiei, precum şi acea primă fază a monarhiei - monarhia de tip Alan B. Stringfellow, Through the Bible in one Yearp, (Tulsa, Oklahoma: Virgil W.

»"sley, Inc.), p. 37. uman, prin care Dumnezeu a educat pe Israel prin intermediul lui Saul, primul

rege în Israel.

4.1. NUMELE CĂRŢII Această carte poartă numele lui Samuel. nu numai pentru că Samuel este

personajul principal în prima parte a scrierii - ca ultim judecător -, ci şi pentru

că el a fost unealta prin care Dumnezeu a introdus următoarele două mari personalităţi: primii doi monarhi în Israel - Saul şi David, ungându-i ca

împăraţi.

4.2. AUTORUL ŞI AUTENTICITATEA CĂRŢII Autorul acestor cărţi este anonim. Tradiţia evreiască în baza textului din 1

Cronici 29:29 atribuie prima parte a cărţii 1 Samuel lui Samuel, iar partea care se ocupă cu evenimentele de după moartea lui Samuel, lui Gad şi Natan, profeţi

din şcoala profetică a lui Samuel (1 Samuel 25:1). în text nu se afirmă nimic

privind autorul. însă sunt indicaţii că anumite părţi au fost scrise de către Samuel (1 Samuel 10:25; 1 Cronici 29:29).

20 Adepţii teoriei surselor documentare consideră că această carte ar fi

rezultatul combinării a două surse paralele similare, Iahvistul şi Elohistul, care

ar proveni din timpul domniei lui Solomon şi din a doua parte a secolului al

VUI-lea, care apoi au fost prelucrate de către Deuteronomistul. Mai sunt şi alte

teorii care caută să dezmembreze această scriere. Toate acestea nu sunt decât teorii închipuite care trebuie respinse, având în vedere caracterul unitar al cărţii. Considerând faptul că 1 Samuel prezintă perioada dintre naşterea lui

Samuel şi ultimele zile ale domniei lui Saul. dacă naşterea lui Samuel (1 Samuel 1:20) a avut loc prin anul 1100 î.Hr., iar David s-a urcat pe tronul lui

Iuda prin cea. 1011 î.Hr., constatăm că această carte acoperă aproximativ un

secol din istoria lui Israel şi o perioadă deosebit de importantă din această

istorie.

4.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII Cartea 1 Samuel prezintă felul în care israeliţii au trecut de la perioada judecătorilor la monarhie. Este prezentată dorinţa crescândă pentru monarhie cu

diferitele opinii care au acompaniat-o, cât şi rolul diferiţilor indivizi în acele zile

de început ale monarhiei. Monarhia apare aici mai mult ca o problemă teologică decât politică. Dumnezeu este adevăratul rege al lui Israel. Regele pământesc

care reprezintă naţiunea trebuie să-i fie supus lui Dumnezeu şi responsabil

înaintea Lui de tot ceea ce face. Succesul ş\ insuccesul său atârnă de ascultarea sau neascultarea de legea Domnului. In timp ce poporul, sub influenţa 20 Dockery, p. 124.

4.4. CADRUL EVENIMENTELOR Cadrul istorico-geografic al cărţii lSamuel este deosebit de important.

Instaurarea şi apoi menţinerea celei mai puternice monarhii în Israel în secolul

Xl-lea şi al X-lea î.H. pe parcursul întregii lor istorii s-a datorat şi condiţiilor snelmce pregătite de Dumnezeu în Cornul de Aur în acea perioadă.

21 Egiptul era într-o situaţie de decădere. Puterea regilor egipteni a cedat tot

nai mult în favoarea familiei preoţeşti, caracterizată de agresivitate politică. Pe a 108:> Î.H. marele preot Heri-Hor a început să conducă Egiptul; sub autoritatea

ui prinţi neînsemnaţi controlau anumite teritorii. De-abia pe vremea împăratului

<oboam, în Iuda (cea. 927 î.H.), Egiptul a încercat din nou invadarea Palestinei llmp. 14:25-26). Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Asiria. Sub conducerea lui Tiglat-

^îleser (cea. 1113-1074 î.H.), asirienii şi-au extins influenţa spre vest în Siria şi

femeia, însă în scurt timp au suferit mari pierderi din pricina triburilor Migratoare aramaice. De-abia după anul 875 Î.H. Asiria îşi recâştigă controlul

Isupra van superioare a Eufratului şi a putut acţiona asupra puterilor din apus de alestina. Piedici mai serioase în faţa dezvoltării monarhiei israelite s-au idicat din partea popoarelor din Canaan. Filistenii, respinşi în încercarea lor de pătrunde în Egipt, s-au aşezat în câmpiile maritime ale Palestinei. Curând

lupa anul 1200 î.H. oraşele Ascalon, Asdod. Ecron. Gaza şi Gat au devenit cele mei cetăţi-state filistene independente (lSamuel 6:17). în perioada de tranziţie Schultz, pp. 131-133. a lui Eli şi Samuel şi apoi şi pe vremea lui Saul, filistenii ameninţau şi hărţuiau

Israelul. Ocazional, aceste cetăţi formau coaliţii cu scopuri militare şi politice. Superioritatea lor consta în faptul că deţineau monopolul prelucrării fierului şi a

altor metale în Palestina (lSamuel 13:19-22). Israeliţii depindeau de filisteni

chiar şi pentru ascuţirea uneltelor şi a armelor. Saul li s-a putut doar opune în mod sporadic. De-abia David, care ocupând Edomul a preluat secretele utilizării

fierului şi având acces la resursele naturale din Peninsula Sinai, a reuşit să

înfrângă puterea filistenilor. In partea de nord, israeliţii erau de asemenea ameninţaţi de către statele aramaice care s-au extins din nordul Mesopotamiei înspre vest, spre Damasc.

Sub conducerea lui Hadadezer, aceste state la răsărit de Iordan şi la sud de

Muntele Hermon au constituit un pericol însemnat începând cu timpul lui

David. Pe coasta de nord a Mării Mediterane, în vestul lanţului Munţilor Liban,

se aflau fenicienii care deţineau primatul asupra navigaţiilor maritime. Cetăţile

Tir şi Sidon au întemeiat un stat aşa de puternic încât a rezistat de-a lungul întregii istorii a monarhiei israelite şi Hiram, regele Tirului a încheiat tratate cu

David şi Solomon. In sudul Mării Moarte, regiunea muntoasă era populată de

edomiţi, descendenţi ai lui Esau, care au cunoscut înaintea israeliţilor organizarea în regate puternice (Geneza 36:31-39). Saul a avut de luptat

împotriva acestora, iar David i-a supus (2Samuel 8:14). Astfel că David a ajuns

să extragă cupru şi fier din minele Edomului pentru producerea de armamente.

La vest de Edom, înspre frontiera Egiptului, se întindeau teritoriile amaleciţilor, alţi descendenţi ai lui Esau. Saul a încercat să-i distnigă, însă fără succes

(lSamuel 15). Mai târziu sunt atacaţi de David şi înfrânţi când acesta ia

Ţiclagul. în estul Mării Moarte locuiau moabiţii, care au fost învinşi de către Saul (lSamuel 14:47) şi apoi cuceriţi de către David. Amoniţii din partea de

răsărit a Iordanului au fost învinşi de Saul la Iabesul Galaadului, unde el s-a

instalat ca rege (lSamuel 11:1-11). Cu David ei au semnat tratate de prietenie; atunci când le-au sfidat aliindu-se cu arameii au fost cuceriţi de către acesta

(2Samuel 12:27). In astfel de condiţii, relativ prielnice (mai ales în ceea ce priveşte situaţia

marilor puteri din Cornul de Aur), a fost întemeiată monarhia în Israel, un pas deosebit de important în atingerea ţintei - instaurarea împărăţiei Marelui

împărat şi Domn, Mesia.

4.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR Cartea lSamuel se împarte în două părţi principale: (1) Samuel - pregătirea pentru instaurarea monarhiei (lSamuel 1:1-12:25) (2) Domnia lui Saul, primul rege în Israel (lSamuel 13:1-31:13) 4.5.1. SAMUEL lSamuel 1:1-12:25) Trei personalităţi proeminente apar în această parte a cărţii: Samuel, pregătitorul monarhiei: Saul, primul rege israelit şi David, unsul Domnului. în

prima parte, Samuel este omul ales de Dumnezeu pentru a prezida asupra sfârşitului sistemului teocratic din timpul judecătorilor şi a încheierii acestei

perioade. în această perioadă se face tranziţia de la dependenţa de judecător, care servea ca şi conducător civil, militar şi religios, înspre oficiile de profet,

preot şi rege. Samuel însuşi marchează începutul oficiului profetic în Israel, deşi

calităţi profetice a deţinut Moise (Deuteronom 18:18). Samuel însă fondează ordinul profetic în Israel, precum şi "Şcoala Profeţilor" (1 Samuel 3:20; 10:5;

19:18-24). 4.5.1.1. ELI, PREOT ŞI JUDECĂTOR ÎN ISRAEL - RIDICAREA

LUI SAMUEL (1 Samuel 1-7) Samuel s-a ridicat ca profet şi judecător în Israel pe fondul slujirii lui Eli ca

preot şi judecător. Sediul centrului religios era în Silo, de unde acesta exercita

conducerea în Israel în problemele religioase şi civile împreună cu fiii săi, preoţii Hofni şi Fineas (1 Samuel 1:-2:11). 4.5.1.1.1. Naşterea şi dedicarea lui Samuel (lSamuel 1:1-2:11) Samuel s-a născut în familia leviţilor Elcana şi Ana din Ramataim-Ţofim, la circa 8 km. nord de Ierusalim, localitate numită mai târziu Rama. Familia sa a

fost credincioasă, deşi poligamă. Iar mama sa, Ana /Graţioasă/, a fost o mamă

exemplară; 1-a cerut de la Domnul şi 1-a închinat Domnului ca nazireu pentru

întreaga viaţă, încă înainte de naşterea sa, potrivit cu promisiunea făcută la strâmtoare (1 Samuel 1:11). La naşterea sa, Ana i-a pus numele Samuel

'Domnul a ascultat", iar la vârsta de 3 ani 1-a prezentat Domnului la cortul

întâlnirii, Ia Silo (1 Samuel 1:24). Cu ocazia dedicării copilului, Ana compune o cântare de recunoştinţă către Domnul, "Stânca" în care răstoarnă pe cei

puternici şi-i ridică pe cei umiliţi. Ea dezvăluie modul în care lucrează Cel

Atotputernic, mod diferit de concepţiile umane (lSamuel 2:1-11). Imnul Anei

are trei părţi: (1) Proslăvirea cu bucurie a sfinţeniei lui Dumnezeu (lSamuel 2:1-3) (2) Proslăvirea cu bucurie a puterii lui Dumnezeu (lSamuel 2:4-8) (3) Proslăvirea, în final, a triumfului Domnului (lSamuel 2:9-10).

Cântarea are sclipiri profetice cu privire la împăratul, "Unsul Domnului", Mesia. Drept urmare, Dumnezeu o binecuvântează pe Ana cu încă trei fii şi două fiice (lSamuel 2:21). Samuel a fost astfel crescut în mediul de la Silo, acela al unei religii

deosebit de corupte de pe vremea judecătorului şi marelui preot Eli şi a fiilor

acestuia, care erau total stricaţi. Profiturile nelegiuite şi desfrâul păgânesc caracterizau slujirea fiilor lui Eli, sub protecţia atitudinii sale tolerante (lSamuel

:12). Astfel, ei erau numiţi: "Fiii lui Belial", "Oameni de nimic" sau "Fiii

diavolului". Eli s-a limitat doar la simple mustrări aduse fiilor săi, deşi realiza decăderea lor şi dezastrul spre care se îndreptau (1 Samuel 2:22-25). Trebuie precizat că această stare de decădere nu a influenţat dezvoltarea

copilului pus sub protecţia Domnului, deşi el a fost nevoit să trăiasă într-un mediu aşa corupt. Mama sa credincioasă, şi mai ales harul măreţ a lui Dum-

nezeu vegheau asupra dezvoltării alesului lui Dumnezeu (1 Samuel 2:18-21,26). 4.5.1.1.2. Avertizarea lui Eli (lSamuel 2:27-36) Dumnezeu avertizează în modul cel mai serios casa lui Eli. Un proroc anonim a venit şi i-a transmis lui Eli cuvintele Domnului. Toleranţa faţă de

purtarea decăzută a fiilor îl face părtaş păcatelor acestora, pe care-i onorează

mai mult decât pe Domnul (lSamuel 2:27-29). Judecata Domnului asupra casei lui Eli este pronunţată potrivit cu principiul dreptăţii divine:"voi cinsti pe cine

Mă cinsteşte" (2:30). Pedeapsa va fi pe măsura comportării (lSamuel 2:31).

Casa lui Eli va fi îndepărtată de la serviciul preoţesc şi în locul ei se va ridica o

preoţie credincioasă Domnului. Hofni şi Fineas vor muri în aceeaşi zi. Aceste cuvinte s-au împlinit întocmai (lSamuel 4:11). Singurul Abiatar a mai rămas

din casa lui Eli la preoţie pentru o vreme (lSamuel 22:13-20), el fiind apoi

schimbat cu Ţadoc (lîmpăraţi 2:26-27; conform cu (Ezra 44:9-16). Iar Silo a fost nimicit (Ieremia 7:12-24;*26:6-9). 4.5.1.1.3. Chemarea lui Samuel (lSamuel 3:1-21) In condiţiile de sărăcie spirituală şi lipsă de receptivitate faţă de revelaţia divină şi de Cuvântul lui Dumnezeu, copilul şi apoi tânărul Samuel s-a menţinut

şi s-a dezvoltat ca un om credincios la locaşul de închinăciune din Silo. La

momentul potrivit, Dumnezeu îi adresează chemarea la slujire profetică.

Dumnezeu i se adresează direct, pe nume, fapt faţă de care tânărul lipsit de experienţă are nevoie de instruire din partea bătrânului Eli. Dumnezeu insistă şi

aşteaptă o dedicare personală. Mesajul Domnul este clar. Hotărârea Sa cu

privire la casa lui Eli este repetată. Iar cel chemat şi căruia i s-a încredinţat mesajul este determinat să-1 transmită mai departe fără nici o frică; dacă din

cauza fricii de oameni va tăcea, va avea de întâmpinat asprimea lui Dumnezeu

(lSamuel 3:17). Apoi, chemarea Domnului se dovedeşte prin continua folosire a servului chemat în slujba Domnului, precum şi printr-o confirmare publică a

acestei chemări (lSamuel 3:19-21). Avem aici şapte paşi caracteristici în cazul chemării la slujirea Cuvântului

divin: - apelul Domnului (Strigarea specifică, pe nume); - instruirea candidatului; - răspunsul din partea celui chemat (ascultare); - comunicarea mesajului din partea Domnului; - transmiterea Cuvântului vestit; - confirmarea publică a chemării. Potrivit acestui procedeu, Samuel a fost chemat în timpuri critice - în

perioada de tranziţie de la sistemul judecătorilor la cel al monarhiei - la slujba de judecător în care calitate a îndeplinit şi funcţiunile de profet şi preot al lui

Dumnezeu. Samuel a fost în sensul acesta un prim tip reprezentativ al Celui care

va deţine în mod deplin prerogativele de Profet, Preot şi Rege. 4.5.1.1.4. Sfârşitul tragic al familiei lui Eli (lSamuel 4:1-7:17) Filistenii au tăbărât la Afec pentru a lupta împotriva israeliţilor, care au

tăbărât la Eben-Ezer. în bătălie pierd 4000 de oameni. Disperaţi, au trimis la

Silo pentru a aduce chivotul Domnului care reprezenta prezenţa lui Iahve în mijlocul taberei. Hofni şi Fineas vin să îndeplinească ultima lor slujire în faţa

chivotului. Cei doi sunt ucişi, iar chivotul este capturat de filisteni. Vestea tristă

a celor petrecute pe front determină moartea lui Eli şi naşterea prematură a

fiului lui Fineas căruia mama lui, murind, îi dă numele semnificativ de Icabo = "Nu mai este slavă". Se pare că tot atunci filistenii au năvălit şi au

nimicit Silo cu locaşul sfânt, fapt care a rămas de pomină şi de tristă amintire în

Israel. Se poate observa că prezenţa simbolurilor şi a tradiţiilor care-L reprezintă pe Dumnezeu nu mai sunt de nici un folos când prezenţa Sa propriu-zisă

lipseşte. Dacă pierderea chivotului a fost o tragedie pentru israeliţi, capturarea lui de către filisteni a constituit un adevărat dezastru pentru aceştia din urmă. Aşezat

în casa lui Dagon, ''Zeul peşte", chivotul dezmembrează şi răpune idolul, iar

locuitorii din Azdoz sunt loviţi cu urgii crunte. Trimis în celelalte cetăţi

filistene: Gad şi Ecron, produce aceleaşi urmări nefaste. Mâna Domnului apăsa asupra acelora unde era dus chivotul. După şapte luni de suferinţă, domnitorii filistenilor, sfătuiţi de preoţi şi

magicieni, au trimis chivotul înapoi israeliţilor într-o procesiune specială, într- un car tras de două vaci tinere care alăptau. în car au mai pus şi un dar pentru

Domnul, reprezentat de chipurile de aur în formă de şoareci ale domnitorilor

celor cinci cetăţi filistene şi prin simbolurile acestora (Asdod, Ascalon, Gaza,

Gau\ Ecron). în mod miraculos, vacile tinere care nu mai fuseseră înjunghiate şi ai căror

viţei erau închişi acasă au tras carul direct spre câmpul lui Iosua din Bet-Semeş,

unde israeliţii secerau grânele. Ei au primit cu mare bucurie chivotul Domnului, însă din pricină că au privit în el mulţi dintre ei au fost loviţi de îndată cu urgie.

Manipularea necorespunzătoare a lucrurilor sfinte a cauzat de mai multe ori

neplăceri (Levitic 10:1-7; 2Samuel 6:6-7; conform cu Numeri 4:17-20). După aceea, chivotul a fost dus la Chiriat Iearim, unde Eliazar, fiul lui

Aminadab a fost uns să păzească chivotul. După douăzeci de ani a fost mutat de

către David la Ierusalim, în cortul pregătit în scopul acesta (2Samuel 6:12;

2Cronici 1:4). Mai târziu, a fost pus de către Solomon în templul din Ierusalim şi s-a pierdut cu ocazia plecării în robia babiloniană. latre timp, serviciul cultic

şi preoţesc s-a desfăşurat la cortul din Nob (21:1; Marcu 2:26), apoi la Ghibea

(1 Cronici 21:29) şi în cele din urmă la Ierusalim. în timpul acesta Samuel conducea Israelul spre o serioasă trezire spirituală.

La Miţpa el a condus simţămintele lor de regret pentru pierderea chivotului spre

o adevărată pocăinţă şi rugăciune. în aceste condiţii, asaltul reînnoit al filistenilor a fost respins de către Domnul. Israeliţii au recucerit cetăţi şi teritorii

din mâna filistenilor, iar biruinţa a fost imortalizată prin monumentul de la

Eben-Ezer (1 Samuel 7:1-14). Locul lui Samuel este unic în istoria Israelului. Ca ultim judecător (cronologic vorbind), misiunea lui s-a extins peste tot Israelul. Samuel a fost

recunoscut în poporul său ca cel mai mare profet după vremurile mozaice. El a

oficiat şi ca mare preot, deşi nu era din spiţa lui Aaron. Samuel îşi îndeplinea toate aceste chemări călătorind în circuitele anuale la Betel, Ghilgal şi Miţpa

unde organizase şcoli ale fiilor proorocilor, apoi se retrăgea la Rama unde îşi

avea domiciul (lSamuel 7:15-17). 4.5.1.2. INSTALAREA MONARHIEI ÎN ISRAEL (1 Samuel 8:1-12:25) A sosit vremea ca israeliţii să facă paşi hotărâţi spre sistemul pe care

Dumnezeu urma să-1 folosească în atingerea planului răscumpărării. 4.5.1.2.1. Cererea israeliţilor pentru un împărat (lSamuel 8:1-22) Israeliţii se prezintă în faţa marelui lor conducător îmbătrânit şi cer să aibă şi ei un împărat. El îşi justifică cererea cu motivul că vor să fie ca celelalte

neamuri, cât şi cu faptul că Samuel era bătrân, iar fiii săi: Ioel şi Abia, care

fuseseră puşi de el ca judecători la Beer-Şeba, erau înclinaţi spre corupţie (lSamuel 8:3). Prin cererea lor. israeliţii resping teocraţia şi aleg sistemul

monarhic uman. Samuel, socotind aceasta ca o respingere a sa, se roagă Domnului.

Dumnezeu, respectând voinţa liberă a israeliţilor, acceptă rugămintea acestora şi îi face cunoscut lui Samuel faptul că israeliţii îl lepădau pe Dumnezeu ca

împărat. îl îndeamnă pe Samuel să-i instruiască cu privire la consecinţele

alegerii lor. Dumnezeu acceptă căile omului, dar nu renunţă la propriul ideal. El îngăduie ca ei să uzeze de sistemul monarhic şi sub primul rege îi determină să

guste din consecinţele amare ale alegerii lor rele, apoi foloseşte sistemul

monarhic ca prototip al guvernării Sale, introducând monarhia teocratică care reprezenta desăvârşita teocraţie a împăratului împăraţilor. 4.5.1.2.2. Alegerea şi ungerea primului împărat (lSamuel 9:1-10:1) Dumnezeu coordonează alegerea primului împărat. Printr-o împrejurare

banală, căutând măgăriţele tatălui său Chiş, Saul, din familia beniamiţilor, este condus din cetatea lor, Ghibea, la Samuel, pentru a fi uns împărat peste Israel.

Din această procedură străbat sclipiri ale concepţiei divine despre cel ce urma să

fie rege. La acea vreme. Saul era un om cu calităţi deosebite: frumos la chip, mai înalt decât toţi, şi totuşi deosebit de umilit. Ungerea de către servul

Domnului indica faptul că el urma să fie călăuzit de Duhul Sfânt în această

lucrare, apoi trebuia instruit şi confirmat de către popor spre a fi "căpetenia

poporului" (lSamuel 9:16). Samuel este receptiv la călăuzirea Domnului, îi face lui Saul o primire regească şi-1 unge ca şi '"căpetenie a moştenirii Domnului"

(lSamuel 10:1). Avem aici o aluzie la Domnul Isus, adevăratul Rege. 4.5.1.2.3. Confirmarea primului împărat (lSamuel 10:2-27) Mai întâi, Samuel rânduieşte nişte semne care să-i servească lui Saul ca

proprie încredinţare privind alegerea sa ca împărat al lui Israel. Ungerea

semnifica atât consacrarea pentru oficiul respectiv, cât şi împuternicirea Duhului Sfânt pentru îndeplinirea slujirii. Trei senine sunt destinate pentru

confirmare: - Doi oameni la mormântul Rahelei îi vor spune că s-au găsit măgăriţele; - Trei oameni la stejarii Taborului îi vor da din hrana lor; - La Ghibea, Elohim va întâlni o ceată de profeţi cărora li se va ataşa, va

primi o altă inimă şi va profeţi cu ei. Toate semnele s-au petrecut întocmai în aceeaşi zi (lSamuel 10:9). Deşi ştia că e destinat să fie împărat, în umilinţa lui din acea vreme a tăinuit lucrul acesta. în al doilea rând, Samuel convoacă adunarea naţională la Miţpa unde

procedează la evidenţierea alegerii împăratului prin tragere la sorţi, organizată pe familii şi pe bărbaţi. Astfel, Saul este confirmat de întregul popor ca împărat,

prin expresia consacrată: "Trăiască împăratul"(lSamuel 10:24), după ce este

scos dintre oalele unde se ascunsese. De la început se găsesc oameni devotaţi gata să-1 însoţească pe împărat, ca şi oşteni, însă şi "fii de ai lui Belial" care îl dispreţuiaii. Saul a trecut totul cu

vederea, ca un adevărat împărat. Samuel a scris statutul privind drepturile

împăratului, apoi s-a retras la Rama. 4.5.1.2.4. Stabilizarea împărăţiei şi demisia lui Samuel (lSamuel 11-12) Provocarea lui Nahaş amonitul de la Iabesul Galaadului, i-a oferit lui Saul

ocazia de a se dovedi ca împărat. Nahaş voia să arunce ocara asupra locuitorilor

Iabesului, scoţându-le ochiul drept şi apoi să încheie legământ cu ei. Ei l-au înştiinţat pe Saul care, prin puterea Duhului Sfânt, a adunat trei sute de mii de

oşteni din Israel şi treizeci de mii din Iuda şi printr-o strategie exemplară le-a

provocat amoniţilor o grozavă înfrângere. Profitând de succes, cei apropiaţi i-au

cerut lui Saul să-i pedepsească pe cei care-1 dispreţuiau. încă o dată Saul se dovedeşte demn de această chemare refuzând răzbunarea, iar Samuel a invitat

tot poporul la Ghilal, unde a avut loc reconfirmarea împăratului, stabilizarea

împărăţiei şi au adus Domnului jertfe. Profitând de faptul că poporul era adunat, Samuel ţine o cuvântare. Se

supune analizei poporului privind felul său de slujire. Toţi mărturisesc despre

cinstea şi corectitudinea sa. El continuă cu o prezentare a istoriei israeliţilor de la ieşirea lor din Egipt până când au respins teocraţia. Deşi cuvântarea conţine şi un reproş pentru

alegerea făcută, Samuel îi asigură că vor avea prosperitate dacă ei şi împăratul

lor vor respecta Legea Domnului. Altfel, mâna lui Dumnezeu va fi împotriva lor. Spusele lui Samuel sunt confirmate în mod miraculos printr-o ploaie cu

furtună dezlănţuită în timpul secerişului. Samuel îi asigură pe israeliţi că Dumnezeu nu-i va părăsi din pricina Numelui Său, şi le promite că nu va înceta să se roage pentru ei şi să-i înveţe

Calea Domnului, deşi se retrăgea din oficiul de conducător. Astfel, acela care a

intrat atât de demn în slujirea Domnului a ieşit cu aceeaşi demnitate vrednică de

a fi exemplu pentru toţi slujitorii. De aceea, Dumnezeu a continuat să-1 folosească până la moarte şi chiar şi după aceea, prin exemplul şi scrierile sale

din Scripturi. 4.5.2. DOMNIA LUI SAUL - PRIMUL ÎMPĂRAT ÎN ISRAEL (lSamuel 13:1-15; 31:13) Domnia lui Saul poate fi împărţită în două perioade distincte şi deosebite.

Prima perioadă a fost caracterizată de un început bun. Curând însă, când Saul a

renunţat la umilinţă în favoarea mândriei şi la ascultarea de Dumnezeu în favoarea neascultări, a început să decadă până când a fost lepădat şi a sfârşit în

ruşine. 4.5.2.1. DOMNIA TIMPURIE A LUI SAUL (lSamuel 13:1-15:35) Domnia din prima perioadă a fost caracterizată de victorii naţionale

împletite cu eşecuri personale. După ce Saul şi-a statornicit împărăţia biruindu-i

pe amoniţi, în timp de pace el şi-a consituit o armată permanentă: a selecţionat trei mii de bărbaţi, dintre care două mii erau reţinuţi sub conducerea sa la

Micmaş şi pe Muntele Betel, iar o mie sub conducerea fiului său, Ionatan la

Ghilbea. 4.5.2.1.1. Prima greşeală a lui Saul (lSamuel 13:1-23) Pe când Saul era gata de luptă cu filistenii la Ghilgal şi îl aştepta pe Samuel

să aducă jertfa, şi-a pierdut răbdarea pentru că Samuel întârzia; aşa că a

îndrăznit să aducă el însuşi jertfa, fapt îngăduit numai preotului. Samuel a venit doar să-i evidenţieze nebunia cu care lucrase şi din care cauză domnia lui urma

să fie curmată. Situaţia israeliţilor în faţa duşmanilor era îngrozitoare; ei

depindeau de filisteni în procurarea şi întreţinerea armelor. Numai Saul şi Ionatan dispuneau de sabie şi suliţă. 4.5.2.1.2. A doua greşeală a lui Saul (lSamuel 14:1-52) In disperarea provocată de confruntarea cu filistenii Saul recurge la tot felul

de artificii necugetate. Aşa a fost ordinul unui post forţat pe bază de jurământ impus de Saul întregii armate, despre care Ionatan nu ştia nimic. Ionatan, prin

care Dumnezeu dăduse o mare izbăvire, urma să moară pentru că, întorcându-se

de la luptă obosit şi flămând, gustase din mierea sălbatică de pe frunzele copacilor în timpul postului. Opinia publică însă a intervenit pentru Ionatan şi

acesta a fost izbăvit. Cu toate aceste greşeli, Saul continua să-i biruie pe vrăjmaşi: filisteni,

moabiţi, amoniţi şi edomiţi. Dumnezeu lupta de partea poporului Său. 4.5.2.1.3. Greşeala hotărâtoare a lui Saul (lSamuel 15:1-35)

A treia greşeală a lui Saul a fost hotărâtoare, întrucât a constat în

neascultarea intenţionată de Dumnezeu. Prin Samuel, Dumnezeu îl trimite pe

Saul să lupte cu Amalec pentru a răzbuna atitudinea acestuia de împotrivire faţă de Israel atunci când se suia din Egipt. Ordinul era ca totul să fie nimicit. Saul

1-a luat însă captiv pe Agag, regele amalecit, cât şi animalele cele mai bune ca

pradă. Când Saul a fost tras la răspundere de către Samuel, acesta s-a scuzat spunând că poporul a decis să păstreze ce este mai bun pentru a aduce jertfe

Domnului. Astfel i-a fost dat să audă sentinţa Domnului de lepădare a lui ca

împărat al lui Israel. Faptul este confirmat şi prin gestul dramatic al ruperii

hainei profetului în mâinile lui Saul pe când acesta insista totuşi să-1 reţină pentru a lua parte cu el la închinăciune. Pocăinţa aparentă a lui Saul şi nici

continuarea formelor religioase nu mai au valoare. Samuel însuşi aplică judecata asupra lui Agag, omorându-1 conform Legii Talionului (lSamuel '5:33). Apoi el s-a retras să-1 plângă pe Saul, căci Domnul îl lepădase. 4.5.2.2. DOMNIA LUI SAUL DIN ULTIMA PERIOADĂ (lSamuel 16-31) Ultima perioadă din timpul domniei lui Saul este marcată de lupta îndârjită mpotriva lui David, care este uns ca împărat în Israel în locul lui. 4.5.2.2.1. Ungerea Iui David (lSamuel 16:1-13) în faţa eşecului monarhiei de tip uman în Israel. Dumnezeu alege un om

lupă inima Lui pe care să-1 crească în vederea scopului Său divin. Ungerea lui David se face în mod particular de către Samuel. Acesta este

imis şi călăuzit de Dumnezeu în Betleemul Iudeii în casa lui Isai, tatăl lui

)avid. Acolo David, cel de al optulea fiu al lui Isai, este uns ca împărat în îijlocul fraţilor săi şi de îndată este stăpânit de Duhul Domnului, care se

idepărtase de Saul, acesta fiind acum stăpânit de un duh rău. Deşi uns împărat,

•avid a luat poziţie de slujitor până când Saul a murit şi Dumnezeu 1-a ridicat

e scaunul de domnie. 4.5.2.2.2. David, muzician în slujba lui Saul (lSamuel 16:14-23) Pe cel pe care Dumnezeu îl alege, îl şi plasează în preajma tronului, pentru

■1 pregăti în mod corespunzător. Fiind stăpânit în inima lui de un duh necurat, i Saul i se sugerează să-1 ia pe David. fiul lui Isai Betleemitul, un iscusit

întăreţ din harpă, pentru a-i cânta spre alinare. David este angajat să-i poarte

mele lui Saul şi să-i cânte din harpă. El a căpătat trecere înaintea împăratului, ire nu ştia că David era deja uns ca împărat în locul lui şi că Dumnezeu îl

asase la palat tocmai pentru a-1 pregăti pentru înalta chemare. 4.5.2.2.3. David erou naţional (lSamuel 17:1-19:17) Prima şedere a lui David la curte a fost de scurtă durată. Când filistenii s-au Iicat iarăşi la luptă împotriva israeliţilor tăbărâţi în valea Terebintilor, la 25km

st de Betel, cei trei fii mai mari ai lui Isai l-au urmat pe Saul la luptă, iar

wid şi-a reluat locul la păscutul oilor. Trimis de tatăl său cu merinde la fraţii i şi pentru a vedea ce se întâmplă pe câmpul de luptă. David a făcut cunoştinţă uriaşul Goliat din Gat, care arunca ocară asupra oştii israelite. cerând ca

leva din Israel să poarte cu el lupta între reprezentanţi.22

Goliat era un uriaş ilt de 3 ni. Armura sa cântărea 70 kg şi numai capul suliţei lui era de 10 kg.

pins de îndemnul Duhului Sfânt, David se oferă să se lupte cu inamicul şi

uză armura lui Saul, de altfel nepotrivită pentru el. Bazându-se pe credinţă şi

experienţa ajutorului Domnului, cu toiagul de cioban în mână şi cu o praştie cinci pietre luate din râu în traista lui ciobănească, David 1-a întâmpinat pe

>liat în Numele Domnului, 1-a răpus cu o piatră aruncată cu praştia în frunte şi

oi cu propria-i sabie i-a tăiat capul. Victoria decisă prin reprezentanţii combatanţi era o metodă răspândită la greci şi a

l cunoscută şi în Vechiul Testament (2Samuel 2:13-14). Victoria sa a avut un răsunet puternic în poporul Israel, naţiune care s-a

bucurat de deosebita biruinţă asupra filistenilor. David a devenit erou naţional, a fost făcut căpetenie a oştirii lui Saul şi, potrivit cu promisiunea făcută de Saul

când căuta un om să lupte împotriva lui Goliat, urma să devină ginerele

împăratului. Faptul că la întoarcerea sa de la vestita biruinţă David a fost primit cu mai multe aclamaţii decât Saul a făcut ca în inima acestuia să răsară duhul geloziei.

în acelaşi timp, Ionatan, fiul moştenitor al lui Saul, s-a alipit cu toată inima de

David. a făcut legământ cu el şi după obiceiul vremii i-a încredinţat armele şi hainele sale, aceasta însemnând transfer de putere. Ionatan a înţeles chemarea

lui David din partea Domnului. Ambele reacţii faţă de David au dăinuit până la moartea lui Saul şi Ionatan.

La început, Saul nu s-a ţinut de cuvânt şi nu i-a dat de soţie pe fata lui cea mare. însă fata mai mică a lui Saul, Mical, îl iubea pe David şi Saul a căutat să

folosească faptul acesta pentru a-1 pierde pe David. în mod tendenţios, Saul a

cerut în loc de zestre să-i aducă o sută de prepuţuri ale filistenilor ca mărturie a vitejiei lui David. David. împreună cu oamenii săi, a ucis două sute de filisteni

şi i-au adus lui Saul mărturia; astfel a ajuns ginerele împăratului. Gelozia lui Saul fiind atât de înverşunată, el a încercat să-1 ucidă pe David în mai multe rânduri, dar David a fost scăpat o dată de către Ionatan, care 1-a

vorbit de bine în faţa tatălui său, şi o dată de către Mical soţia sa, prin vicleşug. 4.5.2.2.4. Saul îl prigoneşte pe David (lSamuel 19:18-30:31) Urmărit de Saul, David fuge mai întâi la Samuel la Rama şi apoi la Naiot. Aici a fost urmărit, însă Dumnezeu 1-a scăpat în chip miraculos, căci cele trei

cete de trimişi ai lui Saul, şi apoi şi el însuşi, veniţi să-1 prindă s-au ataşat cetei

de proroci care proroceau (lSamuel 19:18-24). Apoi, David a mers la Ionatan şi în baza legământului încheiat între ei,

Ionatan i-a promis că va cerceta intenţia tatălui său cu privire la David.

Descoperind că Saul intenţiona să-1 omoare, Ionatan s-a dus în câmp, la locul

stabilit, şi 1-a înştiinţat în ascuns pe David despre toată situaţia. Ei au reînnoit legământul, apoi s-au despărţit (lSamuel 20:1-42). După aceea. David a fugit la Nob, la preotul Ahimelec care neştiind de

situaţie L-a întrebat pe Domnul pentru el, i-a dat merinde şi sabia lui Goliat. care era păstrată acolo în cortul sfânt. însă Doeg, edomitul, căpetenia păstorilor

lui Saul fiind închis la Nob, i-a adus la cunoştinţă lui Saul cele întâmplate. Drept

urmare, Saul l-a condamnat la moarte pe Abimelec împreună cu toată casa preoţească. Doeg a făcut pe călăul, omorând în ziua aceea optzeci şi cinci de

preoţi. Saul a trecut prin ascuţişul săbiei întreaga cetate Nob. Singurul care a

scăpat a fost Abiatar, un fiu al lui Ahimelec. Plecând de la Nob, David a încercat să se refugieze la Achiş, împăratul filistean al Gatului, de unde a scăpat simulând nebunia. Apoi. împreună cu casa

lui şi cu cei care-1 însoţeau, s-a refugiat în peştera Adulam. Au venit la el toţi cei

nemulţumiţi şi cei în nevoi, un număr de aproximativ 400 de oameni. Aici a venit la el şi Abiatar, fiul preotului Ahimelec. şi l-a înştiinţat despre măcelărirea

preoţilor. Pe cei din familia lui, David i-a încredinţat regelui Moabului la Miţpe pentru a fi ocrotiţi (lSamuel 21:1-22:23); iar el şi ceata de soldaţi care-1 nsoţeau au fugit dinaintea lui Saul. David însă nu înceta să lupte împotriva luşmanilor lui Israel când primea o asemenea îndrumare de la Domnul prin mijlocirea preotului Abiatar, care deţinea un efod; aşa a scăpat cetatea Cheila [in mâna filistenilor. Insă locuitorii din Cheila erau gata să-1 dea în mâinile lui Saul. Atunci David. cu cei circa 600 de oameni ai săi. a fugit la Zif, în pustie. Aici Ionatan a venit şi 1-a încurajat pe David, spunându-i că el va fi împărat iar Ionatan va fi al doilea (lSamuel 23:1-29:17). Zifiţii l-au trădat pe David şi Saul i venit şi a înconjurat muntele în câmpia Maon, însă o veste despre năvălirea filistenilor 1-a determinat pe Saul să înceteze urmărirea, iar David s-a ascuns în jeştera de la En-Ghedi. în urmărirea sălbatică a lui David, Saul a căzut de mai multe ori în mâinile icestuia, însă încredinţat de faptul că Dumnezeu conduce destinele istoriei,

David a refuzat să se atingă de unsul Domnului. El a ales să se încreadă în

Domnul care-i acorda ocrotirea Sa. Cei mai mulţi psalmi de exprimare a

ncrederii în Domnul au fost scrişi în această perioadă. David şi oamenii lui erau în fundul peşterii En-Ghedi, iar Saul cu oamenii

ui au venit să doarmă la intrarea în peşteră. David a cruţat viaţa lui Saul; i-a

ăiat doar, ca mărturie, colţul hainei (lSamuel 24:1-22). Cu această ocazie Saul ire momente de luciditate şi cuvinte de pocăinţă şi cluar afirmă că David va

lomni în Israel, cerându-i acestuia să-i cruţe sămânţa. Cu toate acestea, el a

stăruit în urmărirea sălbatică a lui David, care s-a refugiat apoi în "locul

ntănt".23

Când Samuel a murit la Rama, David a plecat în Pustia Paran (lSamuel

!5:1). Aici el i-a apărat pe locuitorii ţinutului, ocrotindu-le turmele de bandele

le hoţi. Nabal din Maon însă a refuzat să dea merinde pentru oamenii lui David ;ând îşi tundea oile pe Muntele Cârmei. Abigail, nevasta acestuia, prin

nţelepciunea dată ei, a stăvilit valul de răzbunare a lui David asupra familiei ei.

)upă moartea lui Nabal, David ia pe Abigail de nevastă (lSamuel 25:1-44).24

A doua oară Saul a căzut în mâinile lui David, în pustia Zif. Pe când Saul se

dihnea pe dealul Hachila, David a pătruns în tabără şi a luat de lângă capul lui

>aul suliţa şi ulciorul cu apă, fără să se atingă de împărat. Când s-au descoperit

ucrurile, David i-a reproşat lui Saul că îl determină să plece într-o ţară străină, ar Saul s-a căit din nou pentru ce făcuse (lSamuel 26:1-25). De frică să nu cadă în mâinile lui Saul, David împreună cu cei 600 de oşteni

cerut azil la Achiş, împăratul filistean al Gatului. Achiş 1-a primit bine şi 1-a IUS să locuiască la Ţiclag timp de un an şi patru luni, timp în care David a

âştigat totala încredere a împăratului filistean. David urma să plece cu Achiş la luptă împotriva lui Israel (lSamuel 28:1-2).

ngroziţi din cauza noii năvăliri a filistenilor, Saul şi oastea lui şi-au făcu tabăra e Muntele Ghilboa. Saul pierduse orice legătură cu Domnul, căci Samuel

nurise, iar Domnul nu-i răspundea prin nici o metodă. Atunci, deghizat, a apelat Poate Masada (1 Samuel 24:22) 4 Deşi oarecum David era îndreptăţit să-şi ia altă soţie, căci Mical.soţia lui, fusese dată ltuia, aici începe punctul său slab, când a căzut în greşeala poligamiei (lSamuel 5:43-44). la vrăjitoarea din En-Dor, şi a cerut acesteia să-1 scoale pe Samuel pentru a-1

consulta. în felul acesta i-a fost reamintit sfârşitul tragic hotărât pentru el

(lSamuel 28:l-25).25

în providenţa Sa, Dumnezeu 1-a scutit pe David de a merge la luptă alături

de Achiş împotriva poporului său, folosindu-se de suspiciunea domnitorilor

(lSamuel 29:1-11). întors la Ţiclag, el află că amaleciţii arseseră cetatea şi-i luaseră prizonieri pe toţi locuitorii. David cu oamenii săi i-a urmărit şi i-a

înfrânt pe amaleciţi, a recăpătat prada şi i-a eliberat pe toţi cei din familia sa

(lSamuel 30:1-31). O parte din pradă a fost trimisă de către David prietenilor

săi şi bătrânilor din Iuda. 4.5.2.2.5. Sfârşitul tragic a lui Saul (lSamuel 31:1-13) Lupta decisivă cu filistenii s-a dat pe Muntele Ghilboa. Israeliţii au fost

înfrânţi şi filistenii i-au omorât pe Ionatan, Abinadab şi Malchişua, fiii lui Saul. Saul a fost rănit în luptă şi, nevrând să ajungă de batjocura filistenilor, i-a cerut

celui ce-i purta armele să-1 înjunghie, ca să nu cadă în mâna filistenilor. Pentru

că acesta a refuzat, Saul s-a sinucis, aruncându-se în propria sabie. A doua zi

filistenii i-au găsit trupul, i-au tăiat capul şi împreună cu armele lui l-au atârnat pe pereţi în templul Astarteelor (1 Cronici 10:10), iar trupul i l-au atârnat pe

zidul cetăţii Bet-Semeş. Aflând cele întâmplate, locuitorii din Iabesul

Galaadului au venit şi au luat trupurile lui Saul şi ale fiilor lui şi le-au ars, iar oasele lor le-au îngropat sub stejarul din Iabes. în felul acesta au luat sfârşit

viaţa şi domnia aceluia care o începuse bine, în umilinţă şi ascultare de

Dumnezeu, dar care s-a îngâmfat şi a căzut în neascultare. Există diferenţe de opinie privind foptul dacă spiritul lui Samuel a fost chemat într-

adevăr sau a fost o înscenare. P' ■''■" CAPITOLUL V

CARTEA A II-a LUI SAMUEL

DOMNIA LUI DAVID Nicicând în istoria Vechiului Testament şi chiar în întreaga istorie a

Israelului nu a existat o perioadă care să atingă sau să întreacă în glorie perioada

de domnie a împăratului David şi apoi pe cea a lui Solomon. Pe drept cuvânt, această perioadă poate fi numită "epoca de aur a monarhiei israelite". Atât din

punct de vedere al extinderii teritoriale, cât şi din punct de vedere

spiritual- religios Israel a experimentat culmi neatinse până atunci din punct de

vedere economic, cunoscând o dezvoltare unică. Domnia lui David, omul după inima lui Dumnezeu, a fost folosită de Dumnezeu pentru a exprima atingerea

idealurilor mozaice, pentru a ilustra idealul de mai târziu al israeliţilor, cât şi

pentru a preilustra măreţia împărăţiei adevăratului împărat: Mesia, Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu. Cartea 2Samuel prezinţi varianta lui Dumnezeu

privind monarhia sau domnia omului după inima lui Dumnezeu, perioadă

descrisă şi în ICronici capitolele 11-29, urmând ca în cartea lîmpăraţi să fie

prezentată domnia lui Solomon.

5.1. NUMELE CĂRŢII Deoarece la început cele două cărţi formau o singură carte, aceasta a fost intitulată Samuel, pentru că personajul principal al primei părţi este Samuel. Tot

Samuel a fost cel care a jucat un rol deosebit de important în stabilirea şi

dezvoltarea monarhiei.

5.2. AUTORUL CĂRŢII Ca şi în cazul cărţii 1 Samuel, autorul nu este identificat. Tradiţia îi atribuie cartea lui Samuel.

5.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII Cartea 2Samuel îl prezintă pe David domnind primii şapte ani şi jumătate

peste Iuda la Hebron şi apoi următorii treizeci şi trei de ani peste întreg Israelul

la Ierusalim. David a consolidat monarhia, a cucerit teritorii şi şi-a însuşit promisiunile lui Dumnezeu oferite lui în legământul davidic indicând spre

dinastia şi împărăţia eternă (2Samuel 7:5-16).2

26 Dockery, p. 134. David stabileşte la Ierusalim centrul politic şi religios al ţării Israel. Deşi

David a păcătuit, bunătatea lui Dumnezeu depăşeşte limitele umane ale slujitorului Său, care uimeşte prin pocăinţa lui sinceră şi profundă. Deşi trebuie

să suporte urmările dezastruoase ale propriului păcat. David conduce poporul

spre împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu şi pune bazele construirii Templului

la Ierusalim, ideal care va fi realizat însă de fiul său, pe locul indicat de Dumnezeu pentru această lucrare.

5.4. CADRUL EVENIMENTELOR Nici o altă perioadă din istoria Israelului nu a întrecut în măreţie perioada

de domnie a lui David şi a lui Solomon; de aceea, ei au încununat "epoca de aur

a monarhiei israelite''. Atât din punct de vedere al expansiunii teritoriale, cât şi din cel al situaţiei religioase, Israel a cunoscut în această epocă culmi de

prosperitate nemaiîntâlnite. De asemenea, din punct de vedere economic a

cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Rând pe rând, David a ajuns să supună teritoriile celorlalte regate din Canaan aşa încât la moartea lui lasă un imperiu

unit, vast şi prosper. Singurii necuceriţi rămân sidonienii; ei, de la început, au

ales calea diplomaţiei. încheind un tratat de prietenie cu poporul Israel.

în scurt timp după moartea lui Saul, David a ajuns să domnească nu numai

peste întregul Israel, ci şi peste teritoriile din jur. El a controlat ţinutul de la râul

Egiptului şi Golful Aquaba. până la cetatea feniciană. în ţara Hamatului. Din punct de vedere geografic, locuri ca muntele Ghilboa - unde Saul a fost

înfrânt de filisteni şi a murit împreună cu fiii săi - şi Hebronul - unde David

devine împărat peste Iuda şi apoi Ierusalimul - care, cucerit de David, devine capitala şi centrul religios al noului imperiu - capătă deosebită importanţă în

cuprinsul cărţii 2SamueI.

5.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢII Cartea 2Samuel este alcătuită din două părţi distincte: (1) Domnia lui David peste Iuda la Hebron (2Samuel 2:1-4:12); (2) Domnia lui David peste întregul Israel la Ierusalim (2Samuel 5-24). Aceste părţi sunt introduse prin prezentarea în capitolul 1 a întâmplărilor legate de moartea lui Saul (2Samuel 1:1-27). 5.5.1. INTRODUCERE - JALEA LUI DAVID (2Samuel 1:1-27) Moartea lui Saul i-a oferit lui David un nou prilej de a-şi dezvălui

caracterul. Un amalecit care venea de pe câmpul de luptă i-a adus lui David

coroana lui Saul şi brăţara de pe mâna acestuia, pretinzând că el 1-a omorât, în nădejdea unei mari recompense. David îl ucide din motiv că s-a atins de unsul

Domnului; apoi îşi exprimă profunda jale pentru moartea lui Saul şi mai ales a

lui Ionatan. David a fost cel care a jelit în modul cel mai sincer. Nobila sa elegie

redată în 2Samuel 1:19-27 este cea mai frumoasă din toată literatura evreiască şi a fost destinată să fie cântare naţională de jale.

27 Cântarea aceasta laudă

vitejia lui Saul şi a lui Ionatan şi scoate în evidenţă durerea inimii lui David

provocată de pierderea inestimabilă pentru poporul Israel. 5.5.2. DOMNIA LUI DAVID PESTE IUDA LA HEBRON (2Samuel 2-4) în prima parte a domniei sale, David experimentează un deosebit

triumf, atât în stabilirea împărăţiei cât şi în războiul civil al confruntării cu casa lui Saul. După ce s-a asigurat că era voia lui Dumnezeu ca el să domnească

peste Iuda, David s-a suit la Hebron , unde a fost uns împărat peste casa lui Iuda

(2Samuel 2:1-4). Se vede de aici că slujirea publică pentru care el fusese uns de

către Samuel încă din casa tatălui său avea nevoie şi de confirmarea poporului. Astfel, David a devenit împărat peste Iuda, unde a domnit şapte ani şi şase luni

(2SamueI 2:11). Ca împărat de curând înscăunat peste Iuda, David uzează de

inima lui curată faţă de casa lui Saul, cât şi de o strategie nemaipomenită faţă de toţi cei din jur, ca astfel în mod treptat să aducă tot Israelul sub sceptrul domniei

sale. 5.5.2.1. DIPLOMAŢIA LUI DAVID FAŢĂ DE GALAADIŢII DIN IABES (2Samuel 2:4-7) Auzind de faptul că locuitorii din Iabesul GalaaduLui îi înmormântaseră cum

se cuvine pe Saul şi pe fiii acestuia, David trimite soli pentru a le transmite

aprecierile sale şi a le promite răsplata; desigur, aştepta ca şi ei să-1 accepte pe poziţia pe care Dumnezeu îl aşezase. 5.5.2.2. CONFRUNTAREA CU OSTILE LUI IŞ-BOŞET (2Samuel 2:8-32) Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Saul, aflând de moartea stăpânului său, 1-a luat pe Iş-Boşet, fiul lui Saul şi 1-a numit la Mahonaim împărat peste

Galaad şi întregul Israel, în locul tatălui său. Faptul acesta poate pentru a

contracara influenţa lui David în această zonă."8 Cu aceasta au început

fricţiunile unui război civil între David şi casa Iui Saul. O primă confruntare între ostile lui Iş-Boşet conduse de Abner şi cele ale lui David, conduse de Ioab,

fiul Ţeruiei, sora lui David, a avut loc la iazul din Gabaon. La propunerea lui

Abner s-a recurs la luptă între reprezentanţi. Câte doisprezece din fiecare tabără s-au străpuns reciproc cu săbiile în locul numit Helcat-Haturim, "Locul

săbiilor", după care s-a dezlănţuit o luptă aprigă. Cei trei fii ai Ţeruiei: Ioab,

Abişai şi Asael, toţi oşteni de seamă ai lui David, au condus lupta în care

oamenii lui Abner au suferit o grea înfrângere. Asael, care era "iute ca o

căprioară", 1-a urmărit pe Abner de aproape; acesta din urmă, după ce 1-a

avertizat să se retragă, 1-a lovit cu suliţa şi 1-a ucis. Alături de Asael au murit şi alţi nouăsprezece oşteni de ai lui David, pe când dintre oamenii lui Abner au

murit trei sute şasezeci. 27 Orr, voi. 2, p. 794. 1 Kraeling, p. 190. 5.5.2.3. VIAŢA FAMILIALĂ A LUI DAVID (2Samuel 3:1-5) Dacă despre aspectul politic al împărăţiei lui David se putea afirma: "David

era tot mai tare, şi casa lui Saul mergea slăbind ... "(2Samuel 3:1), nu tot aşa putea fi descrisă situaţia familială. Se pare că, de la început, aici a fost punctul slab şi de aici a şi pătruns

păcatul în viaţa prosperului monarh, aducându-i multe necazuri şi umbrind

profund împărăţia lui. David era poligam. încă pe când era împărat la Hebron avea şase neveste: Ahinoam din Izreel,

Abigail din Cârmei (nevasta lui Nabal), Maacha, fata împăratului Gheşurului,

Hagita, Abitala şi Egla, în afară de Mical, fata lui Saul, care-i fusese luată însă el şi-o revendică mai târziu. Toate acestea i-au născut fii şi acest sistem poligam

a dus la multe păcate şi complicaţii în sânul familiei. 5.5.2.4. COMPLOTUL LUI ABNER (2Samuel 3:6-39) Din pricină că Iş-Boşet 1-a mustrat pe Abner pentru că acesta preacurvise cu

Riţpa. una din ţiitoarele lui Saul, acesta s-a mâniat şi a trimis soli la David

oferindu-i serviciile sale pentru a-1 ajuta să stăpânească peste tot Israelul cum

zisese Domnul (2Samuel 3:9-15). David a acceptat învoiala cu condiţia ca Abner să-i aducă pe Mical, fata lui

Saul, soţia lui. După o întâlnire şi un ospăţ dat de David în cinstea lui Abner la

Hebron. acesta pleacă spre a influenţa pe tot Israelul să treacă de partea lui David. Auzind însă de cele întâmplate, Ioab, căpetenia oştirii lui David, a trimis

să-1 întoarcă pe Abner şi 1-a omorât mişeleşte împreună cu fratele său Abişai la Hebron, pentru a răzbuna moartea fratelui lor Asael (2 Samuel 2:22-27).

Desigur, un motiv nemărturisit era şi frica lui Ioab faţă de poziţia sa de

comandant al oştirii. Şi în această împrejurare David dă dovadă de inimă nobilă, cât şi de nevinovăţia sa faţă de cele întâmplate, acordând lui Abner o jelanie şi o

înmormântare princiară. Cu această ocazie el compune o altă cântare de jale,

fapt prin care a orientat spre sine inima poporului lui Israel. Acţionând cu tact, David nu 1-a pedepsit pe Ioab pentru fapta sa, însă mai

târziu a purtat de grijă ca acesta să fie pedepsit (2Samuel 3:33-39). In urma morţii lui Abner, copiii cetelor militare al lui Iş-Boşet, dorind să

profite de privilegii din partea lui David, s-au deghizat în negustori de grâne, au

intrat şi au omorât pe Iş-Boşet mişeleşte în patul lui şi au dus capul acestuia ca

trofeu lui David, fapt pentru care David i-a răsplătit, cum se cuvenea, cu

condamnare la moarte (2Samuel 4:1-12). Executarea pedepsei a fost una dintre cele mai tragice. După ce le-a tăiat

mâinile şi picioarele, i-a spânzurat la marginea iazului din Hebron, iar capul lui

Iş-Boşet a fost înmormântat cu cinste. In felul acesta s-a stins complet seminţia lui Saul, rămânând în viaţă doar

Mefiboşet, fiul lui Ionatan, olog de picioare (2Samuel 4:4), faţă de care David

va arăta deosebită bunătate şi consideraţie. 5.5.3. DOMNIA LUI DA VID PESTE TOT ISRAELUL LA IERUSALIM (2Samuel 5:1-24:25) Dumnezeu a nimicit astfel pe toţi vrăjmaşii lui Da.vid, croindu-i drum liber

în vederea realizării monarhiei teocratice asupra întregului Israel. Toate

premizele pentru marea realizare erau de acum pregătite. In sfârşit, a sosit

vremea ca Dumnezeu să lucreze şi prin monarhie în vederea împlinirii

făgăduinţelor lui faţă de poporul lui Israel, în sensul definitivării tot mai concrete a cadrului în care adevăratul împărat, "Fiul lui David", se va coborî în

lume. Evenimentele sunt multe şi deosebit de importante. 5.5.3.1. UNGEREA LUI DAVID ÎMPĂRAT PESTE ÎNTREG ISRAELUL (2Samuel 5:1-5) Căpetenii ale tuturor seminţiilor lui Israel au venit la Hebron la David să-1

ungă împărat peste întreg Israelul pe baza motivaţiei formulată de către ei

înşişi:29

- El era din neamul lor (2Samuel 5:1); - El a condus pe Israel la biruinţă încă pe vremea lui Saul (2Samuel 5:2); - Domnul îl alesese pe el să fie căpetenia poporului Său Israel (2Samuel 5:2). David avea 30 de ani când a devenit împărat. El a domnit şapte ani şi

jumătate numai peste Iuda la Hebron şi 33 de ani peste întreg Israelul la Ierusalim; în total a domnit mai bine de 40 de ani (2Samuel 5:3-5). Câteva fapte

de seamă caracterizează în continuare cea de a doua perioadă a domniei lui

David. 5.5.3.2. IERUSALIMUL DEVINE CAPITALA ÎNTREGULUI IMPERIU (2Samuel 5:6-10:19) Prima faptă de vitejie a lui David din a doua perioadă a domniei sale, care

va avea urmări esenţiale de-a lungul istoriei israeliţilor, cât şi reflexii însemnate în revelarea împărăţiei spirituale şi eterne, a fost cucerirea Ierusalimului din

mâinile iebusiţilor făcând din acesta centrul politic şi spiritual al împărăţiei şi

noua capitală a regatului. Faptul acesta a avut importanţă covârşitoare atât din

punct de vedere strategic şi tactic, cât şi din punct de vedere al demnităţii noului împărat. Datorită configuraţiei geografice a cetăţii, iebusiţii se simţeau în deplină

siguranţă pretinzând că până şi orbii şi şchiopii ar putea să i se împotrivească lui David. împăratul a oferit rang militar oricui va reuşi să captureze cetatea, poruncind

ca orbii şi şchiopii care se vor împotrivi lui David să fie aruncaţi în canal (2Samuel 5:6-9). Afirmaţia a rămas proverbială şi iebusiţilor le era interzisă

intrarea în casa Domnului. David a luat cetatea Sionului, a întărit-o şi a

numit-o "Cetatea lui David". Cu lucrul acesta începe faimoasa istorie a cetăţii 29

La ICronici 12:23-40 este prezentat numărul celor ce au venit din fiecare seminţie pentru a unge pe David împărat. 355 sfinte, Ierusalim, care are reflexii până în veşnicie. Istoria aceasta dispunea deja

de o temelie solidă, tradiţională. Aceasta a fost cetatea Salemului din vechime, a cărui rege, Melchisedec, rege şi preot al Dumnezeului Celui Prea înalt, a

întâmpinat şi a binecuvântat pe Avram. Aici, pe Muntele Moria, Avraam jertfise

Domnului pe fiul său Isac. Strămutarea capitalei regatului lui David de la Hebron la Ierusalim a

adus împăratului avantaje politice şi militare. Cetatea era localizată strategic,

uşor de apărat şi nu avea nici un fel de asocieri politice cu triburile din nord sau

sud ale lui Israel (2 Samuel 5:6-9).30

In urma acestei mari realizări, câteva atitudini interne şi internaţionale sunt

vrednice de luat în considerare şi sunt înregistrate de istoria sacră. Pe plan internaţional, primul care a recunoscut competenţa împăratului

David a fost Hiram, regele Tirului. El s-a şi grăbit să încheie un tratat de bună vecinătate cu regele întregului Israel. Hiram a trimis lui David soli, tâmplari,

lemn de cedru şi cioplitori în piatră pentru a zidi o casă împăratului prieten. Pe de altă parte, filistenii s-au arătat ostili faptului că David devenise

împărat peste tot Israelul la Ierusalim. Aceştia s-au ridicat la luptă împotriva lui,

iar David, condus de călăuzirea divină i-a întâmpinat la Baal-Peraţim. "Şesul

rupturii", unde Domnul a risipit pe vrjşmaşi "ca pe nişte ape care se rup'\ A doua oară David a biruit pe filisteni la Refaim, în timp ce Domnul lupta

împotriva lor din vârful duzilor (2Samuel 5:17-25). Cu cât se întărea mai mult din punct de vedere militar şi politic, cu atât David a lunecat mai jos în latura lui slabă. Şi-a mai luat ţiitoare şi neveste, care

i-au mai născut unsprezece fii şi fiice (2Samuel 5:11-16). Pe de altă parte, o dată stabilit la Ierusalim, David este animat de gânduri

înalte. El hotărăşte să facă din Ierusalim şi centrul spiritual, religios al imperiului. Prima tentativă de a muta chivotul Legământului de la Baale-Iuda

sau Kiriat-Iearim, din casa lui Abinadab, la Ierusalim a eşuat cu trista

experienţă de la Percţ-Uza". Motivul întâmplării a fost nu numai că ei nu au respectat prescripţiile Legii divine în ce priveşte transportarea chivotului pe

umeri, dar au şi apelat la metoda păgână filisteană (Numeri 4:5; 15; 20). Iar Uza

a căutat şi să manifeste un fals interes pentru lucrarea lui Dumnezeu. Neascultarea de Legea Domnului este neplăcută, însă când este unită cu

făţărnicie devine odioasă. David a crezut că Domnul nu vrea ca chivotul să fie

mutat la Ierusalim, aşa că 1-a adus în casa lui Obed-Edom din Gat. Acolo a stat

timp de trei luni, aducând mari binecuvântări gazdei. A doua încercare făcută conform unei proceduri corecte, în care chivotul era

dus pe braţe şi din loc în loc au fost aduse jertfe, s-a soldat cu succes (2Samuel

6:12-15). David, plin de bucurie, a jucat înaintea chivotului Domnului şi a adunării fapt care a stârnit dispreţul din partea Micalei, soţia sa, care 1-a văzut

pe fereastră. Drept răspuns, David i-a adresat cuvinte aspre şi reproşuri despre

casa tatălui său. Saul. iar ca pedeapsă. Mical n-a mai avut copii pentai tot restul

vieţii (2Samuel 6:1-23; ICronici 13:1-14; 15:1-29). O dată cu ducerea chivotului la Ierusalim. David a instalat cortul întâlnirii şi

a rânduit slujbele la locul de închinăciune. Leviţii, în frunte cu Asaf, au fost 1 Dockery, p. 235.

însărcinaţi cu muzica, iar preoţii au fost rânduiţi pentru slujire. Fiind înzestrat cu

dar poetic şi dar de compozitor, sub inspiraţia Duhului Sfânt, David a compus

cântări ilustre în cinstea Domnului şi psalmi în care a cântat istoria ocrotirii divine a poporului ales şi a indicat felul în care ei să-L slujească pe Dumnezeu

(1 Cronici 16:1-36). Pe lângă aceasta, David a mai păstrat şi un loc de închinare pe înălţimea din

Gabaon, de rânduirea căruia răspundea preotul Ţadoc (1 Cronici 16:39). 5.5.3.3. LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU DAVID (2Samuel 7:1-29) Marcat de prosperitatea de care Dumnezeu i-a făcut parte şi de conturarea

bunăstării monarhiei, David este animat de dorinţa de a zidi o casă Domnului, gând pe care 1-a împărtăşit proorocului Natan.

31 La început, acesta încurajează

pe David în realizarea proiectului. Dar apoi, Dumnezeu a vorbit lui Natan şi 1-a

trimis să-i spună că nu el va zidi Domnului o casă. Lucrul acesta este rezervat fiului său, care va fi un om al păcii. în schimb, Dumnezeu încheie un legământ

cu David în baza căruia face lui David următoarele promisiuni: - împărăţia lui va dăinui şi va fi întărită şi statornicită prin fiul său (2Samuel

7:12; lCronici 17:1-12). - Fiul său va zidi o casă Domnului (2Samuel 7:13; lCronici 17:12). - Casa lui David va dăinui pe vecie (2Samuel 7:16). - împărăţia lui David va dăinui veşnic (2Samuel 7:16). Primele două făgăduinţe ale legământului davidic sunt temporare şi s-au

împlinit prin fiul său, Solomon, însă ultimele două sunt de natură eternă şi îşi.

găsesc împlinirea în Domnul Isus Hristos, fiul lui David, împăratul împăraţilor

şi în împărăţia Sa eternă. Se deduce clar că Dumnezeu 1-a ales pe David să-i ofere, în virtutea

legământului să; - Casă sau posteritate, adică dinastie; - Tron sau autoritate; - împărăţie sau domeniu în stăpânire. Legământul lui Dumnezeu cu David ocupă un loc central în istoria relaţiilor

lui Dumnezeu cu omul şi în mod special în istoria naţiunii evreieşti, pe care Dumnezeu a ales-o cu scopul de a binecuvânta toate naţiunile pământului. Acest

legământ îl are în centru pe Domnul Isus Hristos, care era punctul împlinirii

tuturor profeţiilor, spre care erau orientate toate celelalte: - Prima, făcută lui Adam (Genesa 3:15), în care este promisă o rasă în care I va apărea sămânţa. - A doua, făcută lui Avraam. care are în vedere o naţiune în această rasă în

| care va apărea cel promis (Genesa 22:18). - A treia, făcută lui Iacov, care prevede un trib în naţiune (Iuda) din care se

va ridica Şilo-Mesia (Genesa 49:10). 31

Natan a fost unul din profeţii curţii de pe vremea domniei lui David şi Solomon. Poate, alături de Gad, a făcut parte din cei ce s-au pregătit la "Şcoala Profeţilor lui

Samuel". El a fost important sfetnic la curte şi educatorul lui Solomon. - A patra, făcută lui David, căruia îi promite o familie sau o dinastie, o ca să

în care se va naşte un fiu. Mesia, împăratul împăraţilor. David constituie un adevărat punct central al profeţiilor mesianice, de aceea făgăduinţa dată lui este

adeseori cântată în psalmii mesianici (Psalm 89:3,4,27-29:34-37; 132:11). Apoi,

profeţii de mai târziu fac din această promisiune idealul mărturisirii lor (Isaia 9:6,7,' 11:1; Ieremia 22:29; 25:5-6: 33:20-21; Zaharia 3:8-9; 6:12,13; 9:10: Luca

1:30-33). El, fiul lui David, urma să fie împăratul veşnic, cel care va zidi Casa

lui cea veşnică-Biserica Lui. în auzul cuvintelor legământului, David a rămas copleşit şi a adresat o rugăciune de slăvire şi de încredinţare în mâna Domnului (2 Samuel 7:17-29;

lCronici 17:15-27). 5.5.3.4. VICTORIILE MILITARE ALE LUI DAVID (2Samuel 8:1-18) Sprijinit de puterea Celui Atotputernic, David a biruit şi a cucerit toate

naţiunile din jur, extinzându-şi domeniul la cele mai vaste dimensiuni. - A biruit pe filistenii din partea de sud-vest şi le-a luat capitala, Gat. - A biruit pe moabiţi şi printr-un fel de sorţi a hotărât câţi să fie omorâţi şi

câţi să fie lăsaţi în viaţă şi care să plătească bir (era un obicei prin care bimitorul

omora doi din trei captivi). - A biruit pe Hadarezer. împăratul Ţebei, la Râul Eufrat, de la care David a capturat o mare mulţime de pedeştri şi mulţi cai, însă nu a păstrat decât atâţia

câţi erau necesari pentru o sută de care. De asemenea, a capturat multe scuturi

de aur şi multă armură, pe care le-a adus la Ierusalim. - în acelaşi timp au fost biruiţi şi sirienii din Damasc, care se ataşaseră lui

Hadarezer. - împăratul Hamatului a trimis lui David daruri şi mari elogii. David a închinat darurile Domnului. - în Valea Sării a biruit pe edomiţi şi a cucerit teritoriul Edomului.

Trebuie remarcat faptul că toate aceste biruinţe atât de remarcabile ale lui David se datorau unor cauze obiective, care sunt: - Domnul ocrotea pe David (2Samuel 8:14); - David făcea judecată şi dreptate (2Samuel 8:15). Un exemplu de bunătate

ca a Domnului a fost aceea cu care David 1-a tratat pe Mefiboşet, fiul olog al lui Ionatan, care a mâncat la masa împăratului (2Samuel 9:1-13). - David dispunea de sfetnici credincioşi, slujitori şi conducători de oşti

vrednici: Ioab era căpetenia oştirii; Ţadoc şi Abiatar, mari preoţi; Banaia era

căpetenia levifilor, iar fiii săi erau dregători. -David avea consilieri şi sfetnici pe prorocii Domnului, Natan şi Gat, în timp

ce el însuşi era un proroc inspirat de Duhul Sfânt. -Intre victoriile remarcabile ale lui David se mai numără şi biruinţa asupra

amoniţilor şi a aliaţilor acestora, care s-au ridicat împotriva lui David (2Samuel 10:19). După ce Nahaş, împăratul amoniţilor care îl ajutase pe David, a murit,

fiul său. Hanun, a dispreţuit amabilitatea lui David şi a batjocorit pe solii lui

David trimişi să-1 mângâie pentru moartea tatălui său. Apoi, a angajat mercenari să lupte împotriva oştilor lui David. Ioab şi Abişai au condus lupta pe două

fronturi şi-au produs acestuia o grea înfrângere. 5.5.3.5. PĂCĂTUIREA LUI DAVID (2Samuel 11:1-20:26) Deşi David străluceşte prin caracterul său nobil, prin actele sale de vitejie şi prin credincioşia lui faţă de Domnul, Biblia nu trece cu vederea păcatul său

groaznic, pocăinţa profundă de care a fost urmat, şi urmările pe care a trebuit să

le suporte. 5.5.3.5.1. Păcatul lui David (2Samuel 11:1-12:13) Neveghind asupra căilor sale şi poate îmbătat de succesul de care avea

parte. David a suferit o gravă cădere în păcatul adulterului, pe care caută să-1 acopere săvârşind şi păcatul grav al uciderii. Treptele căderii lui David sunt cele

obişnuite: a văzut, a poftit, a fost ispitit, a păcătuit, apoi a încercat să acopere

păcatul cu un alt păcat mai mare, până când Dumnezeu 1-a descoperit. în urma conflictului cu amoniţii, David a trimis ostile sale conduse de Ioab să ia cetatea Raba a amoniţilor. Rămas la Ierusalim, se plimba pe acoperişul

palatului de unde o vede pe Bat-Şeba, nevasta lui Urie, Hetitul, unul dintre

ofiţerii săi plecat la război, scăldându-se goală în grădina casei ei. David o pofteşte şi este ispitit în inima lui (Iacov 1:15). Trimite să o aducă la palat şi

preacurveşte cu ea. La vestea că a rămas însărcinată, David trimite pe front după

Urie hetitul. căutând ca prin prezenţa acestuia acasă să-şi acopere fapta

nelegiuită. Trimis de către împăratul acasă cu un dar Urie, un militar devotat comandantului său Ioab, doarme la poarta palatului cu slugile (2Samuel 11:11).

A doua seară îmbată pe Urie, crezând că aşa îl va determina să meargă acasă,

însă nu a avut succes. Atunci, David, disperat în dorinţa de a-şi acoperi fapta, încearcă aşa-numita „crimă perfectă". Trimite prin Urie o scrisoare lui Ioab în

care cere acestuia să-1 pună în rândul întâi şi să-1 părăsească pentru a cădea în

luptă.David a fost atât de stăpânit de dorinţa de a-1 pierde pe Urie, încât nu 1-a mai tulburat nici pierderea unei lupte auzind că în aceasta a murit şi Urie. După

toate acestea, monarhul, orbit total faţă de Legea Domnului şi întrecând orice

măsură, o ia pe Bat-Şeba de soţie, care-i va naşte un fiu. Dumnezeu însă, care a

cunoscut întreagul proces al păcătuirii, a descoperit păcatul lui David. Dumnezeu trimite la David pe prorocul Natan, care, printr-o parabolă a unui

om care procedează printr-un act de totală injustiţie faţă de aproapele său,

determină pe David să-şi rostească propria sentinţă prui pedeapsa cu moartea şi să întoarcă de patru ori paguba (2Samuel 12:5-6). Când Natan îi dezvăluie că

el este omul acela. David se prăbuşeşte în profundă căinţă înaintea Domnului.Se

pare că el a scris cu această ocazie Psalmul 51. Natan îi face de cunoscut că Domnul îi iartă păcatul, îl scuteşte de pedeapsa cu moartea pe care o merită însă

va avea de suportat consecinţele propriului păcat. 5.5.3.5.2. Urmările păcatului lui David (2Samuel 12:14-20:26) Natan anunţă împăratului urmările pe care David avea să le suporte: De acum. niciodată, nu se va depărta sabia din casa ta,

pentru că M-ai dispreţuit... Iată, din casa ta voi ridica

nenorocirea împotriva ta. şi voi lua sub ochii tăi pe nevestele tale şi le voi da altuia, care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia... Eu însă voi face lucrul acesta

în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui... Fiul care ţi

s-a născut va muri. (2Samuel 12:10-14) Toate aceste urmări trebuiau să fie trimise de Domnul, pentru că păcatul lui

David a fost împotriva Domnului şi a determinat hulirea Numelui Domnului din partea vrăjmaşilor. Iată desfăşurarea urmărilor căderii: (1) Moartea copilului Copilul născut lui David de către Bat-Şeba în urma adulterului s-a

îmbolnăvit şi a murit. David s-a resemnat în faţa voinţei lui Dumnezeu,

conştient de cauza lucrurilor. David se dovedeşte a fi matur din punct de vedere spiritual, iar Bat-Şeba trebuie să sufere şi ea din pricina păcatului şi a

indiscreţiei sale. Datorită atitudinii de pocăinţă luată de David în timpul ispăşirii

vinovăţiei. Dumnezeu îl mângâie prin aceea că Bat-Şeba a născut lui David alt

copil, pe care 1-a numit Solomon. Copilul a fost dat lui Natan pentru a-1 educa şi acesta i-a dat numele de Edidia "iubitul Domnului". De asemenea, David este mângâiat prin faptul că Ioab cucereşte cetatea

Raba şi-1 invită pe împărat s-o ia în stăpânire. Acesta vine şi ia prizonieri pe amoniţi şi ia cununa regelui cetăţii, care era din aur şi pietre preţioase şi

cântărea un talant (cea.34 kg). Atunci când omul credincios suportă cu pocăinţă

şi umilinţă urmările propriilor păcate. Dumnezeu nu întârzie să-şi arate îndurarea Sa bogată. (2) Nelegiuirea lui Amnon O altă urmare a păcatului lui David a constat în faptul că Amnon, fiul lui

David şi al soţiei sale Ahinoam din Izreel, întâiul născut al lui David, s-a îndrăgostit până la îmbolnăvire de Tamar, sora lui Absalom, fiica lui David

(2SamueI 13:1-14:33). Prin simularea unei suferinţe la pat (la sfatul unui

prieten), Amnon atrage la sine pe sora lui pe care apoi o siluieşte. După aceea, dragostea lui animalică, s-a transformat în ură şi a alungat-o. David aude şi se

mânie, dar nu poate lua nici o măsură (nu avea autoritatea morală s-o facă).

Absalom, fratele Tamarei, organizează un ospăţ la care invită pe toţi fiii

împăratului şi în timpul căreia aranjează uciderea lui Amnon drept răzbunare pentru ceea ce acesta a făcut sorei sale. David este străbătut de fiori la aflarea

veştii că toţi fiii împăratului au fost omorâţi, până când cu adevărat a aflat cele

întâmplate. Absalom s-a refugiat dinaintea tatălui său la Gheşur, la bunicul său Talamai. Absalom este iertat şi i se acceptă să se întoarcă la Ierusalim după trei ani, la

intervenţia lui Ioab care foloseşte o femeie iscusită din Tecoa spre a determina pe împăratul să recheme pe fugarul Absalom. (Ioab, probabil, că vedea deja pe

Absalom ca succesorul lui David pe tron). Printr-o parabolă prin care dovedeşte

finalitatea morţii şi oportunităţile trăirii, prin ilustraţia cu apa vărsată pe pământ,

femeia determină pe David să arate îndurare faţă de Absalom, iar împăratul îşi dă seama că Ioab era în spatele acţiunii. David trimite pe Ioab să aducă pe

Absalom la Ierusalim, însă îl păstrează la distanţă neîngădundu-i să-i vadă faţa

timp de încă doi ani. Faptul acesta indica clar că David nu-1 accepta ca succesor. Situaţia a devenit încordată; Absalom era frumos la chip şi nu avea nici un

cusur fizic, avea păr bogat şi frumos, iar când se tundea o dată pe an părul lui cântărea două sute de sicii, cea 3 kg (2Samuel 14:25-26). Cea mai grea urmare

pentru păcatul lui David se pregătea. In sfârşit. Absalom nu a mai putut suporta izolarea şi 1-a determinat pe Ioab,

care se distanţase de el, punându-i foc grânelor coapte, să intervină iar pentru el la împăratul. (3) Conspiraţia lui Absalom (2Samuel 15:1-19:43) Absalom pregăteşte o conspiraţie împotriva tatălui său pentru a-i lua tronul, îşi pregăteşte o trupă de 50 de oameni credincioşi, cu care şi cai, care să meargă

înaintea lui şi cărora le face favoruri (2Samuel 15:1). Stând la poarta cetăţii,

caută să atragă pe cei cu probleme de partea lui, ponegrind justiţia împăratului şi

căutând să se ridice înjosind pe alţii. Deşi suferea de mândrie, el pozează o strălucită umilinţă în faţa oamenilor din popor (2Samuel 15:5). în felul acesta

caută să atragă masele la sine. în final, profitând de bunătatea împăratului,

merge la Hebron unde se declară împărat şi pregăteşte iscoade care să-i sprijine

acţiunile (2SamueI 15:7-12). Uzând de acţiunile clasice caracteristice tuturor conspiraţiilor, fiul lui David

autoproclamându-se împărat, porneşte împotriva tatălui său pentru a-i lua

tronul. De aici începe calvarul pentru David (2Samuel 15:13-19:8). David, împreună cu întreaga curte, a apucat drumul pribegiei dinaintea

fiului său, lăsând doar zece ţiitoare pentru paza casei împărăteşti. Toţi cei

credincioşi lui David s-au înrolat în ceata fugarilor. Exemplul deosebit de

credincioşie este Itai din Gad în frunte a 600 de viteji, gata cu toţii să urmeze pe împăratul. Se evidenţiază şi preoţii Ţadoc şi Abiatar, care hotărăsc să însoţească

pe împăratul ducând chivotul Legământului. Şi în această împrejurare dificilă, omul după inima lui Dumnezeu demonstrează din nou caracterul nobil al inimii sale. El înţelege că providenţa

divină controlează istoria, aşa că renunţă să ia chivotul care aparţine Domnului.

Trimite pe preoţii cu chivotul în cetate, cerându-le acestora să-i trimită veşti. Ahitofel, cel mai destoinic sfetnic al lui David de care şi el însuşi se temea,

dovedeşte oportunism trecând de partea lui Absalom. David se roagă Domnului

să nimicească sfaturile lui Ahiotofel. Huşai, architul, un alt sfetnic înţelept e

gata să-1 urmeze pe împăratul, însă David îl însărcinează să simuleze supunere faţă de noul împărat pentru a contracara sfaturile lui Ahitofel şi să organizeze o

reţea de contrainformaţii pentru David. Ţiba, slujitorul lui Mefiboşet, fiul lui

Ionatan, profită de ocazie, vine la David şi calomniază pe stăpânul său şi obţine de la David drept asupra moştenirii lui Mefiboşet (2Samuel 16:1-4). Pe când David se îndepărta de cetate urcând desculţ şi plângând dealul

măslinilor, Şimei, un beniamit din familia lui Saul, foloseşte ocazia pentru a-i

face reproşuri lui David, învinuindu-1 pentru luarea tronului lui Saul. Aaincând cu ţărână după David, îl blestemă, batjocorindu-1. David suportă totul cu

resemnare, punându-şi nădejdea în Domnul care poate schimba blestemul în

binecuvântare.32

'" în situaţia de fugar, desculţ şi plângând în timp ce urcă dealul Măslinilor. împăratul

constituie un tablou prefiguartiv al împăratului împăraţilor, care a străbătut acelaşi drum

purtând ocara păcatelor lumii. Absalom a venit şi a intrat în Ierusalim. Huşai este acceptat în sfatul

împărătesc. La sfatul lui Ahitofel, Absalom intră la ţiitoarele tatălui său într-un cort special pregătit pe acoperişul palatului cu intenţia de a face publică

acţiunea (2Samuel 16:15-23). în ce priveşte planul de luptă împotriva lui

David, Absalom respinge sfatul lui Ahitofel, care era pentru acţiuni militare, şi

acceptă sfatul lui Huşai, care înclina spre o organizare a unei armate mari prin mobilizare generală, urmând Absalom însuşi să meargă în fruntea luptei. Huşai

a trimis lui David planul luptei prin Ionatan şi Ahimaţ, fiii preoţilor Ţadoc şi

Abiatar. Orgoliosul Ahitofel, nefiind ascultat, a sfârşit spânzurându-se (2SamueI 17:1-23). David a trecut în grabă Iordanul, iar când Absalom a ajuns la Iordan, David

era deja la Mahanaim unde a fost primit bine de către cei din ţinut, în frunte cu

Barzilai Galaaditul. Confruntarea militară dintre ostile lui David şi cele ale lui Absalom conduse la Amasa (2SamueI 18:1-19:8) a avut loc în pădurea lui

Efraim. David a împărţit ostile sale în trei cete sub conducerea lui Ioab, Abişai

şi Itai din Gat. Ei au stăruit ca David să nu iasă la luptă. împăratul a dat poamcă tuturor să aibă milă de fiul său, Absalom. Lupta a fost crâncenă, ostile lui

Absalom au fost înfrânte, iar Absalom a fost înfrânt şi a rămas spânzurat în

crăcile unui copac în propriul său păr bogat. Ioab, aflând aceasta, s-a grăbit să-1 săgeteze cu trei săgeţi în inimă. Primul care a adus vestea lui David a fost

Ahimaţ, fiul lui Ţadoc, apoi Cuş a venit cu precizări; ştirea morţii lui Absalom

1-a cufundat pe David într-o mare jale, fapt pentru care Ioab 1-a mustrat cu

asprime (2Samuel 19:1-8). în popor s-a produs mare confuzie. David a trimis

vorbă bătrânilor lui Iuda privitor la dorinţa sa de a se întoarce, iar lui Amasa i-a

făgăduit că îl va face căpetenia oştirii în locul lui Ioab. împăratul este invitat să se reîntoarcă. La trecerea Iordanului a fost

întâmpinat de Şimei, care s-a pocăit de comportarea avută şi a fost iertat. A

venit şi Mefiboşet, şi a recâştigat graţia împăratului, urmând să împartă cu Ţiba pământurile. Barzilai Galaaditul, care îngrijise de împărat la Mahanaim, 1-a

condus până dincolo de Iordan. David 1-a invitat la Ierusalim, dar el a refuzat pe

motiv că era prea bătrân. Bărbaţii din Israel se certau cu cei din Iuda pentru

dreptul pe care-1 pretindeau fiecare de la împăratul David. (4) Revolta israeliţilor sub conducerea lui Şeba. fiul lui Bicri (2Samuel

20:1-26) In mijlocul acestei învălmăşeli, Şeba, fiul lui Bicri, un beniamit. a sunat din trâmbiţă şi a îndemnat pe israeliţi să se separe de Iuda şi de David. Toţi bărbaţii

din Israel au urmat pe Şeba. Atunci, armatele lui Ioab şi ale lui Abişai au

urmărit pe israeliţi. Ioab a purtat de grijă ca la Gabaon să ucidă mişeleşte pe Amasa, comandantul oştirii israelite. Şeba s-a refugiat în cetatea

Abel-Bet-Maaca. Pe când Ioab se pregătea să ia cetatea, o femeie a înduplecat

pe conducătorii cetăţii să dea lui îoab capul lui Şeba şi astfel cetatea a fost

cruţată. 5.5.3.6 ULTIMA PERIOADĂ DIN VIAŢA LUI DAVID (2Samuel 21-24) în mai puţin de zece ani de domnie a lui David s-a împlinit tot ceea ce Natan

a prezis ca urmări ale păcatului: de la odiosul păcat al lui Amnon până la revolta îndrăzneaţă a lui Şeba. De acum, David intră în ultima perioadă a vieţii sale

bogate în evenimente care dovedesc intervenţia lui Dumnezeu în istorie. 5.5.3.6.1. Răzbunarea gabaoniţilor (2Samuel 21:1-14) De acum împărăţia fusese stabilită şi întărită sub împăratul David. şi Dumnezeu i-a asigurat pace din toate părţile. Totuşi mai erau pericole care mai

ameninţau ţara. O foamete de trei ani s-a abătut asupra ţării. întrebând pe Domnul, s-a constatat că aceasta era din cauză că Saul încercase să nimicească pe gabaoniţii

din ţară, cu care Iosua făcuse legământ încă de la cucerirea ţării. Saul nesocotise

un legământ anterior al israeliţilor şi David caută să pună totul în rânduială. El dă gabaoniţilor. la cererea acestora, şapte bărbaţi din familia lui Saul (cruţând

însă pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan), pe care gabaoniţii îi spânzurară înaintea

Domnului pe munte, la Ghibea lui Saul, drept răzbunare. La vestea că Riţpa, una din ţiitoarele lui Saul şi mamă a doi dintre cei spânzuraţi, a stat acolo şi a apărat zi şi noapte trupurile celor spânzuraţi să nu fie

sfâşiate de fiare şi mâncate de păsări, David a poruncit să se acorde o

înmormântare cuvenită, princiară, morţilor din casa lui Saul. Iată cum ţara este scutită de clamităţi atunci când fiecare îşi pune în rânduială situaţia. 5.5.3.6.2. Alte războaie cu filistenii (2Samuel 21:15-22) Filistenii s-au ridicat iarăşi împotriva lui David, poate bazându-se pe faptul că mai dispuneau de câţiva uriaşi de talia lui Goliat, din familia lui Rafa. In

total, s-au mai dat patru bătălii. în prima, unul din aceşti uriaşi voia să omoare

pe David, însă a fost salvat de Abişai, după care David nu a mai fost lăsat să

iasă Ia luptă. în următoarele lupte au fost omorâţi toţi uriaşii filisteni de către vitejii lui David, inclusiv cel care avea câte şase degete la fiecare mână şi

fiecare picior, cât şi fratele lui Goliat din Gat (ICronici 2-:5). Scăpat de toţi vrăjmaşii săi, David compune o frumoasă cântare de recunoştinţă Domnului (2Samuel 22:1-51). în această cântare, care are acelaşi

conţinut cu Psalmul 18, el glorifică pe Dumnezeu pentru că 1-a scăpat de

vrăjmaşii săi, 1-a ocrotit, 1-a răzbunat şi că El "Stânca" îl va susţine pe el şi pe

seminţia după el. De asemenea, a mai compus şi o altă cântare care se pare că a fost ultimul psalm al lui David (2Samuel 23:1-7), în care este prezentat Cel ce

împărăteşte cu dreptate în Numele Domnului: El este "ca lumina dimineţii, când

răsare soarele în dimineaţa fără nori"'(2Samuel 23:4). David recunoaşte că el

nu era vrednic de acest calificativ, dar în harul Său Dumnezeu 1-a folosit în ciuda celor răi. Aceste cuvinte ale lui David constituie o descriere mesianică a

monarhiei care este deplin realizată în Domnul Isus Hristos - Mesia (2Samuel

23:3-7)33

. Alături de David sunt prezentaţi şi vitejii lui şi isprăvile, acestora. Ei au

constituit o mare binecuvântare. Fără ei, David nu ar fi putut câştiga, extinde şi

menţine împărăţia (2SamueI 23:8-39). Aceştia au fost oameni viteji, devotaţi lui

Dumnezeu şi împăratului lor. Ei erau în număr considerabil, din care 30 se 'Dockcry,p.245 evidenţiau în mod special, alături de cei 12 comandanţi ai armatei naţionale

(2Samuel 23:8-39; ICronici 27:1-24). 5.5.3.6.3. Dumnezeu pedepseşte mândria lui David - Recensământul (2Samuel 24:1-25) Spre sfârşitul vieţii lui, după multe biruinţe şi succese, David procedează la

numărarea poporului. Motivul acestei acţiuni era mândria împăratului şi încrederea în sine şi în forţele proprii.

