VASILE TALPOŞ

STUDIU INTRODUCTIV În Legea, Istoria şi Poezia VECHIULUI TESTAMENT

EDITURA DIDACTICĂ Şl PEDAGOGICĂ, R.A. BUCUREŞTI, 1999

PREFAŢACunoaşterea Sfintelor Scripturi constituie o condiţie indiscutabilă atât în vederea trăirii unei vieţi creştine adevărate, cât şi, mai ales, în vederea comunicării Mesajului Divin către cei care au nevoie de "pâinea vieţii". Iar Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie dus şi oferit tuturor sufletelor flămânde după adevăr.Cartea Studiu introductiv în Legea, Istoria şi Poezia Vechiului Testament, vine ca un răspuns la marea nevoie de literatură teologică autohtonă, în vederea echipării a cât mai multor slujitori care-şi dedică viaţa lor proclamării Cuvântului lui Dumnezeu. Cu precădere, cartea este destinată să ajute pe studenţii în teologie să pătrundă în înţelegerea comorii revelaţiei Divine a Vechiului Testament.Cartea oferă date ştiinţifice necesare acelora care pot să folosească în cercetarea lor şi limbile originale ale Bibliei: greaca pentru termenii din Noul Testament şi mai ales ebraica pentru termenii din Vechiul Testament.Spre deosebire de alte scrieri în domeniu, ca de exemplu: Călătorie prin Vechiul Testament de Samuel Schultz, prezenta carte oferă atât datele introductive pentru fiecare carte din Vechiul Testament prezentată, cât şi o schemă şi conţinutul sumar al fiecărei părţi. în felul acesta studentul şi cercetătorul pot folosi cartea atât pentru aprofundarea ştiinţifică, cât şi pentru studiul biblic.Citind această carte, cu Biblia în mână, oricine poate căpăta o imagine de ansamblu asupra Vechiului Testament, şi să-şi construiască o bază solidă pentru exegeza şi alte studii aprofundate asupra acestei părţi din Sfânta Scriptură.Lansez această carte cu ruga fierbinte ca şi prin ea Dumnezeu să conducă pe mulţi studenţi lucrători şi credincioşi în atmosfera cunoaşterii Adevărului Divin pentru a fi cât mai echipaţi în scopul înaintării împărăţiei lui Dumnezeu.Se cuvine cuvânt de profundă mulţumire lui Dumnezeu, care m-a ajutat să duc la bun sfârşit această lucrare. Mulţumesc, totodată, şi generaţiilor de studenţi care, ascultând cursurile predate în baza acestui material la orele de Vechiul Testament la Institutul Teologic Baptist din Bucureşti şi Facultatea de Teologie Baptistă din Universitatea Bucureşti, m-au încurajat în munca mea asiduă de cercetare şi scriere a acestei cărţi prin interesul pe care l-au arătat pentru cunoaşterea Scripturilor.De asemenea, mulţumesc soţiei mele - Lidia, şi copiilor mei: Cristina, Cristian-Mihael şi Emanuela-Lidia, pentru înţelegerea de care au dat dovadă faţă de dedicarea mea în scrierea acestui material. Dumnezeu singur poate compensa lipsa mea din viaţa lor din cauza consacrării mele pentru lucrarea lui Dumnezeu.Totodată, mulţumesc profesoarelor care au corectat materialul de mai multe ori şi celor care I-au dactilografiat şi l-au tehnoredactat. Dumnezeu să răsplătească fiecăruia, iar numele Lui să fie slăvit pentru toate.Soli Deo GloriaAutorul, Prof. Dr. Vasile TalpoşRectorul Institutului Teologic Batist de Grad Universitar din Bucureşti

CUPRINS

iPREFAŢĂ ............................................................................................5INTRODUCERE .................................................................................. 11I.Ramurile studiului Vechiului Testament ....................................................131.1. Limba Vechiului Testament ........................................................... 131.2. Introducerea în Vechiul Testament ..................................................131.3. Geografia biblică a Vechiului Testament ............................................ 131.4. Arheologia biblică a Vechiului Testament ...........................................141.5. Teologia biblică a Vechiului Testament ..............................................141.6. Exegeza Vechiului Testament ......................................................... 141.7. Profetologia ..............................................................................15II. Definiţie şi terminologie ..................................................................... 15III. Izvoarele studiului Vechiului Testament ..................................................173.1. Sfânta Scriptură .......................................................................... 173.2. Scrierile Noului Testament ............................................................ 173.3. Alte ştiinţe................................................................................ 183.4. Operele patristicilor .....................................................................183.5. Operele reformatorilor ................................................................. 183.6. Operele isogogice moderne ............................................................19IV. Motivţia şi importanţa studierii Vechiului Testament ..................................204.1.Vechiul Testament este partea integrantă din "Sfânta Scriptură"................204.2. Doctrinele de bază ale Creştinismului se găsesc în Vechiul Testament.........214.3. Vechiul Testament pregăteşte înţelegerea Persoanei şi a lucrăriiDomnului Isus ...........................................................................214.4. Vechiul Testament este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu în aceeaşimăsură ca şi Noul Testament .........................................................21PARTEA I-INTRODUCTIVĂ ................................................................23I. Introducere generală în studierea Vechiului Testament...................................231.1. Revelaţia divină ..........................,................................................241.2. Inspiraţia .................................................................................251.3. Scrierea manuscriselor originale ......................................................261.4. Păstrarea şi transmiterea Cuvântului ................................................271.5. Canonizarea Vechiului Testament ....................................................291.6. Traducerea Vechiului Testament .......................................................35II. Cadrul Scrierilor Vechiului Testament ....................................................382.1.Cadrul istoric ..............................................................................382.2. Cadrul geografic ..........................................................................412.3. Cadrul social-economic şi cultural al studierii Vechiului Testament.............45III. Mărturii arheologice ...........................................................................527PARTEA a Ii-a EXPOZITIVĂ ................................................................57I.Genesa (începuturile).......................................................................... 601-1. Titlul cărţii ............................................................................... 601.2. Autorul cărţii Genesa .................................................................. 601-3. Tema cărţii ............................................................................... 611.4. Cadrul cărţii Genesa.................................................................... 611.5. Structuraşi conţinutul sumar al cărţii................................................ 62II. Exodul -Eliberarea "naţiunii alese" din robia Egiptului................................. 912.1. Titlul cărţii........'...................................................................... 912.2. Autorul cărţii Exodul.................................................................. 912.3. TemacărţiiExod.......................................................................922.4. Cadrul evenimentelor din cartea Exod...............................................922.5. Structura şi conţinutul sumar al cărţii............................................... 93III. Leveticul - Legislaţia şi închinăciunea...................................................1233.1. Titlul cărţii.............................................................................. 1233.2. Autorul cărţii Levitic.................................................................. 1233.3. Tema cărţii'..............................................................................123

3.4. Cadrul geografic al cărţii Levitic.................................................... 1243.5. Structura şi conţinutul sumar al cărţii................................................124IV.Numeri - Testarea naţiunii alese............................................................1484.1. Titlul cărţii............................................................................. 1484.2. Autorul cărţii...........................................................................1484.3 Tema cărţii.............................................................................. 1494.4. Cadrul cărţii............................................................................ 1494.5. Structura şi conţinutul sumar......................................................... 149V.Deuteronom-Cartea aducerii aminte.......................................................1655.1. Titlul cărţii .............................................................................1655.2. Autorul cărţii........................................................................... 1655.3. Tema cărţii............................................................................. 1655-4. Cadrul cărţii............................................................................ 1665.5. Structura şi conţinutul sumar......................................................... 166SCRIERILE ISTORICE...................................................................... 175I. Iosua- Cucerirea şi împărţirea Canaanului..................................................1761-1. Titlul cărţii.............................................................................. 1761-2. Autorul cărţii.............................................................................1761.3. Tema cărţii..............................................................................1771-4. Cadrul evenimentelor din cartea Iosua................................................. 1771-5. Structuraşi conţinutul sumar........................................................... 178II. Judecători- Apostazia poporului lui Dumnezeu...........................................1872.1. Numele cărţii Judecători.............................................................. 1882.2. Autorul cărţii........................................................................... 1882.3. Ciclurile de asuprire şi de eliberare a israeliţilor din această perioadă..........1882.4. Cadrul evenimentelor................................................................. 1882.5. Structura şi conţinutul sumar......................................................... 189III. Rut-Răscumpărătorul care dă odihnă...................................................... 1993-1 Numele cărţii............................................................................. 1993.2 Autorul şi autenticitatea cărţii.......................................................... 1993.3. Tema şi scopul cărţii....................................................................2003.4. Cadrul evenimentelor..................................................................2003.5. Structuraşi conţinutul sumar.............................................................201IV. lSamuel - Domnia lui Saul, primul rege în Israel.......................................2044.1. Numele cărţii............................................................................2054.2. Autorul şi autenticitatea cărţii.........................................................2054.3. Tema şi scopul cărţii....................................................................2054.4. Cadrul evenimentelor...................................................................2064.5. Structura şi conţinutul sumar al cărţii..................................................207V. 2 Samuel -Domnia lui David................................................................2185.1. Numele cărţii...............................................................................2185.2. Autorul cărţii...............................................................................2185.3. Tema şi scopul cărţii.......................................................................2185.4. Cadrul evenimentelor......................................................................2195.5. Structuraşi conţinutul sumar al cărţii..................................................219VI. 1 împăraţi -Gloria şi căderea monarhiei israelite.........................................2336.1. Numele cărţii.............................................................................2336.2. Autorul şi timpul scrierii...............................................................2336.3. Tema şi scopul cărţii...................................................................2346.4. Cadrul evenimentelor...................................................................2356.5. Structura şi conţinutul sumar al cărţii..................................................236VII. 2 împăraţi - Adâncirea şi căderea monarhiei.............................................2577.1. Tema şi scopul cărţii.......................................................................2577.2. Cadrul evenimentelor.....!................................................................2577.3. Structura şi conţinutul sumar al cărţii..................................................259VIII. îşi II Cronici- Sumarul istorie regatului Iu Iuda.........................................2798.1 Titlul cărţilor Cronici......................................................................2798.2. Autorul, dataşi scopul scrierii..........................................................2808.3. Cadrul cărţilor Cronici....................................................................2818.4. Tema cărţilor Cronici......................................................................281

8.5. Structura şi conţinutul sumar...........................................................282IX.Ezra-Restaurarea spirituală...................................................................3019.1 Titlul cărţii Ezra..........................................................................3029.2. Autorul şi timpul scrierii cărţii..............................................................3039.3. Cadrul scrierii................................................................ 3039.4. Tema şi scopul cărţii Ezra..................................................................3049.5. Structura şi conţinutul sumar................................................................304X. Neemia-Restaurarea cetăţii Ierusalim....................................................30810.1 Titlul cărţii Neemia.........................................................................30810.2. Autorul şi timpul scrierii...............................................................30910.3. Cadrul cărţii Neemia................................................... 30910.4. Tema şi scopul cărţii Neemia............................................................30910.5. Schema şi conţinutul sumar.....................................................................310XI. Estera - Istoria Providenţei divine..........................................................315Titlul cărţii Estera.......................................................................315Autorul cărţii Estera.............................................................."/ 315Cadrul cărţii Estera.....................................................................316Tema şi scopul cărţii Estera...........................................................316Structuraşi conţinutul sumar...................................................................317LITERATURA POETICĂ........................................................................323I. Iov- Binecuvântare prin suerinţă.............................................................3251.1. Titlul cărţii...............................................................................3261.2. Autorul şi data scrierii...................................................................3261.3. Tema şi scopul cărţii....................................................................3261.4. Cadrul cărţii..............................................................................3271.5.Structura şi conţinutul sumar..........................................................328II. Psaltirea-Cartea slăvirii lui Dumnezeu.....................................................3442.1. Titlul cărţii................................................................................3442.2. Autorul.....................................................................................3452.3. Cadrul cărţii Psalmi........................................................................3462.4. Tema cărţii şi clasificarea Psalmilor........................................................3472.5. Particularităţi stilistice.......................................................................3482-6. Psalmii mesianici..........................................................................35027. Psalmii in care se rostesc blesteme asupra vrăjmaşilor..................................3512.8. Schema şi conţinutul sumar al cărţii......................................................352III. Proverbe -Cartea înţelepciunii şi umblării în frica Domnului..............................3923.1. Titlul cărţii................................................................................3923.2. Autorul cărţii............................................................................3933-3. Cadrul cărţii..............................................................................3943-4. Tema, mesajul şi scopul cărţii............................................................3943-5. Caracteristici literare....................................................................3963-6. Structura şi conţinutul sumar................................................................397IV. Eclesiastul -Deşertăciune fără Dumnezeu dar împlinire cu El..........................4054.1. Titlul cărţii.....................................................".............................4054.2. Autorul cărţii.................................................................................4054.3. Tema şi scopul cărţii....................................................................4064.4. Cadrul şi stilul cărţii......................................................................4074.5. Schema şi conţinutul sumar..............................................................407V. Cântarea Cântărilor - Poemul comunicării în dragoste......................................4115.1. Titlul cărţii................................................................................4115-2. Autorul cărţii...............................................................................4115-3. Cadrul şi stilul cărţii.....................................................................4125-4. Tema şi scopul cărţii.....................................................................4125-5. Structuraşi conţinutul sumar al cărţii.....................................................413Anexe....................................................................................................417BIBLIOGRAFIE.....................................................................................421

INTRODUCEREBiblia, Cuvântul fără greş al lui Dumnezeu către neamul omenesc, este temelia de nezdruncinat a cunoaşterii supreme. Prin Sfintele Scripturi ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament, omul

ajunge să-L cunoască pe Creatorul său, să-şi cunoască, în esenţa ei cea mai profundă, propria fiinţă, să cunoască lumea înconjurătoare, cât şi scopul şi rolul cu care a fost creat în această lurne.^ Cu alte cuvinte, prin Cuvântul lui Dumnezeu - Revelaţia scrisă - omul II cunoaşte pe Dumnezeu şi se cunoaşte pe sine: cine este, de unde vine, ce rol are şi încotro se îndreaptă.întrucât prin păcat omul a devenit o fiinţă pierdută, „Sfânta Scriptură" descoperă omului planul măreţ al salvării, al restaurării sale la starea intenţionată de Creator. Iată de ce, pe bună dreptate, Biblia este numită „Cartea Vieţii", iar punctul central al întregii Biblii este Isus Hristos, Mântuitorul lumii.Biblia a fost şi rămâne cea mai tipărită şi răspândită carte, cea mai tradusă şi comentată, cea mai citită, cea mai iubită, dar, în acelaşi timp, şi cea mai urâtă carte de către mulţi - cea mai provocatoare scriere. Nimeni nu poate să o ignore, pentru că „ea îi provoacă pe toţi".1

Numită de către Ieronim: „Biblioteca sacră", „Biblioteca divină", „Cartea sfântă" este alcătuită din 66 de cărţi, dintre care 39 compun prima parte, Vechiul Testament, iar 27, a doua parte, Noul Testament. Vechiul Testament conţine 929 capitole, iar Noul Testament, 260 capitole. în Vechiul Testament sunt 23.214 versete, iar în Noul Testament, 7959 de versete. Capitolul mijlociu, şi cel mai scurt din Biblie, este Psalmul 117. Nu la întâmplare, acesta cheamă, în primul verset, toate popoarele să-L laude pe Domnul, iar în versetul al doilea motivează această chemare:„Căci mare este bunătatea Lui faţă de noi, şi credincioşia Lui ţine în veci. Lăudaţi pe Domnul"(Psalmul 117:2).2

Versetul mijlociu al „Sfintei Scripturi" este, în mod cu totul semnificativ, îndemnul omului de a se adăposti în Domnul şi nu în oameni : „Mai bine este să cauţi un adăpost în Domnul decât să te încrezi în om" (Psalmul 118 : 8).întreaga Scriptură este centrată pe datoria omului de a-L lăuda pe Domnul pentru bunătatea şi credincioşia Lui, şi de a se încrede în Dumnezeu, Tată bun şi iubitor.Pentru a trăi o adevărată viaţă creştină, fiecare om trebuie să cunoască această „Carte Sfântă" - Biblia -, care este temelia credinţei şi a vieţii creştine adevărate. Cu atât mai mult se cere aceasta, pentru ca cineva să fie în stare să mărturisească altora Cuvântul vieţii.Acest studiu are ca obiectiv prezentarea sumară a primelor trei colecţii ale cărţilor Vechiului Testament - cărţile : legislative, istorice şi poetice. Scopul este, pe de o parte, oferirea unei cărţi de studiu al acestei părţi a "Scripturilor" Pentru seminariile şi institutele teologice, cât şi pentru şcolile biblice. Iar pe de a ta parte, întrucât Vechiul Testament a fost şi încă mai rămâne ţinta atacurilor satanice liberaliste (liberaliştii încercând, de mai multe veacuri, să discrediteze ^ B. Haynes, Este Biblia cartea adevărului ?, p.5.ames Alexander Stevard, Divina Bibliotecă, Revival Literature, Arheville, North "-arohna 28816, pp.7-8."Sfintele Scripturi" ale Vechiului Testament, tăgăduindu-le inspiraţia divină şi autenticitatea), prezenta lucrare se doreşte a fi încă o afirmaţie categorică despre: inspiraţia divină, autenticitatea, veridicitatea şi istoricitatea scrierilor Vechiului Testament.Cuvântul lui Dumnezeu a rămas şi rămâne biruitor împotriva atacurilor furibunde ale împotrivitorilor; de aceea, prezentul volum reprezintă un ghid călăuzitor în vederea introducerii într-un competent şi eficient studiu a acestei părţi a Revelaţiei scrise - Biblia.„Introducerii" - care lămureşte câteva particularităţi ale acestui studiu, ca: ramurile de studiu ale Vechiului Testament, definiţie, terminologie şi izvoarele studiului - îi urmează cele două secţiuni: Secţiunea introductivă şi Secţiunea expozitivă. în „Secţiunea introductivă" sunt prezentate sumar ideile privind : Introducerea generală în studiul Vechiului Testament şi Introducerea specială în Studiul Vechiului Testament. în „Secţiunea expozitivă" este prezentată o analiză sumară a cărţilor din trei secţiuni ale canonului Vechiului Testament: Scrierile legislative, Scrierile istorice şi Scrierile poetice. Aceste trei colecţii dintre scrierile Vechiului Testament acoperă întreaga paletă a studiului: Istoria Vechiului Testament. Cu siguranţă, nu este vorba nicidecum de a ignora sau de a diminua importanţa scrierilor profetice ale Vechiului Testament, a căror sferă penetrează istoria poporului ales în cele mai acute momente. însă aceste scrieri, împreună cu multe alte învăţături legate de activitatea profetică, vor constitui conţinutul unui alt volum din Studiul Vechiului Testament, numit Profetologie. Numai în felul acesta se pot cunoaşte îndeaproape atât importanţa activităţii profetice a oamenilor lui Dumnezeu din "Sfintele Scripturi", cât şi principiile de bază ale fenomenului profetic în „Scripturi".

1. RAMURILE STUDIULUI VECHIULUI TESTAMENTUn studiu complet al minunatelor cărţi ale Vechiului Testament cuprinde mai multe ramuri sau

discipline teologice, ca:1.1 .LIMBA VECHIULUI TESTAMENTCu excepţia unor mici părţi din Vechiul Testament, care au fost scrise în original în limba aramaică, Vechiul Testament a fost scris în limba ebraică. De aceea, studierea acestei limbi şi, dacă e posibil, şi a limbi aramaice, constituie o importantă latură a cunoaşterii Vechiului Testament. Fiecare cercetător al acestor cărţi va trebui să cunoască cel puţin noţiunile de bază ale limbii sacre în care Vechiul Testament a fost scris. Se ştie că traducerile pot fi greşite sau, deoarece limbile vechi - în special limba ebraică - sunt limbi deosebit de concentrate, traducerile pot fi corecte, dar unor cuvinte li se pot da sensuri unilaterale. în multe cazuri, în limbajele moderne, sunt necesare mai multe cuvinte sau chiar o propoziţie întreagă pentru a putea reda semnificaţia deplină a unui cuvânt ebraic. De asemenea, trebuie neapărat respectat Duhul "Scripturii" atunci când cineva purcede la traducerea "Cărţii sfinte". Or, se ştie că, de multe ori, traducătorii nu au ţinut şi nu ţin cont de asemenea cerinţe. Astfel, o cunoaştere cât mai profundă a limbii şi a gramaticii ebraice rămâne o condiţie de bază pentru o corectă şi cât mai profundă înţelegere a scrierilor Vechiului Testament. Nici un student în teologie nu trebuie să precupeţească nici timpul şi nici energia sa învăţând această limbă, dacă doreşte să pătrundă în câmpiile mănoase ale Revelaţiei scrise a Vechiului Testament.1.2.INTR0DUCEREA ÎN VECHIUL TESTAMENTPentru ca cineva să poată înţelege în profunzime adevărurile Vechiului Testament, este necesară parcurgerea - Introducerii în Vechiul Testament._Aceasta este o altă disciplină teologică, de o vitală importanţă în studierea Cărţii sfinte". în secţiunea introductivă a prezentului studiu vor fi aduse precizări privind această ramură teologică.1.3.GEOGRAFIA BIBLICĂ A VECHIULUI TESTAMENTO altă ramură importantă pentru înţelegerea Scripturilor sfinte a Vechiuluiestament este disciplina teologică dedicată cercetării şi prezentării cadrului|eografic în care s-au petrecut faptele relatate în cărţile Vechiului Testament.^cnerile Vechiului Testament sunt scrieri istorice şi autentice, faptele acestora»na încadrate într-un spaţiu real şi într-un cadru istoric precis, chiar dacă înu te cazuri nu sunt informaţii suficiente pentru cunoaşterea totală a acestora.Precizări generale de natură geografică vor fi făcute în acest studiu. Biblia nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea geografiei acesteia.1.4. ARHEOLOGIA BIBLICĂ A VECHIUL TESTAMENTDumnezeu a făcut ca şi pietrele să vorbească pentru a completa armonia mărturiei autenticităţii "Scrierilor sfinte". Această ramură teologică se ocupă cu studiul rezultatelor obţinute prin săpăturile arheologice, care atestă adevărurile scrise în Biblie. Savantul german Gustav Dalman afirma: "Tot ceea ce arheologii au cunoscut şi au văzut în activitatea lor ştiinţifică va fi important spre rezolvarea problemelor şcolii şi ale bisericii ".3

Arheologia biblică a înfăptuit mult din ceea ce profeţea savantul amintit. Fiecare student în teologie va căpăta noi şi noi orizonturi în cunoaşterea Scripturilor, deţinând cunoştinţe necesare de arheologie.1.5. TEOLOGIA BIBLICA A VECHIUL TESTAMENTîn vederea valorificării cunoştinţelor în înţelegerea principiilor doctrinare din Sfintele Scripturi, se studiază Teologia biblică. Ea este disciplina teologică care se ocupă cu prezentarea doctrinelor sau a adevărurilor teologice care se găsesc în cuprinsul scrierilor Vechiului Testament. Cărţile Bibliei scot în evidenţă adevărurile mari despre: Dumnezeu, creaţie, om etc. Cu toate acestea, studentului teolog îi devin familiare aceste adevăruri numai atunci când studiază teologia biblică. Aşa cum se va vedea mai târziu, cele mai de seamă adevăruri teologice ale creştinismului sunt deja descoperite, cel puţin parţial, în Vechiul Testament. Astfel, teologia biblică a Vechiului Testament constituie o importantă latură a cercetării "Scripturii".1.6. EXEGEZA VECHIUL TESTAMENTNumele acestei ramuri teologice vine de la cuvântul grecesc kt,sysu>iiai /exegeomai/ care înseamnă "a scoate, a săpa pe după", şi este ramura teologică ce se ocupă cu cercetarea cuprinsului "Scripturilor" : cuvânt cu cuvânt, verset cu verset şi frază cu frază. Aceasta se face conform regulilor hermeneutice biblice, ceea ce duce la o cercetare corectă a celor scrise în fiecare verset din Vechiul Testament.Prin exegeză, se procedează la scrierea comentariilor biblice. Exegeza este lucrarea care conduce la scoaterea învăţăturilor aşezate în scrierea "Sfintelor Scripturi" şi în redarea acestora prin predici.

1.7. PROFETOLOGIAFenomenul profetic atât de răspândit în scrierile Vechiului Testament este studiat în cadrul Profetologiei.1 Werner Keller, Şi Biblia are totuşi dreptate, p. 10.Ea este disciplina care se ocupă cu studierea fenomenului profetic în istoria poporului Israel şi în cuprinsul "Sfintelor Scripturi", şi cu studierea cărţilor profetice ale Vechiului Testament. Vastul material profetic din "Sfintele Scripturi" pretinde un studiu separat al acestuia, chiar şi în programa şcolilor teologice.Cunoaşterea Vechiului Testament depinde, în cea mai mare măsură, de studierea tuturor acestor ramuri teologice. De aceea parcurgerea fiecăreia din aceste ramuri de către toţi cercetătorii serioşi ai Scripturii se impune în mod imperios.

2. DEFINIŢIE ŞI TERMINOLOGIEChiar şi pentru un studiu mai sumar al unei părţi din Cuvântul lui Dumnezeu, este necesară explicarea termenilor mai importanţi privind materialul de studiu şi definirea studiuluiu respectiv.Biblia însăşi este o denumire specială dată colecţiei celor 66 de scrieri inspirate de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Contemporanii Domnului Isus foloseau numirea de: "Cărţile" care a trecut şi în limba latină - Biblia -"Biblioteca". Aceste numiri speciale dovedesc, prin ele însele, natura şi importanţa "Scrierilor sfinte". Consideraţia specială de care s-a bucurat Biblia în rândul primilor creştini se vede clar atât din afirmaţiile Noului Testament, cât şi din scrierile patristicilor4, în care sunt frecvente numirile: "Scriptura sfântă", "Scriptura Dumnezeiască", "Pagini cereşti", "Scriptură inspirată" etc.Vechiul Testament, care face obiectul acestui studiu, s-a bucurat, de asemenea, de numiri speciale şi semnificative. In ebraică a fost numit rvn /Berit/, tradus - în latină - prin termenul "testament" sau "dispoziţiile de pe urmă" - "ultima dispoziţie". în limba greacă s-a folosit termenul 8icrr£K£ /diateke/ "legământ", precum şi termenul CTUVTEKE /sunteke/ "legământ", în sensul de: învoială, pact. De aceea, Vechiul Testament sau părţi din acesta au fost numite şi "Cartea Legământului" (2 împ. 23:2). Numirea se referă, mai ales, la prima colecţie a cărţilor din Vechiul Testament, care cuprindea Legea lui Moise.Numirile se datoresc faptului că în aceste cărţi se află dispoziţiile lui Dumnezeu către israeliţi sau învoiala dintre Dumnezeu şi poporul Său - Legământul lui Dumnezeu cu Israel.Studiul Vechiului Testament, de asemenea, a uzat de mai multe ramuri. Potrivit caracterului istoric al tuturor problemelor legate de acest studiu : faptul inspiraţiei, autenticitatea, scrierea manuscriselor originale, păstrarea şi copierea textului, persoanele prezentate, cărţile şi evenimentele tratate - studiul este, în4 Vladimir Prelipcean şi alţii , Studiul Vechiului Testament ( Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune ortodoxă, 1995 ), pp.2-3.speţă, un studiu istoric ; de aceea, a fost numit şi Istoria Vechiului Testament. Denumirea de Introducere în Vechiul Testament sau Isagogia vine de la grecescul siaayeiv /eisagein/ "a introduce" şi se referă la faptul că un asemenea studiu cuprinde elementele de bază, introductive în studierea Vechiului Testament.Studiul "Introducere în Vechiul Testament" poate fi în mod obiectiv definit ca disciplina teologică ce se ocupă cu cercetarea şi prezentarea elementelor care demonstrează caracterul divin al scrierilor Vechiului Testament, autenticitatea, integritatea şi veridicitatea acestora, cu scopul înţelegerii adevăratului lor sens şi al proclamării autorităţii divine şi totale a acestor scrieri.în Secţiunea introductivă, se vor evidenţia, de asemenea, şi cele două aspecte: aspectul general şi special al Introducerii în Vechiul Testament.Prezentul studiu poate fi considerat ca studiu introductiv şi istoric al scrierilor Vechiului Testament şi are ca scop ajutarea studenţilor în înţelegerea şi familiarizarea cu noţiunile de bază privind natura şi conţinutul "Scrierilor sfinte" din Vechiul Testament - ale "Sfintei istorii", a felului în care Dumnezeu S-a revelat neamului omenesc şi a început să acţionezeîn istoria acestuia. Un asemenea studiu este deosebit de important, întrucât obiectul acestuia este "Sfânta Scriptură" a Vechiului Testament - Cuvânt inspirat al lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu S-a revelat pe Sine omenirii, pregătind mediul şi calea unde , apoi, să se coboare El însuşi, Cuvânt întrupat aducător de mântuire a oamenilor.Mai mult, faptul că aceste scrieri care constituie obiectul studiului, provin din timpuri foarte îndepărtate, marcând evenimente şi împrejurări naţionale, politice, istorice şi sociale - imprimă o deosebită importanţă studiului. Acest studiu va ajuta pe oricare cititor să (înţeleagă sensul real al

acestor scrieri în" multe privinţe problematice. De asemenea, va ajuta pe credincios sau pe teolog să înfrunte încercările stăruitoare ale "duşmanilor" "Sfintei Scripturi", ale necredincioşilor, ale scepticilor, de a răstălmăci sensul real al scrierilor Vechiului Testament sau de a le înjosi autoritatea divină. Două tendinţe sunt remarcabile în această privinţă: pe de o parte, se observă o tendenţioasă diluare a studiului Vechiului Testament, prin adăugarea a tot mai multe ipoteze liberaliste, care au reuşit să producă mari confuzii în acest domeniu de cercetare (asemenea teorii vor fi amintite sumar în această introducere); pe de altă parte, largi cercuri religioase - poate, intimidate sau derutate de teoriile liberaliste - , au ajuns să considere că Vechiul Testament ar fi irelevant pentru teologie sau pentru viaţa religioasă. Or, nu acestea sunt concepţiile reale, autorizate în materie. Cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament sunt scrieri sfinte - reale -atât în conţinut cât şi ca origine.5 Din punct de vedere al originii, ele sunt scrieri ale oamenilor aleşi de Dumnezeu, care au lucrat sub inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt (2 Tim. 3:16 ; 2 Petru 1:21).5 Samuel L. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament (Harper and Row Publishing Company, 1980) ,p.!3.în ceea ce priveşte conţinutul, cărţile Vechiului Testament cuprind evenimente istorice referitoare la acţiunile lui Dumnezeu pentru salvarea neamului omenesc, adevăruri religioase privind raportul oamenilor cu Dumnezeu - în sensul scopului lui Dumnezeu de a-i conduce spre comunicarea cu Sine - şi îndemnuri practice pentru atingerea acestor ţinte supreme.Importanţa studierii Vechiului Testament este inestimabilă şi va fi arătată şi la motivaţia acestui studiu.

3.IZVOARELE STUDIULUI VECHIULUI TESTAMENT3.1. SFÂNTA SCRIPTURĂIzvorul cel mai de seamă pentru un studiu care are drept scop demonstrarea caracterului divin al scrierilor Vechiului Testament este "Scriptura" însăşi. Aceasta, potrivit şi principiului de bază al interpretării "Bibliei", care arată că: "Biblia se tălmăceşte prin Biblie" (2 Petru 1:20). Biblia este "Cuvântul sau "Revelaţia scrisă" a lui Dumnezeu. Scrierile biblice sunt în deplină armonie şi nu există contradicţii în "Sfânta Scriptură". Singura problemă este modul sau spiritul în care cineva se apropie de această carte. Biblia a fost scrisă prin Duhul lui Dumnezeu şi poate fi înţeleasă şi tălmăcită, cu adevărat, numai prin iluminarea aceluiaşi Duh al lui Dumnezeu, care conduce în tot adevărul (Ioan 16:13; 1 Cor. 2:13).3.2. SCRIERILE NOULUI TESTAMENTUn alt izvor specific al studiului Vechiului Testament este Noul Testament. Toţi scriitori şi credincioşii evanghelici sunt de părere că cine vrea să înţeleagă bine Vechiul Testament va trebui să-1 privească în lumina Noului Testament. Concepţia adevărată şi de netăgăduit despre Scripturile Vechiului Testament este cea a Domnului Isus şi a apostolilor, care atestă ceea ce au susţinut scriitorii din vechime. Moise numeşte cartea pe care el a scris-o: "Cartea Legii" (Deut. 31:9), la fel o numeşte şi Iosua (Iosua 1:8; 24:26). Profeţii afirmă, în mod autoritar, că ceea ce ei comunică este Cuvântul Domnului vorbit lor şi apoi, prin ei, celor la care sunt trimişi.Cel mai important lucru este că Domnul Isus Hristos atribuie consideraţia cuvenită Scripturilor Vechiului Testament, numindu-le "Scripturi" (Matei 21:42; 22:29). Aceste Scripturi se împlinesc şi trebuie să se împlinească (Luca 4:21; Matei 26:54). în concepţia Domnului Isus, toate secţiunile canonului Vechiului Testament au aceeaşi importanţă şi ÎL au pe El în centru (Luca 24:44). Aceeaşi autoritate este acordată Vechiului Testament şi de către apostoli (Romani 1:2; 2 Tim. 315-16; 2 Petru 1:20).3.3. ALTE ŞTIINŢEExistă astăzi şi alte ştiinţe care scot în evidenţă timpul, locul şi împrejurările scrierilor Vechiului Testament. Aceste ştiinţe constituie, de asemenea, izvoare ale studiului acestuia. Istoria contemporană, biblică ŞL profană vor aduce multă lumină asupra unor texte biblice. Aceasta, pentru că evenimentele biblice s-au petrecut în mijlocul societăţii umane reale şi nu sunt scrieri literare, artistice - cu acţiuni şi personaje fictive - cum le place unor autori liberali să afirme. Arheologia va aduce la lumină relicve ale timpului biblic, iar geografia biblică va evidenţia locurile reale unde s-au petrecut cele scrise în Scripturi.3.4. OPERELE PATRISTICILORAcestea constituie un alt izvor de seamă al studiului Vechiului Testament.6 Pe măsură ce Biserica s-a îndepărtat de timpurile scrierii Scripturilor, urmaşii credincioşi ai apostolilor şi apoi fruntaşii Bisericii

- numiţi părinţi apostolici şi părinţi bisericeşti sau patristici - au scris cărţi lămuritoare privitor la sensul, la autoritatea "Sfintelor Scripturi" şi la valoarea lor istorico-teologică. Creştinii primelor trei veacuri au fost puşi în situaţia de a-şi păstra credinţa şi baza acesteia - Biblia. Astfel, au apărut scrierile apologeţilor.Teofil, episcopul Antiohiei ( + 181), care scrie despre vechimea scripturilor Vechiului Testament. Irineu, episcop de Lyon ( + 202), în cartea sa Adversus Haeresis, apără autoritatea divină a Scripturilor împotriva ereticilor care susţineau că Biblia ar fi fost falsificată. Clement de Alexandria vorbeşte despre autoritatea Scripturii. Tot astfel, şi marii oameni ai credinţei din primele veacuri creştine: Tertulian, Origen, Eusebiu de Cezarea (părintele istoriei bisericeşti), Ioan Hrisostom, Ieronim şi Augustin - au scris toţi scrieri lămuritoare sau comentarii cu date importante privind "Sfintele Scripturi". Scrierile lor oferă un bogat material privind poziţia şi atitudinea creştinilor faţă de Scripturi, înainte de denaturalizarea creştinismului primar.3.5. OPERELE REFORMATORILORDupă perioada Evului Mediu, supranumită şi "epoca întunecată a Bisericii", o dată cu Reforma a început perioada studiilor ştiinţifice dedicate descoperirii datelor privind "Scrierile sfinte". Cercetarea personală a Scripturii a fost tot mai mult încurajată, iar interpretarea acesteia a fost scoasă de sub autoritatea cercurilor Eclesiastice. în sânul Reformaţiei au fost tot mai multe mişcări, culminând cu mişcările Puritan-Pietistice, care aveau ca principiu de bază: credinţa în inspiraţie şi deplina autoritate a "Sfintei Scripturi".7

6 Vladimir Prelipcean şi alţii, op.cit., pp.l 1-13.7 G.W. Anderson, A Criticai Introduction ofthe Old Testament, "Stuclies in Theology'(London Duckworth, 1974), p.2.