34 Ioab conduce recensământul şi timp de două luni şi douăzeci de zile a

calculat numărul. In raportul istoricului apare numărul de 800.000 de oameni în stare să poarte armele în Israel şi 500.000 în Iuda. în total, 1.300.000.

Cronicarul prezintă 1.100.000 în Israel şi 470.000 în Iuda, în total 1.570.000.

Aparenta diferenţă se rezolvă referindu-ne la ICronici 27:1-15, în care 288.000

sunt căpeteniile peste mii ale celor douăsprezece seminţii şi peste sute, care slujeau prin rotaţie câte 24.000 pe lună. Istoricul dă numai numărul celor din

popor, pe când cronicarul interesat de aproape de lucrurile curţii include şi

această gardă de rotaţie lunară în numărul combatanţilor din Israel. Aşa că forţa militară a israeliţilor era de aproximativ un milion şi jumătate, ceea ce însemna

un total al populaţiei de circa 5-6 milioane. David a simţit că a săvârşit un păcat şi s-a căit în faţa Domnului. Prin

prorocul Gat, Dumnezeu oferă lui David posibilitatea de a-şi alege una din trei urgii posibile prin care să fie pedepsit pentru mândria sa. Acestea erau: -Fie şapte ani de foamete în ţară (trei ani);

35 -Fie trei ani de eşecuri militare; -Fie trei zile în care bântuie ciuma în ţară. împăratul, conştient de îndurarea lui Dumnezeu, alege să cadă în mâna

Domnului acceptând trei zile de ciumă. în timpul acesta au murit 70.000 de oameni din popor. Când îngerul nimicitor a ajuns la Ierusalim, David a văzut pe îngerul

Domnului lângă aria lui Ornan Iebusitul şi a exprimat cuvinte de adâncă

pocăinţă şi mijlocire pentru popor, iar Domnul a poruncit să înceteze nimicirea. Este de remarcat faptul că, şi în mijlocul greşelilor, nobleţea lui David este de

netăgăduit. El este întotdeauna gata să-şi mărturisească deschis păcatul şi inima

lui este plină de compasiune pentru cei din popor. La îndemnul lui Gad, David a cumpărat de la Aravna, Iebusitul sau Ornan

(ICronici 21:2-21), aria pe care a stat îngerul nimicitor pentru a construi acolo 34 Diferenţa privind relatarea istoricului în Samuel şi a cronicarului din ICronici 21

constă în faptul că pe când istoricul (2Samuel 24:1) prezintă acţiunea din perspectiva

voinţei ultime, permisive a lui Dumnezeu, cronicarul evidenţiază instrumentalitatea, pe

Diavolul (ICronici 21:1). Satana este agentul distructiv, stârnind pe David la mândrie, iar Dumnezeu îngăduie aceasta în voinţa sa permisivă, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul

lui Iov, Naomi şi Domnul Isus. 35 Diferenţa de şapte ani în 2Satnuel 24:13, în loc de trei ani în ICronici 21:12, provine

din faptul că în Samuel este tradus textul masoretic, iar în Cronici este tradus din

Septuaginta, ceea ce raţional este corect. un altar Domnului. Aravna era dispus să dea în dar împăratului cele necesare

pentru jertfa, însă David nu voia să aducă Domnului o jertfa care să nu îl coste. David a cumpărat cu cincizeci de sicii de argint locul şi boii pentru jertfa, a

zidit acolo un altar şi a adus Domnului arderi de tot şi daruri de mâncare şi plaga a încetat. Tot atunci, împăratul a hotărât că acolo va fi Casa Domnului şi

altarul arderilor de tot.36

Astfel au fost puse bazele unei preilustrări a jertfei răscumpărătoare, anticipându-se şi apropierea tot mai concretă de locul unde cu circa o mie de ani

mai târziu aceasta se va săvârşi la Ierusalim, la Golgota. David a fost un mare rege, omul după inima lui Dumnezeu care a condus

monarhia israelită pe culmile existenţei acesteia, după ce prin el s-a realizat tipul de monarhie teocratică intenţionat de Dumnezeu. Aşa cum declară

Hennrietta C.Mears: David a avut greşelile sale, a făcut foarte multe rele, dar a prevenit naţiunea sa de a aluneca în idolatrie. Deşi

păcatele sale personale au fost grave, el a stat ca o

stâncă pentru Iahve. El a păcătuit, însă s-a pocăit şi a dat lui Dumnezeu şansa să-1 ierte şi să-1 curăţească. El

ilustrează conflictul pe care Pavel îl descrie în

Romani 7. El a fost un mare sfânt, deşi a fost un mare

păcătos.37

El rămâne pe paginile Sfintei Scripturi nu numai ca un om plin de succes, ci

şi ca cel prin care Dumnezeu a relevat natura împărăţiei Sale şi a pus bazele

acelei dinastii a împărăţiei care nu trece, împărăţia lui Mesia, fiul lui David. 36 Hotărârea ulterioară de a localiza în acel loc Casa lui Dumnezeu a dus la cumpărarea

cu un preţ cu mult mai mare a întregului teren necesar, aşa cum este arătat în

|1 Cronici 21. Mears, p.127 !37 CAPITOLUL VI

I ÎMPĂRAŢI

GLORIA ŞI DECĂDEREA MONARHIEI ISRAELITE

Monarhia israelită, depăşind faza statorniciei sub împăratul David, se ridică

pe cele mai înalte culmi sub domnia lui Solomon, fiul lui David, care apoi

decade de la stadiul de monarhie unită la cel de monarhie divizată în regate, care, nu după multă vreme, se prăbuşesc. Dacă în cărţile^ lSamuel şi 2Samuel

s-au prezentat instaurarea şi înflorirea monarhiei, cărţile împăraţi prezintă faza

cea mai strălucitoare a gloriei monarhiei şi drumul decăderii acesteia, până la prăbuşirea şi ducerea ei în captivitate.

6.1. NUMELE CĂRŢII Aşa cum s-a arătat, cărţile 1 şi 2 împăraţi formează cea de a doua parte a

trilogiei duble a Vechiului Testament (lSamuel, 2Samuel; 1 împăraţi, ^împă-

raţi; ICronci, 2Cronici). Iniţial, a fost o singură carte, numită cartea împăraţi (sau Regi). în traducerea grecească LXX materialul care descrie evenimentele legate de monarhia

lui Israel a fost împărţit în prima, a doua, a treia şi a patra carte a împăraţi

(inculzând cărţile Samuel şi împăraţi). Apoi, traducerea latină Vulgata le-a numit întâia, a doua, a treia şi a patra împăraţi, acestea cuprinzând întreaga isto-

rie a monarhiei israelite de la întemeierea ei din vremea lui Samuel, până la

prăbuşirea ei în captivitate. 38

Astfel, istoria cărţilor 1 şi 2 împăraţi sau Regi este istoria decăderii începând cu înflorirea şi prosperitatea fără seamăn a

monarhiei sub domnia lui Solomon, continuând apoi cu ruperea împărăţiei în

Regatul de Nord sau al lui Israel şi Regatul de Sud sau al lui Iuda,

supravieţuirea acestora în rivalitate până la prăbuşirea Regatului de Nord în 722 sub asirieni şi supravieţuirea Regatului de Sud până în 586, când s-a prăbuşit şi

acesta sub babilonieni. Numele de împăraţi sau Regi derivă de la faptul că aceste două cărţi pre-

zintă istoria regilor care s-au succedat în Israel începând cu Solomon, regele monarhiei unite, şi apoi cu regii celor două regate până la prăbuşirea acestora.

6.2. AUTORUL ŞI TIMPUL SCRIERII Tradiţia evreiască susţine că Ieremia ar fi autorul cărţii împăraţi. Deşi există

evidenţe care ar îndreptăţi această părere, nu se ştie cine a fost autorul, deoarece 38 The New International Versoin Stucfy Bible, p. 455. mai există şi evidenţe care contrazic această părere. Există părţi, ca (2Împ. 24:18-25:30), care sunt identice cu texte din Ieremia (Ier. 52:1-34). însă se

suţine că descrierea deportării şi întemniţării regelui Ioachin a fost scrisă în

Babilon, pe când Ieremia nu a plecat în Babilon ci a fost dus in Egipt. Oricum, se poate deduce că autorul, fie că a fost Ieremia sau alt profet

preocupat de soarta israeliţilor în acele vremuri de frământare, a folosit şi alte

materiale scrise care existau la acea vreme şi pe care el le menţionează: Cartea

faptelor lui Solomon (lîmp. 11:41); Cartea cronicilor regilor lui Iuda este citată în total de cincisprezece ori (lîmp. 14:19; 15:31; 16:14; 16:20 etc). Aşa cum

afirmă Criswell, autorul, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a preluat părţi din aceste

scrieri în mod selectiv pentru a compune partea din istoria revelaţiei divine care 1-a preocupat.

39 în ce priveşte data scrierii cărţilor împăraţi, se înclină pentru

perioada dintre anii 562- 536 î.H., deoarece ultima informaţie dată în 2

împăraţi este cea cu privire la eliberarea împăratului Ioachin care a avut loc în jurul anului 562 î.H. şi nu există nici o menţiune privitoare la întoarcerea din

captivitate, care a avut loc începând cu anul 536 î.H.40

6.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII In general, cartea 1 şi 2 împăraţi prezintă o parte din istoria monarhiei

israelite unite şi apoi istoria monarhiei dezbinate a regilor lui Israel şi Iuda în

lumina Legămintelor lui Dumnezeu. Avem aici prezentate evenimentele începând cu ultima parte a vieţii lui David şi întronarea lui Solomon, până la

prăbuşirea monarhiei, a regatului lui Iuda şi ducerea în captivitatea babiloniană

în anul 586 î.H. Preocuparea majoră este redarea desfăşurării guvernământului

descendenţior din Avraam, cu preponderenţă a vieţii religioase a israeliţilor

(lîmp. 2:4; 11:11-13; 2Împ. 8:19; 19:34).'Este prezentat aici felul în care

Dumnezeu Şi-a ţinut făgăduinţa faţă de poporul Său, însă când împăraţii lor au păcătuit, El i-a pedepsit, fără a-Şi retrage total îndurarea. Istoria regatului de

nord care de la început adoptase o închinăciune semi-idolatră este prezentată

mai detaliat decât istoria regatului de sud al lui Iuda. Faptul că în viaţa regatului de nord a fost necesară o intensă avertizare profetică, reiese din aceea că o bună

parte din aceste cărţi este dedicată misiunii profetice a profeţilor orali Ilie şi

Elisei, premergătorii profeţilor scrisului. Aşa cum prezintă Jensen, cărţile 1 şi 2 împăraţi ilustrează istoria monarhiei

israelite de la gloria acesteia până la prăbuşirea ei' în captivitate.41

Mai precis,

este prezentată frapant diferenţa radicală a monarhiei, la începutul şi sfârşitul

cărţilor împăraţi. Faptul acesta este clar arătat de către Henrietta C. Mears: Cărţile împăraţilor încep cu regele David şi

sfârşesc cu împăratul Babilonului... încep cu construirea

templului şi sfârşesc cu arderea templului... încep cu 39 The Criswell SludyBible, p. 402. ■■•■• 40 Jensen, p. 190. . ...... 41 Jensen,p. 185. • "■. ■■ ,■,%,,'.*. >, . ■ .^ ,.■■•■. ^-., primul succesor al lui David la tronul împărăţiei sale,

Solomon, şi sfârşesc cu ultimul succesor al lui David,

Ioachin, eliberat din captivitate de către împăratul Babilonului.42

6.4. CADRUL EVENIMENTELOR Din punct de vedere geografic, evenimentele din cărţile împăraţilor se

petrec, în cea mai mare parte, în Canaan, în ţara lui Israel, iar o parte din ele în

restul teritoriului Cornului de Aur. în prima parte, Egiptul joacă un rol deosebit

de important, iar în partea a doua care are de-a face cu deznodământul faptelor, imperiile asirian, babilonian şi medo-persan, care s-au succedat în

Mesopotamia, îşi amplifică importanţa mai ales în actul prăbuşirii monarhiei

israelite şi apoi în întoarcerea din captivitate. Cartea 1 împăraţi, care la început prezintă perioada de glorie a monarhiei

unite sub Solomon, continuă cu tragica dezbinare a monarhiei sub Roboam. în

ultima parte prezintă începutul coexistenţei în rivalitate a celor două regate, ce

continuă apoi în 2Impăraţi. Astfel, cadrul geografic şi cel istoric diferă total de la o carte la alta. în

perioada de aur a monarhiei, în urma ultimelor cuceriri ale lui David şi apoi pe

vremea lui Solomon, regatul unit se întindea literalmente de la Pârâul Egiptului (care se vărsa în Delta Nilului) până la Râul cel Mare, Eufrat, şi de la pustia din

estul Iordanului până la Marea Mediterană. Una din marile dificultăţi privind cartea lîmpăraţi şi apoi 2Impăraţi este problema cronologiei regilor din perioada de după dezbinarea împărăţiei

şi chiar o dată cu sfârşitul vieţii lui David. Aşa cum arată Criswell, această

dificultate poate fi soluţionată ţinând cont de câteva realităţi: - Sistemul coregenţei, deosebit de frecvent în regatul de sud, potrivit căruia fiul începea să domnească încă pe când mai trăia tatăl. (Exemplu: David şi

Solomon). - La unii împăraţi este numărat şi anul urcării pe tron a noului împărat, pe când la alţii, anii se consideră numai începând cu anii plini. - Unii regi au folosit sistemul anilor religioşi, începând cu luna Nisan ca

prima lună a anului, pe când alţii au folosit sistemul anilor civili începând cu luna Tishri (a şaptea lună) ca prima lună a anului. Astfel, deşi cronologia perioadei este mai greu de stabilit, ţinând cont de

aceste particularităţi, cercetătorul atent va constata că nu este nici o contradicţie

în Sfânta Scriptură (Revelaţia scrisă), aşa cum încearcă să susţină critica raţionalistă. Trei diviziuni ale istoriei monarhiei israelite trebuie luate în considerare: (1) Monarhia unită sub Saul, David şi Solomon ( cea. 1043-93 lî.Hr.). (2) împărăţia dezbinată, 931 î.Hr, începând cu Ieroboam, în regatul de nord

(931-732 î.Hr.) şi sfârşind cu căderea Samariei şi ducerea Israelului în robia

asiriană. 42 Mears, p. 130. AiThe Criswell SludyBible The Criswell. p. 402. (3) împărăţia dezbinată, 931 î.Hr., începând cu Roboam şi regatul de sud (931-586 î.Hr) şi sfârşind cu căderea Ierusalimului şi ducerea lui Iuda în

captivitatea babiloniană.

6.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR După o prezentare mai detaliată a domniei lui Solomon, este prezentată

divizarea împărăţiei, după care, pe baza unui sistem sincronic, sunt prezentate alternativ cele două regate: Regatul de nord al lui Israel şi Regatul de sud al lui

Iuda; de la căderea în idolatrie, caracterizată de violenţă şi instabilitate, la tronul

regatului de nord se succed 20 de regi din mai multe dinastii pe perioada celor cea. 110 ani de existenţă. în regatul de sud s-au succedat de asemenea, 20 de

regi de-a lungul perioadei de cea. 343 de ani de existenţă, însă toţi aceştia au

aparţinut dinastiei lui David (cu excepţia scurtei perioade când Atalia, o străină,

a uzurpat tronul lui David). O bună parte din conţinutul cărţilor este dedicat vieţii şi activităţii profetice a profeţilor Ilie şi Elisei în regatul de nord. Conţinutul cărţii 1 împăraţi gravitează în jurul evenimentelor: Sfârşitul

domniei lui David; Domnia lui Solomon; Dezbinarea împărăţiei şi misiunea

profetului Ilie. Conţinutul cărţii poate fi împărţit sumar astfel: -(1) împărăţia unită (lîmp. 1:1-11: 43) - (2) împărăţia dezbinată (lîmp. 12:1-22:53) 6.5.1. ÎMPĂRĂŢIA UNITĂ (lîmp. 1:1-11:43) Această primă parte a cărţii 1 împăraţi prezintă mai ales domnia lui Solomon începând cu încoronarea sa, începutul domniei sale, gloria lui

Solomon, apostazia şi moartea sa. 6.5.1.1. ÎNCORONAREA LUI SOLOMON (lîmp. 1:1-2:11) încoronarea lui Solomon ca împărat peste Israel s-a petrecut în condiţii de frământări interne care se exercitau la curtea împărătească a lui David. Urmările

păcatului acestuia îşi făceau simţită prezenţa. 6.5.2. DAVID ÎNAINAT ÎN VÂRSTĂ (1 împ. 1:1-4) O dată cu boala împăratului se instalează o criză naţională. împăratul era

bătrân, avea 70 de ani şi era lipsit de vlagă. Se încearcă tratamentul natural prin

desemnarea fecioarei Abişag, sunamita. spre a-1 îngriji pe împărat. Cazul nu a prezentat implicaţii morale, având în vedere practicarea concubinajului şi a

poligamiei în timpul lui David. Faptul că ar fi avut încă o femeie în plus nu avea Metoda încălzirii corpului unui om lipsit de vlagă printr-un alt corp plin de vlaga

tinereţei era cea mai naturală metodă de tratare a unor asemenea situaţii de lipsă de vitalitate fizică.

mare importanţă, iar apoi David era înaintat în vârstă şi nu se mai punea

problema relaţiilor de căsătorie. Astăzi dispunem de adevărate remedii spirituale

în Hristos Domnul. Oricum, cazul a fost folosit mai târziu ca mijloc de intrigă

între descendenţii împăratului. 6.5.1.1.2. Complotul lui Adonia (lîmp. 1:5-31) Era probabil prin anul 960 î.Hr. (David a domnit între anii 1000 şi 961 î.H.,

circa 40 de ani). Acum era înaintat în vârstă şi slăbit. Profitând de situaţie, Adonia, al patrulea fiu al lui David, care după moartea lui Absalom ar fi avut

dreptul la succesiunea tronului fiind cel mai mare fiu în viaţă, a încercat

uzurparea tronului. în tentativa sa, Adonia era sprijinit de: - Prevederile Legii întâiului născut (Primageniture), care arătau că la moartea împăratului primul născut în viaţă are dreptul la succesiunea tronului. - Calităţi fizice alese (vers.6) - Era răsfăţatul tatălui său, care nu-1 mustrase niciodată în viaţă (lîmp. 1:6) - Dispunea de o gardă personală (lîmp. 1:5) - Dispunea de suport religios din partea preotului Abiatar. - Avea suport militar în persoana lui Ioab (lîmp. 1:7). Complotul lui Adonai era unul de tip clasic care avea cauze profunde şi

evidente. Cauza profundă era păcatul lui David, ale cărui urmări erau prevăzute

pentru tot restul vieţii lui. Cauza evidentă era situaţia de criză de la curtea

împărătească creată de bătrâneţea şi neputinţa împăratului. Numărul suporterilor era complet, incluzând forţa populară, forţa armată şi forţa religioasă. în această situaţie Adonia, însoţit de Ioab şi Abiatar şi mulţi invitaţi, se duce

lângă piatra lui Zahelet, la cea. un km de izvorul Ghihon şi de poarta cetăţii şi se proclamă împărat. Complotului lui Adonia însă i se opun forţe şi mai competente: - Dreptul împăratului de a alege (lîmp. 1:20). Câtă vreme trăia fostul împărat, el putea decide care din fiii săi să-i urmeze la tron. - Intervenţia prorocului Natan şi a Bat-Şebei, soţia lui David şi mama lui

Solomon. Fiecare dintre aceştia ştia de promisiunea făcută Bat-Şebei, că fiul ei

Solomon va fi împărat după David. - Credincioşia vitejilor şi a preoţilor (lîmp. 1:8). In afară de Ioab, toţi vitejii

erau de partea lui David; de asemenea, în afară de Abiatar, toţi preoţii sprijineau

pe împărat. - Credincioşia împăratului (lîmp. 1:29-31). în felul acesta complotul lui

Adonai s-a soldat cu un eşec. 6.5.1.1.3. Ungerea lui Solomon ca împărat (lîmp.1:32-40) împăratul David autorizează pe preotul Ţadoc, prorocul Natan şi pe

comandantul Benaia (autoritatea Eclesiastică, educaţională şi militară) însoţiţi de garda personală a împăratului, să pună pe Solomon pe catârul împăratului şi

să-1 ungă ca împărat la izvorul Ghihon, de la poarta cetăţii Sionului. Alegerea şi ungerea lui Solomon sunt aclamate de tot poporul. Fiul preotului

Abiatar, considerat "evanghelist" prin tradiţie, dă un raport amănunţit lui Adonia despre cele întâmplate, încredinţându-1 că din porunca lui David,

Solomon a fost uns împărat şi s-a aşezat pe scaunul său de domnie. Adonia şi

întreaga lui companie s-au umplut de spaimă, între ei se instalează panica şi se risipesc în toate părţile, iar pentru Adonia, singurul loc de refugiu este altarul

aflat în cortul întâlnirii, aşa că se prinde de coarnele acestuia exprimându-şi

pocăinţa pentru faptele sale şi cerând lui Solomon să-i jure că nu-1 va omorî. Solomon îl cruţă, cu condiţia să fie "om cinstit", şi-1 avertizează că dacă va avea

răutate în el va muri. Adonia vine şi se închină la picioarele împăratului. Complotul a fost pregătit în ascuns, însă curmarea acestuia se face pe faţă,

prin hotărâri radicale, iar pocăinţa sinceră asigură viaţa chiar şi pentru un vinovat. 6.5.1.1.4. Ultimele sfaturi date lui Solomon şi moartea lui David (lîmp. 2) Pentru încă o scurtă perioadă, Solomon a fost coregent cu tatăl său David, timp în care David 1-a pregătit pe Solomon şi poporul pentru noua domnie.

4"

înainte de moartea sa, David sfătuieşte pe fiul său Solomon să fie om şi să

respecte Legea Domnului dată prin Moise, pentru ca astfel Dumnezeu să

continue cu binecuvântările Legământului asupra caseL Lui. De asemenea, îl sfătuieşte să pedepsească cu dreptate pe Ioab pentru

omorârea mişelească a lui Abner şi a lui Amasa, care erau mai buni decât el.

David nu putea să-i pedepsească pe aceştia cu dreptate, deoarece era mult mai implicat în relaţia cu ei, pe când Solomon era un om Liber de orice obligaţie. A

nu fi implicat şi a fi liber sunt cele două condiţii ale disciplinei drepte. După toate acestea, David a murit, încheindu-şi guvernarea sa după 7 ani de domnie la Hebron peste Iuda şi 33 de ani de domnie peste tot Israelul la

Ierusalim, lăsând în urma sa o monarhie tare şi unită. 6.5.1.2. DOMNIA TIMPURIE A LUI SOLOMON (lîmp. 2:12-4:19) Urcat astfel pe tron, Solomon a şi început să se bucure de prosperitate. Prima parte a domniei lui se evidenţiază prin nimicirea vrăjmaşilor, prin

ataşamentul de Domnul, prin organizarea guvernului, dar şi prin alianţa cu

egiptenii. In felul acesta, dacă epoca lui David putea fi considerată ca epoca de aur a monarhiei în sensul expansiunii împărăţiei şi a statorniciei acesteia,

perioada lui Solomon continuă să fie epoca de aur în sfera realizărilor edilitare.

In centrul acestei dezvoltări străluceşte templul de la Ierusalim, capodopera religioasă a epocii lui Solomon. Toate acestea au fost posibile din pricina că, aşa

cum a fost profeţit, Solomon a fost un împărat care s-a bucurat de pace şi

prosperitate şi a îndrăznit să acţioneze potrivit cu sfaturile date de tatăl său. 6.5.1.2.1. Nimicirea vrăjmaşilor (lîmp. 2:13-46) Potrivit cu înţelepciunea primită de la Dumnezeu şi cu sfaturile date de tatăl

său, Solomon, de îndată ce urcă pe tron, caută să lichideze pe oricine care ar fi 4:>

Diferitele acţiuni pregătitoare sunt descrise în cartea Cronici, cât şi înscăunarea publică a lui Solomon şi moartea lui David. putut face o conspiraţie. Mai întâi, este omorât Adonia, care, deşi era conştient

că Domnul dăduse împărăţia lui Solomon, caută totuşi să pună mâna pe tron

prin tertipul cererii în căsătorie a sunamitei Abişag, slujitoarea lui David, prin mijlocirea Bat-Şebei, mama lui Solomon. încercând să obţină această fată ca

nevastă, el căuta să arate că are dreptul la tot ce era a lui David. deci şi la

împărăţie46

şi astfel să o folosească la un nou complot, deoarece el a fost

singurul martor ocular când David a decis să dea împărăţia lui Solomon. împăratul dovedeşte dârzenie şi dă poruncă să fie omorât Adonia. Nerespectarea

harului atrage judecata! Preotul Abiatar este scos din slujbă şi trimis la moşiile sale la Anatot cu domiciliu forţat. Solomon îi cruţă viaţa din consideraţie pentru faptul că Abiatar

fusese mare preot sub domnia lui David. Astfel se împlineşte Cuvântul lui

Dumnezeu privitor la casa lui Eli şi ultimul descendent al acestuia este scos din

slujba preoţiei (lSamuel 2:31-35). Ţadoc devine mare preot. Conştiinţa încărcată îl determină în astfel de împrejurări pe Ioab să fugă şi

să se prindă de coamele altarului la cortul întâlnirii. Acest gen de pocăinţă

revoltătoare însă nu-1 mai ajută47

şi este pedepsit cu moartea, din pricină că ucisese pe Abner şi pe Amasa, două căpetenii mai de seamă decât el, şi, desigur,

complotase împotriva lui David. In locul lui Ioab, Benaia devine căpetenia

oştirii. Lui Şimei, una din rudele lui Saul, care îl blestemase pe David când fugea

de Absalom, împăratul îi stabileşte domiciliu forţat în Ierusalim, cu precizarea

că orice abatere îi va aduce moartea. Prin această măsură Solomon căuta să-1

izoleze, prevenind astfel posibilitatea de a complota împreună cu beniamiţii din casa lui Saul. După 3 ani, Şimei a părăsit Ierusalimul pentru a-şi readuce

slujitorii care fugiseră la Gat şi astfel este pedepsit cu moartea. în felul acesta, Solomon şi-a întărit împărăţia, înconjurându-se de oameni credincioşi şi viteji. De asemenea, a căutat să-şi întărărească poziţia

căsătorindu-se cu fiica faraonului Egiptului, fapt care, de|i a constituit o bună

strategie politică, a fost şi germenele decăderii spirituale.(lîmp. 3:1) 6.5.1.2.2. Ataşamentul lui Solomon faţă de Dumnezeu (lîmp. 3:1-4:19) Solomon şi-a dat seama că doar înlăturarea elementelor negative şi folosirea

unor strategii politice adecvate nu erau suficiente şi că ataşamentul de Domnul,

pe care îl iubea, era secretul succesului. Plecat să aducă jertfe pe înălţimea Gabaonului, Domnul I se arată în vis şi-i oferă posibilitatea să ceară ceea ce

doreşte. Aici, Solomon dovedeşte o înaltă spiritualitate prin faptul că: - Exprimă mulţumiri şi recunoştinţă pentru cele primite de la Domnul. - Cere o inimă pricepută şi înţelepciune pentru a putea să conducă poporul,

recunoscând cu umilinţă că era tânăr şi neîncercat. 46

The N.I. V. Study Bible, p. 464. "Posedarea haremului regal era interpretat în vremea aceea ca deţinerea dreptului de succesiune la tron. 47

Altarul Domnului oferea protecţie doar pentru uciderea fără premeditare(Exod

21:12-14). La cererea lui înţeleaptă Dumnezeu îi dă un răspuns prin care-i promite: - înţelepciune unică; - bogăţie; - lungirea zilelor; - faima nemaipomenită, cu singura condiţie să păzească legile şi

poruncile Domnului şi să umble în calea Lui. Solomon a primit înţelepciune

administrativă, judiciară şi literară (lîmp. 3:28). Curând şi-a dovedit excelenta sa înţelepciune prin judecata făcută celor două femei care pretindeau acelaşi

copil (lîmp. 3:16-28). Desigur, consolidarea împărăţiei s-a mai produs şi prin înalţii slujbaşi ai lui Solomon. Iar teritoriul împărăţiei se întindea acum de la. Râul Egiptului, până la

ul Eufrat. 6.5.1.2.3. Organizarea guvernului (lîmp. 4:1-28) Prima parte a domniei lui Solomon a fost caracterizată şi de o bună organizare a guvernului. A organizat conducerea la Ierusalim şi a împărţit

teritoriul în 12 unităţi teritoriale economico-administrative. Fiecare din acestea

purtau grijă timp de o lună pe an de cele necesare curţii regale. Aşadar, toate

aceste elemente conjugate împreună au stat la baza prosperităţii monarhiei în această perioadă. 6.5.1.3. GLORIA LUI SOLOMON (lîmp. 4:29-10:29) Gloria lui Solomon este evidenţiată de posesiunile şi bunăstarea sa, este legată de construirea templului şi a palatului împărătesc şi de guvernarea lui

Dumnezeu în interioail unei monarhii teocratice, până când aceasta a fost

umbrită de apostazie. 6.5.1.3.1. Posesiunile lui Solomon (lîmp. 4:20-34) Sub domnia lui Solomon, aşa cum s-a arătat mai sus, împărăţia atinge

xpansiunea maximă, întinzându-se de la graniţa cu Egiptul în sud, până la râul

Eufrat în nord-est. Toate naţiunile de pe aceste teritorii îi plăteau tribut. Timpul de pace şi prosperitate, potrivit cu numele de Solomon ("pace"

•prosperitate") (2Samuel 12:25). a creat posibilitatea dezvoltării culturale,

îolomon şi-a adus contribuţia sa semnificativă la literatura înţelepciunii, fiind :omparat cu psalmiştii Etan şi Heman pe care i-a depăşit. El'a scris 3000 de

'roverbe şi 1005 cântări. De asemenea, aportul său poate fi menţionat şi în

lomeniul ştiinţelor naturii. Aşa cum afirmă Halley: "Epoca lui David şi a lui

olomon a fost "epoca de aur" a istoriei israelite. David a fost un războinic, iar olomon un edilitar. David a construit regatul, Solomon a construit templul. în

urnea înconjurătoare, aceasta a fost epoca lui Homer, începutul istoriei greceşti,

.giptul, Asiria şi Babilonul erau slabe în această periodă. Israel a fost cea mai mternică împărăţie din întreaga lume; Ierusalimul cea mai magnifică cetate şi

emplul, cea mai splendidă clădire de pe pământ".48

Halley 's Bible Hand Book, p. 191. 6.5.1.3.2. Construirea templului şi a palatului împărătesc (lîmp. 5-7) Profitând de alianţa lui David cu Hiram, regele Tirului, capitala Feniciei,

Solomon a cerut acestuia să-1 aprovizioneze cu lemn din Liban şi cu lemn de

chiparos pentru construirea templului. Iar Solomon i-a dat în schimb cereale şi

untdelemn necesare pentru curte. Solomon a trimis în Liban 30.000 de muncitori, în schimburi de câte 10.000 pe lună, sub conducerea lui Adonram.

Alţi 70.000 erau încredinţaţi cu căratul şi 80.000 cu cioplitul pietrelor. Toţi

aceştia lucrau sub conducerea a 3.300 de căpetenii cu scopul de a pregăti materialul pentru construirea templului. Alături de oamenii lui Hiram şi ai lui Solomon, au mai lucrat şi Ghiblifii,

care erau cunoscuţi ca artizani din Byblos (lîmp. 5:18). între toţi lucrătorii se remarcă Huram-Abi, fiul unui bărbat din Tir şi al unei israelite din Dan

(2Cronici 2:14), care a fost trimis ca arhitect specialist la Ierusalim (lîmp.

7:14). Templul a fost construit în anul 480 după ieşirea israeliţilor din Egipt.

Lucrarea a început în primăvara celui de al 4-lea an al domniei lui Solomon, în cea. 966 î.Hr., şi a fost terminat după şapte ani, toamna (lîmp. 6:38). Locul unde a fost zidit templul a fost Muntele Moria (2Cronici 3:1), una

dintre cele trei înălţimi mai însemnate din Ierusalim, şi locul unde cea. 1100 ani înainte Avraam a adus pe fiul său, Isaac, jertfă Domnului (Genesa 22:2). Locul

din aria lui Aravna iebusitul cât şi planul templului au fost arătate de Dumnezeu

lui David prin revelaţie divină (ICronici 21:18-30; 22:1; 28:11-19). în Septuagintă (LXX), ţinutul este numit 'Ţara viziunii", iar piscul Moria e aşezat

în partea de nord a Ierusalimului.49

Templul este similar cu cortul întâlnirii, însă de dimensiuni duble şi mult

mai complicat în ceea ce priveşte încăperile anexe ale acestuia. Era orientat cu intrarea spre răsărit, care ducea mai întâi într-un pridvor lung de 4,50 m, din

care se intra în Locul Sfânt lung de 18 m, lat de 9 m şi înalt de 14 m. In partea

de vest era Sfânta Sfintelor, care era un cub cu latura de 9 m, străjuită de doi heruvimi care acopereau cu aripile lor întreaga încăpere.

In jurul zidurilor exterioare erau ataşate trei rânduri de camere (trei etaje),

dispuse de ambele părţi şi în spatele templului. La intrare templul era prevăzut

cu doi stâlpi uriaşi, numiţi Boaz şi Iachim, care erau frumos ornamentaţi. Partea exterioară a zidurilor era din pietre preţioase; în interior erau

căptuşite cu lemn de cedru din Munţii Libanului şi împodobită cu aur şi pietre

scumpe. Toate părţile templului au fost pregătite în munţi şi au fost montate fără lovituri de ciocan, ceea ce implica mare pricepere şi reverenţă atât de necesare

şi azi in construirea templului veşnic al lui Dumnezeu. In faţa templului, spre răsărit, erau două curţi deschise (2Cron. 4:9): Curtea

preoţilor, de 46x92m, cu altarul arderilor de tot construit de Solomon cu o

dimensiune de 3m şi înalt de 4,6m (de patru ori mai mare decât cel făcut de

Moise) şi Marea sau Ligheanul de aramă, care era deosebit de impresionant.

Avea forma unei cupe înalte de 2,30m, cu un diametru de 4,5m, iar perimetrul era de 14m. Pereţii ligheanului erau confecţionaţi din aramă, groşi de 7,62cm. 49 G.A. Buttrick ed. and ...The Interpreter's Dictionaty of the Bible (Nashville:

Abingdon Press, 1962) voi.3. p. 438. Această identificare este făcută de Iosif Flavius şi

acceptată de Icronim . Marea se sprijinea pe 12 boi de aramă orientaţi câte trei în cele patru puncte

cardinale. întregul ansamblu cântărea cea. 25 tone (lîmp. 7:46). De o parte şi de alta a templului, în curtea preoţilor, mai erau încă 10 lighene mai mici dispuse

pe roţi pentru îndeplinirea ritualurilor spălării (lîmp. 7:>8). în faţă, tot spre răsărit, continua curtea cea mare de 183m x 92m, care era înconjurată de un zid de piatră şi forma zona templului, curtea poporului."

0 Mobilierul templului era, în principiu, similar cu cel al cortului întâlnirii.

Singur chiovotul mărturiei, conţinând tablele Legii, a fost luat din cort şi aşezat în Sfânta Sfintelor, din templu, pentru a fi străjuit de cei doi heruvimi din Sfânta

Sfintelor făcuţi din lemn de măslin şi poleiţi cu aur. Alţi doi heruvimi erau

plasaţi ca ornament deasupra capacului chivotului, care era din aur curat şi

constituia "Scaunul îndurărif'(lîmp. 6:23-28; 2Cron. 3:10-13). în Sfântă a fost plasat noul altar de aur pentru tămâiere, precum şi, în loc de

un candelabru şi o masă pentru pâinile punerii înaintea Domnului, zece

candelabre şi zece mese, câte cinci pe fiecare parte a încăperii. Toate uşile erau sculptate în lemn de măslin, iar perdelele erau deosebit de frumoase. Pereţii

întregului templu erau împodobiţi cu heruvimi sculptaţi şi acoperiţi cu aur. Templul construit de Solomon a fost distrus în anul 586 î.H. de către babilonieni şi a fost reconstruit în 520 î.H. sub Zorobabel. pe vremea profetului

Hagai. Acesta a fost apoi distrus pe vremea Macabeilor şi apoi reconstruit de

către Irod cel Mare începând cu anul 20 î.H.. fiind din nou distrus în totalitate în

anul 70 A.D. Astăzi, zona templului din Ierusalim se întinde pe cea. 7-8 ha, fiind dominată de faimoasa moschee arabă "'Domul Stâncii" terminată de către

Omarînanul691 A.D.51

Templul lui Solomon a durat ceva mai puţin de patru sute de ani, cel al lui Zorobabel, aproape cinci sute de ani, iar cel construit de Irod a durat mai puţin

de o sută de ani. Aceasta pentru că ele s-au îndepărtat tot mai mult de scopul

propus de a fi o casă de închinăciune pentru toate popoarele şi de a fi casa lui

Dumnezeu. Templul însă a prefigurat pe Hristos, adevăratul templu, apoi trupul credinciosului ca templu al Duhului Sfânt şi Biserica răscumpăraţilor construită

din pietre vii. Profitând de timpul de prosperitate şi pace, Solomon, paralel cu construirea templului, a construit şi palatul împărătesc sau centrul administrativ, a cărui

construcţie a durat treisprezece ani. Palatul cuprindea casa din Pădurea

Libanului, care probabil era pentru armură,"2 pridvorul de legătură, sala tronului

sau sala de judecată şi locuinţa pentru împărăteasă, prinţesa Egiptului, şi

locuinţa pentru împăratul (lîmp. 7:1-12). Toate acestea au fost făcute din pietre

masive, căptuşite cu lemn de cedru şi spijinite pe stâlpi. Sala tronului era

prevăzută cu un tron mare şi înalt, confecţionat din fildeş şi acoperit cu aur, pe

care se aşeza împăratul urcând şase trepte împodobite cu statui de lei de ambele

părţi (lîmp. 10:18-20; 7:7). Toate uneltele necesare în templu au fost turnate din aramă şi aur în Câmpia

Iordanului, în pământul argilos de lângă Sucot. După ce totul a fost gata,

50

Schultz, pp. 161-164. 51

Buttrick, op.cit., voi. 4, p. 534. 52

The Lion Handbook to the Bible, p. 257. împăratul a adus argintul şi aurul dăruite de tatăl său şi le-a pus în vistieria

Casei Domnului. 6.5.1.3.3. Sfinţirea templului (lîmp. 8:1-66) O dată terminat, faimosul templu trebuia dedicat Celui pentru care a fost

făcut, astfel trecându-se la sfinţirea lui. Solemnitatea sfinţirii a avut loc în luna a

7-a a anului al 12-lea, se pare că tocmai în săptămâna care preceda sărbătoarea

corturilor. Cu această ocazie au venit la sărbătoare reprezentanţi şi conducători din toată tara lui Israel, în număr de 100.000 de capi de familie şi 20.000 de

bătrâni (lîmp. 8:63).53

Actul sfinţirii templului a constat din două părţi deosebit de însemnate, care au fost îndeplinite sub directa conducere a lui Solomon ca reprezentant al unui

neam de preoţi care intrase în legământ cu Dumnezeul cerului. Acestea au fost:

Aducerea chivotului Legământului şi cuvântarea către popor - rugăciunea de dedicare. Chivotul Domnului a fost transportat cu cinstea cuvenită din cortul

întâlnirii în Sfânta Sfintelor în templu. O dată aşezat chivotul la locul lui, slava

Domnului a inundat templul în aşa fel încât preoţii nu mai puteau sta înăuntru. Se poate uşor constata că fără prezenta lui Dumnezeu cel mai faimos templu

este gol şi pustiu, iar prezenţa Sa umple locul unde intră, aşa încât nimic nu mai

poate sta acolo (lîmp. 8:10-11). Apoi, Solomon a vorbit întregii adunări despre felul cum tatăl său David a

dorit să construiască o casă Domnului şi cum el a îndeplinit acest mandat după

Cuvântul Domnului. Cea mai mare parte a actului sfinţirii este acoperită de rugăciunea lui

Solomon. Contrar obiceiului monarhilor orientali, care nu îngenunchiau în faţa

nimănui în public, cel mai mare împărat al timpului, Solomon, se pleacă

înaintea împăratului împăraţilor în public pentru a rosti rugăciunea de dedicare a templului. Din această rugăciune memorabilă reies câteva adevăruri teologice

mari:- Dumnezeu este credincios Legământului (v.23) - Dumnezeu este imens şi omniprezent (v.27) - Dumnezeu este iertător şi îndurător (v.30) - Casa Domnului este locul de închinăciune şi slujire pentru întregul Israel. - Casa Domnului are perspective universale (v.41-46). - Casa Domnului are şi scopuri misionare (v.56-61). Faimoasa rugăciune a lui Solomon la sfinţirea templului a depăşit cu mult

cadrul istoric a vremii sale, lăsând să se audă ecourile inspiraţiei profetice

privind scopul lui Dumnezeu, prin mijlocirea poporului ales, îndreptat spre toate popoarele pământului. Rugăciunea a fost urmată de aducerea jertfelor în număr nemaipomenit de

mare: 22 000 de boi şi 120 000 de oi. după care a urmat ospăţul sărbătorii, care a durat cât două sărbători a corturilor, paisprezece zile (lîmp. 8:65). După

această memorabilă sărbătoare, Dumnezeu se arată din nou lui Solomon. îi

promite că îi ascultă rugăciunea cu privire la templu şi că inima şi ochiul Său 53

Schultz, p. 165.

ar fi totdeauna cu casa aceasta. însă, totodată, îl şi avertizează că abaterea raeliţilor de la Legea Domnului va atrage osânda şi robia naţiunii, cât şi

;Strugerea templului. Se poate observa că Dumnezeu ia în serios ceea ce I se

:dică lui, şi în neprihănirea Sa nu acceptă să i se reţină nimic din ceea ce este

Lui. 6.5.1.3.4. Faima lui Solomon (lîmp. 9:1-10:29) însemnatele lucrări edilitare şi în mod deosebit construirea şi dedicarea

mplului i-au făcut cunoscută gloria lui Solomon şi i-au adus multă faimă şi msideraţie pe scară internaţională, care aveau la bază Legământul său cu

umnezeu. Cu spiritul său edilitar, Solomon, pe lângă Casa Domnului şi palatul

npărătesc, a mai zidit cetatea Ierusalim, Haţorul şi Ghezerul: El folosea rizonierii de război pentru lucrări edilitare. Pe plan extern, Solomon a fost întotdeauna apreciat de către Hiram, regele

irului, deşi acesta a fost nemulţumit cu cetăţile din Galilea date lui de către olomon ca recompensă pentru ajutorul oferit în lucrările edilitare şi pentru

arul de 120 talanţi de aur, pe care le-a numit Cabul "sunt de nimic". Hiram a trimis pe marinarii săi să aducă cu corăbiile aur pentru Solomon împ. 9:11-14; 9:27-28). Astfel, Solomon a fost primul rege israelit care a

■ganizat o flotă comercială."" împărăteasa din Seba, din sudul Arabiei, Iemenul de astăzi, venită la

:rusalim, rosteşte o adevărată cuvântare apreciindu-1 atât pe Solomon cât şi ogăţia şi înţelepciunea acestuia, afirmând că ceea ce auzise în ţara ei nu era

ici pe jumătate din realitate. Iată dar că adevărata faimă este cea care se

azează pe Legământul cu Iahve, se evidenţiază prin acte concrete şi este unoscută de toţi. Solomon primea anual 666 talanţi de aur (1 talant = 34 kg). Aşa se explică

iptul că el a pus să-i construiască 200 de scuturi mari de aur şi 300 de scuturi

lai mici, că tronul de fildeş era acoperit cu aur şi toate tacâmurile şi vesela din are se mânca la masa împăratului erau din aur. De asemenea, Solomon avea o

mlţimi de care de luptă şi cai pur sânge proveniţi din Egipt. 6.5.1.4. APOSTAZIA ŞI SFÂRŞITUL LUI SOLOMON (lîmp. 11:1-43) Monarhia prosperă din epoca de aur a Regatului unit a fost umbrită de stări

i realităţi triste, care au dus la dezbinarea acesteia şi apoi la dezastruoasa

răbuşire. Solomon face parte din categoria de oameni care au început atât de bine, dar

fârşesc într-un mod atât de ruşinos. Multa bogăţie, faima şi excesul de putere

■au condus la decăderea care şi-a făcut simţite ecourile în întreaga istorie

sraelită de după el. Două sunt elementele interdependente care au conlucrat la periclitarea şi decăderea monarhiei: decăderea morală a împăratului sau

apostazia sa, uneltirile adversarilor care au acţionat la ruperea monarhiei. O

scurtă trecere în revistă a fiecăruia va fi edificatoare. 6.5.1.4.1. Apostazia lui Solomon (lîmp. 11:1-13) Apostazia ruşinoasă a faimosului Solomon care a avut parte de experienţa

întâlnirii cu Dumnezeu în două ocazii şi de harul de a construi primul templu închinat lui Iahve, adevăratul Dumnezeu, a constat în construirea de temple

pentru alte zeităţi, ca: Astarteea, zeiţa Sidonienilor şi a lui Moloch, urâciunea

amoniţilor. Cum a fost posibilă una ca asta? Multa dezvoltare şi bogăţie l-au condus la exploatarea maselor populare, iar huzurul şi bunăstarea l-au condus la femei străine. Solomon nu numai că a

întrecut orice măsură având 700 de neveste şi 300 de concubine, dar el a

încălcat în modul cel mai flagrant Legea Domnului luând soţii dintre neamuri (Exod 34:16;Deut.7:3,4) moabite. amonite, edomite, sidoniene şi hetite. S-a luat

şi el după obiceiul regilor orientali, a căror faimă se măsura şi după mărimea

haremului. Apoi, trăirea destrăbălată a condus la idolatrie (lîmp.11:2).

împăratul a îngăduit nevestelor sale să practice idolatria şi, târât de iubire, edilitarul singurului templu construit adevăratului Dumnezeu a ajuns să

construiască temple şi locuri de închinare pentru urâcioasele zeităţi ale

popoarelor înconjurătoare: Chemoş, zeul moabit, Milcom, zeul amonit, şi

Moloch, urâciunea amoniţilor. Dacă ascultarea şi credincioşia duc la binecuvântare, neascultarea şi

apostazia nu pot fi trecute cu vederea. Dumnezeu îl înştiinţeaă pe Solomon că

va rupe împărăţia de la el şi o va da slujitorului său. Din pricina credincioşiei lui David şi a Ierusalimului, Dumnezeu - în îndurarea Sa - nu va aduce ocara

meritată în timpul vieţii lui Solomon. Amânarea pedepsei şi păstrarea unei părţi

din împărăţie pentru descendenţii lui Solomon sunt dovada harului lui

Dumnezeu, care este întotdeauna şi drept şi bun în acelaşi timp. 6.5.1.4.2. Uneltirea adversarilor (lîmp. 11:14-43) Deşi urmările propriu-zise ale apostaziei vor năvăli după moartea lui

Solomon, vrăjmaşii lui au început să se ridice împotriva lui încă de când el era în viaţă. Dumnezeu a îngăduit ca în principal să se ridice trei adversari

împotriva lui Solomon. Primul a fost Hadad, edomitul, fiul regelui Edomului, care a scăpat de sabia lui Ioab încă pe vremea lui David când a fost nimicit Edomul. Devenit fugar.

Hadad s-a refugiat în Egipt şi a devenit cumnat al lui Faraon. El a devenit

vrăjmaş declarat al casei lui David. şi s-a întors în ţara lui în timpuri prielnice

(lîmp. 11:14-22). Un alt adversar al lui Solom a fost Rezon, un ofiţer al lui Hadadezer, care a

dezertat, a capturat Damascul şi a organizat o împărăţie puternică siriană, care a

urât pe Israel şi a fost potrivnic lui Solomon. Pe lângă aceşti adversari externi. Dumnezeu a îngăduit şi ridicarea unuia

intern: Ieroboam, fiul lui Nebat, slujitorul lui Solomon. Pe când se construia etatea Milo. Solomon a încredinţat tânărului Ieroboam conducerea lucrărilor,

'rofetul Ahia din Silo, prin actul profetic al ruperii mantalei în 12 bucăţi din are a dat zece lui Ieroboam, a prevestit acestuia ruperea împărăţiei din mâna lui

lolomon şi preluarea de către el a zece seminţii. Increzându-se poate în cele

rofetite şi neavând destulă răbdare. Ieroboam a atentat împotriva lui Solomon, eea ce 1-a determinat apoi să se refugieze în Egipt. Astfel, monarhia a început

ă fie crunt zdruncinată încă pe vremea lui Solomon. Cel ce a început aşa de sus

devenit aşa de jos, cel ce avea potenţial mare a devenit atât de slab şi mic, cel e avea mari oportunităţi pentru succes a devenit mizerabil la sfârşitul vieţii

ale. Sunt câteva motive concrete care au condus la această cădere şi slăbire a

nonarhiei israelite: - Folosirea fără milă a muncii sclavilor. - Acumularea de mari averi din munca altora. - Organizarea unei puternice forţe militare pentru a proteja bogăţia şi

istemul. -Taxe excesive impuse poporului pentru a menţine şi întreţine sistemul. -Căsătoria cu femei străine, care a condus la idolatrie şi părăsirea

)omnului. Cu alte cuvinte, materialismul, spiritul mercantil, militarismul, nândria şi depravarea întorc pe om de la Dumnezeu. Aruncând o privire fugară asupra domniei lui Solomon se pot vedea uşor

lunetele tari ale acestei perioade atât de strălucite, precum şi elementele slabe

;are au dus la ruină. Reiese clar că ataşarea de Dumnezeu asigură binecuvântarea, pe când îndepărtarea de Dumnezeu, care este izvorul vieţii,

iguranţei şi binecuvântării determină prăbuşirea. 6.5.2. ÎMPĂRĂŢIA DEZBINATĂ: IUDA ŞI ISRAEL (lîmp. 12-22) începând cu cap. 12:1, cartea 1 împăraţi prezintă dezbinarea împărăţiei şi

apoi în paralel secvenţe din cele două regate, Regatul de nord al lui Israel şi

legatul de sud al lui Iuda, prezentare ce continuă apoi şi în 2Împăraţi până la

jrăbuşirea Regatului de nord şi ducerea în captivitatea asiriană în anul 772, când a avut loc căderea Samariei şi a Regatului de sud şi ducerea în captivitatea

)abiloneană în anul 586, când a avut loc prăbuşirea Ierusalimului. Când monarhia israelită a devenit cu totul umană, ca orice alt lucru de

origine pământească, aceasta ajunge la destrămare şi ruinare. Singurul lucru care rămâne valabil este faptul că. şi în cadrul acestei stări deplorabile,

Dumnezeu a păstrat ideea împărăţiei Sale care urma să vină. Casa lui David

mn care monarhia a ajuns la culmea strălucirii ei a servit ca un tip reprezentativ al adevăratei împărăţii. Regatul lui iuda, cu capitala şi centrul religios la Ierusalim, dispunând de o

dispoziţie strategică şi de orientări spirituale mai bune. rămas fidel dinastiei lui

David. a durat din anul 931 î.Hr., când a murit Solomon şi când a avut loc dezbinarea, până în anul 586 î.Hr.. Regatul de sud a supravieţuit Regatului de nord L36 de ani. Regatul lui

Israel a devenit idolatru de la început şi a avut capitala în trei locuri succesiv: la Sihem, Tirţa şi Samaria. Astfel, se înscriu în istoria monarhiei israelite trei mari evenimente: - >"UJ i\ d a J tn p ÎXC -~>) i \ 1 ICÎ S-H 1 i i

s"i;3M)l>it Ir

t

H i rob *

<

- • > l u idoser

Lnî« lut siiu p _iRegs ilui

su

d

?

ducci U (.

Ipti \ ii !i.L

l babiloueu i

6.5.2.1. DEZBINAREA ÎMPĂRĂŢIEI (llmp. 12:1-19) De îndată după moartea lui Solomon, atât urmările căderii sale, cât şi forţele

potrivnice au început să se manifeste din plin. Primul pas spre minarea împărăţiei lui Israel a fost, desigur, dezbinarea ei.

Dezbinarea în sine s-a petrecut la momentul oportun, însă aceasta a constituit

doar un punct culminant al unui proces de încordări. Pe lângă păcatele atât de evidente ale lui Solomon, care-i scot la iveală caracterul decăzut, idolatru, despotic şi asupritor, el apăsa poporul cu taxe grele

şi se îndepărta tot mai mult de Dumnezeu. Alte fapte evidente care au condus la

dezbinare au fost: (1) întreţinerea unui spirit de vrăjmăşie. Aşa cum s-a mai arătat, cel puţin

trei persoane şi-au dat pe faţă vrăjmăşia împotriva lui Solomon, printre care şi

Ieroboam, fost slujitor al său refugiat în Egipt. (2) Alimentarea unui duh de răzbunare. Deşi Ieroboam a scăpat de asuprirea lui Solomon şi-i mergea bine în Egipt, el nutreşte răzbunarea şi pândeşte

momentul oportun. (3) Accentuarea diferenţelor social-naţionale. Fără îndoială că cei din sud se mândreau cu faptul că dinastia lui David din seminţia lui Iuda deţinea cârma

monarhică la Ierusalim. Această mândrie naţională a stârnit invidie în sufletele

celor din nord. Nu este de mirare că atunci când trebuie ca noul rege să fie încoronat, aceasta nu se mai face la Ierusalim, ci la Sihem, cetatea din nord.'

6

Iar când ruptura se dă pe faţă, se evidenţiază spiritul naţional nutrit de ambele

părţi ca acţiune sau reacţiune (lîmp. 12:1,16). (4) Persistenţa în politica de asuprire. Ieroboam şi fruntea israeliţilor adunaţi la Sihem cer lui Roboam. fiul lui Solomon, să uşureze asuprirea, starea

moştenită de la tatăl său. în mândria sa, ca unul care nu a fost instruit de

Solomon pentru o cârmuire înţeleaptă. Roboam respinge sfatul bătrânilor, se sfătuieşte cu tinerii şi ia o atitudine despotică pe faţă. Anunţă public că

intenţionează să aplice o şi mai severă asuprire (lîmp. 12:10-11). (5) Hotărârea lui Dumnezeu de a aplica judecata. Lângă cele de mai sus se adaugă şi hotărârea lui Dumnezeu de a aplica pedeapsa cuvenită pentru

decăderea lui Solomon. Ca un nou ecou sinistru răsună afirmaţia: '"Astfel s-a

dezlipit Israel de casa lui David" (lîmp. 12:17). Tânărul rege Roboam nu este

gata să accepte această tristă realitate. Trimis în nord să adune taxele, Adoram,

mai marele peste biruri, este prima victimă, fiind omorât cu pietre. Roboam adună armatele hotărât să-i forţeze pe israleiţi la supunere, dar Dumnezeu The Criswell StudyBihle, pp. 423,424. atenţionează pe cei din împărăţia de sud prin prorocul Şemaia că hotărârea

venea de la Domnul şi ei sunt determinaţi să accepte hotărârea cu resemnare. în felul acesta s-a înfăptuit dezbinarea monarhiei şi au luat naştere cele două

regate: Regatul de sud, cuprinzând triburile lui Iuda şi Beniamin, şi Regatul de

îord, cuprinzând restul de zece seminţii după Cuvântul Domnului. în fiecare dintre aceste două regate s-au perindat acelaşi număr de împăraţi.

Ieşi regatul de sud a durat cu mult mai mult decât cel de nord de cele mai multe

>ri împăraţii din cele două împărăţii au fost în conflict şi chiar în război unii cu

ilţii. Deşi au cunoscut rare şi scurte perioade de alianţe care au fost făcute în

sensul decăderii Regatului de sud. O sumară comparaţie între cele două regate

sraelite făcută de către Ernest Aebi este revelatoare:'7

Iuda = Israel - Imperiu! de sud :

: .• \ :. :: - Imperiu! de tţ.ixd. \ ■:!::: ::

- Doua triburi Iuda şi Benjamin -Zece -interi.; : :

-19 împăraţi - o Singură împărăteasă -.19 iniparaţi. -aceeaşi dinastie - 9 dinnstis;s - 4 împăraţi buia. 4 aproape buni, 12

răi. -toprăi .:. ■: ::-

::vil§

- Ocuparea ieuisaliinuUii sub - Ocupat ea: Satnariei sul> • Nebiie.adnef.ar 586 \. tir. ::; Slugoi-v.?:: i [fr ■■ Deportarea spre Babei ' .:' : ■ Deportarea spre Âsiria. : - Inicareeiea după 70 de am. . ~ Nici o mixxireere; ,.'■ - Capitala: lausalirn -Capi.tala:;Saffiaria.

Pe lângă tensiunea provocată de vrăjmăşia celor două împărăţii israelite,

narile puteri din Cornul de Aur. Egiptul, Siria, Asiria şi apoi Babilonul au

;onstituit un real pericol şi au aplicat asupriri sistematice asupra celor două

mpărăţii, până când acestea au fost eliminate fiecare la. timpul ei, făcându-se oc robiei care a însemnat un pas înainte în orientarea spre adevărata împărăţie,

mpărăţia Mesianică, cea care urma să se descopere la vremea ei.. In timpul împărăţiei dezbinate, Dumnezeu şi-a manifestat grija Lui faţă de joporul Său care se zbătea ca lutul în mâna olarului, prin aceea că a vorbit şi a

icţionat prin proroci. Ei au fost în număr de 20, dintre care 9 s-au ridicat în Israel, iar 11 în Iuda. -a ceata acestora se mai adaugă şi prorocii Ezechiel şi Daniel, care au prorocit

n timpul robiei din Babilon. Tabelul ataşat la sfârşitul acestei cărţi prezintă o imagine a cadrului istoric

;u succesiunea împăraţilor celor două împărăţii, timpul aproximativ al domniei, jrecum şi prorocii care au profeţit în timpul fiecăruia, calificativul şi

confruntările de care a avut parte fiecare (vezi tabelul de la sfârşit). In continuare, cărţile împăraţilor prezintă alternativ cele două regate până la >răbuşirea lui Israel şi apoi numai pe Iuda până la prăbuşire. Prezentul volum

urmează ordinea existentă în cărţile 1 şi 2Împăraţi. Ernest Aebi, O scurtă introducere biblică, p. 42. Trebuie precizat faptul că după primele patru dinastii, ultimii împăraţi s-au succedat

unul după alml în urma unor asasinate. 6.5.2.2.ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL (1 Imp. 12:20) 6.5.2.2.1. încoronarea şi decăderea lui Ieroboam I (lîmp. 12:20-23) Ieroboam. al cărui nume înseamnă "Fie ca poporul să fie numeros", fostul

slujitor al lui Solomon, a fost primul rege, şi de fapt fondatorul Regatului de

nord al lui Israel; el era fiul lui Nebat din Efraim. El a domnit 22 de ani, a

stabilit capitala la Sihem, ge care 1-a zidit, apoi şi-a zidit şi o altă reşedinţă la

Peniel, la est de Iordan. în timpul domniei lui, regatul proaspăt înfiinţat a cunoscut simptomele războiului civil (2Cron. 12:15). în acest timp în Iuda au

domnit Roboam, Abia şi a început să domnească Asa. Ieroboam a luptat

împotriva acestora, uitând faptul că Dumnezeu îi dăduse împărăţia, el considerând-o ca fiind a sa proprie. îmbătat de poziţia de monarh, Ieroboam s-a ridicat şi împotriva lui

Dumnezeu. Dându-şi seama că măsurile administrative nu sunt eficiente pentru

a-i asigura împărăţia, el recurge la iniţierea idolatriei în Israel în mod oficial, prin acţiuni ce denotă ridicola sa cădere: (1) El schimbă obiectul închinăciunii. Pentru a-i împiedica pe israeliţi să

mai meargă să se închine lui Iahve la Ierusalim, Ieroboam construieşte doi viţei de aur. după chivotul boului Apis al Egiptului, şi instalează unul la Betel şi pe

celălalt la Dan, cele două extreme de sud şi nord ale regatului, pentru ca poporul

să se închine acestora. Poziţia luată pe nedrept are nevoie de artificii pentru sprijinire. (2) El a schimbat şi locul închinăciunii, împotriva Legii lui Dumnezeu care

spunea că Israel trebuie să aibă un singur centru naţional de închinare. (3) în ambiţia sa. Ieroboam a schimbat şi timpul închinării, al sărbătorii anuale a corturilor sau roadelor. Din luna a 7-a, cum era după Lege, a mutat-o în

luna a 8-a. Lucrul acesta era pe placul poporului, care dorea mai mult timp

pentru adunarea recoltelor. Ieroboam recurge la mai multe inovaţii avantajoase pentru a câştiga inima poporului. (4) Mai mult, a schimbat şi preoţia, rânduind preoţi după buna plăcere a

fiecăruia şi se pare că el însuşi a slujit şi ca preot. Trebuie remarcat faptul că

toţi preoţii şi leviţii Domnului s-au refugiat în Iuda în semn de protest împotriva acestor inovaţii păcătoase (lîmp. 12:32-33). Cu alte cuvinte, Ieroboam a procedat la o totală repudiere a lui Dumnezeu,

înlocuind perceptele Legii cu propriile sale percepte în baza ambiţiei, indiferenţei, convenabilului şi corupţiei. Faţă de această atitudine de obrăznicie excesivă, Dumnezeu mustră pe

Ieroboam printr-un profet anonim venit din Iuda tocmai pe când împăratul slujea la altarul idolatru. El prezice că unul cu numele de Iosia va arde pe acel

altar oase omeneşti ale celor ce jertfesc pe înălţimi. Semnul era că altarul se va

crăpa şi-şi va vărsa cenuşa, ceea ce s-a şi întâmplat întocmai. întinzând mâna

împotriva profetului, lui Ieroboam i se usucă mâna şi îi cere acestuia să se roage pentru el să-şi poată retrage mâna. Profetul se roagă şi împăratul este vindecat.

Iată că şi cea mai neînsemnată schimbare în comportamentul oamenilor aduce

schimbarea atitudinii lui Dumnezeu. însă cele profeţite s-au întâmplat întocmai (2împ. 23:16). Dureros este faptul că un profet mincinos îl amăgeşte pe profetul lui

Dumnezeu făcându-1 să calce porunca divină şi cauzându-i moartea, el fiind mâncat de un leu. Fiind ispitit, a cedat pentru că nu a cunoscut duhul şi nu 1-a

cercetat.59

Ieroboam a continuat în decăderea sa şi atunci Dumnezeu i-a vorbit din nou

prin îmbolnăvirea copilului său care a murit conform Cuvântului proorocului Ahia din Silo la care soţia sa a mers deghizată. Acesta îi prevesteşte şi

nenorocirea asupra casei, datorită decăderii lui fără seamăn, arătând că la

vremea hotărâtă, casa lui Ieorboam va fi măturată ca o murdărie şi Israel va fi dus în captivitate. In cartea împăraţilor nu este prezentat războiul dintre Ieroboam şi casa lui

uda care este prezentat în Cronici. Dumnezeu avertizează pe Ieroboam şi prin pierderea războiului pe care 1-a dus împotriva lui Iuda şi a împăratului Abia. Ieroboam s-a sculat cu 800.000 de

ostaşi împotriva lui Abia, care avea doar 400.000. Deşi avea numeroşi oşteni şi

a folosit o strategie exemplară, Ieroboam a fost înfrânt de armatele lui Abia

pentru că Domnul a lovit ostile sale şi au pierit 500.000 de oameni aleşi din Israel şi au fost capturate cetăţi şi teritorii (2Cron. 13:1-20). Nici una din aceste

avertizări nu a condus pe Ieroboam la smerenie şi pocăinţă, ci l-au întărâtat şi

inai mult. . El a fost decăzut până la moartea lui şi a determinat pe Israel la decădere.

Mumele lui a rămas ca un simbol al decăderii în idolatrie. 6.5.2.3. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA(lîmp. 14:21-15:24) Istoricul care a scris cărţile împăraţilor ne conduce iarăşi în sfera Regatului ie sud, unde continuă la domnie împăraţi din dinastia lui David. 6.5.2.3.1. Domnia lui Roboam (lîmp. 14:21-31) Deşi în Iuda a continuat să deţină tronul regatului singura dinastie a lui David, totuşi încă cu Roboam, primul împărat după dezbinare, a început şi aici

iecăderea, care însă a fost mai lentă şi cu ascendenţe temporare. Au început şi în Iuda să se zidească locuri de închinare pe înălţimi închinate \starteei. Roboam însuşi provenea dintr-o mamă amonită, care se închina

:eului Milcom al cănii cult era caracterizat prin practicarea prostituţiei cultice şi

acrificii de copii. împăratul a zidit locuri de închinare pentru astfel de practici şi a acceptat şi practicarea sodomiei şi a altor practici canaanite în ţară. Drept urmare, în al

tincilea an al domniei sale, Ierusalimul este atacat de către Şişac, regele

Egiptului, care a prădat Casa Domnului şi palatul regal de toate podoabele pmase de la Solomon. De asemenea, Roboam a fost în continuu război cu Ieroboam din Israel. El a

nurit după 17 ani de domnie. Faptul că leul nu a devorat nici pe om, nici pe măgar dovedeşte că atacul nu a fost din •ricina foamei, ci a fost un semn al judecăţii divine faţă de cei ce nu ascultă, adresat de

lumnezeu lui Ieroboam şi Israelului. 6.5.2.3.2. Domnia lui Abiam (lîmp. 15:9-24) Abiam, al doilea împărat în Iuda după dezbinarea împărăţiei, a fost un

împărat rău.60

El a început să domnească în al 18-lea an al domniei lui

Ieroboam. Decăderea a continuat şi împărăţia este păstrată doar din pricina lui Davi. Abiam a fost tot timpul în război cu Ieroboam, împăratul lui Israel. 6.5.2.3.3. Domnia Iui Asa (lîmp. 15:9-24) Asa, al treilea împărat în Iuda, a început să domnească în al 20-lea an al lui

Ieroboam, împăratul lui Israel şi a domnit 41 de ani. Mama lui a fost Maaca, fata lui Abisalom. în timpul domniei sale, viaţa spirituală s-a înviorat în Iuda,

pentru că el a revenit la modelul de viaţă al tatălui său David. - El a îndepărtat idolatria moştenită. - El a îndepărtat imoralitatea (sodomismul). - El a destituit pe mama sa din poziţia de împărăteasă din pricină că practica

idolatria. - El a reînnoit închinarea la Iahve în Casa Domnului, cât şi vistieria Casei

Domnului. - A dus război împotriva lui Baeşa, al 3-lea împărat în Israel, care a venit să-

1 atace. Ceea ce a greşit Asa a fost că a chemat în ajutor pe Ben-Hadad, împăratul Siriei la Damasc. Asa a fost în general un împărat bun; lucrările sale

edilitare sunt prezentate în cartea Cronicilor (2Cron 14). 6.5.2.4. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL (lîmp. 15:25-22:40) Pe vremea împăratului Asa, al 3-lea împărat în Iuda, în Regatul de nord

domneşte fiul lui Ieroboam, al 2-lea împărat în Israel. 6.5.2.4.1. Domnia lui Nadab (lîmp. 15:25-26) Nadab, fiul lui Ieroboam, a domnit doar doi ani asupra Regatului de nord. El a accentuat felul de viaţă al tatălui său Ieroboam. Faptul acesta a dus la

încheierea dinastiei în urma conspiraţiei lui Baeşa în timpul unui război cu

filistenii, la Ghibeton. 6.5.2.4.2. Domnia lui Baeşa (lîmp. 15:27-16:7) Instaurând o nouă dinastie, Baeşa, al treilea rege în Israel, a domnit

timp de 24 de ani la Tirţa.61

Numele său înseamnă "Soarele este Baal"', care-i

trădează şi caracterul de rege idolatru. El a fost permanent în război cu Asa, împăratul lui Iuda, şi de aceea a făcut o alianţă cu Ben-Hadad I, regele

Damascului. Crezându-se la adăpost, caută să întărească împărăţia încercând să 10 The Lion Handbook to the Bible. p. 265. Scriitorul cărţii împăraţilor defineşte ca bun pe oricare rege care a promovat închinarea lui Iahve şi rău pe cel care a practicat idolatria. 61 The N.I. V. Study Bible, p. 490. Când Şişac a invadat Palestina a forţat şi pe regii israeliţi. încă pe Ieroboam, să mute capitala la Tirţa până când a fost construită Samaria. fortifice cetatea Rama şi astfel să împiedice emigrarea israeliţilor în Iuda

(2Cron. 15:9) şi să dezvolte drumurile comerciale. Baeşa a trăit după modelul lui Ieroboam, Dumnezeu a vestit judecata asupra

lui prin profetul Iehu, fiul lui Hanani. El a dorit să nimicească casa lui Ieroboam, însă a trăit în păcatele acestuia (lîmp. 15:34). De aceea va avea şi el

parte de soarta acestuia. Morţii din casa lui Baeşa vor fi mâncaţi de câini şi de

păsări. Pedeapsa lui e îndoită şi pentru că, asasinând pe Nadab, fiul lui Ieroboam, a început să distrugă casa acestuia în ale cărui păcate a trăit el însuşi.

Casa lui Baeşa urma să fie măturată, ca şi casa lui Ieroboam. 6.5.2.4.3. Domnia lui Ela (lîmp. 16:8-14) Ela, fiul lui Baeşa, a fost al patrulea împărat în Israel după dezbinare. El a

domnit mai puţin de doi ani la Tirţa. Ela a continuat felul de viaţă al tatălui său

şi astfel a atras asupra sa osânda pentru păcatele sale şi ale tatălui său. Zimri,

unul dintre generalii peste carele sale de război, 1-a asasinat pe când era la o petrecere. întronându-se rege, Zimri a omorât pe toţi cei din casa lui Baeşa şi

Ela. Astfel a fost împlinit cuvântul prorocului Iehu. 6.5.2.4.4. Domnia lui Zimri (lîmp. 16:15-22) Domnia celui care a avut menirea să măture toată casa lui Baeşa a fost de

numai 7 zile la Tirţa. Auzind că Zimri a ucis pe împăratul, poporul care era în

luptă cu filistenii a hotărât să pună ca împărat pe Omri, căpetenia oştirii, care apoi s-a întors asupra cetăţii Tirţa şi a lui Zimri care se autoîntronase ca rege.

Acesta, văzându-se împresurat, şi-a dat foc în casa împărătească şi a ars. A

urmat o situaţie de confuzie timp de patru ani. Israel s-a împărţit în două: unii îl

doreau pe Omri ca împărat, iar alţii îl urmau pe Tibni, un alt pretendent la tron. In final, Omri a biruit şi a început o nouă dinastie. 6.5.2.4.5. Domnia Iui Omri (lîmp. 16:23-28) Omri a întemeiat cea mai de seamă dinastie din toată istoria Regatului de lord. El însuşi a adus acest regat la prestigiu internaţional, deşi nu a domnit

iecât 12 ani. Domnia sa şi-a pus pecetea asupra Israelului, lucru vizibil până la

prăbuşirea acestui regat (722 î.Hr.), deşi în raport cu Dumnezeu "Omri a făcut

:e este rău înaintea Domnului şi a lucrat mai rău decât toţi cei ce fuseseră fnaintealui"(lîmp. 16:25). Piatra moabită descoperită în anul 1868 îl aminteşte ca şi cuceritor al

Moabului, căruia i-a impus un tribut de 100.000 de oi şi 100.000 de berbeci [2Imp. 3:4); Salmanaser III îl numeşte pe Iehu "Fiul lui Omri", iar Sargon II

îumeşte Israelul "ţara lui Omri".62

Toate acestea din pricina impactului său şi a

icţiunilor sale importante. Pe tărâm politic, Omri a cumpărat de la Şimer Muntele Samariei, pe care a

toifstruit şi fortificat Cetatea Samariei, care de atunci a fost capitala Regatului

le nord până la prăbuşirea acestuia, având o localizare deosebit de strategică. 2 Halley '$ Bible Handbook, p. 197. Omri a stabilit relaţii de prietenie cu Fenicia. astfel că îşi căsătoreşte pe fiul

său Ahab cu Izabela, fiica împăratului sidonienilor.De asemenea, se pare că a

reuşit să ajungă la relaţii destul de strânse cu Benhadad. împăratul Siriei (lîmp.

20:34). Asirienii l-au considerat pe Omri ca fondatorul Regatului de nord, pe care ei

îl numeau "Casa lui Omri". Tot astfel, pe tărâm militar a avut multe biruinţe, însă pe tărâm religios şi moral a umblat în căile lui Ieroboam, întrecându-i pe predecesorii săi în

decădere. Excavaţiile începute în anul 1908 au descoperit cetatea Samaria, care avea

trei rânduri de fortificaţii: una în jurul palatului; alta ceva mai jos, formând o terasă şi a treia care înconjura întregul munte, făcând astfel cetatea invincibilă.

Zidăria şi inscripţiile în fildeş datează din timpul dinastiei Omri M

Omri a organizat o structură guvernamentală în Regatul de nord, care a continuat să dăinuie în timpul domniei fiului său Ahab (lîmp. 20:14-15). 6.5.2.4.6. Domnia lui Ahab (lîmp. 16:29-22:40) Ahab, fiul lui Omri, a început să domnească pe vremea lui Asa, împăratul lui Iuda, şi a domnit 22 de ani la Samaria. Domnia sa a fost una dintre cele mai

de seamă domnii din Israel, însă a fost total umbrită de adânca lui decădere

spirituală, prin care a câştigat reputaţia de a fi fost mai rău decât toţi cei de

dinaintea lui (lîmp. 16:30). Ahab a luat în căsătorie pe Izabela, fata lui Etbal, împăratul sidonienilor,

căreia i-a dat libertate deplină în problemele religioase; astfel, ea a introdus în

mod oficial cultul lui Baal şi al Astarteei în Israel. Câte 450 de proroci ai lui Baal şi 400 de proroci ai Astarteei constituiau ceata de oficianţi ai cultului

idolatru întreţinut de palatul regal. Această situaţie a dus la construirea de temple pentru Baal şi Astarteea în

Samaria, unde se practicau prostituţia şi jertfele umane.f Tot Ahab a fost cel care a instituit sistemul haremului în Israel (lîmp. 20:5; 2Împ. 10:7). în timpul lui Ahab, poate din interese comerciale, Hiel din Betel a

reconstruit Ierihonul cu preţul lui Abiram, cel dintâi fiu al său şi al lui Şegub, cel mai tânăr fiu al său, potrivit cu blestemul rostit de Iosua după cucerirea

cetăţii la intrarea israeliţilor în Canaan (Iosua 6:26). Drept urmare a crizei spirituale adusă de domnia idolatră a lui Ahab, epoca lui este brăzdată de misiunea profetică a lui Ilie prin care Dumnezeu se pronunţă

faţă de profunda decădere. Ilie, al cărui nume înseamnă "Iahve este Dumnezeul

meu", numit şi Tişbitul, probabil un locuitor din Transiordania, are de la

Dumnezeu chemarea să adeverească mărturia purtată de propriul său nume. El vesteşte seceta de trei ani şi jumătate asupra Israelului, timp în care este

hrănit în mod miraculos la pârâul Cherit şi apoi de către văduva din Sarepta Wilfrid J. Harrington, O.P., Key io the Bible 6.1 64Schultz,p. 192. 66 Halley, p. 198. Cu ocazia săpăturilor arheologice la Meghido, lângă Samaria, au fost

descoperite în stratul din timpul lui Ahab ruinele unui templu al Astarteei şi un cimitir

cu multe ulcioare care deţineau osemintele copiilor jertfiţi în acest templu. Sidonului. Prin puterea lui Dumnezeu înviază pe fiul văduvei. îl acuză pe Ahab

de nenorocirea venită asupra Israelului. Apoi, pe Muntele Cârmei, într-un mod cu totul dramatic, dovedeşte pe adevăratul Dumnezeu şi omoară pe toţi prorocii

lui Baal şi ai Astarteei. După întâlnirea cu Ahab se roagă lui Dumnezeu să dea

ploaie. Insă, ameninţat de către Izabela, fuge în pustie, unde după ce are o întâlnire personală cu Dumnezeu este trimis să-şi reia oficiul profetic şi să-1

deţină până va aduce la îndeplinire tot ce i-a poruncit Dumnezeu şi să-1

desemneze pe Elisei ca profet în locul lui. întreaga misiune a lui Ilie a avut

scopul să dovedească tuturor că Iahve este adevăratul Dumnezeu şi să întoarcă inimile israeliţilor spre Dumnezeu. Ilie a fost unul dintre cei mai de seamă

profeţi ai timpului, alăturându-se lui Moise şi lui Samuel. Trece prin încercări

similare cu Moise, este ridicat la cer într-un car de foc, şi apare împreună cu

Moise pe Muntele Schimbării la faţă pentru a-1 încuraja pe Cel vestit de Lege şi

profeţi indicând spre misiunea sa la Ierusalim. El a fost vrednic de timpul şi Dumnezeul său. In politica externă Ahab a atins performanţe nemaipomenite. Prin căsătoria

cu Izabela, Ahab a stabilit relaţii favorabile cu fenicienii, constituind astfel o adevărată ameninţare pentru sirienii din nord. Prin dibăcia sa a reuşit să domine

asupra Moabului, obţinând de la împăratul acestuia un greu tribut în vite şi

produse agricole (2Împ. 3:4-5). Cu regatul lui Iuda, Aha.b şi-a asigurat relaţii de

prietenie şi colaborare. Drept urmare, Iosafat, împăratul lui Iuda, a sprijinit pe Ahab împotriva Siriei, menţinându-se astfel pacea în zonă pentru mai mulţi ani.

Atalia, fiica lui Ahab, s-a căsătorit cu Ioram, fiul lui Iosafat (2Cron. 21:6), care

a condus pe Iuda în cea mai mare decădere. In felul acesta Ahab şi-a înmulţit bogăţiile şi şi-a construit o casă de fildeş în Samaria (llmp. 22:39). Politica sa externă de succes a favorizat prosperitatea

internă. însă înstrăinarea de Dumnezeu 1-a condus la o mai mare corupţie. Soţia sa Izabela exercita o cruntă prigoană împotriva celor ce respectau Legea şi

închinarea lui Iahve (lîmp. 18:4). Tot în latura politicii sale externe este de luat în considerare confruntarea lui

Ahab cu Ben-Hadad, împăratul Siriei. în total, au fost trei campanii împotriva lui Ben-Hadad. în prima campanie. împăratul Siriei, împreună cu alţi 32 de

împăraţi, a asediat Samaria (lîmp. 20:1-21). Ahab însă, potrivit cu profeţia unui

profet, a fost biruitor şi a pricinuit sirienilor o mare înfrângere. Anul următor. Ben-Hadad s-a ridicat din nou cu gândul să folosească o altă

strategie, aceea de a lupta în câmpie, deoarece considera pe Dumnezeul

israeliţilor ca domn al dealurilor. Insă, în această a doua confruntare, oastea

mică a israeliţilor a omorât într-o zi 100.000 de sirieni, iar peste 27.000 au căzut zidurile cetăţii Afec, unde ei se refugiaseră. Ben-Hadad s-a predat viu, însă

hab i-a cruţat viaţa în schimbul unei recompense din partea acestuia. Lucrul

bcesta nu i-a plăcut lui Dumnezeu şi prin actul profetic al unuia din fiii jprorocilor îl mustră pe Ahab şi-i vesteşte că va plăti cu viaţa nesăbuinţa lui. In mai multe rânduri, Ahab se dovedeşte a fi tipul omului care face fapte

mari cu Dumnezeu, umbrite însă de grosolanele sale abateri de la principiile Scluiltz, p. 194. Descoperirile arheologice la Samaria au evidenţiat mari calităţi de

fildeş, care ar putea foarte bine să fie rămăşiţe din casa lui Ahab. Legii divine. O astfel de dovadă constituie şi cazul cu via lui Nabot (lîmp.

21:1-29). întâmplarea evidenţiază conceptul lui Dumnezeu despre rege şi

autoritatea sa în contrast cu conceptul păgân al Izabelei, ea considerând că regele este stăpânul şi poate să facă ce vrea. In virtutea acestei ideologii, ea organizează un complot împotriva lui Nabot

care nu voia să renunţe la via lui de lângă palatul din Samaria, pe care el o moştenea de la părinţii lui, şi din care Ahab voia să facă o grădină de

zarzavaturi.67

Prin mărturii mincinoase, Nabot este omorât, iar Ahab coboară să ia via în

stăpânire. Acolo vine prorocul Ilie şi-i vesteşte judecata lui Dumnezeu, spunându-i că sângele lui Ahab va fi lins de câini în locul unde aceştia au lins

sângele lui Nabot. iar Izabela va fi mâncată de câini lângă întăritura Izreelului. Această profeţie a condus pe Ahab la o profundă pocăinţă, de aceea Dumnezeu a decis să amâne pedepsirea casei lui Ahab până după moartea

acestuia. Pocăinţa este întotdeauna binefăcătoare. A treia campanie împotriva Siriei (lîmp. 22:1-40) a constat într-o provocare

iniţiată de către Ahab la trei ani după ultima confruntare. Ahab a chemat ca aliat pe Iosafat, regele lui Iuda, în baza înrudirii cu acesta prin căsătoria dintre Ioram,

fiul lui Iosafat, şi Atalia, fiica lui Ahab. Ahab şi-a pus în gând să recâştige

cetatea Ramot din Galaad, una dintre cetăţile de refugiu (Deut. 4:43), şi centrul

districtual pe vremea lui Solomon (lîmp. 4:13), care fusese preluată de către

Ben-Hadad. Profeţii mincinoşi ai lui Ahab îi profeţeau o strălucită victorie. Urmând linia proprie a oscilării între bine şi rău, fals şi adevărat, la îndemnul lui Iosafat,

Ahab acceptă şi consultarea profetului Domnului, Mica, fiul lui Imla. Cugetul lui Ahab este atât de profund penetrat de simţământul dreptăţii divine încât, deşi acceptă cu plăcere minciunile linguşitoare ale profeţilor falşi,

nu este gata să accepte afirmaţia sarcastică a lui Mica în sensul acordului cu

ceilalţi profeţi. La insistenţa de a vorbi sub prestaţie de jurământ, Mica prevesteşte că Ahab va fi ucis în luptă, iar Israel va fi împrăştiat. El arată că hotărârile au fost luate la

tronul lui Dumnezeu din ceruri, iar mobilul executării judecăţii urma să fie

tocmai un duh de minciună pus în gura prorocilor lui Ahab pentru a fi amăgit, după ce o viaţă întreagă a oscilat între minciună şi adevăr. Drept urmare, împăratul se mânie, iar Mica este lovit şi pus în temniţă. Mica

supune profeţia sa probei timpului şi încredinţează cuvintele sale publicului ascultător, afirmând că dacă Ahab se va întoarce victorios, nu i-a vorbit

Domnul. Deşi deghizarea lui Ahab într-un ostaş de rând a servit pentru a deruta pe

luptătorii sirieni, care-i urmăreau viaţa, aceasta nu serveşte şi împotriva forţelor Atotştiutorului Dumnezeu. Ahab este lovit de o săgeată trasă^ din

întâmplare şi aşa se împlinesc atât cuvintele lui Mica, cât şi ale lui Ilie (lîmp.

12:19). Câinii au lins sângele iui Ahab care cursese pe carul lui de luptă, la Iazul Samariei. O trăire ruşinoasă şi insensibilă duce la o moarte ruşinoasă. 67 La poalele movilei care acoperă ruinele Samariei se vede şi azi terenul deosebit de

fertil care era via lui Nabot. (Din vizita personală de studii a autorului). 6.5.2.5. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA SUB DOMNIA LUI IOSAFAT

(lîmp. 22:41-50) Din nou scriitorul cărţii trece la prezentarea sumară a următorului stadiu în

legatul lui Iuda. Iosafat, fiul lui Asa, a domnit 25 de ani la Ierusalim. El a fost

)lăcut înaintea Domnului, însă s-a încuscrit cu Ahab şi a păstrat înălţimile, ncercarea de navigaţie a flotei pentru a aduce aur din Ofir a eşuat şi Iosafat a

devenit rezervat faţă de Ahazia, împăratul lui Israel. 6.5.2.6. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL SUB DOMNIA LUI AHAZIA

(lîmp. 22:51-53) în încheiere, cartea lîmpăraţi prezintă domnia a încă unui împărat a.

legatului de nord. Ahazia, fiul lui Ahab, a avut parte de o domnie foarte scurtă;

câte o parte din doi ani, în întregime aproximativ un an. Domnia lui evidenţiază cu claritate caracterul său, care nu este altceva decât o adevărată acumulare a

decadenţei însuşită de predecesorii săi. El a urmat pe tatăl său Ahab şi pe mama

sa Izabela în tradiţia idolatră a lui Ieroboam, mâniind pe Domnul. După descrierea sumară a persoanei lui Ahazia şj a caracterului său în cartea

lîmpăraţi, domnia sa este prezentată în cartea 2Împăraţi. în concluzie, cartea lîmpăraţi tratează în prima parte despre împărăţia

unită, ultima parte din domnia lui David şi domnia lui Solomon. în partea a doua prezintă dezbinarea împărăţiei şi apoi, în mod alternativ, cele două regate

după dezbinare. Din Regatul de nord prezintă domnia a 7 împăraţi (Ieroboam,

Nadab, Baeşa, Ela, Zimri, Omri şi Ăhab, precum şi începutul domniei lui Ahazia). Iar din Regatul lui Iuda prezintă domnia a 4 împăraţi (Roboam, Abiam,

Asa şi Iosafat). CAPITOLUL VII

2 ÎMPĂRAŢI

ADÂNCIREA DECĂDERII MONARHIEI Cartea 2Impăraţi este o continuare a cărţii lîmpăraţi astfel că prezentarea

domniei lui Ahazia împăratul lui Israel începe în prima carte şi se termină în a

doua carte. Numele şi autorul cărţii au fost discutate la începutul prezentării

cărţii 1 împăraţi.