3.6. OPERELE ISOGOGICE MODERNEDeşi enumerate aici în rândul izvoarelor studiului Vechiului Testament, operele scriitorilor moderni numai cu mare grijă pot fi folosite în scopul acesta. La scurtă vreme după Reformaţie, profitând de libertatea de interpretare a Bibliei, oamenii "nenăscuţi din nou", sub influenţa umanismului Renaşterii şi a Iluminismului, au dezvoltat interpretări filosofico-materialiste ale "Sfintelor Scripturi".Astfel, încă din secolul al XVII-lea începe pleiada de scriitori care au creat scrieri teologico-filozofice sub puternica influenţă a unei critici negativist-materialiste privind "Scrierile sfinte". Printre aceştia, trebuie amintiţi: Richard Simon - în Franţa, Hobbes - în Anglia, Spinoza - în Olanda, care, prin scrierile lor, au strecurat îndoiala privind inspiraţia, autenticitatea şi autoritatea "Sfintei Scripturi".Sămânţa necredinţei semănată de aceşti negativişti curând a prins rădăcină în rândurile unora dintre teologi, care, părăsind terenul solid al credinţei, au încercat să explice "Sfintele Scripturi" pe baze raţionaliste. Această situaţie devine tot mai accentuată în secolul al XlX-lea, mai ales prin scrierile lui lulius Wellhausen, care a creat sistemul numit "ipoteza documentară". Prin această ipoteză este negată calitatea de autor a lui Moise asupra Pentateuchului. Wellhausen susţine că Pentateuchul ar fi de origine mult mai recentă şi că ar fi rezultatul unei munci redacţionale pe baza a patru surse : Jahvistul (J), Elohistul (E), Preoţescul (P) şi Deutorooomistul (D). El consideră că aceste surse provin din timpul monarhiei israelite şi sunt rezultatul tradiţiilor iudaice de mai târziu. Potrivit acestei ipoteze, Pentateuchul, în loc să fie baza religiei iudaice, devine un rezultat al acesteia, provenit prin evoluţie. Acest sistem nu este altceva decât o puternică influenţă a materialismului darwinist în teologie. Adepţii acestei ipoteze consideră că religia iudaică şi apoi creştinismul nu sunt altceva decât rezultatul strădaniilor umane de a se ridica spre divinitate, care se atinge printr-un proces evolutiv din religii inferioare, începând cu animismul şi continuând cu politeismul, apoi cu monoteismul. Ipoteza urmează modelul materialist evoluţionist din ştiinţele naturale şi biologie.Din nefericire, sistemul critic al lui Wellhausen a reuşit să influenţeze pe mulţi teologi: mai întâi, în Germania şi apoi în Anglia şi în S.U.A.Pe aceeaşi linie cu raţionaliştii, aplicând tot mai mult principiile istorice şi literare laice, au continuat şi alţi scriitori, ca Herman Gunkel. El susţine că scrierile Vechiului Testament au parcurs, mai întâi, faza tradiţiei orale - şi aceasta, pentru o lungă perioadă de timp. Apoi, au fost fixate în scris de către scriitorii care au creat sursele (J, E, P, D). Scrierile lui au extins critica negativistă şi asupra altor cărţi ale Vechiului Testament, pe lângă Pentateuch.în prezent, teoriile amintite au dat naştere la o "ciupercărie" întreagă de ipoteze care se contrazic reciproc. Poate mai mult ca oricând, aici se împlineşte Cuvântul din Romani 1:28. Oricum, rezultatele negative ale acceptării acestor teorii de natură materialistă în interpretarea Bibliei sunt evidente în tot

mai multe cercuri religioase liberaliste.Deosebit de important este faptul că astfel de teorii au fost combătute la scurtă vreme după lansarea lor de către scriitorii evanghelici conservatorişti.Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Ba, mai mult, cum spunea Domnul Isus: "Dacă ei vor tăcea, pietrele vor vorbi "; când cei ce s-ar fi cuvenit să rămână lângă adevărul inspirat s-au rătăcit, Dumnezeu a ridicat chiar şi pietrele să vorbească. Aşa cum aminteşte Harrison, faimoasele descoperiri arheologice de la sfârşitul secolul al XlX-lea şi începutul secolul al XX-lea s-au ridicat la nivel de mărturie în favoarea Adevărului divin. Prin aceste descoperiri, s-a dovedit că au existat scrieri în vremurile îndepărtate care furnizau material ce susţine datele istorice ale Vechiului Testament, dovedind incompetenţa teoriilor critice amintite.8

Aşadar, se impune ca şi cercetătorul creştin să fie foarte selectiv privind contactul cu aceste izvoare. Iar pentru o deplină siguranţă, este important să se rămână cu tărie lângă principiul că Isus Hristos este centrul şi desăvârşirea revelaţiei divine: El, Cuvântul întrupat şi trăitor printre oameni . A rămâne lângă interpretarea Vechiului Testament dată de către Domnul Isus şi apostolii Săi înseamnă a rămâne lângă Adevăr.

4. MOTIVAŢIA ŞI IMPORTANŢA STUDIULUI VECHIULUI TESTAMENTFaptul că unii au deformat şi au falsificat atât de crunt studiul în domeniul Vechiului Testament, iar alţii au ajuns la concluzia că acesta ar fi irelevant pentru credinţa şi pentru trăirea creştină, nu îndreptăţeşte neglijarea, ci impune studierea acestor "Sfinte Scripturi". Iată câteva motivaţii categorice ale studiului Vechiului Testament.4.1.VECHIUL TESTAMENT ESTE PARTE INTEGRANTĂ A "SFINTEI SCRIPTURI"Aşa cum s-a arătat, aceasta este declaraţia Domnului Isus însuşi. Biblia ar fi incompletă fără această parte a sa, atât de importantă. Aşa cum afirmă Jensen, Noul Testament nu înlocuieşte, ci completează Vechiul Testament. Vechiul Testament este baza adevărului şi a descoperirii divine, iar Noul Testament este completarea, vârful piramidei, împlinirea descoperirii. Vechiul Testament profeţeşte venirea Răscumpărătorului, iar Noul Testament raportează împlinirea profeţiilor în Isus Hristos, Domnul. Vechiul Testament este originea lucrurilor din care, în mod natural, au răsărit urmările din Noul Testament; Vechiul Testament este sămânţa din care au provenit fructele. Se poate spune cu ceritudine că Vechiul Testament este explicat în Noul, iar Noul Testament este conţinut în Vechiul.9

Considerând aceasta, nu-i de mirare că un rus dinR.K. Harrison, Introduction to the Old Testament (Grand Rapids, Michigan: W.B.Eerdmans Publishing Company), pp.58-61. Irving, Jensen, Jensen's Survey of the Old Testament (Moody Press, Chicago), p.15.Siberia, după ce a citit Noul Testament 1-a rugat pe un predicator să-i spună unde ar putea găsi cealaltă carte.10

4.2. DOCTRINELE DE BAZĂ ALE CREŞTINISMULUI SE GĂSESC ÎN VECHIUL TESTAMENTAcest adevăr ar putea şoca pe cineva şi este într-adevăr surprinzător faptul că mai multe dintre aceste învăţături cruciale îşi au originea chiar în primele unsprezece capitole din Genesa, secţiune care a fost în modul cel mai sever discreditată prin critica raţionalistă. Aici însă începe prezentarea lui Dumnezeu ca şi creator care, apoi, are părtăşie cu omul - coroana creaţiunii Sale. Când omul cade în neascultare, Dumnezeu îşi dezvăluie sfinţenia şi calitatea de judecător drept, care judecă păcatul, însă răspunde, în acelaşi timp, nevoii de salvare a omului, iniţiind planul de mântuire în dragostea Sa, prin Mântuitorul, * care Se va naşte şi va suferi pentru ispăşirea vinovăţiei omului. în continuare, în întreg Vechiul Testament, este desfăşurat acest plan şi se arată clar că omul se mântuieşte prin credinţă. Pentru descoperirea acestei mântuiri, Dumnezeu se foloseşte de poporul ales - Israel - prin istoria căruia se dezvăluie scopul dirijat al întregii istorii, în vederea împlinirii planului mântuirii. Pe bună dreptate, Jensen afirmă că Vechiul Testament este "istoria sacră". în mod special acesta prezintă începuturile : începutul existenţei omului, al păcatului în viaţa acestuia, al comunicării lui Dumnezeu cu omul şi al revelării căii de restaurare a părtăşiei rupte prin păcat. Vechiul Testament indică acel cadru măreţ al minunilor lui Dumnezeu arătând în modul cel mai concret spre cea mai mare minune din Univers: "învierea Domnului Isus".11

4.3. VECHIUL TESTAMENT PREGĂTEŞTE ÎNŢELEGEREA PERSOANEI ŞI A LUCRĂRII DOMNULUI ISUS

Noul Testament ar fi cu adevărat o carte dificilă, chiar închisă, iar misiunea Domnului Isus n-ar putea fi înţeleasă, ar rămâne o enigmă fără preilustrarea Sa în Vechiul Testament. Sămânţa femeii, jertfa de ispăşire, mielul de Paşte, Păstorul cel bun, Mesia etc. - sunt toate expresii despre Domnul Isus, pe care le înţelegem datorită Vechiului Testament. In special, Isaia 53, cât şi Psalmul 22 constituie o bază solidă pentru înţelegerea morţii ispăşitoare a Domnului Isus.4.4. VECHIUL TESTAMENT ESTE CUVÂNTUL INSPIRAT AL LUI DUMNEZEU ÎN ACEEAŞI MĂSURĂ CA ŞI NOUL TESTAMENTDe-a lungul istoriei creştinismului au existat unii care au încercat să clasifice scrierile Scripturii dând prioritate Noului Testament faţă de Vechiul10 James A. Stewart,77ze Divine Library (Revival Literature, Ashville, N.C.), P-17. " Jensen, op.cit.,p. 17.sau chiar considerându-1 superior acestuia. Unii chiar au ajuns să tăgăduiască inspiraţia Vechiului Testament. Nu trebuie uitat faptul că apostolul Pavel a spus: 'Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu ..." (2 Tim.3:16), referindu-se la Scripturile Vechiului Testament. Aceste scrieri - şi anume: toate secţiunile Vechiului Testament: Legea, Proorocii şi Psalmii - reprezintă pentru Domnul Isus Scripturile ce trebuiau să se împlinească (Luca 24:44-45). De aceea, nu e de mirare că în Noul Testament se găsesc nu mai puţin de circa 1000 de citate şi aluzii din Vechiul Testament. In fiecare carte a Vechiului Testament, în afară de cartea Estera, există citate la care se fac aluzii în Noul Testament.12

1 Stewart, op.cit., p. 16.PARTEA I-INTRODUCTIVĂCAPITOLUL I

INTRODUCERE GENERALĂ ÎN STUDIUL VECHIULUI TESTAMENTPentru a putea înţelege conţinutul scrierilor sfinte ale Vechiului Testament, cercetătorul trebuie să cunoască, mai întâi, câteva generalităţi despre aceste scrieri. Cu alte cuvinte este nevoie, mai întâi, de un studiu introductiv, care s-a impus atât de mult încât a devenit ramură sau disciplină teologică aparte. Introducerea în Vechiul Testament poate fi definită ca: disciplină teologică ce se ocupă cu cercetarea elementelor care demonstrează caracterul divin al scrierilor vechi-testamentale, dovedind autenticitatea, integritatea şi veridicitatea acestora, cu scopul înţelegerii adevăratului lor sens, în vederea proclamării autorităţii divine şi plenare a Scripturilor.Noţiunea de "introducere" vine de la cuvântul grecesc eioayeiv /eisagein/ "a introduce". De aici, şi numele de "Isagogie" dat adeseori acestui studiu. Unii autori folosesc adesea şi termenul de "Istoria Vechiului Testament", datorită caracterului istoric al tuturor problemelor legate de acest studiu al Vechiului Testament.La rândul ei, introducerea în Vechiul Testament cuprinde două părţi distincte: "Introducerea generală" şi "Introducerea specială"."Introducerea specială" se ocupă cu studierea elementelor specifice fiecărei cărţi, în parte, ca: numele, titlul şi tema cărţii, autorul (scriitorul), timpul scrierii, scopul, cât şi conţinutul cărţii. De aceea, aceste elemente vor fi tratate la fiecare carte, în secţiunea analitică a cărţii, pentru a înlesni studierea şi înţelegerea cât mai profundă a conţinutului cărţilor Bibliei. Prezenta secţiune se ocupă, în speţă, de "Introducerea generală"."Introducerea generală" a Vechiului Testamenf'se ocupă cu cercetarea elementelor comune tuturor cărţilor Vechiului Testament: originea, autenticitatea, inspiraţia, scrierea, păstrarea, canonizarea, traducerea. "Introducerea generală" este, cu alte cuvinte: istoria scrierii, a păstrării, a autentificării şi a transmiterii scrierilor sfinte ale Vechiului Testament.Ca fiecare disciplină teologică, introducerea în Vechiul Testament este deosebit de importantă, deoarece obiectul ei este însăşi "Sfânta Scriptură" -Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu - prin care s-a fixat în scris revelaţia lui Dumnezeu către neamul omenesc. Prin revelaţia scrisă a Vechiului Testament, Dumnezeu a pregătit mediul şi calea Revelaţiei Sale supreme în Domnul Isus -Cuvântul întrupat, aducător de mântuire.Mai mult, faptul că scrierile, care constituie obiectul acestui studiu, provin din timpuri străvechi, cu împrejurări naţionale, politice, sociale şi istoricespecifice, în care au trăit scriitorii şi persoanele prezentate, imprimă o importanţă deosebită studiului. Se poate afirma cu certitudine că fără un asemenea studiu introductiv nu este posibilă înţelegerea

deplină a acestei secţiuni atât de importante a "Sfintei Scripturi".Introducerea în studiul Vechiului Testament este necesară şi pentru a-1 ajuta pe credinciosul sau pe teologul zilelor noastre să confrunte încercările necontenite ale raţionaliştilor, ale tuturor necredincioşilor de a răstălmăci sensul real al Vechiului Testament sau de a-i diminua, de a distruge autoritatea divină. Două tendinţe sunt remarcabile în această privinţă. Pe de-o parte, se observă o tendinţă de diluarea a studiului Vechiului Testament, prin adăugarea a tot mai multe ipoteze liberaliste, care au menirea să producă confuzie în acest domeniu de cercetare. Pe de altă pare, largi cercuri religioase consideră că Vechiul Testament ar fi irelevant pentru teologi şi pentru viaţa religioasă. Se poate însă afirma cu tărie că nu acestea sunt concepţiile cu adevărat autorizate în materie de cercetare şi de studiere a "Sfintelor Scripturi". Cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament sunt scrieri sfinte - reale - atât ca origine, cât şi în conţinut. Ca origine, ele sunt scrieri ale oamenilor aleşi de Dumnezeu, care au lucrat sub inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt (2Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21). în conţinut, cărţile Vechiului Testament cuprind evenimente istorice referitoare la acţiunile lui Dumnezeu pentru salvarea neamului omenesc, adevăruri religioase privind raportul oamenilor cu Dumnezeu - cu scopul suprem de a-i conduce pe oameni spre comunicarea cu Sine , precum şi îndemnuri practice pentru atingerea acestor ţinte supreme. Astfel, Vechiul Testament este temelia de nezdruncinat a Noului Testament, împreună cu care formează singura, deplina şi suficienta Revelaţie scrisă.în continuare, vor fi prezentate elementele de bază ale „Introducerii generale", care constituie, aşadar, şi istoria provenienţei scrierilor Vechiului Testament. Desigur, manualul prezintă aceste elemente într-o formă sumară, dând doar direcţiile spre diferite domenii care oferă, la rândul lor, câmpuri vaste de cercetare. Dorinţa şi scopul autorului sunt ca studenţii în teologie, alţi credincioşi sau cei interesaţi să poată înţelege că Biblia - deci şi Vechiul Testament - este cartea supranaturală, este Revelaţia lui Dumnezeu fixată în scris de către scriitorii acesteia, care sunt oameni inspiraţi de gloriosul ei Autor, care este Duhul Sfânt. Dumnezeu a inspirat, a trimis şi a păstrat Cuvântul Său prin diferite stadii: ale revelaţiei, scrierii, transcrierii, canonizării şi traducerii "Sfintelor Scripturi". Iată aici o privire sumară asupra istoriei "Sfintelor Scripturi" ale Vechiului Testament, de la origine şi până când aceasta a ajuns pe masa cititorului contemporan.1.1. REVELAŢIA DIVINĂPrimul pas în comunicarea adevărului şi în dezvăluirea de Sine a Singurului, Nevăzutului, şi minunatului Dumnezeu către omul mărginit este şi rămâne revelaţia divină. Fără această descoperire de Sine a lui Dumnezeu, omul nu ar fi ajuns niciodată să-L cunoască. Termenul "revelaţie" vine din evreiescul nby /galah/, sau din grecescul ccTTOKaAuTTTco /apocalupto/, care înseamnă "adescoperit, a dat vălul la o parte". De aici, şi numele ultimei cărţi din Biblie: Apocalipsa "Descoperire". în dragostea Lui pentru neamul omenesc, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine oamenilor, aceasta fiind singura posibilitate de a-L cunoaşte.înainte de a fi scrisă o carte din Vechiul Testament, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în mai multe feluri. Se poate vorbi despre revelaţia generală şi despre revelaţia specială. Acestea pot fi considerate două stadii ale revelaţiei, care mai pot fi numite şi revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală, respectiv revelaţia naturală şi revelaţia soteriologică.13

Revelaţia generală este acea descoperire de Sine prin care Dumnezeu Se face cunoscut tuturor oamenilor în mod continuu. Astfel, El Se descoperă în natură (prin fenomenele naturale), în creaţie, în general (Ps.19:1-6; Rom. 1:19-20).De asemenea, Dumnezeu Se descoperă în istorie prin fenomenele care apar în decursul ei(Luca 1:51-52). Apoi, tuturor oamenilor Dumnezeu li Se descoperă şi prin conştiinţa pe care El a sădit-o în fiecare om pentru a-i judeca sau a-i îndreptăţi faptele (Rom. 1:19; 1:28; 2:15).Citind cu atenţie în cartea naturii, în cartea istoriei şi în cartea propriei conştiinţe, omul poate să-şi formeze o idee despre acea Persoană măreaţă care se află în spatele tuturor acestor lucruri, şi care este mai presus de toate.Desigur că revelaţia generală, naturală nu era suficientă. Aşa că Dumnezeu a recurs şi la revelaţia specială. Revelaţia specială este acea descoperire de Sine a lui Dumnezeu pentru poporul Său ales,ca şi pentru anumite persoane. Dumnezeu Se descoperă lui Noe, lui Moise, poporului ales; însă, în mod culminant, Se descoperă prin Fiul Său (Evrei 1:2).Aceste stadii ale revelaţiei, formează împreună acea descoperire evidentă şi clară - de Sine - a Creatorului şi Mântuitorului divin. Revelaţia generală este adresată intelectului uman, în general - deci

tuturor oamenilor -, pe când cea specială se adresează unei categorii speciale de păcătoşi cărora le dezvăluie mântuirea Sa. Revelaţia generală, fără cea specială, ar fi incompletă şi ineficientă, iar revelaţia specială, fără cea generală, ar fi lipsită de cunoaşterea fundamentală despre Dumnezeu.14

Ca să poată fi adâncită şi păstrată pentru toate generaţiile, Dumnezeu a hotărât - în dragostea Lui pentru omul păcătos - ca revelaţia să fie fixată în scris, fapt care a dus la Revelaţia scrisă sau "Sfânta Scriptură". Aceasta s-a realizat prin inspiraţia divină.1.2. INSPIRAŢIAInspiraţia a fost faptul miraculos prin care revelaţia a fost fixată în scris. Cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament sunt canonice, deoarece sunt inspirate şi, împreună cu scrierile Noului Testament, formează Revelaţia scrisă.13 James Orr, M.A., D.D.„ General Editor, The International Standard Bible Encyclopedia,Vo\. IV ( WM.B. Eerdmans Publishing Co, Grand Rapids, Michigan), p.2574.14 Idem, p.2575.Ele compun corpul autoritar al instrucţiunilor harice ale lui Dumnezeu, fiind singurul Cuvânt al lui Dumnezeu accesibil omului. Cuvântul "inspirat" vine de la grecescul TeoTrveuoToa /teopneustos/ "insuflat de Dumnezeu", folosit de apostolul Pavel când spune: "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihă-nire"(2Tim. 3:16). Este ceea ce spune Petru, afirmând că aceia care au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu au fost mânaţi de Duhul Sfânt (2 Pet.l :21). înseamnă că scriitorii care au scris manuscrisele originale ale Vechiului Testament, au fost inspiraţi de Dumnezeu, ca să redea în scris Cuvântul Său viu. In limba latină există expresia "Divinitus inspiratio", care accentuează că Scriptura este produsul inspiraţiei divine. Adică, cei ce au scris au fost călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu - deci Dumnezeu este Autorul Scripturilor -, iar cei care au scris textul au fost "unelte" ale lui Dumnezeu, alese şi pregătite în scopul acesta. Vechiul, ca şi Noul Testament, constituie Cuvântul iară greş al lui Dumnezeu, deoarece este inspirat de Dumnezeu în mod plenar. Dumnezeu a inspirat pe scriitor dându-i cuvintele potrivite, deoarece despre lucruri duhovniceşti nu se poate vorbi decât printr-o vorbire duhovnicească (lCor.2:13-15). Se poate afirma că este vorba de o inspiraţie verbală, însă aceasta nu înseamnă că ar fi vorba de o dictare şi că scriitorii ar fi servit doar ca nişte unelte. Dumnezeu nu a înlăturat personalitatea scriitorilor Bibliei; dimpotrivă, fiecare a fost folosit cu întreaga sa capacitate sfinţită de către Dumnezeu. Aşa se face că fiecare carte poartă amprenta scriitorului ei.Prin inspiraţie, scriitorii Scripturilor au dat omenirii din partea lui Dumnezeu "Sfintele Scripturi", care sunt un produs divino-uman. După cum Domnului Isus întrupat, Dumnezeul - om a fost fără păcat şi fără pată, tot aşa întreaga Scriptură este Cuvântul fără greş al lui Dumnezeu. Dumnezeu, în providenţa Sa, a pregătit atât adevărurile, cât şi persoanele care să le transmită. Scriptura e de la Dumnezeu, atât în forma expresiilor sale originale, cât şi în substanţa ei, dată prin oamenii pregătiţi de El. Ea are un aspect divin-uman (2Pet.l:21). Acţiunea şi originea sunt de la Dumnezeu, omul este elementul folosit de Dumnezeu (Mc. 12:36). Procesul inspiraţiei a fost un proces intim, profund, iar scrierile obţinute astfel deţin deplina autoritate. Prin inspiraţie s-a obţinut produsul finit - Scriptura - care este un rezultat divino-uman. Aşa cum Domnul Isus, Dumnezeu-om a fost fără greş, tot aşa Biblia este fără greş în scrierea sa originală.1.3. SCRIEREA MANUSCRISELOR ORIGINALEUn alt pas, deosebit de important în istoria sfântă a obţinerii "Sfintelor Scripturi" ale Vechiului Testament, 1-a constituit faptul scrierii propriu zise a manuscriselor originale. Aşa cum se poate observa cu uşurinţă, cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament au fost scrise toate de-a lungul unei perioade de circa o mie de ani (c. 1500 - 400 I.Hr.).Dumnezeu a folosit pentru aceasta circa douăzeci şi cinci - treizeci de scriitori de o uimitoare varietate. Unii au fost prooroci, alţii preoţi, alţii legiuitori, alţii împăraţi, iar alţii oameni simpli şi fără multă cultură. Esteuimitor faptul că prin ei toţi Duhul Sfânt a produs "Sfintele Scripturi" ale Vechiului Testament, perfect armonizat, fără nici un fel de greş, în ciuda varietăţii scriitorilor şi a lungii perioade a scrierii ei.în original, textul a fost scris pe suluri confecţionate din papirus, iar mai târziu, pe pergament.15 Pe aceste suluri textul sacru a fost scris în limba ebraică (cu excepţia câtorva pasaje scurte, care au fost scrise în limba aramaică), cu cerneală, în coloane, cu o scriere consonantică, într-un şir continuu, cu spaţiu foarte mic între cuvinte, propoziţii şi paragrafe. Sulurile erau păstrate în locurile sfinte, la

templu (Ex. 2 împ.22).Se pare că prin secolele doi sau trei după Domnul Isus sulurile au fost înlocuite cu codexurile, care aveau format de carte şi erau mai uşor de manipulat şi păstrat.Două lucruri trebuie menţionate. Mai întâi, că Dumnezeu în providenţa Sa a vegheat de aproape asupra procesului de scriere şi de păstrare a Cuvântului Său, care urma să constituie tezaurul spiritual cel mai de preţ al omenirii. La începutul erei creştine, limba aramaică a început să ia tot mai mult locul limbii ebraice, iar greaca constituia limba culturii. Noile generaţii deveneau tot mai străine de pronunţia limbii sacre în care a fost dată revelaţia, întrucât lipseau vocalele. în timpul celui de al V-lea sau al Vl-lea secol după Domnul Isus, Dumnezeu a ridicat o generaţie de scribi şi de învăţaţi evrei numiţi "masoreţi", care au fost animaţi de dorinţa păstrării şi a transmiterii corecte a textului "Sfintelor Scripturi". Aceştia au procedat la punctarea textului ebraic cu semne care au servit drept vocale, fapt care a dus la salvarea Scripturilor, a pronunţării lor corecte.în al doilea rând, trebuie precizat faptul că, în prezent, nu deţinem nici unul dintre manuscrisele originale. Aşa cum afirmă Jensen, poate că în primele două sute de ani au dispărut toate, s-au deteriorat.16 Aceeaşi providenţă divină însă a asigurat copierea manuscriselor pentru a fi păstrată comoara inestimabilă a Cuvântului divin pentru posteritate. Dumnezeu cunoştea înclinaţia spre idolatrie a omului şi pentru a evita lucrul acesta nu a îngăduit păstrarea manuscriselor originale, însă a asigurat păstrarea Cuvântului inspirat. Timp de şapte sute de ani şarpele de aramă confecţionat de Moise în pustiu a fost un idol de seamă în Israel (2 Împ.l8:4).1.4. PĂSTRAREA ŞI TRANSMITEREA CUVÂTULUIConsiderând reale cele de mai sus, se poate pune egitima întebare: Cum s-a păstrat Cuvântul inspirat şi prin ce metodă a fost acesta transmis mai departe? Aşa cum s-a mai amintit, acelaşi Dumnezeu - atotputernic şi omniştient - care dorea ca sfântul Său Cuvânt să ajungă nealterat la om, în providenţa Sa supranaturală, folosind însă mijloace umane, a purtat de grijă ca actul păstrării şi transmiterii revelaţiei să se săvârşească într-un mod atât de măreţ. Au intervenit,15 Papirusul provenea din decojirea tulpinii unei trestii, ce se afla din abundenţă în delta Nilului. Pergamentul era din piei de animale, prelucrate.16 Irving L. Jensen, Jensen 's Survey ofthe Old Testament (Moody Press, Chicago).20.astfel, copierea şi recopierea manuscriselor originale până la manuscrisele copii ce le deţine omenirea în prezent şi care conţin acelaşi adevăr care a fost revelat scriitorilor manuscriselor originale.Copierea s-a făcut potrivit cu înalta preţuire de care se bucurau scrierile sfinte în poporul Israel. De aceea, în procesul de copiere efectuat de scribi, Dumnezeu şi-a manifestat providenţa păstrătoare a Cuvântului, pentru a fi transmis mai departe.Nici o altă scriere antică nu fusese păstrată cu atâta grijă în procesul de copiere scribală, aşa cum au fost scrierile Vechiului Testament... Aceasta s-a datorat, într-o oarecare măsură, şi venerării aproape superstiţioase a Scrierilor sfinte de către evrei.17

Se ştie că ocupaţia de scrib era deosebit de pretenţioasă şi se înfăptuia conform unor reguli sacre, care asigurau transmiterea autentică a textului .Astfel, copierea s-a făcut cu o deosebită reverenţă, iar mai târziu, când limba ebraică nu a mai fost folosită în mod curent scribii au produs, aşa cum s-a mai arătat, copia standard sau "Textul masoretic", comparând toate copiile existente în timpul lor. Chiar şi natura textului masoretic şi felul în care au produs copia care le poartă numele, pevăzută cu note de margine şi note de subsol, dovedesc grija indiscutabilă cu care se proceda la copierea textului sacru, care practic era de neatins. în dorinţa lor de a fi exacţi, masoreţii, cu timpul, au procedat chiar si la o numerotare a versetelor, a cuvintelor şi chiar a literelor fiecărei cărţi. Astfel, au fost obţinute unele din cele mai vechi manuscrise ebraice existente, care provin din anii 900 - 1000 A.D. Cele mai importante dintre acestea sunt: Codexul de la Cairo, Codexul de la Leningrad, Codexul dela Vatican şi Codexul Aleppo. Pe baza acestora, în anul 1448 la Socino (în Italia), a apărut prima Biblie ebraică tipărită.19

în felul acesta, prin providenţa Părintelui ceresc, care dorea ca revelaţia Sa să ajungă la neamul omenesc, s-au petrecut aceste acte măreţe, legate de păstrarea şi de transmiterea Cuvântului divin. Iar atunci când forţe întunecate şi tăgăduitoare au îndrăznit totuşi să denigreze "Sfânta Scriptură", Dumnezeu a ridicat şi pietrele să vorbească.Atunci când spre începutul sec. al XlX-lea, sub influenţa teoriei materialiste marxist-darwiniste, criticismul raţionalist a încercat să dea o lovitură de graţie credinţei, afirmând că Biblia ar fi produsul minţilor întunecate bisericeşti, mistice şi obscurantiste din timpul Evului Mediu, Dumnezeu, în providenţa Sa miraculoasă, a rânduit ivirea descoperirilor de la Marea Moartă. între anii 1947 şi 1949

au fost descoperite la Qumran suluri de scrieri care, printre altele, conţineau şi manuscrise ale Vechiului Testament, ce datau din jurul anului 100 î.H. Adică, cu circa 1000 de ani mai vechi decât copiile pe care se bazează "Textul masoretic" al Bibliei ebraice. Trebuie reţinut faptul că sulurile de la Marea Moartă conţin textul tuturor cărţilor Vechiului Testament, în afară de17 Jensen, op.cit., p.20.18 Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament (Harper and Row Publisher's, Inc., 1980) p.15.19 Ibidem.cartea "Estera". Păstrat integral şi în cea mai bună stare, se află sulul cărţii "Isaia". Deşi dispun de o astfel de vechime, aceste manuscrise nu prezintă diferenţe de conţinut, în esenţă, faţă de "Textul masoretic".20

Fără îndoială, prin copiere şi prin recopiere, s-au putut face şi s-au şi produs greşeli umane. însă providenţa lui Dumnezeu, care a transmis revelaţia şi care, prin inspiraţie atât de delicată, a asigurat scrierea manuscriselor originale, a asigurat şi transmiterea şi păstrarea textului în copii, spre a fi încredinţat generaţiilor următoare fără erori în ceea ce priveşte conţinutul real. Se poate afirma cu certitudine că Dumnezeu, Autorul divin al Vechiului Testament, a produs cartea Sa divină prin inspiraţia Duhului Sfânt, folosind scriitori umani, iar ca Protector suveran, a protejat această Carte de-a lungul veacurilor şi al frământatei istorii a poporului Său şi a lumii, pentru ca ea să ajungă la noi drept Cuvântul Său fără greş.21

1.5. CANONIZAREA VECHIULUI TESTAMENTUn alt pas, deosebit de important în istoria obţinerii Vechiului Testament (aşa cum îl avem astăzi), a fost actul canonizării. Colecţia celor 39 de cărţi -scrise de-a lungul unei perioade de aproximativ 1000 de ani de către cea. treizeci de diferiţi scriitori în împrejurări şi în locuri cu totul deosebite -constituie colecţia oficială a literaturii religioase evreieşti - colecţia "Sfintelor Scripturi" ale Vechiului Testament. Termenul religios, indicând autoritatea acestor scrieri, este cel de "Canon" sau "Canonice". Cu alte cuvinte, cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament sunt "canonice". Ele formează Canonul Vechiului Testament. Canonicitatea acestor cărţi înseamnă calitatea lor de a fi cărţi produse prin inspiraţie divină. Cărţile necanonice, adică cele reinspirate, sunt aşa-numitele "Apocrife",care au fost adăugate în mod artificial la Sfânta Scriptură de către unele biserici.Termenul "Canon" derivă de la evreiescul H]j? /Qaneh/, care, în primă instanţă, era "trestia de măsurat" - unitate de măsură oficială folosită în arhitectură. Acelaşi lucru era exprimat în limba greacă prin termenul Kavov /Canon/(Ex. 40:3; Apoc. 21:15-16). Mai târziu, expresia a trecut şi în domeniul literar, fiind folosită de greci pentru a desemna totalitatea regulilor gramaticale ce defineau limba. Apoi, în domeniul moral, "canon" însemna ceva ce este: drept, regulă standard, model.22 Acest cuvânt a fost aplicat mai târziu de către părinţii bisericeşti greci şi latini, cu referire la Legea divină cuprinsă în "Sfintele Scripturi". Cu acest cuvânt, ei s-au referit la totalitatea învăţăturilor biblice care constituie regula de credinţă şi de trăire - unitatea de măsură a vieţii plăcute lui Dumnezeu. Poate că această atitudine a fost inspirată de către apostolul Pavel, care a folosit cuvântul în Gal. 6:16. Harrison sugerează că primul care a aplicatAutorul a avut harul de a vizita, în două rânduri, atât locul din faţa grotei unde a fost descoperit primul sul, cât şi ruinele aşezării comunităţii eseniene cu scriptoriomul unde aceste suluri au fost scrise şi apoi muzeul "Templul cărţii" din Ierusalim, unde sunt păstrate aceste manuscrise. Aceasta a fost o neuitată experienţă. 1 Jensen, op. cit.,p.21. 22 Harrison, op.cit.,p. 20.cuvântul de "canon" cu referire la cărţile biblice - ca fiind de origine şi de inspiraţie divină - a fost Origen.23 în felul acesta, până în zilele noastre, expresia "canon" a devenit cuvânt consacrat care defineşte totalitatea cărţilor din Biblie, scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt. Se pare că numirea cărţilor biblice drept cărţi "canonice" s-a generalizat prin Sinodul de la Niceea (când a avut loc încheierea Canonului Noului Testament) şi prin epistola lui Atanasiu cel Mare.2

Determinarea cărţilor inspirate ale Bibliei (canonizarea acestora) a fost o acţiune a poporului lui Dumnezeu, sub directa călăuzire a Duhului Sfânt, şi a constituit, desigur, un proces delicat şi îndelungat. Aceeaşi providenţă divină, care a fost la lucru în actul inspiraţiei, al scrierii şi al transcrierii textului sacru, folosind persoanele umane alese de El, a acţionat şi la determinarea alegerii cărţilor inspirate pentru a fi cuprinse în Canon. Jensen afirmă: "El (Dumnezeu), de asemenea, a dat poporului Său, într-un sens colectiv, perceperea spirituală de a recunoaşte în fiecare dintre aceste cărţi semnele distinctive ale inspiraţiei şi ale autorităţii divine."25

Felul în care scrierile Vechiului Testament s-au evidenţiat ca deţinând autoritatea divină, se poate

întrezări chiar din cuprinsul acestora. în decursul istoriei sfinte, oameni ca: Adam, Noe, Avraam şi alţii, cărora Dumnezeu li s-a revelat în diferite împrejurări, au primit de la Dumnezeu porunci specifice, care au devenit reguli de viaţă şi de credinţă pentru ei şi pentru descendenţii lor (Ex: tăierea împrejur). Nu este exclus ca acestea să fi fost fixate, într-un oarecare fel, în scris, încă din acea perioadă timpurie, pentru a se păstra din generaţie în generaţie. Este indiscutabil că pe vremea lui Moise, colecţiile de legi date de Dumnezeu lui Moise au fost puse în scris în aşa-numita "Carte a Legământului", alături de "cele zece porunci" pe care le-a scris însuşi Dumnezeu (Ex. 31:18; 32:16; 34:1, 28; 24:4-8; 34:27). Este uşor de înţeles că toate acestea şi-au căpătat conţinutul şi autoritatea divină de la Dumnezeu. Acelaşi lucru s-a petrecut, mai târziu, şi cu conţinutul cărţii Deuteronom (Deut. 31:9-l 1). Ca semn al autorităţii sale divine, această carte a Legii a fost plasată în "chivotul mărturiei", pentru ca israeliţii să o citească şi să şi-o însuşească din partea lui Dumnezeu, transmiţând-o din generaţie în generaţie. De asemenea, trebuia ca regele să o ia ca regulă pentru propria sa viaţă şi, desigur, pentru viaţa naţiunii (Deut. 17:18-20).După ce Legea, în ebraică rnin /Tora/, şi-a primit astfel autoritate încă de la promulgarea ei de către însuşi Dumnezeu, după ce a fost scrisă de Moise, a fost considerată ca regulă divină pentru viaţa şi pentru credinţa poporului Israel. Lui Iosua i se porunceşte să cugete asupra ei şi să nu se abată de.la ea, ci s-o împlinească cu sfinţenie (Iosua 1:8). împăraţii de mai târziu sunt sfătuiţi să facă acelaşi lucru; numai în măsura în care au respectat Legea Domnului, ei au avut succes în cârmuire (1 împ.2:3; 2 Împ.l4:6). Autoritatea Legii lui Dumnezeu era atât de categorică, încât poporul este chemat mereu şi mereu să se rededice la ascultarea şi la respectarea Legii sfinte (2 împ. 23:2-15; 2 Cron. 34:30-33).23 Ibidem.24 Prelipcean şi alţii..., op.cit., p25 Jensen, op.cit., p.21.15.Astfel, se vede clar stabilirea autorităţii primei părţi a Vechiului Testament: Torah - Legea.Iar Isaia, care a fost un mare poet şi scriitor, numeşte capodopera sa profetică: "Cartea lui Iahve" (îs. 34:16). Reiese clar că şi scrierile profetice au fost păstrate cu sfinţenie (Dan. 9:2) şi au constituit ghiduri de conduită pentru credincioşii lui Dumnezeu, oriunde se aflau. în felul acesta, s-a conturat a Ii-a parte a canonului evreiesc: Profeţii sau D'K^p /nebiim /.Mai târziu, a fost produsă colecţia "Scrierilor sfinte" D^IDS /Ketubim/ce conţinea: Psalmii, Proverbele etc. Aceste scrieri s-au impus în poporul lui Dumnezeu cu autoritate în închinăciune şi în lauda adusă Domnului, deoarece conţinutul lor corespundea cu Legea lui Dumnezeu (2 Cron. 29:30) şi au fost scrise prin inspiraţie divină şi pentru Domnul (Ps. 45:1). Aşa cum pecizează Harrison, toate aceste scrieri s-au bucurat de un aşa respect, încât mai târziu, termenul "Torah" a fost aplicat nu numai celor cinci cărţi ale lui Moise, ci întregului corp al scrierilor sfinte evreieşti "(Iosua 10:34).26

Fără îndoială că recunoaşterea şi cuprinderea tuturor scrierilor Vechiului Testament în canon nu a fost un lucru prea uşor, deşi semnul distinctiv al inspiraţiei acestora şi al autorităţii lor divine reiese tocmai din cuprinsul Scripturii, după cum s-a demonstrat până aici. întrebarea care se ridică este: Când şi cine a încheiat colecţia cărţilor canonice ale Vechiului Testament? Unii afirmă: Canonul Vechiului Testament ar fi fost încheiat abia la Sinodul evreiesc de la lamnia, ţinut în jurul anului 90 d.Hr., când, în canon, au fost recunoscute unanim şi cărţile: Cântarea Cântărilor şi Eclesiastul.27 O citire atentă însă a Cuvintelor Domnului Isus din Luca 24:44, arată clar că pe vremea Domnului Isus şi a apostolilor, Canonul Vechiului Testament era definit şi Mântuitorul pomeneşte şi aplică la Sine toate secţiunile principale ale Canonului: Legea lui Moise, Prooroci şi Psalmi (sau: Tora, Nebiim şi Ketubim), Psalmi fiind denumirea însuşită de a treia secţiune a canonului (Luca 24:44).Cei mai mulţi cercetători afirmă că încheierea canonului evreiesc a avut loc după întoarcerea lui Israel din robia babiloniană, în timpul restaurării şi reorganizării lui politice şi religioase, prin Ezra - omul competent al acelor timpuri.28 Istoricul evreu Iosif Flaviu, care s-a bucurat de un deosebit respect în materie, suţine cu fermitate că încheierea canonului evreiesc al Vechiului Testament a avut loc în timpul lui Ezra. El arată că, în timpul său, iudeii venerau 22 de cărţi: Cinci cărţi ale lui Moise, 13 cărţi ale profeţilor (ce cuprind evenimente petrecute după moartea lui Moise, până la domnia lui Artaxerxe) şi patru cărţi care cuprind laude pentru Dumnezeu şi reguli morale pentru oameni. (Trebuie precizat că numărul de 22 - pomenit aici - diferit de 24 cât numără cărţile canonului, se datoreşte grupării diferite a acestora, după cum se va vedea). După Artaxerxe, s-au mai scris cărţi, dar acestea nu merită aceeaşi consideraţie, scrie Flaviu.29

27

Harrison, op.cit., p. 265.Ionel Truţă, Istoria Sfintelor Scripturi al Vechiului Testament (Arad)28 Harrison, op.cit., p.283.29 cf. Henry H. Hattey,Halley 's Bible Handbook, p. 405-406.Privitor la procesul uimitor al canonizării scrierilor Vechiului Testament, putem cita afirmaţiile lui Jensen: "Aşadar, de-a lungul secolelor, pe măsură ce cărţile Vechiului Testament au fost scrise, canonul Vechiului Testament (lista cărţilor inspirate) s-a dezvoltat continuu, până când acesta a atins forma sa completă... Dumnezeu a fost cel care, în preştiinţa Sa, a determinat care cărţi vor fi cuprinse în cadrul complet al Vechiului Testament. Detaliile lungului proces uman sunt acoperite de obscuritate. însă este clar că mâna supranaturală şi atotputernică a lui Dumnezeu, lucrând prin persoane umane, a făcut ca scrierile Sale inspirate să fie cuprinse în Canon, In timp ce El a exclus alte• • 30

scrieri.Dumnezeu, în suveranitatea Sa, a vegheat şi asupra actului important al canonizării. în general, s-au evidenţiat trei canoane ale Vechiului Testament: canonul evreiesc, canonul protestant şi canonul catolic. Numărul total al cărţilor din canonul evreiesc (în prezenta asociere) este de 24 de cărţi, dar este echivalent cu numărul de 39 de cărţi ale canonului protestant.Deci, conţinutul canonului evreiesc şi al celui protestant sunt identice, diferenţa constă numai în felul în care sunt grupate şi asociate cărţile. în canonul evreiesc, cărţile Samuel, împăraţi şi Cronici sunt asociate, fiecare grupare formând doar câte o carte. Ezra este combinată cu Neemia, iar în unele modele, Judecători cu Rut, şi Ieremia cu Plângerile. Cei doisprezece profeţi formează o singură carte numită "Cartea celor doisprezece profeţi". Aşadar, diferenţa rezidă în maniera de combinare a aceloraşi cărţi.Diferit însă este canonul catolic, care conţine 46 de cărţi, deoarece acesta include şi cărţile apocrife sau neinspirate, ca: Tobit, Cărţile Macabeilor etc. O simplă citire a acestora va dovedi cunoscătorului Scripturilor inspirate că acestea din urmă sunt cu totul deosebite de apocrife, ce sunt însufleţite de un cu totul alt duh.în canonul evreiesc, cele douăzeci şi patru de cărţi sunt grupate în trei secţiuni principale, aşa cum s-a mai arătat, şi anume^] rnin/Torah/ sau "Legea" - cinci cărţi; D"Z1 _] /Nebiim/ sau "Profeţii" - opt cărţi împărţite în două părţi: "Nebiim Rişonim" sau "Profeţii timpurii" - patru cărţi - şi "Nebiim Acharonim" sau "Profeţii târzii" - patru cărţi; D^fQ /Ketubim/ sau "Scrierile"- unsprezece cărţi, care se împart în trei grupe: "Scrierile poetice" - trei cărţi - "Scrierile speciale" (numite "Sulurile sfinte" sau Meghilot) - cinci cărţi - şi "Scrierile istorice" - trei cărţi. în vederea unei mai bune şi mai uşoare fixări, vom prezenta următorul tabel :CANONUL EVREIESC AL VECHIULUITESTAMENTI. Torah-Legea1. Genesa2. Exod3. LeviticII. Nebiim-Profeţiia. Nebiim Rişonim(Profeţii timpurii) 6.IosuaIII. Ketubim-Scrieria. Scrieri poetice14. Psalmi15. Proverbe' Jensen, op.cit., p. 21.4. Numeri5. Deuteronom7. Judecători8. Samuel9. împăraţib. Nebiim Acharonim(Profeţii târzii)10. Isaia

11. Ieremia12. Ezechiel13. Cartea celor doisprezece16. Iovb. Sulurile Meghilot17.Cântarea cântărilor 18.Rut19. Plângeri20. Eclesiast 21.Esterac. Scrierile istorice22. Daniel23. Ezra-Neemia24. CroniciCâteva precizări vor fi folositoare:-Torah sau cele cinci cărţi ale lui Moise erau împărţite în 52 de pericope, pentru a fi citite câte una în fiecare zi de sabat de peste an.- Cărţile profeţilor timpurii sunt istorice în conţinut, însă sunt numite "profetice" nu numai pentru faptul că au fost scrise de către cei care deţineau oficiul profetic, ci şi pentru că ele conţin istoria sfântă a poporului lui Dumnezeu, chemat să fie un popor de profeţi şi de preoţi ai Săi, istoria împlinirii făgăduinţelor lui Dumnezeu în diferite faze ale vieţii israeliţilor.- Cele cinci suluri sfinte - scrierile Meghilot - erau păstrate independent şi erau citite câte una la fiecare dintre cele mai însemnate sărbători ale israeliţilor, după cum urmează: Cântarea Cântărilor, la Paşti; Ruth, la Cincizecime; Plângerile lui Ieremia, la aniversarea distrugerii Ierusalimului; Eclesiastul. la Sărbătoarea corturilor; Estera, la Purim.31

- Cartea Daniel nu este inclusă în lista Profeţilor, ci în lista cărţilor istorice, deoarece este o scriere predominant istorică.- Cartea Cronici apare ultima în canonul evreiesc. Aşa se explică clar ceea ce a spus Domnul Isus în Luca 11:51: "De la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia...", adică va fi răzbunat sângele tuturor martirilor din întreaga perioadă a Vechiului Testament de la Genesa la Cronici (2 Cron. 24:20-21).Acelaşi conţinut este cuprins în cele 39 de cărţi ale canonului protestant, care sunt grupate astfel: Cărţi legislative sau Pentateuchul Iui Moise - 5 cărţi (numirea vine de la grecescul Tf£VTOtT£UKoa /pentateukos/, care înseamnă "Caseta celor cinci suluri"); Cărţi istorice - 12; Cărţi poetice - 5; Cărţile profeţilor mari - 5 şi Cărţile profeţilor mici - 12 cărţi.I. Cărţile legislative (Pentateuchul)1. Genesa2. Exod3. Levitic4. Numeri5. DeuteronomIII. Cărţi istorice6. Iosua7. Judecători8. Rut9. 1 Samuel 10.2 Samuel11.1 „împăraţi 12. 2 împăraţiIIV. Cărţi profeticea. Profeţii mari23. Isaia24. Ieremia25. Plângerile lui Ieremia26. Ezechiel27. Danielb. Profeţii mici28. OseaTimpul în care avea loc fiecare dintre aceste sărbători, va fi arătat în capitolul Legislativ, când se va studia Legea.III. Cărţi poetice

18. Iov |19. Psalmi20. Proverbe 21.Eclesiast22. Cântarea cântărilor |13. 1 Cronici14. 2 Cronici15. Ezra16. Neemia17. EsteraI29. Ioel30. Amos 31.0badia32. Iona33. Mica34. Naum35. Habacuc36. Ţefania37. Hagai38. Zaharia39. MaleahiIn continuare, facem câteva precizări privind perioadele istorice acoperite de cărţile Canonului Vechiului Testament:Se poate vedea clar că cele 39 de cărţi din Canonul Vechiului Testament acoperă întreaga istorie de la început - de la facerea lumii - până la timpul în care începe perioada "intertestamentară". Se disting următoarele perioade marcante :I. Epoca istoriei străvechi: Genesa 1:1-11:32.II. Epoca istoriei Naţiunii alese (Israel): Genesa 12:1 - Maleahi 4:6 Evident, prima parte deţine un caracter universal, prezentând evenimentegenerale, legate de existenţa tuturor lucrurilor şi a. tuturor naţiunilor, pe când partea a Ii-a prezintă întreaga istorie a naţiunii pe care a ales-o Dumnezeu şi a pregătit-o pentru a sluji scopului Său răscumpărător. Această epocă cuprinde mai multe perioade:1. Perioada patriarhală (Gen. 12:1-50:26)2. Perioada robiei egiptene (Ex. 1:1-14:31)3. Perioada peregrinării prin pustie(Ex. 15:1-Deut. 1:1-34:12)4. Perioada confederaţiei tribale (Iosua 1:1-24:33)5. Perioada judecătorilor (Jud. 1:1-1 Sam. 12:25)6. Perioada monarhiei (1 Sam. 13:1-2 Cron.36:21)7. Perioada robiei babiloniene (2 Cron. 36:22-23 şi Cărţile profeţilor: Ier. 25:1-29:32; Ezechiel şi Daniel, precum şi Estera)8. Perioada întoarcerii din robie şi a restaurării (Ezra şi Neemia, precum şi o parte din Scrierile profeţilor: Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel, Zaharia, Hagai şi Maleahi).Cele cinci cărţi ale lui Moise ocupă primul loc în Canon, deoarece acestea aveau o importanţă deosebită în viaţa poporului Israel.Scrierile poetice şi cele profetice nu pot fi localizate într-o perioadă specifică din măreaţa istorie, deoarece acestea sunt exprimări sub inspiraţia Duhului Sfânt ale diferiţilor oameni din diferitele momente ale acestei istorii.Cele cinci Cărţi poetice cuprind exteriorizare simţămintelor lăuntrice în: cântări, rugăciuni, maxime şi alte exprimări poetice ale oamenilor lui Dumnezeu din diferite timpuri.Cărţile profeice cuprind cuvântările oamenilor lui Dumnezeu din diferite timpuri, care au rostit Cuvântul şi au exprimat gândul lui Dumnezeu, atunci când au fost chemaţi şi trimişi de El.32 Perioada profeţilor clasici israeliţi a fostO clasificare, din mai multe puncte de vedere, a scrierilor profetice şi ale profeţilor Vechiului Testament, va fi prezentată în volumul 2 al acestei lucrări, preconizat să evidenţieze mai ales latura profetologică a Vechiului Testament.cuprinsă între anii 900 şi 400 î.H. Aşa cum arată Jensen, distincţia între profeţii mari şi cei mici se face nu în baza importanţei persoanei sau a scrierii profetului, ci în baza extinderii cărţii. Cartea Plângeri e plasată între "cei mari' (deşi e scurtă), deoarece aparţine lui Ieremia."

33

1.6. TRADUCEREA VECHIULUI TESTAMENTîn sfârşit, un alt pas - şi se poate spune că ultimul, prin care "Scrierile sfinte" ale Vechiului Testament au ajuns în mâinile şi la dispoziţia oamenilor, a fost actul traducerii acestora. Şi aici se poate întrezări mâna cea bună a Dumnezeului nostru la lucru într-un mod providenţial.Prima traducere a Vechiului Testament a fost în limba greacă, numită Septuaginta (LXX).34 Această traducere a fost făcută în Alexandria pentru evreii din Egipt care vorbeau greceşte, pe vremea lui Ptolemeu Filadelfu (285-256 î.Hr.). Jensen precizează că Pentateuchul a fost tradus în jurul anului 280 î.Hr.35 Cu mai bine de 100 de ani înainte de venirea Domnului Isus, Vechiul Testament în limba greacă (LXX) a devenit Cuvântul lui Dumnezeu (Scripturile) pentru o vastă mulţime de popoare, în condiţiile expansiunii limbii greceşti. Se pare că aceasta a fost versiunea folosită de către însuşi Domnul Isus şi ucenicii Săi şi, desigur, Septuaginta a consituit cel mai util mijloc de pregătire a căii pentru scrierea Noului Testament (în aceeaşi limbă greacă), alături de care a devenit pentru creştini "Sfânta Scriptură" a Vechiului Testament. "Cele mai vechi copii ale Septuagintei, existente în prezent, datează din secolul al patrulea."36

Aceeaşi providenţă divină, care a îngrijit ca Vechiul Testament să fie transpus în limba greacă atunci când aceasta a cunoscut o vastă expansiune, a avut grijă ca "Scripturile sfinte" să fie transpuse în limba latină, atunci când aceasta a câştigat preponderenţă asupra limbii greceşti. în anii 383-405 Ieronim realizează o foarte bună traducere în limba latină numită Vulgata, care a devenit Biblia creştinismului pe o perioadă de cea. 1000 de ani şi care a fost mult preţuită în toată lumea catolică până în timpurile noastre.Renaşterea a manifestat un interes accentuat faţă de cultura antică, ceea ce a condus, implicit, la o intensificare a cercetării limbilor biblice. O dată cu perioada prereformaţiei şi aceea a reformaţiei, lucrul acesta a fost direcţionat în sensul răspândirii Bibliei şi al punerii ei în mâinile poporului. Drept urmare, apar traducerile Bibliei în limbile naţionale. Trebuie amintită aici traducerea lui Wyclliffe de la sfârşitul sec. XlX-lea în engleză. William Tyndale, supranumit părintele Bibliei engleze, a oferit traducerea sa în jurul anului 1525, când s-a procedat şi la tipărirea Bibliei în limba engleză.37 Deosebit de populare în limba33

^ Jensen, op.cit., p. 24.Se pare că numele de "Septuaginta" vine de la cuvântul latinesc "şaptezeci" şi de la numărul roman LXX (şaptezeci), care indică faptul că lucrarea a fost făcută de 72 de traducători (cf. Jensen, op.cit., p.25).Jensen, op.cit., p.25. 36 Schultz, op. cit., p. 16.Idem, p. 17.engleză au fost: Marea Biblie (1541) pentru uzul bisericesc şi Biblia de la Geneva (1560) pentru uzul familial şi independent. Au urmat: "The Bishops Bible" sau "Biblia episcopală" (1568) şi apoi vestita Biblie (versiunea autorizată) sau King James (1611), care, incluzând şi versiunile revizuite de mai târziu, a devenit o faimoasă versiune în lumea care foloseşte limba engleză.38

în aceeaşi perioadă, au existat traduceri ale Bibliei şi în limbile: germană, franceză şi italiană. De o deosebită importanţă a fost traducerea germană a lui Martin Luther, numită "verniculară", adică, într-o limbă populară (din anul 1522).în jurul anului 1800 începe aşa-numita "eră modernă a misiunii traducerii Bibliei".39 în această perioadă, Biblia sau părţi ale acesteia au fost traduse în multe dintre limbile popoarelor şi ale naţiunilor nou organizate, iar în limbile amintite mai sus au fost produse noi versiuni.Dumnezeu a rânduit ca şi în limba română să aibă loc o intensă activitate de traducere a Bibliei. Părţi din Biblie au fost traduse în jurul anului 1550, începând cu Evanghelierul lui Coresi (diacon din Târgovişte), după care au urmat mai multe traduceri şi tipărituri ale unor părţi din Scriptură. Şerban, fiul lui Coresi a tradus Genesa şi Exodul din limba greacă în anul 1582.Traducerea integrală a Bibliei a fost "Biblia de la Bucureşti" tradusă de Nicolae Milescu şi de alţi colaboratori şi tipărită la Bucureşti în anul 1688.40

între anii 1919 şi 1925, prinţesa Calimachi 1-a angajat pe Dumitru Cornilescu - un tânăr absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti - să facă o nouă traducere a Bibliei în româneşte la zi. Această traducere a văzut lumina tiparului prin grija Societăţii Biblice Britanice, în mai multe ediţii. Având un limbaj cultivat, această traducere rezistă chiar până în zilele noastre fiind accesibilă tuturor vorbitorilor de limbă română. Astfel, în scurtă vreme a devenit versiunea Bibliei folosită de toate bisericile evanghelice din România.41

în urma unei priviri sumare asupra acestui scurt istoric, oricine îşi poate da seama că revelaţia lui Dumnezeu - de la primele ei acţiuni, până la producerea "Revelaţiei scrise" şi până la punerea acesteia la dispoziţia indivizilor şi a naţiunilor, în mii de limbi, până în prezent - este un act miraculos al providenţei divine. Astfel, Biblia Vechiului Testament nu este o simplă istorie evreiască sau literatură naţională, ci este istoria scrisă prin care revelaţia lui Dumnezeu este prezentată oamenilor. Este istoria sacră a intervenţiei supranaturale a lui38 Până în zilele noastre, la amvoanele unor biserici conservative din Convenţia Baptistă de Sud din SUA se citeşte doar din King James.39 Jensen, op.cit., p.25.10 Pentru o prezentare detaliată a tuturor traducerilor în limba română, vezi articolul: "Traduceri moderne ale Bibliei în limba română " din Biblia cu explicaţii de dr. Alexa Popovici, p. 133-138.41 Această versiune a fost tipărită şi la noi în ţară, la tipografia Patriarhiei Ortodoxe, în anul 1987, în cea. 5000 de exemplare. Autorul prezentei lucrări, în calitate de Secretar general al Uniunii Baptiste, împreună cu pastorul Huşan Mihai, preşedintele Uniunii, ne-am deplasat la Londra şi am adus filmul acestei Biblii de la Societatea Biblică Britanică şi am comandat tipărirea din partea Uniunii.Dumnezeu în istoria umană, îmbinând, într-o armonie perfectă şi delicată, supranaturalul cu naturalul. "Sfintele Scripturi" ale Vechiului Testament sunt un produs divino-uman şi dincolo de imperfecţiunile mijloacelor lingvistice în permanentă schimbare, ele sunt, la originea lor, Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, izvorul fără greş al cunoaşterii Lui. Datoria omului este să cerceteze tot mai profund "Sfintele Scripturi", până la urmărirea originalului acestora, şi să le acorde autoritatea deplină cu care au fost înzestrate de Dumnezeu, Autorul suprem al acestora. Faptul că şi Vechiul Testament deţine autoritate - ca "Sfinte Scripturi" - alături de Noul Testament se vede din aceea că aşa 1-a considerat Domnul Isus şi apostolii Săi (Ioan 10:34-35; Mat. 22:29; 43:45; Luca 16:17; 24:25; 2Tim. 3:16; 2Pet. 1:20-21).Ceea ce Vechiul Testament afirmă este Cuvântul viu şi adevărat al lui Dumnezeu, fie că foloseşte limbajul literar-artistic, fie că tratează probleme spirituale şi de etică sau probleme din lumea naturală a ştiinţei. Dumnezeu a spus despre aceste Scripturi: "Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac" (Isaia 40:8). Tot despre ele, Domnul Isus a afirmat: "Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege". Ca şi Noul Testament, Scripturile Vechiului Testament sunt Cuvântul viu şi veşnic al lui Dumnezeu. Interpretate prin iluminarea produsă de Duhul Sfânt, în contextul lor propriu şi în Duhul întregii Scripturi, textele biblice ale Vechiului Testament comunică adevărul fără greş din partea lui Dumnezeu.CAPITOLUL II

CADRUL SCRIERILOR VECHIULUI TESTAMENTPentru o bună şi mai eficientă înţelegere a inestimabilelor scrieri ale Vechiului Testament, cercetătorul va trebui să ţină cont şi de cadrul marcat de aceste scrieri. Aceasta, deoarece ele nu sunt de natură fictivă, ci sunt relatări adevărate, comunicate prin inspiraţie divină şi adresate fiinţei umane. Toate cele prezentate în aceste scrieri sfinte s-au petrecut într-un cadru real, atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vedere geografic.2.1. CADRUL ISTORICCărţile Vechiului Testament trasează un cadru istoric, începând cu creaţia (Gen. 1:1) şi sfârşind cu cuvintele ultimului profet, Maleahi, în jurul anului anului 430 î.Hr. întreaga perioadă se împarte în două părţi distincte, deşi sunt cu totul diferite ca pondere a prezentării.2.1.1. ISTORIA STRĂVECHE (Gen. 1:1-11:32)Acestei perioade, care, fără îndoială, a putut fi foarte lungă, Biblia îi acordă doar unsprezece capitole, în care ultimele 22 de versete prezintă spiţele de neam ale strămoşilor poporului Israel. Perioada începe cu "începutul" creaţiei şi cuprinde antecendentele poporului Israel, adică evenimentele care au avut loc până în momentul începutului naţiunii alese de Dumnezeu în vederea răscumpărări omului prin Răscumpărătorul venit în lume prin această naţiune. Se vede, de la început, că tema centrală a întregului Vechi Testament prezintă pregătirea răscumpărării prin Isus Hristos, centrul revelaţiei divine. Evenimentele din această perioadă străveche sunt prezentate sumar şi au o tentă istorică universală - ca un preludiu sau ca o temelie a istoriei naţiunii în care a venit Răscumpărătorul. Toţi cercetătorii consideră că istoria străveche a începuturilor se extinde din momentul începutului până la anul 2000 î. Hr., când începe epoca patriarhilor.2.1.2. ISTORIA POPORULUI ISRAEL (Gen. 12:1 - Maleahi 4:6)

Tot restul Vechiului Testament de după istoria străveche, din primele 11 capitole, prezintă fazele istoriei fiilor lui Avraam, a poporului Israel prin care Dumnezeu plănuise să opereze măreţul plan al mântuirii omului. Se disting clar următoarele epoci sau perioade ale acestei istorii:2.1.2.1. EPOCA PATRIARHALĂ (Gen. 12:1 - Ex. 1:1-14:31)Deosebit de importantă, epoca de fondare a naţiunii alese urmează imediat după istoria străveche. Este prezentată în Gen. 12:1-50:26. Această epocă se extinde din anul 2000 î. Hr. până în jurul anului 1800 î. Hr. şi cuprinde viaţa patriarhilor: Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif (şi fraţii săi). Temelia a fost pusă, naţiunea este născută.2.1.2.2. PERIOADA ROBIEI EGIPTENE (Ex. 1:1-14:31)Istoria patriarhilor se încheie cu moartea lui Iosif, în Egipt, când israeliţii încep să fie supuşi la aspră robie, nu mai puţin de 400 de ani (potrivit profeţiei făcute de însuşi Dumnezeul lui Avraam, când a încheiat legământul Său cu acesta - Gen. 15:13; Fapte 7:6). Această perioadă a durat până în jurul anului 1400 î.H. şi este perioada în care, de la stadiul de familie, s-a ajuns la stadiul de naţiune numeroasă şi călită în cuptorul fierbinte al robiei egiptene. Când s-a împlinit vremea hotărâtă, Dumnezeu a ridicat pe Moise, pe care împreună cu Aaron şi Iosua, i-a folosit în actul măreţ al eliberării naţiunii din robia cruntă în care se găsea aceasta. Regele Iahve şi-a izbăvit naţiunea pe care El însuşi o fondase şi începuse să o modeleze în scopul Său răscumpărător.2.1.2.3. PERIOADA CĂLĂTORIILOR PRIN PUSTIU (Ex. 15-Deut. 34)în jurul anului 1444 î.H., naţiunea aleasă, izbăvită din robie, începe peregrinarea prin pustie spre "Ţara făgăduinţei". De la Marea Roşie la Muntele Sinai, Israel începe să-L cunoască pe Iahve, regele lui. La Sinai, Dumnezeu intră în legământ cu poporul Său, îi dă "constituţia"- Legea - şi stabileşte condiţiile în care vor putea călători împreună spre "ţara făgăduinţei", promisă lui Avraam şi seminţiei sale. Poporul îşi dovedeşte natura păcătoasă şi neascultarea, este "curăţit" şi încercat până când, după 40 de ani, ajunge în Câmpiile Moabului, la graniţa ţării făgăduite.2.1.2.4. PERIOADA CONFEDERAŢIEI TRIBALE (Iosua 1:1-24:33)Triburile lui Israel, conduse de Moise, primesc din partea marelui lor conducător ultimele îndrumări în vederea cuceririi şi stăpânirii "ţării făgăduinţei". Acolo se despart de cel ce i-a condus prin pustie; acesta este înlocuit de Iosua, care conduce naţiunea peste Iordan, în Canaan. Ţara este cucerită şi împărţită, prin tragere la sorţi, între triburile israelite. De-a lungul acestei perioade, şi încă o perioadă de timp - cât au fost în viaţă contemporanii lui Iosua - sistemul politic a fost cel teocratic, în care triburile formau o confederaţie tribală, sub conducerea lui Iahve.2.1.2.5. PERIOADA JUDECĂTORILOR (Jud. l:l-lSam.l2:25)între cca.1450 şi 1043 î.Hr., israeliţii, stabiliţi acum în "ţara făgăduinţei", fiind obosiţi de sistemul teocratic, au parcurs perioada - destul de îndelungată şide tristă amintire - a judecătorilor. Această perioadă, în care fiecare făcea ce voia, căci nu era împărat în Israel, dezvăluie atât tendinţa de decădere şi nevoia unui împărat, cât şi felul în care Dumnezeu îşi conduce planul Său de răscumpărare spre strălucite împliniri, chiar şi în ciitda neputinţei umane. înspre sfârşitul perioadei, Dumnezeu ridică pe Samuel, care procedează din poruncă divină la instaurarea monarhiei.2.1.2.6. PERIOADA MONARHIEI (lSam. 13:1-2 Cron. 36:21)A sosit timpul ca naţiunea aleasă să ajungă la stadiul de monarhie ca, în felul acesta, să se pregătească tot mai mult pentru a primi şi a da lumii pe Mântuitorul - împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. La început, Dumnezeu îngăduie o monarhie de tip uman, sub conducerea lui Saul, servind drept metodă pedagogică pentru a pregăti poporul Israel pentru monarhie teocratică de tip davidic.întregul proces de creştere, înflorire, apoi decădere şi prăbuşire a monarhiei- cunoaşte două subperioade:- Monarhia unită (anii 1043-931 î.Hr.) sub Saul, David şi Solomon.- Monarhia dezbinată (931-586 î.Hr.). Odată cu moartea lui Solomon, monarhia israelită se rupe, formându-se: Regatul de Nord sau Regatul lui Israel - care începe cu Ieroboam (în anul 931 î.Hr.) şi se prăbuşeşte în anul 722 î.Hr., o dată cu căderea Samariei şi cu ducerea în captivitatea asiriană; şi Regatul de Sud sau Regatul lui Iuda - care începe, tot în anul 931 î.Hr., cu Roboam (fiul lui Solomon) şi sfârşeşte cu luarea Ierusalimului şi cu ducerea în captivitatea babiloneană, în anul 586 î.Hr.2.1.2.7. PERIOADA ROBIEI BABILONIENE(2Cron. 36:22-23; Cartea Estera, Ezechiel şi Daniel)Aşa cum au prezis profeţii, în timpul decăderii monarhiei, Dumnezeu îngăduie o perioadă de 70 de ani