7.1. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII începând la cea 80 de ani după scindarea monarhiei israelite, prezentarea

evenimentelor în cartea 2Împăraţi continuă cu expunerea în paralel şi în mod succesiv a celor două regate: pe perioada ultimilor 130 ani a Regatului de nord

şi apoi prăbuşirea acestuia în anul 722 î.Hr., cu ducerea în captivitatea asiriană,

cât şi a Regatului de sud pe perioada ultimilor 250 de ani până în anul 586 î.Hr., când Iuda a fost dus în robia babiloniană. De asemenea, continuă prezentarea

activităţii profetice a lui Ilie şi apoi a lui Elisei în efortul lor de a întoarce pe

israeliţi la Domnul pentru a fi salvaţi de la prăbuşire68

. Datorită acestui fapt,

cartea mai poate fi numită şi "Cartea prăbuşirii monarhiei israelite". Cartea este scrisă de un autor inspirat având aceeaşi perspectivă profetică,

arătând cum binecuvântările Domnului vin asupra celor ce ascultă poruncile

divine, şi cum judecata lui Dumnezeu este mereu asupra celor neascultători.

7.2. CADRUL EVENIMENTELOR Deşi cartea 2Împăraţi continuă evenimentele din prima carte, cadrul acestora se schimbă treptat, evoluând tot mai mult în defavoarea israeliţilor

neascultători de Dumnezeu. Aspectul geografic este cu totul diferit de cel de la începutul cărţii întâi. Imperiul lui Solomon de altă dată nu numai că era divizat in Regatul de nord şi

Regatul de sud, dar fiecare din acestea şi-a restrâns treptat influenţa asupra altor

teritorii, ba chiar au pierdut din teritorii proprii până ce au devenit două

ţărişoare mici sub presiunea celorlalte naţiuni din Cornul de Aur, în care Egiptul şi Mesopotamia dobândeau o tot mai mare influenţă. Spre încheierea existenţei

lor, regatele vaste de altă dată ale israeliţilor ajung de-a lungul acestei cărţi ca

fiecare să se limiteze doar la perimetrul capitalei: al Samariei şi, respectiv, al Halley, p. 200. Ierusalimului. Din punct de vedere istoric, evenimentele din Cornul de Aur se

precipită în aşa măsură încât se creează premisele treptatei slăbiri a regatelor

israelite şi apoi a ducerii lor. pe rând, în captivitate. La scurtă vreme după moartea lui Solomon, care indusese în imperiul

înfloritor al Israelului întreaga Sirie şi Damascul, datorită slăbirii regatelor

israelite, Siria devine o putere independentă şi impunătoare în zonă. Pe când

Asa, regele lui Iuda, şi Baeşa, regele lui Israel, luptau unul împotriva altuia, Siria - sub conducerea lui Ben-Hadad - devine cea mai puternică naţiune în

Canaan la sfârşitul secolului al IX-lea î.Hr. Asa a încheiat tratat de supunere cu

Ben-Hadad, împotriva lui Baeşa. De abia în timpul dinastiei lui Omri, Israelul a stabilit relaţii de prietenie cu sidonienii, cu preţul ruşinos al căsătoriei lui Ahab

cu Izabela împotriva Legii Domnului, reuşind astfel să se pună oarecum la

adăpost împotriva Siriei. Aceasta, şi din pricina dezvoltării fără precedent a imperiului Asiriei în răsărit, care a devenit o puternică piedică împotriva

expansiunii Siriei. In partea de nord-est a Cornului de Aur, imperiul asirian se extinde într-un

mod vertiginos ajungând să includă şi regatele Siriei, apoi Israelul şi Iuda din Palestina, iar mai târziu se extinde spre sud-vest asupra ţării Egiptului. Tiglat-

Pileser (1114-1076 î.Hr.) a extins vertiginos puterea naţiunii sale spre Marea

Mediterană, dar în timpul domniei lui David şi Solomon acesta trecuse pe planul doi. Salmanasar III (858-824 î.Hr.), în expansiunea sa spre vest, a avut însă de

întâmpinat opoziţia siriană în a cărei coaliţie, sub regele Ben-Hadad, se găsea şi Ahab, împăratul lui Israel. Mai târziu, Iehu, împăratul lui Israel, plăteşte tribut

lui Salmanasar III, aşa că Hazael, noul rege al Damascului, se opune singur

invaziei asiriene. în felul acesta, puterea asiriană nu s-a mai evidenţiat aproape

timp de un secol. Hazael, care a uzurpat tronul Siriei, a rezistat invaziei asiriene

şi a extins domeniul Siriei în Palestina pe vremea lui Iehu, împăratul lui Israel,

iar Iuda a devenit tributară. Pe vremea lui Ioas , pentru o scurtă vreme, graniţele

Israelului au fost extinse din nou, iar în zilele lui Ieroboam II s-a ajuns chiar să se restabilească graniţa nordică dincolo de Damasc, ca pe vremea lui David

şi Solomon. Insă Reţin (750-732 î.Hr), venit la tronul Siriei, recâştigă independenţa Siriei şi va avea loc o ultimă încercare' de rezistenţă împotriva colosului asirian

ce se ridica din nou în răsărit, când Tiglat-Pileser III (Pul) devine împărat al

imperiului asirian (745-727 î.Hr.). Atât Siria cât şi Israelul sunt invadate de

către asirieni şi plătesc greu tribut lui Tiglat-Pileser III. Acesta, recunoscut ca rege în Babilon. recurge la deportarea populaţiei şi la uniformizarea lingvistică,

impunând astfel limba aramaică în toate teritoriile ocupate şi punând capăt

multor opoziţii. El a luat tribut şi de la Menahem, împăratul lui Israel, şi de la Reţin, împăratul Siriei. Reţin, împăratul Siriei, şi Pecah, împăratul lui Israel, au organizat o alianţă

împotriva lui Tiglat-Pileser pentru a scăpa de tribut, însă Ahaz, împăratul lui Iuda, care a refuzat să intre în coaliţie cu vecinii săi din nord împotriva

duşmanului comun din est, a trimfs chiar tribut împăratului Pul şi şi-a oferit

serviciile acestuia pentru a se pune la adăpost. Coaliţia de nord, Israelul şi Siria

(Reţin şi Pecah) s-au ridicat împotriva lui Ahaz pentru a forţa Iuda să intre in coaliţie şi astfel a avut loc războiul siro-efraimit. însă Ahaz a apelat la serviciile

lui Tiglat-Pileser III, care a venit şi a cucerit Damascul, iar în Israel a pus pe

Osea ca rege marionetă. în aceste condiţii regatul Siriei se prăbuşeşte pentru totdeauna, iar prăbuşirea este tot mai aproape de regatul lui Israel. La tronul Asiriei a urmat Salmanasar V (727-722 î.Hr.) care, datorită

încercării israeliţilor de a scăpa de asuprirea asiriană, invadează Israelul şi

asediază Samaria timp de trei ani. Iar în anul 722 î. Hr., când Sargon II uzurpează tronul Asiriei (721-705 î. Hr.), acesta îşi asumă meritul de a fi cucerit

Samaria.69

Israelul este dus în captivitate. Sub domnia lui Sanherib (704-681 î.Hr.), împăratul Asiriei, este întărită capitala Ninive şi acesta face incursiuni şi în Iuda, iar pe vremea împăratului

Ezechia Ierusalimul este asediat, însă Dumnezeu intervine în favoarea

Ierusalimului şi Sanherib este ucis de propriii săi fii. Mai târziu, după domnia lui Asurbanipal (668-630 î.Hi.), în lupta de la

Carchemiş (605 î.Hr.) rezistenţa asiriană este înfrântă, iar imperiul asirian care a

exercitat un rol atât de important o perioadă atât de îndelungată, se prăbuşeşte

pentru a nu se mai ridica niciodată.70

Noului imperiu babilonian, ridicat pe minele celui asirian, i-a revenit apoi sarcina istorică de a pune capăt Regatului

de sud al lui Iuda în anul 586 î.Hr., când Ierusalimul a fost capturat şi Iuda a fost

dus în captivitate babiloniană. Cartea 2Împăraţi acoperă o perioadă de cea 265 de ani, prima parte; cap.

1-17. cea J30 de ani, iar partea a doua: cap. 18-25, cea 135 de ani. ' Pe când

cartea: 1 împăraţi începe cu împărăţia unită şi înfloritoare a lui Israel în faţa căreia se profila o perspectivă strălucită şi glorioasă prin construirea templului

de la Ierusalim (primul templu de pe pământ al unei religii revelate), cartea

2Împăraţi se încheie cu împărăţia dizolvată sub tragica judecată venită de la

Iahve în urma neascultării israeliţilor de adevăratul lor Rege. Acum, fumul dezastrului se ridică deasupra alinelor templului şi ale sfintei cetăţi teocratice de

altă dată, perioada încheindu-se cu naţiunea dusă în captivitate.

7.3. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢII Pentru a fi studiată cu uşurinţă, cartea 2Împăraţi se împarte uşor în două

părţi mari, distincte: (1) Monarhia dezbinată: Iuda şi Israel în decadenţă (2 împ. 1-17) (2) Ultima perioadă a Regatului lui Iuda (2 împ. 18-25) Prima parte continuă cu^ prezentarea paralelă a istoriei celor două regate

israelite începută în cartea 2Împăraţi şi se încheie cu prăbuşirea Regatului de

nord al Israelului şi ducerea în captivitatea asiriană (722 î.Hr.). A doua continuă

cu prezentarea istoriei Regatului lui Iuda supravieţuitor lui Israel şi se încheie cu prăbuşirea acestuia şi ducerea în captivitatea babiloneană (586 î.Hr.). Schultz, p. 186. Unii consideră că Salmanasar V a cucerit Samaria, însă Sargon II,

care era comandant de armată şi a uzurpat tronul, pretinde că el a capturat Samaria. 70

Ibid,p. 187. 71

Jensen, p. 200. . , 1 7.3.1. MONARHIA DEZBINATĂ: IUDA ŞI ISRAEL

ÎN DECADENŢĂ (1 împăraţi 1-17) 7.3.1.1. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL (1:1-8:15) Cartea lîmpăraţi se termină în mijlocul domniei împăratului Ahazia, fiul

lui Ahab, de aceea domnia lui este prezentată în continuare, fără nici o altă introducere, în cartea 2Împăraţi. 7.3.1.1.1. Continuarea domniei lui Ahazia (1:1-18) Pe plan extern, Ahazia a continuat relaţiile de cooperare cu losafat, împă- ratul lui Iuda, mai ales în proiectul de construcţii navale cu scopul transportului

de aur din Ofir. însă, datorită nelegiurii lui Ahazia, proiectul a eşuat, flota a fost

sfărâmată şi de atunci losafat a refuzat să mai continue cooperarea (lîmp.

22:47-49; 2Cron. 20:35-37). încercarea lui de a revendica Moabul pentru dinastia lui Omri a eşuat, de

asemenea, întrucât Moabul s-a răsculat (3:5; 1:1)72

. Pe plan intern se poate vedea exprimarea pe faţă a opoziţiei lui Ahazia faţă de Dumnezeul lui Israel. Accidentul căderii printre zăbrelele palatului din

Samaria dezvăluie două lucruri în viaţa regelui israelit: (1) Ataşamentul lui faţă de dumnezeii străini, de idolii şi zeii păgâni.

Trimite soli la Baal-Zebub, "dumnezeul muştelor", în cetatea filisteană Ecron pentru a întreba de sănătate. (2) împotrivirea lui intenţionată faţă de Dumnezeu. Este avertizat de către

profetul Ilie prin propriii săi soli că, datorită apelului său la Baal-Zebub şi dispreţului manifestat faţă de Dumnezeu, va muri. Ahazia nu caută să-şi

îndrepte căile, ci se ridică împotriva profetului care a îndrăznit să-i comunice

osânda. împăratul trimite îndată în trei rânduri câte o grupă-de 50 de bărbaţi, cu câte o căpetenie, să-1 prindă pe profet. Primele două grupe sunt mistuite de un

foc venit din ceruri la cuvântul profetului. Faptul acesta a dovedit încă o dată

supremaţia lui Dumnezeu şi protecţia acordată de El servului Său Ilie. în acelaşi

timp, a fost dezvăluit şi caracterul încăpăţânat a îui Ahazia. Pe el nu-1 intere- sează că sacrifică oameni în zadar, ci caută doar să-şi atingă ţinta cu orice preţ.

Căpetenia celei de a treia grupe adoptă o poziţie de umilinţă, precum şi intenţia

de a face pace, faţă de care Dumnezeu, printr-un înger, înştiinţează pe Ilie să se prezinte înaintea lui Ahazia şi să-i vestească hotărârea de osândă. Se vede clar

că poziţia luată faţă de Dumnezeu determină soarta fiecărui om. Răzbunarea

împotriva servilor Domnului care vestesc judecata nu schimbă situaţia, dimpo- trivă, o agravează. Inima cu care cineva face un lucru atârnă cel mai mult în

balanţa judecăţii divine. Ahazia a murit după Cuvântul Domnului spus prin profetul Ilie şi în locul

lui a început să domnească fratele său Ioram, întrucât Ahazia nu avea fii (1:17). 72 The Criswell Study Bible, p.447. Piatra moabită descoperită în 1868 poartă şi

menţiunea că Mesa, regele Moabului, susţinea că el a reuşit să înlăture tributul impus

de Omri. 7.3.1.1.2. Sfârşitul slujirii profetului Ilie (2:1-11) în timpul acesta profetul focului şi-a sfârşit misiunea sa pe pământ şi a fost

înălţat la cer într-un car de foc. Vizitează împreună cu slujitorul Elisei diferitele

şcoli profetice din Cârmei, Ghilgal, Betel şi Ierihon. Elisei. prevăzând plecarea

lui Ilie, pretinde "o îndoită măsură", "de două ori aşa de mult", din duhul lui

Ilie, ceea ce înseamnă dreptul întâiului născut sau al moştenitorului; adică

oficiul predecesorului său (Deut. 21:17). îndeplinind condiţia de a-1 vedea la

plecare, i se îndeplineşte dorinţa. într-un car de foc cu cai de foc care brăzdau văzduhul , Ilie, care şi-a îndeplinit atât de eficient chemarea de a dovedi că

Iahve este Dumnezeu, este luat în slavă pentru a fi alături de Enoh, tară să guste

moartea, ca mărturie atât a nemuririi cât şi a credincioşiei sale fără egal. Iar pe Muntele Schimbării la faţă se va alătura lui Moise spre a ţine companie Aceluia

care era Dumnezeu întrupat pentru unica Sa misiune pe pământ (Matei 17:3). 7.3.1.1.3. Confirmarea încredinţării lui Elisei (2:13-25) în vremurile tulburi ale decadenţei şi destrămării Regatului de nord, Dumnezeu nu numai că nu se lasă fără mărturie profetică, ci o întăreşte în

persoana lui Elisei pe care îl confirmă prin lucrările pe care acesta le săvârşeşte,

înainte de a se termina şiragul împăraţilor din dinastia lui Omri, are loc încheierea misiunii lui Ilie şi predarea ştafetei profetice urmaşului său Elisei.

Este semnificativ faptul că oficiul profetic trece de la cel care se numea "Iahve

este Dumnezeif'la cel care se numea "Iahve este Mântuirea"'. Dacă în misiunea lui Ilie accentul a căzut pe dovedirea adevăratului Dumnezeu, în timpurile grele

de apostazie generală din perioada domniei lui Ahab şi a Izabelei, prin Elisei

urma să fie indicată singura cale de scăpare eficientă pentru cei ce o

acceptă - "Dumnezeu este Mântuirea". Elisei nu numai că doreşte lucruri mari de la Dumnezeu. însă el se şi postează pe poziţia celui ce este gata să le

primească, stăruind până la capăt. Numărul mare de minuni şi rolul deţinut de

către Elisei în dovedirea faptului că Mântuirea este în Dumnezeu arată clar că el a gustat din danii lui Dumnezeu, potrivit cu condiţiile stabilite. Urmează de acum confirmarea divină privind preluarea încredinţării

profetice de către Elisei. Aceasta are loc pe toate planurile în care el urma să-şi

desfăşoare activitatea. Mai întâi, pe planul experienţei personale: în confruntarea cu propria nevoie de a trece Iordanul, Elisei se îndreaptă spre

singura sursă a minunilor, Dumnezeul lui Ilie, ocazie cu care constată că acesta

este şi Dumnezeul său ca serv credincios. Tot astfel, fiecare predică este un prilej de experimentare a chemării pentru

predicator, de aceea, cel chemat trebuie să-şi folosească cu credincioşie

'"mantaua" încredinţată. încredinţarea lui Elisei este, de asemenea, confirmată pe planul confruntării

cu alţi conducători. Elisei ştie că Ilie a fost înălţat la cer deoarece 1-a văzut, dar

ceilalţi nu pot vedea aşa de departe (2:15-18). Ei sunt ispitiţi să explice

supranaturalul prin natural. El îi avertizează să nu caute trupul lui Ilie, le acceptă dorinţa în urma insistenţei pentru a-i conduce la convingere personală

ca un adevărat îndrumător, accentuând apoi că ar fi trebuit să accepte mesajul. Prin miracolul harului, chemarea lui Elisei este confirmată faţă de cei în nevoie. îndulcirea apelor izvorului din Ierihon este primul semn supranatural

al lui Dumnezeu, prin Elisei, faţă de nevoile oamenilor.73

Urmează confruntarea cu necredincioşii. Nişte tineri îşi bat joc de profet pe când se suia spre Betel. Expresia: "Suie-te pleşuvule" era o expresie

batjocoritoare atât la adresa sa ca profet, cât şi privitor la mărturia depusă de

către profet care spunea că Ilie a fost înălţat la cer. "Pleşuvule"constituia o

discreditare a personalităţii, şi se referea la pleşuvia provocată de lepră (Isaia 3:17,24). Asistăm aici la un miracol al judecăţii. La cuvântul lui Elisei patruzeci

şi doi din aceşti tineri batjocoritori sunt sfâşiaţi de urşi. Cuvântul lui Elisei, care

a constituit un blestem pentru ei, a fost o prezicere inspirată privind răzbunarea Domnului pentru insulta premeditată adusă Lui, lucrării Sale şi servului Său.

Aşa cum harul lui Dumnezeu este prompt cu cei ce se deschid pentru El, aşa şi

judecata lui Dumnezeu vine fără întârziere. Astfel, prin miracolul rezolvării nevoii personale, chemarea lui Elisei este confirmată faţă de sine însuşi prin miracolul cuvântului, faţă de conlucrătorii

săi, prin miracolul harului, faţă de nevoile altora şi pria miracolul judecăţii, faţă

de duşmanii cu intenţii rele, premeditate.74

Astfel autorizat, noul profet se îndreaptă spre Samaria. 7.3.1.1.4. Domnia lui Ioram (3:1-8:15) Ioram, fiul lui Ahab şi al Izabelei, a urmat la tronul fratelui său Ahazia,

care nu avea fii şi a domnit la Samaria 12 ani. El a făcut unele reforme parţiale împotriva idolatriei instalate în timpul tatălui său Ahab, însă a păstrat înălţimile

şi închinarea din timpul lui Ieroboam. îmbunătăţirile s-au datorat intensei

activităţi a lui Elisei care slujea ca sfetnic la curtea împărătească (3:2-3). Dar

Ioram nu a mers până la capăt cu reformele, atrăgând astfel exercitarea judecăţii divine asupra casei lui Ahab şi a dinastiei lui Omri. Perioada sa de domnie este caracterizată de dualismul politico-religios sau,

mai precis, de o interpătrundere a intervenţiilor miraculoase ale lui Dumnezeu prin oficiul profetic al lui Elisei în mijlocul convulsiilor pentru supravieţuire

politică şi economică a Regatului de nord aflat în plină decadenţă. Se văd

desluşit atât sforţările umane cât şi intervenţiile lui Dumnezeu. Ioram a căutat să înăbuşe răscoala împăratului Moabului, care, după

moartea tatălui său, a încercat să nu mai plătească tribut împăratului lui Israel

Ioram a chemat în ajutor pe Iosafat, împăratul lui Iuda şi pe împăratul

Edomului. Fiind consultată voia Domnului prin profetul Elisei, acesta mustră pe Ioram

pentru necredincioşie faţă de Domnul, însă din pricina lui Iosafat acordă

consultare spirituală. Autorul acestei cărţi a avut harul de a vizita personal în două rânduri acel izvor de apă

limpede şi abundentă numit "'Izvorul lui Elisei", aşezat în apropierea vechii cetăţi a

Ierihonului. 4 Trebuie menţionat că dintr-o exegeză competentă reiese că nu era vorba de copii

inconştienţi, ci de tineri, poate slujitori de la un centru de slujire idolatră, duşmani ai

Iahvismului. Armatele aliate ale lui Ioram, Iosafat şi împăratul Edomului au pornit

campania împotriva Moabului, dar au fost confruntate cu lipsă de apă şi atunci au parte de intervenţia Domnului. Din pricina lui Iosafat, Dumnezeu dă prin

Elisei ideea de a săpa fântâni pentru procurarea apei. Dumnezeu lucrează pe planuri multipl: în timp ce aliaţii sunt aprovizionaţi cu apă în mod miraculos, moabiţii sunt derutaţi când văd abundenţa de apă care,

datorită razelor soarelui din răsărit, părea roşiatică. Ei o confundă cu sânge,

crezând că aliaţii s-au măcelărit între ei şi se avântă la luptă pentru a fi înfrânţi.

Tot Dumnezeu pune însă şi limite invaziei. Când împăratul Moabului, Meşa, se vede asediat în cetatea Chir-Hareset (modernul Kerak)

75 recurge la jertfirea

fiului său mai mare, succesorul lui Chemoş la tron, pe zidul cetăţii. Faptul

acesta înspăimântă şi dezgustă pe israeliţi, care se retrag. Paralel cu eforturile umane ale împăratului, Dumnezeu îşi descoperă

lucrările Sale miraculoase (4:1-6:7), exercitate prin servul Său Elisei, în viaţa

unor persoane, a unor familii cât şi în viaţa întregii naţiuni israelite şi chiar şi a altor naţiuni. (1) Dumnezeu intervine în viaţa indivizilor aflaţi în nevoi (4:1-37). Văduva

unuia dintre fiii prorocilor, ai cărei copii erau ameninţaţi cu robia din pricina

datoriilor, apelează la Elisei. Prin înmulţirea untdelemnului, familia este salvată de la robie şi foamete. Lucrarea simbolizează harul răscumpărător al lui

Dumnezeu. O femeie bogată din Sunem, din spirit de credincioşie, oferă o cameră din casa ei profetului. Domnul o răsplăteşte la intervenţia lui Elisei, dăruindu-i un

fiu. căci nu avea copii. în urma unei insolaţii copilul a murit; la cererea umilă a

femeii, prin intervenţia lui Elisei. copilul este readus la viaţă. Minunea ilustrează misiunea şi problemele ce apar în chemarea profetică şi atotputernicia

lui Dumnezeu în soluţionarea acestor probleme. El este izvorul vieţii. Mai târziu, când ţara este ameninţată de foamete, femeia este sfătuită de

Elisei să se refugieze cu familia într-un loc mai sigur, iar după şapte ani de şedere în ţara filistenilor, femeia se reîntoarce şi este ajutată de Ghezazi,

slujitorul lui Elisei, să-şi recapete posesiunile moştenite (8:1-6). Chiar în vâltoarea celor mai mari frământări, Dumnezeu nu încetează să se ocupe de fiecare individ. La El există soluţie pentru toate nevoile celor ce

apelează la El. (2) Dumnezeu intervine în problemele comunităţii credincioşilor Săi

(4:38-44; 6:1-7). La locul unde se adunau fiii prorocilor din Ghilgal, se simţeau efectele foametei. Oferindu-li-se ciorbă de plante sălbatice otrăvitoare, fiii

prorocilor sunt ameninţaţi cu moartea. Elisei vindecă mâncarea în mod

miraculos, adăugând faină în oală. Intervenţia omului lui Dumnezeu scapă de la moarte pe proroci, asigurându-le viaţă. Misiunea ilustreaază grija lui Dumnezeu

pentru ai Săi, chiar şi în timpuri grele de foamete şi pericole. Un om din Baal- Şalişa a adus darurile din primele roade, pentru a le oferi fiilor prorocilor potrivit cu Legea Domnului (Deut. 18:1-6); douăzeci de pâini

de orz şi spice noi întrun sac. La Cuvântul Domnului rostit prin Elisei, hrana a

prisosit pentru cei 100 de inşi şi a mai şi rămas. Dumnezeu care salvează pe ai 75 Schultz,p. 199. Săi de la moarte le asigură hrana, El este Domnul vieţii şi al belşugului şi-i

scuteşte de ruşine şi neputinţă (6:1-6). Problema de sănătate a lui Naaman sirianul, care era bolnav de lepră, este o problemă naţională, el fiind comandant

al oştirii cu izbânzi militare. Apoi problema devine internaţională când

împăratul Siriei, auzind că în Israel există Elisei prin care Naaman ar putea fi

vindecat, îl trimite pe acesta la împăratul lui Israel cu porunca de a-1 vindeca de lepră. Ioram a interpretat cerinţa ca pe o declaraţie de război (5:1-27).Acesta

disperat îşi sfâşie hainele, însă Elisei intervine şi dă lui Naaman soluţia

vindecării în urma cufundării sale de 7 ori în apele Iordanului. Faimosul comandant de oşti este vindecat şi de lepră dar şi de aroganţă faţă de Cuvântul

lui Dumnezeu, pe care-1 ascultă la insistenţa înţeleaptă a slugilor. Vindecat,

Naaman arată recunoştinţă lui Dumnezeu şi lui Elisei, servul Domnului. Minunea arată clar că apelul la surse false este în zadar, pe când apelul la

Dumnezeu însoţit de credinţă şi de ascultare, duce la soluţionarea problemei . Ghehazi, slujitorul lui Elisei, martor la atât de multe lucrări măreţe şi

cunoscător al caracterului sfânt al stăpânului său, alunecă în cursa întinsă de ispititorul. Mânat de lăcomia pentru bunurile materiale aleargă după Naaman şi

minţind, pretinde de la acesta bunurile destinate lui Elisei. Drept urmare se

alege cu lepra de care scăpase Naaman. Lăcomia aduce slujitorului Domnului, suferinţă, ruşine şi pierderea slujirii. Iar urmările păcatului său se vor răsfrânge

şi asupra descendenţilor. Minunea arată că, cu cât intervenţile lui Dumnezeu

sunt mai profunde şi mai delicate cu atât respectarea principiilor sfinţeniei se

impun mai mult. Securea fiilor prorocilor este găsită în apă în mod miraculos la intervenţia

lui Elisei (6:1-7). Minunea arată că Dumnezeu nu lasă în ruşine pe servii Săi

când ei apelează la El. In atotputernicia şi dragostea Sa, Dumnezeu intervine în cele mai grave

probleme ale naţiunii Israel. Pe când Israel se confrunta cu ostile siriene ale lui

Ben-Hadad (6:8-7:20). Dumnezeu intervine să elibereze pe slujitorul Său Elisei, care fiind considerat de către sirieni cauza înfrângerii lor, este urmărit şi

încercuit în Dotan pentru a fi prins. Pe când slujitorul lui Elisei era îngrijorat

văzând cetatea înconjurată, stăpânul său se roagă Domnului să-i deschidă

servului său ochii să vadă ostile ocrotitoare ale cerului în jurul lor. Oştilor duşmane li se dovedeşte supremaţia caracterului poporului credincios când sunt

ospătaţi şi eliberaţi după ce orbiţi au fost conduşi în mijlocul Samariei. Minunea

arată că Dumnezeu înalţă pe ai Săi în faţa duşmanilor lor (Psalmul 23). Pe când Samaria era împresurată, în cetate s-a instalat o foamete cumplită (6:24-7:20). Situaţia critică a dus la decădere morală şi chiar la canibalism. Din

nou, împăratul, uitând de Dumnezeu, apelează la metode umane de răzbunare

împotriva lui Elisei, prorocul Domnului. Omul lui Dumnezeu prezice soluţia miraculoasă a Domnului, urmând ca în 24 de ore la poarta Samariei să se vândă

făină şi cereale la un preţ foarte scăzut. Pe cât era de măreaţă soluţia divină faţă de situaţia disperată a naţiunii, pe

atât de stranie este metoda prin care Dumnezeu soluţionează problema. El face ca sirienii vrăjmaşi să intre în panică, să fugă şi să lase belşug nemaipomenit ca

pradă. Pe de altă parte, tot Dumnezeu pregăteşte şi solii bunei vestiri care sunt

cei patru leproşi dispreţuiţi şi în pericol de moarte. Inspiraţi de Duhul Domnului gustă din belşugul divin, apoi devin mesagerii vestirii soluţiei salvatoare a lui

Dumnezeu. A doua zi, la poarta Samariei se vindeau la preţuri de nimic multe alimente. Ordonanţa împăratului care-şi exprimase necredinţa vede cu ochii săi minunea,

dar nu beneficiază de ea întrucât este călcat în picioare de mulţime, potrivit cu

Cuvântul Domnului.76

Minunea adevereşte că nu există limite privind resursele

şi metodologia lui Dumnezeu, însă nu se acceptă nici un compromis în privinţa necredinţei şi lipsei de credincioşie. Chiar soarta împăraţilor naţiunilor este în

mâna lui Dumnezeu, iar profetul Domnului acţionează la fel şi în Damasc, ca şi

în Samaria (8:7-15). Ben-Hadad, împăratul Siriei, fiind bolnav, îl trimite pe Hazael, căpetenia oştirii, la Elisei pentru a-1 întreba cu privire la sănătatea sa.

7

Elisei îi prevesteşte lui Hazael că va fi împărat al Siriei şi că va face mult rău

poporului Israel datorită necredincioşiei acestora. Profeţia este rostită de Elisei

într-un cadru profund şi emotiv. A doua zi, Hazael a sufocat pe împăratul Siriei şi a preluat domnia. întâmplarea arată că Dumnezeu conduce istoria, iar servul

său trebuie să împlinească tot ce a fost prevăzut prin Ilie (lîmp. 19:15-16). 7.3.1.2. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA (8:16-9:29) în timp ce în Regatul de nord se petreceau marile frământări din timpul

domniei lui Ioram, fiul lui Ahab, în Iuda s-a urcat pe tron Ioram, fiul lui Iosafat. 7.3.1.2.1. Domnia lui Ioram (8:16-24) Casele împărăteşti din Iuda şi Israel s-au apropiat tot mai mult prin căsătorie

şi astfel Iuda a fost influenţat tot mai mult în decăderea spirituală. Ioram a

domnit opt ani la Ierusalim şi a adoptat practicile casei lui Ahab, fiind căsătorit

cu Atalia, fiica lui Ahab. El a luat parte la o expediţie militară împreună cu cumnatul său. Ioram regele lui Israel, împotriva moabiţilor. în timpul său

Edomul şi Libna s-au răsculat împotriva stăpânirii lui luda şi au devenit

independente. Regatul lui s-a micşorat. Ruperea legăturii cu Domnul şi ataşarea de idolatrie şi nelegiuire îl duc la decădere şi pierdere spirituală. 7.3.1.2.2. Domnia lui Ahazia (8:25-9:29) Ahazia, fiul lui Ioram, a fost un alt împărat decăzut din Iuda care s-a ataşat tot mai mult de casa lui Israel datorită raporturilor de rudenie dintre acestea. El

a domnit la Ierusalim. Mama lui era Atalia, fiica lui Ahab şi a Izabelei. Ahazia a

introdus închinăciunea lui Baal în Ierusalim, după modelul casei lui Ahab. El a

luat parte la o expediţie militară a unchiului său Ioram, împăratul lui Israel, împotriva lui Hazael, împăratul Siriei, la Ramot în Galaad. Leproşii de la poarta Samariei au fost exemplul fidel al adevăratului Evanghelism. de

unde şi definiţia: "Evanghelism înseamnă un cerşetor care spune altui cerşetor unde se

găseşte pâine." 7Beliver's Bible Commentaiy, p. 399. Răspunsul evaziv al profetului cu privire la

moartea lui Ben-Hadad dovedeşte că boala nu era mortală, dar împăratul urma să fie

asasinat. în această luptă, Ioram, împăratul lui Israel, a fost rănit şi s-a dus să se

trateze la Izreel, iar Ahazia, împăratul lui Iuda a mers să viziteze pe unchiul său

bolnav. Acolo, judecata lui Dumnezeu a venit asupra celor doi împăraţi,

deoarece se uniseră prin înrudire şi aveau aceleaşi practici religioase păgâne. 7.3.1.3. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA ŞI ISRAEL SUB JUDECATA DIVINĂ.

IEHU ÎMPĂRAT ÎN ISRAEL - UNEALTA JUDECĂŢII DIVINE

(9:1-10:36) Asocierea tot mai strânsa dintre cele două case împărăteşti, Iuda şi Israel, a

devenit din ce în ce mai periculoasă, având bazele păcătoase ale unei trăiri

îndepărtate de Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu conduce în aşa fel mersul

istoriei încât amândouă aceste case ajung la un moment dat sub aceeaşi osândă îngăduită de Dumnezeu. Când Dumnezeu a hotărât să pună capăt dinastiei lui Omri şi să se răzbune

asupra casei lui Ahab care, prin nelegiuirea acesteia, a determinat pedepsirea casei împărăteşti a lui Iuda, care se încuscrise cu casa lui Ahab, ridică un

uzurpator capabil să îndeplinească această judecată. Elisei trimite pe unul din ucenicii săi la Ramot, în Galaad, să ungă pe Iehu, comandantul oştirii, ca împărat în Israel.

78 Uzurpatorul este ridicat cu scopul de

a răzbuna casa lui Ahab şi a Izabelei şi sângele robilor Domnului vărsat de

aceştia. Casa lui Ahab trebuia exterminată, aşa cum s-a întâmplat şi cu casa lui

Ieroboam şi a lui Baeşa. Iehu a fost proclamat rege de către armată pe când Ioram era la Izreel tratându-şi rănile provocate în lupta cu sirienii. Atunci Iehu

începe să-şi îndeplinească misiunea incredinţată de Dumnezeu. De îndată, Iehu pleacă la Izreel. Cei doi împăraţi: Ioram, împăratul lui Israel, şi nepotul său Ăhazia, împăratul lui Iuda, au întâmpinat pe Iehu în via lui

Nabot cu cuvântul "Pace", însă Iehu le-a făcut cunoscut că nu poate fi pace câtă

vreme persistă imoralitatea Izabelei şi decadenţa lor religioasă. Pe când Ioram

vroia să fugă, este săgetat de Iehu şi aruncat în ogorul lui Nabot şi astfel s-a împlinit cuvântul rostit de Domnul prin Ilie împotriva lui Ahab şi a fiilor săi.

Ahazia a încercat să fugă, dar a fost şi el săgetat în carul lui şi a murit pe când

mergea spre Meghido. El a fost dus şi îngropat la Ierusalim. Ajungând la Izreel, Izabela încearcă să întâmpine pe Iehu prin cuvinte cu

două înţelesuri, făcând aluzie la Zimri care şi-a ucis stăpânul. Ea vorbea de la

unul din geamurile palatului. La cererea lui Iehu, Izabela este aruncată jos de către dregătorii care erau în jurul ei; căzând, a murit şi a fost mâncată de câini,

potrivit cu Cuvântul Domnului rostit prin prorocul Ilie (lîmp. 21:17-26). Iehu a domnit 28 de ani în Israel, la Samaria, el constituind unealta de

nimicire a casei lui Ahab, şi în acelaşi timp a anulat închinarea la idoli. Pe bună dreptate, Iehu poate fi considerat biciul lui Dumnezeu pentru casa

lui Ahab. Din Izreel, Iehu trimite căpeteniilor casei împărăteşti în Samaria o

scrisoare prin care-i îndeamnă să pună pe unul din cei 70 fii ai lui Ahab rege şi să apere cetatea. Aceştia au comunicat lui Iehu că-i sunt supuşi lui. Atunci, el

le-a cerut să-i aducă la Izreel capetele fiilor lui Ahab. Astfel au fost ucişi toţi fiii

lui Ahab şi toţi cei din casa acestuia. 78 Aceasta a fost una dintre misiunile încredinţate de Dumnezeu lui Ilie, care a fost

săvârşită prin Elisei, succesorul lui Ilie (lîmp. 19:15-16). în drum spre Samaria, Iehu a întâlnit pe cei 42 de fraţi ai lui Ahazia,

împăratul lui Iuda, veniţi să ureze de bine casei împăratului lui Israel. Iehu i-a înjunghiat pe toţi, împlinind astfel judecata lui Dumnezeu privitoare la casa lui

Ahazia. înaintând spre Samaria, Iehu a luat în carul său pe Ionadab, fiul lui

Recab, ca asociat la împlinirea poruncii Domnului, deoarece era recunoscut

pentru statornicia sa în domeniul spiritual. Ajuns la Samaria, sub pretextul unei sărbători în cinstea lui Baal, a chemat

pe toţi slujitorii acestuia şi apoi i-a măcelărit şi a distrus templul lui Baal. în cei 28 de ani de domnie, Iehu a săvârşit actul judecăţii asupra casei lui

Ahab, însă din motive politice şi dorind să păstreze mai departe împărăţia de

nord separată de cea de sud, Iehu nu a dus până la capăt reforma. El a continuat

să păstreze religia întemeiată de Ieroboam prin cei doi viţei aşezaţi la Dan şi Betel. Pentru îndeplinirea judecăţii divine asupra casei lui Ahab, i se asigură

moştenirea dinastiei pentru patru generaţii. însă. persistând în sistemul idolatru moştenit. Regatul de nord a continuat să slăbească şi să fie tot mai umilit în faţa

vecinilor şi mai ales înaintea sirienilor. Hazael a invadat Israelul şi i-a cucerit multe teritorii. în acelaşi timp, Iehu a

pierdut prietenia Tirului şi a Regatului lui Iuda, iar le- a plătit tribut. Se vede clar că sabia lui Dumnezeu are două tăişuri. A fi unealta de judecată

a lui Dumnezeu implică nevoia unei totale şi desăvârşite ascultări de Dumnezeu. 7.3.1.4. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA (11:1-12:21) Dumnezeu este total nepărtinitor în exercitarea judecăţii Sale. Ataşamentul

casei lui Iuda de casa idolatră a lui Israel prin căsătorie şi stil de viaţă a dus la

cele mai ruşinoase consecinţe ale întreruperii dinastiei lui David pe timp de cea. şase ani, când în Iuda a domnit Atalia, fiica lui Ahab. 7.3.1.4.1. Domnia Ataliei (11:1-3) După moartea neaşteptată a lui Ahazia, pe când se întorcea de la Izreel,

mama sa, Atalia. a preluat tronul în mod samavolnic. A început ruşinoasa domnie prin omorârea tuturor celor de neam împărătesc. însă sora lui Ahazia.

soţia marelui preot Iehoiada, a reuşit să salveze pe Ioas, fiul minor al lui Ahazia,

pe care 1-a ascuns timp de şase ani cât a domnit Atalia. în pornirea ei sălbatică, Atalia a reîmprospătat slujirea lui Baal la Ierusalim. în templul căruia

slujea marele preot Matan. însă Dumnezeu a ţinut făgăduinţa făcută lui David şi

în cele mai critice situaţii. 7.3.1.4.2. Domnia lui Ioas (11:4-12:21) Când Ioas, fiul lui Ahazia, avea şapte ani, preotul Iehoiada a organizat

destituirea Ataliei şi a întronat pe Ioas, ungându-1 împărat. El a domnit 40 de ani 9 The Lion Handbook to the Bible. p. 275. Obeliscul Negru, descoperit lângă Ninive în

expediţia arheologică 1945-1949, în ruinele palatului lui Salmanasar, păstrat la Muzeul Britanic, conţine şi un paragraf din inscripţiile de pe el privind tributul plătit de Iehu,

fiul lui Omri, argint, aur, talere de aur, vase de aur, cupe de aur etc... la Ierusalim. Crescut de către Iehoiada în Legea Domnului. Ioas a restaurat

mazoismul şi a distrus templele de închinăciune la Baal. De la început. Iehoiada

a purtat de grijă să se realizeze un legământ între împărat şi Dumnezeu, între Dumnezeu şi popor şi între împărat şi popor. Ioas, de asemenea, a poruncit să se

facă reparaţiile necesare la casa Domnului, însă şi în timpul lui s-au mai adus

jertfe pe înălţimi. Pentru a preîntâmpina venirea lui Hazael şi asedierea Ierusalimului de către împăratul Siriei, Ioas i-a trimis acestuia tot aurul şi

bogăţia din visteria casei Domnului. Apoi, a fost asasinat la Milo de către doi

din slujitorii săi şi a fost urmat la tron de către fiul său Amaţia. 7.3.1.5. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL (13:1-25) 7.3.1.5.1. Domnia Iui Ioahaz (13:1-9) Ioahaz, fiul lui Iehu, a domnit 17 ani peste Israel. El a continuat stilul de

viaţă spirituală al lui Ieroboam şi Domnul a îngăduit să fie asuprit de împăraţii Siriei. Ioahaz s-a rugat Domnului şi astfel El a izbăvit pe Israel de sub sirieni,

poate prin asirienii care în timpul acela au atacat Damascul. 7.3.1.5.2. Domnia lui Ioas (13:10-25) Ioas, fiul lui Ioahaz, a domnit 16 ani la Samaria. în timpul domniei sale, regatul a cunoscut o oarecare înflorire, deşi a continuat şi el în practicile lui

Ieroboam. Beneficiind de invazia asirienilor asupra sirienilor, Ioas bate în trei

rânduri pe sirieni şi recucereşte cetăţile pierdute de tatăl său. Dumnezeu 1-a folosit pe Ioas pentru a-1 pedepsi pe Amaţia, împăratul

nândru al lui Iuda, care îl provocase la război. îoas a avertizat pe Amaţia prin

parabola cu spinul din Liban, care a cerut de nevastă pentru fiul său pe fiica

cedrului din Liban, fapt care a dus la nimicirea spinului de către fiarele din

Liban. (2Cron. 25:14-24). Lupta s-a dat în urma insistenţei lui Amaţia la Bet- Şemeş. Amaţia a fost capturat şi dus la Ierusalim unde, printr-o spărtură de 400

coţi în zidul cetăţii, a fost jefuită Casa Domnului de tot tezaurul acesteia şi toate

vasele scumpe, cât şi casa împăratului. (14:8-14) Aparenta înflorire a regatului lui Israel a fost umbrită de moartea profetului

Elisei,^ care continuase să fie un important sprijin pentru regii din dinastia lui

[ehu. împăratul Ioas a vizitat pe profetul bolnav şi acesta, printr-un act profetic

al tragerii unei săgeţi şi lovirea pământului, îi prevesteşte că va bate pe sirieni de trei ori, ceea ce s-a şi întâmplat întocmai. Moartea lui Elisei este considerată

le către împăratul Iosia drept o pierdere naţională, bocindu-1 cu cuvintele:

'Părinte, părinte, carul lui Israel şi călărimea lui"(13:14). Chiar şi după moartea )rofetului, un mort a fost înviat, fiind atins din întâmplare de trupul lui Elisei.

Vlinunea a constituit o mărturie pentru Dumnezeul celor vii şi dătător de viaţă,

'ât şi o mărturie despre măreţia lui Elisei înaintea Domnului. 7.3.1.6. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA. DOMNIA LUI AMAŢIA (14:1-22) moartea pe ucigaşii tatălui său, conform Legii Domnului. A biruit pe edomiţi în

Valea Sării. Mândru din fire, a provocat la război pe Ioas, împăratul lui Israel.

Acesta 1-a avertizat prin parabola cu spinul şi cedrul să renunţe, dar nu a renunţat şi Amaţia a fost înfrânt la Bet-Şemeş. Ioas a atacat Ierusalimul şi 1-a

prădat, iar Amaţia a fost ucis la Lachiş. 7.3.1.7. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL. DOMNIA LUI IEROBOAM II • (14:23-29) Ieroboam II, fiul lui Ioas, a domnit 40 de ani la Samaria. îndelungata lui

domnie, cât şi capacitatea sa de guvernare au creat chiar iluzia gloriei de pe

vremea lui Solomon în Regatul lui Israel, a cărui prosperitate a fost ridicată la apogeu în timpul lui. Cărţile profeţilor Osea şi Amos, împreună cu descoperirile

arheologice de la Samaria şi Meghido atestă prosperitatea Israelului pe timpul

regelui Ieroboam II.80

Deşi el nu a plăcut Domnului, pentru că a urmat tradiţia lui Ieroboam I, Domnul s-a îndurat de Israel şi prin el a redat ţării teritoriile şi

strălucirea asemănătoare vremii lui Solomon, potrivit cu cuvântul profetului

Iona. Prosperitatea însă a condus la acumularea bogăţiilor în mâinile celor tari, iar masele largi au fost ţinute în mizerie. Situaţia este deplânsă în scrierea

profeţilor Amos şi Osea, care deţineau oficiul profetic în vremea aceea. 7.3.1.8. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA. DOMNIA LUI AZARIA/ OZIA (15:1-7) Azaria sau Ozia, fiul lui Amaţia, a domnit 52 de ani la Ierusalim. Domnia lui a fost caracterizată de biruinţe şi prosperiate. A biruit pe edomiţi şi filisteni,

a întărit zidurile Ierusalimului, a construit turnuri în jurul lui Iuda. în acelaşi timp a dezvoltat agricultura, a construit cisterne pentru turme şi a instruit o bună armată. încercând însă să-şi asume rolul de mare preot, a devenit

lepros şi, fiind izolat, fiul său Iotam a condus administraţia statului. 7.3.1.9. ÎMPĂRĂŢIA DE NORD (15:8-31) O dată cu încheierea domniei lui Ieroboam II, care a fost ultimul împărat din

dinastia lui Iehu, a urmat o perioadă de anarhie în Israel; următorii regi au fost

toţi neînsemnaţi şi s-au succedat unii după alţii ca urmare a asasinatelor,

apropiind astfel Regatul de nord de prăbuşire. 7.3.1.9.1. Domnia lui Zaharia (15:8-12) Zaharia, fiul lui Ieroboam, a domnit numai şase luni la Samaria şi a fost

asasinat de Şalum. Zaharia a ajuns împărat doar pentru a se împlini profeţia făcută lui Iehu, că fiii săi vor ajunge pe scaunul de domnie până la al patrulea

neam(lîmp. 10:30). El a urmat tradiţia idolatră a predecesorilor săi şi asupra lui s-a împlinit

profeţia privind răzbunarea lui Dumnezeu asupra casei lui Ieroboam II (Amos 7:9).

Halley, p. 207. 7.3.1.9.2. Domnia Iui Şalum (15:13-16) Şalum, fiul lui Iabeş, a domnit doar o lună la Samaria. Menahem din Tirţa

(una din vechile capitale a Israelului), adept al partidei proasiriene, 1-a asasinat şi i-a luat locul. 7.3.1.9.3. Domnia Iui Menahem (15:17-22) Menahem a domnit 10 ani la Samaria şi a continuat tradiţia decadentă a lui Ieroboam. Pe vremea lui a avut loc o adevărată reînviorare a puterii asiriene.

Tiglat-Pileser III (Pul) uzurpă tronul Asiriei şi revitalizează imperiul. în aşa fel

încât este considerat fondatorul Imperiului Asirian. Pe plan extern. Menahem a fost confruntat cu incursiunea militară din 743

î.Hr. a lui Tiglat-Pileser III. Pentru a-şi menţine domnia, Menahem a convenit

să-i plătească un tribut de 1000 de talanţi de argint, aducând asupra Regatului

jugul tributar unei puteri devenite de acum mondiale.81

Pentru a putea plăti birul a asuprit pe nobili, iar din pricina orientării sale

spre Asiria a pierdut suportul poporului şi a fost încolţit de partidul pro-

egiptean. De acum începe să se contureze tot mai clar deznodământul pentru Regatul de nord. 7.3.1.9.4. Domnia Iui Pecahia (15:23-26) Pecahia, fiul lui Menahem, a domnit doar doi ani la Samaria şi a continuat viaţa idolatră şi decăzută a predecesorilor săi. în timpul său, Regatul lui Israel

mergea cu paşi repezi spre destrămare. In Galaad, de cealaltă parte a Iordanului, Pecah. fiul lui Remalia. şi-a format

un fel de regat disident al lui şi a stabilit relaţii de prietenie cu Reţin, regele Damascului. Venind din Galaad cu o ceată de 50 de ostaşi, Pecah a conspirat

împotriva lui Pecahia , 1-a asasinat şi a preluat domnia. Cu aceasta s-a pus capăt şi firavei dinastii a lui Menahem, care se înfiripase în Israel. In timpul acestor împăraţi care se succedau în urma diverselor asasinări,

profeţii Amos şi Osea au dat glas avertizărilor divine împotriva religiilor false

practicate de Israel şi a necredincioşiei lui Israel faţă de Domnul. 7.3.1.9.5. Domnia lui Pecah (15:27-31) Pecah, fiul lui Remalia, a fost generalul lui Pecahia şi un înflăcărat

anti-asirian, care a domnit 20 de ani la Samaria. El s-a asociat cu Reţin, împăratul Siriei, într-o alianţă anti-asiriană, căci Tiglat-Pileser III cucerise

Galaadul şi Galileea şi a strămutat o parte din populaţie in captivitate. Ei au căutat sprijinul lui Iotam, împăratul lui Iuda, însă acesta a refuzat şi atunci a avut loc războiul siro-efraimit. Pecah a fost însă asasinat de către Ozia,

care a domnit în locul său. 81

Halley. p. 2080. Una din inscripţiile lui Pul, regele Asiriei, menţionează: "Tribut al lui

Menahem al Samariei... eu am primit". 7.3.1.10. ÎMPĂRĂŢIA DE SUD (15:32-16:20) 7.3.1.10.1. Domnia lui Iotam (15:32-38) După mai mulţi ani de coregenţă cu tatăl său. Azaria (Ozia), care era lepros, Iotam a urmat la tron şi a domnit 16 ani la Ierusalim. El a continuat orientarea

bună a tatălui său, însă pe timpul său a început războiul siro-efraimit. Reţin,

împăratul Siriei, cu Pecah. împăratul lui Israel, s-au ridicat împotriva lui Iuda. 7.3.1.10.2. Domnia lui Ahaz (16:1-20) Ahaz, fiul lui Iotam, a domnit 16 ani la Ierusalim. Când ci s-a urcat pe

tronul lui Iuda, liga siro-efraimită s-a ridicat împotriva Ierusalimului, vrând să

înlăture dinastia şi să pună un împărat favorabil lor. Ahaz a urmat tradiţia rea a împăraţilor lui Israel. Liga siro-efraimită

acaparase teritoriile din jur şi asediase Ierusalimul. Deşi profetul Isaia a încercat

să îndrepte inima lui Ahaz spre Dumnezeu, acesta a refuzat sfatul şi a cerut ajutor de la Tiglat-Pileser III al Asiriei, căruia i-a trimis tot conţinutul vistieriei

casei Domnului şi al casei împăratului. împăratul Asiriei i-a venit în ajutor şi a

cucerit Damascul, 1-a omorât pe Reţin şi a transformat Siria în provincie

asiriană. Influenţa asiriană s-a resimţit şi în viaţa religioasă promovată de către Ahaz. Chiar altarul arderilor de tot făcut de Solomon a fost înlocuit cu unul

făcut după modelul altarului asirian din Damasc, care a fost inaugurat de însuşi

Ahaz. De asemenea, el a modificat şi '"marea de aramă", lighenele şi alte lucruri din templu, tot de dragul împăratului Asiriei. Deşi erau aliaţi, pericolul asirian începea să se ridice asupra Regatului lui

Iuda, pregătind premisele prăbuşirii. încecările de revoltă de mai târziu

împotriva imperiului asirian au fost zadarnice. 7.3.1.11. ÎMPĂRĂŢIA DE NORD (17:1-41) 7.3.1.11.1. Domnia lui Osea, ultimul împărat al lui Israel (17:1-6) Preluând tronul în urma conspiraţiei împotriva lui Pecah pentru a salva Regatul, Osea a fost ultima picătură cu care s-a umplut paharul nelegiuirii

israeliţilor. El a domnit 9 ani la Samaria. Deşi ca persoană a fost superior

predecesorilor săi, el a fost cel din urmă împărat al Regatului de nord. în urma primei deportări, Israelul s-a redus doar la perimetrul cetăţii

Samaria. Teritoriul de nord al Israelului a fost cucerit şi împărţit în trei provincii

asiriene: Meghido, Dor şi Galaad. " Când Tiglat-Pileser III a murit, în anul 727 î.Hr., la tronul Asiriei a urmat fiul său Salmanasar V (727-722 î.Hr.). La început, Osea a plătit tribut, însă

profitând de această schimbare a uneltit împotriva Asiriei şi a făcut chiar un

pact cu Egiptul. în anul 727 î.Hr. Salmanasar V a venit şi a asediat Samaria. In timpul confruntării, Osea a fost luat captiv de către Salmanasar i V. Asediul Harrington, p. 133. Samariei a durat cea. 3 ani. Mulţi israeliţi au fost luaţi captivi şi deportaţi în

Asiria. Sargon II (722-705 î.Hr.), care 1-a succedat pe Salmanasar, a cucerit Samaria în anul 722 î.Hr.. O inscripţie a lui Sargon spune: "'In primul meu an eu

am capturat Samaria. Am luat 27290 de captivi"83

. In felul acesta s-a sfârşit cu

Regatul de nord al lui Israel, care în toată perioada existenţei sale s-a înstrăinat de Dumnezeu, adoptând idoli străini. 7.3.1.11.2. Robia asiriană (17:7-23) Cu căderea Samariei, Regatul de nord s-a prăbuşit, poporul fiind dus în captivitatea asiriană potrivit cu politica de deportare a Asiriei, prin care se căuta

să se diminueze sentimentul naţional al popoarelor cucerite. Regatul de nord dăinuise cea. 212 ani (931-722 î.Hr.). timp în care la domnie

s-au perindat 20 de regi care au urmat tradiţia idolatră a lui Ieroboam, fondatorul Regatului. De aceea. Dumnezeu a îngăduit prăbuşirea acestui Regat. Istoria Regatului de nord este brăzdată de evenimente care au constituit

judecata lui Dumnezeu din pricina neascultării, împletite cu timpuri de prosperitate prin care Dumnezeu a încercat să-i întoarcă pe israeliţi de la

păcatele lor. Profeţi, ca: Osea, Isaia, Mica şi Amos, precum şi Ilie şi Elisei, au

menţinut făclia credinţei şi închinării la adevăratul Dumnezeu, au rostit cuvintele şi judecăţile Domnului asupra poporului şi regilor acestuia pentru a-i

întoarce de la calea lor cea rea. Nemaiexistând nici un remediu. Dumnezeu a

condus în aşa fel mersul evenimentelor istoriei, încât acest Regat s-a prăbuşit. In

17:7-41 este prezentat tabloul sumbru al prăbuşirii. Printre motivele care au dus la prăbuşire se menţionează: (1) Adoptarea idolatriei. Aceasta nu a fost o simplă alunecare în

practică religioasă, ci a fost o acţiune voită şi intenţionată prin care israeliţii îl lepădau pe adevăratul Dumnezeu şi Legea închinării ce i se cuvenea Lui. Ei

practicau închinăciunea la zeităţile canaanite. Biblia prezintă două feluri de idolatrie. Prima, menţionată în porunca I-a

(Exod 20:3), care interzice închinarea la alţi dumnezei în afară de Dumnezeul care s-a revelat lui Israel pe Muntele Sinai. A doua formă de idolatrie este

menţionată în porunca a II-a(Exod 20:4), care opreşte confecţionarea oricărei

reprezentări materiale a lui Dumnezeu ca obiect de închinare. Dureros este

faptul că israeliţii au practicat din plin ambele forme de idolatrie, atât sub influenţa canaaniţilor, cât şi sub influenţa unor motivaţii politice. Influenta

idolatră s-a strecurat mai ales prin intermediul căsătoriilor mixte, ca în cazul lui

Solomon şi Ahab, precum şi datorită trăirii unei vieţi departe de Dumnezeul cel adevărat. In alunecarea lor idolatră israielţii au profanat întreaga lor religie

revelată, atât în ce priveşte obiectul închinării, cât şi în ce priveşte locul

închinării, preoţia şi jertfele. Astfel, de aici a decurs o trăire asemănătoare cu

viaţa celorlalte neamuri din Canaan (2Împ. 17:7-23). (2) Repudierea profeţilor Domnului a fost a doua cauză care a dus la

prăbuşire. Dumnezeu nu a adus prăbuşirea înainte de a oferi posibilitatea de

îndreptare a lucrurilor. în timpul decăderii lui Israel, oficiul profetic a fost înălţat la cel mai înalt nivel, având o vastă varietate de forme şi folosind D Halley. p. 209 şi Harrington, p. 134. nemaipomenite minuni şi acte profetice. Totul a fost însă în zadar. Trebuie

remarcat că şi cele mai neînsemnate acte de pocăinţă au fost considerate şi răsplătite de Dumnezeu în bunătatea Sa, însă în plan general Israel nu a vrut să

se intoarcă la Domnul (17:13-16). 7.3.1.11.3. Samaritenii - semnul dezolant al prăbuşirii (17:24-41) Aşa cum pe ruinele unei clădiri cresc bălăriile, formând astfel un cadru

dezolant, tot aşa în locul Regatului de altădată al lui Israel stă ca un semn al

prăbuşirii poporul samaritean. împăratul Asiriei a populat ţinutul Regatului de

nord, şi mai ales Samaria, cu străini aduşi din Babilon. Aceştia şi-au adus cu ei religia şi zeii lor, fapt pentru care Dumnezeu i-a pedepsit fiind mâncaţi de lei şi

de fiare sălbatice. Atunci, împăratul a hotărât să fie trimis un preot dintre

deportaţi care să înveţe pe cei strămutaţi să se închine "Dumnezeului ţării". Drept urmare, poporul din ţinutul Samariei a început să se închine şi Domnului

adevărat, pe lângă închinarea la zeii lor pe care îi venerau de obicei. Lucrul

acesta a caracterizat întotdeauna pe samariteni: ei s-au format din amestecul

băştinaşilor cu oamenii aduşi de către asirieni pentru a popula teritoriile cucerite. Acest popor a jucat apoi un important rol în istoria vieţii de mai târziu

a Palestinei şi au constituit o urâciune pentru iudei. Samaria a fost

reconstruită şi a devenit sediul central al unui district în imperiul asirian. După întoarcerea din robie a lui Iuda, samaritenii au fost un popor rival

celor din Iuda. Ei respectau cele cinci cărţi ale lui Moise, adoptate sub numele

de Pentateuhul samaritean, dar nu acceptau restul Vechiului Testament. O ură înverşunată s-a instalat între samariteni şi iudei, încât pentru a concura religia

iudaică de la Ierusalim şi-au zidit şi ei un templu faimos pe Muntele Garizim,

care rivaliza cu cel din Ierusalim. Iudeii nu aveau de-a face cu samaritenii (Ioan

4:9). Toate aceste urmări ale decăderii au putut fi înlăturate doar atunci când adevăratul împărat al iudeilor, Domnul Isus, Mesia, Mântuitorul lumii, a venit şi

a instaurat noua Lui împărăţie, cea^ veşnică, în care sunt cuprinşi toţi cei care

cred în El. Isus Hristos, Regele împărăţiei cerurilor, este singurul remediu pentru prăbuşirile umane (Ioan cap. 4). 7.3.2. ULTIMA PERIOADĂ A REGATULUI LUI IUDA (18-25) * O dată cu prăbuşirea Regatului de nord. Regatul lui Iuda constituie unica rămăşiţă a monarhiei israelite, care de acum îşi parcurge drumul decadenţei spre

prăbuşirea totală a monarhiei. 7.3.2.1. DOMNIA LUI EZECHIA (18:1-20-21) Ezechia, fiul lui Ahaz, a domnit 29 de ani la Ierusalim, domnia sa având un caracter luminos. Ezechia este cunoscut pentru reforma sa religioasă şi pentru

trezirea spirituală pe care a declanşat-o şi a întreţinut-o. El a urmat tradiţia lui

David şi a distrus înălţimile şi idolii, inclusiv pe Nehuştan, şarpele de aramă înălţat de Moise, pe care israeliţii îl folosiseră ca idol timp de sute de ani.

împăratul s-a încrezut în Domnul şi a păzit poruncile Lui. Puternica reformă religioasă a fost posibilă atât datorită caracterului şi

activităţii tânărului rege, cât şi datorită sprijinului profeţilor Mica şi Isaia, care şi-au continuat oficiul şi în timpul lui Ezechia. Fără îndoială că accentul

profeţilor cădea pe reforma lăuntrică a inimii şi nu doar pe cea a cultului şi

formelor. Reforma religioasă şi întoarcerea la Dumnezeu s-au resimţit şi în viaţa

economică şi politică a poporului. Ezechia a îndepărtat jugul asirian şi birul

impus şi a bătut pe filisteni până la Gaza. în timpul acesta de prosperitate a fost

tăiat în stâncă şi canalul prin care apele din izvorul Chihon sunt conduse în cetate în lacul Siloam (32:30-32). Şi toate acestea în timpul în care Samaria

fusese capturată .De asemenea, Ezechia a rezistat invaziei asiriene, fiind apărat

de Domnul. în anul al 14-lea al lui Ezechia, Sanherib a năvălit şi a capturat cetăţile

întărite din Iuda. Pentru a evita asedierea Ierusalimului, Ezechia a trimis în

Lachiş, la împăratul Asiriei, toată bogăţia vistieriilor, inclusiv aurul de pe uşile casei Domnului. Sanherib îi cerea 300 de talanţi de argint şi 30 de talanţi

de aur.84

împăratul Asiriei a trimis solii săi, pe Tartan, Rabsaris şi Rabşache, să

negocieze cedarea Ierusalimului. Rabşache a batjocorit pe Dumnezeu şi a încercat să atragă poporul de partea lui. în această situaţie, Ezechia şi toţi

demnitarii lui Iuda s-au smerit şi s-au pocăit inaintea Domului, şi au cerut prin

profetul Isaia mesaj din partea Domnului (Isaia 19:1-5). Profetul Isaia încurajează pe Ezechia şi-i spune că, la auzul unei veşti, împăratul Asiriei se va

întoarce în ţară şi va fi ucis. într-adevăr, el a primit vestea că Tirhaca, împăratul

Etiopiei, s-a răsculat. înainte de retragere, Sanherib a mai trimis o scrisoare

blasfemitoare lui Ezechia şi a ameninţat că se va reîntoarce. Ezechia a pus scrisoarea înaintea Domnului cu pocăinţă şi rugăciune. Isaia a anunţat pe

Ezechia că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a explicat planul divin de

ocrotire a cetăţii. în noaptea aceea îngerul Domnului a nimicit 185.000 de oşteni asirieni (poate printr-o molimă). împăratul Asiriei a retras armata. întors acasă,

a fost omorât la Ninive de propriii săi fii. Dumnezeu a adeverit astfel cuvintele Sale rostite prin profetul Isaia, care insista pentru încrederea în Domnul. Ezechia a ales această atitudine împotriva

altor trei poziţii ale timpului: (1) Partida pro-asiriană care încuraja predarea. Ezechia socotea aceasta

tăgăduirea Domnului. (2) Partida pro-egipteană condusă de Şebna, vistiernicul casei lui David

(Isaia 22:15), scos din funcţie din pricina opţiunii sale politice. (3) Partida fanatică, religioasă, oarbă, care credea că, indiferent de poziţie, Dumnezeu va apăra "Cetatea Sfântă". Dumnezeu îşi ţine făgăduinţa, însă

pocăinţa şi starea spirituală a omului joacă rolul hotărâtor. Ultima parte din viaţa lui Ezechia (20:1-2) a fost umbrită de vestea venită din partea Domnului prin Isaia că împăratul va muri. Ezechia s-a rugat S4 The Lion Handbook îo the Bible, p. 280. Prin prisma lui Sanherib, el însuşi descrie

felul în care a cucerit cetăţile lui Iuda şi cum a pretins 30 de talanţi de aur şi 300 de

argint pentru a cruţa Ierusalimul. Domnului cu stăruinţă şi Domnul a mai adăugat 15 ani la viaţa lui. I-au aplicat

tratamentul medical prescris şi i s-a dat şi semnul retragerii umbrei înapoi cu zece trepte pe cadranul solar al lui Ahaz. După trei zile împăratul s-a dus la

Casa Domnului. Cei 15 ani oferiţi în plus, însă, lui Ezechia. nu au fost o reală binecuvântare din pricina mândriei. Berodac-Baladan care s-a ridicat pe tronul Babilonului în

opoziţie cu Asiria a trimis solii săi să-1 felicite pe Ezichia pentru însănătoşire.

Cu mândrie, împăratul a prezentat musafirilor toate bogăţiile ce le avea.

Profetul Isaia a venit şi 1-a mustrat în Numele Domnului şi i-a prezis

ducerea în robia Babilonului a tot ceea ce solii au văzut, precum şi tot ce era în

Ierusalim împreună cu poporul Iudeu . însă îndurarea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că acestea se vor întâmpla numai după moartea lui Ezechia. 7.3.2.2. DOMNIA LUI MÂNASE (21:1-18) Mânase, fiul lui Ezechia, a domnit 55 de ani la Ierusalim. Această domnie a fost un adevărat dezastru pentru Iuda, deoarece el a fost un împărat rău şi

necredincios lui Dumnezeu. în timpul său oamenii au reacţionat împotriva

reformei promovată de tatăl său. Asiria, sub Assurbanipal, a atins apogeul

puterii şi Mânase, ca rege vasal, a introdus în Iuda întreaga gamă idolatră. A introdus cultul sacrificiilor umane şi prostituţia cultică. El a fost pentru Iuda ce

fusese Ahab pentru Israel, coborând astfel Regatul de sud până în punctul de

unde nu mai exista întoarcere.85

A zidit altare Baalilor şi Astarteei, şi a practicat magia neagră. Mânase a prigonit crunt pe profeţii Domnului şi a vărsat sânge

nevinovat. Cu domnia lui Mânase, hotărârea lui Dumnezeu de a face

Ierusalimului asemenea Samariei a devenit definitivă. 7.3.2.3. DOMNIA LUI AMON (19-26) Amon. fiul lui Manşe, a domnit doi ani la Ierusalim şi a urmat stilul de viaţă

şi practicile tatălui său, Mânase. Slujitorii lui au uneltit împotriva lui şi l-au

omorât. însă poporul 1-a răzbunat şi a pus împărat pe fiul său Iosia. 7.3.2.4. DOMNIA LUI IOSIA (22:1-23:30) Iosia, fiul lui Amon, a devenit împărat la vârsta de 8 ani şi a domnit 31 de

ani la Ierusalim. Domnia lui a concis cu căderea imperiului asirian şi prăbuşirea cetăţii Ninive în 612 î.Hr.

87 Faptul acesta a favorizat săvârşirea unei reforme şi

reorganizarea regatului, care a cunoscut vremuri de înviorare. Declanşarea reformei s-a produs în urma faptului că împăratul a dat ordin să

fie renovată Casa Domnului. în timpul lucrărilor a fost găsită o copie a Legii Domnului (poate că aceasta a fost ascunsă când Mânase a distrus închinarea lui

Iahve). Când cartea a fost citită înaintea împăratului, el a căutat calea Domnului. 3 The Lion Handbook to the Bible, p. 282. S6 Se pare că în timpul lui. Isaia a fost tăiat în două cu fierăstrăul; N.I. V. Study Bible, % 554- 7 Harrington, p. 143. Profetesa Hulda a vestit împăratului că se apropia mânia Domnului din pricina

decăderii şi că dacă se vor pocăi Dumnezeu îşi va arăta îndurarea. Iosia a convocat o adunare naţională la Templu, a fost citită cartea Legii înaintea poporului şi a poruncit să fie curăţită Casa Domnului de toate lucrurile

aparţinătoare lui Baal şi să nimicească închinarea la idoli. Toţi idolii au fost arşi

în ogoarele din Valea Chedronului. împăratul a pus să fie dărâmate casele sodomiţilor care erau în Casa Domnului şi a izgonit pe toţi preoţii lui Baal şi ai

Astarteei. Valea Tofet a fiilor lui Hinoam a fost pângărită, pentru ca nimeni să

nu-şi mai treacă acolo copiii prin foc pentru Moloch. Au fost pângărite

înălţimile şi altarele construite de sodomiţi pentru idoli. Iosia a ars pe ele oseminte omeneşti. A dărâmat şi altarul lui Baal construit de Ieroboam şi a ars

pe el oase din mormintele din împrejur, împlinindu-se profeţia omului lui

Dumnezeu care a venit să mustre pe Ieroboam când acesta slujea la altar (lîmp. 13:1-2; 31-32). Iosia a înlăturat toate templele idoleşti ale înălţimilor construite

de împăraţii Samariei şi a înjunghiat pe altare pe toţi preoţii acestei înălţimi. întors la Ierusalim, Iosia a prăznuit Pastele după Legea Domnului, care nu

mai avuse loc de pe vremea Judecătorilor. Deşi radicală, reforma lui Iosia nu a mai putut stăvili judecata lui Dumnezeu care era hotărâtă asupra lui Iuda. Faraonul Neco al Egiptului s-a suit să dea ajutor asirienilor împotriva

babilonienilor (609 î.Hr). Iosia i-a ieşit înainte la Meghido şi a fost omorât de către acesta. In timpul său au activat ca profeţi: Naum, Ţefania şi Ieremia. Unii

sunt de părere că Ieremia a scris capitolul 4 din plângerile lui Ieremia în

împrejurările şi cu privire la moartea lui Iosia, care a fost un împărat regretat de

către iudei. 7.3.2.5. DOMNIA LUI IOAHAZ (23:31-35) După moartea lui Iosia, poporul a proclamat ca rege pe fiul său Ioahaz. însă,

după trei luni, Faraonul Neco a venit şi 1-a pus în lanţuri la Ribla şi 1-a deportat

în Egipt, punând ca împărat vasal peste Iuda pe fratele său Eliachim, fiul lui Iosia, căruia i-a dat numele de Ioachim. 7.3.2.6. DOMNIA LUI IOACHIM (23:36-24:6) Ioachim, fiul lui Iosia, a domnit 11 ani la Ierusalim şi a plătit tribut greu

lui Neco, Faraonul Egipului, căruia îi era vasal. Pe timpul său, în Ierusalim era o puternică reacţie antiasiriană din pricina căderii regelui Iosia care a fost iubit

de popor. Sincretismul a invadat iarăşi templul din Ierusalim. Nebucadneţar, generalul tatălui său Nebupolasar, împăratul Babilonului, a bătut pe Faraonul Neco la Charchemiş. în anul 694 î.Hr. el a devenit şi a fost cel

mai de seamă împărat al noului imperiu babilonian. Astfel, el şi-a impus

dominarea şi asupra lui Iuda. Ioachim a devenit vasal lui Nebucadneţar, care a venit în Iuda şi a luat prima ceată de captivi pe care i-a dus în Babilon.

88 In Iuda s-a iscat o mare neînţelegere între partidul pro-egiptean, din care

făcea parte şi împăratul, şi partidul pro-babilonian. Profetul Ieremia, care >s

Harrington, p. 144; Tht Criswell Study Bible, p. 479. Tot cu această ocazie au fost luaţi captivi şi Daniel, şi cei trei prieteni ai săi. deţinea oficiul profetic, a avut mult de suferit, deoarece insista pentru supunerea

faţă de împăratul Babilonului care venea de la Domnul. împăratul Ioachim i-a ars cartea pe care Ieremia o scrisese. în anul 598 Nebucadneţar a organizat forţele locale din jur pentru a se ridica

împotriva lui Iuda (24:2), potrivit cu hotărârea Domnului, din pricina decăderii

lui Iuda îndeosebi pe vremea lui Mânase. Când Nebucadneţar a ajuns la Ierusalim, Ioachim murise, iar pe tron fusese

aşezat fiul său Ioachin. 7.3.2.7. DOMNIA LUI IOACHIN (24:8-17) Ioachin, fiul lui Ioachim, a domnit la Ierusalim numai trei luni. între timp

Ierusalimul a fost asediat de ostile babiloniene ale lui Nebucadneţar. Acesta a

luat captiv pe Ioachin şi familia sa, împreună cu vasele din templu, nobilii şi muncitori din Ierusalim în număr de 10.000 şi 7.000 de războinici, precum şi pe

mulţi alţii.89

Ca împărat vasal, Nebucadneţar 1-a întronat pe Matania,

unchiul lui Ioachin, al treilea fiu al lui Iosia, căruia i-a pus numele de Zedechia. 7.3.2.8. Domnia lui Zedechia (24:18-25:7) Zedechia, fiul lui Iosia, a domnit 11 ani la Ierusalim. El a fost un rege

marionetă, slab, şi în timpul lui s-a instalat anarhia. El a consultat în secret pe

profetul Ieremia cu privire la soarta Ierusalimului, iar acesta 1-a îndemnat din partea Domnului să se supună împăratului Babilonului. Partida pro-egipteană însă se bucura de favoarea regelui şi a poporului şi

astfel Zedechia s-a ataşat acestei partide şi s-a unit cu Egiptul, ca să se poată ridica împotriva Babilonului. Aşa că, în anul 588 î.Hr., Ierusalimul a fost iarăşi

asediat de către babilonieni timp de 18 luni. în cetate era foamete cruntă, iar

Zedechia şi nobilii au încercat să fugă, însă au fost prinşi de haldei. Zedechia şi

familia sa au fost duşi în fata împăratului Babilonului, la Ribla, unde copiii au fost înjunghiaţi în faţa lui. iar pe el. după ce i-au scos ochii, l-au înlănţuit şi l-au

dus la Babilon. ^ 7.3.2.9. LUAREA IERUSALIMULUI (25:8-26) Nebuzaradan, căpetenia oştirii lui Nebucadneţar, a năvălit asupra

Ierusalimului în anul 586 î.Hr. A dărâmat şi a ars casa Domnului, a dărâmat

casele şi zidurile cetăţii Ierusalim şi a luat în captivitate poporul din cetate,

lăsând doar câţiva locuitori săraci. Jefuitorii au luat cu ei tot ce era mai de preţ în cetate şi în Casa Domnului, unelte şi arme. Regatul lui Iuda a ajuns la sfârşit,

la prăbuşire, iar teritoriul lui a devenit o provincie babiloniană. Peste puţinii locuitori rămaşi în Ierusalim a fost pus guvernator Ghedalia,

care şi-a stabilit reşedinţa la Miţpa. El nu a reuşit să întroneze ordinea între cei Ibid.. p. 479. Evenimentul s-a petrecut în martie 597 î.Hr. Cu această ocazie a fost

luat captiv şi Ezechiel. °Tlie Lion Hand book of the Bible, p. 283. Anale babiloniene descriu cu precizie

capturarea Ierusalimului şi ducerea regelui în captivitate. rămaşi, şi Ismael, din neamul împărătesc, împreună cu un grup de răzvrătiţi au

ucis pe Ghedalia şi au luat pe cei rămaşi, ducându-i în Egipt. împreună cu ei a fost luat şi profetul Ieremia, care prezisese şi deplânsese tragedia luării şi

dărâmării Ierusalimului. Peste cetatea sfântă şi înfloritoare de altădată s-a ridicat fumul pustiirii. Dărâmăturile cetăţii stau mărturie pentru neascultarea şi îndepărtarea israeliţilor

de Dumnezeu. Cercetările arheologice au confirmat adevărul că cetăţile lui Iuda au fost

arse de către Nebucadnetar. S-au descoperit straturi de ruine amestecate cu cenuşă, ca o mărturie a Scripturilor.

91 Când la tronul Babilonului a venit Evil-Merodoc, acesta 1-a scos pe Ioachin,

împăratul lui Iuda, din temniţă şi el a trăit tot restul vieţii lui în casa împăratului. Gestul acesta ar putea reprezenta zorii eliberării din captivitatea babiloniană,

eliberare pe care Dumnezeu o pregătea din pricina Numelui Său şi a cuvântului

Său rostit prin profeţi şi care s-a şi înfăptuit la vremea potrivită. Captivitatea babiloniană a pus capăt monarhiei israelite decăzute, deschizând astfel perspectiva adevăratei monarhii mesianice, care a fost

prefigurată de monarhia israelită în fazele strălucitoare ale acesteia. 91 Ibid. Halley, p. 211. CAPITOLUL VIII

1 şi 2 CRONICI

SUMARUL ISTORIEI REGATULUI LUI IUDA Pentru cititorul de rând cărţile 1 şi 2 Cronici sunt plictisitoare şi mai greu accesibile, mai ales partea în care sunt prezentate pagini întregi cu înşiruiri de

nume ce par a nu avea nici o legătură între ele. Cu toate acestea, aici găsim

aşezată, prin inspiraţia divină, istoria monarhiei israelite, ramura "Regatului de sud" sau "Regatul lui Iuda". Un studiu atent al acestor cărţi va dezvălui nu

numai bogăţia de adevăr, concentrată în aceste pagini, ci şi importanţa lor în

cuprinsul canonului Vechiului Testament. Ca şi celelalte două perechi anterioare de cărţi istorice ("Samuel şi Regi"), Cronicile au format o singură carte în canonul evreiesc. Traducătorii

Septuagintei au fost cei care au împărţit conţinutul în două cărţi separate. De

aceea, volumul de faţă va prezenta împreună elementele introducerii speciale ale acestor scrieri până la împărţirea şi conţinutul sumar, care vor fi tratate

separat pentru 1 şi 2 Cronici.

8.1. TITLUL CĂRŢII în original, cartea Cronici a fost intitulată C/TO ""TI 1 /divrei haiiamim/,

ceea ce înseamnă "cuvintele zilelor" sau "Jurnal".92

Când au tradus Vechiul

Testament şi au separat conţinutul acestei cărţi în 1 Cronici şi 2 Cronici,

traducătorii Septuagintei (LXX) au numit această carte în limba greacă

napaAmTO|iEva /Paraleipomena/ "Lucrurile omise", deoarece ei au considerat

că în aceste cărţi sunt prezentate aspecte din istoria monarhiei israelite care au fost omise în cărţile Samuel şi împăraţi. în realitate, cărţile cronici conţin în general aceleaşi evenimente, diferenţa

fiind, că în timp ce cărţile Samuel şi Regi au un caracter pur istoric şi biografic, cărţile Cronici au un caracter de statistică, de jurnal, şi sunt scrise cu scop

educativ pentru generaţiile celor care s-au întors din captivitatea babiloniană. în

sensul acesta, The Lion Handbook to the Bible afirmă:

Cărţile Cronici par să repete într-un mod mai dur şi moralistic ceea ce deja

avem în 2 Samuel şi Regi... Cronicarul a fost în special interesat de două teme

- adevărata închinăciune şi adevărata monarhie a israeliţilor. Astfel, el şi-a ales materialul său istoric în sensul acesta... El urmăreşte evenimentele legate de

regii dinastiei lui David, ignorând Regatul de Nord... Cronicarul a ales aceste

teme particulare avându-i în minte pe cititorii săi originali - oamenii care s-au 92 The Criswell Study Bible, p. 482. întors din captivitate să reconstruiască Ierusalimul sub Ezra şi Neemia (El a

scris poate prin anul 400 î.H.).93

8.2. AUTORUL, DATA ŞI SCOPUL SCRIERII Conform cu evidenţele interne, cartea Cronici a fost scrisă prin anii 450-

425 î.H., în timpul vieţii lui Ezra. al guvernării lui Neemia. atunci când Maleahi activa ca profet, iar în Persia domnea Artaxerxes I, supranumit "Longimanus"

(464-423 î.H.).94

Urmărind evidenţele interne, privitor la faptul că 2 Cronici

36:22-23 conţine acelaşi text ca Ezra l:l-3a, unii cercetători au considerat că

scrierile Cronici şi Ezra au fost o istorie consecutivă scrisă de către cărturarul Ezra. Astfel, cu toate că autorul nu este menţionat în cuprinsul conţinutului.

Ezra, cărturarul restaurării, este considerat a fi autorul, fapt susţinut şi de tradiţia

talmudică. Personalitatea şi rolul pe care Ezra 1-a jucat în istoria restaurării israeliţilor îl

îndreptăţesc din plin ca autor al acestor scrieri. Desigur că autorul a deţinut şi

anumite izvoare scrise existente, poate chiar şi o oarecare formă de jurnal, care provenea încă de pe vremea lui David (1 Cronici 27:24). Câteva din scrierile

evidenţiate în cuprinsul cărţii sunt următoarele: - Cartea împăraţilor lui Israel şi Iuda (2Cronici 27:7) - Cartea lui Samuel Văzătorul (1 Cronici 29:29) - Cartea prorocului Natan (1 Cronici 29:29) - Cartea prorocului Gad (1 Cronici 29:290

: Prorocia lui Ahia (2Cronici 9:29). în ce priveşte data scrierii, unii cercetători au sugerat timpul de dinainte de

captivitate. Insă evidenţele interne vin în sprijinul părerii că scrierea cărţii a fost

efectuată în perioada de după exil , deoarece în cuprinsul ei nu sunt nici un fel

de referiri la oficiul profetic. în schimb se pune accent pe Templu, preoţie, tribul lui Iuda şi noul oficiu de scribi. De asemenea, sunt accentuate ideea moştenirii,

pericolul apostaziei şi nădejdea împlinirii făgăduinţei mesianice prin linia

genealogică a lui David. Cartea Cronici a fost scrisă din perspectiva grijii pentru generaţiile întoarse

din robia babiloniană, după cei şaptezeci de ani de captivitate. Scopul era ca cei

născuţi în timpul captivităţii să fie învăţaţi despre rostul şi continuitatea naţiunii alese în vederea îndeplinirii mandatului mesianic. în sensul acesta s-a afirmat: ... Cronicarul a scris pentru comunitatea restaurată.

Ideea arzătoare a fost cu privire la continuitatea cu

trecutul: mai este Dumnezeu încă interesat în noi ? Mai sunt legămintele Sale valabile ? Acum, când nu mai

avem rege davidic şi suntem supuşi perşilor, mai au

promisiunile făcute lui David semnificaţie pentru noi ?

9-

3 David and Pat Alexander, Ed. The Liou Hamlbook to the Bible (Spain: Lion

Publishing pic, 1973), p. 286. 94 The Criswell Study Bible, p. 482. 9> The N.l. V. Study Bible, p. 566. Toate aceste gânduri frământau mintea celor întorşi din captivitate, iar cărţile Cronici caută să răspundă la asemenea întrebări chinuitoare, legate de

situaţia şi rolul israeliţilor.

8.3. CADRUL CĂRŢII CRONICI

Ca şi oricare altă carte a Vechiului Testament, cărţile Cronici se referă la

un cadru bine stabilit, atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere

geografic. Cadrul istoric este stabilit atât la sfârşitul cărţii Cronici, cât şi la începutul

cărţii Ezra. Cei şaptezeci de ani de captivitate îngăduiţi de Dumnezeu pentru

pedepsirea lui Iuda şi care au fost anunţaţi de Ieremia au luat sfârşit (Ieremia 25:1, 11, 12; Daniel 9:1-2). Cirus, împăratul Persiei, care a cucerit imperiul

babilonian, în primul an după cucerire (536 î.H.) a dat edictul de reîntoarcere a

israeliţilor. El a devenit rege al Persiei în anul 559 î.H. După aproape douăzeci

de ani a reuşit să cucerească Babilonul. Datorită noului climat de libertate, iudeii au început să se reîntoarcă în patria lor, act care s-a petrecut în mai multe

eşaloane. Primul grup s-a repatriat sub conducerea dregătorului Zorobabel şi a

marelui preot Iosua, iar al doilea sub conducerea cărturarului Ezra. Poporul întors din captivitate trebuia învăţat propria istorie, menirea lui ca "naţiune

aleasă" şi felul cum îşi va putea îndeplini această menire - venirea lui Mesia,

Adevăratul Rege. Din punct de vedere geografic, evenimentele din cărţile Cronici se petrec în

Canaan, în special la Ierusalim, la curtea lui David şi a lui Solomon, precum şi a

regilor din linia davidică, până la prăbuşirea regatului lui Iuda.