de robie babiloneană, în care Iuda - seminţia purtătoare a făgăduinţei mesianice - este curăţită de idolatria în care se prăbuşise ca să se poată reîntoarce în vederea îndeplinirii mandatului divin.2.1.2.8. PERIOADA RESTAURĂRII(Ezra, Neemia, Estera, Zaharia, Hagai, Maleahi)în anul 536 î.Hr., Cir (împăratul Persiei) dă edictul de întoarcere a israeliţilor din robie. în mai multe cete, deportaţii se reîntorc în Canaan: mai întâi, sub conducerea guvernatorului Zorobabel şi a preotului Iosua; apoi, sub conducerea cărturarului Ezra. Neemia vine temporar să sprijine lucrarea de restaurare, care a durat până în jurul anului 400 î.Hr. A urmat perioada intertestamentară.Acestea sunt marile perioade istorice evidenţiate de scrierile Vechiului Testament. Dispersaţi de-a lungul acestor perioade, s-au ridicat şi profeţii mari şi cei mici ai Vechiului Testament - numiţi şi profeţii clasici - care au activat între 900 şi 400 î.Hr. Ultimul profet al Vechiului Testament a fost Maleahi,care aruncă o punte de legătură între Vechiul şi Noul Testament (peste prăpastia "timpului tăcerii"de cca.400 de ani, din perioada intertestamentară), prin profeţia despre crainicul antemergător al regelui Mesia, cu care începe Noul Testament. Totodată, la locul potrivit, sunt încadrate şi scrierile poetice.Aruncând o privire asupra întregului cadru istoric al cărţilor şi al evenimentelor Vechiului Testament, se poate constata uşor că este vorba de o istorie deosebit de zbuciumată, istoria actului răscumpărării divine. De asemenea, se vede clar cum Dumnezeu este Cel care creează istoria şi providenţiază asupra tuturor lucrurilor, conducându-le cu cea mai mare precizie spre punctul culminant al împlinirii planului de răscumpărare. Nu poate fi trecută cu vederea armonia perfectă a conţinutului scrierilor Vechiului Testament, în ciuda diversităţii scriitorilor, a locurilor, a evenimentelor şi a neputinţelor umane. Totul conduce spre revelaţia supremă: Domnul Isus Hristos - centrul istoriei şi al revelaţiei scrise.2.2. CADRUL GEOGRAFICFiind istorice, scrierile Vechiului Testament sunt încadrate şi într-un cadru geografic concret. Pentru a înţelege mai bine evenimentele prezentate în aceste "Sfinte Scripturi", cercetătorul va trebui să cunoască configuraţia geografică a acestora. Geografia Vechiului Testament se prezintă sub două aspecte: un aspect general - care cuprinde date despre ţinuturi ale popoarelor cu care naţiunea aleasă a avut contacte în decursul istoriei; şi un aspect special, mai concret, care prezintă geografia Palestinei - a Ţării făgăduinţei, moştenită de israeliţi.2.2.1. GEOGRAFIA GENERALĂGeografia largă a lumii Vechiului Testament cuprinde trei regiuni majore ce constituie zona leagănului civilizaţiilor străvechi, preistorice (supranumită şi Cornul de Aur). Ţara Egiptului a jucat un rol important aproape în întreaga perioadă a istoriei naţiunii alese - de la începuturile acesteia (în epoca patriarhală), până la descompunerea monarhiei şi ducerea în captivitate.In partea de nord-est se află ţinutul Mesopotamiei, la nordul Golfului Persic, de-a lungul văilor fertile ale faimoaselor râuri Tigru şi Eufrat. Ca şi Egiptul, şi ţinutul Mesopotamiei a cunoscut civilizaţii străvechi conturate şi apuse cu mii de ani înainte de timpurile naţiunii evreieşti. Şi aceste teritorii, cu pleiada de imperii care s-au succedat vijelios în ele, au jucat roluri deosebit de importante de-a lungul istoriei zbuciumate a israeliţilor.Intre aceste două regiuni însemnate, în partea de est a Mării Mediterane, între mare şi pustie, se întinde Ţara Canaanului, făgăduită lui Avraam şi dată descendenţilor acestuia, poporului Israel. Canaanul, aşezat la încrucişarea tuturor drumurilor comerciale între ţinuturile mai sus amintite, între est şi vest, a constituit un ţinut tampon între acestea. De multe ori, a fost câmpul marilor confruntări între naţiuni rivale, care au râvnit întotdeauna aceste ţinuturi, dată fiind importanţa aşezării deosebit de strategice a Canaanului.Imediat la nord de Canaan, între această ţară şi Mesopotamia, s-a dezvoltat regatul Siriei, iar spre răsărit, al Asiriei; aceste regate au fost întotdeauna vrăjmaşe israeliţilor. în partea de sud-est şi de sud a Canaanului s-au dezvoltat, de asemenea, câteva regate mai mici, care adeseori au pus la încercare dezvoltarea naţiunii alese.în mijlocul unui asemenea ţinut a hotărât Dumnezeu să-şi crească poporul prin care va aduce răscumpărarea oferită tuturor naţiunilor lumii.42

Aşa cum arată Jensen 3, şase călătorii majore din Vechiul Testament, care au constituit momente cruciale în experienţa poporului ales al lui Dumnezeu, au marcat cadrul geografic general al Vechiului Testament.

(1) Prima călătorie este a primei familii ce stă la baza naţiunii israelite (familia lui Avraam din Ur): din Mesopotamia, spre nord în Haran; apoi, în Canaan şi în Egipt - în jurul anului 2000 î.Hr.(Gen. 11:27-19:9).(2) Călătoria migrării familiei lui Iacov: din Canaan în Egipt (unde au fost salvaţi de la foamete prin Iosif) - în jurul anului 1875 î.Hr.(Gen.37:28; 46:1-34).(3) Călătoria exodului, după ieşirea din robia Egiptului a naţiunii israelite (într-un număr de peste 2 milioane de oameni, împreună cu tot ce deţineau), înspre Ţara făgăduinţei - în jurul anului 1445 î.Hr. (Ex. 12:40-41; Iosua 1:1-9; Gal. 3:17).(4) Ducerea în captivitate a Israelului, din Canaan în Asiria, la prăbuşirea Regatului de Nord - în jurul anului 722 î.Hr. (2 împ. 18:9-12).(5) Ducerea iudeilor în captivitatea babiloneană, după prăbuşirea Regatului de Sud - în anul 586 î.Hr. (2Împ.25:1-12).(6) Reîntoarcerea din robia babiloneană a două grupuri de israeliţi: sub Zorobabel - în anul 536 Î.Hr. - şi sub Ezra - în anul 458 î.Hr. (Ezra 1-2; 7:1-10; 8:1-21).într-adevăr, acestea sunt cele mai importante călătorii care evidenţiază cele trei mari ţinuturi : Mesopotamia, Canaan şi Egipt, potrivit rolului pe care 1-a jucat fiecare în anumite faze ale istoriei poporului Israel.Dacă în cele două extreme ale Cornului de Aur s-au dezvoltat mari imperii, ca: Imperiul Asirian, Imperiul Babilonean, Imperiul Persan (în Mesopotamia) -toate acestea în partea de est - ca şi Imperiul Egiptean (în diferitele lui faze), în vest, în ţara Canaan nu s-au dezvoltat nicicând mari imperii, ci doar regate mici, fărâmiţate, care formau coaliţii în caz de nevoie. Cel mai vast regat al lui Israel s-a dezvoltat sub David şi sub Solomon.2.2.2. GEOGRAFIA PALESTINEITot astfel, este deosebit de importantă şi configuraţia geografică a ţării Canaanului, care a devenit Ţara făgăduinţei poporului ales de Dumnezeu pentru a înfăptui opera mântuirii. Numele de "Canaan" s-a aplicat ţinutului dintre Egipt şi Asia Mică. In scrierile de la Amarna, datând din jurul anului 1400 î. Hr.,42 Pentru o mai bună vizualizare a ţinutului "Cornul de Aur", numit de unii şi "Semiluna fertilă", vezi prima hartă (anexa 1) luată din Jensen, op.cit.,p.30. Iar pentru vizualizarea cadrului istoric vezi schema, ambele de la sfârşitul volumului.43 Jensen, op.cit., p.31.numele este aplicat coastei feniciene, iar canaaniţii au fost numiţi locuitorii preisraleţi ai ţinutului. Grecii i-au numit pe locuitorii ţării: fenicieni. A mai fost numit - cel puţin o parte din teritoriu - şi Filistia (ţinutul filistenilor), de unde a rezultat numele de Palestina. Deşi Palestina este o ţară de dimensiuni reduse -circa 25.900 de km, inclusiv Transiordania (ţinutul din estul Iordaniei) -, această ţară prezintă o configuraţie geografică variată şi interesantă, unică pe pământ, în anumite privinţe. Topografia sa variată a avut, de asemenea, un efect semnificativ asupra evenimentelor istorice, aşa cum a avut şi localizarea ei specifică. Formele de relief sunt plasate într-o ordine logică, de o parte şi de alta, de-a lungul văii Iordanului - râul care străbate ţara (de la extrema nordică, până se varsă în Marea Moartă, în partea de sud a ţării). Aşa cum arată Jensen, se disting uşor şase ţinuturi (fâşii) paralele de forme de relief, începând din vest, de la Marea Mediterană, spre Iordan - care curge în partea centrală -, apoi spre pustiu, în est.44

(1) De-a lungul Mării Mediteraneene se întâlnesc şesurile costale; acestea mai sunt numite şi Câmpia Maritimă - care se întinde din sud (de la Beerşeba) până la Muntele Cârmei. Pornind din sud, fâşia este compusă din Câmpia Filistiei şi câmpia Saron (la sud de Muntele Cârmei). Tot pe coastă, la nord de Muntele Cârmei, este aşezată Câmpia Acra; lăţimea acestei câmpii variază între 3 km (în nord) şi 40 de km (în sud ).45

Deşi frumoasă şi bogată, această câmpie nu a avut decât puţine localităţi - în timpul descris în Vechiul Testament -, fiind lipsită de posibilităţi portuare. Asemenea posibilităţi sunt plasate la Fenicia, în nordul Palestinei, de unde şi faptul că această provincie, cu Tirul şi Sidonul, a devenit stăpâna mărilor şi a deţinut monopolul navigaţiei.(2) A doua fâşie spre est o constituie ţinutul Şefelah sau Pământurile de jos, ce se întinde de-a lungul câmpiei. Beneficiind de un sol semifertil, fâşia a.fost populată cu multe cetăţi întărite, în timpurile din Vechiul Testament, ca: Lachiş, Debir şi Libna.(3) înaintând spre est, urmează Ţinutul Deluros sau Cisiordania, fâşia deluroasă dintre Valea

Iordanului şi ţinutul Şefalah. Aşa cum îi este numele, ţinutul a oferit condiţii naturale de fortificare; prin urmare, cele mai importante cetăţi, inclusiv Ierusalimul, au fost plasate aici. înaintând spre nord, fâşia este întreruptă, în sud-vestul Mării Galileii, de către vestita Câmpie a lui Izreel sau Câmpia Esdraelon. Această câmpie deosebit de fertilă se întinde din sud-estul Muntelui Cârmei, pe o lungime de peste 60 de km, spre Muntele Hermon. în nord, se prelungeşte prin văi largi spre Iordan, iar partea apuseană formează cunoscuta Câmpie Meghido. în această regiune, se profilează cele mai de seamă formaţiuni geografice ale Palestinei: în vest, Muntele Cârmei; în nord, Muntele Tabor; în sud, Muntele Ghilboa împreună cu ţinutul deluros al Samariei. Condiţiile de siguranţă create de înălţimile zonei, cât şi de bogata fertilitate a văilor, au dus la plasarea multor oraşe importante, ca: Sihem, Dotan şi Betel, în această parte. în sud, formaţia se continuă cu dealurile lui Efraim, iar în vestul Mării Moarte, cu Munţii Iudeii şi cu Pustiul Iudeii.44 •

cf. Jensen, op. cit., p. 31-3545 Schultz, op. cit., p. 39(4) A patra fâşie o constituie Valea Iordanului, care străbate ţara din sudul Muntelui Hermon (înalt de 2794 de m), până în partea de sud a ţării. Patru izvoare: trei din Muntele Hermon, iar unul dintr-o câmpie vestică - se unesc la nord de lacul Hule, formând râul Iordan, care străbate întreaga ţară, pe o lungime totală de 322 de km, vărsându-se apoi în Marea Moartă.Ceea ce este unic pe suprafaţa pământului este diferenţa de înălţime a diferitelor puncte pe Valea Iordanului. La nord de lacul Hule, apele râului sunt situate la 2 m deasupra nivelului mării, străbătând Marea Galileii sau Marea Ghineret (lungă de 24 de km) la cea. 200 m sub nivelul mării. Apoi, râul curge spre sud, având o lăţime de 27-30 de m, râul coborind încontinuu, până la încă 183 de m sub nivelul mării, când se varsă în Marea Moartă. Având o lăţime de cca.6,5 km la Marea Galileii, Valea Iordanului variază în lăţime înspre sud, ajungând^ până la lăţimea de 22,5 km în ţinutul Ierihonului, la nord de Marea Moartă. întreaga vale este deosebit de fertilă şi constituie o bună bază pentru agricultura ţării; în special, în jurul Mării Galileii, unde, deşi nu a fost prea locuită în timpurile din Vechiul Testament, a cunoscut o mare dezvoltare în timpul descris în Noul Testament.Marea Moartă se mai numeşte şi Marea Sărată, din pricina unei mari concentraţii de săruri; aşa încât este total lipsită de viaţă. Partea de sud, numită Valea Siddim (lungă de 74 de km), se crede că a fost locul cetăţilor Sodoma şi Gomora, pe vremea lui Avraam.(5) La est de Iordan se întinde ţinutul Deluros al Transiordaniei. în general, ţinutul este constituit din coaste abrupte spre râu. îi\ acest ţinut, au fost plasate foarte puţine cetăţi.(6) Ultima formaţie, la est, spre Platou - se întinde, de asemenea, paralel cu Iordanul şi se extinde până la pustiu, în est.Partea din estul Iordanului, numită de unii şi Platoul Răsăritean, a fost scena multor evenimente din Vechiul Testament. începând din nord, acesta cuprinde ţinuturile: Basannul - care se întinde de pe solul bogat din sudul Muntelui Hermon, până la râul Iarmuc (care se varsă în Iordan, la sud de Marea Galileii); la sud de Iarmuc, incluzând râul Iaboc, se întinde ţinutul Galaadului; în sud se găsesc Amonul şi Moabul (la nord-est şi respectiv la est de Marea Moartă). Această zonă a fost dată de Moise lui Ruben, IUL Gad şi unei jumătăţi din seminţia lui Mânase, când au venit israeliţii să cucerească ţara.Configuraţia geografică unică, precum şi faptul că Palestina era aşezată: în vest, de-a lungul Mediteranei, iar în est, de-a lungul pustiului (în zona de tranziţie ecologică între pământ şi pustiu) - au constituit elemente semnificative în ceea ce priveşte cursul istoric al ţinutului. La fel şi contrastul dintre munţi şi câmpie. Munţii aveau avantajul ploilor abundente, drenând terenul din jur şi făcându-1 potrivit pentru trei recolte.Aşa se explică atât faptul că ţinutul a fost numit "Ţara în care curge lapte şi miere" - pentru israeliţi -, cât şi faptul că uleiul, vinul, strugurii, măslinele, smochinele şi cerealele Canaanului erau râvnite de toţi cei din jur.46

Tot datorită configuraţiei geografice şi aşezării ei specifice, Palestina are şi o climă deosebit de avantajoasă. Clima acestei ţări este controlată de vânturile vestice ale Mediteranei, însă datorită diversităţii topografice, clima variază considerabil de la un loc la altul, pe întinderi de dimensiuni relativ reduse.în general sunt două anotimpuri: vara (caldă şi uscată) şi iarna (răcoroasă şi ploioasă). Sezonul ploios durează din noiembrie până în martie.Temperaturile variază: între 6 şi 14 grade - în ianuarie - şi între 21 şi 32 de grade - în august. în jurul Mării Galileii este o climă şi mai moderată şi mai constantă, iar

vegetaţia deosebit de bogată.2.3. CADRUL SOCIAL - ECONOMIC ŞI CULTURAL AL SCRIERILOR VECHIULUI TESTAMENTPentru o mai bună înţelegere a scrierilor Vechiului Testament, mai este nevoie şi de o privire - chiar fugară - asupra condiţiilor social-economice şi culturale din lumea acestor scrieri. Ele au fost produse de oameni orientali, într-un mediu oriental; deci cunoaşterea, măcar în parte, a felului de viaţă şi a preocupărilor lor, a structurilor sociale şi a felului lor de a fi, va completa mult înţelegerea Scripturilor. Prezentul volum se va limita la o sumară descriere a elementelor social-economice şi culturale caracteristice scrierilor Vechiului Testament.2.3.1. ELEMENTE ALE VIEŢII DOMESTICITEViaţa domestică, în timpurile din Vechiul Testament, ca întotdeauna,de altfel era concentrată în jurul locuinţei. Locuinţa era construită pentru a adăposti familia şi a o proteja de căldura din timpul zilei şi, eventual, de frigul din timpul nopţii, iar în timpul anotimpului ploios, de ploile abundente.Pentru o bună perioadă, la începutul istoriei poporului Israel, apoi şi în alte perioade însemnate din viaţa lui, locuinţa caracteristică era cortul.47 Cortul era o locuinţă temporară, făcut din pânză tare din păr de capră, care era apoi întinsă cu frânghii deasupra unor stâlpi fixaţi în pământ. Cortul dispunea de spaţii de dormit pe saltele primitive, iar în mijloc, era locul unde familia se aduna pentru a servi masa sau pentru discuţii.Casele erau construite din cărămizi nearse, făcute din lut şi zidite pe o fundaţie de piatră. Acoperişul era plat, făcut din grinzi şi oferea loc pentru înmagazinare şi pentru meditaţie. O scară în spatele casei ducea pe acoperiş. Casele săracilor erau prevăzute cu o singură cameră, multifuncţională. Geamurile erau deosebit de mici, pentru a feri casele de intruşi. în casă, de asemenea, era prevăzut loc pentru dormit, pentru servit masa, pentru păstrarea ustensilelor casei, inclusiv a râşniţei pentru măcinat, chiar şi spaţiu destinat animalelor domestice. Casa era luminată de candele cu ulei de măslin. Casele bogaţilor aveau mai multe camere, inclusiv camera de sus.48

46 David and Pat Alexander, The Lion Handbook ofthe Bible (Lion Publishing, 1973), pp. 18-20.47 Locuirea lor în corturi, în perioada călătoriilor prin pustie, este rememorată prin „Sărbătoarea corturilor".48 David and Pat Alexander, op.cit., p. 89.Hrana consta în boabe de orz şi grâu - fie prăjite, fie măcinate (din faină se cocea pâine în formă de plăcinte). De asemenea, se foloseau: ulei de măsline, lapte, brânză, miere, ouă, carne (păsări, peşte, miei şi oi); în completare, fructe care erau din belşug (curmale, smochine, struguri şi pomegrante), precum şi alte diferite vegetale. De obicei, se serveau două mese pe zi: dejunul - dimineaţa - şi prânzul - târziu, pe la ora 5 p.m.îmbrăcămintea era condiţionată de climă. în general, oamenii purtau robe lungi pentru a le ţine răcoare în timpul zilei şi pentru a le acoperi corpul în timpul nopţii. Materialul din care era făcută mantaua depindea de situaţia fiecăruia. Atât bărbatul, cât şi femeia purtau pe sub manta îmbrăcămintea de corp, ce consta în tunică; în cazul femeilor, aceasta era lungă până la glezne. Pe cap, purtau un turban, iar femeile îşi acopereau faţa cu un voal şi purtau podoabe. Picioarele erau încălţate cu sandale.Hainele erau puţin diferite de la bărbat la femeie, poate mai mult în privinţa culorii şi a voalului pe care femeia îl purta în public, Diferenţa radicală era între îmbrăcămintea săracilor şi a bogaţilor. De asemenea, uneori, îmbrăcămintea indica profesia persoanei. 9

Meserii şi preocupări. Oamenii din Vechiul Testament, în speţă israeliţii, aveau ca ocupaţii de bază: agricultura, păstoritul, pescuitul şi diferite manufacturi. Pământul era lucrat cu unelte primitive: plug, sapă, furcă - făcute din lemn. Plugul era tras de animale (boi), sămânţa era aruncată cu mâna. Recoltatul era tot atât de primitiv, grâul sau orzul se tăia sau se bătea în arie, manual sau cu un tăvălug tras de vite; apoi, pleava era vânturată. Pe lângă cereale, se mai produceau: măsline, smochine, curmale, pomegrante şi struguri - care se consumau proaspete sau uscate. Din struguri se făcea oţet şi vin pentru hrană şi pentru jertfe, iar din măsline untdelemn pentru: gătit, ungeri, scopuri medicale, ceremoniale şi jertfe. Untdelemnul era păstrat în vase de pământ, iar apa, vinul şi laptele, în burdufuri confecţionate din piei din stomacuri de animale. Pescuitul era puţin practicat în acel timp, dar a cunoscut o dezvoltare specială în timpul Domnului Isus, când ţinutul Mării Galileii a fost cel mai dens populat. Păstoritul a fost o preocupare caracteristică poporului din Vechiul Testament în toate timpurile (Gen. 13:4-7; 29:1-30,43; 47:1-6; lSam. 14-15). Ei creşteau turme de oi şi capre, precum şi măgari, şi cămile pentru transport. Turmele de oi erau amestecate cu capre şi erau crescute pentru lapte, lână, piei şi carne, fiind folosite la hrană, la îmbrăcăminte şi la jertfe. Păstorul conducea, ziua,

turma sa la ierburi grase şi la ape răcoritoare, iar seara, număra oile şi le introducea într-un ţarc construit prin îngrădirea unui teritoriu cu un gard de spini şi de mărăcini, pentru a le ocroti de animale sălbatice, iar la intrare se culca păstorul însuşi, constituind "uşa oilor". între manufacturile practicate erau: tâmplăria şi dulghe-ria pentru a confecţiona unelte şi mobilierul simplu al caselor; cioplitul pietrei în scopul construcţiilor de case sau altor adăposturi; olăritul, în vederea confecţionării oalelor şi a vaselor de bucătărie şi pentru înmagazinarea cerealelor şi a alimentelor; ţesutul şi confecţionatul hainelor şi pânzelor pentru corturi; confecţionarea sandalelor şi a burdufurilor din piei de animale. Mai târziu, au apărut: meşteşugul prelucrării metalelor şi, desigur, şi comerţul, precum şi cei ce se ocupau cu un anumit fel de medicină.1 Idem, p.90 (Preoţii, rabinii etc. purtau ţinută specifică).în general, bărbaţii lucrau la câmp sau în meserii speciale, pe când femeile şi copiii întreţineau casa, cărau apă, măcinau la râşniţă şi găteau mâncarea.2.3.2. VIAŢA SOCIALĂ ŞI OBICEIURILE SPECIFICES-a afirmat că trei zile erau importante pentru familiile israelite: - cele ale naşterii, ale căsătoriei şi ale morţii.5

Absenţa copiilor într-o familie era considerată ca blestem, pe când naşterea copiilor, în special a băieţilor, era o mare binecuvântare. Fetele erau destinate mai mult muncii, pe când băieţii erau consideraţi moştenitori şi continuatori genealogici ai familiei. La opt zile, orice băiat era tăiat împrejur şi primea un nume ales cu multă grijă (pentru a ilustra ceva din caracterul, înfăţişarea, starea morală sau fizică, ori destinaţia sa posibilă, potrivit cu nădejdea părinţilor).Căsătoriile erau aranjate de părinţi, încă din copilăria fiului sau a fiicei lor. Apoi, avea loc ceremonialul logodnei, cu schimburi de daruri şi, după un anumit timp, ceremonialul special al căsătoriei, când mireasa era adusă în locuinţa mirelui şi devenea soţia sa, în urma binecuvântării religioase; cu această ocazie avea loc un faimos ospăţ de nuntă.Moartea unei persoane din familie implica ceremonialul special al jelirii. Trupul trebuia îngropat în aceeaşi zi (din cauza căldurii excesive), după ce era spălat, înfăşat în pânză şi uns. Cei bogaţi erau puşi în morminte speciale, săpate în stâncă; cei săraci, în diferite peşteri.2.3.3. EDUCAŢIA ŞI VIAŢA RELIGIOASĂDeşi educaţia constituia, într-un anumit fel, o preocupare centrală, în timpurile din Vechiul Testament, nu existau şcoli publice. Educaţia copiilor se făcea în familie de către părinţii acestora. Potrivit poruncii prevăzute în Lege, părinţii îi învăţau pe copii Legea, rânduiala închinăciunii şi a sărbătorilor religioase. Pentru băieţi, de la vârsta de 6 ani, începea educaţia la sinagogă. Aici ei învăţau cititul, scrisul, geografia, istoria şi Legea - pe baza scrierilor "Sfintei Scripturi". Cei mai inteligenţi puteau fi trimişi la Ierusalim pentru a învăţa la picioarele unuia dintre marii rabini ai timpului. Pe lângă studierea Legii, copilul trebuia să înveţe şi o meserie. Mai exista şi posibilitatea de a intra în şcoala profeţilor. La vârsta de doisprezece ani, copilul devenea nZET?X""p /Ben Miţva/ sau "un fiu al Legii". La această vârstă, el intra în rândul închinătorilor lui Israel, putea să citească porţiuni din Lege şi să primească binecuvântarea. Administrarea legilor religioase şi a celor civile se făcea de preoţi (leviţii) şi de bătrânii cetăţii, la porţile acesteia, unde se luau hotărâri administrative şi se aplica legea (Rut 4; Iov 29:7-9).Viaţa religioasă constituia, de asemenea, o activitate fundamentală în timpurile din Vechiul Testament. La început, centrul vieţii religioase era familia, iar tatăl sau soţul conducea activităţile închinăciunii.Familia dispunea de altar pentru aducere de jertfe; uneori, altarele erau construite în locuri speciale, pe înălţimi. O dată cu intrarea naţiunii în legământ50

Ibidem, p. 93.cu Dumnezeu, a fost prevăzut în Legea lui Dumnezeu ca Israel să se închine unui singur Dumnezeu şi să aibă un singur loc central şi special de închinare. Mai întâi, aceasta s-a petrecut la cortul întâlnirii, un-de prezenţa lui Dumnezeu era materializată în chivotul Legământului (Ex. 40).Legea dată lui Moise prevedea toate regulile ceremonialului închinăciunii şi al jertfelor la cortul întâlnirii, cât şi sărbătorile săptămânale şi anuale, care trebuiau respectate. Pe vremea lui Solomon, închinăciunea - împodobită cu un fast considerabil sporit - a fost transferată la Templul din Ierusalim, care a fost prima casă de închinăciune dedicată adevăratului Dumnezeu. Spre sfârşitul epocii istorice din Vechiul Testament, mai ales în timpul robiei babiloniene, a început să se dezvolte sistemul

sinagogal care, pe lângă funcţiunea didactică prioritară, o avea şi pe aceea de loc de închinare.în sinagogi, jertfele au început să fie înlocuite cu citirea Legii, cu citirea şi explicarea profeţiilor şi cu dărnicia. La închinare, puteau participa doar bărbaţii de la vârsta de doisprezece ani în sus. Copiii sub această vârstă şi femeile puteau doar să asiste, privind din galerii special amenajate în scopul acesta.Toate celelalte popoare din istoria Vechiului Testament se închinau mai multor zeităţi, fiind politeiste, fapt care, pe de o parte, a condus la o totală distincţie a israeliţilor în mijlocul celorlalte popoare, dar, de multe ori, a constituit o grea piatră de încercare şi de cădere pentru naţiunea aleasă. Israel a fost menit să se distingă prin monoteismmul ce constituia prima religie revelată din lume şi să-L prezinte lumii decăzute (în politeism şi în idolatrie) pe singurul Dumnezeu adevărat, care s-a revelat părinţilor lui şi, prin el, urma să se reveleze întregii lumi (vezi: cele zece porunci; Exod 20).2.3.4. UNITĂŢI DE MĂSURĂ ŞI BANI DIN TIMPURILE VECHIULUI TESTAMENTLegea lui Dumnezeu învăţa pe israelit că el trebuie să fie caracterizat de dreptate. Măsurile folosite trebuia să fie respectate cu sfinţenie (Prov. 16:11).2.3.4.1. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU GREUTĂŢIŞechelul a fost unitatea de măsură de bază a greutăţilor pentru lumea semitică.51 Un şechel era aproximativ llg. O mină era egal cu 50 de şecheli, adică peste 500 de g. Un talant era egal cu cea. 60 de mine, adică peste 30 de kg. Mai exista, pentru greutăţile mici, şi gera. O gera era aproximativ 0,5 g, iar 10 gera era un beka sau circa 6 g. Putem conchide că unităţile de măsură, în ordine descrescândă, erau: talantul, mina, şechelul şi gera, în următoarea relaţie: 1 talant = 60 mine = 3600 şecheli = 86400 gera - cea. 36 kg. (Ex. 38:25,27; 30:13; Gen. 24:22; Ez. 45:12).Trebuie menţionat şi faptul că, pe lângă greutăţile obişnuite, mai erau şi unităţile de măsură numite regale, care erau mai mari decât cele obişnuite.52

51 W.A.Criswell, The Criswell Study Bible (Thomas Nelson Publisher's, Nashwile), p. 1510. Vezi şi David and Pat Alexander, op.cit., p.104.52 Ibidem.2.3.4.2. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU LUNGIMI53

Pentru măsurarea lungimilor, în Vechiul Testament, se foloseau: degetul, latul de mână, palma şi cotul.Un deget = 19 mm; un lat de mână = 76 mm; o palmă = 230 mm; un cot = 520 mm. Lungimea unui drum, în ziua Sabatului, era de 6 stadii, egal cu 1,109 de km (Gen.6:15; Ex.25:25; 28:16; Ier.52:21; Ezec.40:3).2.3.4.3. UNITĂŢI DE MĂSURĂ PENTRU CAPACITĂŢIîn timpurile din Vechiul Testament, existau unităţi de capacitate distincte pentru lichide şi pentru materiale uscate. Pentru lichide un log - 0,3 litri; un kab = 1,2 litri; un hin = 3,6 litri; un bath = 22 de litri. Bathul a fost unitatea evreiască standard pentru lichide.54

Zece baţi erau egali cu un kor, adică 220 de litri - care era considerată povara corespunzătoare pentru un măgar (Ex. 29:40; Lev. 14:10; lîmp. 7:26; 2Împ. 6:25; Ezec. 45:14). Un omer era 2,40 de litri, iar o efă era 24 de litri.Pentru materiale uscate erau folosite unităţile: un log = 0,3 litri; un kab = 1,2 litri; un omer = 2,2 litri; un seah = 7,3 litri; o efa = 24 de litri. Cinci efe = un letech, adică 120 litri, iar 10 efe = 240 de litri (Ex. 16:16; 24:40; Lev. 27:16; Ex. 16:36; 2Împ. 6:25; Ezec. 454:11,14).Toate aceste măsuri erau folosite pentru evaluarea recoltelor, pentru schimburile comerciale, pentru plătirea dărilor sau a tributelor şi a despăgubirilor, cât şi pentru aducerea darurilor, a zeciuielilor şi a jertfelor la locurile de închinare înaintea Domnlui.2.3.4.4. BANIIEste deosebit de importantă şi cunoaşterea felurilor de bani (monede) şi valoarea acestora, care se foloseau în timpurile din Vechiul Testament. Se pare că banii - ca monede cu valoare stanţată pe ele - nu au existat în Israel.55 Până atunci se folosea metoda schimbului de materiale: lână, orz, cherestea, animale, după metoda trocului din timpurile străvechi, la noi.într-un fel, monedele au fost introduse încă din secolul 7 î.Hr., însă acestea erau simple bucăţi de material preţios ca: aur, argint sau aramă - de anumite forme, care era evaluat după greutate. De multe ori unele unităţi de măsură din materialul respectiv erau numele banilor respectivi. 6

In timpurile din Vechiul Testament erau folosite monedele de argint şi monedele de aur, evaluate astfel: un şechel de argint sau de aur cântărea cca.l l,4g. O mină era egală cu 50 de şecheli, adică 500 de g (aproximativ). 60 de mine făceau un talant sau 30 de kg. Valoarea unei monede de aur era de 15

ori valoarea aceleiaşi monede de argint (Ex. 30:24; 2Sam.24:24; ICron. 21:25;M David and Pat Alexander, op.cit., p. 105.5J W.A.C.Criswell, op.cit., p. 1510. Vezi şi David and Pat Alexander, op.cit., p.106.■J-D.Douglas & Merrill C. Tenney, Ed. The New International Dictionary ofthe Bible ^ondervan Publishing House; Grand Rapids, Mi, U.S.A.), p. 668.David and Pat Alexander, op.cit., p. 108.29:4). Monede mai mici erau şi beka = o jumătate de şechel, şi gerah, care era 1/20 dintr-un şechel (Ex. 38:26; 30:13).2.3.5. TIMPURILE ŞI SEZOANELE ÎN VECHIUL TESTAMENTProblema calendarului şi a sezoanelor s-a dovedit a fi o problemă dificilă la toate popoarele în timpurile străvechi. în vechime, diferitele perioade de timp au fost stabilite doar în baza observaţiilor astronomice, în care caldeenii şi vechii egipteni erau deosebit de pricepuţi, influenţându-i îndeaproape şi pe evrei. Aşa cum Dumnezeu stabilise de la început (Gen.l :14,15), Soarele şi Luna au fost cei ce au determinat perioadele: zile, luni şi ani.57 înregistrarea zilelor a început o dată cu Creaţia. în timp ce la alte popoare ziua începea la răsăritul soarelui, în Biblie ziua este perioada de 24 de ore, începând cu apusul soarelui (Gen. 1:5,8; Deut. 23:11; Neemia 4:21). Zilele săptămânii nu erau numite, ci numerotate. Termenul de "Sabat" nu a fost numele zilei a 7-a, ci a fost numele desemnării zilei a 7-a de la termenul evreiesc pentru întreruperea lucrului său pentru odihnă.Mai târziu, ziua a fost împărţită în mai multe părţi, însă ceea ce este specific, este că noaptea era împărţită, la vechii evrei, în trei străji: începutul străjii - seara (probabil de la 9 la 12); straja de mijloc poate de la 12 la 3 (Jud. 7:19); straja de dimineaţă, de la 3 la 6 dimineaţa.58