8.4. TEMA CĂRŢII CRONICI Cărţile Cronici au fost scrise către rămăşiţa israeliţilor întorşi din captivitata

babiloniană care încercau să reconstruiască tempul şi cetatea lor sfântă - Ierusalimul - după cei şaptezeci de ani de exil. Scrierea caută să-i ajute

pe aceştia să înţeleagă moştenirea lor religioasă şi naţională, indicând spre

conecţia neîntreruptă a regatului lui Iuda cu monarhia unită sub Solomon şi David, cât şi cu începuturile naţiunii din epoca patriarhală. De primă importanţă în evidenţierea legăturii neîntrerupte cu perioada

anterioară era Templul din Ierusalim, reconstruit prin providenţă divină în urma determinării regelui Cir să dea verdictul de repatriere a evreilor şi de

reconstruire a Templului. Aşa vorbeşte Cir, împăratul perşilor: Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate

împărăţiile pământului, şi mi-a poruncit să-I zidesc o

casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din

poporul Său? Domnul Dumnezeul lui să fie cu el şi să

plece.96 96 2Cronici 36:23. Edictul face referire clară la Templul Domnului şi la slujbele de la Templu,

care. pentru o generaţie ce nu dispunea de un statut politic independent şi nici

de ufl re8

e davidic, constituiau darul suprem al lui Dumnezeu făcut lui Israel

prin împăratul David şi dinastia acestuia. De aceea, o bună parte din cuprinsul

cărţilor Cronici este dedicată, după cum vom vedea, strădaniei lui David în

pregătirea şi a lui Solomon în zidirea Templului din Iemsalim, cât şi rolului pe

care l-a jucat casa Domnului de-a lungul istoriei domniei regilor din dinastia lui

David în continuare (2 Cronici 29:25; 35:15; 36:22-23). 0 altă problemă care este accentuată şi care capătă o însemnată

preponderenţă este Legea lui Dumnezeu şi profeţii. Nici regele, şi nici templul în sin

e nu garantau siguranţa şi binecuvântarea israeliţilor, ci respectarea legii

Domnului dădea valoare tuturor lucrurilor (ICronici 6:49; 15:13.15; 16:40;

22:12-13; 28:7; 29:19; 2Cronici 14:4; 17:3-9; 19:8-10; 24:6,9). Ascultarea de

Legea Domnului şi de profeţi capătă importanţă majoră (ICronici 28:9; 2Cronici7:14; 12:5; 15:2,7; 16:7,9; 19:2-3). Cronicarul caută cu tot dinadinsul să menţină nădejdea israeliţilor privitor la

Mesia- Cel promis, potrivit cu legământul lui Dumnezeu cu David (2Samuel 7; ICronici 17:14; 28:5; 29:23; 2Cronici 9:8; 13:5,8; 21:7; 23:3). peşi cărţile Cronici constituie jurnalul regatului unit sub David şi Solomon,

continuând cu evenimentele din Regatul de sud al lui Iuda, cronicarul are totuşi

în vedere întregul Israel (ICronici 9:1; 11:1-4; 12:38-40; 16:1-3; 18:14; 21:1-5;

28:1-8; 29:21-26; 2Cronici 1:1-3; 7:8-10; 9:30; 10:1-3-; 12:1; 18:16; 28:23; 29:24: 30:1-13, 23-27: 34:6-9,33). Cărţile Cronici prezintă comunitatea

restaurată după captivitate ca "rămăşiţa întregului Israel" (ICronici 9:1-3;

2Cronici 15:9). Toate acestea evidenţiază credincioşia lui Dumnezeu, care-şi ţine făgăduinţa

în ciuda faptului că trebuie să-şi pedepsească poporul pentru neascultare. Este vrednic de precizat faptul că. deşi cărţile Cronici conţin în mare

măsură acelaşi material care este prezentat şi de scriitorul istoric în Samuel şi Regi. cronicarul nu numai că accentuează punctele de vedere mai sus amintite,

ci introduce anumite părţi de material care lipsesc din prezentarea anterioară sau

evita prezentarea unor întâmplări potrivit cu scopul şi natura scrierii sale. "Din cele 165 cuvântări din cronici de diferite lungimi, numai 95 se găsesc în textele

paralele din Samuel şi Regi. Spre exemplu, cuvântările lui Abia (2Cronici

13:4-12), Asa (2Cronici 14:11) şi Iosafat (2Cronici 20:5-12)".97

8.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUL SUMAR Cărţile Cronici conţin în mare măsură acelaşi material cu cărţile împăraţilor şi 2 Samuel - Istoria monarhiei israelite privită din punct de vedere

al cronicarului de la curtea din Ierusalim şi nu al istoricului, ca în cazul

celorlalte cărţi. Aşa cum afirmă şi Jensen: "Cărţile Cronicilor sunt mai selective decât cărţile Regilor, ceea ce se vede din faptul că Regatul de Nord al lui Israel de abia dacă este menţionat. Autorul 97 NJ.V. StudyBible, p. 568. scoate în evidenţă firul neîntrerupt (deşi uneori slab) al promisiunii

legământului de la cele dintâi zile şi de-a lungul dinastiei davidice, reprezentat

prin casa lui Iuda (cf. ICronici 28:4). Astfel, include: a) Genealogiile (ICronici 1-9), unde linia davidică, descendenţii lui Levi şi

cele două triburi ale lui Iuda şi Beniamin sunt de interes major. b) Punctele majore ale istoriei lui Iuda până la captivitate. c) Locul proeminent acordat Templului, preoţiei şi altor elemente ale

închinăciunii." 8

Caracterul şi scopul didactic al scrierilor este deosebit de evident. 8.5.1. STRUCTURA ŞI CONŢINUL SUMAR AL CĂRŢII ICRONICI Cartea ICronici poate fi uşor împărţită în două părţi, astfel: 1) Introducere - Genealogii 1:1-9:44; 2) Istoria domniei lui David 10:1-29:30. 8.5.1.1. INTRODUCERE - GENEALOGII (1:1-9:44) Genealogiile din ICronici nu sunt exhaustive (complete), ci selective.

Accentul se pune pe linia monarhică davidică şi pe descendenţii lui Levi, precum şi pe descendenţii celor două triburi Iuda şi Beniamin, care au

conecţiune cu monarhia. 8.5.1.1.1. Descendenţii Iui Adam până la Israel şi familia sa (1:1-2:2) Genealogia descendenţilor lui Adam până la Israel începe cu prezentarea

spiţei de neam a celor zece patriarhi de la Adam până la Noe. Aceasta este o

sumarizare a genealogiei din Gen. 5:1-32. începând cu o privire generală asupra

rasei umane, cronicarul îngustează apoi prezentarea şi include numai acele persoane care au relaţie directă cu scopul răscumpărător al lui Dumnezeu. Cu

siguranţă că nu putea lipsi de aici Set, fiul născut lui Adam pentru a înlocui pe

Abel, şi nici fiul lui Set-Enos, cel de la care au început oamenii, pentru prima dată după cădere, să caute pe Dumnezeu (Gen. 4:25-26). Sunt prezentaţi apoi

sumar descendenţii fiilor lui Noe: Iafet şi Ham, pentru a detalia spiţa de neam a

fiilor lui Sem, incluzând cei zece patriarhi de la Sem la Avraam şi apoi fiii lui

Avraam: Esau, din care s-au tras edomiţii, şi Iacov, cu fiii săi, cei doisprezece patriarhi ai lui Israel.

8.5.1.1.2. Linia regală a lui Iuda - Străbunii împăratului David (2-3) Cu o deosebită grijă este prezentată genealogia lui Iuda, fiul lui Iacov.

Potrivit cu scopul său, cronicarul preferă numele de "Israel" în locul celui de "Iacov", indicând prin aceasta înaintarea planului răscumpărător al lui

Dumnezeu. Prezentarea descendenţilor lui Iuda scoate în evidenţă atât latura

umană cu greşelile acesteia, cât şi alegerea suverană a lui Dumnezeu. Iar casa regală a lui Işai se bucură de o prezentare uimitor de completă, incluzând şi pe <s Jensen, op.cit., p. 209. surorile împăratului David. Credincioşia lui Caleb este răsplătită din plin, nu

numai prin includerea sa în genealogia lui Iuda, ci şi printr-o largă prezentare a

descendenţilor acestuia. Poate şi pentru faptul că descendenţii lui Caleb au ocupat ţinutul din junii Hebronului şi vecinătăţile Betleemului, cetatea de

origine a regelui David şi a Regelui Mesia. Familia lui David este prezentată

evidenţiind pe toţi fiii legitimi ai împăratului, cât şi pe mama fiecăruia, şi pe

sora lor Tamar, după care sunt prezentaţi descendenţii lui Solomon. 8.5.1.1.3. Triburile fiilor lui Israel (4:1-8:40) După ce a acordat prioritatea cuvenită tribului lui Iuda şi casei lui David,

cronicarul îi prezintă pe descendenţii fiilor lui Israel, cealaltă ramură a descendenţilor lui Iuda, descendenţii lui Simeon şi de abia după aceea pe

descendenţii lui Ruben. Deşi era primul născut al lui Iacov, Ruben şi-a pierdut

întâietatea datorită păcatului adulterului săvârşit cu ţiitoarea tatălui său (Gen.

49:3-4). Simion şi Levi pierd şi ei dreptul la ascendenţă spre poziţia de "primul

născut", datorită cruzimii de care au dat dovadă când s-au întors din

Mesopotamia (Gen. 49:5-7). Aceste schimbări sunt clar ilustrate în prezentarea genealogiilor din cartea Cronici. Aşa se face că Iuda a trecut pe locul primului

născut. Descendenţii lui Ruben, Gad, şi jumătate din cei ai lui Mânase sunt prezentaţi împreună, ca unii care înainte de cucerirea ţării Canaanului au ocupat

teritoriile din partea de est a Iordanului. In capitolul şase este prezentată detaliat spiţa descendenţilor lui Levi,

arătând prin aceasta importanţa acordată în planul lui Dumnezeu acestui trib. Leviţii au fost aleşi de Dumnezeu pentru a înlocui întâii născuţi din toate

seminţiile lui Israel - întâi născuţi ce îi aparţineau Domnului. Menirea leviţilor

era să slujească la Cortul întâlnirii şi apoi la templu. Dintre aceştia, descendenţilor lui Aaron li s-a încredinţat slujirea preoţiei. De aceea, leviţilor

şi preoţilor care nu deţineau moştenire de teritoriu în 'Ţara făgăduinţei"' li

s-au acordat cetăţile şi teritoriile din jur, potrivit cu Legea Domnului. Capitolul opt cuprinde descendenţii lui Isahar, Beniamin, Neftali, Mânase, Efraim şi Aşer. In încheierea genealogiilor fiilor lui Israel, în capitolul opt sunt prezentaţi

mai detaliat descendenţii lui Beniamin. Seminţia lui Beniamin a jucat un rol

însemnat în instaurarea monarhiei în Israel: primul rege, Saul, se trăgea din ea. Genealogia familiei sale este prezentată separat. 8.5.1.1.4. Genealogia cetăţenilor Ierusalimului, preoţilor şi leviţilor (9:1-44) Poate pentru a sublinia încă o dată scopul central al scrierii sale, cronicarul mai prezintă în încheierea genealogiilor lista cu locuitorii cetăţii Ierusalimului

după întoarcerea din captivitate. Detaliat sunt prezentaţi preoţii şi leviţii, precum

şi slujirile încredinţate acestora în Casa Domnului. Scopul cronicarului era să evidenţieze monarhia de tip teocratic în Israel şi adevărata slujire la Templul lui Dumnezeu, ambele indicând spre portretul lui

Mesia, adevăratul preot şi rege. 8.5.1.2. ISTORIA DOMNIEI LUI DAVID (10:1-29:30) Aşa cum s-a arătat, partea a doua a cărţii 1 Cronici prezintă în mod selectiv

cele mai importante momente din istoria domniei lui David.

Această parte a cărţii Cronici corespunde, în mare, cu a doua carte a lui

Samuel, prezentând: stabilirea domniei lui David, stabilirea închinăciunii la

Ierusalim, pregătirea pentru construirea templului, organizarea slujirii la templu şi ultimele directive date de David privitor la templu. Se disting clar cele două

elemente de interes major: monarhia şi închinăciunea, tronul şi templul, aspectul

politic şi religios al israeliţilor pe vremea lui David, împăratul după inima lui Dumnezeu. Se poate afirma, împreună cu Halley, că: Fiind scrisă după reîntoarcerea din captivitate, nu

ar fi greşit să se considere că 1 Cronici este un fel de predică istorică, bazată pe 2Samuel, destinată să

încurajeze pe deportaţii repatriaţi în lucrarea de

restaurare a templului şi a închinăciunii corespunzătoare în viaţa lor naţională." 8.5.1.2.1. Stabilirea domniei lui David (10:1-12:40) Confruntarea dintre oastea israelită a lui Saul şi filisteni, care a avut loc pe muntele Ghilboua, a condus la înfrângerea ruşinoasă a israeliţilor. Cei trei fii ai

lui Saul: Ionatan, Abinadab şi Malchi-Şua au fost ucişi de filisteni. Fiind rănit,

Saul îşi găseşte sfârşitul aruncându-se în propria sabie, ca şi oşteanul care îi

ducea armele. Filistenii, găsind a doua zi printre morţi pe Saul, au luat ca trofeu capul acestuia şi armele, pentru a le expune în templul dumnezeului lor Dagon.

Locuitorii din labesul Galaadului au venit şi au luat trupurile lui Saul şi ale fiilor

acestuia şi le-au făcut înmormântare princiară la Iabes. Potrivit cu scopul cronicarului, sunt arătate motivele care l-au dus pe Saul la

un sfârşit atât de tragic: - s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul; - nu a păzit Cuvântul Domnului; - i-a consultat pe cei ce cheamă morţii) 10:13-14). După ce menţionează doar în treacăt faptul că David era împărat la Hebron (11: 1,3), cronicarul trece cu vederea războiul civil dintre David şi casa lui Saul,

prezentat în detalii de către istoric la 2Samuel 2:8-4:12, accentuând asupra momentului când David a fost ales împărat peste întregul Israel. Este prezentat

apoi sumar primul act de importanţă politică majoră - cucerirea Ierusalimului

din mâna Iebusiţilor, pe care David îl întăreşte şi-1 face capitala regatului, numindu-1 "Cetatea lui David" (11:5-9). "Rămăşiţe ale acestui zid (făcut de

David) au fost descoperite pe o înălţime de 400 picioare. în diferite locuri sunt

încă vizibile fundaţiile iebusite de sub construcţia edificiului lui David." In capitolele unsprezece şi doisprezece sunt înşiruite numele vitejilor lui David care l-au sprijinit, atât pentru a-şi extinde domnia asupra întregului Israel,

cât şi pentru a-şi întări domnia. 99

Halley, op.cit., p. 100

Idem, p. 215. 215.

Prezentarea listei cu numele războinicilor lui David. încă de pe timpul

domniei lui Saul, cât şi a unora din Beniamin care au trecut de partea lui David,

evidenţiază legitimitatea domniei lui asupra întregului Israel prin voinţa lor unanimă. 8.5.1.2.2. Stabilirea închinăciunii Ia Ierusalim (13:1-16:43) împăratul David era "omul după inima lui Dumnezeu". El nu s-a limitat la soluţionarea problemei politice - stabilirea capitalei imperiului. Ca om care-1

slujea pe Dumnezeu, el ştia că o societate teocratică trebuia să aibă şi un centru

naţional de închinare înălţat unui singur Dumnezeu adevărat. De aceea,

următoarea preocupare este să aducă chivotul Legământului la Ierusalim. Obiectul sfânt făcut de Moise, care semnifica prezenţa lui Dumnezeu, fusese

capturat de filisteni (lSamuel 4:11). Timp de şapte luni a fost reţinut de ei

(lSamuel 6:1), apoi a fost trimis înapoi israeliţilor la Chiriat-Iearem, la circa

zece mile nord-vest de Ierusalim, unde chivotul a fost păstrat timp de douăzeci

de ani în casa lui Abinadab.Israeliţii au dorit chivotul Domnului şi a mai fost intenţionată o acţiune de readucere a chivotului la locul lui pe vremea lui

Samuel (lSamuel 7:1-8). Datorită izbucnirii unui alt război cu filistenii, se pare

că preocuparea pentru chivotul lui Dumnezeu a fost amânată. De-a lungul perioadei domniei lui Saul nu mai este semnalată nici o încercare de rezolvare a

acestei probleme, ceea ce dovedeşte lipsa de interes pentru viaţa spirituală în

această perioadă. Prima încercare a lui David de a muta chivotul la Ierusalim a

eşuat şi s-a soldat cu trista întâmplare de la Pereţ-Uza, unde Uza este pedepsit cu moartea din pricina încercării de a manipula lucrurile sfinte împotriva Legii

lui Dumnezeu. In aceste împrejurări chivotul a fost dus la Gat şi păstrat în casa

lui Obed-Edom. Nu este suficient ca cineva să dorească şi să încerce să se apropie de Domnul. Tot aşa de important şi de necesar este să şi respecte calea

stabilită pentru apropierea de El. După încă trei luni, chivotul a fost luat din

casa lui Obed-Edom de către leviţi pe umere, aşa cum prevede Legea Domnului, adus la Ierusalim şi plasat în Cortul pe care-1 pregătise David în scopul acesta

(13:14; 15:1-29). Mutarea chivotului a fost de data aceasta o adevărată

sărbătoare spirituală plină de bucurie. Veselia provocată de acest eveniment s-a

răsfrânt şi în familia lui David, însă a fost umbrită de intrigile caracteristice familiei poligame. Viaţa de familie necorespunzătoare a lui David a constituit

punctul slab şi mediul căderii acestui mare om al credinţei. O dată adus chivotul la Ierusalim, are loc stabilirea închinăciunii naţionale centrale după Legea Domnului în Israel. împăratul David organizează slujirea la

cortul Domnului şi dă dispoziţii leviţilor să îndeplinească toate slujbele şi să

aducă toate jertfele prevăzute. Slujba de stabilire a închinăciunii la Ierusalim

este împodobită cu o cântare de laudă adusă Domnului (16:8-36). Apoi, David i-a rânduit pe leviţii şi pe preoţii care să slujească necurmat înaintea chivotului. 8.5.1.2.3. Pregătirea pentru construirea Templului (17:1-22:19) Cronicarul acordă un spaţiu vast pregătirilor făcute de David pentru construirea casei lui Dumnezeu. împăratul îi împărtăşeşte prorocului Natan,

unul dintre sfetnicii lui, dorinţa de a construi la Ierusalim un templu închinat lui Iahve. La început, profetul aprobă planul lui David, însă fiind înştiinţat de

Domnul îi face cunoscut lui David că nu el, care era un om al războaielorxi fiul

său va fi cel care va zidi o casă Domnului. în timp ce-i refuză lui David dreptul de a construi templul, Domnul îşi exprimă alese aprecieri faţă de robul său

David, promiţându-i o dinastie pentru vecie. In aceste cuvinte etse exprimat

legământul davidic, care îşi găseşte împlinirea deplină în Domnul Isus, fiul lui David. împăratul îşi exprimă recunoştinţa înaintea Domnului în binecunoscuta

rugăciune din capitolul 17:15-27. Sunt redate apoi biruinţele lui David asupra filistenilor, moabiţilor, sirienilor

şi edomoţilor, cât şi cucerirea acestor teritorii de către împăratul David, sprijinit de Atotputernicul Dumnezeu şi însoţit de vitejii săi aleşi (18:1-17). Războiul

împotriva amoniţilor a fost provocat de către Hanun, fiul lui Nahas, împăratul

fiilor lui Amon. La moartea tatălui său Nahaş, Hanun -succesorul la tron- a dispreţuit mesajul de mângâiere şi i-a batjocorit pe solii trimişi de David.

Mulţimea de mercenari sirieni tocmiţi de amoniţi a fost înfrântă de către oastea

lui David (19:1-19). întâmplarea cu cucerirea cetăţii Raba este redată de către cronicar fără a

face vreo referire la păcatul lui David, săvârşit cu această ocazie. Aceasta nu din

motivul de a acoperi greşelile lui David. De fapt, evenimentul fusese deja

prezentat în 2Samuel capitolul 10. Omisiunea se datoreşte atât încercării de a nu repeta, cât mai ales faptului că "cronicarul de obicei omite detaliile legate de

viaţa particulară potrivit cu scopul pe care-1 are."101

Urmează prezentarea detaliilor privitoare la păcatul lui David cu ocazia

numărării poporului (21:1-30). Această prezentare apare ca fiind deosebit de

importantă pentru cronicar, deoarece numărarea conduce la stabilirea locului unde urmează să fie construit templul - aria lui Oman iebusitul (22:1). Câteva diferenţe care apar în Cronici faţă de prezentarea istoricului din

ISamuel trebuie luate în considerare. în ICronici 21:1 este scris că Satan 1-a incitat pe David să procedeze la numărarea poporului, pe când în 2Samuel

24:1 se spune că Domnul s-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi 1-a

stârnit pe David îndemnându-1 să facă numărarea.102

O asemenea acţiune nu putea veni de la Domnul, întrucât Biblia arată clar că Dumnezeu nu ispiteşte pe cineva pentru a-1 determina să păcătuiască (Iacov

1:13-15). Cele două prezentări diferite (a cronicarului şi a istoricului) sunt

făcute din perspective diferite: cronicarul vorbeşte din perspectiva instrumentului îndeplinirii răului, care este Satan, pe când istoricul vorbeşte din

perspectiva voinţei supreme a lui Dumnezeu, care poate fi activă sau permisivă.

Nimic nu se poate întâmpla în afara voinţei lui Dumnezeu. în voinţa Sa permisivă, Dumnezeu, fiind drept, îngăduie de multe ori chiar şi răul făcut de

Satan sau de om, atunci când însă conduce toate lucrurile spre îndeplinirea

planului Său desăvârşit. In suveranitatea Sa, Dumnezeu controlează toate 101 The Lion Handbook io the Bible, p. 388. 102 Atât această diferenţă de prezentare, cât şi următoarele i-au condus pe duşmanii

Bibliei la concluzia că în aceasta ar exista contradicţii, ajungând astfel să discrediteze

Cartea Sfântă. lucrurile lui Satan şi îi permite să acţioneze doar în limitele voinţei Sale

permisive (vezi şi în cazurile: Exod 4:21; 7:3; 9:12: 10:1. 20, 27; 11:10; 14:4;

Iosua 11:20; IRegi 22:22-23; Iov 1:12; 2:10; Ezechiel 3:20; 14:9; Faptele 4:28). Diferit este şi numărul rezultat din numărarea poporului. Cronicarul indică

un milion o sută de mii de bărbaţi în stare să poarte armele în Israel, iar în Iuda

erau patru sute şaptezeci de mii. In total, un milion cinci sute şaptezeci de mii de oşteni (21:5). Istoricul indică rezultatul numărării: opt sute de mii de adulţi în Israel şi

cinci sute de mii în Iuda; în total, un milion trei sute de mii de oameni în stare să

poarte armele (2Samuel 24:9). Unii cercetători au pus diferenţa de două sute şaptezeci de mii pe seama

unei greşeli de copiere, care se poate întâmpla uşor în ebraică, unde cifrele se

scriu cu litere. Insă diferenţa poate proveni din faptul că în cifra prezentată de Ioab în Cronici se arată clar că nu au fost incluşi leviţii şi beniamiţii, din pricina

împotrivirii lui Ioab faţă de această poruncă a împăratului (21:6). In sfârşit, diferenţa mai apare şi privitor la preţul plătit de David pentru proprietatea lui Ornan sau Aravna, iebusitul. în Cronici preţul menţionat este de

şase sute de sicii de aur, iar în 2Samuel 24:24, preţul menţionat este de

cincizeci de sicii de argint. Se poate observa că preţul mult mai mic din

2Samuel se referă doar la aria pe care iniţial David a cerut-o cu scopul de a construi un altar unde să-i aducă Domnului jertfe, pe când în ICronici se

întrezăreşte ideea cumpărării întregii proprietăţi în mijlocul căreia se afla aria,

împăratul înţelegând că acolo va fi zidit templul lui Dumnezeu (21:22; 22:1). Izbăvit de vrăjmaşi şi de păcatele sale, şi înţelegând că el nu va putea zidi o casă

pentru Domnul, David îşi concentrează atenţia asupra pregătirii celor necesare

pentru această lucrare. A însărcinat cioplitorii de piatră cu pregătirea pietrelor, a

pregătit fierul necesar şi a angajat pe sidonieni şi tirienii din nord să-i aducă lemnul de cedru necesar. In urmă, 1-a chemat pe Solomon şi i-a încredinţat tot

materialul adunat, ca el să construiască această casă Domnului. De asemenea, a

poruncit tuturor căpeteniilor poporului să vină în ajutorul lui Solomon, pentru executarea acestei lucrări măreţe (22:1-19). 8.5.1.2.4. Organizarea slujirii Ia Templu (23:1-27:34)

Un alt lucru important cu care s-a îndeletnicit David în ultimele sale zile a

fost organizarea slujirii la Templu. Naţiunea israelită era menită să fie o naţiune

teocratică, de aceea întreaga activitate trebuia să se desfăşoare având în centru casa lui Dumnezeu, aşa cum în perioada călătoriilor prin pustiu în centrul

taberei era cortul întâlnirii. Leviţii au fost organizaţi după cetele lor:

Gherşoniţii, chehatiţii şi merariţii, pentru a supraveghea slujbele din casa Domnului, a servi ca dregători şi judecători, ca uşieri şi cântăreţi la Templu

(23:1-32). Tot astfel au fost împărţiţi şi preoţii - fiii lui Aaron - în douăzeci şi patru de

cete, pentru a asigura slujirea la altarele Domnului (24:1-19), precum şi cântăreţii, uşierii, judecătorii şi slujbaşii curţii; toţi au fost organizaţi de către

David pentru a forma acea societate teocratică cerută de Legea Domnului

(24:20-27:34). 8.5.1.2.5. încredinţarea Domniei şi lucrării lui Solomon (28:1-29:30) Ultimele două capitole din ICronici sunt destinate predării împărăţiei şi lucrării lui Solomon. împăratul a convocat la Ierusalim o adunare naţională a

căpeteniilor lui Israel. într-o cuvântare solemnă 1-a prezentat pe Solomon, fiul

său, ca noul împărat, cât şi lucrarea de interes central a construirii templului. I-a încredinţat lui Solomon planul de construire a templului, a tuturor uneltelor

casei Domnului şi materialul adunat pentru această lucrare: cantităţi uriaşe de

aur, argint, lemn de cedru şi alte materiale. Căpeteniile, de asemenea, au adus daruri bogate pentru acest proiect. în încheierea adunării, David rosteşte o rugăciune solemnă în care îi aduce

slavă lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru fiul său Solomon şi consacră Domnului

darurile adunate (29:1-19). A doua zi, Solomon este uns în mod public ca împărat şi are loc o sărbătoare a întronării, cu jertfe, cu ospăţ împărătesc pentru

tot poporul. în ultimele versete se face un sumar al domniei lui David şi este

prezentată moartea lui. Ultimele cuvinte şi rugăciunea lui David au dovedit încă o dată măreţia

"omului după inima lui Dumnezeu", a celui prin care a fost instituită '"monarhia

teocratică" în Israel şi care a prefigurat atât de minunat pe cel ce urma să vină

după el - Fiul lui David, Domnul Domnilor şi împăratul împăraţilor. 8.5.2. STRUCTURA ŞI CONŢINUL SUMAR AL CĂRŢII 2CRONICI A doua carte a cronicilor prezintă un peisaj deosebit de luminos în prima

parte, dar şi unul deosebit de întunecos în partea a doua. Dacă în prima parte cartea tratează domnia lui Solomon, care a ridicat monarhia israelită pe culmile

gloriei, partea a doua înfăţişează un tablou sumbru, începând cu dezbinarea

împărăţiei şi sfârşind cu prăbuşirea totală a monarhiei israelite, luarea Ierusalimului şi ducerea în captivitatea babiloniană. Strălucirea monarhiei sub domnia lui Solomon reiese atât din extinderea

maximă a imperiului israelit - de la râul Eufrat în nord-est până la râul Egiptului

în partea de sud-vest - , cât şi din marile realizări edilitare ale lui Solomon: construirea Templului, a palatului împărătesc şi a multor cetăţi. Amândouă

aceste elemente, care împreună redau gloria monarhiei israelite a epocii, au fost

aproape de necrezut pentru mulţi. John Gates scria: Aceasta ar putea părea imposibil ... cu două

atât de reprezentative puteri, ca Egiptul în sud şi Asiria

în nord, ... ca cineva să construiască un asemenea

imperiu, (la mijloc) însă aşa a fost cazul la începutul

domniei lui Solomon. în timpul acesta. împărăţia era

condusă de primele douăzeci şi una de dinastii slabe şi

neînsemnate, iar puterea Siriei era într-o stare de

declin.103 Deşi întunecată, partea a doua nu este lipsită de secvenţe luminoase, ele

fiind generate de cele patru mari reforme spirituale: sub Asa şi Iosafat

103 John T. Gates, "IRegi" în The WycliffeBible Commentary, p. 314. (capitolele I5,17şi 20), sub Ioas (23:1-24:16), sub Ezechia (29:1-32:32) şi sub

Iosia (capitolele 34-35). Aproape de încheiere cartea prezintă un capitol deosebit de sumbru: acela al

extragerii templului şi desigur al prăbuşirii Regatului lui Iuda. Cartea se încheie

Lisă fără să prezinte şi lumina strălucitoare a nădejdii adusă de decretul lui Cir, în vederea întoarcerii din exil şi a reconstruirii templului (36:22-23). Acelaşi

Dumnezeu care 1-a ridicat pe Solomon pe culmile gloriei a lucrat în credincioşia

Sa şi la restaurarea israeliţilor după captivitate. Revelator este faptul că acelaşi cuvânt cheie de la începutul cărţii îl găsim şi la sfârşitul cărţii, deşi pe buzele lui

Cir. împăratul perşilor: "... Domnul Dumnezeul lui, să fie cu el, şi să plece!"

(36: 23/b). Deşi materialul din 2Cronici este paralel cu cel din 1 şi 2Regi

referindu-se la aceeaşi perioadă din istoria monarhiei israelite, potrivit cu scopul şi natura scrierii Cronici, cartea nu se ocupă de situaţia Regatului de Nord al lui

Israel decât în măsura în care evenimentele din cele două regate se

intersectează. Ca şi 1 Cronici, 2Cronici este cronica monarhiei liniei davidice, ceea ce corespunde cu scopul educării repatriaţilor în ce priveşte originea şi

menirea naţiunii alese - motiv pentru care evenimentele sunt prezentate în mod

selectiv.Cartea 2Cronici poate fi uşor împărţită în trei secţiuni, astfel: 1. Domnia lui Solomon (1:1-9:31) 2. Regatul lui Iuda de la dezbinarea monarhiei până la captivitatea

babiloniană (10:1-36:21) 3. Edictul restaurării (36:22-23) 8.5.2.1. DOMNIA LUI SOLOMON (1:1-9:31) Monarhia israelită a cunoscut sub Solomon apogeul gloriei, însă, din

nefericire, tot atunci a început să se dezvolte germeneLe decadenţei. Domnia lui Solomon a fost caracterizată de pace şi prosperitate. David instaurase împărăţia

- acum Solomon avea să culeagă roadele eforturilor tatălui său.104

2Cronici, potrivit cu scopul autorului, prezintă evenimentele legate de

consolidarea împărăţiei, zidirea şi sfinţirea templului şi gloria lui Solomon. 8.5.2.1.1. Consolidarea împărăţiei (1:1-2:18) Pe lângă faptul că după încoronare Solomon a procedat la întărirea

împărăţiei prin înlăturarea tuturor vrăjmaşilor (fapt prezentat pe larg de istoric în UmpăraţiJL tânărul împărat înţelege consolidarea împărăţiei sale prin ataşarea

de Domnul. In scopul acesta convoacă o adunare naţională a tuturor căpeteniilor

lui Israel la Gabaon, la Cortul întâlnirii. (1:12).l05

Ataşarea lui Solomon de

Legea Domnului este evidentă. Acolo el aduce Domnului jertfe. în timpul nopţii I se arată Dumnezeu, oferindu-i posibilitatea să ceară ce doreşte. Cererea lui

Solomon este monumentală: "Dă-mi dar înţelepciune şi pricepere, ca să ştiu

cum să mă port în fruntea acestui popor"'. (1:10 a). Datorită unei astfel de cereri plăcute Domnului, fiul lui David a primit, pe lângă înţelepciune şi pricepere, 104

Schultz, op.cit., p. 157. 105

Numai Chivotul legământului fusese adus de David la Ierusalim din Gat în Ţara filistenilor. Centrul naţional de închinare era pe înălţimea Gabaonului. -bogăţii, avere şi slavă"(l:12) nemaiîntâlnite. Solomon era bogat în aur, argint

şi în cedru, în cai şi care de luptă aduse din Egipt (1:13-17). în cooperare cu Hiram, împăratul Tirului, împăratul lui Israel începe de îndată pregătirile pentru zidirea casei Domnului. Hiram urma să aprovizioneze

curtea din Ierusalim cu lemn de cedru, de chiparos şi santal pentru construcţie,

precum şi să trimită un om iscusit în prelucrarea metalelor preţioase. în scopul acesta a fost trimis Huram-Abi, fiul unei femei danite din Israel şi al unui tată

tirian (2:13-14). în schimb, Solomon urma să aprovizioneze curtea tiriană cu

cereale şi vinuri. De la început, se întrezăreşte conceptul teologic al universalităţii templului

Domnului din Ierusalim, care va fi '"casă de rugăciune pentru toate popoarele"

închinată singurului Dumnezeu care transcedentează templul şi întregul univers

(2:5-6). 8.5.2.1.2. Zidirea Tempului (3:1-4:22) încă din momentul când Israel a devenit o "'naţiune teocratică", intrând în

legământ cu Dumnezeu, s-a pus problema concretă a locuirii lui Dumnezeu în mijlocul israeliţilor. Timp de 400 de ani edificiul "reşedinţei divine" a fost un

cort - Cortul întâlnirii construit de Moise în pustie. Când s-a pus problema

construirii unei case stabile pentru El (gând care mai întâi a încolţit în inima

primului împărat al monarhiei teocratice - David), "Dumnezeu a dorit să-Şi spună părerea cu privire la felul cum trebuia să fie construită o asemenea clădire

şi să-i ofere lui David planul întocmit chiar de mâna lui Dumnezeu. (ICron.

28:19; Exod 25:9).106

Aşa cum afirmă şi Schultz: Templul era cel mai important în vastul program

de construcţii al lui Solomon. In vreme ce alte proiecte de construcţie sunt doar menţionate, aproximativ 50 la

sută din relatarea biblică asupra domniei lui

Solomon se ocupă de zidirea şi sfinţirea acestui centru

al religiei lui Israel.107

Zidirea templului a început în anul al patru sute optzeci-lea de la ieşirea

israeliţilor din robia Egiptului, în primăvara celui de al patrulea an al domniei

lui Solomon, ceea ce înseamnă anul 966 î.H..108

(IRegi 6:1; 2Cronici 3:2). Locul destinat faimoasei construcţii era aria lui Aravna iebusitul - situată pe

muntele Moria în Ierusalim, aşa cum Domnul îi indicase lui David -, acolo unde

cu circa o mie de ani înainte Avraam trebuia să-1 aducă pe fiul său jertfă şi în

apropierea locului unde, după încă aproximativ o mie de ani. Fiul lui Dumnezeu S-a adus pe Sine ca jertfa punând astfel piatra de temelie a adevăratului templu

al lui Dumnezeu - Biserica Sa. In general, planul templului a fost similar cu cel al cortului întâlnirii: Structura de bază conţinea trei încăperi: un hol la intrare, o încăpere

centrală, la un nivel puţin mai ridicat. Sfânta Sfintelor. Pe când holul de la 106

Halley, op.cit., p. 218. 107

Schultz, op.cit., p. 161. 108

TheN.I.V.StudyBible,p. 470. intrare şi încăperea centrală erau rectangulare, cu uşile pe partea mai scurtă,

Sfânta Sfintelor a fost un cub.109

Ca şi la cort, Sfânta şi Sfânta Sfintelor erau încăperile specifice ale locaşului de închinăciune. Insă, spre deosebire de cort, fiecare încăpere a templului avea dimensiune

dublă în raport cu cel dintâi. Halley precizează dimensiunile templului: "90 picioare în lungime 30 picioare în lăţime şi 45 picioare înălţime"

110

Dimensiunile în metri au fost apreciate la o lungime de 31,5 pe 9 lăţime, din

care pridvorul era de 4,50 pe lăţime de 9, Sfânta lungă de 18 pe lăţime de 9,

înaltă de 14, iar Sfânta Sfintelor era un cub cu latura de 9.111

De asemenea, templul era prevăzut în spate (în partea de vest) cu trei rânduri de încăperi, pe

ambele părţi, pe lungime şi lăţime, iar în faţă, la intrare, era prevăzut cu doi

stâlpi solizi, frumos împodobiţi, numiţi de Solomon: Iachim şi Boaz. Casa Domnului a fost zidită din pietre masive cioplite, căptuşită cu lemn de

cedru şi apoi pereţii îmbrăcaţi cu aur curat şi împodobiţi cu motive artistice:

heruvimi şi finici sculptaţi. Solomon a poruncit să fie confecţionate şi uneltele templului: un uriaş altar de aramă în formă de pătrat de 20 x 20 coţi şi '"marea de aramă"': turnată, de

dimensiuni mărite şi de o rară frumuseţe artistică, precum şi alte zece lighene.

Toate acestea au fost aşezate în curtea interioară a templului. Pentru Sfânta au

fost făcute zece sfeşnice de aur, zece mese pentru pâinile punerii înaintea

Domnului şi altarul de aur pentru tămâiere. Locul preasfânt, împodobit cu cei

doi heruvimi sculptaţi cu aripile întinse, era rezervat pentru Chivotul legământului, despărţit de locul sfânt prin perdeaua Jucrată cu măiestrie. Mai multe detalii au fost date în cartea împăraţi. Atât construcţia

în sine, cât şi materialul folosit (cantităţi uriaşe de aur) evidenţiază grandoarea templului construit de Solomon. 8.5.2.1.3. Sfinţirea templului (5:1-22). Un loc important în prezentarea cronicarului îl are sfinţirea templului. La

terminarea lucrării, Solomon a pus în vistieria templului argintul, aurul şi toate uneltele închinate Domnului de către tatăl său. Sfinţirea a avut loc în luna a

şaptea, cu ocazia sărbătorii naţionale a corturilor în anul al unsprezecilea al lui

Solomon, respectiv anul 959 î.H. (IRegi 6:38, 8:66, 2Cron.7:9,10). în atmosfera sărbătorească a jertfelor şi cântărilor înălţate Domnului de către leviţi.

chivotul a fost luat din Cortul întâlnirii şi aşezat în Sfânta Sfintelor, între cei doi

heruvimi. Atunci, slava Domnului a umplut templul. Actul sfinţirii a culminat cu binecuvântarea şi rugăciunea de consacrare rostite de Solomon. în cuvintele

sale, împăratul a prezentat în cei mai solemni termeni istoria templului - de la

viziunea lui David până în momentul sfinţirii. Rugăciunea conţine multe

elemente şi sclipiri teologice. Când împăratul a încheiat rugăciunea, focul din cer s-a pogorât şi a mistuit jertfele pe altar, după care a urmat un ospăţ

sărbătoresc (6:12-42). 109 John Drane, Old Testament Faith, An Illustrated Documentar)' (Sidney: A Lion

Book, 1986), p. 117. 110 Halley, op.cit.,p. 218. cf. Schultz, op.cit., pp. 162,163. 292 Dumnezeu I se arată din nou lui Solomon şi i-a confirmat ascultarea

rugăciunii cu privire la templu, însă îl şi avertizează că abaterea israeliţilor de la

legile Sale şi ataşarea lor de alţi zei vor duce la dispreţuirea casei construite şi la

pierderea "ţării făgăduinţei" (7:11-22). 8.5.2.1.4. Gloria şi sfârşitul lui Solomon (8:1-9:31) Activitatea edilitară a lui Solomon a continuat cu construirea şi întărirea

altor cetăţi (Tadmor, Bet-Horon, Baalatul) şi zidirea unui palat pentru soţia sa, fiica lui Faraon. Gloria la care a ajuns Solomon şi faima lui care s-a răspândit pretutindeni

sunt puternic evidenţiate prin vizita împărătesei din Seba (9:1-12). Seba era un

regat străvechi aşezat în partea de sud-vest a Peninsulei arabice. "Iosif Flavius leagă personalitatea împărătesei din Seba de Etiopia"."

2 împărăteasa a rămas

uimită de gloria pe care a văzut-o la Ierusalim. Abundenţa aurului de care

dispunea Solomon a dus la folosirea tacâmurilor şi a paharelor de aur la palat şi chiar la confecţionarea de scuturi de aur pentru garda împărătească. Cronicarul se limitează la o încheiere bruscă a prezentării sfârşitului lui

Solomon, după patruzeci de ani de domnie, anunţând doar moartea acestuia, fără a aminti decăderea lui în desfrâu şi idolatrie - lucruri care au constituit

germenii dezbinării şi apoi ai prăbuşirii monarhiei israelite. 8.5.2.2. REGATUL LUI IUDA DE LA DEZBINAREA MONARHIE]

PÂNĂ LA DUCEREA ÎN CAPTIVITATEA BABILONIANĂ (10:1-36:21) 8.5.2.2.1. Domnia lui Roboam (10:1-12:16) Fiul lui Solomon, Roboam, a preluat tronul tatălui său în condiţiile grele ale confruntării cu Ieroboam, fiul lui Nebat, fost slujitor al lui Solomon, refugiat în

Egipt. Atitudinea necruţătoare în exploatarea poporului de către tânărul rege a

dus la dezbinarea monarhiei israelite. Zece seminţii din nord au format Regatul de Nord al lui Israel sub conducerea lui Ieroboam, care a introdus idolatria în

mod oficial în Israel. Iar seminţiile lui Iuda şi Beniamin au format Regatul de

Sud sub domnia lui Roboam, fiul lui Solomon. Preoţii şi leviţii i s-au ataşat lui

Roboam, rămânând credincioşi închinării lui Iahve la Ierusalim. Mai rău a fost faptul că şi Roboam a părăsit Legea Domnului şi a condus poporul la decădere.

Năvălirea lui Şişac, împăratul Egiptului, a constituit pedeapsa lui Dumnezeu din

Pricina apostaziei. Şişac a jefuit Casa Domnului şi casa împăratului din Ierusalim de toate lucrurile de valoare şi a luat şi scuturile de aur făcute de

Solomon. Roboam a făcut în locul lor scuturi de aramă. Faptul acesta a fost o

expresie vizibilă a prăbuşirii monarhiei de la gloria cucerită de Solomon, care a

domnit doar şaptesprezece ani (11:1-12:16). Invazia lui Şişac asupra Regatului lui Iuda a fost dovedită pe cale

arheologică. "Propria însemnare a lui Şişac privitoare la această campanie este

înscrisă pe zidul din partea de sud a marelui Templu al lui Amon din Karnak, în 112 The Chswell Study Bible, p. 529. care el este zugrăvit prezentându-i dumnezeului său Amon 156 cetăţi ale Palestinei".

113 8.5.2.2.2. Domnia lui Abia (13:1-22) Din cei trei ani de domnie ai lui Abia, fiul lui Roboam, cronicarul

evidenţiază confruntarea acestuia cu Ieroboam, regele Israelului. Deşi avea o

oaste inferioară numeric, a cauzat o mare înfrângere şi mari pierderi Regatului de Nord. Aceasta pentru că, fiind provocaţi de Ieroboam într-un război de

cotropire, cei din Iuda s-au bazat pe Dumnezeu şi pe respectarea Legii

Domnului. Domnul a luptat de partea lui Abia, aşa că din Israel au fost omorâţi mai mulţi oşteni decât era întreaga oaste a lui Iuda (Iuda avea 400.000, iar din

Israel au murit 500.000). 8.5.2.2.3. Domnia Iui Asa (14:1-16:14) Asa s-a remarcat ca un rege bun şi credincios în Iuda. De altfel, el a fost

primul care a reînseninat cerul întunecat de idolatrie al Regatului de Sud printr-o reformă religioasă prezentată detaliat în IRegi 15:11-15. De aceea,

Dumnezeu i-a dat odihnă, pace şi prosperitate. A biruit pe etiopienii care l-au

provocat venind împotriva lui cu un milion de soldaţi. Dumnezeu i-a condus pe Asa şi poporul său la o mare biruinţă (14:9-15). Sprijinit de prorocul Azaria,

Asa i-a condus pe Iuda şi Beniamin la înviorare spirituală deosebită, aşa încât

mulţi din Israel s-au ataşat de Iuda (15:1-19). In al treizeci şi şaselea an al domniei lui Asa, Baeşa, împăratul lui Israel, a provocat Regatul lui Iuda. Asa, probabil îngrozit, a apelat la Ben-Hadad,

împăratul Siriei, căruia i-a dăruit tot aurul şi argintul templului şi al palatului,

pentru a-1 determina să se rupă din alianţa cu Israel şi să i se ataşeze lui. Domnul a trimis pe prorocul Hanani să-1 mustre pe Asa şi să-1 înştiinţeze că

de acum va avea războaie pentru că nu s-a încrezut în Domnul. Asa 1-a pus pe

proroc în temniţă. După trei ani s-a îmbolnăvit, dar nu 1-a căutat pe Domnul,

spre sfârşitul vieţii împăratul s-a depărtat de Domnul. Asa a domnit patruzeci şi unu de ani (16:1-14). 8.5.2.2.4. Domnia lui Iosafat (17:1-20:37) Iosafat, fiul lui Asa, a fost un alt împărat bun în Iuda, şi a domnit douăzeci şi cinci de ani (20:35-37). El a continuat reforma începută de tatăl său.

împăratul a iniţiat un proces de predare a Legii Domnului de către leviti

poporului. Dumnezeu 1-a făcut să câştige o mare trecere în mijlocul regilor din jur, care i-au trimis daruri din belşug. Greşeala de a se uni cu Ahab, împăratul

lui Israel, cu care se încuscrise, pentru a-1 ajuta pe acesta împotriva sirienilor;

deşi profetul Mica profeţise moartea lui Ahab, îl făcuse pe Iosafat aproape să-şi

piardă viaţa. Dumnezeu însă a avut milă de el şi 1-a scăpat (18:1-34). Iar prorocul Iehu, fiul lui Hanani, 1-a mustrat din partea Domnului. Iosafat a

continuat şi cu reforme sociale, punând judecători competenţi, cărora le cerea să 113 Halley, op.cit., p. 221. judece cu dreptate (19:1-11). Potrivit cu scopul cărţii, cronicarul include informaţia din capitolul 19:5, care nu se găseşte nicăieri în altă parte în

Scriptură ", ca să sublinieze moştenirea naţională şi religioasă a lui Iuda ".u4

Paginile cărţii 2Cronici păstrează şi memorabila confruntare a lui Iosafat şi a poporului său cu coaliţia moabiţilor, amoniţilor şi moaniţilor. Nu numai că

Iosafat şi Iuda au ieşit biruitori, dar pentru ei confruntarea s-a redus la

îndeplinirea unui solemn serviciu divin în frunte cu cântăreţii care îi aduceau Domnului slavă. Dumnezeu le-a dat o strălucită victorie, după care ei L-au binecuvântat în

Valea Beraca - "Binecuvântare" (20:1-37). Aşa cum Iosafat a fost mustrat pentru că s-a ataşat de Ahab pentru a-1 ajuta în lupta împotriva sirienilor, tot aşa, spre sfârşitul vieţii, a fost mustrat pentru că

s-a unit cu Ahazia, fiul lui Ahab, pentru construirea unei flote cu care să meargă

la Tarsis. Corăbiile s-au sfărâmat şi proiectul s-a spulberat. 8.5.2.2.5. Domnia lui Ioram (21:1-20) Ioram, întâiul născut al lui Iosafat, i-a urmat la tron tatălui său şi la scurtă

vreme şi-a dovedit nevrednicia, asasinându-i pe toţi fraţii săi. Cei opt ani de

domnie ai săi au fost caracterizaţi de o profundă decădere. Căsătorindu-se cu Atalia, fiica lui Ahab, s-a identificat cu felul de trăire păcătoasă a împăraţilor lui

Israel. Cu Ioram începe declinul iremediabil al Regatului de Sud. El s-a dedat la

tot felul de păcate, motiv pentru care a început să piardă teritoriile edomiţilor, care s-au răsculat împotriva lui. Prorocul Ilie îl mustră printr-o scrisoare, şi-i prevesteşte că Domnul îi va

lovi pe el şi pe poporul său cu mari urgii (21:1-15). Dumnezeu i-a ridicat împotriva lui Iuda pe filisteni şi pe arabi, care au venit şi au luat ostateci pe toţi

fiii săi, afară de Ahazia, cel mai tânăr. Lovit crunt de o boală de intestine, Ioram

a murit în chinuri grele şi în mare dizgraţie. Evidenţierea legii justei restituiri se

potriveşte perfect cu scopul cronicarului. 8.5.2.2.6. Domnia lui Ahazia (22:1-9) Cu domnia lui Ahazia, fiul lui Ioram şi al Ataliei, Regatul lui Iuda se

apropie de cel mai de jos şi întunecos moment din toată istoria sa. Ahazia a domnit un singur an la Ierusalim, timp în care a fost târât în

păcatele casei lui Ahab, la sfaturile mamei sale, Atalia. Venit la Izreel pentru a-1

vizita pe unchiul său Ioram, fiul lui Ahab, care era acolo la o cură balneară, a

fost omorât de către Iehu, care era trimis de Domnul să nimicească casa lui Ahab.Nemaifiind nici un urmaş la tron. moartea lui Ahazia i-a oferit mamei lui,

Atalia, prilejul de a uzurpa tronul lui David. 8.5.2.2.7. Domnia Ataliei (22:10-12) Iată, aici cronicarul redă şi episodul cel mai întunecat din istoria Regatului

de Sud. Profitând de confuzia creată prin moartea fiului ei, Atalia a asasinat tot 114

The Crisweîl StudyBible, p. 539. neamul împărătesc al casei lui Iuda, pe propriii ei nepoţi. Singurul care a fost salvat, fiind ascuns de către Ioşabeat, sora lui Ahazia., a fost Ioas, fiul încă mic

al lui Ahazia. El a fost crescut în ascuns. Timp de şase ani în ţară a domnit

Atalia, fiica lui Ahab şi a Izabelei. Ea a fost devotată baalismului pentru întreaga perioadă de domnie şi a fost deosebit de crudă faţă de orientarea

iahvistă. 8.5.2.2.8. Domnia lui Ioas (23:1-24:27) Când Ioas, fiul lui Ahazia, era în vârstă de şapte ani, marele preot Iehoiada, unchiul lui Ioas, a organizat lovitura prin care Atalia a fost detronată

şi omorâtă, iar Ioas a fost încoronat ca împărat al lui Iuda. In felul acesta tronul

a fost redat urmaşilor lui David. Ioas a domnit patruzeci de ani şi a fost plăcut

înaintea Domnului tot timpul cât a fost sprijinit de tutorele şi sfetnicul său

credincios, Iehoiada. Ioas a declanşat o adevărată reformă spirituală, a curăţat ţara de baalii instalaţi de bunica sa Atalia; a reparat Casa Domnului şi a restaurat în Iuda

adevărata închinare la Iahve. Curios însă că, după moartea lui Iehoiada, Ioas L-a părăsit pe Domnul şi s-a îndreptat spre slujirea Baalilor şi a Aastarteei. împăratul decăzuse aşa de

profund, încât atunci când a fost mustrat de prorocul Zaharia, fiul preotului

Iehoiada, Ioas a ordonat uciderea lui Zaharia cu pietre în curtea casei

Domnului.115

Drept urmare a abaterii lui Ioas şi a poporului de la Legea Domnului,

Dumnezeu a îngăduit ca oastea sirienilor să vină, să jefuiască Ierusalimul şi să-i

ucidă pe mulţi dintre vitejii împăratului. Rămas bolnav, Ioas a fost asasinat de către unii care au complotat împotriva

lui, din pricină că îl omorâse pe Zaharia. In felul acesta a sfârşit un împărat care

începuse atât de bine. 8.5.2.2.9. Domnia lui Amaţia (25:1-28) Amaţia, fiul lui Ioas, a domnit 29 de ani. Parţial, el a făcut ce era plăcut

Domnului. L-a răzbunat pe tatăl său, omorându-i pe asasini şi a organizat

armata lui Iuda. A fost chiar gata să renunţe la mercenarii din Israel pentru că nu erau plăcuţi înaintea Domnului. Dumnezeu i-a dat biruinţă împotriva fiilor lui

Seir în Valea Sării. Victoria însă l-a determinat să-şi însuşească şi idolii celor

din Seir, cărora le-a slujit. Când a fost avertizat, nu a primit mustrarea, ci l-a ameninţat pe profetul care i-a prezis nimicirea. In această situaţie şi din spirit de aroganţă l-a provocat la luptă pe Ioas,

împăratul lui Israel. Ioas, prin parabola cu spinul şi cedrul din Liban, a căutat

să-1 abată de la acest gând de mândrie. Amaţia însă a insistat. Bătălia s-a dat la Bet-Şemeş. Iuda a fost înfrânt, Ierusalimul a fost prădat şi au fost luaţi mulţi

ostateci. In sfârşit, Amaţia a fost asasinat la Lachiş în urma unui complot. 115

Domnul Isus consideră omorârea lui Zaharia ca pe ultimul martiraj din cuprinsul Vechiului Testament, o crimă pentru care israeliţii vor da socoteală în ziua judecăţii

(Matei 23:35). 8.5.2.2.10. Domnia lui Ozia (26:1-23) La vârsta de şaisprezece ani, Ozia a devenit împărat în locul tatălui său

Amaţia. El a domnit cincizeci şi doi de ani. O bună parte din domnia sa el a fost

plăcut înaintea lui Dumnezeu. în timpul acesta a avut parte de^ succese

însemnate. I-a biruit pe filisteni şi pe arabi, iar amoniţii îi erau supuşi. în timpul domniei lui, ţara a cunoscut însemnate progrese economice, cât şi o importantă

dezvoltare şi organizare a forţelor armate. După dezbinare, Regatul lui Iuda a

cunoscut în perioada domniei lui cea mai mare extindere de la dezbinarea monarhiei israelite. Toate aceste succese l-au dus pe Ozia la mândrie. încercând

să îndeplinească rolul de preot (ceea ce era împotriva Legii) a fost lovit de lepră,

iar fiul său Iotam a preluat treburile împărăţiei. Halley menţionează o însemnată descoperire arheologică, spunând: Piatra funerară a lui Ozia descoperită în muzeul arheologic rusesc de pe Muntele Olivilor, de către Dr. E.L. Sukenik de la Universitatea evreiască din Ierusalim. Inscripţia de pe ea este în limba aramaică din timpul Domnului Isus şi spune: „Aici au fost aduse oasele lui 1 1 fi Uzia (Osea), regele lui Iuda - nu deschide !" în împrejurările şi în anul morţii împăratului Ozia, care a fost mult regretat

de către israeliţi, profetul Isaia a fost chemat la slujirea profetică (Isaia 6:1-8). 8.5.2.2.11. Domnia lui Iotam (27:1-9) Iotam, fiul lui Ozia, a domnit şaisprezece ani, în cea mai mare parte a

domniei fiind coregent cu tatăl său, care era lepros. El i-a fost plăcut lui

Dumnezeu. S-a remarcat în lucrări edilitare şi i-a biruit pe amoniţi, de la care a

primit tribut greu în argint şi cereale timp de mai mulţi ani. Cronicarul precizează că în ciuda orientării pozitive a împăratului, poporul lui Iuda aluneca

tot mai adânc în decădere morală şi spirituală. 8.5.2.2.12. Domnia lui Ahaz (28:1-27) Ahaz, fiul lui Iotam, a domnit şaisprezece ani. El a fost un împărat rău

înaintea lui Dumnezeu şi cu domnia sa Iuda a făcut un pas hotărâtor spre

dezastrul inevitabil. A reintrodus idolatria în Israel şi a mers până acolo că şi-a

trecut fiii prin foc pentru dumnezeii străini, potrivit cu obiceiurile canaaniţilor, şi a adus tămâie în Valea fiilor lui Hinom.

117 In eonfruntarea pe care a avut-o cu

Siria şi Israel în războiul siro-efraimit a suferit multe pierderi, pentru că a

refuzat să se încreadă în Dumnezeu, deşi a fost îndemnat în sensul acesta de către profetul Isaia (vezi Isaia 7:1-25). Ahaz a apelat la Tiglat Pileser, împăratul

Asiriei, pentru a-1 ajuta împotriva fraţilor şi vecinilor săi. Acesta a venit şi a Halley, op.cit., p. 224. 116 7 Valea fiilor lui Hinom se întindea în partea de sud a Ierusalimului, între Iuda şi

Beniamin (cf.Iosua 15:8, 18:16). Se mai numea şi "Tofet" ("Valea tobelor") din pricina

tobelor care erau bătute atunci când israeliţii îşi treceau copiii prin foc pentru a-i dedica

idolului Moloh - erau jertfiţi acestuia sau consacraţi prostituţiei cultice. Locul a devenit

un simbol al chinului veşnic - Gheena - fiind profanat în timpul reformei lui Iosia, după

care a devenit locul unde se ardeau gunoaiele din cetate (vezi Ier. 7:29-34; Mat. 5:29). cucerit Damascul, a supus pe Israel, însă şi-a impus suveranitatea şi asupra lui

Iuda. Ahaz a înlocuit la Ierusalim închinarea lui Eahve cu Cultul dumnezeilor Asiriei, sperând în ajutorul acestora. In timpul acestui împărat, Iuda a pierdut o

bună parte din teritoriile sale din sud, acestea fiind cucerite de filisteni şi

edomiţi.

i

8.5.2.2.13. Domnia lui Ezechia (29:1-32:33) Dumnezeu îşi arată din nou îndurarea faţă de Iuda prin ridicarea la tron a lui

Ezechia, fiul lui Ahaz. El a domnit douăzeci şi nouă de ani şi a umblat în calea

Domnului după pilda lui David. De îndată ce a preluat tronul, Ezechia a început una dintre cele mai de seamă reforme spirituale în Israel. Criswell consideră că

aici avem "cel mai extins raport al vreunei înviorări spirituale din toată istoria

biblică (29:1-31:21), cu excepţia celei care a început în ziua Cincizecimii (Fapte 2)."

118 împăratul i-a convocat pe toţi preoţii şi leviţii şi le-a descris starea

spirituală tristă în care se găsea poporul, i-a îndemnat la pocăinţă şi a restaurat

adevărata închinare la templu. A procedat la aducerea jertfelor după Legea Domnului şi a reorganizat cântăreţii în Casa Domnului după modelul perioadei

lui David. împrejurările în care a domnit Ezechia au devenit deosebit de dificile. în al

şaselea an al domniei lui, în anul 722-721 î.H., a căzut Samaria, s-a prăbuşit Regatul de Nord şi israeliţii au fost duşi în captivitatea asiriană. în mijlocul

acestui dezastru, Ezechia a procedat la organizarea unei faimoase sărbători a

Paştelui după Legea Domnului. La sărbătoare au fost invitaţi şi cei ce mai rămăseseră în ţinutul lui Israel. Sărbătoarea a fost anunţată "...în tot Israelul, de

la Beer-Şeba până la Dan"'.(30:5), ceea ce nu se mai întâmplase poate de sute de

ani. O mare mulţime de oameni au venit la Ierusalim la sărbătoarea Pastelor,

care a fost de o aşa amploare şi entuziasm, încât după ce s-au sfârşit cele şapte zile ale perioadei azimilor, au hotărât cu toţii să mai sărbătorească în cinstea

Domnului încă şapte zile. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat în toată istoria israelită

(30:1-27).

Plecând entuziasmaţi de la sărbătoare, cei care au experimentat în felul

acesta harul înviorării spirituale, au procedat la curăţarea de idoli a cetăţilor lui

Iuda, chiar şi ale lui Beniamin, Efraim şi Mânase (31:1). împăratul a dat poruncă şi cu privire la aducerea zeciuielilor după Lege şi s-a adus o mare

cantitate de daruri la Casa Domnului (31:12). Despre Ezechia, cronicarul scrie:

"A lucrat cu toată inima şi a izbutit în tot ce a făcut pentru Casa lui Dumnezeu, pentru lege şi pentru porunci, ca să caute pe Dumnezeul său"(31:21). Cu toate acestea, Ezechia a avut şi experienţe triste; însă Domnul 1-a izbăvit

din ele. Sanherib, comandantul armatelor lui Sargon, împăratul Asiriei, a

invadat Regatul lui Iuda. Ezechia a organizat armata în Ierusalim, a reparat zidul cetăţii şi a strămutat apele izvorului Ghihon înăuntrul cetăţii, conducându-le în

scăldătoarea Siloam. Reparaţiile în zidul cetăţii Ierusalim, cât şi tunelul de apă

săpat în stâncă pot fi văzute şi azi la Ierusalim.119

Când Sanherib a devenit ll* The CriswellStudy Bible, p. 549

cf. Halley, op.cit., p. 225. împărat în locul tatălui său a trimis de la Lachiş o delegaţie la Ierusalim

cerându-i lui Ezechia să predea cetatea. L-a batjocorit pe Ezechia şi pe

Dumnezeul lui şi a încercat să-i atragă pe oşteni de partea sa. Ezechia, încurajat de prorocul Isaia, a strigat către Domnul şi El l-a determinat pe împăratul

Asiriei să se retragă. îngerul Domnului a nimicit pe mulţi dintre războinicii

asirieni. Spre sfârşitul vieţii sale însă acest împărat atât de credincios, după ce fiind

bolnav pe moarte s-a rugat Domnului şi El i-a mai acordat cincisprezece ani de

viaţă, a căzut în cursa mândriei. Intorcându-se cu pocăinţă la Dumnezeu, el a

fost lăsat să moară în pace, fără să vadă nenorocirile care urmau să vină asupra Ierusalimului. 8.5.2.2.14. Domnia lui Mânase (33:1-20) Mânase, fiul lui Ezechia, şi-a dobândit faima de cel mai rău dintre toţi împăraţii lui Iuda şi cu cea mai lungă domnie. El a domnit cincizeci şi cinci de

ani şi " a fost responsabil pentru profanarea templului şi a practicării de

sacrificii umane".12

A reinstalat idolii nimiciţi de tatăl său şi a reinstaurat închinarea la Baal. Tradiţia susţine că tot Mânase s-a făcut vinovat de

martirizarea profetului Isaia. Din pricina decăderii lui, Dumnezeu a îngăduit să

devină vasal împăratului Asiriei şi poate chiar ostatec la Ninive pentru o vreme,

întorcându-se la Domnul cu pocăinţă, a primit favorul de a se întoarce la Ierusalim, unde a încercat să reintroducă adevărata închinare în templu. 8.5.2.2.15. Domnia lui Amon (33:21-25) Amon, fiul lui Mânase, a domnit doi ani la Ierusalim. El a urmat exemplul negativ al tatălui său din prima perioadă de domnie şi a fost asasinat de către

propriii săi slujitori. 8.5.2.2.16. Domnia lui Iosia (34:1-35:27) Iosia, fiul lui Amon, a ajuns împărat la vârsta de opt ani şi a domnit treizeci

şi unu de ani. El a fost cel mai de seamă şi ultimul împărat reformator în Iuda. A

înlăturat toţi idolii din Ierusalim, precum şi din toate teritoriile israelite.

împăratul a dat ordin să se restaureze templul din Ierusalim. în timpul lucrărilor de restaurare a fost descoperită în templu cartea Legii. Când a auzit împăratul

cuvintele Legii a fost cuprins de un duh de profundă pocăinţă şi împărtăşind

poporului gândurile sale s-a declanşat o mare trezire spirituală.Iosia a organizat sărbătorirea Paştelui după Lege, punând la dispoziţia întregului popor mieii

necesari. în timpul domniei lui Iosia, puterea Asiriei a început să decadă; dinspre

nord, hoardele din Sciţia atacau imperiul. "împăratul Neco al Egiptului s-a îndreptat spre nord în anul 609 î.H. ca să sprijine pe împăratul Asiriei împotriva

Babilonului."1 Iosia a ieşit înaintea lui Neco, care se îndrepta spre

120 The Lion Handbook io the Bible, p. 300.

121 Ibid., p. 302. Charchemiş. în timpul confruntării, împăratul lui Iuda a fost rănit, apoi a murit. Jalea a cuprins tot poporul, iar profetul Ieremia a compus un cântec de jale

pentru Iosia. 8.5.2.2.17. Ultimii împăraţi în Iuda (36:1-21) Cei care s-au succedat la tronul lui Iuda după Iosia au servit doar la

îndeplinirea judecăţilor Domnului asupra regatului datorate îndepărtării de

Domnul.Poporul ţării 1-a numit împărat pe Ioahaz, fiul lui Iosia, însă el a domnit

numai trei luni la Ierusalim. A venit împăratul Egiptului şi 1-a detronat, numindu-1 împărat pe fratele său (un alt fiu al lui Iosia), Eliachim, pe care 1-a

numit Ioiachim şi a impus greu tribut celor din Iuda. Iar Ioahaz a fost luat

ostatec în Egipt, unde a murit. Ioiachim a domnit unsprezece ani la Ierusalim. După primii trei ani de

domnie ca rege tributar lui faraon, a venit împăratul Babilonului, Nebucadneţar,

împotriva lui Iuda şi 1-a determinat pe Ioachim să fie supus Babilonului timp de trei ani. Profitând de uşoara înfrângere a Babilonului în faţa Egiptului, împăratul

lui Iuda s-a răsculat împotriva Babilonului. în anul 597Î.H. împăratul

Nebucadneţar a venit din nou, 1-a legat în lanţuri pe Ioiachim şi 1-a târât în

Babilon împreună cu unele dintre uneltele de valoare din casa Domnului. în locul lui Ioiachim a domnit fiul său Ioiachin timp de trei luni şi zece zile. El a

făcut, de asemenea, ce este rău înaintea Domnului. Nebucadneţar a venit şi 1-a

luat şi pe el ostatec în Babilon împreună cu toate uneltele din templul de la Ierusalim. în locul său, împăratul Babilonului a pus ca împărat pe Zedechia. El a fost

jltimul împărat în Iuda. A domnit unsprezece ani şi a făcut ce este rău înaintea

Domnului. Mai târziu, el s-a răsculat împotriva lui Nebucadneţar şi aceasta a ;ondus la ultima fază a dramei Regatului de Sud. Nebucadneţar a venit şi a

listrus Ierusalimul, 1-a înlănţuit şi 1-a pedepsit pe regele rebel, după care, acesta

lin urmă, a murit în Babilon, iar locuitorii din Iuda au fost luaţi în captivitate. în felul acesta a luat sfârşit monarhia israelită cu toate meritele şi lipsurile ei

/remelnice. Adevărata împlinire a idealurilor monarhice ale lui Iuda urma să se

ealizeze în Mesia, fiul lui David, împăratul, a cărui împărăţie este fără sfârşit. 8.5.2.3. EDICTUL RESTAURĂRII (36:22-23) Potrivit cu scopul urmărit de cronicar, el nu-şi încheie scrierea fără a arunca

punte de legătură peste prăpastia exilului şi de a aţinti privirile generaţiilor de

upă exil spre îndurarea lui Dumnezeu care izbăveşte pe poporul Său şi—I ;staurează în vederea îndeplinirii mandatului mesianic. Dumnezeu a prevestit

rin Ieremia întoarcerea israeliţilor după şaptezeci de ani de captivitate. în

rovidenţa Sa, Dumnezeu 1-a ridicat pe Cir, împăratul Persiei. pentru a doborî nperiul Babilonian. Apoi 1-a determinat pe Cir să decreteze întoarcerea

ideilor şi rezidirea templului la Ierusalim. Citind cu atenţie cărţile Cronici, fiecare va trebui să recunoască neputinţa rii umane, dar şi măreţia şi credincioşia lui Dumnezeu.

CAPITOLUL IX

EZRA RESTAURARE ASPIRITUALĂ

Ultimele trei cărţi din colecţia "cărţi istorice" în canonul protestant: Ezra,

Neemia şi Estera înregistrează istoria poporului lui Israel (respectiv lui Iuda şi Beniamin, rămăşiţa), după decretul lui Cir de eliberare din exil. în timp ce Ezra

şi Neemia prezintă situaţia celor care s-au întors în ţară, a rămăşiţei deportaţilor

repatriaţi, cartea Estera redă situaţia celor care au preferat să rămână în ţara

unde fuseseră duşi în robie. Schultz notează: După criza internaţională din 539 î.H. prin care

Persia a câştigat supremaţia asupra Babilonului, pentru evrei s-a creat ocazia de a se restabili în Ierusalim. Dar în timpul acesta mulţi dintre exilaţi se

stabiliseră atât de comfortabil lângă apele Babilonului, încât nu au luat în seamă decretul care le permitea

întoarcerea în Palestina. Prin urmare, ţara exilului a con-

tinuat să fie căminul evreilor şi pentru generaţiile urmă- 122 toare. în aceste cărţi sunt prezentate ultimele evenimente ale istoriei Vechiului

Testament. Cărţile Ezra şi Neemia "raportează împlinirea profeţiilor, potrivit

cărora, după şaptezeci de ani de captivitate, Dumnezeu va strânge pe poporul

Său şi-1 va duce înapoi în ţara Canaan (Ier. 29:10-14)."123

Aceste cărţi constituie o adevărată reînnodare a firului istoriei trecutului, a timpului de dinainte de exil cu perioada de după exil, fapt care dovedeşte

credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Dumnezeu a împlinit făgăduin-

ţele făcute lui Avraam (Gen. 13:15). Pe de altă parte, este evidenţiat şi felul în care naţiunea aleasă şi-a îndeplinit mandatul mesianic exact pe locurile şi în

timpurile prevăzute de profeţi. Perioada restaurării vieţii naţionale a evreilor în ţara lor (cea 536-432 î.H.)

constituie o deosebit de importantă parte din istoria milenară a israeliţilor. Acestei perioade îi aparţin şi ultimii trei profeţi din Vechiul Testament: Hagai,

Zaharia şi Maleahi, cu scrierile lor. Halley redă următoarele precizări istorice privind perioada restaurării în general: Au existat două perioade distincte:

1) 536-516 î.H. - 20 de ani în care, sub guvernatorul

Zorobabel şi preotul losua, templul a fost reconstruit

(Ezra, capitolul 3 la 6). Acestei perioade aparţin profeţii

Hagai şi Zaharia; Schultz, op.cit., p. 273. 3 Jensen, op.cit., p. 217. 2) 457-432 î.H. - 25 de ani în care, sub Neemia ca

guvernator şi preotul Ezra, zidul a fost reconstruit şi

Ierusalimul restaurat ca o cetate fortificată. Acestei

perioade îi aparţine profetul Maleahi. Ezra face un

raport al celor două perioade. La fel şi Neemia face un

raport al celei de a doua perioade. Est era vine între cele

două perioade. Au existat trei întoarceri: 1) 536 î.H. - Zorobabel cu 42.360 evrei, 7337 slujitori,

200 cântăreţi, 736 cai, 245 catâri. 435 cămile, 6.720

măgari şi 5.400 vase de aur şi argint; 2) 457 î.H. - Ezra cu 1754 bărbaţi, 100 talanţi de aur,

750 talanţi argint. Nu declară că s-au întors copii şi

femei. Aceasta a durat 4 luni; 3) 444 î.H. - Neemia ca guvernator, cu o escortă

militară, s-a dus să reconstruiască şi să fortifice

Ierusalimul pe cheltuiala guvernului.124 Avem de-a face aici cu una dintre perioadele strălucite ale istoriei

israelite - Restaurarea - în care providenţa lui Dumnezeu asupra evenimentelor

internaţionale în scopul îndeplinirii planului răscumpărării este foarte

evidentă. în textul ebraic timpuriu, Ezra şi Neemia apar ca o singură carte, purtând

numele de Cartea lui Ezra. Iosif Flavius o consideră ca o singură carte, la fel şi Ieronim, deşi în traducerea sa. Vulgata, el le prezintă separat cartea Neemia

numind-o A doua carte a lui_Ezra. în Biblia ebraică tipărită la Socino în anul 1448 î.H. apar două cărţi

(separate), ca şi în canonul protestant. Motivele pentru care au fost considerate ca o singură carte sunt următoarele: - cartea Neemia continuă să pună accentul pe rolul însemnat jucat de

cărturarul Ezra; - cărţile au scop militar: - ele au plan similar; - ele au stil şi limbaj similare; - ambele cărţile se ocupă de perioada restaurării.

9.1 TITLUL CĂRŢII EZRA Cartea poartă numele autorului ei, X~})V /Ezra/ unul dintre preoţii din Babilon trimis la Ierusalim de către regele Ârtaxerxes I, în anul 457 î.H.'. El a

fost trimis împreună cu un grup de repatriaţi cu scopul de a-i învăţa pe cei

întorşi din exil Legea Domnului (capitolul 7). Numele lui în româneşte înseamnă "Ajutor' şi cuprinsul cărţii evidenţiază într-adevăr ajutorul lui Dumnezeu în marea operă a restaurării israeliţilor. Drept

pentru care unii cercetători au numit-o: "Cartea restaurării", '"Cartea repatrierii7'

sau "Cronica rămăşiţei lui Iuda".

9.2. AUTORUL ŞI TIMPUL SCRIERII CĂRŢII Toate evidenţele îl consideră pe cărturarul Ezra autorul cărţii Ezra. Chiar şi o analiză sumară a textului va evidenţia faptul că cele două capitole: şapte şi opt

ale cărţii constituie materialul scris la persoana întâi. Materialul celorlalte

capitole a putut fi preluat din alte însemnări sau cronici deja existente. Este ştiut faptul că alături de Moise şi de Samuel, Ezra face parte din marele

triumvirat al celor mai de seamă oameni responsabili de scrierea Vechiului

Testament. Talmudul îl consideră pe Ezra, ca mare cărturar căruia i se atribuie: - înfiinţarea în Babilon (încă în timpul captivităţii) a instituţiei "Sinagoga cea mare", o vestită şcoală rabinică ce s-a ocupat cu păstrarea învăţăturii legii

lui Dumnezeu între cei din exil şi cu scrierile evreieşti. Ezra a fost supranumit şi

"Omul marii Sinagogi"; - formarea şi organizarea canonului Vechiului Testament în cele trei mari

secţiuni"; Torah, Neviim şi Ketuvim ("Legea", "Profeţii" şi "Scrierile Sfinte"); - alcătuirea Cronicilor împăraţilor lui Iuda şi scrierea cărţilor Ezra şi

Neemia; - înfiinţarea sinagogilor după repatriere, ca centre de educaţie rabinică. îl

califică fără echivoc pe Ezra ca autor al acestei scrieri şi ca persoană importantă

în planul măreţ al lui Dumnezeu. Considerând că activitatea lui Ezra s-a desfăşurat în timpul domniei regelui

Ârtaxerxes I (cea 464-423 î.H.), că Neemia a fost guvernator în Ieaisalim în 445

şi 433 î.H., iar Ezra a precedat pe Neemia venind la Ierusalim în anul al şaptelea al lui Artaxerxes (7:8) (cea 458 î.H.), data scrierii cărţii Ezra poate fi plasată

între anii 458-457 i.H. Oricum, nu mai târziu de 450 î.H. 125 Halley, op.cit., p. 229.

9.3. CADRUL SCRIERII Din punct de vedere geografic, evenimentele prezentate în cartea Ezra se

petrec în Mesopotamia, în Imperiul Medo-Persan şi în Palestina, la Ierusalim,

împrejurările istorice sunt deosebit de semnificative. Imperiul babilonian s-a prăbuşit sub mezi şi perşi şi Babilonul a căzut în anul 539 î.H.. Cirus cel Mare.

împăratul persan ridicat de Dumnezeu la cârma imperiului, a hotărât să

anihileze represaliile impuse de asirieni şi babilonieni asupra teritoriilor cucerite. El a dat un edict de repatriere a tuturor celor deportaţi (cea 535 î.H). în

acelaşi timp a acordat repatriaţilor libertate religioasă. în mod special i-a

sprijinit pe evrei să se repatrieze, să restaureze templul la Ierusalim şi să

reorganizeze slujirea adevăratului Dumnezeu, conform Legii primite prin

Moise. Aceste evenimente cruciale din istoria omenirii s-au petrecut sub

providenţa concretă şi autoritatea deplină a Dumnezeului cerului şi al Pământului, Stăpânul şi făuritorul întregii istorii.

126 l" cf. The Criswell Bible Study, p. 562. în felul acesta se explică faptul că evenimente de o atât de mare amploare constituiau

împliniri precise ale Cuvântului Domnului spus cu sute şi zeci de ani înainte prin

profeţii Isaia şl Ieremia. Isaia îl numeşte pe Cir "Păstorul" şi "Unsul" Domnului (îs.

44:28; 45:1; Ier. 25:11-12; 29:10). Primii repatriaţi sub conducerea lui Zorobabel, mare guvernator, şi a lui Iosua, mare preot, au început reconstruirea templului cu sprijinul lui Cir.

Lucrarea a fost încurajată şi scoasă din punctele moarte de către profeţii Hagai

şi Zaharia. Zidirea s-a terminat în anul 516 î.H.. Mai târziu s-a procedat la fel cu refacerea zidurilor cetăţii Ierusalim sub

conducerea guvernatorului Neemia şi a marelui preot Ezra, care au condus cel

de al doilea şi al treilea convoi de repatriaţi în anii 458 î.H. şi respectiv 445 î.H.

9.4. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII EZRA Cartea Ezra relatează întoarcerea evreilor din robia babiloniană după

şaptezeci de ani de exil şi primii paşi în procesul restaurării. Accentul cade pe prima etapă: restaurarea spirituală. Se reconstruieşte altarul arderilor de tot şi

apoi templul. Cartea prezintă şi felul piedicilor şi depăşirea acestora în procesul

restaurării. De asemenea, demonstrează că Domnul nu-Şi leapădă poporul, ci se îndură iarăşi de el, după îndurarea Sa cea mare ( Plângerile lui Ieremia

3:31-32). Scopul acestei scrieri de proporţii reduse este să reamintească

evreilor de primordiala lor chemare de a fi o "împărăţie de preoţi" indicând spre Marele Preot şi împărat, Isus Hristos, Mesia. De aceea, conţinutul cărţii

pune accentul pe cele două mijloace caracteristice menirii naţiunii alese ca

mijloc al venirii lui Hristos: restabilirea sistemului închinării şi jertfelor

conform Legii şi citirea şi învăţarea Legii Domnului. Aşa cum precizează Jensen că unele cuvinte şi expresii cheie în Ezra

sunt: „s-au sculat", „Ierusalim", „porunca lui Cir", „casa Domnului", „Mâna

Domnului a fost asupra lui", „Legea Domnului" şi „Cuvântul Domnului". Toate acestea ilustrează în mod strălucitor atât tema, cât şi scopul cărţii.

9.5. STUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR Conţinutul cărţii Ezra poate fi uşor studiat împărţindu-1 în conformitate cu

cele două ocazii de revenire a deportaţilor. Cele două părţi sunt: 1) întoarcerea primului convoi - Restaurarea sub Zorobabel (1:1-6:22) 2) întoarcerea celui de-al doilea convoi - Reformele sub Ezra (7:1-10:44). 9.5.1. ÎNTOARCEREA PRIMULUI CONVOI - RESTAURAREA

SUB ZOROBABEL (1:1-6:22) Această primă parte a cărţii cuprinde decretul lui Cir, raportul întoarcerii primului grup, priorităţi privind restaurarea şi reconstruirea templului. 9.5.1.1. DECRETUL LUI CIR (1:1-11) Politica distructivă a asirienilor şi babilonienilor era aceea de dislocare de populaţie prin deportare din teritoriile cucerite şi înlocuirea acestora cu o altă populaţie, favorabilă lor. Numai intervenţia directă a lui Dumnezeu a fost aceea

care a întors în mod radical roata istoriei prin edictul de repatriere dat de Cir. Aceeaşi putere divină i-a determinat atât pe împărat, cât şi pe ceilalţi locuitori ai

imperiului ca, nu numai să-i lase pe evrei să plece, ci şi să le ofere daruri

preţioase din aur şi argint, pentru a-i ajuta să rezidească templul. în acelaşi timp,

Dumnezeu i-a impulsionat pe unii dintre deportaţi să ia această hotărâre de a se întoarce. împăratul Cir considerat că este bine să restituie vasele şi uneltele de

aur şi de argint în număr de cinci mii patru sute, pe care Nebucadneţar, regele

Babilonului, le luase din Casa Domnului.127

La temelia întregii acţiuni stă hotărârea de nestrămutat a Atotputernicului Dumnezeu. Chiar dacă a hotărât sa-

şi pedepsească poporul trimiţându-1 în exil pentru a-1 face să se scârbească de

închinarea la idoli (vezi Psalmul 137), totuşi Dumnezeu determină

recompensarea lui Israel pentru anii de robie. Aşa cum s-au întors din robia Egiptului îmbogăţiţi, aşa se întorc şi din robia Babilonului (1:4-11: Exod

12:35-36). 9.5.1.2. RAPORTUL ÎNTOARCERII (2:1-70) Aşa cum luarea în captivitate s-a produs în trei etape, tot aşa şi întoarcerea

în ţară a avut loc în trei fraze: 1) sub conducerea lui Zorobabel şi a lui Iosua

(1:8-11); 2) sub conducerea lui Ezra (capitolul 7,8); 3) sub conducerea lui

Neemia. Aici este redată lista cu cei care au constituit primul eşalon (2:1-64). Numărul total al celor înscrişi în liste a fost de patruzeci şi două de mii trei sute

şaizeci de inşi. 128

între aceştia sunt incluşi bărbaţi şi capi de familii, preoţi,

leviţi. cântăreţi şi uşieri, slujitori la templu şi descendenţi ai slujitorilor lui Solomon. La toţi aceştia se mai adaugă şi slujitori din diferite familii, precum şi

persoane a căror identitate nu era clară. încă de la prima repatriere s-a căutat respectarea Legii Domnului, astfel că aceia ale căror nume nu au fost găsite în cărţile spiţelor de neam preoţesc au fost

îndepărtaţi de la preoţie (v. 61-63). Repatriaţii au luat cu ei şi posesiunile de care dispuneau: cai, catâri, cămile,

măgari etc. Toate acestea i-au ajutat în lucrarea de restaurare care îi aştepta. 9.5.1.3. PRIORITĂŢILE RESTAURĂRII (3:1-7) La întoarcerea lor din exil, repatriaţii dovedesc o maturitate spirituală

considerabilă. Primul lucru pe care îl restaurează este altarul Domnului, arătând prin aceasta că prioritatea lor numărul unu era reaşezarea adevăratei închinări

(după Legea Domnului). Aflându-se în luna a şaptea, "Ţişri". repatriaţii

procedează la prima sărbătorire a "corturilor"' aducând toate jertfele prescrise şi

apoi statornicind jertfele zilnice şi periodice la timpurile cerute de Lege. 127 Era obiceiul cuceritorilor să ridice şi idolii cetăţilor cucerite. Evreii neavând o

imagine a Dumnezeului lor, Nebucadneţar a luat uneltele din Casa Domnului, desigur şi

pentru că ele constituiau o mare cantitate de aur. Chivotul, elementul cel mai sacru s-a

pierdut cu ocazia dărâmării Ierusalimului. 18 Diferenţele care apar în prezentarea cifrelor se explică prin faptul că, în cele mai

multe cazuri, nu erau număraţi femeile şi copiii. Sărbătoarea corturilor era şi sărbătoarea mulţumirii. Ce potrivit fel de a începe

restaurarea ! In acelaşi fel au fost puse şi temeliile naţiunii alese: cu Avraam

care călătorea din loc în loc, zidea altare şi aducea jertfe adevăratului

Dumnezeu. O dată restabilită legătura cu Iahve, ei puteau să înainteze în vastul câmp de lucru al restaurării. 9.5.1.4. RECONSTRUIREA TEMPLULUI (3:8-6:22) Temeliile templului au fost puse în luna a doua a celui de al doilea an de la venirea lor la Ierusalim. Evenimentul a fost marcat printr-un serviciu special de

dedicare, în care cetele cântăreţilor aduceau slavă lui Dumnezeu pentru

îndurarea Lui cea mare. Tinerii tresăltau de bucurie văzând împlinirea visului sădit în adâncul

sufletelor lor. în acelaşi timp, cei mai în vârstă, care cunoscuseră gloria

templului lui Solomon, plângeau la vederea lucrării de proporţii atât de reduse

(3:10-13). In timp ce construirea templului înainta, oficialităţile samaritene s-au împotrivit acestei lucrări. La început, le-a cerut lui Zorobabel şi celorlalţi

conducători să-i lase şi pe ei să participe. Fiind refuzaţi, au căutat să împiedice

lucrarea provocând intrigi în rândurile repatriaţilor. După moartea împăratului Cir şi a succesorilor lui, i-au scris noului împărat Artaxerxes învinuindu-i pe

iudei de rebeliune. Drept urmare, împăratul a ordonat oprirea lucrării (4:1-24). Deşi condiţiile^ internaţionale s-au schimbat, lucrarea s-a întrerupt timp de

cincisprezece ani. însă profeţii Hagai şi Zaharia au mustrat şi apoi i-au încurajat pe iudei să reînceapă lucrarea. Când autorităţile samaritene au încercat din nou

să împiedice lucrarea, au apelat la împăratul Dariu în vederea unei decizii.

Făcându-se cercetări la curtea persană a fost descoperită hotărârea împăratului

Cir cu privire la construirea templului. Atunci împăratul Darius a poruncit dregătorilor din Samaria să-i lase pe iudei să continue lucrarea şi să-i sprijine cu

finanţe provenite din dările pentru împărat, cât şi cu materialele necesare pentru

menţinerea culturii şi aducerea jertfelor la Ierusalim. Lucrarea a fost terminată în anul 516 î.H., în ziua a treia a lunii Adar, în al

şaselea an al domniei lui Dariu (6:15), la circa şaptezeci de ani de la distrugerea

templului anterior. Sfinţirea templului a avut loc cu ocazia sărbătorii Paştelui, în

anul respectiv. Repatriaţii erau plini de bucurie, sărbătorind împreună atât împlinirea

visului lor de restaurare, cât şi comemorarea ieşirii părinţilor lor din robia

Egiptului. 9.5.2. ÎNTOARCEREA CELUI DE AL DOILEA CONVOI -

REFORMELE LUI EZRA (7:1-10:44) Capitolele şapte şi opt prezintă pregătirea de plecare şi venirea Iui Ezra la Ierusalim. El a venit în anul 457 Î.H., la circa 60 de ani după terminarea

templului. El a plecat ca trimis al împăratului şi al curţii persane pentru a-i

invăţa pe cei din Iudeea legea Domnului şi însoţea grupul de deportaţi care au

hotărât să se întoarcă. Totodată, i s-au încredinţat argintul şi aurul dăruit de curtea imperială şi de alţi evrei pentru templu şi s-a dat porunca fermă de a împlini totul după legea Domnului, chiar pe cheltuiala împăratului.

uy Ceata

celor repatriaţi a pornit de la râul Ahava, în urma postului şi rugăciunii, bazându-se pe mâna cea bună a Domnului care era cu ei. Ajunşi la Ierusalim au

predat vistieriei templului toate darurile primite şi au adus jertfe de mulţumire

lui Dumnezeu (8:30-36). Capitolele nouă şi zece prezintă reforma spirituală care a avut loc sub conducerea lui Ezra. Spre marea sa dezamăgire, marele cărturar a descoperit că

repatriaţii din Ierusalim se depărtaseră mult de Legea Domnului, chiar şi preoţii

şi leviţii începuseră din nou să practice urâciunile idoleşti sub influenţa soţiilor canaanite pe care şi le-au luat. Chiar şi căpeteniile poporului erau printre primii

care s-au abătut în felul acesta. Faptul acesta 1-a umplut pe Ezra de amărăciune, şi-a sfâşiat hainele de durere şi a postit înaintea Domnului. Apoi, când poporul s-a adunat în jurul lui,

el a rostit o cutremurătoare rugăciune de pocăinţă. în această rugăciune el

mărturiseşte păcatele poporului identificându-se cu acesta. în încheiere el face

un sumar al întregii mărturisiri spunând: Doamne. Dumnezeul lui Israel, Tu eştidrept; căci

astăzi noi suntem o rămăşiţă de robi izbăviţi. Iată- ne

înaintea Ta ca nişte vinovaţi, şi din această pricină nu putem sta înaintea Ta.(9:15) Duhul pocăinţei a venit şi asupra celor care îl înconjurau pe Ezra în timp ce

plângea înaintea Domnului. A început mărturisirea păcatelor şi căpeteniile au propus măsura radicală de izgonire a femeilor străine şi l-au îndemnat pe Ezra

să treacă la măsuri concrete. El i-a pus pe preoţi şi leviţi să jure că vor respecta

legea Domnului şi apoi a convocat la Ierusalim pe toţi bărbaţii din Iuda şi

Beniamin. în condiţii de ploaie şi frig (căci era in luna a noua) a avut loc o adunare de pocăinţă şi au hotărât ca in faţa autorităţilor locale fiecare să se

prezinte pentru desfacerea căsătoriei neconforme cu Legea Domnului. în scopul

acesta au format un consiliu constituit din capii de familii şi prezidat de Ezra. Timp de trei luni de zile au soluţionat o sută zece cazuri de căsătorie

neîngăduite pe care le-au desfăcut. Au fost doar patru persoane care s-au

împotrivit acestei măsuri severe de pocăinţă (15:19). Desigur, consiliul a

rezolvat în conformitate cu legile civile şi situaţia copiilor din aceste familii.13

' Măsura a fost într-adevăr drastică, însă pocăinţa deplină rămâne singura

garanţie pentru întoarcerea la Dumnezeu şi singura protecţie împotriva păcatului

care neînlăturat va produce mari dezastre. 129 The Lion Handbook Io the Bible. p. 308. David & Pat Alexander au apreciat că

grupul care însoţea pe Ezra deţine daruri pentru templul din Ierusalim în valoare de un milion de lire sterline. 130 N.I. V. Study Bible, p. 676. "în caz de divorţ copiii erau daţi în îngrijirea mamei ... In

Babilon copiii erau încredinţaţi mamelor pentru a-i creşte şi nu aveau dreptul să se

recăsătorească, potrivit cu codul Hammurapi, până nu creşteau copiii mari." CAPITOLUL X

NEEMIA

RESTAURAREA CETĂŢII IERUSALIM

Aşa cum cartea Ezra a relatat prima parte a refacerii vieţii naţionale a

evreilor, cartea Neemia prezintă istoria celei de a doua faze. Dumnezeu, care a găsit oamenii potriviţi pentru restaurarea spirituală a repatriaţilor, va găsi şi persoana necesară pentru a doua fază a restaurării -

rezidirea cetăţii Ierusalim. Cu privire la aceasta Halley spune: Neemia a mers la Ierusalim (444 î.H.). Ezra era acolo

de treisprezece ani. însă Ezra a fost un preot, care învăţa

pe popor religia. Neemia a venit ca şi guvernator civil, cu autoritate de la regele Persiei să reconstruiască Zidul

şi să restaureze Ierusalimul ca o cetate fortificată. l31

10.1. TITLUL CĂRŢII Cartea Neemia poartă numele personajului principal, iT/pţl? /Neemia/, paharnicul împăratului persan Artaxerxes, trimis cu scopul de a conduce

lucrările de zidire a cetăţii Ierusalim. El a venit la Ierusalim în două perioade: în

445-44 î.H. şi respectiv 432 î.H.. La început, cărţile Ezra şi Neemia au fost considerate ca o singură carte. Se pare că separarea în două cărţi începe cu

traducerea lui Ieronim - Vulgata. Neemia a fost un evreu născut în Babilon şi numele înseamnă "Mângâierea

lui Iahve". Probabil a fost născut într-o familie aristocrată, căci de tânăr ajunge să deţină importanta funcţie de paharnic al împăratului Artaxerxes al Persiei.

Toate acestea evidenţiază calităţile alese ale acestei persoane, cât şi consacrarea

lui înaintea Dumnezeului adevărat al evreilor, care în providenţa Sa foloseşte persoana, cât şi împrejurările create pentru a direcţiona bunăvoinţa monarhului

persan în vederea reconstruirii cetăţii Ierusalim. Jensen notează: Neemia a fost cu adevărat un om al lui Dumnezeu,

umplut cu Duhul Sfânt. El a avut o ureche sensibilă la

vocea lui Dumnezeu chiar în ce priveşte detaliile lucrului pe care îl făcea (2:12; 7:5). Rugăciunea a fost o

parte naturală şi esenţială a vieţii sale. El a ştiut ce era

munca şi a lucrat, inspirând şi pe alţii să facă la fel ... şi

când unii din oamenii săi s-au descurajat, el a îndreptat

ochii lor spre ajutorul Domnului şi a găsit un răspuns 308 imediat. Conducător, muncitor, soldat, slujitor al lui Dumnezeu - acesta a fost Neemia.132

10.2. AUTORUL ŞI TIMPUL SCRIERII Sursele evreieşti afirmă că Ezra a scris cartea sa, referindu-se desigur la

cartea Ezra-Neemia, care era una singură. în acelaşi timp ele afirmă că această

carte a fost terminată de către Neemia. Criswell este de părere că "Neemia a adăugat cartea sa ca un apendice la aceea scrisă de către Ezra."

133 Concluzia

evidentă este că Ezra a scris cartea care îi poartă numele şi unele părţi din cartea

care poartă numele lui Neemia. Faptul că unele părţi au fost scrise de către

Neemia însuşi reiese din evidenţele interne. Anumite părţi ale cărţii conţin memoriile sale (1:1-7:5; 11:1-2; 12: 27-43; 13:4-31). Listele familiilor evreieşti

care sunt identice cu cele din Ezra 2:1-70 au putut fi luate din surse

preexistente. Având în vedere că Neemia a servit ca şi guvernator la Ierusalim de două ori (în 445 şi a doua oară în 433 î.H.), timpul scrierii cărţii este secolul al cincilea

î.H. Unii au considerat anul 420 î.H.." 134 ' 10.3. CADRUL CĂRŢII NEEMIA Atât cadrul geografic, cât şi cel istoric sunt aproape identice cu cele ale cărţii Ezra. Evenimentele se petrec în Susa, capitala imperiului Persan, pe

vremea împăratului Artaxerxes I (465-425 î.H.), când Neemia era paharnicul

împăratului, şi la Ierusalim, unde el vine să construiască zidurile cetăţii. De asemenea, se petrec în timpul lui Cir, împăratul Persiei (550-530 î.H.),

care a dat edictul de eliberare a evreilor din captivitate, şi a lui Dariu (521-486

î.H.), care, de asemenea, a fost favorabil proiectelor de restaurare ale evreilor, cărora le-a urmat, în anii 465-423 î.H., Artaxerxes Longimanus I, care, şi a

acceptat să fie o unelată în mâna lui Dumnezeu în vederea planurilor Sale. Pe

vremea lui Artaxerxes I a avut loc (în 458 î.H.) întoarcerea celui de-al doilea

convoi de repatriaţi din Babilon sub conducerea lui Ezra, precum şi întoarcerea celui de-al treilea convoi sub Neemia, în anul 445 î.H. în ambele cazuri

Artaxerxes a oferit sprijin împărătesc celor care s-au întors şi lucrărilor făcute la

Ierusalim.

10.4. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII Ca o naturală continuare a cărţii Ezra, cartea Neemia dovedeşte cum o reală restaurare spirituală duce la restaurarea din punct de vedere fizic, economico-

social şi politic care sunt tot atât de importante în planul lui Dumnezeu pentru Jensen, op.cit., p. 234. 132 7 — i------------* MT' " ' l3 The Criswell StudyBible, p.576.

Jensen, op.cit., p. 234. poporul Său. Pentru aceasta este nevoie de dedicarea totală a lui Neemia. Cartea arată cum zidurile dărâmate ale Ierusalimului sunt rezidite, în mijlocul opoziţiei

şi piedicilor ridicate de vrăjmaşi, prin devotamentul şi conducerea competentă a

lui Neemia. Tot în felul acesta, credinţa evreilor întorşi din captivitate fusese restaurată prin devotamentul şi munca stăruitoare a cărturarului Ezra. Cea mai mare parte a cărţii tratează restaurarea zidurilor cetăţii Ierusalim,

însă în partea a doua lasă să se întrevadă că rezultatele obţinute pe plan fizic

vor conduce la o altă înviorare: cea spirituală, atât de necesară poporului, cu chemarea din partea lui Dumnezeu de care se bucurau israelitii. Scopul cărţii este să arate cum Dumnezeu a venit în ajutorul deportaţilor

repatriaţi, în năzuinţa de a-şi relua locul în "Ţara făgăduinţei" şi rolul în perpetuarea revelării mandatului mesianic încredinţat părinţilor lor.

10.5. SCHEMA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢII Şi conţinutul cărţii Neemia poate fi uşor împărţit în două părţi astfel: 1. Reconstruirea zidurilor cetăţii (1:1-6:19). 2. Reforma religioasă (7:1-13:31). 10.5.1. RECONSTRUIREA ZIDURILOR IERUSALIMULUI (1-6) Aşa cum restaurarea spirituală nu a fost simplă, tot aşa nu a fost simplă nici

lucrarea de reconstruire a cetăţii. Era nevoie de cineva care să preia viziunea din

partea lui Dumnezeu - să fie gata să-şi însuşească o asemenea încredinţare riscantă - şi apoi să lucreze cu zel spre a depăşi toate piedicile aflate în calea

realizării măreţei lucrări. 10.5.1.1. PAHARNICUL VIZIONAR (1:1-11) Figura luminoasă a edilitarului reconstruirii cetăţii Ierusalim după exil a

fost modelată în condiţiile captivităţii şi ale ataşamentului său sincer de poporul

şi Dumnezeul poporului său. Samuel Schultz îl caracterizează:

Detaşându-se ca una dintre figurile cele mai

cunoscute din era post-exilică, el şi-a slujit efectiv

poporul începând din 444 Î.H..E1 a renunţat la poziţia sa de la curtea persană pentru a-şi seni propria naţiune în

reconstruirea Ierusalimului. Handicapul său fizic, ca

eunuc, a devenit un avantaj pentru slujirea devotată şi conducerea remarcabilă din anii când a fost guvernator

activ al statului evreiesc.135

Neemia nu-şi găseşte implinirea în postul lui de încredere şi prestigiu la

curtea regală a Persiei. Gândul lui este la pământul ţării sale, cu cei întorşi din captivitate şi cu cetatea părinţilor săi. Când rudeniile sale îi aduc veşti proaste

despre poporul şi cetatea sa iubită, el este profund mişcat, se întristează şi se 135

Schultz, op.cit., p. 286. dedică postului şi rugăciunii. Din rugăciunea sa de pocăinţă se vede clar că a

avut viziunea pentru care Dumnezeu îl pregătise. Se identifică cu propriul

popor, ca Moise altădată, şi va folosi privilegiile şi poziţia de la curte pentru a da curs chemării Celui Preaînalt. Aşteptând prilejul nimerit, continuă să trateze

problema cu Dumnezeu. 10.5.1.2. Preluarea însărcinării riscante (2:1-20) Cine nu-şi poate da seama că însărcinarea construirii zidurilor Ierusalimului era o treabă deosebit de riscantă ?! întrebat fiind de către împărat despre

întristarea care I se putea citi pe faţă, alesul lui Iahve îndrăzneşte şi-şi destăinuie

durerea inimii pentru dezastrul Ierusalimului. Riscul de a veni în faţa monarhului cu problemele unei cetăţi ţinute sub restricţiile acestuia era

considerabil. Cum "inima împăratului este în mâna Domnului", Dumnezeu i-a

dat lui Neemia trecere în faţa lui Artaxerxes, care a aprobat cererea lui, deşi

aceasta devenise deja îndrăzneaţă, solicitând de-acum şi sprijin (în recomandare şi chiar material) din partea împăratului pentru proiectul inimii sale. Din cerinţa

lui se întrezăreşte poziţia de guvernator al Ierusalimului pe care o cerea Neemia

şi pe care o primeşte întocmai. Nimic n-a fost prea mult atunci când Mâna cea bună a Dumnezeului lui era peste el (2:1-8). Complexitatea însărcinării se dezvăluie la primul contact cu Sanbalat şi

Tobia136

, care au privit cu rezerve o astfel de iniţiativă (2:9-10). O ultimă, însă nu cea mai neînsemnată, latură a încredinţării şi a riscului

însuşit consta în contactul cu situaţia dezastruoasă şi înduplecarea inimii

repatriaţilor pentru a-şi însuşi şi ei viziunea. Neemia dă ocol cetăţii noaptea, în secret, pentru a vedea cu ochii săi situaţia. Apoi cu înţelepciunea de sus le-a expus planul şi le-a mărturisit despre

călăuzirea divină de care a avut parte şi astfel s-a dat startul marii lucrări. 10.5.1.3. Desfăşurarea dificilei lucrări (3:1-6:19) Partea cea mai dificilă abia urma, însă însufleţiţi de Duhul Domnului şi de

exemplul lui Neemia, începând cu marele preot şi continuând cu cei din popor,

după familiile fiecăruia, au pornit lucrarea începând de la poarta oilor, de jur împrejur, fiecare familie preluând o anumită porţiune din zid, începând fiecare

din dreptul casei lui. Felul în care s-a lucrat dezvăluie clar calitatea de bun

strateg şi de conducător a lui Neemia (3:1-32). Curând poporul, care lucra cu mare entuziasm, are de întâmpinat opoziţia vrăjmaşilor Sanbalat Tobia şi a arabilor, amoniţilor şi a altor locuitori ai

ţinuturilor din jur. Aceştia au ridiculizat pe cei ce munceau şi i-au terorizat

(4:1-3; 7-8). Presiunii din afară i se adaugă şi frica şi descurajarea celor din Iuda 136

cf. The Criswell Study Bible, p. 578. Sanbalat este identificat de Iosif Flaviu ca

"satrap al Samariei" în timpul stăpânirii persane, unul dintre guvernatorii cărora li s-a

adresat Neemia. Tobia putea fi şeful amoniţilor din zonă sau secretarul lui Sanbalat

(6:17-19) Amândoi au constituit obstacolul din afară cel mai periculos în calea

realizării lucrărilor de restaurare, fiind acompaniaţi şi de Gheşem Arabul, poate un şeic

al armatelor arabe din zonă (2:19). (4:10). Ca un bun credincios, Neemia a apelat la rugăciune fierbinte către

Dumnezeu, iar ca bun conducător a organizat atât lucrul în continuare, cât şi

paza zidurilor. Ziua era destinată zidirii, iar noaptea vegherii. Programul era fără întrerupere pentru mult timp (4:1-23). Când încercările din afară au fost

pentru un moment depăşite, au izbucnit cele dinăuntru. O mare nedreptate

socială a fost descoperită. In timp ce Neemia şi cu ceilalţi din Persia au făcut tot ce au putut pentru a răscumpăra sclavi evrei şi acum ca guvernator al

Ierusalimului suporta cheltuielile pentru hrană din propriile venituri şi ajuta pe

săraci, cei bogaţi din Iuda cereau dobândă pentru banii împrumutaţi fraţilor lor săraci, care îşi amanetaseră ogoarele şi se vindeau pe ei înşişi ca sclavi din

pricina datoriilor (5:1-10). Lucrul acesta era împotriva legii Domnului (Ex.

22:25) şi a generat mari nemulţumiri în popor. Neemia i-a mustrat aspru pe cei

ce făceau asemenea lucruri şi le-a poruncit să restituie fraţilor lor ogoarele, viile şi casele, cât şi a suta parte din dobânda cerută, determinându-i să asculte.

Neemia însuşi a lucrat alături de ei şi a cheltuit din propriile posesiuni pentru

lucrare, oferind zilnic hrană multora, fără să primească drepturile cuvenite dregătorului (5:10-19). Un nou val de piedici din partea celor din afară pune iarăşi la încercare

lucrarea. Aceiaşi duşmani caută acum să scape de Neemia, care era sufletul lucrării. Mai întâi, încearcă să-1 ademenească să meargă la ei pentru a-1 face să

părăsească Ierusalimul (6:1-4). Neemia însă a refuzat invitaţia în mod delicat. în

al doilea rând, încearcă să-1 intimideze, trimiţându-i scrisori prin care se

insinuează zvonul că Neemia ar căuta să se răscoale împotriva împăratului şi îl invitau să se sfătuiască împreună. El însă, simplu, le-a comunicat că zvonurile

nu erau adevărate şi a refuzat să participe la întâlnire. In final, l-au plătit pe prorocul Şeinaia care 1-a anunţat pe Neemia că vor veni vrăjmaşii să-1 omoare şi îl îndemna să se refugieze în templu şi să se

închidă acolo pentru a se salva (6:10). Acesta ar fi fost un act de profanare a

templului, prin care ei căutau să-1 compromită. Apelând la Dumnezeu în

rugăciune, credinciosul slujitor al lui Dumnezeu a descoperit falsitatea prorocilor şi a refuzat să le urmeze sfatul - s-a încrezut în Dumnezeu (6:10-14). După cincizeci şi două de zile, zidul a fost terminat şi toţi cei din jur au

cunoscut că Dumnezeu era cu poporul Său. Iar Ierusalimul era din nou o cetate fortificată. 10.5.2. REFORMA RELIGIOASĂ (7:1-13:31) stare să înţeleagă (bărbaţi, femei şi copii) Legea. La auzirea Cuvântului Domnului tot poporul a fost cuprins de un duh de pocăinţă şi a început să plângă

înaintea Domnului. întrucât au redescoperit cum trebuie ţinută sărbătoarea

corturilor (aspect care i-a surprins în timp ce studiau Legea), israeliţii au

construit corturi şi au sărbătorit praznicul, pentru prima dată de la timpul lui losua, aşa cum prevedea Legea şi cu o mare bucurie (8:1-18). Trebuie remarcat faptul că toate adevăratele treziri spirituale: în timpul

regelui Iosia, în timpul Reformei lui Martin Luther şi altele s-au declanşat în urma cercetării Cuvântului lui Dumnezeu. Tot astfel, după sărbătoarea corturilor în timpul căreia s-a continuat

studierea Legii Domnului, s-a declanşat o pocăinţă a naţiunii, însoţită de post şi rugăciune şi profundă închinare înaintea Domnului din partea tuturor celor ce

aparţineau poporului Domnului. în această atmosferă Ezra a rostit în numele

întregii adunări faimoasa rugăciune de pocăinţă (9:1-37). El a trecut în revistă

întreaga istorie a naţiunii alese de la originile ei (cu Avraam) şi până în timpul lor. A istorisit felul în care Dumnezeu i-a iubit, condus şi ocrotit însă şi felul în

care ei s-au abătut de multe ori şi au fost pedepsiţi. A mărturisit păcatele şi a

cerut îndurarea lui Dumnezeu şi iertare pentru poporul Său. La sfârşitul rugăciunii au încheiat în scris un legământ, care a fost semnat şi

parafat de căpeteniile poporului, preoţi şi leviti. Aceştia toţi s-au angajat solemn

să umble în legea lui Dumnezeu (9:38-10:31). De asemenea, au luat hotărâri

ferme cu privire la aducerea zeciuielilor şi a dărilor către templu şi organizarea şi întreţinera leviţilor şi a preoţilor care să asigure slujirea după Lege (10:32-39). A urmat repartizarea locuitorilor în capitală şi în restul oraşelor şi satelor. Căpeteniile poporului s-au aşezat la Ierusalim. Dintre ceilalţi, câte unul din zece

a fost ales prin sorţi să locuiască în Ierusalim (11:1-36). S-a făcut şi numărarea

preoţilor şi a leviţilor (12:1-26). La sfârşitul tuturor acestor acţiuni sfinte, care

au fost împlinite în spiritul reformei potrivit cu Legea, a avut loc sărbătoarea sfinţirii zidurilor cetăţii. Cântăreţii cu instrumente au fost organizaţi în două

coruri, fiecare în fruntea unei procesiuni împreună cu căpeteniile poporului şi

urmaţi de mulţimea adunată. Cele două procesiuni, au pornit din acelaşi loc pe zidul cetăţii, în sens invers una faţă de cealaltă şi s-au întâlnit împreună la

templu. Acolo a avut loc ceremonia sfinţirii zidurilor, s-au adus jertfe şi cântări

cu strigăte de bucurie. Apoi au fost rânduiţi şi dregătorii templului (12:27-47). în anul 433 î.H., după ce a sfârşit întreaga lucrare, Neemia s-a întors la

împăratul Artaxerxes (2:6; 13:6 şi 5:14). A revenit la Ierusalim în anul 425 î.H.,

când a fost nevoit să facă o altă reformă spirituală. La întoarcerea sa în

Ierusalim, Neemia a descoperit că se făcuseră diferite abuzuri în absenţa lui. Tobia, care nu era israelit, primise dreptul să locuiască în odăile aparţinătoare

templului, zeciuielile pentru leviţi nu se aduceau şi nu era respectat Sabatul, iar mulţi dintre israeliţi se căsătoriseră cu femei străine.

Neemia a aplicat măsuri severe celor care s-au abătut şi a mustrat

căpeteniile pentru abaterile săvârşite. A ordonat îndepărtarea din Casa

Domnului a celor care nu trebuiau să locuiască acolo precum şi respectarea

Sabatului, oprind comerţul şi alte lucrări în această zi. Neemia a tratat deosebit de sever pe cei care se căsătoriseră cu femei străine şi ai căror copii nu mai ştiau să vorbească limba evreiască. Unul dintre fiii marelui preot se căsătorise chiar

cu fiica lui Sanbalat, vrăjmaş al poporului lui Dumnezeu, şi Neemia 1-a izgonit Neemia încheie scrierea lui rugându-se lui Dumnezeu cu privire la tot ceea

ce a tăcut ca dregător şi ca mare reformator în poporul Domnului El rămâne un

model de credincioşie, slujire, curăţie, hărnicie şi perseverentă în ataşamentul său faţă de legea Domnului. CAPITOLUL XI

ESTERA

ISTORIA PROVIDENŢEI DIVINE

Cartea Estera este ultima din colecţia cărţilor istorice în canonul protestant, în canonul evreiesc este una dintre cele cinci suluri "Meghilot" şi se citea la

sărbătoarea Purim. De asemenea, este ultima dintre cele trei cărţi care prezintă

perioada restaurării în istoria israeliţilor. în timp ce primele două (Ezra şi

Neemia) ilustrează viaţa acelora care s-au repatriat după exilul babilonian, Estera prezintă situaţia acelora care, chiar după ce a fost dat edictul lui Cir, în

perioada persană (539 - 333 î.H.), au rămas în străinătate. Cartea prezintă

prigoanele dezlănţuite asupra evreilor şi încercarea de exterminare a acestora. Deşi nu este pomenit numele lui Dumnezeu, suveranitatea şi atotputernicia Lui

sunt deosebit de clar dezvăluite prin felul în care El apără şi-şi izbăveşte

poporul Său. Pentru creştini, cartea Estera este un frumos îndemn la o totală

încredere şi dependenţă de Dumnezeu.

11.1. TITLUL CĂRŢII ESTERA Cartea Estera şi-a primit titlul de la numele eroinei principale "Estera", care în limba persană înseamnă "stea". în evreieşte ea s-a numit HDin /Hadasa/ sau

"plantă de mir"; planta de mir era întotdeauna verde şi avea flori frumos

mirositoare (2:7).' Ea a fost o stea în Israel şi a răspândit'mireasma mântuirii.

Este interesant faptul că în Biblie, pe lângă cartea Estera, nu mai există decât o

singură carte care poartă numele unei femei - Rut. în ambele cărţi Dumnezeu a

folosit câte o femeie pentru a-şi îndeplini lucrarea Sa izbăvitoare. în prima, o străină moabită Rut este primită în poporul Domnului şi cuprinsă în genealogia

Domnului Isus. în a doua carte, o israelită Estera este trimisă la neamuri pentru

a mijloci în vederea izbăvirii poporului de la exterminare.

11.2. AUTORUL CĂRŢII ESTERA Autorul cărţii este necunoscut. Unii cercetători consideră că a fost scrisă de către o persoană care a trăit în ultima parte a secolului V înainte de Domnul

Isus, când a avut loc acţiunea. Iosif Flavius a lansat ideea că această carte a fost

scrisă de către Mardoheu, părere care a fost contestată pe baza textului din

capitolului 10:2-3 din care reiese că Mardoheu ar fi murit deja, din moment ce ' cf. Jensen, op.cit., p. 242. întreaga acţiune este redată la timpul trecut. Este clar că autorul a fost un evreu

care a cunoscut viaţa persană a timpului respectiv. Citind versetul 20 din

capitolul 9 aflăm că el se ocupa cu scrisul la curte. Talmudul o numeşte "Cartea marelui om al sinagogii", care putea fi Ezra sau chiar Neemia.

11.3. CADRUL CĂRŢII ESTERA Evenimentele cuprinse în cartea Estera se petrec în secolul al cincilea

înainte de Hristos, după ce evreii din primul convoi de repatriaţi au sosit sub

conducerea lui Zorobabel (536 î.H.) şi înainte de întoarcerea celui de-al doilea grup, condus de Ezra (458 î.H.). Sub acest aspect Halley precizează: Deşi această carte urmează după cartea Neemia, din

punct de vedere cronologic evenimentele prezentate în ea preced cartea Neemia cu circa treizeci de ani. Se

spune că Estera a făcut posibilă lucrarea lui Neemia.138

Perioada corespunde cu timpul domniei împăratului Ahaşveroş, numit şi

Xerxes I, care a domnit în Persia între anii 486-464 î.H. Astfel, evenimentele din cartea Estera pot fi plasate între capitolele şase şi şapte ale cărţii Ezra. Din punct de vedere geografic, evenimentele se petrec în oraşul Susa,

capitala imperiului Medo-Persan în Mesopotamia la o distanţă de 150 mile nord de Golful Persic. Era aceeaşi cetate în care a slujit profetul Daniel şi unde a avut

viziuni din partea Domnului (Dan. 8:2). '"Unii au estimat că în Persia şi în

Babilon, în timpul desfăşurării evenimentelor relatate în cartea Estera, trăiau

aproximativ două - trei milioane de locuitori evrei/'139

11.4. TEMA Şl SCOPUL CĂRŢII ESTERA Cartea Estera dezvăluie un segment din istoria evreilor rămaşi în Persia Idupă eliberarea lor din exilul babilonian. în multe momente din istorie, poporul

evreu şi-a atras împotrivire din partea celor din jur. într-o astfel de împrejurare a

cost ameninţat cu exterminarea din imperiul Persan, datorită urii lui Haman, primul ministru al împăratului Ahaşveroş. Prin providenţă divină, Estera este

ridicată la rangul de împărăteasă şi intervine pentru izbăvirea neamului ei.

Evreii sunt izbăviţi şi se răzbună pe duşmanii lor. Cartea începe cu ospăţul dat n cinstea împăratului şi se încheie cu ospăţul sărbătorii Purim, care marchează

pbăvirea israeliţilor, dat în cinstea împăratului împăraţilor şi Domnului

brunilor - Dumnezeu. Cartea a fost scrisă pentru a evidenţia providenţa, înţelepciunea şi Itotputernicia lui Dumnezeu în ocrotirea poporului Său în vremuri de restrişte,

i ţările unde israeliţii erau împrăştiaţi. Prin activităţile de fiecare zi ale

amenilor, Dumnezeu îşi manifestă providenţa Sa. Atât împăratul, cât şi Estera, dardoheu şi Haman, urmându-şi fiecare propriul interes, fără să se gândească ls Halley, op.cit., p. 237.

I9 Jensen, op.cit., p. 242.

acţionează în direcţia împlinirii planului lui Dumnezeu. Voinţa liberă a omului

se împleteşte armonios cu suveranitatea şi voinţa desăvârşită a lui Dumnezeu.

Cartea Estera este o scriere teologică profundă, teologia fiind apanajul vieţii de

fiecare zi a personajelor din această carte.

11.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTULSUMAR CĂRŢII Cartea poate fi uşor segmentată în patru părţi distincte, astfel: 1. Antecedentele izbăvirii (1:1-2:23) 2. Conspiraţia împotriva evreilor (3:1-4:17) 3. Acţiunea izbăvirii divine (5:1-7:10) 4. Definitivarea izbăvirii - Urmări (8:1-10:3). 11.5.1. ANTECEDENTELE IZBĂRII (1:1-2:23) Deosebit de important este faptul că în providenţa şi preştiinţa Sa,

Dumnezeu pregăteşte izbăvirea pentru ai Săi, chiar înainte de a se vedea nevoia de izbăvire sau de a apărea pericolul. Aceeaşi metodă a folosit-o Dumnezeu şi

în ceea ce priveşte planul Său de mântuire pentru omenire făcut din veşnicie, în

Hristos. 11.5.1.1. ESTERA DEVINE ÎMPĂRĂTEASĂ (1:1-2:20) împăratul Ahaşveroş domnea asupra imperiului vast al Persiei cuprinzând

teritoriile de la râul Indus până în Etiopia (486 - 464 î.H.). "Istoricul grec Herodotus îl descrie ca fiind un om crud, capricios şi senzual, ceea ce se

potriveşte perfect în această carte cu privire la caracterul său."140

Altfel, el a fost

cunoscut ca unul dintre cei mai iluştri monarhi ai lumii antice. împăratul a dat un mare ospăţ pentru căpeteniile oştirii perşilor şi mezilor şi mai marilor tuturor ţinuturilor imperiului. Se pare că ospăţul a fost dat pentru pregătirea faimoasei sale expediţii

împotriva Greciei. A purtat lupte la Termopile şi Salamina (480 î.H.).141

Ospăţul a durat o sută optzeci de zile în care împăratul şi-a expus atât bogăţia şi luxul de

care dispunea, cât şi manierele sale de gazdă primitoare. După ospăţul

căpeteniilor a urmat un ospăţ de şapte zile oferit tuturor locuitorilor din capitala Susa. în timpul acesta, toţi, de la mic la mare, puteau să se ospăteze după voie în

grădina palatului. împărăteasa Vasti a dat şi ea un ospăţ femeilor din casa

împărătească. în ultima zi de ospăţ, în mijlocul veseliei, al turmentării şi poate

chiar al dezmăţului, împăratul a poruncit famenilor săi să o aducă pe împărăteasa Vasti purtând pe cap cununa împărătească, ca împăratul să-i expună

frumuseţea în faţa oaspeţilor. Refuzul împărătesei de a se prezenta şi a se expune în faţa oaspeţilor la porunca împăratului a dus la demiterea ei din poziţia de împărăteasă, după ce 140

Ui The Lion Handbook to the Bible, p. 313.

cf. Halley, op.cit., pp.237, 238. împăratul s-a sfătuit cu cei şapte mari domnitori ai Persiei şi Mediei. Toţi

aceştia vedeau în nesupunerea împărătesei pericolul grav de a fi un exemplu

negativ pentru toate femeile din imperiu încurajându-le la nesupunere (1:1-22). Ca urmare a acestui fapt, s-a dat o poruncă în tot imperiul. Fetele fecioare cele mai frumoase trebuiau să fie aduse în capitala Susa, astfel ca dintre ele

împăratul să-şi aleagă una pe care dorea să o facă împărăteasă. între fetele

selecţionate era şi Hadasa sau Estera, o evreică orfană, adoptată şi crescută de Mardoheu. vărul ei mai înaintat în vârstă. Ea era foarte frumoasă şi bine

crescută. Mardoheu o veghea de aproape la poarta palatului, venea zilnic acolo

pentru a o urmări pe Estera pe care a sfătuit-o să nu-şi dezvăluie identitatea etnică. Estera a căpătat trecere înaintea împăratului, care a iubit-o şi a ales-o

împărăteasă. "In al şaptelea an al domniei lui [Ahaşveroş] Xerxes, ea a fost

recunoscută public înaintea prinţilor printr-un banchet regal"'142

(2:l-18). Astfel, prima premisă şi cea mai de seamă în vederea izbăvirii de mai târziu a iudeilor a fost pusă prin providenţa lui Dumnezeu. 11.5.1.2. Mardoheu pune temelia viitoarei sale demnităţi (2:19-23)

Grijuliu pentru soarta fiicei sale adoptive. Mardoheu petrece mult timp la

poarta palatului, loc care în condiţiile respective era centrul legal şi

comercial al cetăţii.143

Astfel, a avut prilejul să descopere planul pe care doi fameni (Bigtan şi Tereş), ostaşi în garda regală şi păzitori ai odăii împăratului, 1-

au pus la cale în vederea asasinării stăpânului lor. Fapta de demnitate şi de

conştiinţă civică a lui Mardoheu a fost apreciată şi notată în cartea cronicilor curţii. Cu aceasta, cea de a doua premisă în vederea actului izbăvirii evreilor

este asigurată. Ce minunat lucrează Dumnezeu pentru izbăvirea poporului Său ! 11.5.2. CONSPIRAŢIA ÎMPOTRIVA EVREILOR (3:1-4:17) Atacul asupra evreilor din imperiu şi intenţia de a-i extermina ţin de ridicarea lui Haman în funcţia de prim-ministru şi de ambiţia lui de a-şi răzbuna

orgoliul rănit. In timp ce toţi ceilalţi slujitori ai împăratului de la poartă îi

acordau lui Haman onoare până la închinare, Mardoheu evreul (poate din pricină că el se închina numai lui Dumnezeu) refuză să se închine. Rănit în orgoliul propriu, Haman a hotărât să-1 pedepsească, însă în

vanitatea sa a plănuit să extermine şi neamul lui Mardoheu, pe toţi evreii din imperiu. Folosind o practică superstiţioasă, tragerea la sorţ /pur/ pentru a acţiona

mtr-o "zi cu noroc", a fixat timpul pentru aplicarea hotărârii în luna a

douăsprezecea, adică după încă unsprezece luni. Din fericire, timpul a fost

ntocmai cel necesar evreilor nu numai pentru a contracara planul mârşav al lui rlaman. ci şi pentru a asigura răzbunarea împotriva lui. Pentru a asigura promulgarea de către împărat a legii pentru exterminarea

svreilor, Haman i-a ponegrit pe aceştia, descriindu-i ca pe un popor ce nu ţine Schultz, op.cit., p. 281. 143

The N.I. V. Stucly Bib/e, p. 708. "Faptul că Mardoheu şedea la poarta împăratului

lonfirmă ocuparea de către el a unei înalte poziţii civice în imperiu". seama de legile împăratului. A oferit vistieriei împărăteşti un capital de zece mii de talanţi de argint în scopul sprijinirii acestei acţiuni. împăratul i-a dăruit lui

Haman atât argint, cât şi pe evrei, dându-i mână liberă să acţioneze.

Exterminarea evreilor a fost hotărâtă pentru ziua a treisprezecea a lunii a douăsprezecea (Adar). în scopul acesta, au fost trimise scrisori în tot imperiul,

provocând astfel groază în rândurile evreilor. Decretul exterminării evreilor a produs groază şi între locuitorii din Susa. Mardoheu a trecut la cea mai radicală măsură prin care evreii îşi exprimau

durerea profundă. ... Şi-a sfâşiat hainele, s-a îmbrăcat cu un sac şi s-a

presărat cu cenuşă. Apoi s-a dus în mijlocul cetăţii, scoţând cu putere strigăte amare, şi a mers până la

poarta împăratului, a cărei intrare era oprită oricui era

îmbrăcat cu un sac (4: lb-2). în timpul acesta împăratul şi Haman stăteau şi beau împreună (3:15b).

Protestul public al lui Mardoheu a atras atenţia împărătesei, care fusese anunţată

despre el. Prin trimisul Esterei, Mardoheu i-a făcut cunoscută nenorocirea care se îndrepta asupra evreilor, informând-o despre decretul împăratului şi despre

complotul organizat de Haman. în acelaşi timp, el i-a cerut Esterei să intervină

pentru poporul ei la împăratul. La început, Estera i-a comunicat lui Mardoheu că

o lege expresă interzicea oricui să încerce să intre la împărat fără a fi invitat, sub ameninţarea pedeapei cu moartea. Scăpa numai persoana căreia împăratul îi

întindea toiagul lui de aur. Mardoheu îi spune Esterei că poate acesta este

motivul pentru care a ajuns la împărăţie. I-a precizat că în cazul în care ea nu va interveni, izbăvirea evreilor va veni din altă parte, iar ea şi casa ei îşi vor lua

osânda. Prin aceste cuvinte Mardoheu a stăruit ca Estera să intervină şi în

acelaşi timp şi-a exprimat propria credinţă privind izbăvirea. Estera îi cere lui

Mardoheu să postească şi să se roage împreună cu toţi iudeii din Susa, timp în care ea şi servitoarele vor face acelaşi lucru. După aceasta, a treia zi va intra la

împărat deşi îşi riscă viaţa. 11.5.3. ACŢIUNEA DIVINĂ A IZBĂVIRII(5:l-7:10) îmbrăcată în ţinută împărătească, Estera condusă de puterea Celui Preaînalt - s-a prezentat în faţa împăratului. El i-a întins toiagul şi a primit-o cu

dragoste şi respect oferindu-i posibilitatea să ceară ce doreşte. Estera s-a limitat

doar să-1 invite pe împărat împreună cu Haman la un ospăţ. în mijlocul bucuriei de la ospăţ împăratul îi oferă Esterei acelaşi favor, faţă de care ea nu face decât

să repete şi pentru a doua zi invitaţia la ospăţ. Comportarea Esterei 1-a determinat pe Haman la mai intensă mândrie şi

satisfacţie, care însă îi erau umbrite de atitudinea constant ostilă a lui Mardoheu. Inipărtăşindu-le celor din familie întristarea sa, Haman a fost sfătuit să ridice o

spânzurătoare şi în ziua următoare să-i ceară împăratului ca Mardoheu să fie

spânzurat; astfel, nestingherit, Haman se va putea bucura de favorurile împăratului şi ale împărătesei. Dumnezeu însă intervine la momentul cel mai

nimerit. în timpul nopţii. împăratul nu a putut dormi şi a cerut să i se citească cronica curţii. Auzind din nou despre fapta prin care Mardoheu salvase viaţa împăratului, Ahaşveroş şi-a dat seama că nu-1 răsplătise cu nimic pe

binefăcătorul său. în acel moment, în curte a^ apărut Haman dorind să obţină

aprobarea pentru spânzurarea lui Mardoheu. însă împăratul i-a luat-o înainte,

cerându-i să spună cum trebuie să fie tratat un om pe care împăratul vrea să-1 cinstească. Haman, crezând că este vorba despre el, a spus că un asemenea om

trebuie îmbrăcat în ţinuta de paradă a împăratului şi apoi pus pe calul acestuia şi

purtat prin cetate, iar o căpetenie de seamă să-1 prezinte tuturor ca pe omul pe care-1 cinsteşte împăratul. îndată împăratul a poruncit ca Haman să facă exact

cum a spus cu evreul Mardoheu. în modul cel mai ironic, Haman a fost înjosit

în faţa celui pe care voia să-1 distrugă. Iar lui Mardoheu i s-a făcut întocmai

după credinţa lui. Pentru el izbăvirea venise înainte de intervenţia Esterei. în ziua următoare, la ospăţul oferit împăratului, Estera îl dă de gol pe

Haman şi mijloceşte la împărat pentru viaţa ei şi a poporului ei. La auzul

acestei veşti uluitoare, împăratul a ieşit înfuriat în grădină. întorcându-se în palat, 1-a surprins pe Haman aruncat la picioarele Esterei, spre patul ei, în timp

ce îşi cerea viaţa de la ea. Gestul lui a fost însă interpretat de împăratul înfuriat

ca o încercare de silire a împărătesei. Aflând de spânzurătoarea ridicată de Haman pentru Mardoheu, Ahaşveroş a poruncit de îndată ca Haman să fie

spânzurat pe ea. Izbăvirea evreilor era de acum asigurată. Dumnezeu a întors

răul asupra celui care 1-a iniţiat. 11.5.4. DEFINITIVAREA IZBĂVIRII - URMĂRI (8:1-10:3) Izbăvirea evreilor din mâna lui Haman a fost într-adevăr monumentală.

Acum aceasta trebuia definitivată şi s-a realizat prin urmările victoriei asupra

vrăjmaşului. Casa lui Haman a fost dată de către împărat pe mâna Esterei. Descoperind

legătura de rudenie a împărătesei cu Mardoheu, împăratul 1-a numit pe acesta

din urmă prim-ministru, în locul lui Haman. Cu multă dibăcie şi smerenie, Estera a obţinut de la împărat aprobarea

pentru un al doilea decret care să dea dreptul evreilor să se apere în ziua

prevăzută pentru exterminare. Cu aprobarea împăratului, Mardoheu şi Estera au

trimis în tot imperiul scrisori prin care se contramanda acţiunea lui Haman şi se arăta că evreii aveau dreptul să se răzbune pe cei ce ar încerca să-i piardă

(8:1-14). Bucuria i-a cuprins pe evrei pretutindeni pe unde ajungea porunca

împăratului. In luna a douăsprezecea, în a treisprezecea zi, când vrăjmaşii credeau că vor

stăpâni asupra evreilor, au fost nimiciţi de către aceştia. Numai în cetatea Susa,

evreii au ucis cinci sute de oameni, între care au fost şi cei zece fii ai lui Haman.

Estera i-a cerut împăratului să le mai acorde evreilor încă o zi de răzbunare şi să îngăduie ca fiii lui Haman să fie spânzuraţi pe lemn şi expuşi în Susa. A doua zi,

evreii au mai ucis în capitală încă trei sute de oameni, iar trupurile fiilor lui

Haman au fost spânzurate, după dorinţa Esterei. In comemorarea izbăvirii evreilor, zilele de paisprezece şi cincisprezece ale lunii Adar, zile anuale de sărbătoare şi ospăţ, au fost precedate de ziua treisprezece ca zi de post. în aceste zile de sărbătoare, evreii îşi trimit daruri unii

altora. Sărbătoarea se cheamă "Purim", de la numirea de "Pur", adică "sorţ", prin care Haman hotărâse nimicirea evreilor. Cu ocazia acestei sărbători, evreii

citesc cu voce tare cartea Estera. O citesc cu voce tare amintindu-şi de

miracolul izbăvirii lor. Henrietta C. Mears precizează în cartea sa următoarele: Haman a fost Iuda Israelului. El a fost un^ monstru hidos în viaţa poporului ales al lui Dumnezeu. în timpul

citirii cărţii Estera în sinagoga evreiască la sărbătoarea

Purim, ori de câte ori este pomenit numele lui Haman, adunarea rosteşte în cor: "Fie ca numele lui să fie

vânturat afară", în timp ce băieţii împroaşcă cu pietre o

bucată de lemn pe care este înscris numele lui.144

în încheierea cărţii se arată cum Mardoheu şi-a îndeplinit cu cinste slujba

slujba care i-a fost încredinţată de Dumnezeu spre binele poporului său,

atrăgându-şi dragostea acestuia, care 1-a iubit şi 1-a stimat. Aşa cum Halley precizează: „Ceea ce Mardoheu şi Estera au făcut a pavat calea pentru lucrarea lui Ezra şi Neemia. Ca Iosif în Egipt, şi Daniel în Babilon,

aşa au fost Mardoheu şi Estera în Persia".145

Cartea Estera este într-adevăr o capodoperă a literaturii evreieşti, însă şi a teologiei, evidenţiind viaţa de credinţă. Aşa cum s-a mai arătat, cartea nu

pomeneşte Numele lui Dumnezeu, poate datorită cenzurii din mediul persan.

Insă prezenţa lui Dumnezeu este atât de evidentă, încât cercetătorul atent va fi

determinat să se închine şi să proslăvească Numele Domnului, "căci este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui". 144

145 Henrietta C. Mears, op.cit., p. 163.

Halley, op.cit., p. 239.

LITERATURA POETICA

INTRODUCERE A treia secţiune a canonului protestant o constituie colecţia celor cinci cărţi

poetice: Iov, Psalmi, Proverbe, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor. Desigur

că pasaje poetice pot fi întâlnite şi în celelalte scrieri ale Vechiului Testament (vezi: Ex. 15; Deut. 32; Jud. 5; 2Sam. 22, precum şi însemnate părţi din

scrierile profetice), acestea însă sunt, prin excelenţă, poetice. Ele au fost scrise

de către oameni inspiraţi şi înţelepţi ai lui Dumnezeu în perioada monarhiei timpurii (unite) a lui Israel. Scrierile poetice conţin poezii, cântări şi dialoguri

care reflectă meditaţiile, închinarea, bucuria, iar uneori întrebările şi

frământările inimilor şi minţilor lor prezentate înaintea lui Dumnezeu. Jensen

declară: în timpul primilor ani ai monarhiei israelite,

Dumnezeu a inspirat câţiva scriitori să compună

pentru Scripturi unele poeme, cântări şi dialoguri reflectând meditaţiile şi întrebările inimilor şi minţilor

lor. Acestea sunt cele cinci cărţi ... numite "Cărţi

poetice" ... Psalmi este exemplu de literatură poetică prin excelenţă. Iov, Proverbe şi Cântarea Cântă-

rilor sunt de obicei clasificate după conţinut ca

"Literatura înţelepciunii", deoarece mesajul lor repre-

zintă observaţiile şi interpretările înţelepte ale vieţii de fiecare zi.

Aşa cum s-a mai arătat, întregul conţinut al scrierilor Vechiului Testament

prezintă relaţia adevăratului Dumnezeu cu poporul ales al lui Israel prin care a

venit mântuirea pentru neamul omenesc. Dacă în Pentateuch este prezentat mai ales ceea ce Dumnezeu a făcut şi ce El cere de la poporul Său, în scrierile

istorice avem istoria pelerinajului poporului ales în raport cu Dumnezeul lor. în

cărţile poetice întâlnim exprimările omului faţă de ce este, ce a făcut, ce face şi ce ar dori să facă Dumnezeu pentru aleşii Săi. Judecând după conţinutul general al acestor cărţi, putem spune că în ele

găsim trei feluri de material poetic: liric, didactic şi dramatic. Psalmii sunt în

Majoritate poezie lirică, pe când Proverbele şi Eclesiastul sunt de natură didactică. Ele conţin acea literatură a înţelepciunii sau „chocmatica" evreiască;

aceasta se ocupă cu observaţia înţeleaptă şi interpretarea vieţii de toate zilele.

Cartea Iov şi Cântarea Cântărilor conţin material dramatic evreiesc, caracterizat •n special prin folosirea dialogului pentru a exprima ideile prezentate. Pentru a profita cât mai mult de valorile poeticii evreieşti, cercetătorul

Scripturilor trebuie să cunoască câte ceva din natura acestui tip de poezie. în Jensen, op.cit, p. 252. continuare, vor fi redate cele mai importante caracteristici ale poeziei evreieşti. Poezia evreiască nu este caracterizată de rimă, inăsură şi ritm, ca şi poezia

clasică modernă. Ceea ce este specific poeziei biblice este paralelismul de idei între două sau maimulte rânduri. Rândul, elementul de bază al poeziei poate fi

dispus în formaţii ca: dubletul (o pereche de două rânduri), tripletul (un grup de

trei rânduri), cvartetul (un grup de patru rânduri) sau pentetul (un grup de cinci rânduri). Ideea exprimată în primul rând este repetată, dezvoltată sau contrastată

în rândurile următoare din formaţie. Jensen remarcă trei tipuri de paralelism în poezia evreiască:

2 - Sinonimia. în cazul în care în al doilea rând este repetată ideea exprimată în primul (Psalm 37:2, 6, 10, 12). - Antiteza, în cazul în care al doilea rând conţine un gând care contrastează

cu ideea exprimată în primul ( Ps. 1:6; 30:5; 37:9) - Sinteza, când al doilea rând şi următoarele este dezvoltat sau completat

gândul exprimat în primul rând (Ps. 19:7; 24:9; 37:4-5; 95:1-3; Prov. 16:3-5;

Iov; 9:25). în multe din poemele Scripturii întâlnim varietăţi de combinaţii (ex. Ps. 37)

prin care se exprimă frumuseţea şi eficienţa poeziei evreieşti. Poetul dispune de

vaste posibilităţi, deoarece nu este limitat de reguli stricte în exprimarea

gândurilor sale. Oricum, deplina frumuseţe a acestui tip de poeziei poate fi observată doar în originalul ebraic. Precizările de mai sus privind poezia

evreiască vor ajuta mult la înţelegerea mesajului acestor cărţi. Aruncând o privire generală asupra celor cinci cărţi poetice, putem observa următoarea structură: cartea Iov tratează problema suferinţei celui neprihănit,

binecuvântarea prin suferinţă; cartea Psalmi tratează despre căile felurite de

laudă şi rugăciune aduse Domnului, slăvirea prin nigăciune; Proverbe - prezintă comportamentul credinciosului în viaţa de toate zilele, providenţa prin

perceptele divine; Eclesiast demască prostia uitării de Dumnezeu şi dezvăluie

înţelepciunea trăirii cu Dumnezeu, spre adevăr prin deşertăciune; Cântarea

Cântărilor conţine arta adorării, binecuvântarea prin unire. CAPITOLUL I Ibid., p. 255.

IOV BINECUVÂNTAREA PRIN SUFERINŢĂ

Cartea Iov este prima din colecţia cărţilor poetice şi a fost considerată de

mulţi ca fiind una dintre cele mai frumoase poeme din întrega literatură antică

sau modernă.3

Trebuie precizat de la început că Iov nu a fost un personaj fictiv, aşa cum le

place liberal işti lor să susţină. Profetul Ezechiel, în Vechiul Testament, cât şi apostolul Iacov, în Noul Testament susţin istoricitatea lui Iov (Ezech. 14:14-

20; Iacov 5:11). Iov a fost un om bogat şi credincios din perioada patriarhală. El

a fost preocupat sincer cu nevoile altora însă, fiind nevoit să treacă prin suferinţe amare, a devenit surprins de faptul că Dumnezeu a îngăduit ca el, un

neprihănit, să sufere atât de mult. Iov a fost din ţara Uţ (1:1) situată undeva în

nord-estul Palestinei, aproape de pustiu (1:19), poate între Damasc şi Eufrat (în

ţinutul Irakului şi Arabiei Saudite de astăzi) (1:3). Faptul că în această carte nu se pomeneşte nimic de legământul mozaic şi nu

conţine nici o referire la elementele Legii lui Moise, a condus pe cercetători la

concluzia că Iov a trăit pe vremea patriarhului Avraam. Felul lui de trai şi relaţia lui cu Dumnezeu ne trimit spre perioada dintre turnul Babei şi chemarea lui

Avraam. Iov, Avraam şi Melhisedec sunt persoane cărora Dumnezeu li s-a

revelat cam în acelaşi fel, în mod direct şi personal, şi pot aparţine aceleiaşi perioade. El a fost foarte bogat (1:3,10). Copiii săi au locuit în cetăţi mari din

regiune (1:4; 29:7). Ruinele a peste 300 de cetăţi antice în zona Uţ descoperite de către arheo-

logi indică spre existenţa unei deosebit de active civilizaţii în această zonă în acele timpuri îndepărtate."

4 Iov a fost un om neprihănit în ochii lui Dumnezeu

(1:1,5,8) şi potrivit perioadei sale; în calitate de cap al familiei a deţinut şi preo-

ţia în familie (1:5). A fost un om deosebit de respectat în societatea sa şi a avut o viaţă lungă (1:3). Când a fost încercat pentru prima dată avea circa 60 de ani

Şi a murit la circa 200 de ani (42:16). Oricine doreşte să înţeleagă cartea lui Iov nu va scăpa din vedere faptul că

aceasta este o carte orientală plină cu idei şi expresii caracteristice locuitorilor străvechi ai răsăritului, este o scriere poetică în afară de primele două capitole,

precum şi versetele 7-22 din capitolul 52, şi tratează problema dificilă a marii

întrebări: "de ce îngăduie Dumnezeu suferinţa pentru cel neprihănit?". Mears, op.cit., p. 169.

Jensen, op.cit., p. 259.

1.1.TITLUL CĂRŢI Ca Rut şi Estera, şi cartea Iov este numită după numele personajului

principal 31 *X /Iov/, nu după autor. Cuvântul "Iov" poate să derive fie din limba arabă şi înseamnă "unul care se întoarce" sau "pocăit", sau dintr-un cuvânt

evreiesc ce înseamnă "unul persecutat".

1.2. AUTORUL ŞI DATA SCRIERII Autorul cărţii este Duhul Sfânt, iar scriitorul uman este anonim. Tradiţia

evreiască plasează evenimentele prezentate în cartea Iov în perioada patriarhală

(între timpul lui Avraam şi timpul lui Moise). Este cea mai veche carte din Vechiul Testament. Unii cercetători, considerând stilul cărţii au plasat data

compoziţiei pe vremea lui Solomon. Printre cei sugeraţi ca posibili scriitori ai

cărţii au fost: Moise, Solomon, Isaia, Ieremia, Baruch sau Iov însuşi.5 Autori

tatea cărţii nu este câtuşi de puţin diminuată de faptul că scriitorul nu este

cunoscut, ci constă în faptul că şi ea este inspirată în baza revelaţiei divine.

1.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII "Cartea oferă o declaraţie profundă privitor la atitudinea justă a lui

Dumnezeu faţă de suferinţa umană."6 încă din cartea Genesa reiese clar că prin

păcat a intrat suferinţa în lume. Se ridică însă marea întrebare: Cum îngăduie un

Dumnezeu iubitor şi drept ca un om neprihănit ca Iov să sufere atât de mult.

Doar în câteva zile, neprihănitul Iov pierde averi, familie şi sănătate. Trei

prieteni ai săi vin şi, îngrozindu-se de starea în care-1 găsesc, îl acuză de ipocrizie. Ei stăruie asupra părerii că în viaţa lui Iov trebuie să fi fost păcat

ascuns, iar situaţia în care se găseşte decurge din această cauză. în acelaşi timp,

Iov susţine că nu e vinovat şi însuşi Dumnezeu arată că Iov era neprihănit (2:3;

42:3). Cartea învaţă pe cei credincioşi cum să interpreteze suferinţa de care au parte. Singur Dumnezeu ştie cum să conducă toate lucrurile în final spre binele

credincioşilor Săi (Rom. 8:28). El este părintele bun care urmăreşte binele final

al copiilor Săi chiar prin faptul că îi trece prin suferinţă. El este deplin suveran şi nu greşeşte niciodată. De aceea, cel credincios nu trebuie ca în suferinţă să se

preocupe atât de mult cu întrebarea: "de ce vine suferinţa?" (deşi lucrul acesta

este descoperit în carte), ci el trebuie să se întrebe: "cum ar trebui să mă

comport în suferinţă, ştiind că toate lucrurile atârnă de mâna Dumnezeului meu bun şi îndurător?". Iov nu suferă pentru că ar fi păcătuit. însă, neştiind cum trebuie să se

comporte în suferinţă până la capăt, păcătuieşte pentru că suferă. Suferinţa îl împinge spre afirmaţii nepricepute înaintea Domnului. Dumnezeu însă în Ibid.,p. 257. 1 The NIVStudy Bible, p. 216.

dragostea Sa i se descoperă şi-1 conduce la pocăinţă. Astfel, neprihănitul este

condus de la o neprihănire a lui, câştigată prin fapte, la neprihănirea pe care o dă Dumnezeu în urma pocăinţei, care face din el un slujitor deosebit al lui

Dumnezeu. Deci, cartea Iov îi învaţă pe cei credincioşi cum să treacă prin

suferinţă după pilda Celui care suferind ne-a mântuit, aducând deplină slavă Tatălui ceresc (Ps. 73; Luca 13:1-5; Ioan 9:1-3; Rom. 8:18-39). în scopul acesta

cartea arată mai clar cine este Dumnezeu, cum doreşte El ca cei credincioşi să

se încreadă în El, cum ocroteşte El pe credincioşii Săi punând hotar acţiunilor

Satanei şi cum conduce cele mai neplăcute lucruri spre binele credincioşilor Săi. De-a lungul veacurilor, credincioşii au descoperit că această carte se adresează

nevoilor lor în cea mai delicată problemă din viaţă - problema suferinţei. Fără

îndoială că neprihănitul este chemat să ridice privirea peste talazurile spumegânde ale încercării şi să întrevadă binecuvântarea de la urmă pregătită de

Dumnezeu biruitorilor împreună cu El (Iacov 5:11; Ps. 73:17). Interpretată prin prisma luminii divine emanată de Noul Testament, cartea

Iov răspunde fără echivoc la cea mai dificilă problemă a celui neprihănit, aşa cum s-a afirmat: Doar în Noul Testament noi căpătăm răspuns

deplin la problema (suferinţei). Privindu-L pe Hristos pe cruce noi vedem suferinţa singurului om cu adevărat

nevinovat. Şi noi vedem un Dumnezeu care poartă atât

de mult de grijă pentru noi, El este gata să poarte pe umerii Săi întreaga povară a păcatului. Studiată sub îndrumarea Duhului Sfânt cartea va fi deosebit de interesantă

pentru oricine.

1.4. CADRUL CĂRŢII întâmplarea din cartea Iov are loc în epoca patriarhală, poate în jurul anului

2000 î.Hr., în nord-estul Palestinei. Potrivit cu obiceiurile vremii, bogăţia se măsoară în vite (1:3), iar el acţionează ca pretft al familiei sale (1:5).

Menţionarea sabeenilor (1:5) şi a caldeenilor (1:17) evidenţiază epoca amintită

mai sus. De asemenea, identitatea celor patru prieteni care discută situaţia arată spre aceeaşi perioadă. Elifaz din Teman, primul dintre ei, îşi întemeiază vorbirea pe "experienţe

spirituale" ce le-a avut poate în vis de noapte (4:12-16). Portretul corespunde tradiţiei edomite străvechi. Bildad din Şuah apare ca un tradiţionalist care foloseşte Proverbele şi se

argumentează prin spusele bătrânilor; el aparţine tradiţiei arabe. Ţofar din Naama, om foarte dogmatic şi încrezut, care vorbeşte din propria

înţelepciune, era de origine din nordul Arabiei. Elihu, poate din Siria, care apare în capitolele 32-37 după confruntarea lui

Iov cu primii trei mai în vârstă, este un om mai conservator decât ceilalţi. Dacă primii trei afirmă în mod unanim că Dumnezeu binecuvântează pe 7 The Hon Handbook to the Bible, p. 319. neprihăniţi şi pedepseşte pe păcătoşi (conform doctrinei dreptei retribuţii), Elihu

arată că uneori Dumnezeu îi încearcă pe cei neprihăniţi. De aceea, el nici nu este acuzat de Dumnezeu la urmă. El afirmă că vorbeşte în umilinţă sub călăuzirea

Duhului Domnului. Toate cuvântările sunt exemple de oratorie antică şi indică

spre perioada străveche, patriarhală şi mediul răsăritean. Specificul literar este un alt indiciu al cadrului străvechi evidenţiat de cartea

Iov. Fără nici o îndoială cartea face parte din literatura evreiască. De aceea, "Ea

stă în tradiţia propriului ei popor. Este israelită în spirit şi în mod cert, israelită

în teologie."8 Scriitorul evreu inspirat a putut foarte bine să provină, aşa cum s-a

afirmat, din epoca monarhiei israelite, însă întâmplarea în sine provine din

epoca patriarhală străveche, deoarece "Multe similarităţi au fost observate între

Iov şi alte scrieri din lumea antică, în particular, literatura înţelepciunii din Mesopotamia şi Egipt."

9 Ca alte compoziţii literare străvechi, cartea Iov are o structură literară

alternativă. Prologul şi epilogul sunt în proză, iar partea centrală a scrierii este poetică.

1.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR Cei mai mulţi cercetători consideră cartea Iov ca fiind o dramă încadrată de

un prolog şi un epilog. Este drama credinciosului trecând prin suferinţă. Această

dramă îl prezintă pe Iov înainte de încercare, felul cum este încercat până ajunge

la disperare, cum este consolat sau mai degrabă acuzat de către prietenii săi care nu cunosc lucrările Domnului, apoi intervenţia lui Dumnezeu şi pocăinţa de care

dă dovadă Iov îi aduc aprobarea divină. Cartea se încheie prezentând situaţia credinciosului după ce a depăşit încercarea. Cea mai simplă împărţire a conţinutului adoptată de mulţi cercetători este în

trei părţi: - Prologul (1:1-2:13),*în care se arată cum Iov este încercat de diavolul şi cum rămâne încrezător în Dumnezeu şi statornic în neprihănire. - Dialogurile (3:1-42:6), în care Iov se plânge până la disperare. Urmează

dialogul cu cei trei prieteni: Elifaz, Bildad şi Ţofar, care încearcă să-1 acuze. Apoi, al patrulea: Elihu, care aduce mai multă lumină, fără să stăvilească însă

atitudinea disperată a lui Iov în încercare, până când Dumnezeu însuşi înfruntă

pe Iov, dovedindu-i injusteţea atitudinii sale şi conducându-1 spre pocăinţă. -Epilogul (42:7-17), în care se arată că după pocăinţă Iov beneficiază de

aprobarea divină şi este încredinţat de către Dumnezeu să mijlocească pentru

iertarea celor trei prieteni ai săi care greşiseră atât de mult în cuvântările lor.

Apoi Iov, se bucură de o îndoită măsură a binecuvântărilor avute înainte de încercare. Francis I. Andersen, Tyndale Old Testament Commentaries - Job (Leicester, England:

Inter-Varsity Press),p. 23. 9 Ibid., p. 24. Dr. W.A. Criswell împarte conţinutul dramei dintre prolog şi epilog în şase acte, în care în mai multe scene cuprind toate dialogurile, fapt care oferă o bună

bază de studiu a fiecărei părţi:10

-Prologul (1:1-2:13) - Actul 1 - Justeţea lui Dumnezeu (3:1-14:22) - Actul 2 - Soarta celor păcătoşi (15:1-21:34) - Actul 3 - Păcătoşenia lui Iov (22:1-26:14) - Actul 4 - Monologul lui Iov (27:1 -31:40)

- Actul 5 - în apărarea lui Dumnezeu (32:1-37:24) - Actul 6 - Provocarea lui Iov de către Dumnezeu (38:1-42:6)

-Epilog-(42:7-17). 1.5.1. PROLOGUL (1:1-2:13) Prologul cărţii Iov prezintă neprihănirea acestuia precum şi provocarea din

partea lui Satan care merge până la acuzare, însă Iov rămâne neclintit în neprihănirea lui. 1.5.1.1. NEPRIHĂNIREA LUI IOV ŞI BINECUVÂNTAREA

DIN PARTEA LUI DUMNEZEU (1:1-5) Cartea începe cu prezentarea lui Iov, un prinţ al deşertului din epoca patriar- hală, un om care deţinea o imensă bogăţie şi influenţă şi era vestit prin integrita-

tea şi pietatea sa. Un om "fără prihană", adică drept şi "curat" la suflet. Fru-

moasa lui familie era formată din soţie şi zece copii: şapte fii şi trei fete. Averea lui consta în şapte mii oi, trei mii cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute

de măgăriţe şi mulţi slujitori. "... Şi omul acesta era cel mai cu vază din toţi

locuitorii Răsăritului." (1:3). Ceea ce ridică pe Iov şi mai mult este faptul că purta de grijă de viaţa spirituală a familiei. Prin arderi de tot căuta să pună pe

fiecare din copiii săi într-o relaţie corespunzătoare cu Dumnezeu. Un asemenea

om însă nu este scutit de încercări. 1.5.1.2. PROVOCAREA SATANEI ŞI MĂRTURIA LUI IOV (1:6-22) Felul în care neprihănitul Iov este încercat de către Satan cu îngăduinţa lui

Dumnezeu reiese din desfăşurarea a două scene: scena celestială şi scena

pământească. (1) Scena cerească "Fiii lui Dumnezeu" sau "ostile cerurilor" (IRegi 22:19), adică toate fiinţele

supraumane din univers (Ez. 10:20), s-au adunat înaintea lui Dumnezeu. A venit

şi Satan, adică "împotrivitorul", "adversarul", în mijlocul lor. întâmplarea sugerează câte ceva despre personalitatea lui Satan. El a fost o

fiinţă celestă, creată de Dumnezeu, care însă a devenit împotrivitor,

duşmanul lui Dumnezeu şi acuzatorul oamenilor înaintea Părintelui The Criswell Study Bible, pp. 603-604. ceresc

11 (Apoc. 12:10; Zah. 3:1). Aşa cum şi Criswell sugerează, se pot face

câteva precizări despre Satan: - El este obligat să vină în faţa omnipotenţialului Dumnezeu (v.6). - Dumnezeu ştie ce e în mintea lui Satan (v.8). - Satan este în spatele tuturor relelor de pe pământ. - Satan nu este omniprezent. - Satan nu face nimic constructiv. - Satan nu poate face nimic fără permisiunea lui

Dumnezeu (v. 12). - Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Satan este

întotdeauna limitată. El nu poate face decât răul îngăduit

de Dumnezeu (v.12 şi ICor. 10:13). - Satan are într-adevăr o mare putere (v. 13-19).."

12 Dumnezeu se laudă cu Iov şi neprihănirea lui în faţa tuturor oştilor din

ceruri, iar Satan afirmă că aceasta se datorează binecuvântărilor de care Dumnezeu i-a făcut parte. Cu alte cuvinte, el acuză pe Dumnezeu de faptul că a

creat asemenea condiţii pentru a fi cinstit de către Iov. Apoi, sugerează ca

Dumnezeu să se atingă de tot ce are Iov şi atunci el va blestema pe Dumnezeu,

îngăduind lui Stan să se atingă de posesiunile lui Iov, Dumnezeu îi interzice să se atingă de el (1:8-12). (2) Scena pământească Pe pământ Satan acţionează prin mijloacele sale pentru a-1 deposeda pe Iov de tot ce avea. Sabeenii, un trib arab deosebit de crud, i-au prădat boii,

măgăriţele şi robii. Un incendiu venit din văzduh i-a nimicit oile şi slujitorii.

Haldeenii, prădători nomazi din Arabia de nord, i-au înjunghiat cămilele şi

robii. Iar un vânt mare de dincolo de pustiu a prăbuşit casa în care erau copii lui Iov şi au pierit cu toţii. Calamităţile naturale pot fi acţiuni ale lui Satan

îngăduite de Dumnezeu. La toate acestea Iov îşi sfâşie hainele (simbol al durerii deosebite), recunoaşte că totul a fost darul Domnului şi slăveşte numele lui Dumnezeu care

este suveran peste toate (1:21). Pe cât a fost de înfiorătoare scena celestă în care

Satan plănuieşte răul pentru Iov, pe atât este de dramatică scena pământească în

care vrăjmaşul confruntă pe Iov. însă tot pe atât de strălucit este triumful în tragedie de care se învredniceşte credinciosul neprihănit. 1.5.1.3. ACUZAREA SATANEI ŞI BIRUINŢA LUr IOV (2:1-10) .) Cea de-a doua încercare a lui Stana pentru a-1 compromite pe Iov cuprinde iarăşi două scene: una celestă şi una pământească. (1) Scena cerească La o altă întâlnire a "fiilor lui Dumnezeu", la care iarăşi vine şi Satan, Dumnezeu are prilejul să se laude şi mai mult cu servul Său Iov. în urma 1 Mulţi cercetători consideră că descrierea căderii împăratului Babilonului din Isaia

4:4-19 prefigurează căderea îngerului strălucitor devenit Satan. Decrierea depăşeşte :adrul unui portret uman. 2 Criswell StudyBible, 605. . ,., încercărilor prin care a trecut, la virtuţile sale iniţiale se mai adaugă una pe care

Dumnezeu o remarcă în faţa lui Satan şi a sfinţilor. încă dinainte Iov era: fără

prihană, curat la suflet, temător de Dumnezeu şi se abătea de la rău. După încercare se mai adaugă şi faptul că "el se ţine tare în neprihănirea lui" (1:9 şi

2:3). Iar Satan dorea ca Dumnezeu să-1 piardă "fără pricină". Şi Satan merge

mai departe cu îndrăzneala lui. De data aceasta îl acuză pe Iov ca fiind egoist şi insensibil faţă chiar şi de cei din familie, păsându-i numai de propria fiinţă.

Satan argumentează afirmaţiile sale evidenţiind natura păcătoasă a omului:

"omul dă tot ce are pentru viaţa lui" (2:4). Totodată, cere lui Dumnezeu să se

atingă de trupul lui Iov, garantând că astfel acesta va ajunge să-1 blesteme în faţă. Dumnezeu îl dă pe Iov pe mâna lui Satan cerându-i doar a să-i păstreze viaţa. Oricât ni s-ar părea de dur experimentul, trebuie menţionat că Dumnezeu se afla asupra întregii acţiuni şi după cum afirmă Criswell: "Planul lui Dumnezeu a

fost ca suferinţele lui Iov: să dezvolte credinţa lui Iov (cf. 42:1-6) şi să conducă

la înmulţirea binecuvântărilor pentru Iov şi vor fi folosite pentru beneficiul altor .nenumăraţi credincioşi care vor trece prin suferinţă de-a lungul secolelor".

13 în

timp ce Satan stăruie în urmărirea planurilor lui rele, Dumnezeu veghează şi

lucrează spre binele credincioşilor Săi. (2) Scena pământească Primind acceptul lui Dumnezeu, Satan loveşte corpul lui Iov cu o îngro-

zitoare boală. întregul organism i-a fost acoperit cu bube usturătoare. Apariţia

lui a devenit respingătoare (2:12; 19:19), răsuflarea de nesuportat (19:17), toate mădularele erau pătrunse de durere (17:17; 19:20) şi febră neîntreruptă (30:17,

30). Iov şedea pe o grămadă de cenuşă şi se scărpina cu un ciob. Mai mult, Diavolul a încercat să pătrundă şi în lumea relaţiilor lui Iov strecurând neînţelegerea între el şi soţia lui care, determinată de Satan, îl

sfătuieşte pe Iov să blesteme pe Dumnezeu şi astfel, murind, să pună capăt

acestei suferinţe. Moartea era destinată tuturor celor care îl blestemau pe

Dumnezeu (Lev. 24:10-16). Iov demonstrează măreţia de caracter atât în raport cu Dumnezeu, cât şi faţă

de consoarta sa. El interpretează suferinţele ca venind de la Dumnezeu şi este

gata să le accepte, aşa cum le-a acceptat şi pe cele bune. Pentru Iov era clar, iar pentru noi, având întreaga Scriptură, nu mai încape nici o îndoială, că necazurile

şi suferinţele (chiar dacă făuritorul lor este Satan) nu sunt doar pedeapsă pentru

păcat, ci "pentru cei credincioşi ele pot fi încercări sau acte de disciplinare care

culminează în profituri spirituale".14

Faţă de soţia sa, Iov a avut o atitudine monumentală. Satana nu i-a luat-o, ci,

lăsând-o în viaţă, a încercat să o folosească punând-o în adversitate cu Iov în

momentele de disperată suferinţă. Iov însă, care-şi iubea nevasta, nu a lăsat-o pe mâna lui Satan. Mustrând-o aspru pentru felul greşit în care vedea lucrurile, a

învăţat-o cum trebuie să procedeze cei credincioşi. Atitudinea i-a fost răsplătită,

căci Dumnezeu i-a păstrat soţia şi a folosit-o apoi ca mijloc prin care a ii 13 Ibid., p. 605. 14 The NIV Study Bible, p. 721. binecuvântat pe Iov la urmă şi a făcut-o părtaşă acestor binecuvântări

(42:12-13). Morala: dacă nu-i lăsăm pe cei dragi ai noştri pe mâna Diavolului, îi

avem părtaşi la binecuvântări. în aceste condiţii, cei trei prieteni ai lui Iov: Elifaz din Teman, Bildad din

Suah şi Ţofar din Naama, auzind despre suferinţele lui Iov s-au sfătuit şi au

venit să-1 mângâie în necazuri. Când i-au văzut starea care-1 făcea de nerecu-

noscut, i-au plâns de milă. Au stat lângă el în tăcere timp de şapte zile deoarece, aşa cum precizează Talmudul, cel ce compătimea pe un îndurerat nu spunea nici

un cuvânt până când cel în cauză nu vorbea prima dată. Nu este exclus ca Satan

să fi încercat să folosească şi intenţia bună a prietenilor lui Iov de a-1 compătimi spre distrugerea sa transformându-i în acuzatori şi teoreticieni ai conceptelor

morale. Insă Dumnezeu creşte pe Iov prin suferinţă şi-1 foloseşte apoi şi pentru

ridicarea lor. 1.5.2. ACTUL I - JUSTEŢEA LUI DUMNEZEU (3:1-14:22) Actul întâi din cartea Iov constă în patru scene şi conţine prima rundă de

cuvântări ale celor trei prieteni ai săi, după ce Iov, în disperare, a rupt tăcerea şi

a dat glas durerii sale printr-o dureroasă tânguire. (1) Scena I - Cuvântarea disperată a lui Iov (3:1-26) Tânguirea lui Iov este exprimată printr-o frumoasă poezie evreiască. El

blestemă ziua în care s-a născut, doreşte să nu fi fost zămislit (3:3-10), să nu se fi născut (3:11-19) sau să fi murit imediat la naştere (3:20-26). Scena aceasta

constituie o radicală schimbare de atitudine a credinciosului, care acum este

copleşit de amărăciunea greu de acceptat a vieţii, stare îl pune în contrast cu pacea şi cu resemnarea de care dăduse dovadă la început. Acum, în disperare,

preferă moartea care însă nu vine. Poemul în care Iov îşi exprimă disperarea este prea plin de "eu". Poate spre

o asemenea prăpastie a considerării eului încerca adversarul să-1 împingă pe credincios. Deşi nu-1 blestemă pe Dumnezeu aşa cum i-a sugerat soţia, Iov

ncepe să vorbească nepotrivit cu planul pe care Cel Preaînalt îl avea faţă de el.

(2) Scena a Ii-a. Cuvântarea întâia a lui Elifaz şi răspunsul lui Iov (4:1-7:21) Fiind cel mai în vârstă dintre prietenii lui Iov, Elifaz rupe tăcerea arătându-

e deosebit de şocat de cuvântarea prietenului său în suferinţă. Cu o deosebită

scusinţă el expune perspectiva telogiei ortodoxe în baza unei presupuse

evelaţii mistice din partea lui Dumnezeu (4:12-21). Dogma dreptei retribuiri, onform căreia Dumnezeu loveşte pe cei vinovaţi, conduce la concluzia

'inovaţiei lui Iov. Faptul este sprijinit şi de ideea că nimeni nu este nevinovat în

aţa lui Dumnezeu. Iov este mustrat cu asprime pentru inconsecvenţa sa. El, are a întărit de multe ori pe alţii, nu are voie să fie acum slab. "Iov ar trebui să

ie pregătit să înghită propriul medicament".15

în spiritul unui desăvârşit

îoretician şi cu multă asprime, Elifaz îl îndeamnă pe Iov la pocăinţă, pentru că )umnezeu îl smereşte spre binele lui din pricină că păcătuise. îndemnul său este

adevărată şi bună predică de pocăinţă, însă greşeala lui este în faptul că el David and Pat Alexander, The Lion Handbook to the Bible, p. 320.

consideră că deţine tot adevărul şi că teologia sa privind păcatul şi suferinţa nu

poate avea nici o excepţie. Deşi prieten al lui Iov, el este mai mult preocupat de

apărarea propriei teologii. Ca mulţi teoreticieni, Elifaz deţine o teologie intro- vertită şi nu una orientată în folosul celui în nevoie, care ar fi adevărata teologie. în răspunsul pe care îl dă, Iov afirmă că durerea sa este aşa de mare încât

disperarea este deplin justificată. Pretinde că ei ar fi fost datori să-1 mângâie, căci "cel e suferă are drept la mila aproapelui, chiar dacă părăseşte frica de Cel

Atotputernic" (6:14). în schimb, prietenii săi îl acuză pe nedrept în timp ce suferinţa lui întrece

limitele umanului. Iov este de acord cu principiile dogmatice exprimate de Elifaz, însă insistă că in cazul lui, care nu a păcătuit de loc în faţa lui Dum-

nezeu, suferinţa este o excepţie şi cere să-i fie dovedite acuzaţiile. Doreşte să

moară, având ca mângâiere că a fost drept până la capăt. Se adresează lui Dum- nezeu fără a vorbi rău împotriva Lui, însă postându-se pe poziţia celui drept care

se ceartă cu Dumnezeu. (3) Scena a treia. Cuvântarea întâi a lui Bildad şi răspunsul lui Iov (8-10) Cel de-al doilea prieten al lui Iov îl înfruntă pe acesta într-un mod cu totul categoric El îl acuză pe Iov de păcat. Argumentând cu autoritatea tradiţiei, el

afirmă că suferinţa este cauzată de păcat (8:4). Cuvintele sale sunt "sare pe rană

deschisă"16

pentru credinciosul în încercare. Pornind de la aceeaşi dogmă a retribuţiei, Bildad învinuieşte pe copiii lui, îl îndeamnă pe Iov la pocăinţă pentru

a obţine binecuvântarea. Iov acordă credit teoretic afirmaţiilor prietenilor săi, prin care ei susţin că Dumnezeu nu-1 părăseşte pe cel neprihănit, însă arată că nici un om nu poate fi

atât de drept încât să nu poată fi acuzat de Dumnezeu (9:2) şi că Dumnezeu nu

greşeşte. în suferinţa sa, Iov descrie în mod patetic puterea lui Dumnezeu

evidenţiată în manifestările naturii (vânt, zăpadă, cutremure etc) (9:4-8). Recu- noaşte că va depinde doar de harul lui Dumnezeu, însă că Cel Atotputernic îşi

bate uneori joc de cel neprihănit şi omul ar avea nevoie de un mijlocitor în faţa

Marelui Judecător (9:33). Ideea cu mijlocitorul constituie prima exprimare a nădejdii lui Iov în suferinţă. Iov este convins că Dumnezeu îi ştie nevinovăţia de aceea doreşte să moară. (4) Scena a patra. Declaraţia lui Ţofar privind înţelepciunea lui Dumnezeu şi răspunsul lui Iov (11:1-14:22). Ţofar, al treilea prieten al lui Iov, ia cuvântul şi acuză pe Iov. El nu

apelează nici la experienţa religioasă, nici la înţelepciunea trecutului ci vorbeşte

ca un bigot în baza autorităţii personale, crezând că el apără în mod infailibil pe Dumnezeu. El ridiculizează pe Iov privind pretenţia de nevinovăţie şi afirmă că

Iov ar fi meritat să păţească mai rău. îndeamnă la pocăinţă afirmând că, dacă

Iov va renunţa la păcat, va scăpa de suferinţă, va fi iertat şi va avea parte de prosperitate şi fericire. Ţofar reafirmă principiul retribuţiei din teologia orto-

doxă, excelează în prezentarea înţelepciunii lui Dumnezeu însă in cruzimea lui

faţă de omul în suferinţă nu poate accepta nici o altă alternativă în derularea lucrurilor. Ibid. Iov răspunde sarcastic cuvintelor arogante rostite de Ţofar. "S-ar putea zice,

în adevăr, că neamul omenesc sunteţi voi şi că o dată cu voi va muri şi înţelep- ciunea" (12:2). Se vede că şi Iov era la curent cu doctrina retribuirii, însă tocmai

de aceea se întreabă de ce el, nevinovat, trebuie să sufere pe când păcătoşii pros-

peră. El afirmă suveranitatea lui Dumnezeu, arată că şi el cunoaşte teoriile

respective, doar că acestea nu se aplică în cazul lui şi că suferinţele sale nu se datorează păcătuirii. Apoi, se adresează lui Dumnezeu (13:20) nădăjduind că va

avea biruinţă. Este hotărât să se prezinte în faţa lui Dumnezeu cu cazul lui, iar

dacă cineva va dovedi că este păcătos, va fi gata să moară în resemnare. Apelează apoi la Dumnezeu, rugându-1 să-şi tragă mâna de deasupra sa şi să-1

scutească de frică (13:21). In capitolul 13:24 este expusă tema cărţii în modul

cel mai clar. Deşi Iov este preocupat de ideea: "De ce suferă cel neprihănit?",

mai mult îl macină gândul: "De ce Dumnezeu tace în faţa suferinţei sale?" Capitolul 14 este dedicat prezentării efemerităţii vieţii. Iov recunoaşte că

Dumnezeu este atoateştiutor, iar omul are natură păcătoasă şi are nevoie de

iertare. Fiziceşte, moartea este sfârşitul omului. Omului îi este dat să trăiască o singură dată; alternativa reîncarnării este exclusă, acum este timpul salvării.

Comparând viaţa omului cu un copac, în disperarea sa, Iov consideră că omul

este in dezavantaj. Copacul poate să mai odrăsleasci pe pământ, însă locul

omului este în Şeol (locuinţa morţilor). Imaginea apropierii umbrelor morţii îi dau lui Iov ocazia să atingă al doilea

plan al nădejdii - nădejdea nemuririi. El îşi ridică privirile şi scrutează orizontul

dincolo de umbra morţii, pledează pentru continuitatea distinctivă după moarte şi aspiră spre posibilitatea reînvierii şi a părtăşiei cu Dumnezeu, de care însă

pare să se îndoiască datorită suferinţei. Aşa cum afirmă şi Criswell

17, conţinutul actului întâi din cartea Iov ridică

câteva întrebări deosebit de cruciale, ca, de exemplu: - de ce a fost omul născut pe pământ? (3:3; 10:18). - de ce trebuie să-1 servească omul pe Dumnezeu? (1:9). - poate fi omul neprihănit înaintea lui Dumnezeu? (9:2). - poate omul cerceta lucrările ascunse ale lui Dumnezeu? (11:7). - poate fi omul de folos lui Dumnezeu? (22:3). - dacă omul moare, se va mai scula el iarăşi? (14:14). In încheierea primului act, Iov cade iarăşi în deznădejde. 1.5.3. ACTUL 2 - SOARTA CELOR PĂCĂTOŞI (15:1-21:34) Actul al doilea din cartea Iov conţine al doilea ciclu de cuvântări rostite de prietenii lui Iov cât şi răspunsurile acestuia după cuvântarea fiecăruia. Fiecare

dintre cei trei discută din nou, tratând problema legată de "soarta celor răi". Ei

n-au reuşit să-1 convingă pe Iov de existenţa păcatului în viaţa lui şi de aceea el

suferă. Discuţiile lor par să se intensifice, probabil în speranţa de a-1 convinge le vinovăţie. Se pare că "pe măsură ce Iov devine mai vehement, prietenii săi

devin mai severi".18

' The Criswell Study Bible, p. 616. ! Francis I. Andersen, Tyndale Old Testament Commentaries, p. 174. (1) Scena întâi - A doua cuvântare a lui Elifaz şi răspunsul lui Iov

(15:1-17:16) Elifaz pune sub semnul întrebării înţelepciunea lui Iov. El întreabă: "Se cade

să dea înţeleptul ca răspuns înţelepciune deşartă?" (15:2). în cuvântarea sa exprimă o atitudine sarcastică faţă de Iov. Dacă Iov ar fi înţelept, nu ar vorbi

cuvinte fără noimă. Elifaz caută cu tot dinadinsul să accentueze că principiile

tradiţionale de crez sunt cu siguranţă mai importante decât părerile individuale ale lui Iov. El prezintă încă o dată soarta celor răi, potrivit cu conceptele

tradiţionale, şi anume, că cei răi nu pot să prospere. Concluzia este că Elifaz se

prezintă ca omul înţelept care rosteşte cuvintele lui Dumnezeu, iar Iov este omul

care este prost şi periculos, pretinzând că e nevinovat. Cuvântarea lui Elifaz devine năvalnică în încercarea sa de a-1 dovedi pe Iov vinovat înaintea lui

Dumnezeu. în scopul acesta el oscilează între acuzarea lui Iov de un păcat

concret, în ce priveşte exprimarea pretenţiei lui de nevinovăţie, şi ideea generală privind imposibilitatea omului de a fi curat. Pretenţia lui Iov este nebunie,

întrucât Dumnezeu găseşte necurăţie şi în sfinţii Săi din ceruri. Iov, în necunoştinţă de cele petrecute în scena celestă cu intervenţia lui Satan, se plânge că atât Dumnezeu i-a devenit adversar, cât şi prietenii săi,

oamenii (16:9-11). Ei au devenit nişte "mângâietori supărăcioşi", care folosesc

vorbe în vânt. Iov continuă să prezinte situaţia lui disperată, dar cu toate acestea

se declară nevinovat şi se ridică pe culmi de credinţă, năzuind spre a avea un

mijlocitor întru El şi Dumnezeu, care ar putea să-i spriine pricina (16:19). Cu

aceste cuvinte este scoasă în evidenţă ideea mesianică privind Mijlocitorul din

cer, Dumnezeul om, care poate pleda pentru situaţia dezastruoasă a omului (16:19-21; ITim. 2:5; Evr. 1:3; 2:9-10, 17-18; 4:14-16). Este prezentat şi cel de-

al treilea moment în care Iov se ridică pe înălţimile nădejdii credinţei. Iov cel

neprihănit trebuie să prospere în neprihănirea lui în orice împrejurare, nu doar din pricina binecuvântărilor Domnului. în încheiere, Iov îşi plânge iar de milă şi îl acuză pe Dumnezeu pentru

tragediile sale (16:13,14; 17:13-16). (2) Scena a doua - A doua cuvântare a lui Bildad şi răspunsul lui Iov (18:1-19:29) Bildad îl ridiculizează pe Iov întrebându-1 dacă nu cumva i se pare Că el

este atât de special în ochii lui Dumnezeu încât ar trebui să fie schimbată şi legea retribuirii, care este universală. El încearcă disperat să-1 determine pe Iov

să se pocăiască, considerându-1 vinovat şi pedepsit din pricina păcatului. în răspunsul său Iov le reproşează Că l-au batjocorit prin cuvântările lor "de zece ori", adică atât de mult cât e posibil (10 indicând valoarea ideală). Apoi, se

plânge Că nu a primit nici un ajutor de la Dumnezeu. în răspunsul său către

Bildad în capitolul 19, Iov se ridică din cele mai adânci prăpăstii ale disperării

pe cele mai înalte culmi ale credinţei. Conştient că nu poate găsi nici un răscumpărător pe pământ, se îndreaptă cu nădejde spre Răscumpărătorul din

ceruri. El prezintă câteva trăsături caracteristice ale portretului Răscumpărăto-

rului prezentate în duhul profeţiei astfel: - Răscumpărătorul este personal ("meu"); - El este viu; - se va ridica pe pământ; - El este Dumnezeu; - El va fi binevoitor cu credinciosul; - va fi o întâlnire personală cu El; - apariţia Răscumpărătorului este mult dorită de sufletul zbuciumat; - Răscumpărătorul face dreptate celui credincios (19:25-29). Fără îndoială, portretul constituie o frumoasă profeţie mesianică. Cu aceste

cuvinte Iov dovedeşte că a găsit răspunsuri la propriile sale îndoieli din capitolul 14. Răscumpărătorul biruie moartea. (3) Scena a treia - A doua cuvântare a lui Ţofar şi răspunsul lui Iov

(20:1-21:34) Indiferent la strigătul disperării şi la nemaipomenita mărturisire de credinţă a lui Iov, Ţofar, în cea de-a doua cuvântare, îşi exprimă simţămintele de om

insultat şi insistă în convingerea sa cu privire la privind soarta celor răi şi

păcătoşi. Biruinţa, despre care vorbeşte Iov este considerată de Ţofar ca fiind biruinţa celor răi, care este de scurtă durată, pentru că cei răi sunt nimiciţi total

(20:5-6). în mintea lui nu încape nici o îndoială că Iov a păcătuit, că zilele sale

bune s-au dus pentru că păcatul său 1-a ajuns. în sarcina lui Iov sunt aruncate fără milă faptele celui nelegiuit asuprirea săracilor, lăcomia şi nedreptatea, el

fiind acum este tras la răspundere de către însuşi Dumnezeu. In cuvântarea sa, Ţofar atinge acel principiu clasic privind plăcerea de o

clipă a păcatului (20:12-15). însă efectul păcatului asupra celui nelegiuit este dezastruos (20:16-29). Deşi principiul enunţat este biblic, aşa cum s-a spus:

"Este vrednic de menţionat faptul că un semn al îngustimii credinţei lui Ţofar

este dovedit de cuvântarea lui care nu conţine nici o menţiune despre faptul că cei răi s-ar putea pocăi şi ar putea recâştiga favorul lui Dumnezeu. Ţofar este

lipsit de compasiune, iar Dumnezeul lui lipsit de îndurare".19

In răspunsul său, Iov le cere prietenilor să tacă pentru că mângâierile aduse

de ei sunt o povară. Nu numai că Iov respinge punctul de vedere al prietenilor lui susţinându-şi propria poziţie, dar se adânceşte tot mai mult în afirmaţiile sale

şi se consideră deplin îndreptăţit să fie tulburat şi nemulţumit (21:4), deoarece

cei răi sunt fericiţi, nu au parte de suferinţă şi se bucură de viaţă lungă, dispun

de putere şi se bucură de urmaşi, stăpânesc mari avuţii şi au parte de prosperitate (21:7-13). Cei răi tăgăduiesc pe Dumnezeu şi asistă la suferinţa

celor neprihăniţi; de aceea ei nu văd necesar să-1 servească pe Dumnezeu

(21:14-15). In disperarea sa, Iov aduce în sprijinul spuselor sale evidenţe palpa- bile cunoscute de către mulţi dintre muritori. Cei răi mor în pace pe când cei

neprihăniţi suferă. Prin aceste cuvinte vorbitorul exprimă poziţia scepticismului

clasic. 1.5.4. ACTUL 3 - PĂCĂTOŞENIA LUI IOV (22:1-26:14) Cu actul al treilea începe cel de-al treilea ciclu de cuvântări şi ultimele, în

care primii doi dintre prietenii lui Iov continuă să-1 învinuiască de păcat. Actul

cuprinde două scene în care Elifaz şi Bildad îşi expun din nou părerile, fiecare expunere fiind urmată de răspunsul lui Iov. ' Ibid., p.197. £) Scena 1 - A treia cuvântare a lui Elifaz şi răspunsul lui Iov (22:1-24:25) In a treia cuvântare a sa, Elifaz îl acuză pe Iov de păcate specifice de

comitere, de omitere, de abuz de putere şi influenţă, şi-1 avertizează că urmează

judecata lui Dumnezeu. în pornirea sa vorbitorul aproape că rosteşte o blasfemie

împotriva lui Dumnezeu, afirmând că Dumnezeu nu are nici o consideraţie faţă de neprihănirea personală a omului, că acesta foloseşte doar persoanei în cauză.