Săptămâna a fost o unitate specifică de timp şi semnificativă pentru naţiunea aleasă. Toate celelalte perioade de timp au fost stabilite prin ciclurile lunii şi ale soarelui, însă săptămâna de şapte zile includea şi ziua de odihnă. Această zi a fost stabilită prin exemplu divin şi prin poruncă divină, pentru interesul economic, fizic şi spiritual al omului. De aceea, tn Decalog, Sabatul devine semn al legământului vechi-testamental dintre Dumnezeu şi poporul Său (Ex. 20:8; 31:12-13).59

Luna a fost unitatea de măsură a unei perioade de timp luată de la numele lunii, deoarece aceasta avea cinci cicluri regulate. Poate din cauza aceasta numele lunii la arabi, cât şi al zeului lunar la egipteni, însemna "măsurător". La evrei, s-a urmărit cu stricteţe apariţia lunii noi şi erau străjeri puşi să anunţe începutul fiecărei luni. Israeliţii au împrumutat numele lunilor calendarului lor de la popoarele canaanite şi feniciene, iar acestea aveau conotaţii sezoniere. Sistemul de sărbători, instituit de Moise, a început cu Pastele - sărbătoarea Exodului; aproape toate referinţele vechi-testamentale la luni se numără de la acest punct de început. Restul sărbătorilor sunt bazate pe sezoanele naturale ale culesului şi semănatului (Ex. 23:14 şi următoarele; Deut. 16:9-15), însă au fost fixate potrivit calendarului lunar (Lev. 23; lîmp. 8:2; 12:32). Ciclul agricol culmina cu culegerea fructelor (Ex. 23:16b) şi reîncepea o dată cu primele ploi care pregăteau pământul pentru arat şi pentru noile recolte. Ziua întâi a lunii a şaptea era Anul Nou civil evreiesc (Lev. 23:24).57 J.D.Douglas & Merrill C. Tenney, op.cit., p. 182.58 Ibidem.59 Idem, pp. 182-183 (Săptămâna egipteana avea zece zile).60 Idem, p. 184.Lunile anului evreiesc, conform calendarului (mai vechi şi mai nou), sunt următoarele:61

(1). Nisan (numele vechi Aviv) - de la mijlocul lui martie, până la mijlocul lui aprilie - era luna seceratului orzului (Ex. 13:4; Deut. 16:1; Rut 1:22).(2). Iaar (numele vechi Ziv), numită şi luna florilor -de la mijlocul lui aprilie, la mijlocul lui mai - era luna secerişului în general (lîmp. 6:1).(3). Sivan, luna pregătirii viilor - de la mijlocul lui mai, la mijlocul lui iunie.(4). Tamuz, luna culegerii primilor struguri (timpurii) - de la mijlocul lui iunie, la mijlocul lui iulie (Num. 13:20).(5). Ab, luna fructelor de vară şi a căldurii verii - de la mijlocul lui iulie, la mijlocul lui august.(6). Elul, luna strângerii măslinelor, luna strigătelor de bucurie - de la mijlocul lui august, la mijlocul lui septembrie (îs. 32:10).(7). Tişri (numele vechi Etanim). luna aratului - de la mijlocul lui septembrie, la mijlocul lui octombrie.(8). Marcesvan (numele vechi Bul) - de la mijlocul lui octombrie, la mijlocul lui noiembrie - era luna

semănatului grâului şi al altor păioase, dar şi luna ploilor timpurii (începutul sezonului ploios).(9). Kislev - de la mijlocul lui noiembrie, la mijlocul lui decembrie.(10). Tebet - de la mijlocul lui decembrie, la mijlocul lui ianuarie - era luna cu ploi abundente, de aceea se mai numea şi "luna cufundării"'62 (Ezra 10:9).(11). Şebat - de la mijlocul lui ianuarie, la mijlocul lui februarie - era luna smochinelor de iama.(12). Adar - de la mijlocul lui februarie, la mijlocul lui martie - era luna ploilor târzii, a sfârşitului sezonului ploios (Ier. 3:3).Aşadar, lunile: Nisan (Abib), Iaar (Ziv), Sivan, Tamuz, Ab, Elul, Tişri (Etanim), Marcesvan _ (Bul), Kislev. Tebet, Şebat şi Adar constituie anul calendarului evreiesc. în Vechiul Testament apar două feluri de ani: anul sacru sau religios, care începe primăvara , o dată cu sărbătoarea Pastelor (în luna Nisan), şi anul civil, care începe toamna, în luna Tişri. Anul sacru a fost instituit de Moise la porunca lui Dumnezeu şi constă în 12 sau 13 luni, a câte 29,5 zile.63 Anul civil pare să aibă o mult mai veche provenienţă.Este deosebit de interesant faptul că şi anii şi sezoanele ilustrează raportul israeliţilor cu Dumnezeu, manifestat prin sărbătorile anuale sau săptămânale, pe care ei le aveau în cinstea Domnului şi a împăratului lor, cu care au intrat în Legământ după ce fuseseră scoşi din robia Egiptului; au primit Legea la Sinai şi au intrat în Ţara Făgăduinţei.61

După întoarcerea evreilor din captivitate, unele luni ale calendarului au luat nume noi datorită influenţei babiloniene, în timp ce altele şi-au păstrat numele vechi. J.D.Douglas & Merrill C. Tenney, op.cit., p. 184.

63

Ibidem.Capitolul III

MĂRTURII ARHEOLOGICEîn măsura în care forţele potrivnice şi denigratoare s-au ridicat împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, Providenţa divină s-a dovedit a fi la lucru pentru a apăra Revelaţia scrisă în faţa avalanşelor batjocoritoare. Astfel, în urmă cu circa 150 de ani. a început să se dezvolte ştiinţa numită Arheologia biblică, una dintre cele mai fascinante studii care furnizează adevăruri de netăgăduit privind veridicitatea scrierilor Scripturii.Arheologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mărturiilor rezultate din săpăturile care descoperă elemente ale civilizaţiilor străvechi. înspre mijlocul secolul al XlX-lea, pe când mărturia Scripturilor începea să fie umbrită de Critica liberalistă îndrăzneaţă. Dumnezeu "a ridicat pietrele" să depună mărturie în favoarea Scripturilor. Au început să se facă escavări în regiunile geografice descrise de Sfinta Scriptură şi. aşa cum se afirma în The Criswell Study Bible: "Nici un alt domeniu de cercetare n-a oferit vreodată mai măreţe provocări şi promisiuni ca arheologia biblică".^Studiul nostru introductiv se va limita doar la prezentarea, in sumar, a celor mai importante descoperiri arheologice care atestă scrierile Vechiului Testament.Piatra de la Roseta. Descoperită în Egipt, în anul 1798, de către unul dintre ofiţerii lui Napoleon, cu ocazia cuceririi Egiptului, ea cuprinde o inscripţie în trei limbi: egipteană demotică, egipteană hieroglifică şi greaca din secolul al III-lea. Mai mulţi au lucrat la descifrarea inscripţiei, până când, prin munca asiduă a englezului Thomas Young şi a francezului Jean J. Champollion, s-a ajuns la finalizarea descifrării inscripţiei. Descifrându-se scrisul hieroglific, s-a deschis calea spre cunoaşterea limbii şi a comorilor literare ale Egiptului antic.Inscripţia de la Behistun (Persia). în jurul anului 1800, o altă inscripţie, care poate fi numită '"Piatra de la Roseta din Persia"63, deoarece conţinea o inscripţie tot în trei limbi, a dezlegat misterul scrierii cuneiforme asiriene.Coloanele din drumul caravanelor spre Babilon. Nu mult după aceea, în anul 1835, pe drumul Caiavanclor de la Babilcn cpre Ecbatana, s-au descoperit mai multe coloane cu cea. 1200 de rânduri de inscripţii, de asemenea, în trei limbi: limba veche persană, elamită şi akadeană - toate scrise cu caractere cuneiforme. Inscripţia conţinea informaţii din valea Tigrului şi a Eufratului.O dată cu descifrarea acestor inscripţii, ieşeau la lumină adevăruri din vastul cadru geografic al Cornului de Aur.'4 Merrill F. Unger - William White, The Greatest Archeological Discoveries of the Twentieth Centmy and Their Effects on the Bible ( Articol ataşat la The Criswell Study Bihk),x>. 1516. 65 J.D.Douglas ş.a., op.cit.. p. 76.în anii 1838-1845, arheologii Robinson şi Smith, urmaţi de A.H. Lagard, au contribuit la clarificarea

multor puncte din istoria Vechiului Testament. Documente egiptene şi babiloniene au fost puse la dispoziţie, conturându-se tot mai mult istoria Sfintei Scripturi. Au fost descoperite ruinele palatului lui Asurbanipal, al lui Salmanasar II şi al Iui Sanherib, în ţinutul Ninive. Totodată, au fost descoperite sculpturi în relief, arătând asediul cetăţii Lachis (în Palestina).Piatra Mesha este o piatră cu o inscripţie într-un dialect similar cu limba ebraică, ce descria un episod din istoria relaţiilor israelito-moabite. Inscripţia datează din anul 850 î.Hr. şi vorbeşte despre războiul regelui moabit Mesha cu Omri - regele lui Israel - şi cu succesorii acestuia. Această inscripţie adevereşte clar cele scrise în 2Împ. 1 şi 3.Scrierile de la Amarna. Descoperite în anul 1886, în Egipt (la Teii el-Amarna), aceste scrieri sunt plăci ce conţin scrisori diplomatice între prinţi palestinieni din secolul al XlV-lea î.Hr. şi curtea egipteană de la Amarna. Scrierile scot în evidenţă situaţia Palestinei din perioada dinaintea cuceririi ţării de către Iosua şi israeliţi. Unele inscripţii vorbesc chiar despre invazia poporului Habiru asupra cetăţii Urusalim (Ierusalim).66

Deosebit de importante sunt şi descoperirile arheologice din secolul al XX-lea, între care pot fi amintite:67 Piatra cu Codul lui Hamurabi (1901), datând din timpul regelui Hamurabi (1792-1750 î. Hr.) - timpuri apropiate cu vremea patriarhilor. Papirusurile de la Elefantina (1903), din Egipt, datând din ultima perioadă a sec. V-lea î.Hr., din perioada Imperiului Persan, care vorbesc despre persecuţii împotriva evreilor ce se închinau lui IAHU (Iahve). Plăcile de la Boghazkoy (1906), care conţin inscripţii în limba hitită, cu caractere cuneiforme. Acestea dovedesc că hitiţii au fost, într-adevăr, un popor străvechi, în Canaan, aşa cum reiese din Vechiul Testament_(Ex. 33:2; Deut. 7:1; 20:17; Iosua 3:10; 24:11). în 1854, au fost descoperite ruinele faimosului oraş Ur, locul de origine al patriarhului Avraam, distrus în perioada 1960-1830 î.Hr. (Gen. 11:28-31; 15:7). Descoperirile dovedesc faptul că în timpul tinereţii lui Avraam, oraşul Ur-Nammu a fost, într-adevăr, un mare centru cultural şi deosebit de idolatru. Plăcile de lut de la Ras Şamra (anticul Ugarit), datând de la sfârşitul secolul al XV-lea şi începutul sec. al XlV-lea î.Hr., constituie o valoare de nedescris a descoperirilor din secolul XX-lea. Plăcile au fost scrise în limba semitică nouă şi conţin texte de natură religioasă si cultică. Au fost scrise într-un dialect apropiat de ebraica biblică şi feniciană. Aceste texte constituie un real ajutor pentru înţelegerea textelor poetice ale Vechiului Testament, cât şi pentru atestarea prezentării biblice a fenomenului religios canaanit, atât de decăzut, încât a atras mânia lui Dumnezeu.Plăcile de la Nuzi au fost descoperite între 1925-1931 în apropierea anticei cetăţi Asur. Ele nu numai că au pus pentru prima dată la lumină evidenţe cu privire la poporul antic al hitiţilor, care până atunci fusese pomenit doar în Biblie, dar au clarificat şi adevărul cu privire la horiţi, atât de mult pomeniţi în Pentateuch (Deut. 2:12 şi 22; Gen. 14:6; 36:20-30).'Tablele de la Nuzi aduc,The Criswell Study Bible, p. 1517. Idem, pp. 1518-1533.de asemenea, multă lumină asupra timpului patriarhilor şi a obiceiurilor acestei perioade (Gen. 15:2; 16:2; 29:24; 31:19,30,35 cât şi în Gen. 12:10-20; 20:2-6; 26:1-11), în ceea ce priveşte căsătoria şi moştenirile.Textele de Ia Mari constituie una dintre cele mal de valoare descoperiri din Mesopotamia. Cercetările au început în 1933 şi s-au desfăşurat în mai multe faze, până în 1956. A fost descoperit templul zeiţei babiloniene Istar şi palatul regal de la Mari, iar mai presus de toate sunt scrisorile de la Mari sau cele 20.000 de plăci de lut cu inscripţii, care au revoluţionat cunoştinţele despre lumea antică biblică. Au fost scrise în limba veche babiloniană şi datează din epoca lui Hamurabi (cea. 1700 î.Hr.). Chiar numele de Nahor, din Gen.24:10, este adesea amintit în aceste scrieri. De asemenea, apare şi termenul "habiru" sau "evreul" (Gen. 14:13), care înseamnă "unul care călătoreşte", "unul care se mută dintr-un loc într-altul".Cu siguranţă, pe lângă multe altele, ca o încoronare sunt considerate descoperirile de Ia Marea Moartă (de la Qumran), care dau o lovitură de graţie discreditărilor liberaliste şi scepticismului din secolul XLX-XX-lea, făcând ca Adevărul revelat să strălucească tot mai puternic.Studierea şi aprofundarea acestor date, apoi studierea conţinutului Vechiului Testament însuşi, îl vor conduce pe sincerul cercetător la o cunoaştere tot mai reală a Dumnezeului Scripturilor şi a planului său de mântuire a preaiubitei Sale creaturi din prăpastia pierzării.Printr-o studiere sinceră şi aprofundată a Vechiului Testament, cercetătorul iluminat de Duhul Sfânt va putea ajunge la următoarele constatări, care sunt cuprinse în concluziile lui Jensen la studiul Vechiului Testament:68

- Dumnezeu acţionează întotdeauna conform naturii Sale. Unul dintre scopurile supreme ale

Vechiului Testament este de a-1 revela pe Dumnezeu. El este spiritul viu, etern, personal, "prima cauză fără a fi cauzată". El este sfânt, neprihănit, drept, iubitor, îndurător, adevărat, omniprezent, omniştient şi de neschimbat. Toate aceste atribute ale lui Dumnezeu sunt perfecte; deci, Dumnezeu nu acţionează nicicând în contrast cu vreo latură sau cu vreo însuşire a fiinţei Sale, deşi aceasta este greu de priceput pentru mintea umană limitată (Ex. Dumnezeu este dragoste şi, când este nevoit, îl pedepseşte în dreptatea Sa pe poporul idolatru).- Toată istoria este sub controlul lui Dumnezeu, care este suveran şi mai presus de toate. Nu există accidente în istoria lumii. Dumnezeu direcţionează în voia Sa activă sau permite în voia Sa permisivă, fiecare lucru potrivit voii Sale: bune, plăcute şi desăvârşite (Ex. El acceptă dorinţa rea a israeliţilor de instaurare a monarhiei umane şi, în dreptatea Sa, îi trimite pe cuceritorii asirieni şi babilonieni să pună capăt monarhiei descalificate. în amândouă se vede natura divină şi umană. De aceea, chiar când omul nu înţelege ceva, se poate încrede în Suveranul Dumnezeu.- Răscumpărarea este nota de bază a revelaţiei Vechiului Testamentcare nu este altceva decât istoria acestei răscumpărări. Răscumpărarea istorică, fizică a lui Israel este doar preilustrarea mult mai măreţei răscumpărări universale aomului. Vechiul Testament arată clar că omul este salvat prin credinţă în harul lui Dumnezeu, care este fără margini (Gen. 15:6; Rom. 4:1-3).-Israel a fost naţiunea aleasă de Dumnezeu, favorizată în mod divin şi chemată să servească scopului divin al răscumpărării (Deut. 10:14-17). Israel este ales pentru a fi ca o conductă prin care Dumnezeu să-şi reverse îndurarea Sa asupra lumii. Acesta este felul Lui de a lucra (Gen. 1:8). Deşi, de multe ori, Israel nu a fost în stare să îndeplinească planurile divine, Dumnezeu nu a renunţat şi nimic nu-L poate împiedica pe El să-şi atingă planurile. Omul neascultător este singurul care pierde .-Vechiul Testament indică clar spre Mântuitorul, Unsul şi Răscumpărătorul - Isus Hristos - care urma să vină (Gen. 3:15; Apoc.21:6).-Vechiul Testament este Cuvântul lui Dumnezeu pentru creştinul dintotdeauna, alături de Noul Testament. Deşi este o carte atât de veche şi cu o istorie atât de complicată, el este revelaţia progresivă a lui Dumnezeu, indicând spre Isus Hristos. Culmea Revelaţiei Divine.Cunoscând cele prezentate în această parte introductivă şi păstrând în minte ultimele concluzii, studiul părţii a Ii-a din acest manual (partea expozitivă, caiv va expune sumar conţinutul Vechiului Testament) nu va putea fi decât o adevărată delectare.Jensen, op.cit., pp. 42-46.PARTEA AHA EXPOZITIVĂDupă ce am studiat în Partea I - introductivă elementele Introducerii generale în Vechiul Testament, urmează ca în această parte, pe care am numit-o expozitivă, să pătrundem mai adânc în conţinutul Vechiului Testament şi să realizăm o expunere a ideilor textului inspirat, pentru a gusta savoarea inestimabilă a Adevărului divin. Această parte va prezenta conţinutul fiecărei cărţi din Canonul Vechiului Testament pe colecţii: Scrierile legislative. Scrierile istorice şi Scrierile poetice, potrivit scopului acestei lucrări. înainte însă de a expune conţinutul, vor fi prezentate elementele introducerii speciale pentru fiecare dintre aceste cărţi: titlul cărţii, autorul, cadrul istorico-geografic şi religios, tema cărţii şi ideea centrală, precum şi un sumar al conţinutului. în felul acesta studentul sau cercetătorul Cuvântului Scripturii va avea o privire de ansamblu asupra fiecărei cărţi.

SCRIERILE LEGISLATIVEPrimele cinci cărţi din Vechiul Testament constituie colecţia "Cărţilor legislative", numită în_ canonul ebraic iTliFl /Torali/, ceea ce înseamnă în româneşte '"Lege" sau învăţătură", referindu-se la cele cinci cărţi ale lui Moise, care cuprind legea "'revelată în mod divin".1 Colecţia mai poartă numele de Pentateuch, numire ce vine din grecescul TTevTaTeuxnoa /Pentateuchos/, care înseamnă "Cele cinci volume" sau "Caseta cu cinci suluri", referindu-se la faptul că cele cinci cărţi ale lui Moise (care conţin Legea) erau păstrate împreună în locurile de închinare şi aveau rol primordial pentru închinăciunea şi pentru învăţarea evreilor în sinagogă. Această denumire este destul de veche, întrucât este întâlnită şi în traducerea Septuagintei. Cele cinci cărţi care compun Pentateuchul sunt: Genesa, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom. Evidenţe interne şi externe dovedesc unitatea de nezdruncinat a celor cinci cărţi, cât şi faptul că au fost scrise de către unul şi acelaşi autor inspirat prin Duhul Sfânt. Timp de 1600 de ani, evreii şi creştinii au ştiut că Moise este scriitorul Pentateuchului, cu excepţia ultimelor versete din cartea Deuteronom, care prezintă moartea lui Moise şi care au putut fi foarte bine scrise de Iosua, succesorul lui Moise.

O dată cu penetrarea ideilor filozofice raţionaliste şi umaniste, începând cu mijlocul secolul al XVIII-lea, a început să fie pusă la îndoială calitatea de autor a lui Moise asupra Pentateuchului, prin aplicarea asupra acestor scrieri a criticismului exagerat şi a teoriei documentare. Această teorie "mincinoasă" a1 Jones OIT, General Ed, The International Standard Bible Encydopedia, Vol.I (WM.B. Eerdmans Publishing Co. Grand Rapids, Michigan, 1939), p. 2298.luat proporţii nebănuit de mari în rândurile aşa-numitei teologii liberaliste, sub influenţa filozofiei materialiste şi darviniste. Influenţa a pătruns, mai întâi, în rândurile unor teologi germani, care s-au străduit din răsputeri să creeze ipoteza "originii documentare" a Pentateuchului. Această ipoteză susţine că Pentateuchul ar fi rezultatul unei munci redacţionale îndelungate, în baza acelor surse sau documente scrise cu mult mai târziu (poate începând cu perioada monarhică sau chiar în perioada post-exilică), de către unii scriitori anonimi, pe care adepţii teoriei i-au numit convenţional: Elohistul, Iahvistul, Preoţescul şi Deuteronomistul (E I P D). Aceste denumiri artificiale sunt date în baza unor criterii, de asemenea, lipsite de temei - ca şi întreaga ipoteză -, aşa cum s-a arătat în partea anterioară a acestei lucrări. Este suficient să menţionăm faptul că această ipoteză a izvorât în mintea unor filosofi materialişti ca: Astruc Reuss, Graf, Hobbes, Spinoza şi Richard Simon şi apoi a unor teologi liberalişti - ca Wellhausen, care, pe bună dreptate, îşi merită numele de teolog liberalist-, aceştia definitivând ipoteza surselor documentare.2 Trebuie menţionat că în măsura în care această ipoteză s-a întins ca o flacără, pângărind studiile Vechiului Testament, în Europa şi peste ocean, în aceeaşi măsură a degenerat într-o adevărată '"ciupercărie" de ipoteze descendente, dovedindu-şi invalabilitatea. Astăzi, se poate afirma - împreună cu Henry M. Morris - că mitul propovăduit de liberali: că Moise nu ar fi putut scrie aceste cărţi a fost înlăturat de mult.3 Ei considerau că pe vremea lui Moise n-a fost cunoscut scrisul. însă s-a dovedit, în baza descoperirilor arheologice, că scrisul a fost folosit cu mult înainte, pe vremea patriarhilor, şi înainte de aceştia, şi, de ce nu, de la început.Scriitori de înaltă ţinută academică: R.K.Harrison, C.H.Gordon şi alţii nu se sfiesc să se reîntoarcă la adevărul revelat al Scripturilor, bazându-se pe noile descoperiri arheologice şi pe noile rezultate ale evidenţelor străvechi ale existenţei şi autenticităţii lumii Vechiului Testament. Evidenţe suficiente, interne şi externe, dovedesc calitatea de scriitor a lui Moise pentru Pentateuch.Pentateuchul însuşi, împreună cu alte scrieri ale Vechiului Testament, afirmă că Moise a scris aceste scrieri (Ex. 17:14; 24:4-8; 34:27; Num 33:1-2; Deut. 31:9) şi a făcut-o la porunca lui Dumnezeu (lîmp. 2:3; 2Împ. 14:16; 21:8; Ezra 6:18; Neemia 13:1; Daniel 9:11-13; Mal.4:4).Mai mult. ceea ce este hotărâtor pentru creştini este că Domnul Isus şi apostolii afirmă că Moise a scris Legea (Ioan 5:46-57; 7:19; Fapte 3:22; Rom. 10:5). De asemenea, sunt şi o mulţime de evidenţe externe în favoarea acestui adevăr. Se găsesc multe aluzii incidentale - privind evenimente contemporane, condiţiile sociale şi politice sau privind geografia şi clima - care indică, fără echivoc, pe Moise - ca autor al Pentateuchului - şi spre adevărul că materialul cuprins în aceste scrieri provine din timpul acestuia.4

- R.K.Harrison, Introduction to the Old Testament (ViLtiom B. Eerdmans Publishing Company G.R.,Michigan). pp.43; prezintă întreaga istorie a acestei ipoteze şi a studiilor privitoare la Vechiul_Testament.Henry M. Morris, Creaţionismul ştiinţific (Creation Life Publisher, 1974), p. 216. A Gleason L.Archer, Encyclopedia of Bible Difficitlties (Zondervan Publishing House: Grand Rapids, Michigan, 1982), pp. 46-47.Faptul că Moise este scriitorul Pentateuchului nu exclude posibilitatea, evidentă de altfel, a existenţei unor documente anterioare, pe care Moise le-a inclus în scrierile sale. Aşa sunt cărţile diferitelor spiţe de neam (din cartea Genesa), care, cu siguranţă, datează de pe vremea celor cuprinşi în ele şi au fost preluate de Moise.De altfel, aşa cum arată şi Morris, deşi cartea Genesa este citată de multe ori în Noul Testament, aceste citate nu-i sunt atribuite lui Moise, cum îi sunt atribuite în mod frecvent citatele din restul cărţilor Pentateuchului. Aceasta a dus la concluzia evidentă că Moise a fost redactorul cărţii Genesa şi nu scriitorul ei. Scriitorii originali ai diferitelor subdiviziuni ale cărţii Genesa au fost patriarhii înşişi, care practicau scrierea spiţei de neam. cronicile şi naraţiunile pe table de piatră sau de lut. Acestea au putut fi transmise din generaţie în generaţie, prin providenţa divină, de la Adam, Noe, Avraam până la Moise." Aşadar, Pentateuchul este o lucrare omogenă, în cinci volume, şi nu o aglomerare de lucrări separate. Această colecţie descrie felul în care Dumnezeu S-a revelat pe Sine însuşi omului şi i-a ales pe israeliţi pentru a-i folosi în lucrarea Sa specială de răscumpărare în lume, în decursul istoriei.6

Tema Pentateuchului este una istorică, legislativă şi spirituală, prezentând originile rasei umane şi ale naţiunii alese, Legea dată de Dumnezeu acestei naţiuni cu care El a încheiat un legământ, revelaţia lui Dumnezeu în istorie şi domnia Sa asupra istoriei. Pentateuchul vorbeşte despre sfinţenia lui Dumnezeu şi dragostea Sa. precum şi despre răspunsul israeliţilor şi opoziţia lor faţă de El, în ciuda căreia El şi-a îndeplinit scopul Său răscumpărător.Genesa este Cartea începăturilor •■ Originea tuturor lucrurilor şi a Israelului.Exodul este Cartea eliberării din robia Egiptului.Leviticul este Cartea legislaţiei şi a închinăciunii.Numeri este Ciulea încercării naţiunii, a călătoriei în pustiu.Deutcronom esle Cartea pregătiţii naţiunii pentru intrarea în "Ţara făgăduinţei".5 Morris, op.cit., p. 216. Harrison, op.cit., p. 541.

1.3. TEMA CĂRŢICAPITOLUL 1

GENESA (ÎNCEPUTURILE)1.1. TITLUL CĂRŢICartea în limba ebraică. îşi ia numele de la primele sale cuvinte; ea începe cu cuvântul rr$N"13 /Bereşit/. care înseamnă în româneşte: "în început". In limba greacă a Septuagintei a fost numită Feveaia /Genesis/, adică "Genesa", datorită faptului că aici este prezentată originea lunui create şi a omului.Deşi numirea se referă, în special, la prima parte a cărţii, unde este prezentat începutul lumii şi al omului, numele se potriveşte, pentru că în această carte se întâlnesc aproape toate începuturile. Iată câteva dintre acestea:- începutul lumii, al creaţiei (Gen. 1:1-25);- începutul fiinţei umane, al bărbatului şi al femeii, şi al căsătoriei ^ (Gen. 1:26; 2:18-25);- începutul păcatului (Gen.3:l-7);- începutul promisiunii răscumpărării (Gen.3:8-24);- începutul vieţii de famimlie (Gen.4:l-15);- începutul civilizaţiei umane (Gen.4:16-9:29);- începutul naţiunilor (Gen. 10,11);- începutul naţiunii alese (Gen. 12:50).Pe lângă aceste începuturi majore, în cartea Genesa se mai întâlnesc multe începuturi: al jertfei, al folosirii altarului, al artelor, al construcţiilor, al morţii etc. Singur începutul lui Dumnezeu nu este aici. El fiind cel din veşnicie în veşnicie, înainte de toate lucrurile, fără început şi fără sfârşit.1.2. AUTORUL CĂRŢI GENESADatorită unităţii Pentateuchului, cartea a fost atribuită lui Moise. Atât tradiţia creştină, cât şi cea iudaică susţin calitatea lui Moise de autor, ca şi Iosif Flavius, istoric evreu din veacul I A.D. în partea introductivă, a fost precizat felul în care Moise a scris această carte al cărei autor a fost Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Jensen sugerează că Moise a scris această carte fie în Egipt sau în Madian, înainte de anul 1445 î.Hr., fie curând după ieşirea din Egipt, în timpul călătoriilor prin pustiu după anul 1445 î.Hr.7 Mai presus de orice, Domnul Isus afirmă sau face aluzii la calitatea de scriitor a IUL Moise asupra acestei cărţi (Ioan 7:21-22; Mat. 19:1-8).Jensen, p. 65.Tema Genesei include prezentarea începuturilor, dezvoltarea şi scopul acestora, şi remarcă inaugurarea istoriei. Termenul "creaţie" implică existenţa Creatorului care este cauza ultimă a tuturor lucrurilor. Este foarte important faptul că cele mai mari doctrine ale creştinismului sunt cuprinse în primele unsprezece capitole din această primă carte: Genesa. Doctrinele despre: Dumnezeu, creaţie, om, păcat, dragostea divină, judecată divină, compensa divină, pedeapsă, părtăşia omului cu Creatorul, închinăciunea etc - toate îşi au originea în această carte. Tot aici găsim şi originea şi scopul chemării omului, iar culmea e că, după ce în Genesa 3:15 este tezaurizată faimoasa Protoevanghelie, prezentându-L pe Mântuitorul în termeni abstracţi şi profunzi, în Genesa 49:10 sunt clar prezise venirea şi originea pământească a Răscumpărătorului.1.4. CADRUL CĂRŢII GENESADin punct de vedere istoric, pot fi apreciate numai datele începând cu perioada patriarhală, din cea de a Il-a parte a cărţii Genesa (Gen. 12-50). In ceea ce priveşte datele istorice ale perioadei începuturilor

(Gen. 1-11) au fost multe speculaţii. Biblia trece cu vederea orice precizare în privinţa datelor din această perioadă. De aceea, unii au interpretat această parte din Scriptură ca o mitologie, alţii, ca o scriere alegorică, iar alţii consideră că este vorba de o combinaţie redacţională contradictorie a diferitelor materiale provenite din diferite documente. Alţii consideră că textul constituie concepţia particulară a unui singur om despre originea lucrurilor. Chiar dacă nu se pot fixa date istorice concrete pentru evenimentele prezentate în primele capitole ale Genesei, aceasta nu înseamnă că trebuie să li se nege istoricitatea.Aici este vorba de istoria străveche, iar cei credincioşi au văzut în ea naraţiunea directă a activităţii lui Dumnezeu în perioada punerii temeliilor lumii prezente, prin crearea cosmosului, a pământului şi a omului.Desigur, această naraţiune nu trebuie interpretată prin prisma teoriilor ştiinţifice, ci, mai degrabă, în contextul întregii Scripturi şi potrivit afirmaţiilor Domnului Isus şi ale apostolilor, care acordă creditul cuvenit acestei părţi din Scripturi. Perioada începutului nu este indicată, deşi naraţiunea este expusă în ordine cronologică şi constituie o unitate cu următoarea parte a cărţii.Oricum, Biblia este singura carte care pătrunde în această naraţiune dincolo de sfera de cunoaştere şi de cercetare a omului şi aruncă lumină asupra adevărurilor de bază ale începuturilor, urmărind firul vieţii şi al existenţei de la începuturile sale. Perioada începuturilor constituie o veritabilă temelie pentru întreaga istorie de mai târziu, temelie ale cărei dimensiuni pot fi întrezărite de om.începând cu perioada patriarhală, omenirea dispune de date relativ precise, probate prin săpături arheologice. Astfel, perioada lui Avraam a cuprinsaproximativ anii 2165-1990 î.Hr.; perioada lui Isac: 2065-1885 î.Hr.; perioada lui Iacov: 2005-1858 î.Hr., iar perioada lui Iosif: 1914-1804 î.Hr. Potrivit acestei cronologii, Iosif a fost vândut în Egipt în anul 1897 î.Hr., iar întreaga familie a lui Iacov a emigrat în Egipt în anul 1875 LHr.8

In ceea ce priveşte cadrul geografic, evenimentele din cartea Genesa se situează în zona "Cornului de Aur", format din: Mesopotamia. Canaan şi Egipt, încă din cartea Genesa, aceste trei regiuni sunt marcate de primele călătorii. în cartea Genesa, se vede cum Avraam călătoreşte din Ur (Mesopotamia) până în Haran (în nord) şi apoi în Canaan, continuându-şi drumul până în Egipt. A doua călătorie este marcată în finalul cărţii prin prezentarea coborârii în Egipt a întregii familii a lui Iacov, unde Dumnezeu le pregătise izbăvirea prin Iosif.Alte puncte importante sunt: locul grădinii Eden, în regiunea Tigrului şi a Eufratului (Gen.2:8-14) - unii consideră că aceasta a fost plasată la nord de Babei, unde râurile Tigru şi Eufrat se apropie unul de altul - Muntele Ararat, unde s-a oprit corabia lui Noe.Detaliile precise lipsesc şi în ceea ce priveşte geografia acelor timpuri îndepărtate. Aceasta, poate, şi din cauza unor schimbări geografice radicale, petrecute în decursul unei asemenea perioade lungi de timp, mai ales, cu ocazia potopului.9

Cu toate limitele informaţiei istorice şi geografice, dispunem de suficiente date pentru a observa că evenimentele din cartea Genesa s-au petrecut în timp şi spaţiu şi că nu este vorba de o scriere fictivă, ci de adevărul divin revelat în limitele stabilite de către însuşi Dumnezeu.1.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢIIConţinutul cărţii Genesa poate fi structurat în mai multe feluri. Unii specialişti au observat că termenul FlilVin /Toledot/ "Generaţii", care apare eşalonat în cuprinsul cărţii, se potriveşte ca temă pentru întreaga carte ce cuprinde istoria generaţiilor timpurii.10 Potrivit acestor considerente, cartea Genesa începe cu istoria creaţiei, după care cuprinde zece diviziuni, fiecare începând cu cuvântul "Toledot" ("Generaţii"). Cele zece diviziuni sunt:1. Generaţiile cerurilor şi ale pământului, (Gen. 2:4-4:26);2. Generaţiile lui Adam, (Gen. 5:1-6:8);3. Generaţiile lui Noe, (Gen. 6:9-9:8);4. Generaţiile fiilor lui Noe, (Gen. 10:1-11:9);5. Generaţiile lui Sem. (Gen. 11:10-26);6. Generaţiile lui Terah, (Gen. 11:27-25:11);7. Generaţiile lui Ismael, (Gen. 25:12-18);8. Generaţiile lui Isaac, (Gen. 25:19-35:29);9. Generaţiile lui Esau, (Gen. 36:1-43);10. Generaţiile lui Iacov, (Gen. 37:1-50:20);8 Jensen, op.cit., p. 67.