Apoi, în mod sarcastic, îl întreabă dacă consideră că este pedepsit din cauza

evlaviei sale (22:1-4). Elifaz face chiar o listă cu păcatele lui Iov (22:5-9) pe care, deşi Iov încearcă, nu le poate ascunde dinaintea lui Dumnezeu (22:14), iar

atitudinea lui tinde spre poziţia prin care cei din vechime (poate face aluzie la

căderea omului) l-au alungat pe Dumnezeu de la ei (22:17). în încheiere, Elifaz îl îndeamnă pe Iov să se împrietenească cu Dumnezeu. Renunţând la păcat şi la valorile vremelnice, să se orienteze spre virtute şi

atunci Dumnezeu va fi bogăţia sa care îl va umple de fericire (22:21-30). în ciuda faptului că sunt greşit aplicate, cuvintele lui Elifaz din versetele 21-30 constituie o monumentală descriere a pocăinţei şi a binecuvântărilor care

decurg dintr-o sinceră întoarcere la Dumnezeu. Elifaz a fost bun teoretician; - întoarcerea la Dumnezeu include îndepărtarea fărădelegii , a păcatului (v.23); - întoarcerea la Dumnezeu include îndepărtarea a tuturor valorilor păcătoase

de dragul de a-L avea pe Dumnezeu, suprema bogăţie (v.24-26); - întoarcerea la Dumnezeu cuprinde primirea învăţăturii Sale, a cuvântului care trebuie păstrat în inimă (v.22). Rezultatele întoarcerii la Dumnezeu sunt nebănuit de mari: - pacea şi fericirea (v.21,22); - reabilitare în har (v.23); - părtăşia cu Dumnezeu şi bucuria mântuirii (v.25-27); - succes în tot ce va întreprinde (v.28-29); - conlucrare cu Dumnezeu (v.30). Exceptând ideile care indică o tendinţă către "Evanghelia prosperităţii",

cuvintele lui Elifaz descriu într-un mod strălucitor pocăinţa şi urmările ei în

viaţa omului. în răspunsul său, Iov se arată neînţeles de prietenii săi şi doritor să-şi

prezinte cazul înaintea lui Dumnezeu (23:1-17). El socoteşte că acolo ar găsi şi

iertare, şi îndreptăţire. Iov îşi reaminteşte atributele lui Dumnezeu, care e drept şi rezonabil, omniprezent şi neschimbabil. însă, ce îl tulbură este întrebarea:

"Oare de ce Dumnezeu este pasiv în faţa suferinţei celui drept şi de ce nelegiui-

tului îi merge bine şi nu i se cere socoteală pentru purtarea sa păcătoasă?"

(24:1-25). (2) Scena 2 - A treia cuvântare a lui Bidad şi răspunsul lui Iov (25:1-26:14)

Scurta cuvântare a lui Bildad din acest ciclu dovedeşte că prietenii lui Iov

şi-au epuizat argumentele. El se limitează la reamintirea caracterului transcedent

al lui Dumnezeu şi a adevărului că nici un om nu poate fi fără vină înaintea lui Dumnezeu. în răspunsul său Iov dovedeşte că îl cunoaşte foarte bine pe Dumnezeu şi

atotputernicia sa. El ajunge să afirme aici chiar şi acel principiu cosmic al susţinerii Pământului în univers fără să fie plasat sau atârnat de ceva (26:7). Până a ajunge pe cale ştiinţifică la acest concept omenirea a cunoscut multe

păreri false şi obscurantiste, iar oamenii de ştiinţă au cheltuit multă energie şi

inteligenţă. Iov a ştiut lucrul acesta prin Duhul lui Dumnezeu. însă Iov critică cu sarcasm faptul că prietenul său, ca şi ceilalţi nu ştie să mângâie pe cel în

suferinţă. Cu aceasta se încheie comentariul celor trei prieteni faţă de situaţia lui Iov. Ţofar nu a mai vorbit în cadrul celui de-al treilea ciclu. Ei toţi au încercat să-1

convingă pe Iov de vinovăţia evidenţiată, după părerea lor de legea neschimbată

a retribuirii drepte, care se armonizează perfect cu justeţea lui Dumnezeu şi vinovăţia celui ce suferă. Ceea ce nu ştiau ei este că Dumnezeu este plin de

îndurare şi că El nu acţionează în mod mecanic. 1.5.5. ACTUL 4 - MONOLOGUL LUI IOV(27:l-31:40) In actul al patrulea Iov vorbeşte ca unul care nu-şi mai poate opri durerea. în cinci scene el prezintă idei distinctive prin care dovedeşte că el doreşte să

rămână lângă Dumnezeu, însă desigur nu înţelege felul în care lucrează

Dumnezeu. (1) Scena întâi - Lipsa de nădejde pentru cel rău (27:1-23) Iov îşi exprimă nemulţumirea că prietenii săi deşi îl cunosc şi ştiu că el

spune doar adevărul, au totuşi această atitudine de adversitate (27:1-12). El nu

tăgăduieşte conceptul dreptei retribuţii, însă afirmă că sunt şi cazuri în care lucrurile stau altfel şi aşa este cazul său. (2) Scena a doua - înţelepciunea lui Dumnezeu (28:1-28) Iov afirmă că adevărata înţelepciune se găseşte numai la Dumnezeu, deşi omul a reuşit să descopere multe din minunăţiile operei Lui în univers. Dorinţa

lui Iov este să câştige mai multă înţelepciune pentru a putea pricepe misterul

suferinţei. înţelepciunea lui Dumnezeu nu poate fi cumpărată. Dumnezeu a revelat omului înţelepciunea sa (28:27). Afirmaţia face parte din principiul

cunoaşterii lui Dumnezeu de către om doar în urma revelaţiei divine. înţelep-

ciunea dezvăluită de Dumnezeu omului nu-i dă răspuns la toate întrebările pe

care şi le pune, ci îl orientează pe om spre "frica de Domnul", care se identifică cu înţelepciunea, şi spre "depărtarea de rău". Concluzia este certă: "Şi omul

devine înţelept prin reverenţa (evlavia) către Dumnezeu şi respingerea răului

(păcatului)"20

(3) Scena a treia - Trecutul regretat (29:1 -25) In scena a treia a cuvântărilor sale Iov prezintă trecutul său sclipitor şi

marile binecuvântări, pe care le regretă profund. El priveşte înapoi spre epoca de aur a trecutului de care-i făcuse Dumnezeu parte. Trecutul lui poate fi

caracterizat astfel: fericire deplină în familie sub binecuvântarea şi prezenţa

Domnului, deplin succes în afaceri şi respect universal în societate (29:1-11).

Toate acestea rezultau în deplină eficienţă în slujirea celor lipsiţi şi năpăstuiţi şi în căutarea drepturilor omului (29:15-17). °David and Pat Alexander, The Lion Handbook to the Bible, p.324. Această cuvântare a lui Iov dezvăluie conceptul idealismului stării credin-

ciosului şi înclinaţia acestuia de a se refugia în trecut din momentele triste ale prezentului şi ale încercărilor de care are parte omul (29:12-17). (4) Scena a patra - Prezentul îndurerat (30:1-31) In contrast cu trecutul strălucitor, prezentul stârneşte durerea şi mila. Cei mai de jos îl batjocoresc (30:1-15). Necazurile l-au distrus atât fizic, cât şi

emoţional (16-230. Iar ceea ce îl îndurerează cel mai mult este faptul că Dum-

nezeu nu-i răspunde şi nu-i vorbeşte, fapt ce dă naştere la o dilemă. întreaga

scenă este complet ilustrată prin expresia figurativă: "Harfa mea s-a prefăcut în instrument de jale" (30:31). £5). Scena a cincea - Reafirmarea inocenţei (31:1 -40) în ultima parte a cuvântării sale Iov reafirmă propria inocenţă. S-a ferit de păcat şi imoralitate în gând, privire şi faptă (31:1-12). Comportamentul său a

fost corect şi în relaţia cu semenii. El era corect faţă de slujitorii săi şi milostiv

faţă de cei în nevoi (31:13-23). S-a ferit de încrederea în lucrurile materiale, în

"mamona" trecătoare (31:24-25), precum şi de închinarea la idoli (26-28). Com- portamentul său a fost drept în toate. Faţă de tot comportamentul său, Iov este

gata să se supună urmărilor legii dreptei retribuiri în fiecare domeniu al vieţii

sale, supunându-se înaintea dreptăţii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, tânjind după trecutul său strălucitor cufundat în prezentul dezastruos, însă reafirmându-şi

inocenţa. 1.5.6. ACTUL 5 - ÎN APĂRAREA LUI DUMNEZEU; CUVÂNTAREA LUI ELIHU (32:1-37:24) Apărând pe neaşteptate, Elihu, cel de-al patrulea prieten al lui Iov, îşi

expune cuvântarea sa în actul cinci. Numele lui însemnează: "El este Dumne-

zeul meu" şi era fiul lui Barachel, Dumnezeu binecuvântează". El fiind mai tânăr a aşteptat să vorbească cei înţelepţi, dar aceştia n-au fost în stare să

răspundă la pretenţia de nevinovăţie a lui Iov. Cuvântarea lui este rostită sub impulsul insatisfacţiei şi al supărării atât faţă de Iov, cât şi faţă de cei trei prieteni. El a fost supărat pe Iov pentru că el era

neprihănit în ochii lui şi se justifica şi se îndreptăţea pe sine în loc să îndrep-

tăţească pe Dumnezeu. De asemenea, era supărat pe cei trei prieteni pentru că ei

îl condamnau pe Iov fără a avea dovezi în ceea ce priveşte păcatul lui. Cuvântarea lui Elihu se desfăşoară în patru scene. (1) Scena întâi (32:1-33:33) Elihu apare şi îşi justifică atât intervenţia cât şi motivaţia de a fi tăcut până acum. El pretinde că vorbeşte din autoritatea Duhului Domnului. El apelează la

Iov cerându-i să recunoască felul drept de a fi al lui Dumnezeu. Iov se conside-

rase victima inocentă a lui Dumnezeu, acuză la care Dumnezeu nu răspunde (33:9-13). Ceea ce trebuie să înţeleagă oamenii este că Dumnezeu vorbeşte omului în

multe feluri: prin vise şi suferinţe, cu scopul de a-1 salva şi nu de a-1 distruge

(33:15,19,30). Dumnezeu este gata să se îndure de omul disperat prin intermediul unui înger mijlocitor şi al unui preţ de răscumpărare (3:23-24). Actul

izbăvirii omului cuprinde, desigur, şi pocăinţa sinceră a omului (33:27-30). Cel

mântuit cântă şi vesteşte mântuirea. (2) Scena a doua (34:1-37) Elihu respinge categoric ideea că Dumnezeu ar fi nedrept, aşa că atât cel rău

cât şi cel bun sunt trataţi la fel. Pentru asemenea concepţie. Iov este mustrat cu asprime. în continuare, Elihu expune teologia sa care în principiu este cam

aceeaşi cu a celorlalţi prieteni ai lui Iov. Şi, întrucât nu se poate ca şi Iov şi

Dumnezeu să aibă dreptate. Iov trebuie să fie vinovat. Cu oarecare mândrie,

Elihu declară că Dumnezeu este suveran absolut şi nu dă socoteală nimănui de ceea ce face şi tratează pe om cu totală justeţe. Elihu are dreptate însă se pare că

nici el nu ştie că justeţea lui Dumnezeu decurge din caracterul Său şi nu doar

din puterea Sa aşa cum vede Elihu. El afirmă că Iov este încercat de dumnezeu. Vorbitorul nu întrevede harul lui Dumnezeu (34:33-37). (3) Scena a treia (35:1-16) Elihu respinge plângerea lui Iov care afirmase că nu-i foloseşte omului să

fie neprihănit. Dimpotrivă, el declară că neprihănirea omului nu foloseşte la nimic lui Dumnezeu, ci numai omului în cauză (35:1-8). Această părere a lui

Elihu aparţine teologiei vremii de atunci. Adevărul este că lui Dumnezeu îi

place neprihănirea, ascultarea şi iubirea omului şi-1 supără păcatul şi vinovăţia

acestuia (2Sam.ll;27; 12:13; Iov 1:8; 2:3). Omul trebuie să vină la Dumnezeu în umilinţă, să caute harul şi îndurarea Domnului care-1 încearcă pe om, iar în

mijlocul încercării îl înveseleşte (35:10; Fapt.Ap. 16:25). (4) Scena a patra (36:1-37:24) In continuare, Elihu arată că providenţa lui Dumnezeu este spre binele

omului şi măreţia lui poate fi văzută în natură. Elihu repetă conceptul său despre

justeţea lui Dumnezeu. Suferinţa celor neprihăniţi are ca scop conducerea lor la

pocăinţă. Cei care se întorc la Dumnezeu vor prospera, iar cei care nu se întorc vor muri. Singura alternativă a lui Iov este pocăinţa. Elihu este cel care

formează cea mai clară şi dreaptă afirmaţie privind problema lui Iov. Suferinţa

i-a fost trimisă să-1 îndepărteze de rău nu să-1 împingă spre rău (36:21). In capitolele 36 şi 37, printr-un limbaj frumos, poetic, Elihu prezintă pe Dumnezeu

în natură. A-L slăvi pe El este cea mai măreaţă oportunitate a omului. în

prezentarea sa, Elihu face o mare precizare ştiinţifică privind felul cum se formează ploaia care e trimisă de Dumnezeu (36:37). Vocea celui Preaînalt este

identificată figurativ cu tunetul. Dumnezeu controlează furtuna şi rânduieşte

anotimpurile, iar animalele se comportă potrivit cu rânduielile stabilite de El

(37:1-24). Cu aceste cuvinte se încheie cuvântările celor patru prieteni adresate lui Iov,

precum şi răspunsurile acestuia. Se pot distinge clar conceptele teologice ale

prietenilor lui Iov. Acestea au la bază legea retribuirii drepte. Ei au ajuns la concluzia că Iov a păcătuit. Elihu se distinge de ei prin ideea că neprihănitul

este şi încercat de către Dumnezeu, şi prelucrat prin încercare, pentru a fi ferit

de dezastru şi pentru a fi orientat spre Dumnezeu. Din cuvântările lui Iov se desprind în mod deosebit nişte concepte care conduc la nădejde, pentru ca în final nădejdea să conducă spre credinţă, iar

credinţa spre încredere. Durerea este că după fiecare înălţime Iov se prăbuşeşte

în disperare. El începe în capitolul 3 cu valea disperării, în capitolele 6 şi 7 nădăjduieşte în dreptatea finală a lui Dumnezeu. El nădăjduieşte după un

mijlocitor (9:15;33). După ce în capitolul 14 face speculaţii filosofice cu privire la viaţa de după moarte şi-şi exprimă credinţa în martorul ceresc (capitolul 16), în capitolul 19 declară în mod monumental credinţa în Răscumpărătorul viu din

ceruri. Năzuind spre înălţimi, Iov va ajunge într-adevăr la culmi de viaţă

spirituală.

1.5.7. ACTUL 6 - PUNCTUL CULMINANT - CONFRUNTAREA

CU IOV (38:1-42:9) In final, Dumnezeu însuşi confruntă pe Iov în actul şase al dramei. Cerce-

tătorii consideră acesta punctul culminant al cărţii Iov. Confruntarea se petrece

în trei scene, în care creatorul prezintă măreţia Sa în creaţie, demască tendinţa de acuzare a Sa de către om şi apoi formează verdictul Său în favoarea credin-

ciosului. (1) Scena întâi (38:1-40:5) Măreţia lui Dumnezeu în creaţie. Căutând să-1 demaşte ca fiind cel ce întunecă planurile Sale prin cuvântări

deşarte, Dumnezeu provoacă pe Iov să-şi recunoască limitele sale în ce priveşte

cunoaşterea creaţiei lui Dumnezeu. Concluzia este evidentă. Dacă natura creată

de Dumnezeu nu poate fi pe deplin înţeleasă de om, cum ar putea el să înţeleagă lucrurile adânci spirituale. Iov îşi dă seama că Dumnezeu pe care încerca el să-1

chestioneze este nespus de mare şi mai presus decât îşi putea el imagina şi că El,

şi nu Iov, este cel ce are dreptul să pună întrebări (38:1-4). în faţa lui Iov este evidenţiată înţelepciunea lui Dumnezeu în natură, în

controlarea şi guvernarea mărilor pământului, aducerea zorilor dimineţii, cerce-

tarea adâncurilor şi a locuinţei morţilor (Şelului), stăpânirea asupra luminii şi

întunericului, zăpezii şi gheţii şi a tuturor fenomenelor naturii. Mai mult, provo-

carea lui Iov continuă prin menţionarea guvernării lui Dumnezeu asupra cosmo-

sului, a stelelor şi mărilor, precum şi asupra tuturor vieţuitoarelor pământului. Trebuie remarcat faptul că Dumnezeu nu vine în faţa lui Iov cu o vorbire filosofică, intelectuală sau cu o apologie asupra problemelor discutate de Iov, şi

nici nu-i dezvăluie scenele celestiale cu acţiunile Satanei. Dumnezeu urmează

aceeaşi ordine în revelarea de Sine, ca şi în cazul revelaţiei universale faţă de oameni în general. El se descoperă în natură, în ordinea universului şi a creaţiei.

Felul în care Dumnezeu a creat universul şi în care acesta funcţionează este cât

se poate de minunat. Prezentarea făcută lui Iov nu contrazice descoperirile

ştiinţifice (26:7; Isaia 40:12,26; Evrei 1:10-12). Biblia se dovedeşte astfel a fi infailibilă în ce priveşte ştiinţa şi istoria, precum şi în ceea ce priveşte teologia

şi etica, deşi nu este un manual de ştiinţă. In felul acesta Dumnezeu revelează lui Iov propria Sa personalitate, facân- du-1 să priceapă măreţia, bunătatea şi îndurarea Creatorului. El face pe om să

înţeleagă că atunci când acesta îndrăzneşte să-1 chestioneze pe Dumnezeu nu

numai că îşi arată ignoranţa (38:2), dar se şi deschide pentru atacul lui Satan (Gen.3:1). Dumnezeu doreşte să fie crezut pe cuvânt să să fie acceptat în baza

propriei Sale revelaţii şi nu a examinării Sale de către om (38:2-3). în urma confruntării divine Iov este întrebat despre încredinţarea pe care o

are acum el cel ce vorbea împotriva Celui Atotputernic, Iov ia poziţia omului care se umileşte. Deşi nu a primit un răspuns concret la întrebarea sa chinuitoare: "De ce suferă cel neprihănit?", Iov se resemnează şi arată că nu va

mai vorbi fără însă a pricepe îndeajuns că Dumnezeu a venit la el în mijlocul durerii pentru a-i reafirma şi întări credinţa în bunătatea şi dragostea Sa. (2) Scena a doua (40:6-42:6) Tendinţa de acuzare a lui Dumnezeu de către

om. în a doua confruntare Dumnezeu demască tendinţa generală a omului de

a-L acuza pe Dumnezeu de nedreptate pentru că astfel să-şi evidenţieze propria sa dreptate (Gen.3:4-5). Dumnezeu îi prezintă puterea şi autoritatea Sa în istorie

faţă de cei trufaşi şi răi, pe care apoi o ilustrează prin autoritatea asupra a două

creaturi specifice: hipopotamul care este neîntrecut în putere şi leviatanul sau "şarpele de apă" (poate crocodilul sau balena), care este neîntrecut în autoritate

(40:1-41:34). Omului îi sunt înfăţişate doar două din creaturile lui Dumnezeu pe

care el nu le poate controla, aşadar cum ar putea el să stea în faţa Creatorului însuşi care nu datorează nimănui nimic (41:11). Dacă după prima confruntare Iov este determinat să tacă şi să se resemneze,

după cea de-a doua confruntare el face un pas înainte în recunoaşterea puterii lui

Dumnezeu şi se pocăieşte, nu pentru un anume păcat (aşa cum doreau prietenii săi să-1 dovedească), ci pentru păcatul interior al înclinaţiei lui spre revoltă

împotriva lui Dumnezeu, pentru lipsa lui de încredere în Dumnezeu, în timpul

suferinţei (42:4-6). Iov nu a suferit pentru că săvârşise anumite păcate însă el ca oricare alt om deţinea o fire păcătoasă iar salvarea sa era posibilă numai prin

harul lui Dumnezeu. El a fost ridicat de la stadiul de neprihănire personală,

umană, la cel de neprihănire pe care o dă Dumnezeu în urma pocăinţei şi credinţei. în urma confruntării lui Iov de către Dumnezeu s-a petrecut o

profundă schimbare în viaţa omului, aşa cum afirmă The Lion Handbook to the

Bible : Acum Iov şi-a dat seama că a vorbit fără să le înţeleagă, de minimi care sunt mai presus de eL. înainte el

alunecase spre erezie, acum el însuşi 1-a văzut pe

Dumnezeu aşa cum a dorit. De acum, nu se mai pune problema susţinerii cazului său; văzându-L pe

Dumnezeu. îi este de ajuns. întrebarea lui rămâne fără

răspuns. însă el este satisfăcut. Este de neconceput ca

acest Dumnezeu să-1 părăsească vreodată sau să acţioneze inconştient. El se poate încrede unde nu

înţelege. Acum el poate accepta ce vine asupra lui.

Neprihănirea proprie se topeşte. Iov regretă cuvintele

rostite. Privind la Dumnezeu şi închinându-se. el este în stare să-şi vadă problemele sale în perspectivă.

21 Iov fusese învinuit de Satan în problema motivaţiei pentru neprihănirea sa.

Acum. când prin adânca umilinţă şi pocăinţă recunoaşte nevoia de relaţie personală cu Dumnezeu, obţine cea mai mare victorie. Când a renunţat la tot a

câştigat totul. Acesta este paradoxul comun al Vechiului şi NouluiTestament. (3) Scena a treia (42:7-9) Verdictul lui Dumnezeu în favoarea credinciosului

Său aflat în suferinţă. Dumnezeu nu se lasă dator faţă de omu 1 care alege să se încreadă în El.

De îndată după pocăinţă. Dumnezeu este de partea lui Iov. credinciosul Său. -'lbid.,p.326 Teoreticienii, prietenii lui Iov, sunt înfruntaţi pentru teoriile şi interpretările lor

false, sunt declaraţi vinovaţi. Teoria tradiţională a principiului retribuţiei şi a suferinţei din pricina păca- tului nu este conform cu adevărul lui Dumnezeu. Păcatele specifice nu sunt

totdeauna motivaţia suferinţei (Iacov 1:2-7; 5:10-11; lPetru 3:14-17; 4:12-19).

în acelaşi timp, cel neprihănit ridicat pe treapta înaltă a încrederii în Dumnezeu

în orice împrejurare este aşezată de către Domnul lui ca preot pentru neprihăniţii cu numele însă fiind vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Izbăvirea lor este legată de

mijlocirea şi jertfele aduse de adevăratul neprihănit. Frumoasa carte Iov se încheie cu epilogul (42:10-17). După ce a îndeplinit funcţia de preot pentru prietenii săi care i-au făcut rău, bunăstarea şi bogata

binecuvântare se întoarce asupra lui Iov. Primeşte îndoit în cele materiale. Este

compensat emoţional şi sentimental fiind vizitat, mângâiat şi umplut de daruri

din partea celor dragi. Familia sa frumoasă este restaurată la acelaşi nivel ca mai înainte (şapte feciori şi trei fete). Iov a murit apoi fericit şi sătul de zile. Cartea

indică în mod direct spre restaurarea în Isus Hristos, Domnul. CAPITOLUL II

PSALTIREA CARTEA SLĂVIRII LUI DUMNEZEU

Cea de-a doua carte din grupul cărţilor poetice în canonul protestant este

Cartea Psalmilor, supranumită şi "Psaltirea", cea mai extinsă şi una dintre cele

mai de seamă cărţi din cuprinsul Sfintelor Scripturi. In canonul evreiesc Psalmii

reprezintă prima parte din colecţia "Ketubim" (Scrierile). Datorită importanţei

acesteia şi a poziţiei pe care o ocupă în cuprinsul scrierilor sfinte, numele ei a

fost acordat întregii diviziuni (Luca 24:44), aceasta fiind şi Cartea de imnuri religioase a poporului evreu. Importanţa ei a fost marcată din plin şi în alte

naţiuni în care Biblia a fost tradusă. în limba română Psalmii a fost cartea cea

mai tradusă din înteraga Biblie şi a fost apreciată şi citită de către toţi

credincioşii de toate confesiunile. Nicolae Iorga obişnuia să spună că "poporul român s-a născut în tinda Bisericii, iar abecedarul pe care a învăţat să citească a

fost "Psaltirea". Aşa cum afirmă Jensen: Cineva, vorbind despre întreaga Biblie ca despre

"Templul adevărului" şi despre diferitele cărţi ca diferite

săli ale templului, a numit Psalmii "camera de muzică"

"... Aici Duhul Sfânt atinge fiecare coardă sensibilă a naturii umane: de la notele joase ale vaietelor umane din

Psalmul 51, până la notele înalte ale exaltării din

Psalmul 24... din cele 283 de pasaje citate din Vechiul Testament în Noul Testament, 116 sunt din cartea Psal-

milor ,22

Aceeaşi importanţă este acordată şi astăzi Psalmilor în bisericile creştine.

Cele mai frumoase imnuri din bisericile protestante sunt Psalmii versificaţi şi

puşi pe melodii sublime. Iar cartea cea mai citită în întâlnirile devoţionale din bisericile evanghelice şi "Cartea de rugăciune" a acestor biserici rămâne cartea

Psalmilor, pe care mulţi credincioşi au învăţat să se roage. Această carte este de

o inestimabilă valoare spirituală.

2.1. TITLUL CĂRŢII în originalul ebraic numele cărţii vine de la cuvântul trVnri /Tehilim/ însemnând "laudele" sau "slăvirile". Din aceeaşi rădăcină vine şi cuvântul

"Haleluia", care este o expresie consacrată de slăvire. Cartea în sine se numeşte 22 Jensen, p. 272. în original Dvnil "IŞD/Seifor Tehilim/, "Cartea slăvirilor", "Cartea cântărilor

de slavă". Faptul că această carte începe cu Dumnezeu binecuvântând omul şi

sfârşeşte cu omul binecuvântându-L pe Dumnezeu este cât se poate de

concludent privind natura şi conţinutul acestei minunate cărţi. . în Septuaginta titlul cărţii este Psalmoi /Psalmoi/, de unde avem numirea de

Psalmi în limba latină şi română, cât şi cuvântul bisericesc de Psaltire pentru

colecţia Psalmilor. Unii dintre psalmi poartă numirea individuală de "YiDTQ /Mizmor/, adică

"Psalm" sau "Cântare", mai ales cei 57 de psalmi care se cântau cu acompania-

ment de instrumente. Potrivit cu această terminologie, colecţia Psalmilor este cartea care conţine acele cântări inspirate ce constituiau vărsarea inimii umane credincioase înain-

tea lui Dumnezeu în slăvire, bucurie, lamentare, implorare şi mărturie a Dom-

nului sub inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt. Cartea Psalmilor a fost dintotdeauna considerată ca "Inima Bibliei". în

canonul evreiesc ocupa primul loc în secţiunea scrierilor sfinte, iar în canonul

protestant este plasată în inima Sfintei Scripturi, parcă potrivit cu importanţa acordată.

2.2. AUTORUL Popular, cartea Psalmilor este numită şi "Psalmii lui David", aceasta

deoarece mulţi din psalmii din Sfânta Scriptură au fost într-adevăr compuşi şi

cântaţi de către împăratul David, profet şi mare cântăreţ în poporul lui

Dumnezeu. Psalmii însă au fost scrişi de mai mulţi autori, după cum urmează : - 73 de psalmi au fost scrişi de către David, fapt atestat de însuşi textul

acestora în original. Se ştie, de altfel, că David a fost un dulce cântăreţ în Israel

(2Sam. 23:1); - 10 psalmi au fost scrişi de către fiii lui Core, unul din cântăreţii cetelor de

la templu însărcinaţi cu laudele Domnului; - 12 aparţin lui Asaf, un alt vestit cântăreţ din cetele de la templu; - 2 psalmi au fost scrişi de către Solomon, împărat deosebit de cult şi

înţelept; - unul a fost scris de cântăreţul Etan; - unul de cântăreţul Heman şi - unul a fost scris de robul Domnului, Moise. Toţi aceştia însumează numărul de 100 de psalmi, care sunt atribuiţi

autorilor amintiţi mai sus prin remarca textuală a fiecăruia din aceşti psalmi. Restul de 50 de psalmi apar ca fiind anonimi în textul masoretic, însă sunt

evidenţe certe în favoarea opiniei că şi unii dintre aceştia au fost scrişi tot de

către David. Exemplu: Psalmul 2 este atribuit lui David în Fapte 4:25; Psalmul

95 este atribuit lui David în Evrei 4:7. Aşa cum observă Jensen, comparând textul din Psalmul 105:1-15 cu 1 Cronici 16:8-22 şi Psalmul 96 cu 1 Cronici

16:23-33 ne putem convinge cu uşurinţă că David este autorul acestor Psalmi.23

23 Jensen, p. 274.

Trebuie reţinut faptul că în Septuaginta mai sunt încă 15 psalmi atribuiţi lui )avid, care în textul masoretic sunt anonimi.

24

2.3. CADRUL CĂRŢII PSALMI Considerând cadrul cărţii, avem, desigur, de-a face cu data scrierii salinilor. Nici o altă carte din Biblie

nu are atât de mulţi scriitori diferiţi şi nu : extinde pe o aşa de lungă perioadă de timp ca această carte a

Psalmilor, impui scrierii Psalmilor se identifică cu timpul diferiţilor autori, Psalmii fiind origine cântări sau poeme individuale, care apoi au fost adunate în mici ilecţii şi în final au format colecţia

Psalmilor din Sfânta Scriptură. Perioada cărţii Psalmilor se extinde între anii cea. 1400-500 î.Hr. Cel mai chi pare să fie psalmul 90,

un psalm al lui Moise care provine din timpul Iui oise (cea. 1400î.Hr.). Cei mai mulţi psalmi au fost scrişi între anii 1000-931 hr., perioada monarhiei înfloritoare a Israelului sub David şi Solomon. Psal-

ul 137 pare să fi fost scris în jurul sau după anul 722 în timpul exilului, iar :almul 126 în jurul anului

450 î.Hr. în perioada restaurării. Având în vedere faptul că încă pe vremea lui Ezra şi Neemia în perioada staurării s-a format Canonul

Vechiului Testament în care a fost inclusă fără ci o discuţie cartea Psalmilor, înseamnă că înainte de

această perioadă cei 150 ■ psalmi au fost adunaţi în colecţia numită Cartea Psalmilor sau Psaltirea . în ce priveşte cadrul geografic, acesta este specific fiecărui poem în parte, lentificându-se cu cadrul şi

condiţiile în. care s-a aflat autorul în momentul "pectiv. Unii psalmi evocă închinăciunea în casa

Domnului; alţii, împrejurări înfruntare a vrăjmaşilor şi izbăvire a psalmistului prin puterea Domnului. De o importanţă crucială în stabilirea cadrului specific al fiecărui psalm este titlul psalmului. Se poate observa că mulţi dintre psalmi dispun de un titlu. :este titluri sunt foarte vechi, deoarece apar şi în

traducerea Septuaginta XX) şi au mai multe roluri: - unele redau numele autorului (ex.: "Un psalm al lui David"); - unele titluri conţin şi indicii privind tonul şi felul muzicii pe care să fie htate (ex.: "De cântat în felul

cântecelor de jale"); - unele titluri arată şi cui este dedicat poemul respectiv (ex.: "Către mai rele cântăreţilor"); - unele titluri indică şi caracterul psalmilor pe care-i reprezintă (ex.: Psalmul 81,86); - unele titluri indică şi perioada istorică, timpul când psalmul a fost scris .:Psalmul 59 şi 142). Dacă pentru cei din timpurile biblice aceste titluri arătau când trebuie să fie osit psalmul în

închinăciune şi cum să fie cântat, pentru cei de astăzi titlurile ită la tălmăcirea psalmilor şi la înţelegerea semnificaţiei lor profunde. In ceea ce priveşte numărul psalmilor, trebuie precizat că în ebraică (textul soretic) sunt 150 de psalmi.

Sulurile de la Marea Moartă deţin 151 de psalmi, imul dintre aceştia nu apare în Biblia ebraică. în LXX şi apoi în Vulgata he Criswell Study Bible, p. 640. Psalmii 9 şi 10 sunt puşi într-unui singur, ca şi 114 şi 115, iar Psalmii 116 şi 147 sunt divizaţi fiecare în două. Din aceste motive unele versiuni biblice au 150 psalmi, pe când altele 151.

2.4. TEMA CĂRŢII I CLASIFICAREA PSALMILOR Cu toate că, aşa cum le este numele, poemele ce constituie frumoasa carte a Psalmilor sunt "Tehilim",

"laudele", şi aceasta ar putea fi considerată tema generală a întregii cărţi:"Laudele aduse lui

Dumnezeu", trebuie totuşi remarcat că anumiţi psalmi au teme diferite. Se observă şi faptul că există grupuri de psalmi în care sunt tratate anumite teme. De aceea, s-a încercat clasificarea psalmilor în mai

multe feluri, după temele care sunt tratate în Psalmii respectivi. Nu trebuie uitat faptul că diferite

categorii de psalmi nu se diferenţiază în mod absolut, iar unele poeme fac parte din mai multe categorii. Poate cea mai simplă şi cea mai concludentă împărţire a psalmilor în raport cu tema acestora

este cea făcută de Criswell Bible Study, astfel:25

- Psalmi de pocăinţă (Ps. 6, 32, 38, 51, 102, 130, 143). - Psalmi de slăvire; Halelul mare şi Halelul mic (113-118 şi 115-118). - Psalmi care invocă răul asupra vrăjmaşilor psalmistului (35, 52, 58, 59, 69, 79,83, 109,137, 140). - Cântările treptelor (120-134). - Psalmi mesianici (2, 8, 16, 22, 23, 24, 40, 41, 45, 68, 69, 72, 89, 96, 98, 102, 110, 118, 132).

Jensen clasifică Psalmii în zece categorii, menţionând: Psalmi didactici, istorici, psalmi de slăvire, de pocăinţă, de implorare, de mulţumire, mesianici, psalmi

care vorbesc despre natură, psalmii pelerinilor sau ai treptelor şi psalmii blesteme.26

O clasificare a psalmilor după tema acestora, însă mai amănunţită, poate fi următoarea: (1) Psalmi Mesinici, care-L prezintă pe Hristos: - ca rege: 2, 45, 72, 110, 132; - ca rob al suferinţei: 22, 41, 55, 69; - ca Domn înviat: 16; - ca Domn înălţat: 68. (2) Psalmi despre om: - despre înălţarea sa: 8; - despre păcătoşenia sa: 10, 14, 36, 55, 59. (3) Psalmi ce prezintă situaţia lumii şi a celor răi: - cei răi în contrast cu cei buni: 1, 4, 5; - anunţarea pedepsei împotriva celor răi: 10; - prosperitatea celor răi: 37, 73; - soarta celor răi: 9, 11; - încrederea în bogăţii: 49. 2SCriswell Study Bible, p. 640. 25 Jensen, pp. 175, 176.

(4) Psalmi ai experienţelor religioase: - pocăinţă şi iertare 25, 32, 38, 51, 130; - convertire: 40; - consacrare: 116; - de încredere: 3, 16, 20, 23, 27, 31, 34, 42, 61, 62, 91, 121; - de învăţătură : 25; - de aspiraţie: 42, 63, 143; - de slăvire: 96, 98, 100, 103, 107, 136, 145, 148, 149, 150; - de închinăciune: 43, 84, 100, 122, 132; - de întristare, mâhnire: 6, 13, 22, 69, 88, 102; - de bătrâneţe: 71; - despre vanitatea vieţii: 39, 49, 90; - despre familie: 127; - despre dorul de casă: 137. (5) Psalmi despre casa Domnului (Biserică): - siguranţa ei: 46; - unitatea ei: 133; - dragostea pentru ea: 84, 122; - gloria ei: 48, 887. (6) Psalmi ai Cuvântului lui Dumnezeu: 19, 119. (7) Psalmi ai misiunii: 67, 72, 96, 98. (8) Psalmi privind datoria conducătorilor: 82, 101. (9) Psalmi ai atributelor divine: -înţelepciune, maiestate şi putere: 19,29,62,66,89,93 97 99

118,147; - milostivire: 32, 85, 136; - omniştiinţă: 139; - omniprezenţă creatoare: 33, 89, 104. (10) Psalmi ai experienţei israeliţilor: - necredinţă: 78; - dezolare şi mizerie: 79, 80; - alunecare: 81; - providenţă divină: 105, 106, 114.

Se poate observa că în cartea Psalmilor este prezentată o paletă largă, o

-nare varietate de teme. Aici poate fi întâlnită întreaga gamă de sunete ale

bătăilor şi zbuciumărilor inimii umane sub atingerea Duhului Sfânt al Iui Dum- nezeu: de la extazul bucuriei până la delirul durerii. Psalmii cuprind simţămin-

tele inimii umane în legătură cu cele mai variate elemente ale trăirii; de la

Templul lui Dumnezeu până la casa omului, de la câmpul de luptă la siguranţa jatnei liniştite, de la tabăra de deportaţi la vatra caldă a familiei. Psalmii

cuprind întregul şirag al experienţelor umane în raport cu Dumnezeu, cu

semenii şi cu sine.

2.5. PARTICULARITĂŢI STILISTICE sunt adevărate poeme, rugăciuni sau cântări scrise în formă poetică. Deşi stilul

poetic este deosebit de frecvent şi în celelate cărţi ale Scripturii (Cartea Iov şi Proverbe, precum şi multe din scrierile profetice abundă în stilul poetic),

Psalmii constituie cea mai însemnată secţiune poetică compactă în Biblie. Toate

formele literare ale stilului poetic evreiesc sunt tributare ideei ce trebuie expri- mată, deoarece comunicarea cuvântului sau a adevărului era sarcina primordială

a scriitorului inspirat. De o mare importanţă este ritmul accentelor în versul sau

rândul întâi al poeziei. Cel mai comun ritm de accentuare este de trei pe trei.27

Ex. Ps. 26:2. Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă

Testează-mi inima mea şi mintea. Există însă şi ritm de accentuare de tipul doi, trei, patru şi mai multe accente pe linie în diferite combinaţii. Ex. Ps.27 uzează de ritmul de accentuare trei pe

doi, favorit pentru elegii „De cine să mă tem?" (Ps. 27:1). Ritmul de accentuare adaugă mult la operativitatea şi precizia interpretării psalmului. Caracteristica fundamentală a poeticii evreieşti este, desigur, paralelismul de

idei potrivit căruia în linia a doua a formaţiunii este reluată ideea exprimată în prima linie. Cele mai obişnuite formaţiuni sunt dubletele, cele formate din două

rânduri, însă în cartea Psalmilor pot fi întâlnite şi formaţii compuse din trei

rânduri (triplete) sau din patru rânduri (quartete) etc. în toate aceste cazuri ideea

exprimată în următoarele linii fie că reafirmă ceea ce s-a spus în prima, fie că dezvoltă conţinutul precizând alte detalii, îmbogăţind efectul şi conducând spre

un punct culminant al ideei exprimate. Câteva exemple vor fi concludente. Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre (Ps. 103:10) în cea de-a doua linie se repetă cu alte cuvinte ce s-a spus în prima. In

asemenea cazuri ideea este exprimată pe bază de sinonimie, şi se cheamă "para-

lelism sinonimic". Sunt şi cazuri de sinonimie când în linia a doua şi în urmă- toarea gândul este dus mai departe, spre un punct culminant. Râurile vuiesc vuiesc, Doamne, râurile vuiesc tare vuiesc tare, râurile se umflă cu puterese umflă cu putere (Ps. 93:3). Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă cei ce-L cheamă, Lângă cei ce-L cheamă cu toată inima (Ps. 145:18). Alte cazuri de formaţiuni poetice uzează de aşa-numitul "paralelism anti- tetic", atunci când ideile exprimate în cele două rânduri sunt în antiteză, eviden-

ţiind astfel şi mai pregnant ideea ce trebuie exprimată: „Cel rău ia cu îm-

prumut şi nu dă înapoi; dar cel neprihănit este milos şi dă" (Ps. 37:21). Pe lângă sinonimii şi antiteze există şi un sistem de paralelism numit "para-

lelism sintetic sau constructiv", în care gândul exprimat în prima linie înaintează

spre punctul culminant în următoarele răspunzând la întrebarea sau problema

ridicată în primul (Ex. Ps. 35:10). 27

cf.Derek Kidner, Tyndale Old Testament Commentahes, Psalms 1-72 (London:

Inter-Varsity Press, 1973), pp. 1 -3. Toate oasele mele vor zice:

Doamne, cine poate ca Tine să scape pe cel nenorocit de unul mai tare decât el,

pe cel nenorocit şi sărac de cel ce-1 jefuieşte? Mulţi dintre psalmi sunt adevărate capodopere ale poeziei evreieşti deosebit

de fascinante. Conţinutul lor este nu numai inspirat, ci şi aşezat cu tâlc în forme de o deosebită frumuseţe. Spre exemplu, Ps. 119 al cărui autor se consideră că

r fi fost Ezra; cele 176 de versete sunt grupate în 22 de formaţiuni a câte 8

ersete fiecare, iar fiecare verset din aceeaşi grupă începe cu aceeaşi consoană din alfabetul ebraic (care are 22 de consoane), în formă de acrostih. Psalmul

:onstă din 22 de serii de octete în acrostih. Este adevărat că prin traducere se pierde o însemnată parte a frumuseţii şi loate chiar sensul conţinutului acestor poeme. Insă cercetătorul atent care va

tudia aceste forme în original va beneficia de deosebita bogăţie de frumuseţe şi

dei aşezate în conţinutul psalmilor prin inspiraţia Duhului Sfânt şi transmise

)rin intermediul elementelor stilului poetic evreiesc. înainte de a trece la prezentarea conţinutului sumar al cărţii şi al unor psalmi

nai este necesară menţionarea expresă a psalmilor mesianici şi un cuvânt

Bespre felul cum trebuie priviţi psalmii ce conţin blesteme asupra vrăjmaşilor.

2.6. PSALMI MESIANICI f l!

Aşa cum menţionează Halley: "Mulţi Psalmi care au fost scrişi cu o mie de ni înainte de Domnul Isus conţin referinţe la Hristos, care sunt în întregime de

eaplicat la vreo altă persoană din istoria omenirii/'28

De aceea, este deosebit de

mportant să se observe felul în care diferiţii psalmi mesianici l-au prezentat pe flomnul Isus, Mântuitorul. Aşa cum afirmă şi Halley, cei mai clari Psalmi îesianici sunt:

29 Psalmul 2: Arată divinitatea şi domnia universală a lui Mesia. Psalmul 8: Prin Mesia, omul devine domn al creaţiei. Psalmul 16: Prezintă învierea lui Mesia din morţi. Psalmul 22: Prezintă suferinţele Unsului. Psalmul 45: Prezintă Mireasa regească şi tronul lui Mesia. Psalmul 89: Arată jurământul lui Dumnezeu cu privire la domnia eternă a

|egelui Mesia. Psalmul 110: Mesia este regele şi preotul etern al poporului Său. Psalmul 118: Prezintă pe Mesia respins de propriul Său popor, dar apoi pus capul unghiului. Psalmul 132: Prezintă pe moştenitorul etern al tronului lui David. Citind cu atenţie toţi psalmii mesianici, se poate observa că în ei este jrezentat portretul complet al lui Mesia: El este Dumnezeu adevărat, care are

Iceeaşi fiinţă cu Tatăl, om adevărat, om al suferinţei şi respins de propriul

|opor, biruitor şi înviat din morţi, preot, precum şi Domn al Domnilor şi Halley's Bible Handbook, p. 250. 1 Ibidem. împărat al împăraţilor. Psalmii abundă în prezentarea lui Mesia ca rege şi a

împărăţiei Sale slăvite.

>.7. PSALMI ÎN CARE SE ROSTESC BLESTEME

ASUPRA VRJĂMAŞILOR

Oricare cititor care se va îndeletnici cu studierea frumoaselor poeme din cartea Psalmilor va putea observa, urmărind frecvenţa cuvintelor specifice, că

ideile de bază exprimate în această carte sunt: încredere în Dumnezeu, bucuria

în Domnul şi îndurarea lui Dumnezeu. Dacă toate acestea încântă urechea şi alină sufletul cititorului înălţându-1 tot

mai aproape de Domnul, nu pot fi trecute cu vederea nici acele părţi din unii

Psalmi ca: 35, 52, 58, 59, 69, 83, 109, 137, 140, care conţin blesteme, lăsându-1

pe cititor uimit şi umplându-1 de groază. Pe bună dreptate, cititorul îşi pune întrebarea: cum pot fi acceptate în Cuvântul lui Dumnezeu asemenea cuvinte şi

asemenea blesteme? Cu ce gând trebuie să se apropie credinciosul nou- testa-

mental de astfel de pasaje din Scripturi? Mai întâi trebuie reţinut, aşa cum bine menţionează Halley, că aceste exprimări "nu sunt pronunţarea divină a mâniei

lui Dumnezeu asupra celor răi, ci sunt implorări ale unui om pentru răzbunare

asupra vrăjmaşilor săi, în deplină opoziţie cu învăţătura Domnului Isus că

trebuie să ne iubim vrăjmaşii." ° Apoi, trebuie considerat faptul că acestea sunt exprimări vechi-testamentare,

care evidenţiază o gândire diferită de cea a Noului Testament şi o fază infe-

rioară a revelaţiei progresive. Epoca şi cadrul acestor rostiri trebuie luate în considerare. Gleason L. Archer afirmă: Este important să se reţină că înainte de prima venire

a lui Hristos, singura cale tangibilă în care adevărul Scripturii putea fi dovedit observatorilor umani a fost

prin testul pragmatic al dezastrului care venea asupra

celor greşiţi şi a scăpării asigurată celor ce se ţineau de

adevăr. Câtă vreme cei răi continuau să fie triumfători, prosperitatea lor pare să fi respins sfinţenia şi suverani-

tatea Dumnezeului lui Israel. Un credincios evreu în

timpul Vechiului Testament..., identificându-se total cu cauza lui Dumnezeu, nu putea decât să considere pe

vrăjmaşii lui Dumnezeu ca fiind propriii duşmani şi să-I

ceară lui Dumnezeu să-şi apere onoarea Sa şi să-şi

justifice propria neprihănire trimiţând distrugerea acelor ce tăgăduiau suveranitatea şi legea Sa.

31 Toate aceste afirmaţii trebuie privite în lumina cadrului Vechiului Testa-

ment, când scopul lui Dumnezeu a fost să-şi menţină o naţiune pregătind calea venirii lui Cristos. La acele niveluri anterioare ale revelaţiei, Dumnezeu a lucrat

cu natura umană decăzută aşa cum era. Revelalia deplină în Domnul Isus ^° Idem, p. 257. Gleason L. Archer, A Survey ofOld Testament Introduction (Chicago: Moody, 1964),

p. 437. prezentată în Noul Testament dovedeşte felul în care doreşte Dumnezeu să se

poarte credincioşii Săi faţă de vrăjmaşii lor în dragoste după pilda Domnului

Isus. Chemarea Noului Testament în baza învăţăturii Domnului Isus este: "bine- cuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Căci la aceasta

aţi fost chemaţi să moşteniţi binecuvântarea" (Romani 12:4; lPet. 3:9).

2.8. SCHEMA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢII Cartea Psalmilor a fost împărţită în cinci părţi mari. Asemănarea, probabil

întâmplătoare, a conţinutului din cele cinci cărţi a psalmilor cu conţinutul din cele cinci cărţi ale lui Moise a condus pe unii cercetători la ideea unei analogii

cu Pentateuhul lui Moise. Astfel, cartea Psalmilor a fost numită "Pentateuhul lui David". De aceea, fiecare secţiune a fost numită după numele corespunzătoare ale cărţilor din

Pentateuh. (1) Cartea I-a: Psalmii 1-41; Psalmii Genesei, în care subiectul predominant

este omul, conţin psalmii de adorare şi închinare faţă de Domnul. (2) Cartea a-II-a: Psalmii 42-72; Psalmii Exodului conţin mai ales cântece

de eliberare. Psalmii din această carte scot în evidenţă închinarea în uimire a

credinciosului salvat. (3) Cartea a -IlI-a: Psalmii 73-89; Psalmii levitici, în care conţinutul este

mai ales asociat cu închinarea şi slujirea la templu. Sunt psalmi de închinare

neîntreruptă. (4) Cartea a-IV-a: Psalmii 90-106; Psalmi paraleli cu cartea Numeri, care au conţinutul asociat cu peregrinările Israeliţilor prin pustiu. Psalmi de închinare

cu supunere. (5) Cartea aV-a: Psalmii 107-150; Psalmii deuteronomici, al căror conţinut se ocupă cu Legea Domnului şi cu Ţara Făgăduinţei, sunt numiţi şi psalmi de

închinare deplină. Fiecare din primele patru cărţi se încheie cu o scurtă doxologie, în timp ce

cartea a V-a se încheie cu Psalmul 150, care este el însuşi o doxologie strălucită la încheierea întregii cărţi a psalmilor. Ţinând cont de toate aceste precizări, cercetătorul va trebui să urmărească

tema specifică a fiecărui psalm, considerând totodată atât categoria cât şi cartea din care psalmul respectiv face parte. Psaltirea a fost supranumită şi "Cartea tuturor timpurilor şi tuturor oame-

nilor". In acelaşi timp ea este şi cartea care se ocupă cu Legea lui Dumnezeu şi dezvăluie şi planul Său de mântuire avându-1 în centrul ei pe Domnul Isus,

centrul revelaţiei şi lucrarea Sa de mântuire. Apropierea cu reverenţă de această carte în spiritul lui Cristos va oferi

oricărei persoane privilegiul unor mari beneficii spirituale. în continuare, va fi prezentat în sumar conţinutul psalmilor. Pentru a sugera felul în care trebuie studiat ficare psalm, potrivit cu tema

şi împrejurarea în care a fost scris, unii dintre aceştia vor fi prezentaţi mai detaliat. 2.8.1. CONŢINUTUL SUMAR AL PSALMILOR. CARTEA I-a (Psalmii 1-41) Psalmul 1 - Alternativele vieţii Psalmul întâi este considerat de către mulţi interpreţi ca o introducere

formală la întreaga colecţie a Psalmilor.32

în acest psalm sunt întâlnite acele

gânduri pe care într-un fel sau altul le întâlnim la ceilalţi Psalmi, ca: fericirea şi nefericirea, cei răi şi cei neprihăniţi. Psalmul prezintă cele două moduri de viaţă

posibile pe pământ. I. Trăirea cu Dumnezeu în neprihănire (v.1-3) 1. Constă în îndepărtarea de păcat (v. 1). 2. Constă în alipirea de Legea Domnului (v.2). Asemenea om este ilustrat printr-un pom sădit lângă un izvor de ape care nu

încetează să rodească. II. Trăirea fără Dumnezeu a celor răi (v. 4-6) Cei răi sunt asemuiţi cu pleava pe care o spulberă vântul - tablou sugestiv. 1. Răutatea lor este dovedită în mijlocul credincioşilor: "Ei nu pot ţinea capul sus în adunare"(v. 5b) 2. Va fi demascată în ziua judecăţii (v. 5a). Ideea centrală este contrastul dintre cele două căi şi şansa finală pentru fiecare. Psalmul 2 - împăratul şi Unsul Său; Dumnezeu şi Mesia. Introducere: Psalmul doi este primul psalm mesianic din Psaltire. Deşi nu

este prezentat autorul, în Noul Testament (Fapte 4:25) Psalmul este atribuit lui David. Este un psalm al încoronării fiului împăratului. Pe când din punct de

vedere istoric se putea referi la încoronarea lui Solomon, conţinutul depăşeşte

limitele umane, dezvăluind adevăruri despre Dumnezeu şi Mesia. El prezintă: I. Coaliţia împăraţilor pământului împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său

(1-3) Pe când ungerea este în toi, se petrec lucruri interesante. împăraţii şi

popoarele pământului se împotrivesc. Psalmul prezintă natura acestei coaliţii: 1. Este o coaliţie la răscoală.

2. Este o coaliţie cu scopul îndepărtării Unsului. 3. Este o coaliţie pornită din gânduri deşarte. II. Atitudinea Domnului în faţa coaliţiei umane 1. Domnul râde văzând iniţiativa deşartă. 2. Domnul înspăimântă pe vrăjmaşi prin Cuvântul Său. 3. Domnul depune mărturie pentru Unsul Vezi la Iordan (Mat. 3:17), în Duminica Floriilor (Ioan 12:27-32) şi la

cruce, cutremurul de pământ (Mat. 27:45-54). III. Decretul Unsului (7-9) 1. Unsul vorbeşte, depune jurământul de credincioşie în faţa Domnului. Derek Kidner, p. 47. 2. El se dovedeşte a fi Adevăratul Fiu. 3. El îşi ia în serios încredinţarea. IV. Şansa răzvrătiţilor (10-12) Deşi vinovaţi, răzvrătiţii sunt sfătuiţi.Se vede belşugul de har. 1. Sunt sfătuiţi să fie înţelepţi. 2. Sunt sfătuiţi să dea cinste Unsului. 3. Sunt avertizaţi să aleagă viaţa şi să evite moartea. încheiere: Unsul vine să aducă viaţa, dar cine-L respinge va avea parte de

moarte veşnică (Ioan 3:16-19). Psalmul 3 - încrederea în Dumnezeu în vremuri de încercare

Introducere: Titlul indică împrejurarea în care David fugea de fiul său

Absalom (2Sam. 15). Psalmul este "unul dintre cele mai remarcabile exemple

de încredere liniştită în vremuri de grea încercare. El a putut dormi liniştit, pentru că "Mâna lui Dumnezeu a fost perna lui".

33 Psalmul prezintă:

I. Ceata vrăjmaşilor (1-2) 1. Sunt mulţi la număr. Uneori, chiar cei de la care nu se aştepta. Chiar fiul său. 2. Se ridică împotrivă. 3. Discreditează pe credincios (v.2). Acesta este felul diavolesc de a lucra al vrăjmaşilor. II. Ocrotirea credinciosului (v.3-4) 1. Dumnezeu este scutul celui credincios (v.3) în pustie, Dumnezeu a devenit tot ce aveau nevoie israeliţii. în Hristos, El este mântuirea. 2. Dumnezeu intervine în urma rugăciunii (v.4). îndemnul persistent

(Mat. 7:7; Iac. 1:5). III. Pacea credinciosului (v.5-6) Deşi împrejurările sunt grele, credinciosul are pace şi viaţă liniştită. 1. El se culcă şi se scoală în pace (v.5). Dumnezeu e pacea sa. 2. El nu este răpus de frică (v.6). Deşi duşmanii sunt cu zecile de mii şi motive de frică există, el nu se teme deoarece este cu Domnul. Când Domnul

este în corabie ucenicii nu trebuie să se teamă. IV. Biruinţa finală a credinciosului (v.7-8) 1. Constă în intervenţia Iui Dumnezeu (v.7). Dumnezeu a intervenit prin

Fiul Său în marele dezastru al omenirii. 2. Constă în înjosirea vrăjmaşilor (v.7b). 3. Constă în dezarmarea vrăjmaşilor (v.7b). încheiere: Credinciosul scăpat mărturiseşte şi laudă pe Domnul (v.8). Psalmul 4 - Gândurile inimii credincioase în timpul înserării

Introducere: Psalmul patru este un alt poem al încrederii în Dumnezeu scris de David şi vizează condiţiile retragerii din vâltoarea vieţii în timpul serii. 33 Halley, p. 252. Credinciosul se retrage în fiecare seară la sânul părintesc al lui Dumnezeu

pentru odihnă. Psalmul poate fi împărţit astfel: I. Refugiul la Dumnezeu în rugăciune (v.l) II. Gândul întristării pentru cei ce trăiesc în păcat (2-4) III. Gândul consacrării în slujirea şi în încrederea în Domnul (5-6). IV. Gândul recunoştinţei pentru binecuvântările Domnului (7). V. Gândul odihnei în braţul Domnului. încheiere: Cu asemenea gândire credinciosul se odihneşte în pace, ocrotit de

prezenţa Domnului. Psalmul 5 - Rugăciunea dimineţii înnourate Introducere: Psalmul subliniază importanţa începerii zilei cu Dumnezeu, mai ales că uneori ziua se anunţă a fi înnourată. Cadrul indică spre începutul

unei zile când duşmanii îl hărţuiesc. I. Rugăciunea de dimineaţă (1-3) De dimineaţă, credinciosul îndreaptă rugăciunea sa spre Dumnezeu, după

care urmează aşteptarea. Rugăciunea lui este: 1. Rugăciune brăzdată de suspine. 2. Rugăciune îndreptată către împăratul şi Dumnezeul adevărat. 3. Rugăciune care aşteaptă răspuns. II. îndreptăţirea rugăciunii de dimineaţă (4-7) Psalmistul îşi începe ziua cu rugăciune din motive bine întemeiate. 1. Se roagă, pentru că Dumnezeu este drept şi vrednic (4) 2. Se roagă, pentru că Dumnezeu este plin de îndurare cu ai Săi (7). III. Perspectiva zilei în rugăciune (v.8) 1. Psalmistul porneşte în perspectiva noii zile după ce s-a rugat în casa

lui Dumnezeu, iar el are: Perspectiva călăuzirii divine(8) Aceasta o cere avându-i în vedere pe vrăjmaşii a căror apariţie se profi-

lează la orizont. 2. Perspectiva netezirii (uşurării căii) (8/b) IV. Imaginea vrăjmaşilor desprinsă din rugăciune (v.9-10) 1. Sunt mincinoşi (9) 2. Sunt linguşitori (9/b) 3. Merită să fie pedepsiţi, căci se ridică împotriva lui Dumnezeu (10) V. Asigurarea celor ce se încred în Domnul (v.l 1-12) 1. Le este asigurată bucuria deplină (11) 2. Le este asigurată binecuvântarea (12) In încheiere, psalmistul întrezăreşte mântuirea fericită a celui ce-şi pune

încrederea în Domnul. Psalmul 6. Rugăciunea printre lacrimi. Credinciosul bolnav şi doborât de

întristare cere lui Dumnezeu viaţa, care-i este asigurată. Psalmul 7. Este un apel la protecţia Dumnezeului cel drept. Cei răi vor fi pedepsiţi, căzând în groapa pe care au săpat-o, însă cel credincios va lăuda pe

Domnul. Psalmul 8. Dumnezeu şi omul, coroana creaţiunit Sale. Deşi slab şi ne- însemnat, omul a fost creat de Dumnezeu cu scopul să stăpânească asupra tutu-

ror lucrurilor. Sensul mesianic este dezvăluit de însuşi Domnul Isus (Mat.21:

:16). împlinirea deplină a omului şi menirii sale se săvârşeşte în Hristos şi în

împărăţia Sa veşnică (Evr. 2:6-9). Psalmul 9. Poem de laudă. Este primul dintre psaLmii scrişi sub formă de

acrostih, metodă care continuă în Psalmul 10. Un poem de laudă şi mulţumire

pentru credincioşia lui Dumnezeu. Experienţele trecutului constituie baza pentru încercările care urmează (15-20). Psalmul 10. Rugăciunea către Dumnezeu pentru ajutor. Cel fără ajutor în

timpuri de grea încercare, rănit de mândria celor răi (1-11), are singura scăpare

Ia Domnul, împăratul (12-18). Psalmii 11, 12, 13 par să provină din perioada când David era prigonit de

Saul. Psalmul 11 - o mărturisire de credinţă în DomnuL care este drept şi suve-

ran şi scapă pe cel în nevoi. Psalmul 12 este o implorare a ajutorului Domnului

făcută din mijlocul celor nelegiuiţi. Psalmul 13 - rugăciunea omului disperat şi obosit de încercări. încrederea în Domnul aduce scăpare şi bucurie. Psalmul 14. Nebunia ateistului, necredinţa capătă proporţii universale şi are

ca rezultat păcătoşenia şi stricăciunea. Psalmul îl prezintă pe Dumnezeu, care nu numai că există, însă va şi judeca pe păcătoşi. în final, se va realiza scăparea,

mântuirea celor credincioşi. Psalmul 15 - Adevăraţii cetăţeni ai sfintei cetăţi Introducere: Acest psalm prezintă portretul omului care are dreptul să locuiască în casa Domnului, pe muntele Domnului (la Cortul întâlnirii sau la

Templul din Ierusalim). Thomas Jefferson a numit acest psalm "tabloul adevă-

ratului cetăţean".34

Psalmul arată care sunt trăsăturile adevăratului credin-cios: I. Trăsături ale adevăratului credincios în raport cu Dumnezeu (1,2) 1. Neprihănire. 2. Ascultare de Dumnezeu. 3. Iubire de adevăr. II. Trăsături ale adevăratului credincios în raport cu semenii (3,4) 1. Nu cleveteşte pe aproapele. 2. Nu face rău aproapelui. 34 Halley's Bible Handbook, p. 253. 3. Nu ocărăşte pe aproapele. 4. Apreciază pe cei credincioşi. 5. Este cinstit, chiar şi dacă pierde. III. Trăsături ale adevăratului credincios în raport cu bunurile materiale 1. Cinste în mânuirea banilor. 2. Reţinere de la asuprirea aproapelui. în încheiere, este garantată viaţa celui care se poartă în felul acesta. El va

locui în casa lui Dumnezeu. Psalmul 16 - Poemul învierii lui Mesia Introducere: Se pare că psalmul a fost scris în împrejurări de strâmtoare şi

de pericol pentru David. Psalmul însă depăşeşte limitele umane, profeţind învierea Domnului Isus. Conţinutul prezintă pe Servul credincios răsplătit. I. Credincioşia Servului (1-6) 1. în care îl mărturiseşte pe Domnul (v.lb). 2. în care se încrede în Domnul (v.la). 3. în care trăieşte în părtăşia sfinţilor (v.3). 4. în care se opune idolatriei, respinge idolii (v.4). 5. în care are deplină nădejde în Domnul (v.5,6). în cuvintele frumoase prin care David declară credincioşie lui Dumnezeu, se

întrezăreşte imaginea Servului credincios din profeţia lui Isaia; totala încredere

şi supunere a Fiului faţă de Tatăl pe care-1 slujeşte cu credincioşie având ochii aţintiţi spre răsplătirea veşnică (Filipeni 2:5-11). II. Credincioşia Domnului (7-11). La credincioşia Servului răspunde credincioşia Domnului. 1. Prin care îndrumă pe Servul Său (7). 2. Prin care însoţeşte pe Servul Său (8) şi-1 sprijineşte (Isaia 42:1). 3. Prin care îi asigură bucurie şi odihnă (9). 4. Prin care îi garantează învierea (v.10). El va ajunge în locuinţa morţilor, însă nu va rămâne acolo şi nu va vedea putrezirea - va învia (Isaia

53:8-11). 5. Prin care îi asigură răsplătire veşnică (v.l 1). Apostolii Domnului Isus insuflaţi de Duhul Sfânt atribuie aceste cuvinte lui

Mesia, care a fost înviat din morţi (Fapte 2:25-28; 13: 35-37). Psalmul 17 - O rugăciune pentru protecţie Deşi cadrul istoric al psalmului nu este redat, se crede că psalmul a fost scris de David "când era aproape să fie capturat de Saul şi de oamenii Săi".

35 Psal-

mistul apelează la adevăr (1-5), la îndurarea Domnului (6-9), cerând protecţie

pământească (v.8) şi rugându-L să întâmpine El pe vrăjmaşii care trăiesc pentru această viaţă. Nădejdea credinciosului este în Domnul, pe care-1 va vedea la

înviere (15). Chswell Study Bible, p. 647. Psalmul 18 - Cântare de mulţumire pentru eliberare După anii de grea încercare în care a fost hărţuit de Saul, David înălţat pe

ronul împărătesc îi cântă Domnului această cântare de mulţumire, care este

scrisă şi în 2Samuel 22. Preocuparea centrală este "Domnul - tăria mea", care

este stânca, cetăţuia, Izbăvitorul şi scutul credinciosului. Psalmistul se delec- ează prezentând felul în care Dumnezeu a intervenit pentru el. El mărturiseşte

că datorează lui Dumnezeu viaţa sa, triumful său, tronul său şi tot ce are (28-

50). în perspectivă profetică psalmistul întrezăreşte pe Mesia, "Fiul lui David", ca şi cap al neamurilor (43-45). Psalmul 19 - Minunata creaţie şi Legea perfectă Elemente de bază ale revelaţiei divine în Psalmul 19, David evidenţiază cele două mijloace prin care Dumnezeu se

revelează omului şi învăţămintele care decurg din aceasta. "Spurgeon le-a

îumit: Cartea lume şi Cartea cuvânt".36

Astfel, sunt prezentate: I. Creaţia ca mijloc al revelaţiei (1-6) 1. Cerurile. 2. Succesiunea ordonată a zilei şi a nopţii. 3. Soarele în mişcarea sa este prezentat ca un mire. întreaga natură creată de Dumnezeu depune o mărturie tăcută, dar puternică

despre slava Sa. II. Legea Domnului ca mijloc al revelaţiei (7-14). 1. Legea Domnului. 2. Orânduirile Domnului. Legea şi orânduirile Domnului, care sunt drepte şi desăvârşite, dau înţelep-

;iune şi sensibilizează pe om în ce priveşte păcatul. în faţa actului revelaţiei divine, psalmistul se vede nevrednic, se pocăieşte,

:erând să fie ferit de mândrie. Psalmul 20 - Rugăciune pentru Rege şi ţară Psalmul pare să fie o rugăciune rostită pentru regele David în faţa unei lupte

>au o rugăciune rostită în cadrul unei zile naţionale sau aniversări regale. O

irare adresată regelui pentru a fi ascultat de Domnul în ziua necazului, pentru a

î ocrotit şi ajutat. Sunt avute în vedere viaţa religioasă şi lupta împotriva vrăjmaşilor. Biruinţa regelui va fi bucuria poporului. Psalmul 21 - Cântarea de mulţumire pentru ajutorul Domnului

Psalmul putea fi o odă a încoronării sau un imn cu ocazia unei aniversări regale, după cum putea fi şi perechea Psalmului 20 într-un sistem de cerere şi

răspuns. Sunt prezentate credinţa şi bucuria împăratului determinată de ocro-

irea Domnului (1-7), cât şi atitudinea Domnului faţă de vrăjmaşii împăratului 8-12). Toţi aceia care au avut parte de ocrotirea şi ajutorul divin sunt datori să

nărturisească şi să laude pe Domnul (13). Halley 's Bible Handbook, p. 254. 7 cf. Derek Kidner, Psalms 1-72 , p. 103. Psalmul 22 - Umbra şi strălucirea crucii Psalmul 22 este un minunat poem supranumit şi "Psalmul crucii". încă de

la primul verset introduce pe cititor în drama Golgotei, realizând o veritabilă

profeţie despre suferinţele şi biruinţa Domnului Isus la Golgota (Mat.27:46).

Este un psalm mesianic prin excelenţă. Poemul depăşeşte cu adevărat orice sferă a experienţei lui David. El

prezintă: I. Umbra crucii - strigătul după ajutor (1-21) 1. Strigă cel părăsit (1,2). 2. Apelează la Cel Sfânt (v.3). 3. Strigă cel ce a cunoscut istoria ajutorului divin (4-5). 4. Strigă cel îmbrăcat în nevrednicie (6). 5. Strigă cel batjocorit (7-8). 6. Strigă cel ce a avut parte de protecţia divină (9-10). 7. Strigă cel ce e în ghiarele morţii (11-21). Psalmul 22 este, în prima sa parte, o descriere extraordinară şi precisă a

ultimelor ore ale Domnului Isus pe crucea de la calvar, când umbra crucii cu întunecimea şi povara păcatelor noastre a apăsat din plin asupra Mântuitorului. II. Strălucirea crucii - Promisiunea eliberării (22-31) 1. Biruinţa este sigură, biruinţa lui Mesia. 2. Cel biruitor va aduce slavă Domnului (22-25). 3. Va fi un popor care va lăuda pe Domnul. 4. Oameni de orice fel, bogaţi şi săraci, vor veni împreună la ospăţul

harului şi vor lăuda pe Domnul, Ii vor vesti Numele (26-29). 5. Lauda, misiunea, mântuirea sunt sclipiri ale crucii în urma biruinţei.

Generaţii de mântuiţi vor sluji şi vor vesti mântuirea Domnului (30-31). Pe cât

este de întunecoasă suferinţa, pe atât este de strălucitoare biruinţa. Psalmul 23 - Suficienţa Bunului Păstor Psalmul 23 urmează în modul cel mai natural după psalmul precedent. După

biruinţa de la cruce, ne putem aştepta la siguranţa şi suficienţa Bunului Păstor

care şi-a dat viaţa pentru oile Sale (Ioan 10). I. Bunul Păstor este suficient pentru hrănirea turmei (1-2). 1. Păşuni verzi. 2. Ape de odihnă - toate din pricina Numelui Său. II. Bunul Păstor este suficient în călăuzire (3-5) 1. Pentru a ieşi din moleşeală. 2. Pentru a nu rătăci. 3. Pentru a depăşi valea umbrei morţii (4). 4. Pentru a depăşi confruntările vrăjmaşe. III. Bunul Păstor e suficient pentru părtăşie (6) Cine a gustat din părtăşia minunată a Bunului Păstor va rămâne fericit în părtăşia casei Lui toată viaţa. Psalmul 24 - Procesiunea Regelui măririi Psalmul a putut fi scris cu ocazia procesiunii aducerii de către David a Chivotului Domnului La Ierusalim. Chivotul era reprezentarea prezenţei lui

Dumnezeu (2Sam. 6:12-15). Cele cinci afirmaţii despre "împăratul slavei" şi identificarea Sa cu "Dom- nul oştirilor" fac ca Psalmul să capete perspectivă mesianică (cf. Iosua 5:14-

6:2). El este stăpânul, ca şi creatorul tuturor lucrurilor. Favorul de a sta în păr-

tăşie cu El este rezervat acelora care au primit de la El "starea după voia Sa". Perspectiva trăirii fericite în părtăşie cu împăratul Măririi ne dă şi o anumită responsabilitate. Psalmul 25 - Rugăciunea omului sub opresiunea păcatului

Psalmul 25 pare să fie un poem autobiografic scris în bună parte sub formă de acrostih, deoarece se potriveşte bine cu experienţa amară a căderii lui David,

dar şi a profundei sale pocăinţe. Atacat de vrăjmaşi şi apăsat de propria con-

ştiinţă, conştient de nevoia sufletului său, autorul se îndreaptă spre Dumnezeu

căutând iertare şi dragoste. Păzirea legământului garantează deţinerea îndurării şi a credincioşiei divine.

Psalmul 26 - Devoţiunea unui om integru Deşi Psalmistul caută să trăiască în neprihănire, el se supune cercetării

divine. El îşi dă seama că numai bunătatea lui Dumnezeu îl ajută să trăiască o viaţă sfântă. El însă îşi face partea: - Nu umblă cu mincinoşii, - nu se însoţeşte

cu cei răi - se curăţeşte de păcat (1-6). Diferenţiindu-se de cei răi, doreşte să

aibă o soartă diferită de cea a acestora. Trăirea de pe pământ şi relaţia cu Dumnezeu determină veşnicia (8-12). Psalmul 27 - încredere şi devotament Domnului Cel care a ajuns să-şi stabilească just priorităţile nu are motive de frică. El

1-a ales pe Domnul şi doreşte permanent părtăşia cu El (1-6). El ştie unde să apeleze în timp de încercare - va căuta faţa Domnului. încrederea şi devotamen-

tul său către Domnul îi asigură şi veşnicia fericită (7-14). Psalmul 28 - Rugăciunea ascultată In timp de încercare şi suferinţă credinciosul îşi îndreaptă rugăciunea către

Domnul. Chiar în faţa pericolului morţii (1-5), credinţa că rugăciunea i-a fost

ascultată îl determină pe credincios să-I fie recunoscător Domnului şi să-L slu- jească (6-9). Aspiraţia celui care a experimentat ascultarea rugăciunii este ca

Dumnezeu să mântuiască şi pe poporul său. Adevăratul credincios este stăpânit de Duhul misiunii şi al evanghelismului

(8-9; Rom. 9:1-3; 10:1-4). Psalmul 29 - Chemarea fiilor lui Dumnezeu la slăvirea numelui Său Fiii lui Dumnezeu (poate "oştirea cerurilor") sunt chemaţi să aducă slavă lui Dumnezeu şi să se închine Lui (1-2). Glasul Domnului care răsună ca o furtună şi se manifestă cu putere asupra întregii creaţii dovedeşte măreţia Sa. El asigură pacea şi tăria poporului Său. Psalmul 30 - Cântarea marilor realizări Cadrul acestui psalm este creat cu ocazia ridicării casei lui Dumnezeu, după unii, iar după alţii a palatului împărătesc (ICron. 21), ceea ce este cu mult mai

posibil, deoarece este un Psalm al lui David. Poate ocazia dedicării locului

pentru constriurea templului după încercarea cu recensământul şi urgia abătută asupra poporului. Oricum; este un poem cântat în urma unor mari realizări.

Psalmistul cântă depăşirea unei mari primejdii. Marele pericol a trecut, Domnul a intervenit (1-5). Prostia mândriei personale este reamintită şi credinciosul îşi aduce aminte ce înseamnă să-şi ascundă

Dumnezeu faţa (6-9). O simplă întoarcere către Domnul produce izbăvire şi face

din cel care a trecut prin şcoala încercării un cântăreţ veşnic pentru El (10-12). Psalmul 31 - încrederea în Domnul în cele mai grele momente Este un poem al încrederii în Domnul. El conţine şi ultimele cuvinte ale Domnului Isus rostite pe cruce: "în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul !" (V.5) (Luca 23:46). Se vede că Dumnezeu este o astfel de "stâncă ocrotitoare" (v.2), încât cel credincios se poate încrede în El şi în clipa morţii. Lucrul acesta 1-a înţeles şi martirul Ştefan. "Istoria bisericii arată că mulţi martiri au citat, de asemenea, aceste cuvinte în momentul execuţiei". 38 Psalmul 32 - Calea şi fericirea iertării Fără îndoială, psalmul a fost scris cu ocazia păcătuirii lui David cu Bat-Şeba

şi a pocăinţei lui profunde înaintea lui Dumnezeu (2Sam. 11-12). I. Fericirea iertării are la baza pocăinţa sinceră şi profundă (1-2)

l.Prin care fărădelegea este iertată. 2. Prin care păcatul este acoperit. 3. Prin care păcătosul este justificat. 4. Prin care păcătosul e transformat. II. Pocăinţa sinceră include mărturisirea păcatului înaintea lui Dumnezeu (3-5) 1. Deoarece păcatul aduce dezastru, apăsare.

2. Deoarece păcatul face pe om neroditor. 3. Deoarece mărturisirea păcatului aduce iertarea Domnului. De aceea, pocăinţa este singura cale ce se poate oferi tuturor păcătoşilor (6-7). III. Cel iertat se bucură de o nouă relaţie cu Dumnezeu (8-10) 1. Domnul îl învaţă şi îl povăţuieşte. 2. Credinciosul ascultă de Dumnezeu din dragoste (nu ca un cal sau ca

un catâr strunit). 3. Domnul se îndură de el. Neprihăniţii au multe motive să se încreadă în Domnul şi să se veselească (v.ll). 38 Criswell Study Bible, p. 656. Psalmul 33 - Cântarea neprihăniţilor Cei credincioşi sunt chemaţi să cânte Domnului o cântare nouă. Celor

neprihăniţi li se potriveşte cântarea în cinstea Domnului (1-3). Ei cântă

caracterul Domnului (4-5), cântă puterea Lui cea mare (6-7) prin care a creat toate lucrurile. "Pasajul este o declaraţie clasică a creaţiei prin decretul divin (cf.

Gen. 1:3-31). Creaţia graduală şi evoluţia.teistică.sunt amândouă eliminate.

Dumnezeu a adus în fiinţă toate lucrurile prin Cuvânt". 39

Credinciosul cântă cu

reverenţă suveranitatea Sa în toate lucrurile, cât şi grija Sa pentru cei ce-1 onorează şi se încred în El (8-22). Psalmul 34 - Mulţumirea şi lauda aduse Domnului pentru izbăvire

împrejurarea scăpării ca prin minune, când David a făcut pe nebunul în faţa lui Achiş, a declanşat în inima lui mulţumirea şi lauda Domnului (lSam. 21:10-

22:1). El împărtăşeşte bucuria sa lui Dumnezeu şi altor credincioşi, dorind să-i

cuprindă şi pe alţii în părtăşia slăvirii Domnului (1-4). Scăparea divină e pusă la îndemâna oricui are nevoie. O dată cu izbăvirea. Dumnezeu oferă şi ocrotirea Sa

prin îngerul Său. Chemarea evanghelistică la experienţă personală este cea mai

potrivită ofertă (5-8). Cei izbăviţi trebuie să trăiască o viaţă de credincioşie faţă

de cel ce le poartă de grijă (9-18) şi-i scapă din încercările inevitabile (19-22). Psalmul 35 - Cu vrăjmaşii înaintea Domnului Acest psalm este primul din categoria psalmilor în care se invocă răul

asupra vrăjmaşilor, psalm de blestem. Ca şi în cazul altor psalmi de această natură, aşa cum sugerează Criswell, credinciosul va trebui să considere

următoarele: Asemenea psalmi trebuie interpretaţi din punctul de vedere al Legii şi nu al

Evangheliei. Psalmistul preia răzbunarea din mâinile sale şi o pune în mâna Domnului (Rom. 12:19). Dorinţa psalmistului este să vadă Numele Domnului

revendicat şi cauza Sa neprihănită împlinită pe Pământ. în final, toţi păcătoşii

rebeli şi nepocăiţi vor avea de întâmpinat judecata înfricoşătoare a lui Dumnezeu. Cu toate acestea în gând, observăm că psalmistul cere Domnului să

plătească vrăjmaşilor cu aceeaşi monedă cu scopul să fie cunoscută pe Pământ neprihănirea Domnului şi a servului Său (1-6; 7; 11-16; 19-25). Lucrul acesta va

determina pe psalmist să laude şi să mărturisească pe Domnul (9-10, 18,28). încă din Vechiul Testament se întrevede şi o altă variantă de înfăţişare

înaintea Domnului cu vrăjmaşii. Profetul Ilie se roagă: "...Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău. ... şi să le întorci astfel

inima spre bine." (lîmp. 18:36,37). Atitudinea desăvârşită este iubirea faţă de vrăjmaşi, descoperită de Domnul Isus. Psalmul 36 - Păcătoşenia omului şi dragostea lui Dumnezeu

Trăirea în nelegiuire dovedeşte hotărârea celui rău de a umbla după propria sa dorinţă (1-4). In contrast cu natura şi trăirea păcătoasă a omului, caracterul 39

Id, p. 34. lui Dumnezeu se evidenţiază din plin prin iubirea, credincioşia şi bunătatea Sa

(5-10). El este sursa vieţii, luminii şi a oricărei binecuvântări (11-12). Psalmul 37 - Credinciosul în mijlocul păcătoşilor Psalmul este un minunat poem în formă de acrostih, ridicând poate una din

cele mai critice probleme de totdeauna: cum trebuie să trăiască cel credincios în mijlocul unei mulţimi care stăruie într-o trăire păcătoasă? Psalmistul răspunde la această înterbare crucială: - Să nu-i invidieze, deoarece aceştia sunt pândiţi de pieire (2). - Să se încreadă în Domnul (3). - Să trăiască în neprihănire şi să facă binele (4-5). - Să nu se îngrijoreze şi să nădăjduiască în El. Sorţii de izbândă sunt

rezervaţi pentru credincioşii care se încred în Domnul (7-17). Psalmul 38 - Pocăinţă în încercări Psalmul 38 este un alt psalm de pocăinţă. Trecerea credinciosului prin

suferinţă poate să fie cauzată de mai multe motive. Uneori, credinciosul trece prin suferinţă pentru ca Domnul să-şi arate slava, ca în cazul lui Iov şi a orbului

din naştere. Alteori, pentru a-1 ridica pe credincios la o nouă statură. Iar alteori,

pentru a-1 mustra pe vinovat şi a-1 conduce la pocăinţă. Acesta era şi cazul

psalmistului. Păcatul i-a cauzat boală fizică (3,5,7), precum şi psihică şi spirituală

(2,4,6,8). Prietenii şi rudele l-au părăsit (11), iar vrăjmaşii profită de ocazie şi

pregătesc răul (12,16). în aceste condiţii, psalmistul se pocăieşte profund şi apelează la Domnul pentru ajutor (18,21,22). Chiar sub nuiaua încercării

pocăinţa aduce iertare şi binecuvântare. Psalmul 39 - Rugăciunea omului care înţelege fragilitatea vieţii

Psalmul 39 este o rugăciune rostită în timp de boală şi suferinţă. Această suferinţă îngăduită de Dumnezeu din cauza greşelilor îi aduce aminte cât este de

trecător (8-11). Psalmistul tace înaintea lui Dumnezeu, poate în atitudine de

resemnare mai întâi (1-4). Apoi, îşi vede viaţa efemeră (5-6). Descoperă că singura sa nădejde este în Domnul, căruia îi cere să-i ierte păcatele şi să se

îndure de el (7-13). în faţa neputinţei umane şi a morţii, iertarea şi îndurarea lui

Dumnezeu sunt de cel mai mare preţ. Psalmul 40 - Cântarea izbăvirii Amintirea izbăvirii minunate divine îl conduce pe psalmist la bucurie şi la

mărturia marelui eveniment (1-3). Izbăvirea de la pieire a necesitat aplecarea lui

Dumnezeu spre starea păcătosului în groapa pieirii. Fericirea mântuirii se oferă tuturor (4). Planul lui Dumnezeu cu cel mântuit este nespus de minunat (5).

Psalmul este mesianic. întreaga operă a salvării păcătosului şi a planului lui Dumnezeu cu el îşi găseşte dezlegarea în întruparea şi jertfirea Domnului Isus pentru păcatele

omului (6-8). Mântuirea trebuie apoi vestită, pentru ca şi alţii să cunoască pe Izbăvitorul, iar cei necredincioşi să rămână de ruşine (10-17). Psalmul 41 - Rugăciunea unui bolnav şi părăsit Se crede că psalmul a fost scris de către David în împrejurarea în care fiul

său Absalom a uzurpat tronul şi în care a fost trădat de către sfetnicul său Ahitofel (2Sam. 15:12).

40 Este stabilit principiul fericirii celui care îngrijeşte de

cel sărac (1-3). în vreme de încercare, cel milostiv este sprijinit de către

Dumnezeu. Apoi, David prezintă propriul caz, fiind prigonit, bolnav şi izolat (4- 12). în asemenea condiţii apelează la Dumnezeu cu pocăinţă, conştient fiind că

motivul situaţiei este propriul păcat (4) şi Domnul îl sprijină. în timp de suferinţă şi boală, păcătosul trebuie să se întoarcă la

Domnul. Faptul că psalmul devine Mesianic prin versetul 9 arată că Domnul Isus s-a identificat cu situaţia fiecăruia care suferă şi prin rănile Sale omul

capătă vindecare, iar viaţa sa devine o cântare. într-adevăr, psalmul se încheie cu doxologia plasată la încheierea primei

cărţi, confirmând tema generală a acesteia - adorarea şi închinarea în faţa Domnului. 2.8.2. CONŢINUTUL SUMAR AL PSALMILOR. CARTEA I-a (42-72) în timp ce psalmii din prima carte sunt aproape în întregime psalmii lui David, în cartea a doua sunt grupaţi psalmii proveniţi de la diferiţi autori, ca:

Fiii lui Core (42-49); Asaf (50); David (51-65; 68-70); Solomon (72), precum

şi trei psalmi anonimi: 66, 67, 71. Psalmii 42 şi 43 - Rugăciunea sufletului înstrăinat. Având în vedere tema comună, cât şi lipsa de titlu pentru Psalmul 43 este

uşor de presupus că "în timp ce fiecare dintre psalmii acestei perechi poate fi

cântat individual, ei sunt de fapt două părţi ale unui singur poem, unul dintre cele mai frumoase din întreaga Psaltire."

41 De asemenea, amândoi psalmii au

acelaşi refren (42:5,11; 43:5). Psalmul 42 este primul dintre psalmii atribuiţi fiilor lui Core, care erau descendenţi din Core, unul dintre conspiratorii care s-au ridicat împotriva lui

Moise şi Aron în pustiu şi care au fost înghiţiţi de pământ la porunca lui

Dumnezeu, din pricina revoltei lor (Num. 16; ICron. 6:16-48).Fiii săi au fost

lăsaţi în viaţă şi au devenit muzicieni în slujba Domnului, în cetele de cântăreţi din timpul lui David şi Solomon. Unii comentatori consideră că fiii lui Core nu

au fost autorii versurilor, ci compozitorii muzicii acestor poeme.42

Poemul

cuprinde cuvintele pline de dor din rugăciunea unui om înstrăinat de cei dragi, de Dumnezeu şi de Casa Domnului. Psalmistul se găseşte în exil, undeva în

partea de nord (42:6), înconjurat de oameni fără frica lui Dumnezeu, care

dispreţuiesc şi batjocoresc credinţa lui (42:3,10; 43:1,2). Se pot uşor observa: I. însetarea sufletului (42:1-5) Psalmistul însetează după Dumnezeu, aşa cum însetează cerbul după

izvoarele de apă, mai ales că este în mijlocul batjocoritorilor. Printre lacrimi 40 Halley 's Bible Handbook, p. 258. 41 Derek Kidner, Psalms 1-72, p. 165. 42 Criswell Stucfy Bible, p. 663. amare întrezăreşte starea de odinioară în contrast cu cea prezentă. îşi aduce aminte de ocaziile fericite ale pelerinajelor sărbătoreşti la Casa Domnului 94).

Refrenul subliniază însă că mângâierea sufletului său este nădejdea în

Dumnezeul care nu 1-a părăsit nici o clipă (5). II. Nefericirea robiei (42:6-11) A doua parte a poemului dă glas întristării, evidenţiind mizeria sufletească a

robiei. în mijlocul întristărilor el apelează la Dumnezeu şi acelaşi refren de

nădejde este singura mângâiere a sufletului (11). III. Perspectiva eliberării (43:1-5) Psalmistul apelează cu stăruinţă la Dumnezeu. Convingerea lui este că

scăparea lui stă în faptul ca Dumnezeu să trimită lumina şi credincioşia Lui (3). Bucuria sa deplină va fi atunci când va putea merge din nou la Casa Domnului

şi când va putea să-L laude pe Domnul din nou în Casa Lui. Nădejdea lui este

exemplară. însetarea sufletului uman poate fi stâmpărată doar cu prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum zicea Augustin: '"Sufletele noastre sunt din Tine

Dumnezeule şi nu vor găsi odihnă până nu se vor odihni în Tine." Psalmul 44 - Poemul unui plâns naţional Dacă în psalmii anteriori este exprimată durerea individului credincios înstrăinat de Casa lui Dumnezeu, în psalmul acesta naţiunea israelită plânge din

cauza unui dezastru naţional (22). Poate fi vorba de confruntări şi asupriri

vrăjmaşe din perioada dinaintea exilului, când începuseră deportările (10).

Este amintit trecutul glorios, cu acţiunile miraculoase ale lui Dumnezeu din

istoria timpurie a naţiunii (1-3). Adeseori cei care trec prin încercări se

refugiază în trecut. Sunt uimiţi privind la situaţia prezentă (4-8, 17, 18). Se simt părăsiţi de Dumnezeu (9-12) şi se întreabă: De ce? (17-22). în mijlocul strâmtorării ei strigă din inimă către Dumnezeu (23-26). Singura

lor nădejde este în izbăvirea divină. Psalmul 45 - Poemul nunţii împărăteşti. Prezentarea Mirelui

Probabil că poemul a fost compus şi cântat cu ocazia nunţii împăratului

Solomon. întrucât psalmul depăşeşte cadrul istoric al limitelor umane şi

simbolistica sa corespunde cu evidenţele Noului Testament, psalmul este mesianic, preilustrând nunta Mirelui ceresc, Mesia (6-7; Evrei 1:8-9). Psalmul 45 realizează o strălucită imagine a Domnului Isus, Mirele

Bisericii Sale: I. Frumuseţea Mirelui (1-2) 1. Trebuie descrisă şi cântată. 2. Este o frumuseţe superlativă. 3. Podoaba cea mai evidentă este harul Cuvântului Său. II. Vrednicia Mirelui (3-5) 1. El este un adevărat războinic, viteaz. 2. El este împodobit cu armură sigură. 3. El apără valorile spirituale (blândeţea, adevărul şi neprihănirea). III. Guvernarea Mirelui (6-8) Mirele din poemul acesta este împărat ceresc, este însuşi Dumnezeu (6) din Dumnezeu (7) . Aceste versete nu numai că indică spre Dumnezeirea Domnului

Isus. dar aici "se vede şi distincţia între două persoane ale sfintei Treimi,

amândouă Persoanele fiind Dumnezeu adevărat'.43

1. Guvernarea Sa este veşnică. 2. Guvernarea Sa este dreaptă. 3. Guvernarea Sa asigură bogăţie şi frumuseţe. IV. Mireasa Mirelui (9-17) 1. Este frumos împodobită (Apoc. 19:6-8). 2. Devotată total Mirelui. 3. Dusă la palat în alai împărătesc. Veşnicia fericită este asigurată celor ce vor avea parte de nunta Mielului

ceresc. Psalmul 46 - Dumnezeu - cetăţuia invincibilă Psalmul 46 a putut fi scris în amintirea atacului nereuşit a lui Sanherib asupra Ierusalimului pe timpul lui Ezechia, când Dumnezeu a izbăvit cetatea în

mod miraculos (2Cron. 32). Se pare că Luther s-a inspirat din tema şi

conţinutul acestui psalm când a scris faimosul imn al Reformei: "Cetate tare-I Dumnezeu". Sau poate poemul a fost inspirat din scăparea Ierusalimului în urma altor

dezastre naturale sau în anticiparea evenimentelor ce vor anunţa revenirea lui Mesia. Versetele 4-5 au o paralelă în Apocalipsa 22:1-5, unde este prezentată

cetatea ideală.4A

Poemul este o celebrare a siguranţei Ierusalimului, cetatea

lui Dumnezeu, şi constituie pentru israeliţi poemul nădejdii cu care celebrează

certitudinea triumfului împărăţiei lui Dumnezeu. O fermă mărturisire de credinţă evidenţiază pe Dumnezeu ca adăpost şi

sprijin sigur în timp de grele încercări (1-3). în timp ce Ierusalimul pământesc

nu are un râu ca alte mari cetăţi ale lumii, Râul îndurării divine înveseleşte cetatea lui Dumnezeu (4-5). Prin Dumnezeu biruinţa şi împlinirea sunt deplin

asigurate. Ca rezultat, se impune contemplarea şi mărturisirea minunatelor

lucrări ale Domnului, cât şi declararea dumnezeirii Lui (6-11). Toţi câţi se încred în El nu vor fi daţi de ruşine, ci vor avea parte de convieţuirea veşnică în cetatea cerească.

Psalmii 47 şi 48 - Poeme ale împăratului şi cetăţii sale Făcând parte din trilogia care include şi psalmul anterior, aceşti psalmi se

ocupă cu prezentarea lui Dumnezeu. In primul am văzut că prezenţa lui asigură Ierusalimul, următoarele două poeme (47. 48) subliniază că Dumnezeu este

împăratul , iar Sionul este Cetatea Sa. Dumnezeul nostru este veşnic pe tron,

avem motive puternice de bucurie. | Criswell Study Bible, p. 665.

cf. The Lion Handbook to the Bible, p. 337. Psalmul 49 - Deşertăciunea vieţii Psalmul 49 prezintă deşertăciunea vieţii vremelnice, care este ameninţată de

moartea inevitabilă care se apropie. In faţa acestei realităţi omul este neputincios. De aceea, preocuparea înţeleaptă a muritorului este să-şi asigure

răscumpărarea sufletului, care nu poate fi acoperită de om, însă este asigurată de

Dumnezeu. In întunericul umbrei nopţii, Farul luminos este Dumnezeu. Psalmul 50 - Chemarea la judecată Psalmul 50 este primul dintre cei doisprezece atribuiţi lui Asaf. o căpetenie

a muzicienilor lui David (ICron. 6:33, 39,44). Psalmul vizualizează ziua cea mare a judecăţii, când Dumnezeu va judeca toate naţiunile. In imaginile unei veritabile teofanii, Dumnezeu apare şi cheamă

popoarele înaintea Sa (1-6). Judecata începe cu poporul Său, cu fiii

legământului. Se evidenţiază clar că ceremoniile religioase nu asigură pe credincios pentru ziua judecăţii (7-15). Nu ceremoniile, ci Domnul trebuie

căutat cu jertfa mulţumirii pentru tot ce a făcut (14-15). Ipocrizia va fi dată pe

faţă (16-22). In loc de forme religioase fără valoare se cere o trăire vrednică de

calitatea de membri în familia legământului. Căutându-L pe El şi primind cu mulţumire ce a făcut pentru ei, cei

credincioşi vor fi călăuziţi din moarte la viaţă şi nu vin la judecată, ci vor gusta

mântuirea Domnului (23; Iov 3:14-19). Psalmul 51 - Poemul pocăinţei profunde. Spălarea păcatului

Acest psalm este recunoscut ca cel mai de seamă psalm de pocăinţă, o

clasică mărturisire de păcate în Vechiul Testament. Titlul precizează că această profundă nigăciune de pocăinţă s-a declanşat când profetul Natan a demascat

păcatul adulterului şi crimei în viaţa împăratului David (2Sam.l2:l-15).

Mărturisirea păcatului este făcută în cel mai profund mod prin cele trei expresii

în ebraică, care demască cele mai acute laturi ale păcătuirii. Acestea sunt: fărădelege, abatere şi revoltă împotriva lui Dumnezeu. De asemenea, în

mărturisirea sa, David demască firea păcătoasă a omului şi apelează la mila lui

Dumnezeu pentru iertarea păcatului. Izbăvirea de păcat se realizează prin transformarea totală a fiinţei (o inimă curată şi un duh nou de la Dumnezeu),

care apoi va garanta o slujire adevărată şi o vrednică mărturisire pentru

Dumnezeu. Se pot observa: I. Apelul la mila lui Dumnezeu (1-2). II. Mărturisirea păcatului (3-5). III. îndepărtarea păcatului şi restaurarea (6-9). IV. Reînnoirea lăuntrică (9-13). V. Consacrarea totală a celui iertat (14-19). Pocăinţa trebuie să fie deplină şi iertarea va fi pe măsură, la fel va trebui să

fie şi recunoştinţa. Psalmul 52 - Avertizarea trădătorului şi încrederea în Domnul

Psalmul a fost scris atunci când Doeg Edomitul 1-a pârât la Saul pe David că

a fost ajutat de către preotul Abimelec (lSam. 21,22). Trădătorul, arogant şi rău, este demascat în timp ce credinciosul este acoperit de bunătatea nelimitată a lui Dumnezeu (1-4). Limba şi comportamentul său moral sunt total pervertite.

Distrugerea lui de către Dumnezeu este inevitabilă (5-7). Credinciosul

beneficiază de protecţia divină, bucurându-se de viaţă, de părtăşie sfântă şi

laudă pe Domnul (8-9). Duşmanul şi trădătorul celui neprihănit nu sunt de invidiat, ci de

compătimit. Psalmul 53 - Păcătoşenia universală a omului Cu mici variaţii, psalmul are acelaşi conţinut cu psalmul 14 şi evidenţiază

nebunia tăgăduirii lui Dumnezeu. Ultimul verset sugerează timpul exilului şi aşteptarea timpului când Dumnezeu îşi va dovedi puterea şi îndurarea prin

poporul Său Israel. Psalmul 54 - Strigătul după ajutor Trădat de zefiţi, David apelează la singurul ajutor sigur - Dumnezeu, care a şi intervenit în mod miraculos (lSam. 23). Psalmul cuprinde aducerea situaţiei

în faţa lui Dumnezeu (1-3) mărturia încrederii ferme că Dumnezeu va trimite

ajutorul Său (4-7). Oricine îndrăzneşte să apeleze la ajutorul lui Dumnezeu poate fi sigur de

reuşită (Ps. 46:1; Filip. 4:6-7). Psalmul 55 - Rugăciunea credinciosului trădat şi hărţuit Cadrul psalmului corespunde cu împrejurarea rebeliunii lui Absalom

împotriva tatălui său David, marcând poate. în speţă, trădarea de către sfetnicul

Ahitofel (2Sam. 15-17). La faptul prigonirii de către vrăjmaşi se adaugă durerea trădării de către omul de încredere (1-14). în asemenea împrejurări credinciosul doreşte aripile

porumbelului cu care să zboare la un loc de odihnă. David ştie că singura lui

scăpare este la Domnul şi aceasta este sigură (1,16, 17, 22). De asemenea, el cere ca Domnul să nimicească pe vrăjmaşi. Când cei mai dragi te părăsesc,

rămâne Cel care nu părăseşte niciodată - Dumnezeu. Psalmul 56 - Rugăciunea credinciosului când viaţa îi este periclitată

Prins de filisteni la Gat, viaţa lui David este în pericol (lSam. 21:10-15). Psalmistul se încrede în Domnul şi se laudă cu Dumnezeu care înţelege

durerea, vede lacrimile şi intervine. Psalmistul se simte dator să-şi rededice

viaţa Celui ce-1 salvează. Când alţii se laudă cu ei înşişi, dovedesc cea mai deşartă încredere; cine se laudă cu Dumnezeu, poate fi sigur în toate

împrejurările vieţii. Psalmul 57 - Seara primejdiei şi dimineaţa cântării In adâncimea peşterii Adulam, când Saul şi cu oamenii săi înarmaţi stau la

ntrarea peşterii. David are o noapte de coşmar (lSam. 22:1.24). Viaţa îi este în

nare pericol. Apelul către Dumnezeu este urgent (1-6). Apărat de Domnul şi

)iruitor, David are parte de o dimineaţă sărbătorească. îşi trezeşte instrumentele. ;erându-le să-1 acompanieze pentru a lăuda pe Domnul printre popoare. Chiar în miez de noapte întunecoasă, în adâncul temniţei din Filipi, Pavel şi

Sila, apostolii Domnului, cântă şi se roagă pentru că lumina feţei lui Dumnezeu le străluceşte (Fapt.Ap. 16:19-25). Psalmul 58 - Apel la Judecătorul Suprem Psalmul este o rugăciune către Dumnezeu, care este judecătorul suprem, să acţioneze potrivit cu faptele fiecărui om; să judece pe acei conducători care

trăiesc în corupţie şi nedreptate şi să apere pe cei neprihăniţi. Ziua retribuirii

drepte este sigură, deşi pentru o vreme se pare că cei răi au parte de succes.

Judecătorul cel drept face dreptate, El este Dumnezeu. Psalmul 59 - Rugăciune pentru protecţie în împrejurări deosebit de dificile, pe când oamenii lui Saul înconjurau casa

ca să-1 prindă pe David (lSam,19:10-17), acesta apelează la Dumnezeu şi-i cere să-1 izbăvească. Ideea pare să fie reluată pentru toate cazurile când omul lui

Dumnezeu sau poporul Său sunt în pericol (2Împ.l8:19, Neemia 4 etc). Arma

de seamă şi deosebit de periculoasă este vorbirea lor. "Din gura lor ţâşneşte răul

şi buzele lor sunt săbii" (v.7). Deşi seara vrăjmaşii îi fac multă tulburare celui credincios, când ei înconjoară casa ca nişte câini lacomi, dimineaţa, când cel

neprihănit experimentează izbăvirea divină, el cântă Domnului "tăria lui" şi

"turnul său de scăpare". Oricât de mari ar fi pericolele. Dumnezeu este scăparea

celui credincios. Psalmul 60 - Rugăciune unei oştiri înfrânte Acest psalm este o rugăciune naţională, o rugăciune a oştirii israelite sub

conducerea lui David când experimenta înfrângeri sau era în pericol. In condiţii neplăcute de confruntare cu ostile vrăjmaşilor din jur: sirienii şi edomiţii, David,

conducătorul armatei israelite, devine conducător al poporului în rugăciune

către Dumnezeu (2Sam. 8). Poporul împreună cu împăratul deplâng situaţia

tristă în care sunt şi se simt părăsiţi de Domnul, care le-a dat să soarbă din cupa mâniei Sale. însă ei apelează la Dumnezeul lor în vederea restaurării. El- este

Cel biruitor în sfinţenia Sa. Toate ţinuturile israeliţilor şi ale neamurilor din jur

sunt la dispoziţia sa. Isprăvi mari sunt garantate celor care se încred în Domnul. Psalmul 61 - Rugăciunea pentru restaurare împrejurările par să fie cele în care David era plecat într-o expediţie sau

poate fugărit de fiul său Absalom. departe de starea de satisfacţie deplină. De departe, din înstrăinare şi mâhnire, doreşte a ajunge stânca cu toate că este prea

înaltă pentru el. Psalmistul apelează la Dumnezeu, care este turn de scăpare şi

adăpost pentru el. Dorinţa lui este să trăiască în continuare în părtăşie cu

Dumnezeu, care-1 va sprijini pe vecie, fapt care îl determină pe psalmist să laude pe Domnul şi să-şi împlinească juruinţele. în împrejurările create de

înstrăinare sau disconfort spiritual. Domnul este Acela care îl poate plasa pe

credincios la locul său. Psalmul 62 - Mărturia celui ce se încrede în Domnul Dumnezeu fiind stânca şi ajutorul psalmistului, încrederea sa este în exclusivitate în Domnul. Puterea şi bunătatea sunt la Domnul. Chiar dacă cei răi

se năpustesc cu putere asupra celui credincios, scăparea lui este sigură. Psalmul 63 - Rugăciunea însetatului din pustiu Poate însetat şi obosit, pe când era în pustia Enghedi, fugind de Absalom

(lSam. 24), David înţelege mai bine însetarea sufletului său după Dumnezeu. Această însetare se datoreşte bunătăţii Domnului, care preţuieşte mai mult decât

viaţa. Dumnezeu satură sufletul credinciosului precum bucatele alese pentru

trupul său. Ca şi în alţi psalmi, noaptea aduce pericole, însă dimineaţa excelează în salvarea lui Dumnezeu. Acest psalm a fost scris pentru a fi folosit pentru

rugăciunea publică zilnică în biserica primară.45

Bucuria şi lauda iau locul

întristării în inimile tuturor celor care laudă pe Domnul. Psalmul 64 - Apel la Dumnezeu pentru protejarea vieţii Prins în ghearele unei conspiraţii, psalmistul apelează la Domnul. Duşmanii

sunt răi şi puternici; ei uneltesc în ascuns împotriva celui credincios (1-6).

Pieirea celor răi este sigură, iar cei neprihăniţi au parte de fericire. Psamul 65 - Poemul recunoştinţei pentru bunătatea Domnului

Psalmistul David slăveşte pe Domnul pentru marea Sa bunătate arătată faţă

de poporul Său. El ne-a iertat păcatele pentru a ne putea bucura de binecuvântările Sale (3-4). în providenţa Sa asupra întregii lumi, Dumnezeu

pune capăt războaielor şi aduce pacea în ţara credincioşilor Săi (5-8). Pământul

este prefăcut într-o grădină a Edenului care aduce roade îmbelşugate pentru cei

credincioşi. Viaţa cu Dumnezeu, stăpânul universului, este o cântare. Psalmul 66 - Recunoştinţă pentru izbăvire Toate popoarele sunt chemate să binecuvinteze pe Domnul ale cărui lucrări

sunt înfricoşătoare. Felul în care Dumnezeu a condus pe poporul Său prin Marea Roşie şi peste Iordan dovedeşte că El este stăpân atotputernic. încercările

îngăduite de El asupra poporului Său au dovedit puterea şi izbăvirea divină.

Dumnezeu este vrednic de laudele credincioşilor Săi. Psalmul 67 - Poemul protecţiei misiunii universale Psalmistul imploră mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra poporului

Său ca astfel să se cunoască de către toate popoarele calea şi mântuirea

Domnului. în măsura în care toate popoarele laudă pe Domnul pentru judecăţile

Sale drepte şi pentru povăţuirile sale, binecuvântările Lui se revarsă asupra poporului Său şi Pământul întreg se teme de Domnul. Psalmul 68-0 cântare a triumfului Psalmul acesta pare să fie cântarea unei procesiuni de sărbătorire a triumfului poporului lui Dumnezeu. Versetele 1-18 conţin multe referinţe clare

ale marşului triumfal al lui Dumnezeu de la Muntele Sinai (în zilele lui Moise)

la Muntele Sion (în zilele lui David). La Muntele Sinai este marcată naşterea 45 The NIVStudy Bible, p.831 Teocraţiei (a cârmuirii lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său), iar la Muntele

Sion are loc restabilirea Teocraţiei în Ierusalim, cetatea regală.46

încă din timpul bisericii primare, creştinii au considerat acest psalm ca pe o prevestire a

învierii şi înălţării Domnului Isus. împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor

(cf.Ef.4:8-13).' Versetele 1-6 evidenţiază pe Dumnezeu care înaintează triumfător. Portretul lui Dumnezeu este deosebit, El fiind: "Tatăl orfanilor şi Apărătonil văduvelor"

(v.5. Dumnezeu conduce naţiunea Sa prin pustiu (7-10). până când îi aşază în

Ţara Făgăduinţei (11-14). El alege Muntele Sionului ca locaş împărătesc al Lui (15-18). Datorită prezenţei Domnului, Israel va fi mântuit, iar vrăjmaşii lui vor

fi nimiciţi (19-23). Din Israel Dumnezeu îşi arată puterea în toate naţiunile (24-

35). mântuirea lui Dumnezeu antrenează toate popoarele să laude pe Domnul. "Acest psalm a fost favoritul cruciaţilor, hughenoţilor. al lui Savonarola şi al lui

Oliver Cromwell".47

Psalmul 69 - Rugăciune din mijlocul încercării întotdeauna suferinţa îl apropie pe credincios de Dumnezeu. Psalmul acesta este o rugăciune fierbinte a psalmistului din mijlocul suferinţei. Fiind înconjurat

de mulţimi de duşmani înrăiţi, care-1 prigonesc fără să fie vinovat, psalmistul

apelează la Dumnezeu. El suferă de dragul lui Dumnezeu (1-12). în această situaţie, apelează la ajutorul lui Dumnezeu (13-18). Persecutorii săi sunt

vinovaţi şi vor fi pedepsiţi pentru ceea ce au făcut (19-28). Credinciosul însă va

fi eliberat şi va lăuda pe Domnul. Ca şi Psalmul 22. părţi din Psalmul 69 sunt mesianici şi prezintă scene concrete din suferinţele Domnului; în sensul acesta

sunt citate în Noul Testament (versetele 4,9,21,22,25; în Io.2:17; 15; 25; iar

versetele 19-28-30; în Fapt.Ap. 1:20; Rom. 11:19: 15:3). Dumnezeu veghează

asupra credinciosului Său aflat în suferinţă şi îi va răsplăti în dreptate pe prigonitori. Biruinţa va fi de partea celui ce se încrede în Domnul. Psalmul 70 - Strigăt urgent după ajutorul Domnului Versetele din Psalmul 70 se mai găsesc şi în finalul Psalmului 40 (40:13- 17). Psalmistul stăruie să-i fie trimis de urgenţă ajutoail Domnului. Când

Domnul îşi trimite ajutorul, vrăjmaşii celui credincios vor fi făcuţi de ruşine,

iar cei ce se încred în Domnul se vor veseli şi vor lăuda pe Domnul. Psalmul 71 - Rugăciunea unui credincios înaintat în vârstă Fiind slăbit de putere şi totuşi încercat de vrăjmaşi, psalmistul apelează la

ajutorul lui Dumnezeu. întregul psalm este un apel pentru ajutorul lui

Dumnezeu din partea unuia care nici în împrejurări critice nu-şi pierde nădejdea. In original, psalmul este compus într-o formă simetrică de şase strofe de

câte cinci şi patru rânduri alternativ, având în centru versetul 14. Prima strofă (1-4), cu cinci rânduri, cuprinde apelul iniţial către Dumnezeu

pentru ajutor. Strofa a doua (5-8) cu patru rânduri este o mărturie că Dumnezeu 46cf. The NIVStudy Bible, p.835. 41Halley's Bible Handbook, p.261 a fost întotdeauna nădejdea sa. Apelul este din partea unuia care a experimentat

ajutorul Domnului. Strofa a treia (9-13), cu cinci rânduri, cuprinde rugăciunea ca Dumnezeu să

continuie să-i vină în ajutor în timpul bătrâneţilor când puterile slăbesc şi când vrăjmaşii caută să atace. Strofa a patra (14-18). cu cinci rânduri, constituie o promisiune fermă că, o

dată ajutat, psalmistul va face cunoscute lucrările minunate ale Domnului. Strofa a cincea (19-21), cu patru rânduri, este o minunată mărturisire că

Domnul este încă nădejdea psalmistului. în mijlocul încercărilor. El aşteaptă ca

Domnul să-i restaureze viaţa. Iar strofa a şasea (22-24), cu cinci rânduri, cuprinde promisiunea de a-L lăuda pe Domnul cu tot felul de instrumente, în timp ce vrăjmaşii vor fi făcuţi

de ruşine. Scăparea celui credincios este la Domnul, în orice situaţie s-ar găsi. Psalmul 72 - Imaginea lui Mesia - Regele desăvârşit Psalmul 72 este una dintre capodoperele Psaltirii, un strălucit psalm

mesianic. Psalmul este atribuit lui Solomon şi conţine ultimele cuvinte ale lui

David înainte de moartea sa cu privire la persoana şi domnia fiului său care va urma la tron (v.20). în multe privinţe, cuvintele depăşesc sfera personalităţii şi împărăţiei

pământeşti ale lui Solomon. Este cât se poate de clar că Duhul Sfânt descoperă

aici aspecte din personalitatea şi domnia regelui Mesia, fiul lui David. Psalmul prezintă conceptul ideal al regelui şi efectele glorioase ale domniei sale. Psalmul

conţine şase părţi: I. Dreptatea regelui desăvârşit (1-4) Regele desăvârşit va cârmui cu dreptate: - Potrivit cu darul lui Dumnezeu; - în vederea unei cârmuiri drepte; - în vederea asigurării prosperităţii. II. Domnia regelui desăvârşit este fără sfârşit (5-7) - Ascultarea de El va fi veşnică; - Binecuvântarea va fi fără sfârşit. III. Domeniul regelui desăvârşit cuprinde tot pământul (8-11). - Va fi o împărăţie fără margini; - Ii vor fi supuse toate împărăţiile. IV. Caracterul domniei Lui va fi deosebit. El va domni cu compasiune

(12-14)- Săracul va fi izbăvit; - Nenorocitul va fi scăpat; - Cel apăsat va fi eliberat. V. Cârmuirea împăratului desăvârşit va aduce alese binecuvântări (15-17) - Va fi belşug de bogăţii şi grâne; - Va fi belşug de bogăţii spirituale. VI. Cârmuirea împăratului desăvârşit stârneşte lauda Psalmul se încheie cu doxologia care slăveşte Numele lui Dumnezeu. Se

întrevede perspectiva mesianică, când tot pământul va fi plin de slava Domnului. 2.8.3. CARTEA A TREIA (Ps.73-89) Cu Psalmul 73 începe Cartea a treia din Psaltire, cuprinzând psalmii 73-89.

Cartea a treia cuprinde Psalmii Levitici, care sunt asociaţi mai ales cu închinarea şi slujba la templu. Unsprezece din aceşti psalmi sunt ai lui Asaf (73-

83), care era unul dintre conducătorii cântărilor la templul din Ierusalim

(ICronici 25:1). Patru aparţin fiilor lui Core (84-87). Psalmul 86 este al lui David,' 88 al lui Heman, iar 89 al lui Etan. Psalmul 73. Cugetări asupra unei lumi nedrepte Deşi Psalmul 73 începe cu o notă de nemulţumire faţă de felul cum se

petrec lucrurile în lumea plină de nedreptate, psalmul descoperă înţelepciunea divină privind soarta celor neprihăniţi şi a celor răi. Privind locul acestui psalm

în carte s-a spus: Editorii Psaltirii au plasat Psalmul 73 la începutul cărţii a IlI-a, după cum ei

au plasat Psalmul 1 la începutul întregii colecţii. Aici este tratată una dintre cele mai tulburătoare probleme ale sfinţilor Vechiului Testament: Cum se face că cei

răi adesea prosperă, pe când cei temători de Dumnezeu suferă atât de mult.48

Psalmul este împărţit în două părţi, în baza afirmaţiilor din versetul 1 şi 27. I. încercarea aproape fatală a credinţei (1-14) în mijlocul multor încercări şi probleme, credinciosul îşi opreşte privirile

asupra prosperităţii celor răi. Lucrul acesta îl tulbură pe psalmist până aproape

de îndoială. Cei răi şi copiii lor au mai mult decât le doreşte inima, de aceea sunt plini de mândrie şi nu se tem de Cel Preaînalt. II. Reîmprospătarea credinţei (15-28) Mergând în Casa Domnului, credinciosul întrezăreşte soarta de la urmă a celor răi. Ultimul cuvânt nu este moartea, ci răsplata va veni după moarte.

Faptul de a-1 avea pe Dumnezeu şi de a trăi în părtăşia sfinţilor pe pământ este

mult mai de preţ decât bunăstarea pământească. Cei izbăviţi de Domnul vor fi primiţi de El în ceruri. în mijlocul încercărilor, credinciosul trebuie să privească la Dumnezeu şi la

marile privilegii ale celor ce se încred în El pentru viaţă şi eternitate. Psalmul 74. Cântarea de jale în urma distrugerii Templului Psalmul acesta a fost scris probabil pe timpul exilului, când Israel a fost

distrus ca naţiune, Ierusalimul devastat şi Templul prefăcut în ruine. Psalmul

constituie o rugăciune către Dumnezeu, regele naţiunii sale. să vină în ajutorul poporului Său pentru a-1 apăra de vrăjmaşii batjocoritori. Psalmistul face un sumar al situaţiei triste. Dumnezeu s-a întors împotriva

propriului Său popor pe care-1 răscumpărase (1-2). Templul, care era fala trăirii wThe N.I.VSludyBible, p.843 lor, fusese desacralizat şi dărâmat (3-8). întrebarea care persistă acum în mintea

celor care sunt supuşi acestei tragedii este: "Cât timp vor mai stăpâni duşmanii ui Dumnezeu?"- (9-11). In baza cunoaşterii puterii lui Dumnezeu, psalmistul

cere lui Dumnezeu să-şi ţină promisiunea făcută Israelului şi să apere cauza poporului Său, care este propria Sa cauză (12-23). Chiar şi în cele mai ntunecate împrejurări, credinciosul nu trebuie să uite că Dumnezeu se identifică

cu propriul Său popor şi cu credincioşii Săi. Psalmul 75. Certitudini Divine Credincioşii lui Dumnezeu izbucnesc în laude aduse Domnului, în timp ce

puterile lumeşti înconjurătoare pun la încercare securitatea poporului ales. Dâteva certitudini garantează asigurarea şi apărarea poporului Domnului.

Cadrul putea fi în timpul când Asiria punea la încercare siguranţa israeliţilor

2Regi 18:3-19:37). Este cert faptul că Dumnezeu va judeca pe cei aroganţi,

ndiferent dacă se ridică de la apus sau răsărit (1-6). De asemenea, este cert că Dumnezeu guvernează asupra tuturor popoarelor şi aduce pedeapsa asupra celor

răi (7-8). Tot atât de cert este şi faptul că cel neprihănit va fi ridicat. Astfel că

cel credincios poate, în orice vreme, să laude pe Domnul (9-10). Cât este de cert că există Dumnezeu, atât este de cert că soarta tuturor lucrurilor este în mâna

.ui. Psalmul 76. Cântarea de mulţumire pentru o mare victorie Psalmul 76 este o celebrare a victoriei divine în apărarea Ierusalimului. Se >are că a fost scris cu ocazia distrugerii armatelor lui Sanherib de către îngerul Domnului când intenţionau să asedieze Ierusalimul (2Regi 19:25-35). Versetele -3 conţin cuvinte de laudă la adresa lui Dumnezeu, care a sfărâmat armele duşmanului. In versetele 11-12 se revine la aceeaşi idee, îndemnând totodată pe oţi credincioşii să aducă daruri lui Dumnezeu, care "frânge mândria Domnitorilor". La mijloc, versetele 4-10 conţin cântarea de celebrare, măreţia ui Dumnezeu în actul judecăţii divine. Fiecare victorie divină deschide

perspectiva unei adevărate celebrări. Psalmul 77. Mângâiere în mijlocul crizei Probabil în împrejurări de criză, în anumite probleme personale, psalmistul caută mângâiere. Chiar dacă prezentul este sumbru, omul lui Dumnezeu găseşte

mângâiere în amintirea felului în care Dumnezeu a lucrat în trecut. Trecând în

■evistă câteva din faptele divine mari, credinciosul găseşte motive să-1 laude pe Domnul. Amintirea lucrării trecute a lui Dumnezeu poate fi temelie pentru

ncrederea în El în crizele prezentului. avut mare prestigiu (Jud.8:2; 12). Cerinţa lui Dumnezeu a fost ca ei să ţină

legea, însă Efraim nu a ascultat de Domnul (9-11). Ei au uitat ce s-a întâmplat în pustiu, minunile Sale (13-16; 23-29; 44-53; 54-66), cât şi pedepsele date de El

(17-22; 30-43). Cu ridicarea lui David, Dumnezeu a făcut pe Iuda trib

conducător. Ierusalimul a devenit capitala lui Iuda şi David împărat (67-72). Neascultarea va duce pe om la pierdere, pe când ascultarea de Dumnezeu îl

împlineşte. Psalmul 79. O altă cântare de jale pentru distrugerea Ierusalimului Cucerirea Ierusalimului de către babilonieni în anul 586 î.Hr. a fost într-

adevăr un mare dezastru pentru israeliţi. Poetul deplînge situaţia, vărsarea de

sânge (1-4). Apoi, cere pedeapsa asupra cotropitorilor şi ajutor pentru poporul

pedepsit, iertare de păcate şi răzbunare din pricina numelui Domnului. Cei credincioşi au prilejul să se întoarcă la Domnul în timpuri de grea încercare. Psalmul 80. Rugăciune pentru Restaurare Probabil după ducerea în robia asiriană, însă înainte de exilul lui Iuda (2Regi 17:1-6), bărbaţii din Efraim, Beniamin şi Mânase, scăpând de asirieni la

Ierusalim, cer de la "Păstorul lui Israel" restaurarea. Bogata vie plantată altădată

de El a fost jefuită. Strălucirea feţei Sale asupra omului în necaz va aduce iarăşi

ridicarea. Psalmul 81. Un Poem sărbătoresc La una din marile sărbători, poate din cele cu pelerinaj (Pastele,

Cincizecimea sau Corturi), israeliţii sunt chemaţi să celebreze ajutorul lui Dumnezeu. în special este cântată izbăvirea de care Dumnezeu le-a făcut parte

eliberându-i din robie: "I-am descărcat povara de pe umăr, şi mâinile lui nu mai

ţin coşul" (v.6). Din pricina acestei izbăviri ei sunt chemaţi sa se rededice Domnului cu ocazia sărbătorii (1-7). Sărbătorile sunt într-adevăr un bun prilej

de reconsacrare. Ascultarea de Domnul ar garanta biruinţa asupra oricăror vrăjmaşi şi în

continuare (8-16). De altfel, cel care ascultă de Domnul are parte de fericire eternă. Psalmul 82. Judecarea Judecătorilor într-un limbaj adecvat pentru timpul său şi cu o condiţie accentuată, psalmistul Asaf ilustrează faptul că deasupra tuturor celor mari de care depinde

soarta vremelnică a oamenilor este Dumnezeu, care judecă pe aşa-numiţii

"Dumnezei". Termenul <yh!Oa$ /Elohim/, aici la plural, pare că se referă la judecătorii corupţi şi conducătorii israeliţi nedemni , care sunt mandatarii lui

Dumnezeu pentru a face dreptate (cf.Deut.1-17; Rom. 13:1-7). Dumnezeu

cheamă la judecata Sa dreaptă şi nepărtinitoare orice autoritate, care exercită 49Derek Kidner op.cit.. p.296-297: sugerează, de asemenea, părerile lui Delitzschi, Perowne şi Briggs. conform cărora "dumnezeii" ar putea fi stăpânirile acestui veac ( cf.

Filipeni 6:12). Sau că ar fi zeităţile păgâne (ICor. 10:20). Iar alţii consideră că este vorba

de regii neamurilor. judecata asupra oamenilor săvârşind nedreptate pe pământ. Nedreptăţile

săvârşite de către cei încredinţaţi să împartă dreptatea determină strigătul după

judecata dreaptă a Celui Atotputernic, Neprihănit şi Veşnic. "Scoală-Te Dumnezeule, şi judecă pământul căci toate neamurile sunt ale Tale" (v.8). Psalmul 83. Rugăciune pentru protecţie

Psalmistul Asaf, în numele naţiunii sale în pericol din cauza unei

conspiraţii, apelează stăruitor la Dumnezeu pentru protecţie. Naţiunile vrăjmaşe

Israelului din totdeauna (în sud: edomiţii şi moabiţii, descendenţi din Esau şi Lot; în est: hagareniţii, ghebaliţii, amoniţii şi amaleciţii, popoare biruite de

israeliţi când au venit din Egipt; în sud-vest: filistenii, iar în nord-vest: tirienii şi

sidonienii cu care s-au aliat şi asirienii) au format o coaliţie în scopul nimicirii lui Israel, poporul Domnului. Psalmistul invocă biruinţele poporului său din

trecut şi cere lui Dumnezeu acelaşi tratament pentru duşmanii aliaţi de astăzi, ca

toţi să ştie că Domnul este mai presus de tot pământul. în mijlocul strâmtorării

vrăjmaşilor, scăparea celor credincioşi este numai în Domnul. Psalmul 84. Splendorile Casei Domnului Acest psalm este un poem al pelerinilor care se îndreaptă spre Ierusalim la

sărbătorile anuale în perspectiva închinării la Templu. Poemul, care este al fiilor lui Core, conţine trei diviziuni principale: I.Profunda dorinţă după Casa Domnului (1-4). întreaga fiinţă a

credinciosului: sufletul, inima şi trupul însetează după locul întâlnirii cu Dumnezeu. Cei care ajung acolo sunt fericiţi. Până şi păsările găsesc acolo loc

liniştit pentru puii lor. II.Fericirea celor care pot merge în pelerinaj la Templul din Ierusalim (5-7). - Ei sunt fericiţi pentru că se încred în Domnul; - Ei străbat fericiţi Valea plângerii

50;

- Ei au parte de binecuvântări în locuri secetoase; - Ei îşi înnoiesc puterile în Casa Domnului (v.7). III. Rugăciune pentru împăratul (8-11). Se pare că desfătarea sufletelor pelerinilor la Casa Domnului atârnă de

credincioşia şi bunăstarea împăratului. De aceea, pelerinul se roagă pentru unsul

Domnului prin care se asigură pelerinajul sărbătoresc la templu. Concluzia psalmistului este că fericirea se asigură prin încrederea în

Domnul oştirilor (v.12). Psalmul 85. Rugăciune pentru înviorare Spirituală Pe fondul amintirii binecuvântărilor din trecut este implorată îndurarea lui

Dumnezeu, în vederea înviorării în prezent. Autorul (fiii lui Core) mulţumeşte

pentru bunăvoinţa Domnului faţă de poporul Său arătată în întoarcerea din captivitate şi în iertarea tuturor nelegiuirilor (v.1-3). 50 The Criswell Sudy Biblic, p.686. "Valea Baca" este un tablou ilustrativ a văii uscate

peste care treceau pelerinii mergând spre templu la Ierusalim. "Baca" înseamnă şi lacrimi. Rugăciunea pentru înviorare evidenţiază îndurarea lui Dumnezeu de care

atârnă revitalizarea spirituală, cât şi pocăinţa poporului stârnită de mila divină, "întoarce-ne iarăşi, Dumnezeul mântuirii noastre! Încetează-Ti mânia împotriva

nostră" (v.4.). De aceea, psalmistul se roagă fierbinte pentru înviorare (4-7). în

procesul înviorării se înmănunchează împreună bunătatea cu credincioşia, pacea

cu dreptatea. înviorarea are tendinţe universale, naţionale (v.9). Trecutul spiritual înălţător constituie baza pentru viitorul sperat în fericire.

"Ridică-ne iarăşi"! Psalmul 86. Rugăciunea credinciosului din mijlocul încercărilor Ca unul care se bucură de un statut special, fiind unul din cei iubiţi de

Domnul care se încrede în El, psalmistul apelează la îndurarea Domnului pentru

a-1 scoate din încercările de care are parte. El are motive să se încreadă în Domnul şi întrezăreşte timpul când toate naţiunile pământului se vor închina şi

vor da slavă .Domnului (v.9). Cu această convingere, credinciosul rămâne statornic, încrezător în Domnul

pe care-L laudă (v.12.), care îl ajută şi-1 mângâie în timp ce vrăjmaşii săi rămân de ruşine.

Psalmul 87. Gloria Sionului Psalmistul caută gloria cetăţii regeşti a lui Dumnezeu, a împărăţiei Sale.

Poemul face parte din grupul cântărilor Sionului (46, 48, 76, 125, 129, 137), cu care se aseamănă, dar faţă de care prezintă şi însemnate deosebiri. Psalmul este

o expunere panoramică a prezentului şi o profeţie despre viitorul strălucit al

cetăţii lui Dumnezeu. Temeliile şi porţile sunt elementele de căpetenie ale cetăţii care întregesc mărturia lucrurilor pline de slavă despre Sion (1-3). Perspectiva cetăţii lui Dumnezeu este să cuprindă în sferele ei cetăţile

întregului pământ, şi cetăţeni ai ei vor fi chiar şi duşmanii de moarte de altădată

(Egiptul, Babilonul, Filistia şi Etiopia). Dezideratul profetic îşi găseşte deplină împlinire în Domnul Isus (Ioan 1:12). Psalmul 88. Rugăciunea credinciosului disperat Poemul pare să fie cel mai trist din întreaga Psaltire, fiind lipsit de orice rază de speranţă. Sătul de rele, ameninţat de umbrele întunecate ale morţii şi părăsit

de toţi cei dragi, psalmistul se adresează lui Dumnezeu, care este "Dumnezeul

mântuirii lui". Preocuparea lui cea mai intensă este lauda Domnului, care nu poate fi îndeplinită de cei morţi. Rămâne valabil adevărul că cel credincios

laudă pe Domnul chiar şi în necazurile lui. Psalmul 89. Rugăciune pentru Restaurarea celui ce a intrat în

Legământ cu Dumnezeu în încheierea cărţii a treia a psalmilor este plasat poemul ce constituie o

rugăciune fierbinte pentru restaurarea seminţiei davidice în baza legământului

încheiat cu David.Se pare că psalmistul se referă la situaţia dezastruoasă a dinastiei davidice cu ocazia atacului lui Nebucadneţar asupra Ierusalimului şi ducerea în captivitate a regelui Ioiachin în anul 597 î.Hr. (2Regi 24:8-17).

51 în introducere sunt cântate dragostea şi credincioşia lui Dumnezeu şi

legământul Său cu David (1-4). Aceste elemente stabilite în introducere sunt expuse apoi în detaliu în cele două părţi ale psalmului, urmate de rugăciune

pentru restaurare. I. Proclamarea dragostei şi bunătăţii lui Dumnezeu (v.5-18) - Cerurile înseşi proclamă îndurarea lui Dumnezeu şi tot universul este o

mărturie a puterii Sale; - Dreptatea şi judecata stau la temelia guvernării Sale; - Poporul guvernat de El este fericit. "Ferice de poporul care cunoaşte

sunetul trâmbiţei, care umblă în lumina Feţei Tale, Doamne". II. Amintirea Legământului davidic (19-37) Psalmistul rememorează legământul încheiat cu David, expunând istoria evenimentelor cu ridicarea tânărului păstoraş la rang împărătesc. împlinirea

deplină a legământului se realizează în persoana Domnului Isus Hristos, Fiul

lui David (2Sam.7:4-17). Legământul nu poate fi invalidat (v.35-37). III.Rugăciunea pentru restaurare (38-52) Pe un ton de profundă lamentare este prezentată starea deplorabilă a

monarhiei davidice. In încheiere este invocată îndurarea lui Dumnezeu faţă de starea poporului în lumina promisiunilor făcute lui David. Psalmul se încheie cu

binecuvântarea cuvenită Domnului, singurul în care există nădejde. Poporul

legământului are ca singură şansă de reabilitare reîntoarcerea la Dumnezeul

credincios al Legământului, care este binecuvântat în veci. 2.8.4. CARTEA A PATRA . Ps. 90-106 Psalmul 90. Apelul din vremelnicie adresat Dumnezeului etern

Psalmii din cartea a 4-a, psalmi paraleli cu cartea Numeri, au conţinutul asociat cu peregrinările israeliţilor prin pustiu. Ca unii care sunt încercaţi,

credincioşii lui Dumnezeu aduc în aceste poeme o închinare cu supunere lui

Dumnezeu care este suveran. Fiind atribuit lui Moise, psalmul 90 ar putea fi cel mai vechi din Psaltire, datând din jurul anului 1400 î.Hr. Se pare că omul lui Dumnezeu, Moise, a scris

acest poem cu ocazia sau în starea de spirit cauzată de moartea fratelui său,

Aron, pe muntele Hor (Num.21:22-28). Psalmul poate fi împărţit în două părţi: I. Contemplarea măreţiei eternului Dumnezeu (v. 1-11). Aşa cum afirmă şi Derek Kidner: "Numai Isaia - capitolul 40 poate fi comparat cu acest psalm în

ce priveşte prezentarea grandoarei şi eternităţii lui Dumnezeu în raport cu

efemeritatea omului".52

- Dumnezeu este etern (v. 1,2); - Dumnezeu oferă adăpost generaţiilor umane;. \The N.I. V. Study Bible, p.862. ■Derek Kidner, Psalmii 73-150, p.327. - Dumnezeu este stăpân asupra vieţii şi morţii. în acelaşi timp, omul este

vremelnic şi la porunca lui Dumnezeu se întoarce în ţărână (v.3).: - Dumnezeu judecă păcatele omului, chiar şi pe cele ascunse (v.7.8): II. Apelul celui vremelnic la Dumnezeul etern In partea a doua, omul apelează la Dumnezeu. - In vederea învăţării cu privire la numărul anilor; - In vederea îndurării: - In vederea sprijinirii; - în vederea bunăvoinţei Domnului prin care să fie întărită lucrarea

mâinilor lui. Dumnezeu este singurul sprijin şi singura nădejde pentru omul trecător. La

El poate apela în orice clipă a vieţii, pentru că El este etern, atotputenic şi

binevoitor. Psalmul 91. Siguranţă şi odihnă sub ocrotirea lui Dumnezeu Psalmul este structurat în două părţi a câte opt versete fiecare. în prima parte

credinciosul este asigurat că nu trebuie să se teamă în faţa a patru încercări, care

bântuie ziua sau noaptea: groaza din timpul nopţii, săgeata din timpul zilei, ciuma din întuneric şi molima din timpul amiezii (v.5-6). în timp ce mii şi zeci

de mii cad, cel credincios este spectator la răsplătirea celor răi (7-8). Şi aceasta

pentru simplul motiv că stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se încrede în El, ca

în cetăţuia lui de scăpare (1-2). în partea a doua, credinciosul este victorios asupra a patru fiare deosebit de

fioroase: lei, năpârci, pui de lei şi şerpi. Victoria lui se datoreşte faptului că face

din Domnul locul lui de adăpost şi turnul lui de scăpare (7-14), şi fiindcă iubeşte pe Dumnezeu (v. 14). Domnul asigură pe cel credincios atât prin îngerii Săi

(v. 11.12), cât şi prin ascultarea rugăciunii şi ocrotirea directă până la capăt. Faptul că această asigurare este destinată copiilor lui Dumnezeu se vede şi prin aceea că însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost ispitit în aceste privinţe dar a fost

biruitor (Mat.4:6). Viaţa credincioşilor nu este scutită de încercări, însă

izbăvirea Domnului este sigură şi trainică. Psalmul 92. Cântarea Sabatului Psalmistul este impresionat de posibilitatea pe care o au cei care laudă pe

Domnul în ziua de Sabat în Casa Domnului. Dumnezeu trebuie lăudat

întotdeauna din pricina bunătăţii şi credincioşiei Lui arătate în lucrările Lui. în Casa Domnului, cel credincios ajunge să cunoască mai bine lucrările lui

Dumnezeu chiar atunci când în aparenţă cei răi au parte de prosperitate. De

aceea, cei sădiţi în Casa Domnului sunt roditori şi la bătrâneţe viaţa lor este înviorată prin Cel ce este "Stânca".Posibilitatea închinăciunii în Casa Domnului

în sărbătoarea săptămânală conduce la mari binecuvântări de care nimeni nu ar

trebui să-şi lipsească sufletul. Psalmul 93. Domnia lui Dumnezeu Poemul este o confesiune minunată a credinţei în guvernarea Celui

Preaînalt. Se pare că acesta este unul dintre imnurile compuse pentru festivalurile religioase evreieşti în care se proclama guvernarea lui Dumnezeu asupra ordinei cosmice, asupra naţiunilor şi asupra lui Israel. Dumnezeu

cârmuieşte în dreptate şi sfinţenia este podoaba Casei Sale. A înţelege guvernarea lui Dumnezeu înseamnă a fi la adăpost în faţa oricărei

forţe din univers. Psalmul 94. Apelul la justeţea divină în disperare din pricina celor răi, psalmistul strigă către Dumnezeu

invocând justeţea divină faţă de atitudinea lor. Prima parte dovedeşte că cei răi merită judecata lui Dumnezeu datorită atitudinii lor faţă de Domnul şi semenii

lor. (1-11). Dumnezeu însă îşi revarsă îndurarea asupra poporului Său încercat

(12-22). El mângâie pe credinciosul său când este încercat şi ispitit. Trecând prin încercări, credinciosul poate apela la justeţea divină care se va descoperi. Psalmul 95-100. Poeme ale Slăvirii Iui Dumnezeu Aceşti şase psalmi constituie o grupare de poeme care îndeamnă la slăvirea Celui care guvernează asupra tuturor lucrurilor. Psalmul 95 îndeamnă la slăvirea lui Dumnezeu, creatorul nostru şi al

tuturor lucrurilor. De aceea, lui i se cuvine ascultare. Israeliţii s-au dovedit nevrednici de El când şi-au împietrit inima în pustiu. Psalmul 96 este o chemare a tuturor locuitorilor pământului să laude pe

Domnul, deoarece El este singurul Dumnezeu adevărat care guvernează asupra

întregii lumi. în perspectiva judecăţii Sale cu dreptate asupra neamurilor, pământul întreg tresaltă de bucurie. Deplina împlinire se va realiza în

Domnul Isus, care va judeca întreag pământul. în Psalmul 97 este lăudat Dumnezeu, singurul Domn, Mântuitor slăvit şi triumfător, de aceea cei neprihăniţi tresaltă de bucurie. Psalmul 98 este o chemare la celebrarea cu bucurie a guvernării neprihănite

a Domnului. Din pricina mântuirii descoperite, toţi locuitorii pământului să

laude pe Domnul cu vocile şi instrumentele lor. Tot El este cel ce va judeca cu dreptate. în Psalmul 99 este prezentat Dumnezeu cel Sfânt pe tronul Său de slavă, El

cel care iartă şi disciplinează pe poporul Său, El guvernează din Sion asupra întregului pământ. Iar în Psalmul 100 este prezentată invitaţia de a lăuda pe Domnul în curţile

Casei Domnului. El este creatorul, susţinătorul şi păstorul poporului Său. De aceea trebuie lăudat pentru bunătatea şi credincioşia Sa veşnică. Psalmul 101. Programul unui conducător credincios împăratul David, om după^ inima lui Dumnezeu, anunţă programul său de

guvernare şi conduită (cf. 2Împ.23:3). Acesta a fost apoi transmis şi lui Solomon cu ocazia încoronării lui şi se potriveşte cu fiecare credincios în sfera

lui de trăire (IRegi 2:2-4). Acel care a îndeplinit în mod desăvârşit un asemenea

program este împăratul Mesia.53

Psalmistul consideră că, pe lângă laudele ce se cuvin Domnului pentru bunătatea şi dreptatea lui (v. 1.), el are două îndatoriri de

căpătâi: să îşi apropie tot mai mult pe cei neprihăniţi (v.6.) şi să îndepărteze de

lângă el, din casa şi din cetatea lui, pe cei păcătoşi, stricaţi şi nelegiuiţi (4-5; 7- 8). Pentru a putea realiza un asemenea program este nevoie de o trăire personală

neprihănită, (v.2.) Dumnezeu primeşte lauda celui care se depărtează de cei

păcătoşi şi trăieşte în neprihănire în părtăşia celor credincioşi. Psalmul 102. Strigătul către Dumnezeu în mijlocul întristării Considerat un psalm de pocăinţă, Psalmul 102 prezintă pe cel nenorocit

strigând către Dumnezeu din mijlocul necazului şi suferinţei, care îşi îndreaptă

faţa spre Dumnezeu şi imploră îndurarea Lui. Mai întâi, îşi prezintă Domnului suferinţa (1-11). Lovit şi părăsit, batjocorit de vrăjmaşi, suspină sub urgia

mâniei lui Dumnezeu cel veşnic (12-28), care va avea milă de el şi de poporul

său. Exemplificarea deplină o găsim în cazul Domnului Isus, psalmul fiind

profetic, mesianic (Evr. 1:10-12). Rezultatul final al pedepsirii divine este binecuvântarea.

Psalmul 103. Poemul recunoştinţei pentru dragostea şi îndurarea Domnului Probabil scris de către David spre sfârşitul vieţii, Psalmul 103 este o

frumoasă cântare a recunoştinţei către Dumnezeu. Scrutând şiragul binefacerilor

divine, credinciosul se îndatorează să binecuvinteze pe Domnul. Printre cele

mai de seamă binefaceri, el aminteşte: iertarea păcatelor, vindecarea bolilor, izbăvirea de moarte, înviorarea vieţii şi susţinere. Deosebit este ilustrată iertarea păcatelor pe care El le îndepărtează de la

noi,"cum este de departe răsăritul de apus". Toate acestea se datoresc îndurării

părinteşti a lui Dumnezeu faţă de cei ce se încred în El (1-14). Deşi omul este trecător, îndurările Domnului sunt eterne. De aceea, orice fiinţă este datoare să binecuvinteze pe Domnul.

Recunoştinţa este de mare preţ în faţa lui Dumnezeu. Psalmul 104. Odă închinată Creatorului Dacă în Psalmul 103, Dumnezeu este binecuvântat pentru ceea ce face în

viaţa individului şi a comunităţii umane, în Psalmul 104 El este glorificat ca şi creator al universului. Psalmistul laudă pe Domnul pentru frumuseţea şi

perfecţiunea creaţiei. Structura psalmului urmează de-aproape structura istoriei creaţie din

Geneza cap. 1., slăvind pe Dumnezeu pentru fiecare element major al creaţiei. După introducerea din, (v.l), în care Dumnezeu este lăudat din pricina

măreţiei Lui, care este ilustrată în elementele creaţiei:54

- lumina (v.2a) (Gen. 1:3-5); - cerul (v.2b-4) (Gen. 1:6-8); - apa şi uscatul (v.5-9) (Gen. 1:9-10); - pământul, vegetaţia(v. 14-18) (Gen. 1: 11-13); - luminătorii (v. 19-24) (Gen. 1:14-9); 53 The N.I. V. Study Bible, p.874. 54cf. Derek Kidner, p. 368. - animalele aerului şi ale mărilor ( v.25-26) (Gen. 1:20-23); - animalele uscatului şi omul (v.21-24) (Gen. 1:24-28). Dumnezeu, care le-a creat pe toate, le şi susţine hrănind toate vieţuitoarele (27-30). De aceea, credinciosul este decis să laude pe Domnul toată viaţa.

Creatorul îşi va restaura creaţia îndepărtând păcatul şi pe cei răi (31-35). Creaţia

determină şi inspiră pe credincios să laude pe Domnul. Psalmul 105 şi 106. Poporul Legământului Cartea a patra din Psaltire se încheie cu doi psalmi care prezintă pe israeliţi,

poporul Legământului. In primul (Ps.105). Dumnezeu este slăvit pentru

legământul Său cu Israel. Israeliţii sunt chemaţi să laude pe Domnul, să-L mărturisească şi să se

fălească cu numele Lui pentru tot ce a făcut pentru ei (105:1-11); urmează

fazele istoriei israelite: patriarhi (105:12-15), istoria lui Iosif (105:16-23), eliberarea din Egipt (105:23-38), călăuzirea prin pustiu (105:39-42) şi cucerirea

Canaanului (105:43-45). Datorită tuturor acestor fapte măreţe, divine, israeliţii

sunt datori să păzească Legea şi să laude pe Domnul. In continuare, Psalmul 106 prezintă neascultarea israeliţilor. In prima parte psalmistul slăveşte pe Domnul (1-5). după care urmează mărturisirea păcatelor

naţiunii alese (6-39). Psalmistul deplânge abaterile lor, care au constat în necredinţă (7-12), nemulţumire (13-15). gelozie (16-18). idolatrie (19-23). neascultare (24-27),

apostazie (28-31), provocare (32-33), decădere în păgânism (34-39). Din cauza acestor abateri, Dumnezeu a fost nevoit să aplice judecata asupra lor, însă datorită milei Sale a ţinut cont de legământul încheiat cu ei (40-46).

Psalmul se încheie cu invocarea ajutorului Domnului, cerând readucerea lor în

ţara promisă fapt care va fi o reală pricină de laudă Domnului. 2.8.5. CARTEA A CINCEA, PSALMII 107-150 Cartea a cincea a psalmilor conduce la o culme tematică a cărţii, conţinând

două colecţii de psalmi ai lui David (108-110; 138-145); cei cincisprezece

psalmi ai treptelor (120-134), din care patru sunt din nou ai lui David (122,124, 131,133), iar unul al lui Solomon (127); Halelul egiptean, care se cântă la Paşti

(113-118) şi apoi încheierea cărţii cu cei cinci psalmi "Halleluiah" (146-150). Psalmul 107. Poemul răscumpărării şi izbăvirii Dumnezeu este cel ce răscumpără pe cei care trec prin necazuri, de aceea ei sunt datori să-L laude pentru bunătatea şi minunile Sale. - El izbăveşte pe cei pribegi prin pustiu (4-9); - El izbăveşte pe captivii înlănţuiţi (10-16); - El scapă pe cei bolnavi (17-22); - El izbăveşte pe cei prinşi de furtunile mărilor (23-32). Deşi în împrejurări şi pericole diferite, cei ce strigă către Domnul sunt izbăviţi de el. De aceea, toţi trebuie să laude pe Domnul pentru dragostea Lui de

neschimbat (33-43). Psalmul 108. Imnul inimii consacrată Domnului Inima consacrată Domnului este gata să cânte laudele Lui din zorii zilei, acompaniată de instrumente de muzică. Motivaţia este bunătatea Domnului,

care este mai presus de ceruri (1-5). Credinciosul consacrat este gata să laude pe

Domnul şi pentru biruinţele din viitor, pentru marile isprăvi cu Domnul care urmează, pentru izbăvirile din viitor (6-13). Trecutul, prezentul şi viitorul cu

Dumnezeu sunt asigurate. Psalmul 109. Răzbunarea asupra vrăjmaşilor Psalmul 109 este un psalm în care este chemat Dumnezeu să judece într-un caz în care cel credincios suferă din cauza falselor acuzaţii ale vrăjmaşilor săi.

Ei au răspuns dragostei cu ură şi au răsplătit binele cu rău (1-5). Ca şi în alţi

psalmi de acest fel, potrivit cu conceptul Legii Vechiului Testament şi cu dreptatea finală, este implorată justeţea divină asupra celor răi. Deşi aceasta este

cutremurătoare, justeţea va fi partea celor care resping îndurarea dezvăluită în

Domnul Isus şi în Noul Testament (6-20). De asemenea soartă tristă a avut parte Iuda, care a vândut pe Domnul (Fapt. 1:20). Cel credincios însă apelează la Domnul şi se încrede în El în toate

împrejurările. Psalmul 110. Poemul încoronării Regelui Mesia Acest psalm este un minunat poem mesianic, o veritabilă profeţie despre

ungerea Regelui-Preot Mesia."Chiar înainte de Domnul Isus, evreii au

considerat acest psalm ca fiind mesianic"55

. De asemenea, în Noul Testament, Domnul Isus însuşi (Mat.22:43-45; Marcu 12:36-37; Luca 20:42-44) şi ap.Petru

(Fapt.2:34-36) au interpretat acest psalm ca fiind profetic cu privire la Domnul

nostru. Psalmul este o adevărată capodoperă a profeţiilor mesianice în Vechiul Testament. Domnul Isus este prezentat în modul cel mai sclipitor ca Rege, Preot, şi Domn biruitor. I. Ca rege (1-3). - Este mai presus de regele David (v.l.) (Fapt.2:34). aşa cum este mai

presus de Moise şi de îngeri (Evrei 1-13); - Este întronat de către însuşi Dumnezeu, la dreapta Lui, deşi a fost respins de oameni (Fapt.5:30; îs.53:13); - Domnia lui va fi cu autoritate deplină, căci domneşte împreună cu

Dumnezeu, este Dumnezeu; Poporul guvernat de el are parte de viaţă deplină, înflăcărare şi prospeţime (v.3)

II. Ca preot (v.4.). împăratul Mesia va fi şi preotul după rânduiala lui Melhisedec

(cf.Gen. 14:18; Evr.5:6; 10; 6:20; 7:1; 10-11, 15, 17, 21). Melhisedec, al cărui nume înseamnă "Regele meu este neprihănit",

misteriosul rege al Salemului şi preot al Dumnezeului celui Preaînalt în timpul 5The N.l V. Study Bible, p.888. patriarhului Avraam, a fost un tip reprezentativ al Domnului Isus în calitate de preot. - Preoţia Lui, ca şi a lui Melhisedec, este prin încredinţare divină şi nu pe

cale de linie genealogică, cum era cazul cu preoţia aronică (cf. Evr.7:3). Domnul Isus se trăgea din tribul lui Iuda şi nu din tribul preoţesc al lui Levi; - în preoţia Lui, oficiul de preot este combinat cu cel de rege. ca în cazul lui

Melhisedec (Gen. 14:18; Evr.7:l); - Preoţia Domnului Isus, ca şi a lui Melhisedec, este deplină în sine, fără ascensiune şi succesiune. El este începutul şi Sfârşitul, El deţine preoţia

desăvârşită; - Preoţia lui Mesia, ca şi a lui Melhisedec, nu are de-a face cu nici o altă jertfă decât cu pâinea şi vinul, reprezentând trupul şi sângele Său pentru

ispăşirea păcatelor omenirii (Gen. 14:18). III. Ca Domn biruitor (5-7). încheierea psalmului aduce în imagine bătălia finală a Regelui biruitor. Va

veni o zi a mâniei când El va face dreptate printre neamuri şi va fi atotbiruitor. Se putea oare ca acest psalm să lipsească din Psaltire? Nicidecum, deoarece

acesta este punctul cel mai important, în El îl avem pe Marele Preot de care avem nevoie, Regele şi Domnul nostru atotbiruitor (Evr.8:l,2). Psalmii 111, 112. Dumnezeu şi cel ce se teme de Domnul Doi psalmi identici ca formă, fiecare constând în original din 22 de rânduri scrise sub formă de acrostih urmând succesiunea consoanelor din alfabetul

ebraic, tratează despre Dumnezeu şi onnil care se teme de Domnul. Psalmul 111 aduce laudă Domnului pentru maiestatea, onoarea,

neprihănirea, îndurarea, justeţea, credincioşia, sfinţenia şi eternitatea lui Dumnezeu (1-9). Frica de El este începutul înţelepciunii (v.10). Psalmul 112 prezintă pe omul care se teme de Domnul şi are o mare plăcere

pentru poruncile Lui. Chipul lui Dumnezeu se întipăreşte în caracterul lui. El este: neprihănit,

îndurător, milostiv, drept, iubitor faţă de Legea Domnului. El este binecuvântat

de Domnul şi stârneşte invidia celor răi. Nu există mai minunată combinaţie ca aceea dintre iubitorul Dumnezeu şi

omul temător de Dumnezeu. Aceasta constituie armonia desăvârşită. Psalmii 113-118. Hallelul Pascal Psalmii aceştia se cântau cu ocazia sărbătorii pascale, de aceea au fost numiţi şi "Hallelul egiptean". "Psalmul 113 şi 114 se cântau la începutul cinei

pascale, iar ceilalţi (115-118) la încheierea acesteia. Aceasta a fost cântarea

cântată şi de către Domnul Isus şi vecinii Săi în seara cinei pascale fMat.26:30)"

56 Psalmul 113 constituie un adevărat imn de slăvire a maiestăţii şi îndurării

lui Dumnezeu. Dumnezeu este incomparabil, mai presus de creaţia Sa, însă este preocupat de soarta credincioşilor săi, săraci şi lipsiţi. De aceea Lui i se cuvine

:oată lauda. Halley, p.265. Psalmul 114 cântă prezenţa lui Dumnezeu cu poporul şău, în mod unic

înactul eliberării din robia Egiptului. Dumnezeul care a rupt lanţurile robiei poporului Său face să se cutremure pământul, munţii şi dealurile, marea se dă la

o parte, iar râurile îşi schimbă cursul în faţa Domnului şi a poporului Său. Cu

Dumnezeu omul experimentează minuni unice.

Psalmul 115 arată că Dumnezeu este singurul Dumnezeu adevărat şi

vrednic de slavă. Idolii nu sunt decât materie moartă. De aceea, Israel să se

încreadă în Domnul, atât ca indivizi cât şi ca familii şi triburi, căci El este ajutorul şi sprijinul lor şi de la El se primeşte binecuvântarea; de aceea ai Săi îl

vor lăuda veşnic. Psalmul 116 este un imn al recunoştinţei şi mulţumirii către Dumnezeu pentru scăparea de moarte şi ispite şi pentru ascultarea rugăciunii. Cel izbăvit de

Domnul doreşte să-şi arate întreaga recunoştinţă înălţând paharul izbăvirilor în

numele Domnului. Recunoştinţa va fi manifestată şi în public în Casa

Domnului. Dumnezeu se bucură de recunoştinţa credincioşilor Săi. Psalmul 117, care, deşi este cel mai scurt, este şi capitolul central al

Sfintelor Scripturi. El reprezintă o chemare către toate popoarele şi către toate

neamurile să laude pe Domnul pentru bunătatea şi credincioşia Sa cea mare. Psalmul. 118, cu care se încheie Hallelul, este un imn de mulţumire pentru

izbăvirea de vrăjmaşi, pentru biruinţa deplină a Domnului. Israel şi fiecare trib

în parte sunt invitaţi să laude pe Domnul. Poemul este cu deosebire mesianic de biruinţă, întrezărind perspectiva profetică a învierii şi biruinţa deplină. "Piatra,

pe care au lepădat-o zidari', a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii"

(v.22). Astfel apar zorii zilei bucuriei depline. Nici o altă cântare nu ar fi fost

mai potrivită pentru împrejurarea când Domnul Isus părăsea camera de sus, îndrcptându-se spre Ghetsimani, spre Golgota. Iată un tablou premergător al

biruinţei depline. Psalmul 119. Poemul Cuvântului lui Dumnezeu Numit de Spurgeon şi "micuţa Biblie" sau "Biblia concentrată", Psalmul 119

este un preţios giuvaer al Cuvântului lui Dumnezeu, al Legii Domnului. Este

capitolul cel mai lung din întreaga Scriptură şi cel mai lung psalm în Psaltire.

Din punct de vedere al structurii, psalmul este o capodoperă a poeziei ebraice, un exemplar clasic şi cel mai lung acrostih. Cele 176 versete sunt grupate în 22

de secţiuni a câte opt versete fiecare, după numărul consoanelor din alfabetul

ebraic. Fiecare verset dintr-o secţiune începe cu aceeaşi consoană în mod consecutiv în ordine alfabetică. Mai mult, aproape fiecare verset conţine o

anumită referinţă la Legea Domnului, iar conţinutul fiecărei secţiuni are o

oarecare legătură cu semnificaţia străveche a consoanei cu care încep cele opt versete ale secţiunii. în general, sunt folosiţi zece termeni pentru a prezenta

Cuvântul lui Dumnezeu. Aceştia sunt: "Legea Domnului", "mărturiile", "căile",

"preceptele", "statutele", "poruncile", "judecăţile", "cuvintele", "zicerile" şi

"cărările". 1. Secţiunea X /alef/ ("cap de bou") - Inimă neîmpărţită cuprinde atitudinea

de ataşament a celui neprihănit la Legea Domnului (1-8). 2. Secţiunea 3 /Bet/ ("casă") - Comoară tezaurizată cuprinde adevărul despre tezaurizarea Cuvântului Domnului în inimă, aceasta fiind singura şansă pentru credincios şi, în special, pentru cel tânăr ca să poată umbla pe calea

Domnului în curăţie (9-16). 3. Secţiunea 1 /Gimel / ("cămilă") - Mângâiere în singurătate vorbeşte

despre faptul că, fiind un străin şi călător pe pământ, psalmistul apelează la

Legea Domnului pentru ocrotire, călăuzire, mângâiere şi sfătuire. Pe cărarea

vieţii călătoreşte meditând adânc la Poaincile Domnului (17-24). 4. Secţiunea 1 I Dalet/ ("uşă") - înviorare pe calea vieţii arată cum în

pribegia vieţii evreul era înviorat prin poruncile Domnului plasate la uşa casei,

pentru a le citi la plecare şi la venire (25-32). Această Lege îl îndepărtează de calea necredincioşiei şi—1 conduce în cea a adevărului. 5. Secţiunea H /Het/ ("deschizătură") - indică spre faptul că cel credincios

este deschis şi gata să primească învăţătura din Legea Domnului şi să trăiască în

neprihănirea cerută (33-40). 6. Secţiunea T / Wav/ ("cârlig") - Cuvinte pentai alţii cuprinde dorinţa de a

mărturisi altora învăţăturile Domnului (41-48). Ca unul care a fost umplut de

Cuvântul adevărului va putea, prin Legea Domnului, prinde şi pe alţii în cârligul

adevărului. 7. Secţiunea T / Zain/ ("armă") - cuvinte ferme: Cuvântul Domnului este

arma cea mai sigură pentru străjerul credincios zi şi noapte (49-56). 8. Secţiunea Ti /Chet/ ("gard") - Complet, cu toată inima. Partea care-i revine credinciosului este să păzească Cuvântul Domnului, fapt care îl asigură şi-1

protejează de cei ce se tem de Domnul şi păzesc Legea Lui (57-64). 9. Secţiunea D /Tet/ ("ţeava", "conductă") - Comunicarea sau învăţarea

lecţiilor grele. Psalmistul doreşte să înveţe prin Legea Domnului şi acele lucruri care sunt mai greu de priceput şi cere lui Dumnezeu să-1 înveţe. Prin Legea

Domnului a învăţat să preţuiască Cuvântul mai mult decât aurul (65-72). 10. Secţiunea "• /Iod/ ("braţ, mână") - Creatorul să fie glorificat în creaturile Sale. Ca unul care ştie că a fost creat de mâna Domnului, psalmistul cere lui

Dumnezeu să continue a-1 forma conform cu Legea Sa, astfel ca cei îngâmfaţi să

fie umiliţi, iar cei ce se tem de Domnul să se bucure văzând lucrarea Domnului în el (73-80). 11. Secţiunea D /Kaf/ ("palmă") - Aşteptările celui ruinat. Lovit fiind până

la ruină sub apăsarea încercării, aşteaptă mângâiere. El se încrede în cel care

poate mângâia prin Legea Lui cea dreaptă (81-88). Aceeaşi palmă a Domnului care încearcă pe cel credincios îl poate şi mângâia şi poate pedepsi pe cei care-1

prigonesc. 12. Secţiunea b /Lamed/ ("bici") - Marile certitudini. Dumnezeu suveran şi atotputernic supune şi menţine prin Cuvântul Său toată creaţia, şi toate lucrurile

îi sunt supuse (89-96). 13. Secţiunea U /Mem/ ("apă") - înţelepciunea cerească. Legea Domnului

este ca o apă care curge şi umple din abundenţă cu învăţătură şi înţelepciune, fiind plăcută şi dulce (97-104). 14. Secţiunea ] / Nun/ ("peste") - Nepierzând calea. Cuvântul Domnului

este o candelă şi o lumină pe cărare, care asigură pe cel credincios să nu se rătăcească (105-112). 15. Secţiunea D / Samek/ ("proptea") - împotriva şchiopătării. Legea

Domnului sprijină pe cel credincios pentru a nu se poticni. El nu doreşte să şchiopăteze, precum cei ce trăiesc o viaţă duplicitară, ci să urmeze hotărât Calea

Domnului (113-120). 16. Secţiunea V /Ain/ ("ochi") - Presiune din partea celor fără Dumnezeu,

ochii lui se topesc după mântuirea Domnului. Psalmistul doreşte să atragă spre el privirea binevoitoare a Domnului, pentru a fi sprijinit să trăiască după Legea

Sa (121-128). 17. Secţiunea D /Pe /("gură") - Lumina luminează în întuneric. Psalmistul îşi deschide gura şi îşi însuşeşte Legea Domnului cu mare bucurie, prin care

apoi trăieşte în strălucirea feţei Domnului (129-136). 18. Secţiunea X / Ţade/ ("undiţă") - Neprihănire veşnică. Prins în undiţa necazului şi a încercării în opoziţie cu duşmanii săi, psalmistul gustă

neprihănirea şi dreptatea lui Dumnezeu şi trăieşte în libertatea credincioşilor

Domnului (137-144). 19. Secţiunea p / Qof/ ("ureche") - Nădejde nestrămutată. Psalmistul strigă către Dumnezeu zi şi noapte şi are nădejdea că va fi ascultat potrivit cu

bunătatea celui ce ascultă rugăciunea (145-152). 20. Secţiunea "1 / Reş/ ("lapte") - Trăire preţioasă. îndurările Domnului sunt măreţe. Psalmistul suspină după laptele duhovnicesc, Legea Domnului care-1

poate înviora (153-160). 21. Secţiunea Vi I Şin/ ("dinte") - Asigurarea păcii. în ciuda urii şi prigoanei

celor răi care scrâşnesc din dinţi împotriva celui credincios, el se bucură de Cuvântul Domnului ca de o mare pradă. în el găseşte pace şi siguranţă (161-

168). 22. Secţiunea FI /Tau/ ("cap de cruce") - Strigătul după salvare. Psalmistul

caută salvare la Domnul cu suspine adânci. Izbăvirea va face din el unul care va

mărturisi laudele Domnului. El doreşte viaţă ca să laude pe Domnul. înţelege

însă că el rătăceşte ca o oaie pierdută şi numai opera salvării divine îl poate

mântui (169-176). Psalmul se încheie cu scrutarea viitorului în nădejdea salvării prin crucea Golgotei (Isaia 53:1-12). într-adevăr, după cum Legea a fost un

îndrumător spre Hristos, tot aşa oda închinată Legii Domnului, formulată prin

Duhul Sfânt cu atâta măiestrie, nu putea să indice spre altceva decât spre

glorioasa jertfă aducătoare de mântuire de pe crucea Calvaailui. Psalmii 120-134. Cântările Treptelor Cei cincisprezece psalnji numiţi "Cântările treptelor" sau "Cântările

pelerinilor" se pare că au fost destinaţi să fie cântaţi vocal de către pelerini pe când călătoreau (urcau) spre Ierusalim la sărbătorile speciale de peste an. Alţi cercetători sunt de părere că aceste poeme erau "cântate de către

pelerini pe când urcau cele 15 trepte înspre curtea bărbaţilor'0 . Iar alţii

consideră că numele are de-a face cu indicaţii muzicale în vederea interpretării

acestora. Psalmul 120 este o implorare către Dumnezeu pentru scăparea celui

credincios de vorbirile de rău, clevetirile şi minciunile celor răi, care căutau să-1 distaigă. în faţa discreditărilor şi ale vorbirilor de rău. nădejdea credinciosului

este Domnul. Halley, p.266 Psalmul 121 probabil era cântat de către pelerini când zăreau prima dată

Ierusalimul pe înălţimi şi exprimă încrederea în Dumnezeu, care îl va păzi atât

la plecare cât şi la venire. Cel ce a făcut cerurile şi pământul veghează asupra

celui credincios, păzindu-1 de orice rău. Psalmul 122 era cântat pe când pelerinii ajungeau la porţile

Ierusalimului. Admirându-i zidurile şi temeliile, pelerinii se rugau pentru

cetatea sfântă care era sediul împăratului şi centrul religios, era cetatea lui Dumnezeu. Ei cereau pace pentru cetatea lor iubită. Psalmul 123 era cântat când pelerinii ajungeau în templu şi ridicau ochii lor

spre Dumnezeu. Ei implorau mila lui Dumnezeu pentru a-i scăpa de ocările vrăjmaşilor lor. Psalmul 124 este un imn de mulţumire către Dumnezeu pentru izbăvirea de

care El a făcut parte israeliţilor. Ei înţelegeau că mântuirea lor a fost un miracol

al lui Dumnezeu, prin care ei au scăpat " ca pasărea din laţul păsărarului". Cel izbăvit ştie şi mărturiseşte că singura lui scăpare şi ajutor sunt în Domnul. Psalmul 125 elogiază încrederea în Domnul, care este asemănată cu

siguranţa oferită Ierusalimului de munţii care îl înconjoară. încrederea în Domnul aduce credinciosului pace şi siguranţă. Psalmul 126 este un poem al bucuriei până la lacrimi legată de ocazia

întoarcerii captivilor din exil. întoarcerea captivilor a fost un act divin, Domnul a adus înapoi pe prinşii de război şi aceasta a fost o mare realizare pentru

israeliţi, recunoscută şi de cei din jur. Rugăciunea lor fierbinte este ca

Dumnezeu să aducă pe toţi prinşii tor de război şi au deplina nădejde în

promisiunea aceasta. Dumnezeu îşi împlineşte făgăduinţele. Psalmul 127 era un poem care, probabil, se cânta în curtea templului la

poartă. De la preocuparea cu zidurile cetăţii pelerinii treceau la preocuparea cu

zidirea propriei familii. Psalmul mărturiseşte zădărnicia strădaniei umane fără Dumnezeu şi fericirea şi îndestularea, asigurarea deplină prin îndurarea

Domnului. Dumnezeu este acela care dă o familie celui credincios şi prin El se

asigură susţinerea lor. Psalmul 128 continuă preocuparea cu familia care, fiind baza bunăstării naţiunii, era de o importanţă deosebită în Israel. Psalmul prezintă

binecuvântările de care are parte omul care ascultă de Dumnezeu. Psalmul ilustrează tot ce îşi dorea cineva în timpul său. Prin cuvinte

figurative sunt descrise frumuseţea, pacea, prosperitatea în familia celui credincios. Psalmul 129 continuă închinarea Ia templu, apelând la Dumnezeu pentru

nimicirea celor care au asuprit pe Israel încă de la început. Este exprimată nevoia de siguranţă şi linişte. Psalmul 130 este unul din psalmii de pocăinţă prin care pelerinii cereau lui

Dumnezeu iertare pentru păcatele lor. Dumnezeu este cel care dispune de

posibilităţi de răscumpărare, atât pentru indivizi cât şi pentru Israel ca naţiune. Psalmul 131 exprimă încrederea copilărească pe care trebuie să o aibă cel

credincios în Domnul. Israel este chemat la acest fel de încredere pentru

totdeauna. Psalmul 132 este un poem de comemorare a ocaziei când Domnul a dus

chivotul Domnului la Ierusalim şi a stabilit acolo centrul de închinare. De locul 388 de închinare şi de întâlnire intimă cu Dumnezeu sunt legate multe din

promisiunile făcute de Domnul celui ce se încrede în El. Psalmul 133 cântă fericirea unirii familiei poporului Domnului în închinare în jurul Său. Părtăşia celor credincioşi împreună e dulce şi plăcută, ea

răspândeşte mireasma prezenţei Marelui Preot în mijlocul lor şi este roditoare şi

binecuvântată. Psalmul este o frumoasă prefigurare a fericitei părtaşii frăţeşti în Biserica Domnului Isus în jurul Lui ca Preot şi împărat. Psalmul 134, ultimul din cântările treptelor, este o chemare la slăvirea lui

Dumnezeu a acelor care petrec nopţile veghind în Casa Domnului. In felul acesta psalmii treptelor constituiau un ciclu de închinăciune a pelerinilor când veneau la Templu la marile sărbători. Tot ce preocupa pe

vremea aceea fiinţa umană, problemele religioase, familiale, sociale, particulare

şi naţionale erau aduse înaintea Domnului în închinare şi în toate slăveau pe Domnul şi implorau îndurarea Sa în toate privinţele. Ce altceva poate să fie

adevărata închinare decât părtăşie cu El şi cu Domnul? Psalmul 135. îndemn stăruitor Ia a lăuda pe Domnul Psalmistul îndeamnă pe robii Domnului să laude numele Său pentru

bunătatea Sa ilustrată în raporturile Sale de bunăvoinţă faţă de Iacov. El, cel

atotputernic, şi-a călăuzit poporul, a înfrânt pe vrăjmaşi şi le-a dat Ţara

Canaanului. El, şi nu idolii muţi, au făcut aceasta şi El merită toată lauda. Psalmul 136. Lauda adusă Domnului Continuând ideea slăvirii Domnului din Psalmul anterior, psalmul acesta

redă motivele de seamă pentru a aduce laudă Domnului. Sunt prezentate marile Sale lucrări în creaţie (4-9), urmând şi lucrările sale în cursul istoriei (10-24).

Refrenul din fiecare verset: "căci în veac ţine îndurarea Lui", evidenţiază

motivaţia Sa în toate acţiunile de dragoste. Dumnezeu a lucrat şi lucrează potrivit atribuţiilor Sale şi în mod deosebit a dragostei. Psalmul 137. Elegia captivităţii Departe de casă şi de tot ce le^ era drag, captivi pe malurile râurilor

Babilonului. israeliţii îşi plâng soarta. în mod deosebit îi ardea dorul după Sion, după Casa lui Dumnezeu. La durerea lor se adăuga batjocura asupritorilor, care le cereau să-i distreze

cu faimoasele "cântări ale Sionului". Babilonienii, care au distrus Ierusalimul, şi Edomiţii, care s-au bucurat de răul israeliţilor, constituie cea mai neagră pată în

memoria captivilor şi asupra lor implorând răzbunarea Domnului. Deşi în

robie, departe de cetatea sfântă, israelitul jură să rămână fidel patriei şi cetăţii

sale iubite. Psalmul 138. Poemul mulţumirii adusă Domnului

Dumnezeu şi-a împlinit făgăduinţa, a ascultat rugăciunea de aceea cel

credincios laudă pe Domnul. El doreşte să imprime şi altora, chiar împăraţilor pământului dorinţa de a lăuda pe Domnul pentru felul cum lucrează El. Deşi înălţat mai presus de toate

vede pe cel smerit şi-i vine în ajutor. Psalmul 139. Poem Dumnezeului Omniprezent şi omniştient Psalmistul este consternat de faptul că Dumnezeu cunoaşte toate lucrările şi

este prezent pretutindeni. De aceea el se minunează de felul în care Dumnezeu a

lucrat în propria fiinţă încă înainte de a se naşte. Dorinţa psalmistului este ca

Dumnezeu să nimicească pe cei răi pe care el nu-i poate suferi pentru că ei urăsc pe Domnul. El se supune mai departe cercetării divine şi doreşte să fie dus pe

calea veşniciei. Cercetarea Domnului este întotdeauna benefică celor ce vor să

trăiască în voia Lui. Psalmul 140 -144. Apeluri la protecţia divină Toţi aceşti cinci psalmi constituie rugăciuni sau cântări prin care este

implorată protecţia lui Dumnezeu în diferite situaţii. Psalmul 140, psalmistul fiind în grea strâmtorare din pricina oamenilor răi,

asupritori şi mincinoşi. Nădejdea credinciosului este că Dumnezeu nu-i va lăsa

să-şi împlinească planurile mârşave iar cei neprihăniţi vor avea parte de părtăşia

şi lauda adusă Domnului. Psalmul 141 este o rugăciune ca Domnul să-1 ajute pe slujitorul Său să aibă

o poziţie corespunzătoare în mijlocul celor nelegiuiţi. Păzirea buzelor, a inimii

şi a umbletelor este de primă importanţă. Psalmistul preferă mustrarea Domnului mai degrabă decât profiturile cu cei răi. Psalmul 142 este o rugăciune a lui David pe când se ascundea dinaintea lui

Saul care căuta să-1 omoare. Hăituit de vrăşmaşi, rămas singur în faţa curselor

întinse de cei răi, Dumnezeu este scăparea fiecăruia care se încrede în El. Psalmul 143 evidenţiază rugăciunea credinciosului care a ajuns la capătul

puterilor, când nu mai dispune de nici un fel de resurse (3-4). în asemenea

situaţii singurul refugiu este la Dumnezeu, care este plin de îndurare. Psalmistul imploră îndurarea pentru Numele cel mare al Domnului, căruia se declară ca rob

supus. Psalmul 144 încheie secţiunea acestor rugăciuni din strâmtorare cu o cântare de laudă Domnului care este "Stânca", "Cetăţuia" şi "Turnul de scă-

pare". Omul este trecător şi neputincios dar Domnul izbăveşte pe cei ce se

încred în El. Pacea şi prosperitatea vor fi partea generaţiilor viitoare a celor ce

se încred în Domnul. Psalmul 145-150. Cântările Slăvirii Domnului Ultimii şase psalmi sunt o minunată colecţie de cântări de laudă Domnului.