9 Scuhltz, op.cit., p. 24.10 J. Wash Watts, Old Testament Teaching (Nashville, Tns.: Broodman Press, 1967), pp.

Termenul de "Toledot" a fost tradus în versiunea "Cornilescu" cu "Cartea neamurilor" sau "Spiţa neamului "; aşa apare în următoarele versete: Gen. 2:4; 5:1; 6:9; 10:1; 11:10-27; 25:12, 19; 36:1; 37:1. Fără îndoială că aceasta este o schemă a cărţii Genesa, care însă pretinde aprofundări teologice de natura Teologiei Vechiului Testament.Conţinutul celor cincizeci de capitole poate fi uşor împărţit în două părţi: r—Istoria începuturilor sau istoria străveche (Gen. 1-11):(1) Creaţia (Gen. 1,2);(2) Căderea omului (Gen. 3,4,5);(3) Potopul sau pedepsirea lumii păcătoase (Gen. 6-9);(4) Criza de la Turnul Babei (Gen. 10,11).-Istoria începutului naţiunii israelite sau epoca patriarhală (Gen. 12-50):(1) Avraam - omul credinţei (Gen. 12-50);(2) Isaac - fiul preaiubit (Gen. 24-26);(3) Iacov - omul transformat (Gen. 27-36);(4) Iosif- ilustrarea atingerii gloriei prin suferinţă (Gen. 37-50). Potivit acestei structuri va fi prezentat, pe scurt, conţinutul cărţii Genesa.1.5.1. ISTORIA ÎNCEPUTURILOR SAU ISTORIA STRĂVECHE(Gen. 1:11-11:32)Această istorie străveche a începuturilor serveşte ca temelie a întregii istorii a Vechiului Testament, care are ca punct central pe Isus Hristos. Calea concretă a Revelaţiei spre partea ei centrală a fost istoria poporului lui Israel, naţiunea aleasă de Dumnezeu pentru a-Şi desfăşura planul Său de mântuire a omenirii. Nu este de mirare că primele unsprezece capitole din Biblie au constituit ţinta atacurilor tendenţioase ale ateismului şi liberalismului. Dacă ar fi fost dărâmată temelia, întreaga structură a Vechiului Testament s-ar fi prăbuşit, însă Biblia a biruit peste veacuri şi această istorie a rămas în picioare în faţa tuturor atacurilor.Istoria străveche cuprinde etapele de dezvoltare ale poporului Israel, incluzând: creaţia, căderea omului, pedepsirea lumii păcătoase - potopul şi criza de la turnul Babei. Toate acestea trasează liniile directoare ale dezvoltării naţiunii alese, de mai târziu. Această primă parte a Genesei se îmbină în mod natural cu a doua parte a Genesei şi cu întreaga istorie a naţiunii alese din restul Vechiului Testament. Această parte e caracterizată a fi de nuanţă universală, deoarece cuprinde probleme ce stau la baza istoriei întregii omeniri, deşi scopul final: de a evidenţia apariţia naţiunii alese - este indiscutabil.1.5.1.1. CREAŢIA (Genesa 1:1 -2:25)în cartea Genesa este prezentată mărturia divină privind creaţia. Nu apare nici o definiţie a lui Dumnezeu şi nici o încercare de a dovedi existenţa Lui. Atât existenţa cât şi personalitatea Creatorului sunt simplu asumate, impunân-du-se obiectiv când se face o prezentare a unei asemenea lucrări - creaţia. Cum era şi normal, nu există nici o descriere propriu-zisă a creaţiei şi nici o declararea datei. în modul cel mai natural este prezentată opera de la început a Creatorului. Descrierea constituie declaraţia adevărului divin.Istoria creaţiei începe cu cuvintele DT^X HTŞ ÎVUJXT? /Bereşit bara Elohim/ "La început Dumnezeu a creat", care constituie o sumară introducere la procesul de apariţie a Universului şi a pământului şi de pregătire a acestuia din urmă pentru crearea omului. Termenul "La început" se referă la începutul absolut, înaintea căruia nu este nimic, decât eternitatea. înainte de acest punct, nu a existat nimic din ceea ce este parte a universului material. Singurul care a existat înainte de acest punct a fost Dumnezeu - Creatorul - ,• care este izvorul, suportul şi scopul tuturor lucrurilor. Proverbe 8:22-31 arată că Dumnezeu şi înţelepciunea Sa erau la lucru. Dumnezeu a creat toate lucrurile văzute şi nevăzute, iar prezentare creaţiei lasă loc atât investigaţiilor ştiinţifice, cât şi credinţei (Evr. 11:3).Lucrarea creaţiei este caracterizată de succesiune şi de progresie. în ceea ce priveşte perioada menţionată de şase zile, în care Dumnezeu a creat toate lucrurile, părerile teologilor sunt împărţite. Cei care încearcă o reconciliere între "ştiinţă" şi Biblie aderă la diferite păreri privind perioada creaţiei, care nu îşi găsesc justificarea - nici ştiinţific şi nici în contextul Bibliei ." Deşi termenul "zi" este folosit în Biblie şi cu sensul de "perioadă lungă", particularităţile ce însoţesc folosirea termenului în

istoria creaţiei - ca: "o seară şi o dimineaţă"-, cât şi numeralul, indică spre ziua normală de 24h. Nimic nu-L putea împiedica pe Dumnezeul cel Atotputernic al creaţiei să facă aşa cum scrie textul biblic. Trebuie menţionat că în minunata lucrare a creaţiei, Dumnezeu a acţionat prin Cuvântul Său, iar în anumite cazuri - cum este cazul omului -, El a acţionat atât prin Cuvânt, cât şi prin implicare directă. Astfel, în creaţie se poate observa implicaţia Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt (Gen. 1:1-3; Ioan 1:1-3).Se poate uşor observa legea particularizării în lucrarea creaţiei, acţiunea mişcându-se de la general la particular, Dumnezeu crează:- Universul (Gen. 1:15);- Pământul (Gen. 1:31); -Omul (Gen. 1:26-30; 2).De asemenea, se observă legea progresiei. Acţiunea se îndreaptă spre un punct culminant.- în prima zi, Dumnezeu a făcut lumina şi a despărţit-o de întuneric pentru a forma perioadele de zi şi de noapte, asigurând astfel condiţii optime pentru existenţa lucrurilor.- In a doua zi, a separat spaţiul destinat atmosferei pământului de bolta cerească.- în a treia zi, a urmat separarea uscatului de apă. O dată cu separarea pământului, Dumnezeu a poruncit şi apariţia lumii vegetale.- în ziua a patra, au fost făcuţi "luminătorii" şi au fost aşezaţi pe bolta cerească: Soarele, să stăpânească ziua, şi Luna, să stăpânească noaptea, luminând Pământul, precum şi stelele. "Luminătorii" aveau şi rolul de a determina durata anotimpurilor, a anilor şi a zilelor pe Pământ. Nu este nici ocontradicţie între faptul că lumina a fost făcută în ziua întâi şi "luminătorii" în ziua a patra. Se ştie bine că "luminătorii" nu sunt totuna cu lumina şi nu sunt nici surse de lumină, ci mijloace de transmitere a luminii pe Pământ. 2 Lumina va continua să existe când nu vor mai fi Luna şi Soarele (Apoc. 21:23).- în ziua a cincea, au fost făcute creaturile vii din apele mărilor şi ale oceanelor şi păsările cerului.- în ziua a şasea, care a constituit punctul culminant al creaţiei, Dumnezeu a creat animalele uscatului şi omul, pe care 1-a făcut după chipul şi asemănarea Sa.- în ziua a şaptea. Dumnezeu "S-a odihnit de toată lucrarea Sa", fapt care stabileşte, încă din timpul creaţiei, modelul săptămânii de lucru şi al zilei de odihnă pentru om. (Ex. 20:9-11).Succesiunea înţeleaptă şi logică a apariţiei lucrurilor create evidenţiază atât atotputernicia, cât şi suveranitatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Iar în actul final se vede inundarea iubirii divine: Dumnezeu a creat toate lucrurile din dragoste pentru făptura mâinii Sale.Opera creaţiei evidenţiază şi felul în care s-a implicat Dumnezeu în atotputernicia Sa creatoare la fiecare stadiu al creaţiei, cât şi înzestrarea din partea lui Dumnezeu a lucrurilor create cu capacitatea de dezvoltare. Astfel, vrednică de notat este progresia evenimentelor. In prima şi a doua zi. Dumnezeu a creat lucrurile fără viaţă sau regnul mineral; în a treia zi apare viaţa sau regnul vegetal; cu ziua a cincea începe să se reliefeze regnul animal, ce continuă în ziua a şasea, în care măreaţa operă este încoronată prin crearea omului. Se poate uşor constata că omul este cea mai importantă creaţie a lui Dumnezeu: El se deosebeşte profund de toate celelalte creaturi ale lui Dumnezeu şi constituie punctul central al creaţiei. Câteva precizări fac evidentă superioritatea celui ce urma să fie mandatarul lui Dumnezeu în mijlocul creaţiei:- Omul este singurul creat în urma sfatului divin (Gen. 1:26).- Omul este alcătuit dintr-o parte materială şi una spirituală şi amândouă evidenţiază implicarea directă a lui Dumnezeu în această capodoperă (Gen. l': 17).- Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 1:26-27). Adică, omul este împodobit cu un caracter asemănător cu Dumnezeu, fapt din care decurg atât înalta sa dispoziţie (având posibilitatea de a avea relaţie cu Dumnezeu), cât şi calitatea de reprezentare a lui Dumnezeu, încredinţată omului. Lui i-a fost dată încredinţarea de a stăpâni peste restul lucrurilor create de Creatorul (Gen. 1:26-29).- Omul a fost făcut parte bărbătească şi parte femeiască. Femeia a fost făcută pentru a-1 împlini pe bărbat şi pentru a-1 ajuta, constituind împreună o singură unitate familială. Ea a fost făcută din bărbat, egală cu bărbatul, dar cu funcţiuni diferite, corespunzătoare pentru a-i fi ajutorul potrivit (Gen.2:18-24).Părerile sau teoriile privind timpul creaţiei vor fi studiate la Teologia biblică a Vechiului Testament.' Henry H. Halley, Manual Biblic (tradus de Doru Motz, Ed. Door of Hore, 1983), p. 60. Unii astronomi susţin că Galaxia noastră. Caleea Lactee conţine 30.000.000.000 de sori. mulţi fiind mai mari decât al nostru, care e de 1,5 milioane de ori mai mare decât Pământul.

Prin toate acestea, omul se distinge ca o categorie cu totul aparte între creaturile lui Dumnezeu şi cu totul unicat. Lucrul acesta reiese şi din faptul că Creatorul are grijă, într-un mod deosebit, şi de susţinerea vieţii omului într-un mediu special al grădinii Edenului, în care să se poată bucura de părtăşia cu Dumnezeu, să-şi poată îndeplini cu bucurie mandatul încredinţat şi să se dezvolte spre desăvârşirea intenţionată de Creatorul său (Gen.2:15). Se poate considera că pomul vieţii a constituit o hrană propriu-zisă a nemuririi pentru om, indicând faptul că nemurirea depinde de ceva din afara sa; astfel, pomul va fi din nou accesibil numai omului înnoit prin sângele Mântuitorului (Apoc.2:7;22:2,14). Locul grădinii Edenului a fost Mesopotamia (Gen.2:10-14).13 Tot aici, îi este asigurat omului şi cadrul propice testării în vederea dezvoltării caracterului său. Pomul cunoştinţei binelui şi răului, interzis omului, a constituit mijlocul acestei testări. Mâncând din pomul vieţii după plăcere, omul putea să trăiască veşnic cu Dumnezeu, crescând în cunoaşterea răului din spusele lui Dumnezeu, prin ascultare. Oprirea - impusă prin singura poruncă dată - avea menirea de a-1 scuti pe om de cunoaşterea răului din proprie experienţă. Din nefericire, el a căzut, ascultând de diavol, care i-a promis cunoaşterea aceasta fără însă a-i preciza felul acestei realizări: în urma neascultării de Dumnezeu, el va cunoaşte răul din experienţă.Aruncând o privire asupra creaţiei, aşa cum este prezentată în Genesa, este evident că această prezentare nu este un document ştiinţific, însă nici nu este străină de adevărurile de bază şi reale, ştiinţifice.14 Istoria creaţiei constituie un fel de "proces verbal" al acestei măreţe opere ce stă la baza întregii existenţe. Câteva concluzii cu privire la creaţie vor fi cu adevărat relevante:- Dumnezeu, veşnic şi atotputernic, mai presus de toate lucrurile, a creat totul ca un act liber, de manifestare a dragostei Sale divine.- Ideea evoluţiei nu e compatibilă cu actul creaţiei divine. Expresia "după soiul lor" - sau echivalentul ei - apare de 9 ori, în capitolul întâi din Genesa. Aceasta a fost singura bază pentru existenţă, la origine, şi de atunci, nici o specie nu a putut reproduce altceva decât ceea ce aceasta a fost prin creaţie (Gen. 1:24).- Dumnezeu a făcut totul bine. Aşa au fost calificate lucrurile create, de fiecare dată; ba chiar, cu calificativul "foarte bune", la sfârşitul creaţiei (Gen. 1:10,12,18,21,25,31). Aceasta a fost starea originară. Ceea ce este astăzi deformat este rezultatul căderii şi al abaterilor omului.- Centrul şi scopul suprem al creaţiei a fost omul - coroana creaţiunii -, împreună cu care toate lucrurile au fost făcute prin Fiul, şi pentru El (Ioan 1:3).1.5.1.2. CĂDEREA OMULUI (Genesa 3:1-4:26)Un alt pas, în perioada începuturilor, care constituie încă un alt antecedent al apariţiei poporului lui Israel, în cartea Genesa, este "căderea omului". Acestalj Idem. pp. 63 şi 64 (Halley afirmă că omul a fost creat şi aşezat în centrul pământului şi că etnologii sunt de părere că această regiune ar fi fost locul de obârşie al tuturor raselor de oameni şi de animale). 14 Harrison, op.cit., p. 554.a fost cel mai tragic eveniment în istoria rasei umane, provocat de neascultare (Gen.3:l-24). Actul "căderii omului" a fost un fapt istoric, ce s-a petrecut în urma ispitirii din partea diavolului. Originea răului în Univers nu este arătată, ci numai a răului în viaţa omului şi a felului în care acesta acţionează (Ioan 8:44; Apoc. 12:9;20:2). Diavolul s-a apropiat de femeie prin intermediul şarpelui, pe care 1-a folosit ca instument (2 Cor. 11:3,14,15). Metoda ispitirii de cate Satan este manifestată aici din plin şi constituie felul în care el va continua să ispitească de-a lungul veacurilor (Gen. 3:1-6). Acest proces cuprinde:- Strecurarea îndoielii faţă de spusele lui Dumnezeu (Gen. 3:1).- Tăgăduirea spuselor lui Dumnezeu sau minciuna răsărită din sămânţa îndoielii faţă de Cuvântul Său (Gen. 3:4).- Discreditarea lui Dumnezeu şi oferta diavolului ca înlocuitor, mai presus de ceea ce a oferit Dumnezeu. Toate acestea au constituit valenţe satanice îndreptate spre femeie, care şi-a permis să plece urechea spre ceea ce zicea ispititorul.In acelaşi timp, Satan a solicitat trei capacităţi ale fiinţei umane care sunt: pofta ochilor, pofta trupului şi dorinţa de înălţare (lăudăroşia vieţii) (Gen. 3:6).Aceasta a fost şi rămâne metoda clasică de ispitire (1 Ioan 2:16; Mat. 4 etc). Sub puterea magică a acestui proces ispititor, omul a cedat în faţa vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al fericirii sale. Aşa cum afirmă The Lion Handbook of the Bible: "Decizia omului a fost deliberată şi fatală. El a ales să nu asculte de Dumnezeu şi a respins autoritatea Sa, alegând să urmeze propria cale şi să devină propriul «

dumnezeu »".1? Femeia căzută devine mijloc de cădere pentru Adam.Rezultatele imediate ale căderii îşi fac apariţia şi sunt:- Conştiinţa de sine în realitatea tristă. Omul descoperă că ceva rău s-a petrecut cu el însuşi. începe să experimenteze fructul amar al promisiunii diavolului şi să cunoască răul din experienţă proprie.- Ruşinea şi frica de Dumnezeu.- încercarea de a rezolva cu mijloace proprii marea catastrofă: ascunderea de Dumnezeu şi confecţionarea de mijloace pentru acoperire artificială (Gen. 3:8-9).- încercarea de a se scuza, aruncând vina pe altul, în loc să mărturisească vinovăţia.Toate aceste efecte imediate ale căderii se ţes în jurul faptului că erau goi. Goliciunea fizică constituia expresia vizibilă a goliciunii lăuntrice obţinute în urma neascultării. Organele sexuale au devenit obiectul ruşinii, pentru că acestea erau mijloacele perpetuării rasei umane asupra căreia s-a răsfrânt neascultarea primului om (ICor. 15:22). Urmările căderii sunt dezastruoase. Dumnezeul cel sfânt şi drept nu poate trece cu vederea păcatul neascultării. Toate părţile implicate sunt chemate în faţa lui Dumnezeu pentru a da socoteală.- Şarpele este blestemat de Dumnezeu (Genesa 3:14); faptul acesta înseamnă că pentru el nu este nici o posibilitate de salvare. Dumnezeu aplică o pedeapsă în timp - privitor la stilul său de viaţă - şi apoi, una finală, care areDavid and Pat Alexander, Ed. "The Lion Handbook of the Bible" (England: Lion Publishing, 1973), p. 128.de-a face cu zdrobirea capului. în urma unei neîmpăcate vrăjmăşii perpetue între femeie şi şarpe de-a lungul generaţiilor. în final, distrugerea şarpelui de către sămânţa femeii, prevăzută de Dumnezeu, constituie Protoevanghelia, ce va însenina orizontul nădejdilor umane până când Hnstos - sămânţa femeii - va zdrobi capul şarpelui, realizând dezrobirea rasei umane (Gen. 3:15).- Femeia este judecată cu dreptate, însă în acelaşi timp Dumnezeu îi arată îndurare. Actul procreării - care va fi şi mijlocul răscumpărării - în final, este umbrit de suferinţe. Dorinţa ei de stăpânire asupra soţului va rezulta din stăpânirea bărbatului asupra ei (Gen. 2:15-17; 4:7). Ruperea relaţiei cu Dumnezeu tulbură şi cele mai intime relaţii cu semenii. Se poate afirma că partea femeii este suferinţă şi neîmplinire până când va veni Cel ce împlineşte totul în toţi (ICor. 11:11).- Bărbatul este supus consecinţelor pământului blestemat. Partea lui este munca împovărătoare pentru existenţa şi lupta continuă cu mediul. Munca din plăcere devine povară (Gen. 2:15; 1:27; 2:2; Ioan 5:17). Finalul urma să fie moartea fizică.. După o viaţă terorizată de frica morţii, omul urma să încheie viaţa cu moartea. El devine muritor, iar viaţa lui este o coborâre spre moarte. El a murit separându-se de Dumnezeu.Pe măsură ce este rostită sentinţa cuvenită asupra omului şi a soţiei sale începe să se evidenţieze şi îndurarea lui Dumnezeu, în toate detaliile. Dumnezeu îngrijeşte de condiţia strictă a supravieţuirii şi a convieţuirii în noile condiţii de moarte spirituală. Cu preţul vieţii animalelor nevinovate le face haine de piele cu care să-şi acopere goliciunea, apoi, izgonindu-i din Eden, Dumnezeu îi pofteşte să-şi însuşească ceea ce au ales, separarea de Dumnezeu. Chiar şi interzicerea accesului la pomul vieţii nu era altceva decât exprimarea îndurării divine, care evita şansa ca omul să rămână pentru veci în această stare. Omul este pus în situaţia să trăiască trista soartă a rezultatului propriului păcat, purtând în suflet promisiunea şi nădejdea izbăvirii, ce urmau să fie împlinite în Hristos.In felul acesta, începe perioada vieţii decăzute a omului (Gen. 4:1-26). Prima generaţie de oameni născuţi pe pământ gustă din plin din urmările păcatului. Se evidenţiază viaţa plină de trudă în separare de Dumnezeu şi dorinţa după El, exprimate atât de clar în vieţile lui Cain şi Abel. în acelaşi timp, se reliefează depravarea fiinţei umane. în neamul cananiţilor sunt evidenţe ura şi separarea între fraţi, nemulţumirea şi moartea prin ucidere (Gen. 4:1-16). Dacă primul păcat a adus dezbinare între soţi şi a atras blestemul asupra pământului, în a doua generaţie, păcatul conduce la uciderea de frate şi blestemarea ucigaşului (Gen. 4:4).Civilizaţia cainită este marcată profund de depravare (Gen. 4:17-24). în mijlocul dezvoltării umane, în toate privinţele omul se dovedeşte plin de vicii. Ura, răzbunarea, poligamia, mândria etc. sunt caracteristicile certe ale societăţii cainite decăzute.In acelaşi timp, se poate întrezări prima rază de lumină potrivit cu planul sublim de răscumpărare a omului. Adam şi Eva îşi înnoiesc speranţele prin naşterea lui Set, "înlocuit" pentru Abel (Gen. 4:25-26; 5:1-32). Cu Enos, oamenii încep iarăşi să cheme numele Domnului. Exemplul tipic este Enoh, care a umblat cu Dumnezeu timp de 300 de ani şi a fost luat de Dumnezeu(Gen. 5:22). în final, se naşte Noe, omul pe care Dumnezeu îl poate folosi pentru un-nou început, însă

omul va continua să se îndepărteze de Dumnezeu, până când Dumnezeu se va apropia de om în măsura în care să-1 poată salva. Concluzii:- Omul a fost creat de Dumnezeu cu posibilitatea de a asculta sau de a nu asculta de porunca Lui, potrivit libertăţii de voinţă - reflex al chipului lui Dumnezeu în om.- Căderea aduce urmări imediate şi urmări în timp, ce se exprimă într-o decădere continuă în procesul depravării.- Capacităţile fireşti, care, aparent, duc la dezvoltare, nu pot stăvili procesul decăderii, ci mai degrabă îl adâncesc şi nu aduc fericirea.- Chiar şi apariţia şi trăirea unor oameni neprihăniţi nu pot schimba mersul generaţiei decăzute; mai degrabă, cei decăzuţi vor influenţa, cu timpul, pe cei cu frică de Dumnezeu şi pedepsirea neamului omenesc va deveni inevitabilă.- Dumnezeu nu renunţă la omul căzut şi înstrăinat, ci continuă să-1 caute, din generaţie în generaţie, până la îndeplinirea planului din veşnicie al răscumpărării.1.5.1.3. PEDEPSIREA LUMII PĂCĂTOASE - POTOPUL (Genesa 6:1-9:29)Păcatul (numit aşa apare pentru prima dată în istoria lui Cain şi Abel) a pus tot mai mult stăpânire pe rasa umană. Aspiraţiile spre bine, manifestate de către cei din spiţa neamului lui Set, care începuseră să cheme numele Domnului, au fost frustrate şi diminuate prin căsătoria dintre descendenţii acestora şi fetele cainite (Gen. 6:2). Căsătoriile dintre setiţi (numiţi fiii lui Dumnezeu) şi cainite (numite fetele oamenilor, care apăreau frumoase) (Gen. 4:16-24) a dus la o şi mai mare decădere.16 Condiţiile de viaţă ale oamenilor, în stadiul în care aceştia nu erau prea departe de origine, au făcut ca degenerarea să nu fie atât de rapidă, din punct de vedere fizic, dar au devenit "oameni cu renume": cunoscuţi, capabili şi pricepuţi, dar tot mai decăzuţi. Aceasta a dus la trista realitate: ca Dumnezeu să regrete că 1-a creat pe om. Hotărârea de a nimici rasa umană devenea inevitabilă.îndurarea lui Dumnezeu este însă evidenţiată şi în aceste împrejurări. Noe, unul dintre setiţi, care prin harul lui Dumnezeu s-a păstrat neprihănit, "umbla cu Dumnezeu", este folosit de Dumnezeu pentru a vesti hotărârea lui Dumnezeu timp de 120 ani şi, construindu-şi o corabie, să fie cel prin care să fie salvată rasa umană din apele potopului, împreună cu exemplare din animalele create, pentru a se perpetua creaţia lui Dumnezeu printr-un nou început (lPet. 3:20; 2Pet. 2:5). Noe, împreună cu cei trei fii ai săi, cu soţia sa şi cu nevestele fiilor săi, s-a arătat receptiv faţă de harul lui Dumnezeu. împotriva oricărei alte raţiuni, el construieşte corabia salvatoare (Gen. 6:11-12). Corabia era de cea. 150 m lungime, 26 m lăţime şi 15 m înălţime, prevăzută cu trei etaje şiPărerea că "fiii lui Dumnezeu" ar fi fost îngerii căzuţi nu corespunde contextului Scripturilor, pe când identificarea lor cu descendenţii lui Set găseşte justificare în Vechiul şi în Noul Testament (Gen. 4:25-26; 5:2; Evrei 1:7; Mat. 22:30; Deut. 14:1; 32:5; Ps. 73:15; îs. 43:6; Osea 1:10; Luca 3:38).compartimentată. "Capacitatea corăbiei putea să asigure loc pentru 7000 de specii de animale".17 Este important faptul că dimensiunile folosite de Noe la porunca lui Dumnezeu pentru construirea corăbiei "reprezintă proporţiile de bază folosite în construcţia modernă de nave".18

La vremea hotărâtă, cataclismul s-a dezlănţuit în al 600-lea an al vieţii lui Noe, în luna a Ii-a, în ziua a 17-a (Gen. 7:11). Nimicirea a fost totală. Apele nimicitoare, provenite din ploile care au durat timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi din izbucnirea izvoarelor adâncului, s-au ridicat cu cincisprezece coţi (cea 7m) deasupra celor mai înalţi munţi. Astfel, au pierit toate vieţuitoarele de pe pământ. Apele s-au menţinut mari timp de o sută cincizeci de zile, apoi corabia s-a oprit pe muntele Ararat, în a 17-a zi a lunii a Vil-a, a anului 601 al lui Noe, după cea un an de zile de la începutul potopului. Astfel, corabia a purtat pe cei salvaţi un an şi şaptesprezece zile. Cinci luni au plutit, iar şapte luni au stat pe munte, până când apele au scăzut. Muntele Ararat, din Armenia, are o înălţime de 5000 de m. La poalele lui, se află un oraş numit Naxuana, care înseamnă "aici s-a stabilit Noe". Se pare că aici a fost mormântul lui Noe. în urma unor cercetări făcute înainte de 1917 de către unii cercetători ruşi, se spune că aceştia au descoperit unele indicii privind existenţa resturilor unui vas uriaş de lemn, prins în gheaţă pe culmile muntelui. După revoluţia bolşevică, au fost sistate toate cercetările.Deşi unii cercetători liberalişti susţin că potopul a fost un fenomen limitat la regiunea populată de atunci, Biblia adevereşte că a fost un fenomen universal şi se găsesc evidenţe ştiinţifice din abundenţă în această privinţă (Gen. 6:13). Dr. H.M. Morris are dreptate când spune: "Ca să consideri că acesta a fost un potop local, acest lucru ar impune apei potopului nişte cerinţe hidraulice imposibile. Ar trebui să ne imaginăm un potop de forma unui ou, înalt de vreo patru km şi jumătate". 20 Precizările pe care le

avem în Genesa privind distrugerea pământului şi nu a unei părţi, dimensiunile apelor şi fenomenul de erupţie la proporţiile prezentate, necesitatea unei corăbii pentru salvarea unei familii, cât şi promisiunea lui Dumnezeu după potop, marcată de apariţia curcubeului, indică toate spre un cataclism unic şi La dimensiuni mondiale. La toate acestea se mai adaugă şi mărturia Domnului Isus şi a apostolilor (Luca 17:27; Evr. 11:7; 2Pet. 2:5; 3:6; Mat. 24:37-39). Potopul este o prefigurare a judecăţii divine finale.Prin potop, Dumnezeu a exprimat dreptatea Sa faţă de lumea păcătoasă (Gen. 6:13). Iar prin salvarea lui Noe şi a familiei sale, împreună cu toate speciile de animale, a fost dovedită grija lui Dumnezeu pentru lumea creată şi dorinţa de a o conduce, prin toate circumstanţele, spre scopul propus. Ieşirea din corabie marchează un nou început al omenirii şi al altor vieţuitoare pe pământ.Câteva acţiuni remarcabile caracterizează acest nou început:- Noul început are la bază jertfe şi arderi de tot. Din animalele şi păsările curate, omul izbăvit aduce lui Dumnezeu jertfele recunoştinţei.17 Halley, op.ci;., p. 73.1S Schultz, op.cit., p.27.'' cf. Halley, op ;it., pp.74-75.20 Dr. Henry M vlorris, op.cit., p.265.- Noul început este marcat de Legământul lui Dumnezeu cu omul izbăvit. Dumnezeu se angajează să nu mai nimicească toate vieţuitoarele de pe pământ prin potop şi să asigure până la sfârşit perpetuarea ciclurilor climaterice, care vor asigura producerea hranei pentru om şi animale (Gen. 8:21-22).- Noul început este lansat prin binecuvântarea pe care Domnul o acordă lui Noe şi urmaşilor săi, ca să crească, să se înmulţească şi să umple pământul şi să stăpânească asupra tuturor vieţuitoarelor. Se vede clar că este vorba de o reeditare a mandatului dat odinioară omului în Eden.în vederea îndeplinirii mandatului, în noile condiţii, hrana omului este suplimentată cu carnea vieţuitoarelor uscatului, ale aerului şi ale apei; restricţie fiind pusă doar asupra consumării sângelui, care. reprezentând viaţa, trebuia rezervat pentru sacrificiul închinat Domnului. Totodată, este sporită şi responsabilitatea omului, care urmează să aibă autoritate asupra semenilor în vederea protejării vieţii (Gen. 9:5-6). Avem aici prima evidenţă a autorităţii statale incipiente şi temeiul pentru pedeapsa capitală.Cel de-al doilea legământ, dintre cele şapte încheiate de Dumnezeu cu omul21, are ca semn curcubeul (Gen. 9:12-17). Legământul acesta asigură continuitatea vieţii pe pământ fără însă a îndepărta blestemul22, care a fost o consecinţă a căderii omului şi care va fi înlăturat abia prin ultimul şi desăvârşitul legământ în Hristos.O simplă întâmplare din viaţa particulară şi familială a lui Noe este suficientă pentru a dezvălui caracterul inimii umane deformate de păcat, cât şi temeliile şubrede ale întregii societăţi de după potop şi până la sfârşit. In caracterul său, omul este înclinat spre rău, de îndată ce simte temperarea mâniei lui Dumnezeu şi experimentează binecuvântările. Noe a băut vin, s-a îmbătat şi s-a dezgolit în mijlocul cortului său (Gen. 9:21). Fiul său, Ham, surprinzând scena, în spiritul amuzamentului şi al lipsei de respect, a ridiculizat pe tatăl şi a comunicat aceasta fraţilor săi. Sem şi Iafet au acoperit cu respect goliciunea tatălui lor. întâmplarea a dus la rostirea blestemului asupra lui Ham şi urmaşilor acestuia, care urmează să devină robi lui Sem şi Iafet şi descendenţilor acestora. De-a lungul istoriei, profeţia şi-a găsit împlinire din cauza decadenţei urmaşilor lui Ham. Cu secole mai târziu, cananiţii au fost nimiciţi în mare măsură de către israeliţi.1.5.1.4. CRIZA DE LA TURNUL BABEL (Gen. 10:1-11:9)Rasa umană de pe pământ a descins din cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. în capitolul 10 din Genesa, sunt prezentate genealogiile acestora şi răspândirea lor pe cuprinsul pământului. Omul nu numai ca individ purta în el sămânţa păcatului (firea păcătoasă); faptul acesta caracteriza întreaga societate. Profitând de unitate rasială şi lingvistică, generaţiile de după potop au hotărât să se opună poruncii lui Dumnezeu de a se răspândi pe tot pământul (Gen. 11:1-9).!1 Cele şapte legăminte sunt: cu Adam (Gen. 2:16-17), cu Noe, cu Avraam. Mozaic, Legământul restaurării (Deut. 30:3-10). Legământul Davidic (2Sam. 7:16) şi Legământul cel nou. Mesianic. 22 William J. Dumbrcll, The Faith of Israel (Leicester: Apollos, 1989), p.21.Migrând spre locul de origine, au hotărât să se localizeze în Câmpia Sinear. Construirea Turnului Babei era expresia capacităţii umane în condiţii de unitate, mândrie şi sfidarea intenţionată a poruncii de răspândire pe toată suprafaţa pământului. Dumnezeu este nevoit să intervină şi cele mai strălucite

rezultate ale capacităţii umane se dovedesc a fi adevărate dezastre, iar Dumnezeu face totul pentru a-1 determina pe om la ascultare. Capacitatea vorbirii care-i unea, devine de acum, prin încurcarea limbilor, motiv de neînţelegere. Aşa cum arată şi numele: (Babei = confuzie), aparenta realizare a oamenilor în neascultare de Dumnezeu devine o confuzie şi pricină de vrăjmăşie şi despărţire.23