Fiecare începe şi se încheie cu un "Alleluia", "Lăudaţi pe Domnul". In psalmul 145, compus sub formă de acrastih se aduce laudă Domnului

pentru măreţia şi puterea Lui (1-7; 10-13), cât şi pentru caracterul Său (8-9;

14-21). Dumnezeu este bun şi plin de îndurare şi în El nădăjduiesc toate fiinţele, El susţine toate lucrurile, de aceea orice făptură să laude pe Domnul. Psalmul 146 este o cântare de laudă individuală. Făcând diferenţă între

resursele umane, înşelătoare şi resursa divină sigură, psalmistul laudă pe Dom-

nul. El a făcut cerurile şi pământul, El intervine în viaţa oamenilor sprijinind pe cei în nevoi şi iubeşte pe cel neprihănit. Psalmul 147 este o cântare de laudă Domnului din partea naţiunii israelite.

Se cuvine să-1 lăudăm pe Domnul căci El conduce universul, anotimpurile, naţiunile şi natura. în mod deosebit El a lucrat cu poporul Său. Poporul

Domnului se cuvine să laude pe Domnul. Psalmul 148 este o cântare universală de laudă Domnului. Toate lucrurile

sunt chemate să laude pe Domnul: îngerii, cerurile, soarele, luna şi stelele, întreaga natură, adâncurile cât şi toate categoriile de oameni. Toată existenţa să

laude pe Domnul. Psalmul 149 este o cântare specială de laudă adusă Domnului de către

poporal Său credincios. Israel, fiii Sionului, naţiunea aleasă şi privilegiată să laude pe Domnul. Domnul se bucură de poporal Său care-L mărturiseşte şi-L

laudă. Psalmul 150 este o simfonie corolară de laudă adusă lui Dumnezeu. In toate locurile în cer şi pe pământ pentru toate lucrurile, şi întreaga lui personalitate,

cu tot felul de instrumente tot ce are suflare să laude pe Domnul:

HALLELUIAH. într-adevăr este suficient ca cineva să studieze, cât de puţin Psaltirea, poem cu poem şi va experimenta fiorul sacra al apropierii de Dumnezeu. Va gusta din

atmosfera înmiresmată asanctuarului sfânt al Cuvântului lui Dumnezeu şi va fi

determinat la contemplare şi închinare. CAPITOLUL III

PROVERBE

CARTEA ÎNŢELEPCIUNII ŞI UMBLĂRII

ÎN FRICA DOMNULUI Cartea Proverbe este, conform cu canonul protestant, cea de-a doua carte

din colecţia cărţilor poetice. In canonul evreiesc este cuprinsă în colecţia Ketu-

bim (Scrierile Sfinte), după cărţile Psalmi şi Iov. Alături de Iov şi Eclesiast, cartea Proverbe conţine acel tip special de literatură în Israel numită "literatura

înţelepciunii". Această literatură a fost un tip de literatură străveche asociată cu

aşa numiţii "oameni înţelepţi" care împreună cu preoţii şi profeţii constituiau o

pătură culturală deosebit de importantă în Israel (Ier. 18:18; Iov 15:18). înţelepţii se preocupau cu instruirea tinerilor şi a semenilor lor în latura practică şi filozo-

fică a vieţii, în timp ce preoţii şi profeţii se preocupau mai ales cu viaţa religi-

oasă, considerând natura materialului din Proverbe s-a afirmat: Proverbe este o carte de zicători înţelepte: nu o sim-

plă antologie, ci un manual oriental, instruind pe tineri în

trăirea dreaptă şi înţeleaptă prin repetarea gândurilor înţelepte. Aceasta este înţelepciune distilată în propoziţii

scurte, tăioase, contraste dramatice şi scene de neuitat

din viaţă. Ea arată ce este bine şi ce este rău... pentru că

"înţelepciunea" în Proverbe este bazată pe reverenţă faţă de Dumnezeu şi ascultare de legile Lui.

5 Pentru creştini, cartea Proverbe este parte din Cuvântul inspirat al lui

Dumnezeu, care este adevăratul autor al întregii Scripturi. Cartea are menirea de a fi, pentru viaţa practică creştină ceea ce este cartea Psalmilor pentru viaţa

creştină devoţională. Această carte cuprinde înţelepciunea divină aplicată la

condiţiile vieţii pământeşti. Unii apreciază că Proverbe din Vechiul Testament corespunde cu Epistola lui Iacov din Noul Testament, deoarece şi aceasta

accentuează religia aplicată la viaţa de fiecare zi.Cartea Proverbe atinge multe

laturi ale vieţii: viaţa de familie, economie şi afaceri, religie, prieteni, atitudini,

viaţa particulară, trăsături de caracter, moralitate şi altele. Nu la întâmplare a fost pusă această colecţie în "Cartea Vieţii".

3.1. TITLUL CĂRŢII Titlul comun al cărţii este „Proverbele" potrivit cu prima expresie din textul

|original al cărţii. Se mai numeşte şi „Proverbele Iui Solomon". 58 David and Poth Alexander. The Lion handbook to the Bible, p.354 Cin ântul ebraic pentru proverb este ^UJO /maşal/ ce vine dintr-o rădăcină

care însemnează "a fi ca" sau "a reprezenta". Acest nume este foarte potrivit

deoarece fiecare proverb din colecţie foloseşte comparaţia pentru a învăţa adevărul propus. Ex."omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şi

fără ziduri" (25:28). Un alt cuvânt folosit a fost i"ITn /chidah/ tradus în greacă cu napaŞoAc

/Parabole/ "Parabolă". In Septuaginta cartea este numită napoiuiai /Paroimiai/. Astfel şi numele arată clar că această carte conţine Proverbe şi pilde

sau parabole spuse de oameni înţelepţi, inspiraţi cu scopul de a înţelepţi pe cei

tineri şi pe credincioşi în general. Cele mai multe dintre ele sunt scurte zicători scrise într-o manieră literară caracteristică poeziei evreieşti, fapt care ajută la

memorizarea, reţinerea şi transmiterea mai departe a proverbului. Numele de

"Parabole" sau "Pilde" corespunde mai mult secţiunilor cu discursuri mai lungi

din cap. 1-9. In toate acestea este prezentată cu înţelepciune comportarea umană în diferitele laturi ale vieţii. In principal, toate acestea se preocupă de domeniile:

spiritual, moral şi social al vieţii. Este semnificativ faptul că Billy Graham a inclus în lectura sa devoţională zilnică, pe lângă cinci psalmi şi un capitol din cartea "Proverbe", considerând-o

pe aceasta ca un minunat manual pentru viaţa de toate zilele, un ghid pentru

trăirea de fiecare zi. Aşa cum precizează şi Criswell, există mai multe categorii de Proverbe în

această minunată carte59

. 1. Proverbe istorice care folosesc un eveniment din trecut sau o zicală

pentru a exprima un sentiment general (6:27,28). 2. Proverbe metaforice care exprimă un adevăr moral printr-o figură de

vorbire literară luată din natură sau viaţa umană (1:17; 6:6). 3. Proverbe enigmatice, care ascund adevărul moral sub forma unei întrebări obscure (30:4,15). 4. Proverbe parabolice, care sunt expresii concise sau afirmaţii scurte ale

înţelepciunii (9:1). 5. Proverbe didactice, care au ca scop instruirea precisă privind comportamentul moral sau religios (1:5,33; 2:1-5).

3.2. AUTORUL CĂRŢII Atât tradiţia evreiască, cât şi cea creştină sunt îndreptăţite să atribuie cartea

lui Solomon datorită evidenţelor interne şi externe. Textul însuşi afirmă în

introducerea cărţii, cât şi în alte părţi că Solomon a scris cele mai multe dintre Proverbe (1:1; 10:1; 25:1). Nu avem nici un motiv să ne îndoim întrucât la 1

Regi 4:32 se spune că Solomon a scris nu mai puţin de 3000 de Proverbe pe

când în această carte avem doar 800. Deşi unele secţiuni din carte sunt scrise de alţi autori, ca: Agur (30:1),

Lemuel (31:1) şi "înţeleptul" (22:17; 24:23), este posibil ca Solomon să fi pus şi

pe acestea alături de ale sale. Iar despre unele se spune că au fost culese doar de 9 Criswell Stucfy Bible, p.721 către oamenii împăratului Ezechia (25:1). Astfel în însuşi textul biblic sunt

indicaţi ca şi autori de Proverbe din carte următorii:

' -Şolomon (1:1; 25:1)

-înţeleptul (22:17) -Agur(30:l) - Lemuel şi mama sa (31:1) Reflectând asupra tuturor acestor evidenţe, cercetătorii au ajuns la trei păreri distincte privind autorul Proverbelor: (1) Că Solomon a scris toate Proverbele din carte. (2) Că Solomon a scris cea mai mare parte a Proverbelor, la care a mai adăugat şi unele Proverbe preluate din alte surse, [Această părere pare să cores-

pundă mai mult cu evidenţele interne şi externe (1 Regi 3; 4:30-34; 2 Cron.9:l-

24)]. (3) Există şi părerea liberalistă care nu ţine cont de evidenţe, ci pe baza unor considerente laice a lansat presupoziţia că Proverbele nu ar putea aparţine

lui Solomon şi că ar proveni dintr-o perioadă mult mai târzie, adoptând doar

numele lui Solomon, care era atât de reprezentativ în domeniul înţelepciunii.

Chiar dacă această carte ar fi o colecţie de Proverbe ale lui Solomon şi unele ale

altor înţelepţi, ea este caracterizată de o strălucită unitate în natura generală a conţinutului prezentând de-a lungul întregii cărţi virtutea înţelepciunii şi viciul

prostiei. Faptul acesta constituie temelia pentru autenticitatea cărţii. Din Scriptură reiese că Solomon este autorul Proverbelor adunate de oamenii lui Ezechia (25:1). Iar unii consideră că împăratul Lemuel din cap.31

nu a fost altul decât tot Solomon. Aşa cum David a fost rege şi cântăreţ,

Solomon a fost rege şi filozof.

3.3. CADRUL CĂRŢII Din punct de vedere istoric, cartea Proverbe este datată înaintea anului 931

î.Hr., pe vremea când Solomon, la vârstă matură, după suficientă experienţă s-a ocupat mai mult de cuvinte înţelepte şi sub călăuzirea înţelepciunii primite de la

Dumnezeu a compus Proverbele. Chiar Proverbele din secţiunea cap.25-29,

culese de oamenii lui Ezechia în jurul anului 700 î.Hr. provin tot din timpul lui Solomon, iar ultimele poate sunt tot dintre cele culese sau folosite de alţii mai

târziu, dar provenind din aceeaşi perioadă. Cadrul geografic nu poate fi altul decât cel al monarhiei unite sub conducerea înţeleptului Solomon pe când domeniul monarhiei israelite a înregistrat

cea mai vastă întindere, cea promisă în Legământul lui Dumnezeu cu Avraam

(de la Pârâul Egiptului până la Eufrat), iar regatul a cunoscut timpuri de pace şi

prosperitate.

3.4. TEMA, MESAJUL ŞI SCOPUL CĂRŢII încă de la început, autorul dezvăluie clar şi deschis scopul multiplu pe care-1 urmăreşte cu această carte: să dea înţelepciune şi pricepere fiecăruia, în mod

deosebit celui tânăr şi fără experienţă şi celor simpli şi neştiutori (1:2-4); să-i călăuzească în viaţa practică de fiecare zi şi să-i instruiască cu privire la datoria lor faţă de Dumnezeu (1:7; 3:5: 14:9), faţă de sine (1:10; 14:30; 16:5,18,19),

faţă de aproapele (12:25: 16:24), în sfera domestică (20:7; 22:6) şi în ce priveşte

datoria faţă de autorităţile civile (16:10; 12; 20:28). Nu poate fi neglijat faptul că unele din secţiunile cărţii prezintă un conţinut

intensiv teologic. Sunt evidenţiate mari concepte teologice, ca: - Atributele lui Dumnezeu: omniştienţa (15:3.11; 21:2). omnipotenţa

(10:27.29; 12:2), justeţea (15:11; 16:2; 17:3; 20:27). - Conceptul relaţiei de Legământ (2:16; 3:5,7: 22:19: 29:25). - Suveranitatea lui Dumnezeu (16:4,9; 19:21; 22:2). - Principii teologice legate de familie (10:1; 17:21,25; 18:22; 19:14,26; 20:7; 21:9,19; 23:24; 27:15; 31:30). Aşa cum în Legământul de la Sinai trei

porunci din zece se ocupă cu relaţiile de familie, în Proverbe aceste relaţii

ocupă loc central. Derek Kidner evidenţiază următoarele subiecte expuse în carte

60:

(1) Dumnezeu şi omul. Frica de Domnul este începutul înţelepciunii.

Părinţii sunt datori să-i înveţe pe copii Tora. (2) înţelepciunea are mai multe feţe^ (instruire, înţelegere, proceduri înţelepte, agerime de minte, cunoştinţă). înţelepciunea se oferă tuturor şi

înseamnă întoarcerea de la rău spre devoţiune (9:4,16; 9:10; 9:9). (3) Prostia este numită: simplitate (1:10), nebunie (26:7,9). (4) Lenea. Este prezentat în mod ironic omul leneş (26:13.14; 22:13), care

începe cu greu lucrul (6:9,10), nu termină (12:27; 19:24; 26:15) şi este mereu

neodihnit (13:4: 21:25.26; 10:26). Este trimis la furnică, să înveţe hărnicia

(6:11; 24:32). (5) Prietenia este prezentată pe larg în imaginea prietenului ideal (17:7).

Adevăratul prieten nu se ceartă (3:29; 25:8,9), nu critică (11:12), ajută (14:21;

21:10). Chiar şi rănile provocate de prieten sunt favorabile (27:6). Există şi o

vulnerabilitate a prieteniei (2:17; 16:28,17:9). (6) Cuvintele constituie un alt subiect important. Ele au putere (18:21),

pătrund (18:14; 12:18.25; 11:19; 10:21), produc efecte (6:14; 12:14; 10:11;

18:4; 15:4), însă nu pot să substituie faptele (14:23) şi nici să le schimbe (26:23-

28). Cuvintele alese cu grijă sunt cinstite, drepte (16:13; 24:24-26), sunt

puţine (17:28; 10:14: 13:3). sunt calme (18:13; 15:1; 25:13). sunt vrednice (15:23; 25:11; 25:12; 22:11; 10:32). (7) Familia, constituie un subiect deosebit de frecvent. Soţ şi soţie (1:8.9;

6:20; 5:19; 2:17; 16:28; 14:1; 31:10-23). Păcatul faţă de familie este aspru

criticat (5:9-23: 6:33 şi 27-29). De asemenea părinţii, copiii şi fraţii sunt toţi cuprinşi în Proverbe. (8) Viaţa şi moartea. Viaţa materială şi socială (16:15), la fel cea personală,

psihică, morală şi spirituală. Moartea este des pomenită. Deci, în Proverbe este prezentat omul din punct de vedere al persoanei, familiei, societăţii, vieţii şi

morţii. Cartea Proverbe este mult mai teologică şi mai spirituală decât pare la prima vedere. în 12 cărţi din Noul Testament pot fi întâlnite citate sau aluzii din cartea °Derek Kidner - Proverbs, pp.31-56

>roverbe (Rom. 12:16; Iac.4:6; 1 Pet2:17, etc). De asemenea, relaţia Domnului

sus cu această carte este profundă. înţeLepciunea din Proverbe prefigurează pe

sus Hristos (8:22-31; 23:11;30:4, cf. cui Cor.l:30). în Proverbe găsim aspiraţia e întrupare a înţelepciunii (cap.8), ceea ce s-a şi realizat în Hristos Domnul

l.2:3). Iar omul înţelept este cel neprihănit şi adevărata neprihănire se capătă

rin Hristos Domnul. Cei înţelepţi suat cei ce sunt în Hristos. Iată tabloul

omplet al adevăratei înţelepciuni, aşa cum este prezentată în cartea Proverbe: - Ea este originea divină (8:22-31); - Ea este izvorul vieţii biologice şi spirituale (8:35,36; 3:18); - Ea este neprihănită şi adevărată (8:8.,9); - Ea se oferă tuturor celor ce o caută (8:1-6; 32.35). Iată, într-adevăr, o frumoasă preilustrare a Domnului Isus. Aşa cum afirmă şi Jensen, pentru a profita cât mai mult de studiul

roverbelor şi a înţelege mesajul divin alezat în ele, cercetătorul trebuie să ia în onsiderare şi natura literară a cărţii

61.

3.5. CARACTERISTICI LITERARE Se poate observa cu uşurinţă că această carte este unică în Biblie, în ce

riveşte stilul ei literar. Se remarcă o mare varietate de stiluri şi forme ale

roverbelor. Cartea este caracterizată de: (1) Mijloace literare: poezie, parabole scurte, întrebări directe, povestiri

curte (1:20-23), monolog dramatic (3:1-10) etc. (2) Mijloace stilistice: antiteza, comparaţia, metafora etc. (16:22; 17:10; 6:27). (3) Metode contrastive de transmitere a mesajului; ex: repetarea

onjuncţiilor "însă", "dar". (4) Lungimea: multe din Proverbe conţin de la 1-4 versete. Acestea se ăsesc mai ales în capitolele de la începutul cărţii. Sunt, de asemenea, şi grupuri Proverbe singulare, mai ales în capitolele de la sfârşitul cărţii (26:1-12). (5) Simetria. Cele mai multe Proverbe sunt simetrice (maxime antitetice gate cu conjuncţiile "însă", "dar"). Caracteristice Proverbelor evreieşti sunt poetica şi jocul de idei (20:10). In ceea ce priveşte structura literară, se poate vedea că această carte se nparte în unităţi bine definite, conţinând un prolog (1:1-7), în care sunt

■ezentate scopul şi tema scrierii: un epilog mai lung (31:10-31), care se

«denţiază prin subiectul deosebit şi forma de acrostih a textului. între prolog şi

)ilog întâlnim o mare varietate de forme literare.

- Primele nouă capitole sunt discursuri ce pun în contrast înţelepciunea cu

"ostia. Expresia "fiule" cu care începe aproape fiecare capitol dezvăluie natura

văţăturii părinteşti. Capitolele 10-22 conţin marea parte a Proverbelor lui Solomon, sunt

)mplete, individuale şi cele mai multe pe bază de contrast. Ocazional, două

ei Proverbe au acelaşi subiect (11:24-25; 16:12-15; 19:4,6-7). - Proverbele din capitolele (22:17-22:24) sunt structurate în grupuri de câte

2-3 versuri, ca şi Proverbele din cap.25-29. - Proverbele din cap.30-31 sunt Proverbe numerice în special

(30:15,18,21,24,29). Iar epilogul este un veritabil acrostih.

3.6. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR Cartea Proverbe poate fi structurată în mai multe feluri: (1) Prolog (1:1-6:35). (2) Colecţia centrală a Proverbelor (7:1-25:28) -Ale lui Solomon (7:1-22:16) - Cuvintele înţeleptului (22:17-24:34) - Cele adunate de oamenii lui Ezechia (25:1-29:27) (3) Epilog (30:1-31:31) - Cuvintele lui Agur (30:1-33) - Cuvintele lui Lemuel (31:1 -9) - Femeia înţeleaptă (31:10-31) Urmând criteriul autorilor. Criswell a adoptat următoarea structură: (1) Introducere (1; 1-7) (2) Proverbele lui Solomon- Instrucţiuni pentru tineri (1:8-9:18). (3) Proverbele lui Solomon-înţelepciunea în contrast cu prostia (10:l-22;16) (4) Proverbele înţeleptului (22:17-24:34) (5) Proverbele lui Solomon culese de oamenii lui Ezechia (25:1-29:27) (6) Apendice final (30:1-31:31) 3.6.1 INTRODUCERE (1:1-6 şi v.7) în versetul întâi e cuprins titlul cărţii şi este indicat autorul: "Pildele lui

Solomon". Urmează beneficiul acesteia şi cine sunt beneficiarii. Scopul cărţii este obţinerea înţelepciunii în toate laturile acesteia. Proverbele sunt destinate celor neîncercaţi, ca să le dea agerime de minte

tinerilor fără experienţă, să le dea cunoştinţă şi chibzuinţă, şi celor înţelepţi pentru a le aprofunda. Versetul şapte este un moto al scrierilor înţelepciunii şi apare ca un refren

(9:10; 15:33; 11:10; Iov 28:28). Se precizează că "Frica de Domnul este începutul ştiinţei, dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura" (1:7). Este vorba de început sau primele

principii care implică o relaţie corespunzătoare şi supunere în închinare lui

Dumnezeu. Nebunul nu poate face aceasta, deoarece chiar acesta a fost primul act de

nebunie al omului: să nu-i fie frică de Dumnezeu şi să asculte de Diavolul

(Gen.cap.3). Prostia înseamnă a te opune lui Dumnezeu şi a urma propria cale la îndemnul Diavolului (I Sam.25:17). 3.6.2. PROVERBELE LUI SOLOMON, INSTRUCŢIUNI

PENTRU TINERI (1:8-9:18). Proverbele din această secţiune caută să instruiască pe cei tineri şi fără experienţă discutând în comparaţie ideea înţelepciunii cu cea a prostiei, după

care secţiunea se încheie cu o odă închinată înţelepciunii. 3.6.2.1. ÎNVĂŢĂTURI DESPRE ÎNŢELEPCIUNE. PRELUDIU LA ADEVĂRATA ÎNŢELEPCIUNE (1:7-4:27) Această primă parte scrutează înţelepciunea, analizând câteva laturi prelimi-

narii care ţin de înţelepciune.

(1) Avertizarea înţelepciunii (1:8-19). Primii învăţători sunt părinţii. Chema-

rea copilului, "fiule!" este să asculte, să nu lepede învăţătura. A avea frică de

Domnul implică atât reverenţă faţă de Dumnezeu, cât şi cinstirea şi respectarea părinţilor (1 Pet.5:5). Aceasta este şi prima poruncă din a doua parte a Decalo-

gului şi împlinirea ei rezultă în demnitate, bogăţie şi frumuseţe. Se insistă asupra evitării influenţelor rele, cât şi a bogăţiilor câştigate prin jaf. Aici este vizată responsabilitatea pentru păcat, cât şi puterea de evitare a

păcatului (1:15), deoarece acesta are efect de bumerang împotriva propriului

suflet. (2) Stăruinţa înţelepciunii (1:20-33). Folosind personificarea, autorul prezintă stăruinţa înţelepciunii. Ea strigă în

locuri publice şi avertizează pe batjocoritori împotriva batjocurii şi pe proşti

împotriva prostiei, ca şi pe nebuni împotriva nebuniei şi urii faţă de ştiinţă. Cei ce leapădă înţelepciunea, vor fi şi ei lepădaţi. Nebunia şi prostia duc la dezastru,

pe când ascultarea duce la linişte. (3) Răsplata înţelepciunii (2:1-22) Tânărul este îndemnat să caute înţelepciunea ca pe o comoară, ca să se

bucure de răsplata înţelepciunii, care constă în: - înţelegerea fricii de Domnul (2:6); - Izbândă şi ocrotirea Domnului (2:7-9); - Trăirea în înţelepciune şi scăpare de rău (2:10-11), căci cei ce fac răul îşi

fac scop din a face răul; - Scăparea de femeia adulteră (16-19). Este arătată mizeria preacurviei şi natura femeii preacurvare. Cine se lasă

ademenit de ea merge la moarte. Contrastul dintre oamenii răi şi oamenii de bine şi între neprihăniţi şi cei răi

este ca de la viaţă la moarte, ca de la primirea la pierderea moştenirii (2:20-22). (4) Disciplina înţelepciunii (3:1-4:24). Tinerii trebuie să cunoască şi disciplina înţelepciunii. Păstrarea învăţăturilor

părinteşti va rezulta în lungirea zilelor şi în pace, odihnă şi prosperitate. Bunătatea şi credincioşia trebuie legate la gât şi primite în inimă; şi astfel

omul va fi plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (3:3-4). Disciplina înţe-

lepciunii constă în: - Păstrarea bunătăţii şi credincioşiei (v.3-4); - încrederea deplină în Domnul (5-7). Aceasta implică refuzul bizuirii pe sine şi abatere de la rău, ca şi

recunoaşterea Domnului în toate lucrurile şi căile. - Cinstirea Domnului cu averile şi veniturile financiare: potrivit cu Legea

Domnului, cele dintâi roade trebuie închinate Lui (3:9-10). Aceasta va duce la

belşug. - Primirea mustrării (11-12). - Fericirea înţelepciunii (13-16). Ea este ca un pom de viaţă, care asigură

toate binecuvântările. Creaţia este rodul înţelepciunii divine. Binefacerea (3:27-35). Ea nu trebuie oprită şi nici întârziată pentru că ea

este o ocazie, un privilegiu pentru cine poate să o facă. - Relaţia corectă cu aproapele. Nu trebuie nici măcar să gândeşti rău

împotriva aproapelui, căci pizma răufăcătorului dezvăluie un caracter rău şi înstrăinare de Domnul. însă cel înţelept este de partea Domnului. în încheierea prezentării disciplinei: motivaţiile pentru primirea sfaturilor

părinteşti (4:1-27). înţelepciunea se transmite din tată în fiu, şi sporeşte cu vârsta şi experienţa. De aceea trebuie căutată, dobândită (4:1-9), trebuie aleasă

(10-19). întreaga fiinţă să fie pusă în slujba înţelepciunii (4:20-27). 3.6.2.2. DISCUŢII DESPRE PROSTIE - PRELUDIUL PĂCATULUI (5-7) Pentru a instrui pe cei tineri. în paralel cu înţelepciunea este prezentat preludiul prostiei, al lipsei de înţelepciune care, de asemenea, cuprinde mai

multe elemente. (1) Avertizare împotriva imoralităţii (5:1-14) Tânărul este avertizat în ceea ce priveşte femeia prostituată, care ştie să amăgească cu vorba, dar la urmă vine amărăciunea. Cuvintele înţelepciunii

îndepărtează pe om de cărarea care duce la casa prostituatei, unde este ruină. (2) îndemn pentru fidelitate în căsătorie (5:15-23) Viaţa de căsătorie trebuie să fie curată (5:15). Căsătoria este de origine

divină, în scopul desfătării şi procreerii, pe când preacurvia aduce dezastrul,

pierzarea şi moartea. Căsătoria trebuie să fie sfântă şi viabilă. (3) Avertizarea împotriva uşurătăţii, lenei şi înşelătoriei (6:1-19) înţeleptul se va feri de uşurinţă în ce priveşte chezăşia. Sunt incluse aici jocurile de noroc. Leneşul să înveţe ce-i hărnicia de la furnică, pentru că lenea

aduce sărăcia. De asemenea, omul trebuie să se ferească de răutate. A avea un caracter rău înseamnă să fii un om de nimic sau fiu al lui Belial (1 Sam. 2:12; 1

Regi 21:10). Vrând să cuprindă în spectrul avertizării toate relele, autorul Proverbelor foloseşte procedeul literar al enumerării: "şase, ba chiar şapte" lucruri sunt

neplăcute Domnului (ca şi "'trei, ba chiar patru" (30:15 şi 18), ceea ce arată că

lista prezentată nu este exhaustivă: trufia, minciuna, uciderea, inima rea,

alergarea la rău. martorul mincinos şi cel ce stârneşte certuri între fraţi sunt toate urâte Domnului. (4) Avertizarea împotriva femeii străine (6:25-7:27). Din nou adulterul este demascat şi condamnat. Legătura cu femeia uşuratică aduce sărăcie şi pierderea sufletului. Păcatul preacurviei este asemănat cu focul

pus în sân şi cu umblarea pe cărbuni aprinşi. Preacurvia este o nebunie cu urmări dezastruoase (cap.7 descrie în mod plastic procesul ademenirii unui tânăr

în păcatele imoralităţii sexuale: "Casa ei duce la moarte"). 3.6.2.3. ODĂ ÎNCHINATĂ ÎNŢELEPCIUNII (8:1-9:18) Oda monumentală închinată înţelepciunii cuprinde: (1) Descrierea înţelepciunii (8:1-36). Ea este un ghid pentru fiecare om (8:1- 5) şi se oferă tuturor. Ea cuprinde excelenţa morală (8:6-13) şi e urmată de

răsplătire (8:14-21). Aduce beneficii materiale şi spirituale şi este mai

pretenţioasă decât aurul. Este arătat rolul înţelepciunii în creaţie (8:22-31). Cu minunatele ei calităţi şi acţiuni (preexistentă, activă în creaţie, conlucrătoare cu

Dumnezeu şi găsindu-şi plăcerea în OM (8:31), înţelepciunea îl prefigurează pe

Domnul Isus, care este soluţia divină pentru fiecare. (2) Invitaţia înţelepciunii (9:1-18). In concluzie sunt prezentate comparativ înţelepciunea şi prostia,

înţelepciunea pregăteşte un ospăţ şi invită la participare (9:1-6). Destinul

fiecăruia depinde de răspunsul la chemarea ei. In acelaşi timp, şi prostia pregăteşte un ospăţ şi invită pe cei proşti. Ea oferă "ape furate" şi "pâine

ascunsă". Ospăţul ei însă conduce în locuinţa morţilor. Fiecare trebuie să aleagă. 3.6.3. ÎNŢELEPCIUNEA ÎN CONTRAST CU PROSTIA (10:1-22:16) Această secţiune conţine Proverbele propriu-zise ale lui Solomon. Tema

principală este aceeaşi şi, de fapt, asistăm la un fel de reluare şi prezentare

specifică prin Proverbe. Dacă până aici s-a distins mai mult sau mai puţin un stil

discriptiv, şi înţelepciunea şi prostia au fost prezentate paralel, acum pentru o şi mai bună înţelegere, înţelepciunea este pusă în contrast radical cu prostia.

Fiecare proverb aproape foloseşte conjuncţia "dar", evidenţiind contrastul. Este

prezentat contrastul dintre cel înţelept şi cel prost: "Un fiu înţelept este bucuria tatălui, dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale" (10:1). După ce în primele capitole ale secţiunii este etalat cât se poate de radical

contrastul dintre omul înţelept şi cel prost, în următoarele capitole sunt redate

învăţăminte etice, morale şi spirituale. 3.6.3.1. CONTRASTUL DINTRE ÎNŢELEPT ŞI PROST (10:1-15:33)

In fiecare verset se ilustrează contrastul acut dintre înţelept şi prost, dintre

cel neprihănit şi cel păcătos. - Un fiu înţelept este bucuria tatălui, pe când un fiu nebun este mâhnirea mamei sale (10:1). în continuare, în tot capitolul 10 este evidenţiat acest

contrast în diferite domenii (10:2-32). în mod deosebit se are în vedere viaţa

particulară a individului. în toate laturile vieţii, înţelepciunea şi neprihănirea dau sens trăirii pe pământ. - Contrastul este evidenţiat şi în viaţa economică, a afacerilor. Cântărirea

dreaptă este pusă în contrast cu cea înşelătoare (11:1). Cinstea în fiecare

domeniu al vieţii este plăcută Domnului şi aduce binecuvântare, pe când minciuna şi înşelătoria sunt scârboase şi aduc dezastru (11:2-31). - Lumea relaţiilor, de asemenea, este evidenţiată prin contrastul dintre

iubirea sau urarea mustrării: "Cine iubeşte certarea iubeşte ştiinţa, dar cine urăşte certarea este prost" (12:1). întregul capitol conţine Proverbe care

dezvăluie relaţiile acceptabile dintre indivizi în contrast cu cele inacceptabile

(12:2-28). - Ascultarea pusă în contrast cu respingerea sfaturilor părinteşti constituie

tema proeminentă în cap. 13:1. în celelalte versete din acest capitol se continuă

cu prezentarea lucrurilor pozitive în contrast cu cele negative în diferite domenii

de viaţă (13:2-25). - Contrastul dintre înţelepciune, care edifică sau zideşte, şi nebunie care

distruge sau demolează, debutează în cap. 14:1: "Femeia înţeleaptă îşi zideşte

casa, iar femeia nebună o dărâmă cu înseşi mâinile ei". De-a lungul capitolului sunt prezentate măreţe edificări prin înţelepciune şi prăbuşiri datorită nebuniei

(14:2-35). - Vorbirea aspră e pusă în contrast cu vorbirea blândă: "Un răspuns blând

potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia" (15:1). în acest capitol sunt puse în contrast virtuţi ce ţin de vorbire cu păcate legate de vorbire (15:2-33).

Deşi fiecare proverb are tema şi subiectul său, există totuşi o oarecare orientare

pe anumite domenii care permit gruparea anumitor Proverbe. 3.6.3.2. ÎNVĂŢĂMINTE ETICE, MORALE ŞI SPIRITUALE(16:1-22:16) Spre deosebire de Proverbele anterioare, cele din această secţiune prezintă

învăţături care pot să înţelepţească cu privire la Dumnezeu, la oameni şi la importante probleme etico-morale şi spirituale. - Dumnezeu este suveran în toate domeniile vieţii. Omul propune, însă cel

ce dispune este Domnul (16:1-9). - Cei înălţaţi în dregătorii trebuie să cârmuiască după voia Domnului, iar împăratul să stăpânească cu dreptate (16:10-15). - In toate privinţele să se aleagă ceea ce este bun şi corespunzător cu planul

lui Dumnezeu (16:17-32). - Este de preferat să trăieşti în lipsuri dar în pace, decât în belşug şi certuri

(17:1-28). în v.28 se arată şi cum se stinge cearta prin tăcere. - A fi ursuz în relaţia cu alţii este neplăcut (18:1-24), iar prietenia trebuie să fie cinstită şi selectivă (17:17 şi 18:24). - Sărăcia este mai bună decât nebunia (19:1-29) - Alcoolul este forţa batjocoritoare şi duce pe om la ruină şi distrugere

(20:1-30; 23:30) - Dumnezeu este suveran şi asupra împăratului şi a altor forţe (21:1-31).

Biruinţa este a Domnului. - De o deosebită importanţă este un nume bun, el înalţă pe cei ce-1 poartă (22:1-16). 3.6.3.3. PROVERBELE ÎNŢELEPŢILOR (22:17-24:34) în această secţie sunt redate Proverbele înţelepţilor în două serii. Sunt

prezentate lucruri ce trebuie evitate şi lucruri ce trebuie căutate. (1) Prima serie (22:17-24:22). Scopul Proverbelor din această serie este să

conducă la punerea nădejdii în Dumnezeu. în introducere este arătată calea

potrivită de folosire a Proverbelor pentru a atinge acest scop (22:17-21). în

continuare, sunt atinse diferite domenii ale vieţii: - Sfaturi împotriva exploatării săracilor şi împotriva nedreptăţilor

(22:17-29). - Sfaturi împotriva lăcomiei şi dorinţei de îmbogăţire (23:1-18). - în mod cu totul categoric sunt criticate folosirea alcoolului şi beţia (23:19-

21; 29-35). - Sfaturi împotriva neascultării de părinţi şi a imoralităţii (23:22-27). - împotriva pizmuirii celor răi şi a dorinţei de a face răul (24:1-20), precum şi împotriva părtinirii şi nedreptăţii (24:21-22). (2) Seria a doua (24:23-34). Proverbele înţelepţilor continuă cu sfaturi din diferite domenii de viaţă. ' - împotriva părtinirii şi falsificării adevărului (24:22-26). - împotriva lenei şi a nepăsării care duc la sărăcie şi lipsă (24:27-34). 3.6.3.4. PILDELE LUI SOLOMON CULESE DE OAMENII LUI EZECHIA (25:1-29:27). în aceste Proverbe sunt redate grupuri de comparaţii, avertizări şi instruc-

ţiuni, după ce în 25:1 avem introducerea secţiunii: Pe vremea împăratului Ezechia, când a avut loc o importantă reformă religioasă, Israel s-a întors spre Dumnezeu şi felul corect de închinare. Au fost

restaurate închinăciunea şi muzica la Templu după orânduiala stabilită de David

(I Cron.29). Cu această ocazie israeliţii s-au orientat şi spre înţelepciunea clasică de pe vremea lui Solomon. în felul acesta atenţia a fost îndreptată spre

Proverbele lui Solomon, care au fost adunate. Următoarele contraste sunt

evidenţiate: - Diferenţa dintre slava lui Dumnezeu şi slava omului (25:2-28); - Asocierea dintre slavă şi cel nebun este ridicolă (26:1-28); - Sfaturi împotriva mândriei şi a laudei de sine (27:1-27); - Diferenţa dintre cel rău şi cel neprihănit (28:1-28). Sfaturi împotriva celui ce respinge mustrarea (29:1-27). 3.6.3.5. APENDICE FINAL (30:1-31:31) Apendicele final al cărţii Proverbe cuprinde trei părţi. Proverbele lui Agur, Cuvintele lui Lemuel şi despre soţia perfectă şi înţeleaptă. 3.6.3.5.1. Cuvintele lui Agur (30:1-31) Identitatea lui Agur nu este cunoscută. Unii consideră că el provine dintr-un

trib arab, descendent al lui Ismael fiul lui Avraam62

. Oricum, atât faptul că Solomon a inclus Proverbele acestuia în colecţia sa,

cât şi natura conţinutului lor dovedesc că aceste Proverbe sunt inspirate, ca şi David and Pat Alexander, p.361 cele ale lui Solomon. Este arătată originea înţelepciunii: ea este cerească şi are

de-a face cu măreţia lui Dumnezeu, creatorul şi susţinătorul tuturor lucrurilor, şi cu revelaţia Sa, la care nu trebuie adăugat nimic (30:2-6). Aspiraţia unui neprihănit înţelept se vede din rugăciunea lui Agur, care ar fi

potrivită pentru fiecare credincios. El cere îndepărtarea de la el a minciunii şi

păzirea de extremele îmbogăţirii sau sărăciei, extreme care ar conduce la ispite. El se mulţumeşte cu pâinea cea de toate zilele. Umilinţa şi acceptarea voiei

Domnului sunt remarcabile (30:7-9). Agur evidenţiază patru feluri de oameni răi, care sunt dezgustători în atitudinea lor: - Cei care nu-şi cinstesc părinţii (v. 11) - Cei care se încred în propria şi falsa lor neprihănire (v. 12) - Cei aroganţi (v. 13) - Şi cei cruzi şi asupritori (v.14).

Aceste caracteristici sunt proprii celor răi în toate generaţiile. Lăcomia şi năzuinţa după împlinirea poftelor umane sunt ilustrate prin

lipitoarea care nu se mai satură de sânge. Pofta firii păcătoase este asemuită cu patru lucruri care se dovedesc a fi nesăţioase: locuinţa morţilor, femeia stearpă,

pământul uscat şi focul (15-16). Patru lucruri sunt menţionate ca cele ce nu pot fi urmărite: calea vulturului pe cer, a şarpelui pe stâncă, a corăbiei în mijlocul mării şi a bărbatului la o

femeie. Cu acestea este asemănată femeia preacurvă. care caută să acopere

faptele sale păcătoase (18-20). Patru lucruri sunt revoltătoare într-o ţară: un rob care împărăteşte, un nebun bogat, o femeie dispreţuită care se căsătoreşte şi o roabă care moşteneşte pe

stăpână (21-23). Patru vietăţi din natură, deşi sunt mici şi neînsemnate, pot sluji ca pildă pentru oameni: furnicile, care sunt pildă de hărnicie: şoarecii, care ştiu să-şi

asigure locuinţa în stânci: lăcustele, care sunt organizate deşi nu au împărat şi

păianjenul care, deşi aşa de firav, pătrunde în casele împărăteşti, este exemplu de perseverenţă (24-28). în final, patru fiinţe au ţinută magistrală: leul, regele dobitoacelor, calul

echipat, ţapul şi împăratul. Acestea ilustrează demnitatea şi competenţa la care

este chemat cel înţelept. Secţiunea se încheie cu ideea cu care a început. Dacă la început se

mărturiseşte lipsa de pricepere în umilinţă, încheierea este o implorare şi

chemare la umilinţă. 3.6.3.5.2. CUVINTELE LUI LEMUEL (31:1-9) Identitatea lui Lemuel este. de asemenea, necunoscută. Potrivit cu

semnificaţia acestui nume, care înseamnă "unul dedicat lui Dumnezeu", se

consideră că numirea este o simbolică referire la împăratul Solomon, iar aceste câteva versete conţin sfaturile înţelepte pe care i le dădea mama lui pe când încă

era tânăr de tot (1-2). Candidatul la poziţia de împărat este avertizat împotriva trăirii destrăbălate, a curviei şi a beţiei, care conduc pe cârmuitori la dezastru (3-5). Curvia şi beţia 403 degradează pe om şi înjosesc pe cârmuitori. Un împărat înţelept trebuie să apere

şi să ridice pe cel sărac şi lipsit, şi să judece cu dreptate. 3.6.3.5.3. ODĂ ÎNCHINATĂ SOŢIEI IDEALE (31:10-31) Structurat în formă de acrostih, ultimul pasaj din cartea Proverbe este o odă

închinată soţiei virtuoase. Ea este atractivă (22,25), cu un caracter ales (10-

12,17,25,30-31).Este eficientă în treburile casei (13-15,21,27), un ajutor potrivit pentru soţul ei (11,23,28) şi o mamă virtuoasă şi înţeleaptă (v.28). Femeia de

felul acesta are o implicare pozitivă. în societate (20,26), este deosebit de

talentată (16,18-19,24) şi vrednică de laudă (28-31). Secretul unei asemenea performanţe este frica de Domnul. Cu această idee se reia în încheiere tema

centrală a minunatei cărţi a Proverbelor. Citind-o şi meditând asupra

învăţăturilor care le cuprinde, oricine poate să pătrundă izvorul înţelepciunii

divine. CAPITOLUL IV

ECLESIASTUL

DEŞERTĂCIUNE FĂRĂ DUMNEZEU,

DAR ÎMPLINIRE CU DUMNEZEU Cartea Eclesiast este o adevărată investigare cu scopul de a arăta ce fel de

viaţă merită trăită. Ea face parte din literatura înţelepciunii şi foloseşte metoda observaţiei vieţii după care sunt trase concluzii logice.

4.1. TITLUL CĂRŢII în ebraică, titlul cărţii este /Kohelet/, "Predicator" care vine de la verbul

/Qahal/ "a chemat congregaţia, adunarea". Kohelet este cel ce adună

congregaţia pentru a-i vorbi. în Septuaginta a fost tradus în limba greacă cu

"Eclesiastes", un cuvânt compus din "ek-afară" şi "klesis - a chemat". Este vorba despre unul care a chemat o adunare afară, unul care vorbeşte unei eclesii.

Termenul este folosit în Vechiul Testament numai în această carte (1:1,2; 12;

7:27; 12:8-10).

4.2. AUTORUL Deşi tradiţia evreiască susţine că Solomon este autorul acestei cărţi, unii cercetători afirmă că ea ar fi fost scrisă de către un autor care a trăit mult mai

târziu în epoca post-exilică. Chiar şi Luther şi în mod deosebit unii cercetători

liberali din secolul al XlX-lea susţin această părere. Argumentele lor însă sunt

mult prea slabe pentru a fi luate în considerare şi sunt, în consecinţă, false. Există în schimb suficiente mărturii interne şi externe care atestă paternitatea lui

Solomon asupra cărţii. Câteva dintre acestea sunt următoarele: - Textul arată că Eclesiastul a fost fiul lui David, împăratul Ierusalimului (1:1). - Autorul dispunea în mod incontestabil de o aleasă înţelepciune (1:16). - El a fost deosebit de bogat (2:8) şi un vestit edilitar (2:4-6). - S-a îndeletnicit cu colectare de proverbe (12:9). Toate acestea indică spre una şi aceeaşi persoană: Solomon, ca autor al

cărţii. La aceste evidenţe interne se mai adaugă şi afirmaţiile tradiţiei evreieşti şi

creştine, cât şi faptul că particularităţile lingvistice sunt caracteristicilor scrierilor din secolul al X-lea î.Hr. Aşa cum afirmă Criswell: "Există o afinitate

remarcabilă în expresii şi frazologie în scrierile Proverbe, Cântarea Cântărilor

şi Eclesiastul" 63 63The Criswell Studv Bible, p.756

4.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII Cartea prezintă deşertăciunea vieţii bazată pe posesiuni şi ambiţii

pământeşti. Scopul este să se dovedească falsitatea filosofiei umane, care

susţine că experienţele vieţii sunt sursa cunoaşterii, cât şi a filosofiei raţionaliste, care limitează adevărul la ceea ce poate cunoaşte raţiunea umană.

Cartea conduce spre filosofia creştină, spre Dumnezeu ca sursă a cunoaşterii şi

oferă motive de mângâiere în dificultăţile vieţii. O dovadă în plus a inspiraţiei divme a cărţii Eclesiastul este faptul că. deşi

ea se ocupă în principal de probleme pământeşti care frământă mintea umană,

totuşi oferă şi imaginea răscumpărării omului. Omul care avea totul la picioare; posesiuni şi bogăţii nelimitate, educaţie strălucită şi înţelepciune, glorie,

oportunităţi, plăceri la discreţie, este un nenorocit dacă îşi pierde propriul suflet

(1:16; 2:8; 2:4-6; Mat. 16:26). Diavolul poate folosi chiar şi darurile bune ale

acestei vieţi pentru a aduce distrugerea. Scăparea însă este la Dumnezeu. Cartea conţine sfaturi înţelepte care conduc pe om la viaţa veşnică (12:7-14), prin

Dumnezeu, creatorul şi Răscumpărătorul omului. Din punct de vedere al subiectelor, cartea poate fi împărţită în unsprezece părţi, care încep cu următoarele versete: (1:1; 1:12; 2:24; 3:16: 5:1; 6:1: 7:1;

8:14; 10:1; 12:8; 12:9). Cuvintele care se repetă sunt: "deşertăciune"' apare de 39 ori; "sub soare", apare de 29 de ori şi "Dumnezeu" apare de 40 de ori. Expresia "sub soare"

înseamnă "pe pământ" sau în experienţa omului (natural). In opoziţie, cartea se

referă la Dumnezeu, care-i mai presus de Soare. Astfel, cartea Eclesiast prezintă

două concepţii de viaţă în opoziţie. Pe de o parte, sunt prezentate lucrurile aşa cum le vede omul firesc fără lumina revelaţiei divine. Concluzia la toate

strădaniile şi concepţiile acestuia este că "toate sunt deşertăciune" (1:13-14: I

Cor.2:14). Pe de altă parte sunt prezentate lucrurile aşa cum sunt desoperite prin revelaţie divină. Tot ceea ce Dumnezeu face va rămâne (3:14).

Eclesiastul foloseşte pentru Dumnezeu numirea evreiască Q"TI?$

/Elohim/. Dumnezeul creaţiei. El vorbeşte ca unul care nu cunoaşte deplin pe

Dumnezeu, nu a avut parte de revelaţie deplină (Gen. 1:1). Numele de mn7"Iahve7, sau Domnul, echivalent cu Răscumpărătorul sau Mântuitorul, nu

apare niciodată în toată cartea. Cu versetul 13 din cap. 12, în care Eclesiastul dă

ultima poruncă a cărţii "Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui, cititorul este gata să fie introdus la Hristos. Răscumpărătorul. Se poate constata că, după cum Legea a fost menită să introducă pe oameni

la Hristos. tot aşa Eclesiastul a fost scrisă să-i introducă pe cei de „sub soare' pe

oamenii obişnuiţi, la Fiul lui Dumnezeu (Evr.l:l). Cartea arată deşertăciunea urmăririi scopurilor materiale, pământeşti şi

indică spre Dumnezeu ca sursă a tot ce este bun. Tema cărţii este determinată de

aceste scopuri: - fără Dumnezeu, orice strădanie este deşertăciune; - lucrarea lui Dumnezeu dăinuie şi numai El poate imprima adevărata

valoare strădaniilor şi năzuinţelor omului. Cele zece deşertăciuni care sunt enumerate, indică spre totala deşertăciune a

tot ce poate omul în sine: înţelepciunea umană (2:15,16), munca umană (2:19-21), scopul uman (2:26), pizma umană (4:4), lăcomia umană (4:8), faima

umană (4:16), insatisfacţia umană (5:10), pofta umană (6:9), bucuria umană (7:4), şi răsplătirile umane (8:10,14). Deci, cartea prezintă omul cu deşertăciunea strădaniilor sale şi pe

Dumnezeu, şi folosul temerii de El şi a înţelepciunii divine.

4.4. CADRUL ŞI STILUL CĂRŢII Cadrul cărţii Eclesiast este cel oferit de secolul al X-lea, în jurul anului 935 î.Hr. Tradiţia evreiască susţine că Solomon a scris Cântarea Cântărilor în

tinereţe: Proverbe la maturitate, iar Eclesiastul la sfârşitul vieţii. Când, privind

la cenuşa şi ruinele propriilor realizări constată deşertăciunea tuturor lucrurilor şi se întoarce spre Dumnezeu, singura ieşire din prăpăstiile vieţii. împreună cu Iov şi Proverbe, Eclesiastul formează "literatura

înţelepciunii", de aceea scrierea foloseşte stilul filosofic care constă în

prezentarea propriilor observaţii, reflexii, raţionamente şi concluzii în proză şi versuri.

4.5. SCHEMA ŞI CONŢINUTUL SUMAR Cei mai mulţi cercetători au constatat că întregul conţinut al cărţii Eclesiast

constă din patru predici, încadrate de o scurtă introducere (1:1) şi un epilog

(12:9-14). Introducerea prezintă titlul şi autorul cărţii. - Prima predică - Deşertăciunea eforturilor şi realizărilor umane. - A doua predică - Realitatea vieţii şi a morţii. - A treia predică - Materialismul este nesatisfăcător. - A patra predică - Moartea este mai certă decât viaţa. - Epilogul. 4.5.1. PRIMA PREDICĂ - DEŞERTĂCIUNEA REALIZĂRILOR

UMANE (1:2; 2:26). "Toate sunt deşertăciune" (1:14). Structura predicilor este aceeaşi. (l)Prezentarea conceptului (1:2-3). Predica afirmă că toate sunt deşertăciune şi încă deşertăciune prin excelenţă "O, deşertăciune a deşertăciunilor" (v.2).

Cuvântul "deşertăciune" sau "vanitate" însemnează "abur" sau "suflare".

Aceasta este cea mai autentică descriere a vieţii naturale a omului pe pământ.

Aceasta, desigur, ca o urmare a păcatului. (2) Demonstrarea conceptului (1:4-2:23). Faptul că totul este deşertăciune este demonstrat pe baza propriei experienţe

a predicatorului:

- Prin vanitatea ciclului vieţii şi istoriei umane (1:4-11). Eclesiastul este la

curent cu principiile ştiinţifice ale ciclurilor vieţii, ciclul este acelaşi şi în

societate, ca şi în natură, cu particularităţile specifice. Aceste observaţii care, deşi sunt din epoca preştiinţifică, sunt bazate pe principiile ştiinţei şi totul se

petrece potrivit cu rânduielile aşezate de- Dumnezeu. Aceasta este valabil pentru

lumea materiei, totul "de sub Soare". - Conceptul este dovedit prin vanitatea înţelepciunii şi fîlosofiei umane

1:12-18). Fiind rege la Ierusalim şi beneficiind de pace şi prosperitate, Eclesiastul s-a bucurat de posibilitatea cântării înţelepciunii. Dar şi aceasta a

;ăsit-o ca deşertăciune, deoarece nu stă în puterea omului să schimbe lucrurile; 1 le poate doar constata cu multă trudă (v. 15). - Prin vanitatea plăcerii şi bogăţiei (2:1-11). încercarea de a obţine fericirea

|prin satisfacerea tuturor plăcerilor este, de asemenea, o deşertăciune, pentru că iucuria plăcerilor durează o clipă, iar materialismul nu poate satisface fiinţa

umană. - Prin certitudinea şi universalitatea morţii (2:12-17). Chiar şi înţelepciunea omenească, deşi este de dorit şi de lăudat, urmează să

îe uitată, pentru că moartea este sigură şi universală şi nimic nu-i trainic sub

ioare. - Prin zădărnicia muncii succesului uman (2:18-23). După ce a încercat să ajungă la fericire prin filosofie şi înţelepciune, prin

ilăcere şi bogăţie, încercare în care a eşuat, omul încearcă prin muncă. Acesta

:ste un început mai acceptabil. Dar şi munca limitată la capacităţile şi itrădaniile umane este tot o deşertăciune, iar omul se alege doar cu truda. (3) Concluzia (2:24-26) In concluzie la prima sa predică, Eclesiastul arată că numai Dumnezeu este

el ce aduce satisfacţie adevărată şi deplină omului, chiar şi cele mai nobile şi le dorit lucruri îşi găsesc rostul numai cu El. Ştiinţa, înţelepciunea şi bucuria

;unt darurile Lui. El direcţionează calea Fiecărui om. 4.5.2. A DOUA PREDICĂ. REALITATEA VIEŢII ŞI MORŢII (3-5) (1) Prezentarea conceptului (3:1-22) Dorind să prezinte realitatea vieţii şi a morţii, predicatorul arată că toate

|ucrurile în univers sunt create de către Dumnezeul bunătăţii şi îndurării în :adrul unui plan stabilit de El. Paisprezece perechi de evenimente sunt

irezentate pentru a ilustra cum Dumnezeu, în suveranitatea Sa, controlează totul

ii a stabilit un timp anume pentru fiecare lucru. "Orice lucru El îl face frumos la

Temea lui" (3:1 l/a). Totul e o problemă de timp şi aşteptare în vederea [ăscumpărării. Omul, de asemenea, este aşezat la locul lui (9-15). Chiar şi truda

imului i-a fost dată de către Dumnezeu (v. 10) şi este controlată de El. Numai

Dumnezeu poate avea o privire panoramică şi de perspectivă asupra tuturor bcrurilor. Doar El imprimă diferenţa asupra lucrurilor comune şi deşerte fără

1(16-22). Omul, ca şi animalele, este supus morţii şi se întoarce în ţărână. Aceasta nu hseamnă că se tăgăduieşte nemurirea sufletului, ci este arătată situaţia din punct

fe vedere pământesc, poate şi sub puterea pesimismului. (2) Dezamăgirea asupra vieţii pământeşti pline de frustrări (4:1-16).

Asuprirea conduce pe om la dezamăgire şi regretul că s-a născut. Deşi lenea jste aspru criticată, se pune totuşi întrebarea: pentru cine munceşte omul? Singurătatea este o tragedie, de aceea este apreciată unitatea. Această idee

este în acord cu planul iniţial al lui Dumnezeu, potrivit căruia singurătatea este înlăturată prin companie, în care omul găseşte suport şi ajutor, mângâiere şi

părtăşie, protecţie şi putere. (3) Concluzie (5:1-20) In concluzia predicii a doua este accentuată vanitatea vieţii egoiste văzută prin prisma a trei lucruri:

- Ritualurile religioase sunt o vanitate (5:1-7). Ascultarea de Dumnezeu este

mai de preţ decât multă vorbă. Principiul cuvintelor puţine în rugăciune, care

este subliniat de Domnul Isus este găsit aici. Juruinţele făcute Domnului trebuie împlinite întocmai. Mai bine ca cineva să nu facă o juruinţă decât să o calce.

Frica de Dumnezeu şi vorbirea înţeleaptă sunt impuse indiscutabil. - Şi posesiunile materiale sunt inadecvate (5:8-17). Omul trebuie să se supună autorităţii lui Dumnezeu şi să nu se bazeze pe

bogăţii. Cu bogăţia vine neodihna şi lăcomia de avere. Munca aduce odihna şi

scapă de îngrijorări. - Mulţumirea şi recunoştinţa (5:18-20). Bogăţiile sunt darul lui Dumnezeu şi, deci omul trebuie să fie mulţumit şi

recunoscător lui Dumnezeu pentru toate. 4.5.3. PREDICA A TREIA - ÎMPOTRIVA MATERIALISMULUI (6-8) (1) Prezentarea conceptului de bază (6:1-12) Predicatorul afirmă că posesiunile sunt o vanitate, căci setea după bogăţii nu

poate fi satisfăcută. (2) Sfaturi practice pentru o trăire corespunzătoare (7:1-8:11). Sunt

subliniate următoarele sfaturi: - Deţinerea şi lăsarea unui nume bun este de mare importanţă. - Popularea casei de jale este mai bine decât a celei de petrecere, că în casa de jale omul îşi aduce aminte că este trecător şi poate să pună la inimă aceasta. - Mustrarea celui înţelept este mai bună decât cântecul celui nebun. - Câştigul prin luare de mită este distructiv. - Sfârşitul unui lucru este mai bun decât începutul lui. - Mânia caracterizează pe nebuni. - Privirea înapoi şi trăirea în trecut sunt periculoase, dar cel înţelept acceptă

rânduiala Divină. - Omul este chemat la echilibru să nu se supraaprecieze. - Vorbirea de rău este distructivă. - Femeia pervertită constituie o cursă pentru cel ce se lasă prins de ea. - In faţa împăratului, omul trebuie să se comporte în mod corespunzător (3) Concluzia (8:12-17) Concluzia la predica a treia arată că Dumnezeu execută judecata. Chiar dacă cel păcătos nu este răsplătit aici după faptele lui, Dumnezeu va aduce totul la

judecată si nimic nu va rămâne nerăsplătit. 4.6.4. PREDICA A PATRA(9:1-12:8). VIAŢA ESTE INCERTA,

MOARTEA ESTE SIGURĂ (1) Prezentarea conceptului (9:1-18). Ca unul care a cercetat toate lucrurile,

Eclesiastul vorbeşte într-un mod pesimist despre faptul că toţi oamenii mor şi,

de aceea, el îndeamnă la trăirea vieţii. El subliniază câteva lucruri importante pentru cel ce trăieşte: Să aibă o trăire decentă şi competentă în puritate (v.8), exprimată prin două

metafore: hainele albe şi untdelemnul. - Puritate în viaţa de familie. Insistă pentru monogamie. - Hărnicie şi străduinţă căci viaţa este scurtă. Toate lucrurile atârnă de

vreme, de împrejurări (11-12). - Cei neînsemnaţi şi mici au o mai mare importanţă, deşi sunt dispreţuiţi (13-16). - înţelepciunea este de mare importanţă (17-18). - Păcatul aduce mari nenorociri în societate. (2) Demonstrarea faptului că viaţa este incertă, iar moartea sigură (10:1-20).

Incertitudinea vieţii se vede din: - Lucrurile rele chiar fiind mici pot distruge valori mari (1-3). Wycliffe

spunea: "Un om poate comite un singur păcat şi acesta poate distruge virtuţile întregii vieţi".

- Când nebunul ajunge să fie pus în dregătorii, cei afectaţi trebuie să-şi

păstreze calmul (4-20). Prin această predică, Eclesiastul vrea să abată pe oameni

de la pesimism, la optimism (10:1-20). (3) Concluzia (11:1-12:8) Fiecare om este răspunzător de felul cum îşi investeşte viaţa ca urmare a

oportunităţilor de care are parte (11:1-12:8). Omul este dator să aibă în vedere pe aproapele (v. 1,4,5,8) şi să fie harnic în

fapte bune, căci Dumnezeu cârmuieşte toate (11:1-7). Tânărul să se pregătească pentru bătrâneţile care vin cu neputinţă, să se

pună în rânduială cu Dumnezeu până nu vine moartea (11:1-12:1). Este prezentat patetic şi figurativ tabloul bătrâneţii (12:9-14) 4.6.5. EPILOGUL (12:9-14) In epilog se revine asupra autorului indicând spre Solomon care a întocmit multe proverbe (v.9). De asemenea, se revine asupra căutării înţelepciunii prin

căutarea cuvintelor înţelepţilor şi tânărul este sfătuit să ţină seama de aceste

lucruri prezentate pe scurt (v.l 1-12). Cartea se încheie cu cea mai de seamă datorie a fiecărui om: Frica de Dom-

nul şi Păzirea poruncilor Lui (v. 13), Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la

judecată. In capitolul ultim, pesimismul se transformă în oportunism, vanitatea

în înplinire, iar nepăsarea în responsabilitate. Cartea conduce pe cititor de la deşertăciune la Dumnezeu, de la moarte la viaţă.

CAPITOLUL V

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR POEMUL COMUNICĂRII ÎN DRAGOSTE

Cântarea Cântărilor sau Cântarea Iui Solomon (în engleză) este a cincea

carte în colecţia cărţilor poetice în Canonul protestant al Vechiului Testament.

în Canonul evreiesc este prima din colecţia Ketubim, Maghilot sau sulurile sfinte alături de Rut, Eclesiast, Plângerile lui Ieremia şi Estera. Cântarea

Cântărilor se citea în cadrul programului de sărbătorire a Paştelui, cea mai sacră '

sărbătorire mozaică. Mulţi nu-şi pot explica de ce o asemenea scriere a fost

cuprinsă în Canonul Sfintei Scripturi, deoarece văd în aceasta doar manifestarea dragostei erotice. Această carte însă este una din cele mai sublime scrieri

poetice, o capodoperă a poeticii iudaice şi poate cea mai de valoare dintre cele

1005 cântări scrise de Solomon. Ea a fost inclusă în Canon alături de Eclesiastul printr-un act al proyidenţei divine, pentru a evidenţia adresarea lui Dumnezeu la

toate laturile sufletului uman. Cartea Eclesiast apelează la intelectul uman, iar

Cântarea Cântărilor se adresează sentimentului uman vizând în mod deosebit emoţia iubirii. Cartea este, pe de-o parte, o odă care ridică dragostea dintre soţ şi

soţie la parametrii propuşi de Dumnezeu când a întemeiat căsătoria. Se constată

încă o dată că în planul lui Dumnezeu nu a fost prevăzute nici ascetismul şi nici

depravarea. Această carte sublimă ilustrează, pe de altă parte în mod profund şi dragostea dintre Dumnezeu şi Israel, cât şi dintre Hristos şi Biserica Sa.

5.1. TITLUL CĂRŢII Potrivit cu tradiţia evreiască, titlul cărţii este luat de la primele două cuvinte

din conţinut în original D'Ţ$n TlŞ /Şir hăşirim/, Cântarea Cântărilor în

latină Canticum- Canticorum, = "Cântarea Cântărilor". în ebraică acesta este şi felul în care se exprimă şi superlativul, sugerând astfel valoarea Cântării. Astfel,

ea este cea mai de seamă dintre cântările lui Solomon (1 Regi 4:32).

5.2. AUTORUL Tradiţia evreiască, ca şi cea creştină, susţine că această carte a fost scrisă

de către Solomon. Teologii liberali susţin că această carte ar fi fost scrisă mai

târziu de către un alt autor din acele timpuri. Evidenţe zdrobitoare favorizează însă calitatea de autor a lui Solomon. Printre evidenţele interne trebuie menţio-

nate: - faptul că numele lui Solomon apare în text (1:1,5; 3:7,9,11; 8:11,12).

5.3. CADRUL CĂRŢII Unele expresii sau nume din cuprinsul cântării indică spre cadrul geografic

istoric al cărţii. Solomon a fost fiul lui David şi al Batşebei, împărat peste tot sraelul la Ierusalim. Sub domnia sa monarhia israelită capătă aliura de "epoca

e aur" (1 Regi 1:32:37; 2 Sam. 12:24). Sulamita, iubita lui Solomon (6:13), provenea probabil din localitatea unem, aşezată în partea de nord a Israelului, aproape de Câmpia Meghido

Ios.l9:18; 1 Sam.28:4; 1 regi 1:3; 2 Regi 4:8). Merril Unger sintetizează

adrul astfel: împăratul Solomon avea o vie în ţinutul deluros al lui Efraim, la circa 50 nile nord de Ierusalim (8:11). El a îacredinţat via unei familii de arendaşi

ompusă din: mama, doi fii şi două fete. Sulamita şi o soră mai mică (1:6; 6:13;

:8). Sulamita era frumoasa neglijată a familiei (1:5). Fraţii ei, care se pare că rau vitregi, (1:6) o dispreţuiau şi-i făceau viaţa grea (2:15; 1:8). într-o zi, Solomon, deghizat într-un păstor, a vizitat via (1:6). Sulamita 1-a

întâlnit şi 1-a întrebat unde-şi paşte turma (1:7). EI i-a răspuns evaziv (1:8), şi i-a strecurat cuvinte de dragoste (1:8-10), şi i-a promis daruri mari în viitor (1:11).

l\ i-a câştigat inima şi i-a făcut promisiunea că va reveni şi o va lua în căsătorie,

ia îl visa noaptea şi avea impresia că este lângă ea (3:1). în final, el a venit

ntr-adevăr, a făcut-o mireasa lui şi a luat-o la el în splendoarea împărătească -1)^. Se pare că pe un asemenea eveniment istoric îşi- bazează Solomon

;ântarea, frumosul său poem liric. Astfel, cartea provine din timpul lui

olomon, probabil pe când împăratul era încă tânăr, înainte de a se fi îndepărtat e Iahve în urma influenţelor celor 700 de neveste şi trei sute de concubine ale

ale(l Regi 11:3-4).

5.4. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII Pentru a putea determina mai precis tema şi scopul acestei frumoase cărţi,

ste necesară mai întâi o incursiune în diferitele tipuri de interpretare a cărţii. Jensen menţionează trei tipuri de interpretare a Cântării Cântărilor

65.

(1) Interpretarea naturalistă . Adepţii acestei interpretări spun că această

;arte este o poveste de dragoste orientală, umană, având doar merite literare şi

omantice. Ei consideră că cel mult, cântarea indică idealul dragostei romantice î căsătorie şi constituie un avertisment împotriva pervertirii căsătoriei din

impui lui Solomon. Alţii, mai optimişti spun că aici este prezentată dragostea în

ăsătorie aşa cum a rânduit-o Dumnezeu, când a instituit căsătoria (Gen. : 18-25; Mat. 19:4-6), că această carte ar fi un tratat de instruire a tinerilor

ăsătoriţi în viaţa de familie. Acceptând o asemenea interpretare, cu greu ar mai putea cineva susţine

reptul acestei cărţi de a fi inclusă în canonul Sfintelor Scripturi. Mai mult, asemenea interpretare nu concordă cu deosebita consideraţie acordată Cântării Cântărilor de către evrei care o citeau în timpul închinăciunii de Paşti, cea mai

solemnă şi spirituală sărbătoare a israeliţilor. "Ei asemănau Proverbe cu curtea

de afară a templului; Eclesiast cu locul sfânt; iar Cântarea Cântărilor cu Sfânta

Sfintelor". (2) Interpretarea alegorică a fost metoda prin care evreii au văzut în

Cântarea Cântărilor iubirea dintre Israel şi Dumnezeu, iar interpreţii creştini

iubirea dintre Hristos şi biserică. Potrivit cu această interpretare toate detaliile din această carte capătă semnificaţie figurativă, simbolică. S-a afirmat că părul

miresei din Cântarea Cântărilor reprezintă neamurile care încadrează pe Israel

în opera mântuirii. O astfel de interpretare îndepărtează pe cititor de cele scrise aşa cum afirmă G.Lloyd Carr:

La baza interpretării alegorice stă ideea că un anume

pasaj nu conţine nici un adevăr istoric real din trecut, ci

este numai un vehicul pentru unele adevăruri mai adânci, spirituale. Semnificaţia gramaticală-istorică a

textului este total ignorată, aşa că ceea ce autorul

original spune trece pe al doilea plan faţă de ceea ce interpretul doreşte să spună

66.

Interpretarea alegorică este în total contrast cu consensul general al

Scripturii şi nu are nici un suport în cuprinsul Noului Testament. (3) Interpretarea Tipologică. Spre deosebire de cea alegorică, această metodă păstrează fundalul istoric al scrierii. Solomon şi Sulamita au fost

personaje istorice reale, ca şi dragostea dintre ei. însă Solomon este tip

reprezentativ al lui Dumnezeu, al lui Hristos, iar Sulamita a Israelului sau a bisericii. Potrivit cu această metodă reprezentarea este în linii generale şi nu în

amănunte (ca şarpele de aiamă, care este un tip reprezentativ al lui Hristos). O

astfel de reprezentare este în acord cu Duhul Scripturii Vechiului şi NouluiTestament, căsătoria este reprezentarea dragostei divine. Cei mai mulţi

interpreţi evanghelici afirmă că tipologia constituie adevărata interpretare a

Cântării Cântărilor, care găseşte o bază solidă în Scripturi (îs.54:5-6; Ier.2:2;

Ezec. 16:8-14; Osea 2:16,18-20; 2Cor.l 1:1-2; Apoc.l9:7-9; 21:9). Ţinând cont de această interpretare, tema cărţii, pe lângă prezentarea

dragostei dintre Solomon şi Sulamita, ilustrarea dragostei dintre Dumnezeu şi

Israel, dintre Hristos şi biserică. Tot astfel, şi scopul cărţii este îndoit: scopul literar este de a onora dragostea curată în căsătorie, potrivit cu planul şi

standardele divine. Iar scopul figurativ este de a ilustra dragostea lui Dumnezeu

faţă de Israel şi a lui Hristos faţă de Biserică şi de a arăta că fiecare este chemat

să răspundă dragostei divine.

5.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢII Cântarea Cântărilor poate fi uşor împărţită, după conţinutul acesteia şi după

felul în care tema este tratată, în două părţi: 66

G.Lloyd Carr, The Song of Solomon in Tyndale Old Testament Commentaries (Leicester; Inter-Versity Press, 1984), p.21. 1. Exprimarea şi experimentarea dra-gostei (1:1-5:1) 2. încercarea şi triumful dragostei (5:2-8:14). 5.5.1. EXPRIMAREA ŞI EXPERIMENTAREA DRAGOSTEI (1:1-5:1) Această primă parte a cântării cuprinde curtarea Sulamitei şi apoi căsătoria.

5.5.1.1. CURTAREA SULAMITEI DE CĂTRE SOLOMON (1:2-3:5). După ce în versetul întâi din primul capitol sunt daţi titlul şi autorul,

începând cu v.2, cap. 1 şi apoi de-a lungul cap.2 şi începutul cap.3, ne este redată curtarea Sulamitei. Timpul curtării a fost timpul de când Solomon, deghizat în

păstor, a întâlnit-o pe Sulamita la vie şi s-a îndrăgostit de ea. I-a promis că va

veni şi o va face mireasa lui. In timpul acesta cei doi se gândesc unul la altul şi anticipează relaţia de care vor avea parte la căsătorie. Sulamita priveşte la sine

şi se vede nevrednică de iubirea princiară din pricina împrejurărilor vieţii ei

(1:2-6). Cei doi se doresc unul pe altul, schimbă cuvinte de dragoste, dar şi ca apreciere reciprocă (1:7-2:7). precum şi declaraţii de iubire. In tot acest timp de

curtare, accentul se pune pe aşteptarea mirelui care va veni. Cel mai mult se

exprimă mireasa, care-1 aşteaptă pe iubitul inimii ei (2:8-13). întreaga natură

înconjurătoare, cu frumuseţile ei şi cu splendorile venirii primăverii, are darul de a intensifica dorul după venirea mirelui. Anticipând pregătirea nunţii la palat,

cei doi exprimă cuvinte de dragoste unul către celălalt care scot în evidenţă

seriozitatea pasului spre care se îndreaptă. Expresii mai deosebite, ale miresei despre mire sunt: "Numele tău este ca o mireasmă vărsată" (l:3/b), "'Pe drept

eşti iubit" (l:4/c), "Ce frumos eşti, preaiubitule" (15:16/a), "Ca un măr între

copacii pădurii, aşa este prea iubitul meu între tineri" (2:3), "Aud glasul

preaiubitului meu! Iată-1 că vine" (2:8), "Preaiubitul meu este al meu. şi eu sunt

a lui" (2:16). Expresii ale mirelui despre iubita lui sunt: "Ce frumoasă eşti, iubito" (l:15/a), "Porumbiţă din crăpăturile stâncilor ... arată-mi faţa ta şi fă-mă să-ţi

aud glasul!". Cântarea conţine şi cuvinte de avertizare, care scot în evidenţă şi neliniştile sufleteşti cauzate de dragoste. Ca un refren de-a lungul întregii cărţi apare

implorarea: „Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe căprioarele şi cerboaicele de pe

câmp: nu stârniţi, nu treziţi dragostea până nu vine ea" (2:7; 3:5; 8:4). Ceea ce

însemnează că manifestarea dragostei trebuie să fie la timpul ei, printr-un proces natural şi etic-moral corespunzător fără să fie stimulată artificial prin practici

păcătoase . Asemenea practici nu fac decât să denatureze dragostea şi să o

transforme în curvie. Deşi o carte despre exprimarea dragostei, Cântarea Cântă- rilor susţine cu claritate castitatea deplină înainte de căsătorie (4:12;8:8-12). De asemenea, avertizarea împotriva libertăţii de exprimare în perioada de

curtare dintre tineri este puternică. Ceea ce ar putea fi considerate de unii păcate mici' sunt "vulpi mici" care strică viile pe când sunt în floare, aduc o

distrugere totală (2:15). 67

cf. David and Pat Alexander, p.368 A.\A 5.5.1.2. CĂSĂTORIA (3:6-5:1) Alaiul de nuntă este împărătesc. Mirele soseşte cu suita lui împărătească sa- şi ia mireasa. Vorbitorul principal în această fază este mirele, care şi acţionează

cu preponderenţă. El este încântat de frumuseţea miresei lui. Naţiunea întreagă

priveşte procesiunea căsătoriei împăratului (3:6-11). Mirele îşi priveşte mireasa cu deplină satisfacţie (4:1-16). După nuntă, urmează consumarea fericită a

căsătoriei în dragoste (5:1-1). 5.5.2. ÎNCERCAREA ŞI TRIUMFUL DRAGOSTEI (5:2-8:4) în viaţa de căsătorie menită să fie un colţ de rai are loc şi încercarea, pentru că familia este ţinta săgeţilor diavolului. 5.5.2.1. Visul înspăimântător al separării (5:2-6:3) în cazul căsătoriei ideale din Cântarea Cântărilor, încercarea are loc în visul soţiei (5:2-8). Din fericire, cazurile sunt cât se poate de reale în viaţa de toate

zilele. De fapt, ideea unei asemenea încercări este anticipată printr-un alt vis

încă din timpul anterior căsătoriei, în care logodnicei i se părea că pierduse pe iubitul inimii ei şi, după stăruitoare căutări 1-a găsit (3:1-4). Adevărata încercare însă intervine după consumarea dragostei (de data asta

tot într-un vis). încercarea dragostei vine prin atitudini reciproce la început.

Soţul vine acasă seara cu întârziere, reţinut poate de problemele împărăţiei. Soţia lui, poate supărată, este prea comodă în a-1 primi imediat. După puţină

stăruinţă el pleacă, o părăseşte (5:2-6). Ea însă îşi revine repede, şi îl caută cu

disperare. Lucrurile se înrăutăţesc prin intervenţia negativă a celor din jur. In timp ce unii bine intenţionaţi se oferă să o ajute să-şi găsească iubitul pe care-1

descrie tuturor în termeni superlativi ai dragostei, alţii, păzitorii cetăţii, o

confundă cu o stricată şi o bat (5:7-6:2). Separare în căsătorie provoacă răni

dureroase. 5.5.2.2. FRUMUSEŢEA DRAGOSTEI RECIPROCE DUPĂ DEPĂŞIREA

ÎNCERCĂRII (6:3-8:4) Ajutaţi de dragostea lor nestrămutată şi de cei binevoitori, soţii se regăsesc (6:3). Tonul întregului dialog care urmează este acela de apreciere reciprocă la

superlativ în dragoste (6:4-8:4)). 5.5.2.3. SIGILIUL DRAGOSTEI (8:5-14) Scăpată din strâmtorarea încercării, dragostea biruitoare şi fierbinte aspiră

spre dimensiunile ei naturale; fermitate, nezdruncinare şi eternitate. Dragostea pecetluieşte relaţia ideală în căsătorie prin întipărirea reciprocă a

soţilor pe inima celuilalt ca o pecete. Dragostea se dovedeşte a fi mai tare ca

moartea (8:5-7). Şi acesta este singurul model de iubire în căsătorie şi pentru

generaţiile care vin (8:8-14). Pe lângă ilustrarea căsătoriei ideale. Cântarea Cântărilor oferă cadrul ideal

al relaţiei Bisericii şi creştinului cu Mântuitorul său, cu care s-a logodit, pe

care-1 iubeşte mai mult ca orice pe lume, pentru care suferă şi pe care-1 aşteaptă cu înfrigurare în perspectiva nunţii din slavă. Legea, Istoria şi poezia Vechiului Testament, repectiv cărţile legislative,

împreună cu cele istorice şi poetice, constitue o parte deosebit de importantă a

revelaţiei scrise. Avem o adevărată panoramă a revelaţiei lui Dumnezeu, Creatorul cu omul,

creatura mâinilor Sale, de la începutul acesteia până în perioada când s-a

deschis larg uşa nădejdii şi aşteptării lui Mesia, Salvatorul Lumii şi Revelaţia deplină a lui Dumnezeu. Legea cuprinde poruncile şi aşteptările lui Dumnezeu de la poporul Său,

poporul legământului. Partea istorică a Vechiului Testament ilustrează faptele conveţuirii poporului lui Israel cu Dumnezeu de-a lungul istoriei zbuciumate a

neamului omenesc, începând de la creaţie şi până în pragul marilor aşteptări de

la începutul perioadei interstamentare. Partea practică reprezintă acele vibraţii

ale inimii umane la atingerea undei calde şi luminoase a revelaţiei divine. Fenomenul şi mesajul profetic al Vechiului Testament, o arată secţiunea

centrală, a revelaţiei scrise, care va fi prezentat într-un volum separat, penetrează

întreg Vechiul Testament cu spada ascuţită a mesajului profetic chemând oamenii, să se întoarcă la Dumnezeu. Studentul şi orice persoană interesată în raportul cu Dumnezeu şi în gustarea

comorii bogate a revelaţiei divine nu va considera prea mult nici un efort pentru

a se adânci în studierea Sfintelor Scripturi.

BIBLIOGRAFIE

■ Plan editură: 1139 Format: 16/70x100. Coli de tipar: 26,25 ___________Bun de tipar: 13.05.1999___________ Tiparul executat la Imprimeria „Oltenia" - Craiova B-dul Mareşal Ion Antonescu, nr. 102 Comanda 57 > > > > Alexander, David and Pat, The Lion Handbook ofthe Bible (Lion Publishing, 1973). Allen, Clifton J., Ed. The Broadman Bible Comentary, (Broadman Press, Nashvile, Tennessee, 1969). Anderson, G. W., A Criticai Introduction ofthe Old Testament, „Studies in Theo- l°gy " (London Duckworth, 1974). Andersen, I. Francis, Tyndale Old Testament Comentaries-Job, (Leicester, England: Inter-Varsity Press). Archer, L. Francis, A survey of Old Testament Introduction, (Chicago: Moody, 1964). *** Enciclopedia of Bible Difficulties, (Zondervan Publishing House: Grand Rapids, Michigan, 1982). Biblia - Cornilescu - Cu explicaţii. Blaiklock, Edward M., The New International Dictionary ofBiblical Archaeology, (Zondervan Publishing, Grand Rapids, Michigan, 1983). Buttrick, A. George, ed. The Interpreter's Dictionary ofthe Bible, voi. 3, 4, (Nash- ville: Abigdon Press, New York, 1962). Carr, G. Lloyd, The Song of Solomon in Tyndale Old Testament Commentaries (Leicester: Inter-Varsity Press, 1984).

Clifton, J. Allen, Gen. Ed. The Broadman Bible Commentary, voi. 2, (Broadman Press: Nashville, Tennessee, 1970). Cole, Ala, Tyndale Old Testament Commentaries, (Downers Grave, Inter-Varsity Press, 1973). Chriswell, W. A., The Criswell Study Bible, (Thomas Nelson Publisher's, Nashwille, 1979). Davidson, F., Ed. The New Bible Commentary, (London: The Intervarsity Fellow- ship, 1961). Deckery, S. David, Gen. Ed. Holiman Bible Handbook, (Nashville, Tennessee: Holiman Bible Publishers, 1992). Douglas, J. D. & Tennery, C. Ed. Merrill, The New International Dictionary ofthe Bible, (Zondervan Publishing House: Grand Rapids, Mi, U.S.A.). Drane, John, Old Testament Faith An IllustratedDocumentary, (Sidney: A Lion Book, 1986). Ellicott, Charles John, Eliocott s Bible Commentary in One Volume, (Grand Rapid's Michigan: Zondervan Publishing, House, 1971). Halley, H. Henry, Halley s Bible Handbook, (Michigan: Zondervan Publishing House, 1965). *** Manualul Biblic, (tradus de Doru Motz, Ed. Door of Hope, 1983). Harrington, Wilfrid, Key to the Bible, voi. 1, (Record of Revelation: Image Dom. Books, Doubleday, Company, Inc. New York, 1976). Harrinson, R. K., Introduction to the Old Testament, (Grand Rapids, Michigan: W. B. Eerdmans Publishing Company). > *** Leviticus, Tyndale Old Testament Commentaries. > *** Tyndale Old Testament Commentary, Leviticus - An Introduction and Commen-

tary, Leicester: Inter-Varsity Press, 1980). > Haynes, B. Carlyle, Este Biblia cartea adevărului? > Ionel, Truţă, Istoria Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament, (Arad). > Irving, Jensen, Jensen s Survey of the Old Testament, (Moody Press, Chicago, 1978). > Keller, Werner, Şi Biblia are totuşi dreptate. > Kidner, Derek, Tyndale Old Testament Commentaries, Psalms 1-72, (London: Inter-

Varsity Press, 1973). > Kraeling, Emil G., Bible Atlas, (New York: Rând McNally & Company). > Mears, C. Henrietta, What the Bible is AH About,(Mineaipolis, Minesotta. World Wide

Publications, 1966). > Micklesen, Berkeley, A., Interpreting the Bible, (Eerdmans Publishing Company,

Grand Rapids, Michigan, 1929). > Morris, M. Henry, Creaţionismul ştiinţific, (Creation Life Publisher, 1974). > Orr, Hames, Ed. Gen., The International Standard Bible Encyclopedia, voi. II, IV

(WM. B. Eerdmans Publishing Co. Grand Rapids, Michigan, 1939). > Popovici, Petru, Biblia este totuşi adevărată, (Editura Lumina Lumii). > Prelipcean, Vladimir, Studiul Vechiului Testament, Bucureşti, Editura Institutului Biblic

şi de Misiune Ortodoxă, 1995). > Schultz, J. Samuel, Călătorie prin Vechiul Testament, (Harper and Row Publishing

Company, 1980). > Spratt, Gordon & Menzies, Bos, The Scripture Truth-Biblio-File, (Central Bible Hom-

mond Trust, 1992). > Stevard, Alexander James, Divina Bibliotecă, (WM.B. Eerdmans Publishing Co, Grand

Rapids, Michigan).

VASILE TALPOŞ

ISBN 973 - 30 - 5971 - 4 Starea civilă

Copii Data şi locul naşterii • 23 iulie 1942 .„umuna Bocşa-Sălaj

de lângă Zalău (unde văzuse lumina

zilei şi Simion Bămuţiu)

• Căsătorit cu Lidia (Suciu) din Sibiu • Cristina (căsătorită cu Samuel Bâlc, pastor în Racoviţa,

Sibiu) • Cristian-Mihail (student anul IV la Teologie) • Emanuela-Lidia învăţământ educaţional

Activitatea, pastorală • Şcoala elementară 7 clase (1949-1956) în comuna Bocşa-

Sălaj • Şcoala de meserii în oraşul Ciuj (1956-1959) • Liceul seral la Cluj (1960-1969) • Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti (1965-1969) • Facultatea de Teologie la Institutul Teologic Protestant Unic de Grad "> Jnîy .sitar din Cluj-Napoca (1975-1979)-obţinând

Licenţa în Teologie. • Cursurile postuniversitare de doctorat la Southern Baptist Theological Seminary, din Louisville, Kcntutky, U.S.A.

(1980-1983) • a obţinut doctoratul, Ph. D. •A slujit ca pastor la Biserica Creştină Baptistă Nr. 3 Cluj-Iris între anii, 1969-1974, iar în oraşul Turda din 1975-1980. • După revenirea din U.S.A. s-a înrolat din nou în lucrarea lui Dumnezeu din ţară:

începând să predea la Seminarul din Bucureşti. • între anii 1984-1988 a lucrat şi ca Secretar General al Uniunii Baptiste şi ca

vicepreşedinte, preşedinte şi apoi fost-preşedinte al Federaţiei Baptiste Europene. • în anul 1988 a fost ales director al Seminarului, iar în anul 1990 a organizat tiansformarea Seminarului din Bucureşti în Institutul Teologic Baptist de Grad Universitar

din România şi de atunci îndeplineşte funcţia de rector al acestui Institut. • începând cu anul 1991 deţine şi funcţia de decan al Facultăţii de Teologie Baptistă

din cadrul Universităţii Pucureşti şi predă ca piofesor la această facultate. • Din anul 1997 este şi pastor al Bisericii Creştine Baptiste "NĂDEJDEA" din

cartierul Giuleşti din Bucureşti. Gândul care 1-a însufleţit toată viaţa a fost: "totul pentru Domnul şi lucrarea Sa"!

vasile talpos - studiu introductiv in legea, istoria si poezia vechiului testament

Documents