Reversul Babelului, care s-a dovedit a fi un dezastru, este Cincizecimea, când în baza ascultării de Dumnezeu, oamenii înstrăinaţi de păcat devin una prin credinţa în Domnul Isus şi comunică în mod miraculos prin Duhul Sfânt şi darul de vorbire al limbilor necunoscute.încurcarea limbilor şi criza de la Turnul Babei se pare că au avut loc în a 4-a generaţie după potop, pe vremea lui Peleg (Gen. 10:25), cea 101 ani după potop şi cu cea 326 de ani înainte de chemarea lui Avraam (Gen. 10:26).Astfel, urmaşii lui Noe şi descendenţii acestora s-au răspândit pe suprafaţa pământului. Iafetiţii s-au împrăştiat spre coastele mărilor şi ale insulelor din jurul Mării Negre şi ale Mării Caspice, devenind strămoşii marilor popoare caucaziene din Europa şi din Asia. Se pare că grecii, popoarele indo-germanice, sunt toţi descendenţi din Iafet. Semiţii şi descendenţii acestora au ocupat partea de nord a Golfului Persic (Gen. 10:21-31). Din ei se trag evreii, asirienii, sirienii, elamiţii - din nordul văii Eufratului. Oraşele Mari şi Nahor au fost cunoscute ca mari centre ale culturii semitice. Hamiţii au constituit naţiunile din sud (Gen. 10:6-14). Relatările indică spre partea centrală a Arabiei, spre Egipt şi spre ţărmul răsăritean al Mării Mediteraneene, precum şi spre coasta de răsărit a Africii. Canaan, unul dintre descendenţii lui Ham, şi urmaşii lui s-au stabilit în ţinutul pe care l-au pierdut din cauza depravării, acesta fiind dat apoi israeliţilor.Cu aceasta se încheie istoria începuturilor (istoria străveche). Partea ultimă din Genesa, cap. 11, indică spre seminţia semiţilor, din care urma să se ridice omul şi familia ce stau la temelia formării poporului ales, poporul lui Israel, care va constitui, în continuare, preocuparea centrală a conţinutului Vechiului Testament. Omul ales de Dumnezeu a fost Avraam, fiul Iui Terah şi fratele lui Nahor şi al lui Haran. Haran, tatăl lui Lot, a murit de timpuriu în ţinutul Ur. în timp ce Nahor a rămas să vieţuiască pe tărâmurile natale, tatăl - Terah -, împreună cu Avraam şi cu Lot, au migrat spre Canaan şi s-au oprit la Haran. Acesta a fost primul pas în unnarea chemării lui Dumnezeu adresate lui Avram. De aici, el a mers mai departe spre ţelul prescris de adevăratul Dumnezeu: de a-1 face primul strămoş al naţiunii alese.Caracteristica principală a perioadei studiate până aici este că Dumnezeu - suveran şi atotputernic - deţine secretul şi puterea tuturor începuturilor. El este originea tuturor lucrurilor, cauza primordială a acestora. Tot El este şi susţinătorul tuturor lucrurilor. El pune capăt celor perimate şi totEl are puterea şi autoritatea să înceapă altele potrivite scopului său răscumpărător. Cu fiecare nou început, Dumnezeu, în providenţa Sa, conduce societatea umană spre împlinirea planului Său sublim:" Salvarea neamului omenesc". El este Domnul începuturilor şi Cel ce duce totul la bun sfârşit.1.5.2. ISTORIA ÎNCEPUTULUI NAŢIUNII ISRAELITE -EPOCA PATRIARHALĂ (Gen. 12:1-50:26)

Dacă prima parte din cartea Genesa se ocupă de începuturile lumii şi ale creaţiei, partea a doua tratează începutul naţiunii israelite. Prima parte a avut un conţinut general, universal. De aici înainte, întreg Vechiul Testament tratează despre această "naţiune aleasă". De aceea, aşa cum afirmă Jensen: "...Biblia nu este atât de mult istoria omului, ci istoria răscumpărării omului".24 Iar Schultz precizează cu privire la perioada premergătoare patriarhilor:începuturile istoriei coincid cu dezvoltarea scrisului în Egipt şi în Mesopotamia (cea. 3500-3000 î.Hr.)... Perioada 4000-3300 î.H. sau epoca cuprului este cunoscută ca o civilizaţie preliterară, care a lăsat puţine materiale scrise... . în consecinţă, mileniul al 4-lea î.H., care pune în evidenţă primele realizări de mari construcţii, marchează, în limbajul istoricului, graniţele istoriei. Ceea ce se cunoaşte despre civilizaţiile anterioare este adesea desemnat ca preistorie .2S

în cartea Genesa sunt prezentaţi patru dintre patriarhii, care stau la baza istoriei poporului Israel; de aceea, unii au numit această perioadă "Epoca patriarhală". Cei patru patriarhi sunt: Avram (care devine mai târziu Avraam), Isaac, Iacov şi Iosif. Având în vedere trăsăturile lor specifice, putem formula conţinutul acestei părţi în patru diviziuni, astfel:- Avraam - omul credinţei;- Isaac - fiul preaiubit;- Iacov - omul transformat;

- Iosif- ilustrarea atingerii gloriei prin suferinţă.1.5.2.1. AVRAAM - OMUL CREDINŢEIViaţa primului patriarh poate fi mai uşor înţeleasă dacă este analizată după următoarea schemă:(1) Avram călător în ţara promisă.(2) Avram şi împlinirea făgăduinţei.(3) Avram şi posteritatea.Cartea Genesa nu se ocupă prea mult cu originea bărbatului care urma să servească scopurilor lucrării deosebite ale lui Dumnezeu. Din capitolul 11 se distinge cu claritate, deşi foarte succint, atât spiţa genealogică a acestui om al lui Dumnezeu, cât şi locul de origine al primului patriarh. Pentru o mai uşoară23

cf. Allan B. Stringfellow, Through the Bible in orie Year (Tulsa, Oklahoma: Virgil W. Henslei Inc, 1978), p. 7. Babelul a fost capitala vestitului Nimrod (Gen. 10:9-10).4 Jensen, op.cit., p. 73. 25 Schultz, op.cit., p. 31.

înţelegere a originii lui Avraam, arborele genealogic al familiei patriarhale este prezentat în următoarea schemă: 26

li-tTun Mnorisva, M:ic;i.L«>t BaudMiv.b Ammon LaKin Robcca

^ i.lacov (Israel!

fdin Leş iben, Siitîion. Leyi, iuda. Mhari Zabiuoh

id A

VGiici Aşor r>;in \*cf ati Beniami« '£WâTiTl .ManaSg

Din această schemă reiese că Avram era fiul lui Terah şi fratele lui Nahor şi al lui Haran din Ui", din Haldeea (Gen. 11:31). Despre ţara lui Avraam, Mesopotamia - numită aici Haldeea - se ştie că era aşezată în extrema de Nord-Est a Cornului de Aur, care se întindea la nord de Golful Persic, pe văile râurilor Tigru şi Eufrat, unde a fost leagănul rasei umane, locul grădinii Edenului şi al desfăşurării istoriei timpurii a umanităţii. Ţinutul era şi leagăn al unor vestite civilizaţii străvechi ca: sumerienii, popor nesemitic din zona Eufratului de jos - Ţinut numit şi Sumerul, în timpul dinastiei lor timpurii (cea. 2800-2400 î.Hr.) -, poporul care a dat lumii scrierea cuneiformă. Săpăturile arheologice au dovedit că sumerienii au fost un popor cu o cultură dezvoltată, care, deşi era un popor idolatru, credea în viaţa de dincolo de moarte. Prelucrarea metalelor şi a pietrelor preţioase, metalurgia şi alte meserii, erau practicate cu multă îndemânare, iar agricultura şi artele completau tabloul unei economii înfloritoare srăvechi.Mai târziu, poporul semitic - akkadenii - a întemeiat oraşul Akkad, la nord de Ur, pe Eufrat. Akkadenii, sub domnia faimosului Sargon, au dominat pe sumerieni, au adoptat cultura acestora şi au dezvoltat comerţul. Tăbliţele dezgropate la Nuzu indică faptul că această perioadă a akkadenilor a fost deosebit de înfloritoare.In jurul anului 2080 î.Hr., gutinii (invadatori caucazien) au ocupat Mesopotamia, timp de aproape un secol. Când aceşti invadatori au fost înfrânţi, a reînflorit cultura sumeriană cu centrul la Ur, după care s-a dezvoltat din nou sistemul cetăţilor - state.In aceste condiţii, semiţii au pătruns tot mai adânc în Mesopotamia. Cetatea Mari, de pe Eufrat, a

cunoscut o vastă dezvoltare şi influenţă spre nord şi apoi.spre vest, până la Canaan. Cele 20.000 de tăbliţe cu scriere cuneiformă, descoperite sub ruinele acestei vestite capitale, sunt o veritabilă mărturie despre cultura înaintată a acelor vremuri.Mari, cu întinsele sale posesiuni, a fost cucerită în jurul anului 1700 î.Hr., de către Hammurabi, care a transformat micul sat Babilon într-un vestit centru cultural.27

De la acest rege faimos al Babilonului a rămas vestitul "Cod de legi al lui Hammurabi".28 în acele timpuri, locuri şi împrejurări, s-a ridicat omul chemat de Dumnezeu să servească apoi ca primul patriarh al poporului Israel.1.5.2.1.1. Avraam călător prin ţara (Gen. 12:1-14:24)Prima mişcare a patriarhului din Ur a fost migrarea sa, împreună cu tatăl său Terah şi cu Lot (fiul fratelui său Haran), spre partea de nord-vest a Mesopotamiei, numită Haran. Se pare că şi această primă deplasare s-a datorat chemării anterioare a lui Dumnezeu adresate lui Avram, încă pe când era în Ur (Gen. 12:1). Insă legăturile de familie au constituit, se pare, o piedică în dedicarea sa totală pentru chemarea lui Dumnezeu. După moartea tatălui său Terah, Dumnezeu repetă şi accentuează chemarea 29, cu care ocazie i se arată şi scopul chemării şi-i promite:- că-1 va face un neam mare;- că-i va da o ţară;- că-1 va face o binecuvântare.In dorinţa Sa iubitoare de a răscumpăra neamul omenesc, Dumnezeu, în ciuda slăbiciunii inimii umane.a dorit să-Şi arate harul. A hotărât să-Şi formeze o "naţiune aleasă", căreia să-i poată încredinţa Sfintele Scripturi, prin care urma să Se reveleze lumii. Această naţiune urma să fie mărturia Sa vie în faţa altor naţiuni şi prin ea Mesia cel promis să vină în lume. In scopul acestor mari realizări, Dumnezu 1-a chemat pe acest om: Avram din Ur, din Caldeea idolatră, ca să-1 modeleze apoi într-o ţară necunoscută lui - Canaan, pentru a face prin el acea "naţiune aleasă", menită să împlinească planul Său răscumpărător.30

Canaanul era partea de mijloc a Cornului de Aur, ţinutul ce se întindea între coasta de est a Mării Mediterane şi Deşertul Arabiei, de-a lungul Văii Iordanului. Grecii numeau acest ţinut (ce se întindea de la Gaza - în sud, până la Hamat - în nord) "Fenicia", nume ce s-a datorat faptului că locuitorii ţinutului erau cunoscuţi pentru comerţul lor cu purpură. A mai fost numit şi "Ţara Filistenilor", nume provenit din limba ebraică, dat la început fâşiei din sud-vest, dar care s-a impus apoi pentru întreaga ţară a Canaanului.31

Din Genesa (10:6) aflăm că numele de Canaan a fost dat fiului lui Ham, care era frate cu Miţraim (adică, Egipt). Aşadar, ţara Canaan făcea parte din' Jen'sen, op.cit., p. 77.^cf. Schultz, pp. 31-36.Harrison, p. 561. Vestitul "Cod al lui Hammurabi" a fost descoperit la Susa în anul 1901. "Watts. op.cit., p.37.30 Henrietta C. Mears, Wlmt the Bible is AII Aboul (Mineapolis, Minesotta: World Wide Publications, 1966), p. 27. ..............31 Schultz, op.cit., p.38. •■-■ - ; > ir ■;■..;,.■■■ O :;«'

teritoriile ocupate de descendenţii lui Ham. La un moment dat, Canaanul a devenit o provncie egipteană.32

Acest teritoriu aşezat, aşa cum s-a mai arătat în primul capitol al acestei lucrări, la răscrucea drumurilor comerciale dintre Mesoptamia şi Egipt, a constituit adesea un ţinut tampon şi un veritabil teren de luptă între reprezentanţii marilor civilizaţii antice, din cele două extreme ale Cornului de Aur.încă din vechime, ţinutul era cunoscut şi pentru decăderea morală a locuitorilor lui, ca de exemplu: cei din Sodoma şi Gomora. Totuşi, Dumnezeu îi spune lui Avram că îi va da această ţară lui şi seminţiei sale, după ce amoriţii, care locuiau aici, vor fi nimiciţi când nelegiuirea lor va ajunge la culme (Gen. 15:16; 17:7-8).Aici, în Canaan, a hotărât dumnezeu să-şi crească naţiunea Sa aleasă, care va servi scopului Său răscumpărător. Să fi fost aceasta pentru că acest loc era în centrul pământului sau pentru că acesta era locul de întâlnire al tuturor marilor culturi antice: egipteană, babiloniană, asiriană, persană şi greacă ? Oricum, este uşor de înţeles că aici, în locul cel mai potrivit, Dumnezeu a aşezat ""naţiunea aleasă": Israelul, care să-L reprezinte pe El între naţiunile pământului.Avram, primul patriarh al acestei naţiuni, a fost chemat de Dumnezeu să străbată acest teritoriu şi să înceapă a-şi aşeza acolo descendenţii meniţi a forma "naţiunea aleasă". Ajuns în Canaan, însoţit încă de Lot, nepotul său, Avram străbate ţara, zidind altare şi închinându-se singuruLui Dumnezeu

adevărat, care i Se revelase. Iar în popasurile sale de la Sihem (Gen. 12:7), Betel (Gen. 13:14-17) şi, mai târziu, la Hebron, Dumnezeu îi repetă aceleaşi făgăduinţe, subliniind de fiecare dată diferite aspecte ale bazei legământului lui Dumnezeu cu Avram. Cele trei făgăduinţe cruciale, amintite mai sus, sunt detaliate în şapte promisiuni:- "Voi face din tine un neam mare" (Gen. 12:2);- "Te voi binecuvânta" (Gen. 12:2);- "Iţi voi face un nume mare" (Gen. 12:2)- "Vei fi o binecuvântare" (Gen. 12:2);- "Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta" (Gen. 12:3);- "Voi blestema pe cei ce te vor blestema" (Gen. 12:3);- "Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine" (Gen. 12:3). Legământul este confirmat şi reconfirmat pe măsură ce omul ales estemodelat şi pregătit tot mai mult pentru a atinge scopul pentru care Dumnezeu 1-a chemat (Gen. 13:14-18; 15:1-21; 17:6-8; 22:15-18; 26:1-5; 28:13-15).La scurtă vreme după venirea în Ţara promisă, omul făgăduinţei îşi dovedeşte slăbiciunea umană prin faptul că o simplă foamete în Canaan îl determină să emigreze în Egipt.Aşa cum s-a mai arătat, Egiptul constituia extrema din sud-vest a Cornului de Aur, de-a lungul Văii fertile a Nilului. Egiptul era recunoscut pentru cultura sa milenară, aşa cum era vestit şi prin bogăţia sa în produse agricole, asigurată de fertilitatea solului menţinută prin revărsarea apelor binecuvântate ale fluviului, iar delta sa constituia un ţinut deosebit de bogat.32 Jones Orr, op.cit., voi. I, p. 549.Ca şi Mesopotamia, Egiptul s-a bucurat de o istorie îndelungată: de peste treizeci de veacuri.33

Cu cea 3000 ani î.Hr., Egiptul constituia un regat unit sub un singur rege cu numele Menes. Aceasta a fost ţara care a dat patrimoniului cultural al omenirii scrierea hieroglifică. Istoria îndelungată a Egiptului (între anii 3000 şi 300 î.Hr.) a cunoscut domnia a 30 de dinastii de regi (ce se numeau faraoni) şi a parcurs şapte epoci importante: epoca începutului, trei epoci ale măreţiei egiptene (împărăţia străveche, împărăţia medie şi Regatul nou), prima şi a doua perioadă intermediară au fost caracterizate de disensiuni vaste, iar perioada ultimă, de declin.34

La început, capitala a fost în Egiptul de Sus lângă Ţeba, dar mai târziu s-a mutat la Memfis.Perioada clasică a civilizaţiei egiptene a fost perioada Vechiului Regat (cea 2700-2200 î.Hr.). Faimoasele piramide şi giganticul Sfinx ale regelui Khafra stau până astăzi ca mărturii ale unei culturi unice. Regatul mijlociu (cea 2000-1780 î.Hr.) se evidenţiază prin dezvoltarea amplă a agriculturii, prin construcţii, prin exploatarea minereului de cupru din Peninsula Sinai şi prin dezvoltarea culturii. După Regatul mijlociu au urmat două secole de dezintegrare şi declin, din cauza invaziilor străine, printre care: hyksosi, veniţi din Asia Mică. în jurul anului 1600 î.Hr., naţionaliştii tebani s-au întărit, au alungat stăpânirea străină şi au întemeiat Regatul nou.35

Din punct de vedere religios, Egiptul era o ţară idolatră politeistă. Zeii erau întrupări ale fenomenelor naturii sau ale puterilor acesteia. Egiptenii se închinau Soarelui, Lunii şi altor zeităţi la ale căror temple slujea faraonul - ca mare preot, precum şi mulţi alţi preoţi. Magia neagră era practicată la scară largă.De mai multe ori, în istoria lor, israeliţii au căutat refugiu în ţinuturile bogate ale ţării fertile a Nilului. Nu-i de mirare că însuşi Mântuitorul, care, venit pe pământ în vederea răscumpărării poporului Său şi a rasei umane, are parte de fugă în Egipt, parcurgând, parcă în mod semnificativ, drumurile pribegiei propriului popor. Egiptul a fost ţara unde Dumnezeu a hotărât să-Şi crească naţiunea în robie, de unde, apoi, să o ducă în "Ţara făgăduinţei". Primul care a trasat coordonatele acestei orientări a fost Avram, pe care numai providenţa divină 1-a ajutat să iasă din încurcătura în care a intrat în Egipt.întorcându-se în "Ţara făgăduinţei". Avram face un pas înainte către ţinta chemării sale: de a fi capul unei noi naţiuni, prin faptul că se desparte de Lot. De îndată, Dumnezeu reconfirmă făgăduinţa Sa. Stabilit la Hebron, lângă Stejarii lui Mamre, patriarhul începe să-şi dovedească tot mai intens chemarea atât printr-o strânsă părtăşie cu Dumnezeu care 1-a chemat, cât şi prin atitudinile sale eroice fată de semeni. El salvează pe nepotul său. Lot, şi familia acestuia, biruindu-i pe împăraţii care l-au luat captiv. îşi impune caracterul ales, prin mărinimia faţă de ceilalţi implicaţi în conflict şi are o întâlnire cu Melchisedec - regele Salemului şi preot al Dumnezeului celui Preaînalt - căruia n dă zeciuială şi de la care primeşte binecuvântare (Gen. 13:1-14:24).

David and Pat Alexander, op.cit., p. 151.Ibidem.cf. Schultz, op.cit., pp.36-38. f .'■' ■■!

1.5.2.1.2. Avraam şi împlinirea făgăduinţei (15:1-22:24)A doua perioadă din viaţa lui Avram este marcată de felul în care Dumnezeu a început să-Şi îndeplinească făgăduinţa. Dumnezeu îi promite că îi va face sămânţa numeroasă ca stelele cerului şi că-i va da un fiu. tocmai pe când el se gândea ca, potrivit obiceiurilor timpului, să-1 facă moştenitor peste toată averea pe unul dintre robii săi.36

în vederea împlinirii acestor mari făgăduinţe şi care, omeneşte, erau tot mai imposibile, Avram trebuie să depăşească mai multe obstacole. Mai întâi, se depăşeşte pe sine prin aceea că îl crede pe Dumnezeu pe cuvânt şi lucrul acesta i-a fost socotit ca neprihănire, iar el a devenit prietenul lui Dumnezeu (Gen. 15:1-6; Evr. 11:8-19).In acelaşi timp, Dumnezeu accentuează, din nou, şi făgăduinţa cu privire la ţara promisă, după ce însă i se descoperă că împlinirea acestei părţi a făgăduinţei se va petrece după ce descendenţii săi vor fi robi timp de 400 de ani într-o ţară străină, de unde vor fi scoşi pentru a moşteni ţara. Reafirmarea legământului se face într-un cadru special, cu aducere de jertfă lui Dumnezeu (Gen. 15:7-21).Legământul pe care Dumnezeu 1-a încheiat cu Avram a fost un legământ de har, prin care omului i se cere numai să accepte, să primească tot ce-i făgăduieşte Dumnezeu, pentru a ajunge la împlinire.Un alt obstacol pe care trebuie să-1 depăşească Avram a fost cel ridicat de cei din junii său. De data aceasta, de însăşi Sărai, nevasta sa. Aceasta, poate obosită de aşteptare, văzându-se bătrână, şi poate pentru că a trăit ''prin vedere" şi nu "prin credinţă", îi oferă soţului ei varianta soluţiei umane, dându-i pe Agar - roaba sa - pentru a avea un fiu prin ea; în felul acesta obţinând pe întâiul său fiu, Ismael, din roaba sa Agar (egipteancă, la vârsta de 86 de ani). Deşi aceasta corespundea cu legile contemporane şi cu felul uman de a gândi, procedura nu a corespuns cu planurile lui Dumnezeu. Naşterea lui Ismael a dus la dezbinare în familie şi a fost prilej de amărăciune pentru Sărai şi pentru Avram (Gen. 16:1-16). Insă nici această abatere nu a putut zădărnici cu nimic planul lui Dumnezeu.Avram trebuie să mai depăşească şi proba timpului, testul aşteptării. Tocmai pe când omul e gata să se mulţumească doar cu puţinul plin de amărăciune, pe care 1-a primit la vârsta de 99 de ani, Dumnezeu vine şi reînnoieşte făgăduinţa. Este indicat şi numele copilului care se va naşte: "Isaac", care vine de la verbul ~]^ "pNITp] "el a râs", pentru că, atât Avram, cât şi Sărai, au râs la auzirea acestei promisiuni.In aceste condiţii este reafirmat legământul. Cu această ocazie, Avram - "tatăl fericit" - primeşte un alt nume: Avraam -"tatăl uneij mulţimi" -, iar soţia sa Sărai ("a insista" sau "a persevera") primeşte numele de Sara - "prinţesă". Schimbarea numelor este semnificativă, deoarece numele noi j evidenţiau împlinirea făgăduinţei, la care se ajunge în urma actului de modelara celor pe care-i foloseşte Dumnezeu. Când se va naşte Isaac, Avraam va avea 100 de ani, iar Sara 90 de ani.Semnul legământului prescris de Dumnezeu a fost tăierea împrejur, care are o deosebită semnificaţie:- Un semn al deosebirii urmaşilor lui Avraam între celelalte neamuri şi includerea lor în naţiunea aleasă.- Un semn de aducere aminte a legământului din generaţie în generaţie.- Semn al îndepărtării necurăţiei (Deut. 10:16; Ier. 4:4).- Un act al ascultării de Dumnezeu (ICor. 7:18-19; Rom. 2:25-29; Gal. 5:6). De îndată ce Dumnezeu a trasat conturul complet al legământului Său cuAvraam, acesta trece la supunere şi ascultare de Dumnezeu, înainte de a avea loc împlinirea făgăduinţei. In aceeaşi zi, Avraam, Ismael şi toţi bărbaţii născuţi în casa lui sunt tăiaţi împrejur.Dumnezeu îi împărtăşeşte prietenului Său planurile Lui, iar acesta mijloceşte pentru semenii săi (Gen. 18:16-19:38). Gândul la Lot îl face pe Avraam să stăruie pe lângă Dumnezeu, cerându-i să scutească cetatea dacă vor fi: cincizeci, patruzeci şi cinci, patruzeci, treizeci, douăzeci sau zece oameni buni.Păcatul celor din Sodoma şi Gomora (două cetăţi din sudul Mării Moarte) a fost sodomismul sau homosexualitatea, care este un semn al totalei corupţii şi depravări (Rom. 1:24-27). După o ultimă încercare a locuitorilor acestor cetăţi (Gen. 18:21), Dumnezeu este nevoit să nimicească cetăţile corupte cu foc şi pucioasă din cer. Datorită lui Avraam sunt salvaţi în ultimul moment, Lot, soţia lui şi cele două fiice necăsătorite (Gen. 19:1-29). în fuga lor spre Ţoar, nevasta lui Lot s-a uitat înapoi, încălcând consemnul prescris de îngerul Domnului, şi a fost prefăcută într-un stâlp de sare (Gen. 19:26). Deşi scăpată din focul cetăţii, femeia lui Lot nu a beneficiat de salvare, pentru că inima ei era

acolo, în cetate, cu lucrurile pe care le părăsiseră, şi a rămas ca un simbol al pierzării - deşi apucase pe calea scăpării, din pricină că nu a dus până la capăt mântuirea ei (Luca 17:32).37

Tot astfel, deşi salvate de la moarte, fetele lui Lot nu fuseseră salvate de la păcat. Păcătuind cu tatăl lor (pe care l-au îmbătat, mai întâi), au dat naştere la doi fii: Moab şi Ben-Ammi, din care s-au dezvoltat moabiţii şi amoniţii, popoare decadente şi vrăjmaşe israeliţilor (Gen. 19:30-38).Incidentul cu Abimelec, pe când Avraam trăia în Gherar. scoate în evidenţă personalitatea încă nededicată total Domnului a celui pe care Dumnezeu continuă să-1 modeleze în scopurile Sale (Gen. 20:1-18). Credincioşia şi răbdarea lui Dumnezeu cu uneltele Sale sunt fără margini.A venit în sfârşit vremea împlinirii făgăduinţei. Când Avraam avea 100 de ani, iar Sara 90 de ani, ea i-a născut un fiu. căruia i-a pus numele Isaac, potrivit celor spuse de Dumnezeu (Gen. 21:1-21). în atmosfera sfântă a făgăduinţelor împlinite, încercările fireşti, cu realizările lor, devin un balast în calea desfăşurării trăirii acestor făgăduinţe. în acord cu dorinţa Sarei şi cu legile375 Schultz, op.cit., p.44. Cercetări arheologice au descoperit că legile lui Nuzv prevedeau asemenea procedură în cazul când cineva era lipsit de urmaşi.Halley. op.cit., p. 99. Descoperiri arheologice au descoperit în colţul de sud-est al Mării Moarte oaze cu apă dulce şi rămăşiţe ale unor civilizaţii străvechi foarte prospere - ceea ce corespunde cu relatarea biblică (Gen. 13:10).timpului, Agar şi fiul ei sunt izgoniţi, pentru a nu mai putea fi moştenitori. Dumnezeu însă se angajează să poarte de grijă şi lui Ismael, datorită tot lui Avraam şi potrivit promisiunii făcute (Gen. 16:12; 17:20).Două urmări decurg din faptul că, credinciosul Avraam ajunge să guste din împlinirea Făgăduinţei. In raporturile sale cu oamenii, prestigiul lui creşte. Abimelec, regele ţinuturilor respective, a venit la Avraam şi a exprimat aprecieri faţă de binecuvântările primite şi, acolo, la Beerşeba - "Fântâna legământului" - au încheiat un legământ de bună înţeLegere (Gen. 21:22-34).In raport cu Dumnezeu, Avraam trece cu bine testul ascultării de Dumnezeu şi al consacrării totale prin credinţă. El aduce jertfa propriul fiu, pe care-1 şi primeşte înapoi prin intervenţia lui Dumnezeu (Gen. 22:1-19).1.5.2.1.3. Avraam şi posteritatea (Gen. 23:1-25:18)Cei care şi-au sfârşit misiunea sunt invitaţi să părăsească câmpul de bătălie. Sara este strămutată şi Avraam experimentează tristeţea şi despărţirea de soţia sa (Gen. 23:1-20). Sara a murit la vârsta de 127* de ani, la Chiriat-Ar'ba (Hebron).Deşi moştenitor al întregii ţări, el cumpără de la Efron Hetitul peştera Macpela, pentru a o folosi ca loc de îngropare. Aceasta a fost singura sa posesiune în ţara pribegiilor sale. Aici au mai fost îngropaţi: Avraam, Isaac, Iacov, Rebeca şi Lea. Astăzi, acolo, se află o moschee arabă, ce constituie unul dintre cele mai sfinte locuri pentru arabi şi în care creştinii nu au permisiunea de38

a intra.Avraam se îngrijeşte să i-o aducă de soţie fiului său Isaac pe Rebeca, fata lui Betuel (fiul lui Nahor şi fratele lui Avraam) (Gen. 24:1-67).Avraam s-a căsătorit, apoi, cu Chetura şi a avut şi alţi fii, cărora le-a dat daruri, însă moştenirea a păstrat-o pentru Isaac.La vârsta de 175 de ani, cel care a fost chemat de Dumnezeu să-I fie prieten, este strămutat de pe pământ şi trupul lui a fost îngropat în peştera Macpela (Gen. 25:1-18). Cel căruia Dumnezeu i-a dat toată ţara Canaanului a deţinut în ea doar locul de îngropare, pentru că privirea sa era îndreptată spre cetatea ale cărei temelii sunt veşnice şi pe care el a moştenit-o prin credinţă (Evr. 11:13-16). Acesta a fost şi aşa s-a încheiat viaţa primului şi celui mai de seamă patriarh, părintele tuturor credincioşilor. Studiind viaţa lui vedem:- Măreţia lui Dumnezeu în actul alegerii Sale.-Felul în care Dumnezeu lucrează pentru a modela "uneltele alese" în raport cu Sine şi cu cei din jur.- Felul în care Dumnezeu îşi îndeplineşte făgăduinţa faţă de cei aleşi, în ciuda originii acestora, a greşelilor lor, cât şi a mediului în care ei trăiesc. Avraam a devenit, cu adevărat, tatăl celei mai mari mulţimi de pe pământ - al tuturor: evreilor, arabilor, ismaeliţilor, madianiţilor - al tuturor credincioşilor.Viaţa lui Avraam rămâne peste veacuri ca o ilustrare a credincioşiei lui Dumnezeu în legământ cu omul. Orice legământ are două părţi; aşa a fost şi legământul avraamic, care cuprinde:

Halley, op.cit., p. 101.(1) Condiţii cerute omului:- Să părăsească ţara natală (prosperă, dar păgână).- Să părăsească casa tatălui său (cu bogăţia, confortul şi prosperitatea acesteia), în care se închina zeilor, pentru a trăi în cort şi a umbla cu Dumnezeu.- Să urmeze în totul voia Domnului prin credinţă. (Nu i s-a precizat nici un loc).De fapt, acesta este tot ceea ce cere Dumnezeu omului pentru a intra în legământ cu El prin Hristos şi poate fi concretizat în pocăinţă şi în renunţare la păcatul care domină viaţa omului, precum şi o dăruire totală lui Dumnezeu prin credinţă.(2) Promisiunile din partea lui Dumnezeu:- Dumnezeu îi va da o ţară nouă.- Dumnezeu îi va da o nouă familie (sămânţă, naţiune).- Dumnezeu îi va forma un caracter măreţ (un nume).- îl va face o pricină de binecuvântare.- îl va ocroti şi îl va apăra în scopul împlinirii făgăduinţei (va binecuvânta pe cei ce-1 vor binecuvânta şi va blestema pe cei ce-1 vor blestema).Scopul legământului este îndoit:- Ca Dumnezeu să se facă cunoscut.- Ca El să-şi descopere măreţul plan de mântuire prin Hristos.Pentru toate valorile la care Avraam a renunţat, Dumnezeu 1-a răsplătit din plin. în locul ţării părăsite El i-a dat o ţară ca moştenire, în locul familiei, o naţiune aleasă, în locul voinţei proprii, binecuvântări spirituale şi veşnice.în legământ, Dumnezeu Se dăruieşte şi aşteaptă ca omul să i se dăruiască.1.5.2.2. ISAC -FIUL PREAIUBIT (Gen. 21:1-27:46)Viaţa lui Isac, cel de al doilea patriarh al lui Israel, se împleteşte cu a lui Avraam (tatăl său) şi cu cea a lui Iacov (fiul său). Din pricina aceasta, el trece, oarecum, în umbră în istoria patriarhilor, nu pentru că ar fi mai puţin important, căci în el se găsesc toate făgăduinţele lui Dumnezeu pentru Israel, ci, mai degrabă, din pricina bogăţiei evenimentelor ce-i evidenţiază pe cei doi.1.5.2.2.1. Isac în familieîn familia părinţilor săi, Isac este fiul mult dorit, mult aşteptat şi mult iubit, fiul făgăduinţei. El este deţinătorul tuturor binecuvântărilor pe care le primeşte de la tatăl său. Tatăl său se îngrijeşte şi ca acesta să se căsătorească într-un mod corespunzător, apoi, împreună cu fratele său Ismael, Isaac are să-i facă o înmormântare cuvenită bătrânului patriarh (Gen. 25:9-11).încă înainte de moartea tatălui său, toţi ceilalţi descendenţi ai lui Avraam au fost îndepărtaţi, pentru a se face loc celui ce era purtătorul făgăduinţei. In propria familie a lui Isac, viaţa se desfăşoară într-un mod diferit. Prin grija tatălui său el se căsătoreşte cu Rebeca, fata lui Betuel, nepotul lui Avraam din Mesopotamia (Gen. 24:15.67). Până la vârsta de 40 de ani ei n-au avut copii.Bărbatul credincios înţelege să rezolve această problemă rugându-se lui Dumnezeu, deoarece lipsa de copii constituia o reală piedică în calea împlinirii făgăduinţei divine. Soţia sa rămâne însărcinată şi este anunţată că va avea doi gemeni, care se dovedeau deja rivali înainte de naştere şi că din ei se vor dezvolta două popoare rivale, iar cel mai mare va sluji celui mai mic (Gen. 25:19-26).încă de la începutul istoriei patriarhilor, se poate remarca faptul că unul dintre principiile de bază este alegerea lui Dumnezeu ce acţionează cu precizie la fiecare stadiu. Avraam este ales dintre mulţi Isaac este ales, iar Ismael lăsat; Iacov este ales, iar Esau, lăsat în umbră. Această alegere se bazează pe preştiinţa lui Dumnezeu (Rom. 8:29).39 La naşterea copiilor, primul a fost numit Esau -"păros", pentru că era acoperit cu păr; mai târziu, a fost numit şi Edom - "Roş"'. Al doilea a fost numit Iacov - "Cel ce ţine de călcâi" sau "Cel ce sapă sub călcâi", "înşelătorul" pentru că îl ţinea de călcâi pe fratele lui (Gen. 27:36).în propria sa familie, Isac s-a dovedit vulnerabil, deoarece el îl iubea mai mult pe Esau, iar Rebeca îl iubea mai mult pe Iacov. Această atitudine de favoritisme a produs multe probleme în familie.1.5.2.2.2. Isac în mijlocul societăţiiDacă în familie n-a avut prea mare succes, Isac a cunoscut un deosebit prestigiu în societate. După căsătorie, s-a ocupat cu agricultura şi s-a stabilit în Gherar, în ţinutul filistenilor, stăpânit de Abimelec (Gen. 26:1-33). Nu este la întâmplare faptul că a căzut şi el în aceeaşi greşeală ca Avraam, privind soţia sa, ba chiar a vrut să meargă în Egipt, însă Dumnezeu 1-a oprit (cf. Gen. 26:2).

Dumnezeu 1-a binecuvântat cu succes în agricultură şi a fost invidiat de Abimelec. S-a mutat la Beer-Şeba, unde a fost apreciat şi toţi i-au căutat bunăvoinţa. Abimelec, Ahuzat şi căpetenia oştirii (Picol) au venit şi au încheiat legământ cu omul ridicat de Dumnezeu.Isac este patriarhul în care se pot vedea clar trăsăturile umane cu multe slăbiciuni, însă şi însuşiri sclipitoare, puse şi prelucrate de Dumnezeu în el în vederea îndeplinirii marii sale chemări.La vârsta de 180 de ani. Isaac a murit la Hebron şi a fost îngropat de fiii săi (Gen. 35:27-29).1.5.2.3. IACOV-OMUL TRANSFORMAT (Gen. 27:1-36:43)Viaţa lui Iacov, cel de-al treilea patriarh, care se împleteşte cu cea a tatălui său Isaac şi a fiului său Iosif, poate fi urmărită conform considerentelor geografice, astfel:40

(1) Cu părinţii săi, în Canaan;(2) în ţinutul Mesopotamiei, la socrul său Laban;(3) întoarcerea şi restabilirea în Canaan;(4) Iacov, în Egipt.39

cf.Ibid.p. 103. 1 Jannes Orr, op.cit., voi. III., p. 1550.1.5.2.3.1. Iacov, împreună cu familia sa, în Canaan (Gen. 25:19-27:46)Crescut în familia lui Isaac (bazată pe favoritisme) şi asemănător la fire cu tatăl său, Iacov devine favoritul mamei sale şi rivalul fratelui său, care, iubitor al câmpului, devine preferatul tatălui. Profitând de firea impulsivă şi nepăsătoare a fratelui său, îi smulge acestuia dreptul de întâi născut, în schimbul unui "blid de linte" (Gen. 25:27-34). Tot referitor la nepăsarea faţă de lucrurile spirituale, Esau este un poligam, căsătorindu-se cu două femei canaanite (Gen. 26:34-35). Mai târziu, repetă această atitudine şi din răzbunare (Gen. 28:6-9), din pricină că fratele său 1-a înşelat.Prin înşelăciune, Iacov, ajutat de mama sa, reuşeşte să-i smulgă lui Esau chiar binecuvântarea părintească, cuvenită întâiului născut (Gen. 27:1-46). Binecuvântarea îl făcea pe Iacov moştenitor al tatălui său, deci purtătorul făgăduinţei divine. Practic, aceasta îi asigura şi avantajele materiale ale moştenitorului şi supremaţia între descendenţii tatălui său (Gen. 27:28-29). în schimb, lui Esau i-au rămas sărăcia, robia şi dispreţul, cu singura promisiune: că va reuşi să se elibereze prin puterea şi arcul său.Evaluarea unei asemenea situaţii este semnificativă. în timp ce Dumnezeu, în atotştiinţa Sa a cunoscut totul dinainte, iar în providenţa Sa a preschimbat chiar şi greşelile umane, directionându-le pe toate spre împlinirea planului Său măreţ, El nu acceptă, nu îndreptăţeşte şi nu trece cu vederea asemenea atitudine. Este de apreciat faptul că Iacov a râvnit spre ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru el, însă obţinerea făgăduinţei prin metoda înşelăciunii umane va atrage grave consecinţe. înşelătorul va avea parte de înşelare.In urma acestui fapt, Iacov trebuie să devină un fugar din propria sa moştenire şi de lângă tatăl său, care 1-a binecuvântat. Cu toate că îl iubea, mama sa însăşi propune înstrăinarea lui şi nu mai au ocazia să se vadă toată viaţa (Gen. 28:1-2); apoi, înşelătorul va fi crunt înşelat. întreaga sa viaţă a fost un proces dur de formare datorită caracterului său tenace şi vicleniei sale înnăscute. Prezicerile făcute de tatăl său în oratoria binecuvântării s-au împlinit întocmai. Iacov a devenit apoi piatra de temelie a naţiunii, prin care Dumnezeu a făurit mântuirea prin Domnul Isus Hristos. Edomiţii (urmaşii lui Esau) au devenit, la un moment dat, supuşii israeliţilor; au fost vrăjmaşi descendenţilor lui Iacov de-a lungul istoriei, iar când s-au răsculat, au scăpat de robie; apoi au dispărut din istorie (2 împ. 8:20-22).1.5.2.3.2. Iacov, în ţinutul Mesopotamiei (Gen. 28:1-30:43)Determinat de situaţia tristă creată de propriul păcat, Iacov se îndreaptă apre ţinutul unde mâna înţeleaptă a lui Dumnezeu îi va modela caracterul. Dumnezeu începe să lucreze încă în drumul lui Iacov spre Padan-Aram unde, lângă Betel, el are o primă întâlnire cu Dumnezeu în visul cu scara cerului din pustie (Gen. 28). Ii sunt descoperite splendorile cerului în contrast cu situaţia lui pământească. Scara cerului este o aluzie la intenţia lui Dumnezeu de a uni aceste extreme, fapt care se va realiza prin Cel ce se va coborî din cer, ridicându-se din seminţia lui Avraam şi Iacov: Mesia - Mântuitorul. Primul pas constă în faptul că Dumnezeu îi vorbeşte fugarului vinovat şi-i transmite83făgăduinţa părinţilor săi; însă, în acel moment, Iacov reuşeşte doar să devină un negociator cu Dumnezeu şi un dedicat Lui cu condiţii (Gen. 28:20-22).Ajuns la Padan-Aram, Iacov se bucură de o caldă primire din partea unchiului său Laban, care-1 angajează la îngrijitul oilor, pentru şapte ani. A sosit însă timpul ca înşelătonil să fie înşelat. Deşi s-a

îndrăgostit de Rahela, fata mai mică a lui Laban, şi acesta cade de acord să i-o dea de soţie în schimbul slujirii sale, Laban, prin înşelăciune, i-o dă întâi de soţie pe fîica lui, Lea, care nu era pe placul lui Iacov. După aceea, pentru încă şapte ani de slujire, i-o dă de soţie şi pe sora ei, Rahela. Fiecare dintre soţiile lui Iacov a primit de la tatăl lor şi câte o roabă însoţitoare: Lea, pe Zilpa, iar Rahela, pe Bilha. Laban nu avea fii. De aceea, Iacov, potrivit legilor în vigoare, era în poziţia de a deveni chiar moştenitorul legal al socrului său, în Mesopotamia. însă, la cârma destinului tuturor lucrurilor era Atotputernicul Dumnezeu, care - în providenţa Sa -conducea toate în mod constant spre împlinirea măreţului Său plan.Potrivit obiceiului locului şi perspectivelor familiei poligame, şi cele două roabe au ajuns să fie soţiile lui Iacov; toate patru i-au născut pe cei doisprezece fii, care au devenit pietrele de temelie ale naţiunii izraelite. Lea i-a născut pe: Ruben ("Vedeţi fiu"), Simion ("Ascultare"), Levi ("Alipire"), Iuda ("Lăudat fie Domnul"), lsahar("Răsplătire") şi Zabulon ("Locuinţă"). Tot Lea a născut-o şi pe fiica lui Iacov: Dina. Bilha, roaba Rahelei, i-a născut pe: Dan ("A judecat") şi pe Neftali ("Luptele cu Dumnezeu"). Zilpa, roaba Leii, i-a născut pe Gad ("Noroc") şi pe Aşer ("Fericit").în sfârşit. Domnul s-a îndurat şi de Rahela; ea 1-a născut pe Iosif ("Adaos"), iar ea a exprimat rugămintea ca Domnul să-i mai adauge unul. Dumnezeu a ascultat-o. Intorcându-se în Canaan, înter Betel şi Efrata, Rahela 1-a născut pe Beniamin ("Fiul dreptei").Viaţa de familie a lui Iacov duce la dezvoltarea seminţiei acestuia, însă evidenţiază şi elementele negative ale poligamiei: rivalitatea (Gen. 29:30). ura (Gen. 29:31), invidia (Gen. 30:1), supărarea (Gen. 30:2), luptele (Gen. 30:8) şi prostituţia (Gen. 30:15). Situaţiile neplăcute din familia lui Iacov nu-L pot împiedica însă pe Dumnezeu în împlinirea planului Său răscumpărător. De asemenea, încă o dată se dovedeşte că Biblia este "Cartea Adevărului imparţial", deoarece ea prezintă toate lucrurile aşa cum sunt.Intre timp, lui Laban i s-au născut fii; astfel, Iacov pierde privilegiile de moştenitor. De acum, Dumnezeu, care i-a dat o familie într-o ţară străină, începe să lucreze în sensul reîntoarcerii lui, împreună cu familia, în 'Ţara făgăduinţei". Dumnezeu continuă, de asemenea, să-şi prelucreze unealta prin zbuciumul pentru supravieţuire şi îmbogăţire şi înşelarea repetată din partea socrului său. dar Dumnezeu îl binecuvântează (Gen. 30:25-43).1.5.2.3.3. întoarcerea şi restabilirea lui Iacov în Canaan (Gen. 31:1-38:30)Atmosfera apăsătoare din familia lui Laban şi îndemnul din partea lui Dumnezeu care îi vorbeşte îl determină pe Iacov să se reîntoarcă în Canaan (Gen. 31:1-55). Dacă drumul plecării de acasă nu a fost uşor, şi Dumnzeu a început să-şi modeleze unealta în vederea planului Său, dnimul întoarcerii este cu atât mai greu şi pe parcursul acestuia performanţe nemaipomenite sunt atinse84în viaţa lui Iacov. Trei experienţe importante constituie procesul concret de prelucrare a patriarhului.(1) Experienţa despărţirii de Laban. Iacov strânge totul şi pleacă în taină, pe când socrul său şi fiii lui erau la tunsul oilor. Pe Laban îl deranjează nu numai plecarea în felul acesta, dar şi faptul că i-au fost sustraşi idolii familiei. Conform "legilor de la Nuzu", terafimii familiei aveau o semnificaţie juridică. "Un ginere care deţinea idolii căminului putea pretinde prin judecată moştenirea familiei".Confruntarea dintre cei doi are loc pe Muntele Galaadului, unde ei îşi aduc reproşuri. Dumnezeu a fost de partea lui Iacov şi-1 avertizase pe Laban să nu-i cauzeze vreun rău servului Său. Idolii n-au putut fi găsiţi din pricina şireteniei Rahelei, însă nici nu-i erau necesari celui care îl avea pe Dumnezeul adevărat cu el. întâlnirea se soldează cu un legământ între Laban şi Iacov, sigilat acolo, pe stânca Galaad sau Iegar- Sahaduta (în limba lui Laban). Despărţirea s-a făcut prin cuvintele frumoase ale binecuvântării: "Domnul să vegheze asupra mea şi asupra ta, când ne vom pierde din vedere unul pe altul"(Gen. 31:38-55). Pentru prima dată, se remarcă faptul că Iacov a jurat pe Dumnezeul de care se temea Isac.în urmă cu douăzeci de ani, Iacov venise într-o ţară străină, cu mâinile goale şi hăituit de propria conştiinţă, iar acum se întorcea bogat şi ca un prinţ, în fruntea unui numeros trib.(2) A doua experienţă a lui Iacov, în drumul întoarcerii, a fost momentul crucial de transformare a sa, care a avut loc la Peniel. Treptat, el intră tot mai profund în atmosfera lui Dumnezeu. La Mahanaim ("Tabără îndoită") se întâlneşte cu îngerii lui Dumnezeu. însă în Iacov mai persista omul cel vechi. De aceea, Iacov încearcă să folosească tot ceea ce era posibil pământeşte în vederea consumării cu bine a momentului cutremurător al întâlnirii cu fratele său Esau, respectiv, cu propriile sale fapte, de care se temea atât de mult. Trimite soli cu daruri pentru a-1 îmbuna pe fratele său, apoi încearcă şi să se

roage lui Dumnezeu, însă trece răul Iaboc nefericit, auzind că fratele lui venea să-1 întâmpine cu 400 de oameni.Acolo, la Peniel, Iacov, rămas singur, are o întâlnire cu însuşi Dumnezeu, prin intermediul îngerului Său, care s-a luptat cu Iacov până când neputându-1 birui, îngerul Domnului 1-a lovit la încheietura coapsei şi 1-a înfrânt. în sfârşit, văzându-se slab şi neputincios, Iacov doreşte un singur lucru: să fie binecuvântat de acela care 1-a lovit.Lupta a fost de natură spirituală; Iacov nu a cedat până când nu i s-a dovedit cu cine lupta şi cât era de slab, atât în faţa Celui Atotputernic, cât şi în faţa marilor probleme pe care le întâmpina cu metodele sale umane şi efemere. Iacov a devenit un alt om. Dumnezeu îi schimbă şi numele lui Iacov , deoarece dorea să corespundă cu intenţiile Lui şi cu noua sa natură. "Cel ce fine de călcâi" sau "Cel ce sapă pe altul sub picioare" devine "Israel" sau "Prinţ", sau '"Dumnezeul meu luptă, se străduieşte pentru mine ori în locul meu". Aceasta se întâmplă când el devine slab în sine, şchiopătând din încheietura coapsei (Gen. 32:32), însă tare în Acela care era tăria sa. De aceea, "noul altar pe care Iacov îl ridică, nu mai este un altar al Dumnezeului părinţilor săi, ci al propriului41 Schultz, op.cit., p- 50.Dumnezeu la blW '•rfrft "?N /"El Elohe Ysrael"/- Domnul este Dumnezeul lui Israel" (Gen. 33:20).42

(3) A treia experienţă este întâlnirea lui Iacov cu Esau. Această întâlnire, în loc să fie o confruntare răzbunătoare între duşmani, a fost o reală sărbătoare (Gen. 33:1-16). Iacov este cel ce a renunţat la tot: nu mai voia întâietate, şi, aplecându-se până la pământ înaintea fratelui său, pe care-1 văduvise de întâietate în urmă cu 20 de ani, îl numeşte pe Esau:"Domnul meu" (Gen. 33:3-10). Toate lucrurile la care Iacov a renunţat, de acum, urmează să le primească în dar de la Dumnezeu şi, pe deasupra, se bucură de bunăvoinţa fratelui său şi de oferta protecţiei binevoitoare.De acum, Israel se simte din nou acasă, în Canaan. La Sucot îşi construieşte o casă, iar la Sihem, cumpără un ogor de la Hamor; tatăl lui Sihem, intenţionând chiar să se stabilească acolo şi să se încuscrească cu locuitorii ţinutului. Aici însă omul transformat trăieşte experienţa omului credincios într-un mediu corupt. Prin întâmplarea cu Dina şi atitudinea răzbunătoare a lui Simion şi Levi, Israel este determinat să înainteze spre atitudinea destinată de Dumnezeu omului ales pentm scopuri răscumpărătoare. Dumnezeu îl conduce la Betel pentru a reînnoi legământul (Gen. 35:1-15). Israel se dovedeşte un real cap al propriei familii şi un real conducător spiritual, pregătindu-şi familia pentru a-L întâmpina pe Dumnezeu. Aici, la altarul El-Betel ("Dumnezeul casei lui Dumnezeu"), ştafeta planului mântuirii trece de la o persoană la o familie - familia din care se va dezvolta seminţia sau naţiunea lui Israel, cea care va constitui poporul în care Dumnezeu' se va pogorî pe pământ ca fiinţă umană. Dumnezeu îl binecuvântează şi-1 înzestrează cu făgăduinţele predecesorilor săi, promiţându-i un neam şi o ţară. De la Betel, în drum spre Efrata, Rahela a născut al doilea fiu pentru Iacov, căruia i-a pus numele Benoni ("Fiul durerii mele"), pentru că în durerile crunte de care a avut parte, ea a fost strămutată de pe pământ. In amintirea ei, Iacov 1-a numit pe cel mai tânăr fiu al său: Beniamin (Fiul dreptei").Ultimele părţi ale capitolelor 35 şi 36 cuprind genealogiile lui Iacov şi Esau, formând cadrul apropiat şi mai îndepărtat în care urma să-şi desfăşoare Israel viaţa în continuare în Canaan. Edomiţii se vor stabili în Muntele Seir şi vor fi duşmani neîmpăcaţi ai israeliţilor până la nimicirea lor (Obadia 1).întâiul său născut - Ruben - a curvit cu ţiitoarea tatălui său. Bilha (Gen. 35:22), ceea ce-1 face să piardă întâietatea primului născut. Apoi, cei zece fii ai săi îl înstrăinează pe bătrânul patriarh de preaiubitul său Iosif, astfel că viaţa lui este umbrită de întristare (Gen. 37:1-36). Iuda s-a despărţit de familie şi s-a căsătorit cu o canaaneancă, fata lui Şua, care i-a născut pe Er, Onan şi Şela. La urmă, Iuda ajunge să păcătuiască cu nora sa din cauza nerespectării legii Domnului şi a spiritului de ambiţie şi de răzbunare. Tamar, nora lui Iuda, i-a născut pe gemenii: Pereţ şi Zerah (Gen. 38:1-30).1.5.2.3.3. Israel în Egipt (Gen. 46:1-50:14)O familie sau chiar un trib încă nu constituia împlinirea planului lui Dumnezeu în vederea răscumpărării omenirii; El avea în plan un popor. De

'2 David & Pat Alexander, op.cit., p. 145.aceea, Dumnezeu trimite pe omul ales şi pe familia sa în cuptorul fierbinte al Egiptului, în vederea formării unui popor potrivit promisiunii făcute lui Avraam şi scopurilor divine (Gen. 15:13-16). Prin urmare, în providenţa Sa, Dumnezeu rânduieşte ca ultimii ani ai săi Israel să-i petreacă în Egipt, cu bucuria că Iosif (fiul său) ajunsese guvernatorul acestei ţări. Acolo, descendenţii lui Avraam sunt aşezaţi în Gosen, cel mai bun ţinut al ţării. La vârsta de 130 de ani, Israel este înfăţişat înaintea lui

Faraon (Gen. 47:1-12). Apropiindu-se de clipa morţii, el îi cere lui Iosif să-1 înmormânteze în Canaan (împreună cu părinţii săi) şi îi înfiază pe cei doi fii ai lui Iosif: Mânase şi Efraim, dându-i întâietatea lui Efraim, deşi era mai tânăr (Gen. 47:27-31; 48:1-22).Ultimul act al lui Israel în Egipt a fost binecuvântare i fiilor săi, înainte de moartea lui (Gen. 49:1-28). Această binecuvântare are două semnificaţii: pe de o parte, evidenţia formarea istorică a naţiunii, iar pe de altă parte, constituia o profeţie cu privire la viitorul israeliţilor. Potrivit situaţiei create, bătrânul patriarh stabileşte ordinea fiilor săi în cadrul familiei. Dreptul de întâi născut i-1 rezervă lui Iuda (al patrulea fiu), deoarece Ruben pierduse acest drept din cauza imoralităţii, iar Simion şi Levi se descalificaseră prin cruzime (Gen. 49:3-7). în schimb, Iuda primeşte încredinţarea de a fi purtătorul stindardului făgăduinţei (Gen. 49:10). Lui Iosif îi dă o dublă binecuvântare, evidenţiată şi prin înfierea celor doi fii, care devin moştenitorii lui Iacov. După ce dă instrucţiuni cu privire la îngroparea sa, Israel - omul care avea nevoie de o aşa de profundă transformare, dar care a devenit, prin harul Celui ce alege în preştiinţă, unealta împlinirii planului divin - a fost adăugat la poporul său (Gen. 49:29-33).1.5.2.4. IOSIF - ILUSTRAREA ATINGERII GLORIEI PRIN SUFE1NŢĂ (Gen. 37:1-50:26)Cu Iosif, cel de al patrulea patriarh, Dumnezeu, în providenţa Sa, conduce destinele familiei alese spre stadiul de naţiune. Istoria lui Iosif este una dintre cele mai frumoase naraţiuni privind felul în care Cel Atotputernic conduce toate lucrurile, fie într-un mod miraculos, fie, de multe ori, prin desfăşurarea vieţii în cea mai naturală manieră spre împlinirile propuse de El.Trei perioade încadrează viaţa celui de al patrulea patriarh:(1) Iosif, în familia părintească;(2) Iosif, în Egipt; (3)Reuniunea cu tatăl şi cu fraţii săi.1.5.2.4.1. Iosif, în familia părintească (Gen. 37:1-36)Iosif era primul născut al lui Iacov, din soţia sa iubită: Rahela. Naşterea lui, la bătrâneţele tatălui, a constituit o bucurie pentru acesta şi îndepărtarea ocării lipsei de copii pentru mama sa (Gen. 30:23-24). Faptul acesta a dus la favorizarea lui Iosif în familie.Pentru a-şi evidenţia preferinţa, tatăl său 1-a îmbrăcat cu o haină specială, care era uniforma distinctivă a unui şef de trib. Toate acestea au născut invidia fraţilor săi, la care s-a adăugat faptul că el avea şi obiceiul de a spune tatălui vorbele lor rele.Punctul critic a fost atins când Iosif a povestit fraţilor şi tatălui său cele două visuri ale sale, care însemnau chemarea sa la supremaţie între ei. Până şi tatăl a privit cu suspiciune semnificaţia ce decurgea din acestea.Trimis la Sihem pentru a duce merinde fraţilor săi, Iosif îi găseşte păscând turmele la Dotan. Aceştia dau frâu liber invidiei lor, încercând mai întâi să-1 omoare - gând de la care Ruben îi abate; apoi, la sugestia lui Iuda, îl vând unor comercianţi ismaeliţi, căutând să-i sugereze tatălui lor că poate a fost omorât şi mâncat de o fiară, deoarece i-au trimis acestuia haina lui Iosif însângerată (Gen. 39:1-41-57).2.5.2.4.2. Iosif, în Egipt (Gen. 39:1-41-57)O dată cu vânzarea sa, Iosif a început să urce calvarul propriei vieţi. Comercianţii l-au vândut, în Egipt, lui Potifar - căpetenia gărzii lui Faraon -, care îl pune mai mare peste casa lui. Iosif se evidenţiază prin viaţa sa neprihănită, refuzând păcătuirea cu soţia acestuia, dar în urma insinuării din partea ei ajunge la închisoare. Pe aici ducea drumul înălţării pe culmile chemării divine a omului ales de Dumnezeu.Chiar la închisoare, Iosif se dovedeşte gata a fi alături de cei în necaz. Dumnezeu îl conduce spre poziţia de guvernator al Egiptului, prin darul tălmăcirii visurilor, care a fost folosit de el atât pentru paharnicul şi pitarul lui Faraon, cât şi pentru acesta din urmă.Ajuns la cârma ţării Egiptului sunt pregătite toate premisele pentru ca Iosif să-şi poată primi tatăl şi fraţii potrivit planului lui Dumnezeu. Se căsătoreşte cu Asnat (fata lui Poti-Fera) şi este numit Ţafhat-Paeneah, adică: "Descoperitor de taine".O dată cu ridicarea lui Iosif pe treptele demnităţii umane, Dumnezeu a pregătit un cadru propice pentru a izbăvi de la foame poporul Său ales. Totodată, a păstrat in inima tânărului respins de fraţii săi nostalgia după familia lui. De aceea, cei doi copii care i s-au născut au fost numiţi: Mânase ("Uitare") şi Efraim ("Rodire"), exprimând dorinţa după familia sa şi chemarea lui de către Dumnezeu.2.5.2.4.3. Reuniunea cu tatăl şi cu fraţii săi (Gen. 42:1-47:31)Dumnezeu care, în providenţa Sa, a purtat de grijă pentru pregătirea unui loc unde să ducă familia aleasă în Egipt, a pregătit şi modul trimiterii acesteia acolo. O foamete în Canaan îi obligă pe fraţii lui Iosif să meargă în Egipt după cereale. La prima lor călătorie, Iosif i-a recunoscut, amintindu-şi atât de

visurile lui, cât şi de comportamentul lor. Sunt puşi trei zile în temniţă, apoi sunt trimişi să-1 aducă şi pe fratele lor mai tânăr (de care pomeniseră), în timp ce Simion este oprit ca garanţie. Deşi Iacov nu e de acord, foametea îl determină să îngăduie plecarea lui Beniamin cu fraţii săi în a doua călătorie. Cele întâmplate le trezeşte conştiinţa cu privire la ceea ce făcuseră. La sosire, Beniamin e tratat cu bunăvoinţă şi i se face favor special, însă la plecare Iosif porunceşte să fie pus în sacul cu grâu al acestuia paharul lui de argint. Fraţii săi sunt apoi cercetaţi şi învinuiţi de furtul paharului şi Iosif cere ca Beniamin să rămână la el88drept pedeapsă. Iuda, care se angajase solemn faţă de tatăl său că-1 va duce cu bine pe copil acasă, face o pledoarie deosebită pentru el în faţa lui Iosif.Nemaiputând rezista, Iosif li se descoperă fraţilor săi într-un mod dramatic, dar înţelept, după care îi trimite pe aceştia să-1 aducă pe Iacov (cu întreaga familie) în Egipt, pentru a scăpa de foamete. Venirea familiei lui Iacov în Egipt a constituit un pas deosebit de important în procesul de formare a "naţiunii alese", potrivit profeţiei făcute lui Avraam. Dumnezeu a făcut să fie evitată asimilarea familiei lui Iacov de către Canaaniţi. In Egipt, ei nu numai că au luat contact cu una dintre cele mai însemnate culturi antice, dar s-au dezvoltat într-o naţiune. Sunt salvaţi de la moarte, apoi fraţii lui Iosif au prilejul să se pocăiască de păcatele lor.înainte de moarte, Iacov, prin cuvintele sale profetice, trasează coordonatele noii naţiuni potrivit situaţiei fiecăruia dintre fiii săi. Mai întâi, Iacov îi înfiază pe fiii lui Iosif, născuţi înainte de a veni familia în Egipt. Efraim şi Mânase, în baza voinţei libere a lui Dumnezeu în alegere, devin simbol al binecuvântării (Gen. 48); apoi, Iacov îi binecuvintează pe toţi fiii săi,Ruben, primul născut, deşi important, a abandonat poziţia spirituală şi întâietatea, păcătuind grav. El dispune de un caracter instabil (ca apa); Simion şi Levi - ca oameni ai violenţei - vor suporta consecinţele. Simion nu va fi un trib distinct. Levi nu va deţine moştenire, ci va fi împrăştiat în Israel. Iuda preia locul de conducere spirituală a familiei şi va deţine sceptrul pentru a-1 transmite lui Mesia, care va fi descendent din Iuda. Zabulon va trăi lângă mare. Isahar va trăi sub grea sluijre. Dan va fi un simbol al judecăţii poporului său, purtând cel mai fidel caracterul lui Iacov (cu firea sa înşelătoare). Gad va avea de luptat. Aşer îi va hrăni pe împăraţi, Neftali - ca o cerboaică - va simboliza frumuseţea, iar Iosif va fi vlăstarul unui pom ales căruia îi sunt rezervate toate binecuvântările (Gen. 49:1-28). Potrivit legilor timpurilor şi tradiţiilor mesopotamiene, indicaţiile orale ale părintelui înainte de moarte aveau putere de lege şi, fiind profetice în conţinut, s-au şi împlinit întocmai. Iosif a continuat să trăiască în Egipt, ca guvernator apreciat, şi a fost de un real folos ţării şi împrejurimilor bântuite de foamete. Faţă de familia sa, el a fost manifestarea braţului izbăvitor al lui Dumnezeu (Gen. 45:5). El a împlinit cu credincioşie făgăduinţele faţă de tatăl său şi, când Israel a murit, fiii săi l-au plâns cu mare respect, l-au îmbălsămat potrivit datinei, apoi l-au dus şi l-au îngropat în Ţara Canaanului, în Peştera Macpela (Gen. 50:1-14). Trebuie observat că înălţarea în ierarhie a lui Iosif, unealta lui Dumnezeu pentru misiunea răscumpărării, nu a denaturat caracterul acestuia. El nu s-a răzbunat pe fraţii săi, ci le-a făgăduit dragoste şi îngrijire. Iosif este un adevărat şi strălucitor prototip al Domnului Isus, cu a cărui istorie se identifică din multe puncte de vedere. Trăirea în Egipt nu a făcut din el un egiptean, căci inima lui a fost ancorată în făgăduinţele lui Dumnezeu, pe care le-a crezut şi cu care s-a identificat. înainte de moartea sa, Iosif le-a profeţit fraţilor săi izbăvirea lor din Egipt şi le-a cerut sub jurământ ca atunci când vor părăsi Egiptul să ia cu ei şi osemintele sale, pentru a le îngropa în "Ţara făgăduinţei". Omul menit să fie unealta de izbăvire a fraţilor săi şi-a încheiat misiunea la vârsta de 110 ani.O privire atentă asupra epocii patriarhale şi a vieţii patriarhilor evidenţiază concluzii vrednice de luat în consideraţie.- Epoca patriarhală îl dezvăluie pe Dumnezeu în dragostea Sa faţă de neamul omenesc; aceasta constituie un pas deosebit de însemnat în crearea cadrului în care Mântuitorul urma să se pogoare în această lume pentru a o salva.- Epoca patriarhală dezvăluie şi înţelepciunea, şi strategia lui Dumnezeu în realizarea planului mântuirii. El începe cu un om, continuă cu o familie, cu o naţiune, ca apoi, în această naţiune să poată apărea "Omul", care era Dumnezeu întrupat şi prin care urma să se iniţieze o lume nouă, lumea mântuiţilor, a împărăţiei lui Dumnezeu.- Epoca patriarhală evidenţiază un sistem întreg de împrejurări prin care omul nevrednic constituie lutul în mâna olarului, din care Dumnezeu îşi modelează uneltele Sale. în viaţa fiecărui patriarh se văd clar umanitatea omului şi acţiunile divine în vederea modelării pentru a-1 face, apoi, partener al lui

Dumnezeu în marea misiune- în sfârşit, istoria patriarhilor dezvăluie supremaţia lui Dumnezeu asupra lumii şi a istoriei. Dumnezeu este suveran şi acţionează în istorie. El îmbină armonios intervenţiile Lui miraculoase cu condiţiile naturale, pentru a duce la îndeplinire planul Său pentru mântuirea omului. Dumnezeu îşi făureşte uneltele Sale în mijlocul lumii şi, în providenţa Sa părintească, El le foloseşte în ciuda oricăror împrejurări din lume. Dumnezeu e Domnul istoriei şi El lucrează prin oameni şi pentru oameni, folosind toate lucrurile în scopul împlinirii măreţului Său plan răscumpărător.CAPITOLUL II

EXODULELIBERAREA "NAŢIUNII ALESE" DIN ROBIA EGIPTULUIA doua carte a Pentateuchului lui Moise tratează despre eliberarea "naţiunii alese" din robia Egiptului, despre răscumpărarea israeliţilor.2.1. TITLUL CĂRŢIICa şi celelalte cărţi ale Pentateuchului şi potrivit tradiţiei evreieşti, titlul cărţii Exodul derivă de la primele cuvinte - în limba ebraică - ale cărţii T\iU0 nV^l /veile şemot/ "Şi acestea sunt numele"; uneori titlul a fost prescurtat de israeliţi doar la niEU? /şemot/ "Numele" (Ex. 1:1).Această denumire evreiască se referă mai ales la prima parte a cărţii, unde sunt cuprinse numele seminţiilor lui Israel şi numărul celor 70 de persoane care au intrat în Egipt pe vremea lui Iacov. în Septuaginta (LXX), cartea a fost numită, în limba greacă Exo8oa /Exodos/, "Exod" potrivit cu principala temă tratată - ieşirea israeliţilor din robia Egiptului. în limba latină, denumirea este "Exodus" - de unde şi în româneşte:"Exodul".Această eliberare miraculoasă este aşa de importantă, încât patru cincimi din Pentateuch şi mai mult de o şesime din Vechiul Testament sunt destinate acestui eveniment.43 După ce timpul de cea 400 de ani rânduiţi Israelului pentru a trece de la stadiul de familie la cel de naţiune s-a scurs, providenţa divină cârmuieşte în aşa fel lucrurile interne şi internaţionale, încât să aibă loc marele eveniment - Exodul - crucial în istoria răscumpărării.2.2. AUTORUL CĂRŢII EXODJCa şi celelalte cărţi ale Pentateuchului, atât stilul scrierii cât şi conţinutul Exodului trimit spre Moise ca autor. Dacă în scrierea cărţii Genesa Moise a folosit şi anumite documente existente anterior, cum sunt toledaturile "spiţele de neam", cartea Exodul, împreună cu Levitic, Numeri şi Deuteronom, cuprind viaţa şi experienţa proprie a marelui legislator. Această istorie a lui Moise este de cea două ori mai mare decât Noul Testament.44

De-a lungul "Sfintei Scripturi", "Cartea Legii" este atribuită lui Moise (Iosua 1:7-8; 8:30-35; 24:1-27; 2 Cron. 17:9; 31:3; Ezra 6:18; 7:10; Neem.43 Schultz, op.cit, p. 57.44 Halley, op.cit., p. 109.13:1-2; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4). Tot aşa, de-a lungul Noului Testament, singurul nume cu care este conectată Legea este acela al lui Moise şi, în modul cel mai hotărâtor. Domnul Isus şi apostolii declară aceasta fără echivoc (Mc. 12:26; Luca 2:22-24; Ioan 7:19-23; Mc. 7:10; Ioan 5:46-47).Exodul, în mod specific, este atribuit lui Moise chiar în cuprinsul scrierii (Ex. 17:14; 24:3-4; 34:27). El a scris această carte poate curând după terminarea cortului, prin anul 1444 î.Hr. (Ex. 35-40).4' Oricum, nu se exclude faptul că Moise a inclus şi aici genealogii existente deja, cât ŞL cele zece porunci, care au fost scrise de însuşi Dumnezeu şi încredinţate lui Moise (Ex.20:l-17).2.3. TEMA CĂRŢII EXODîn cartea Exod este tratată o parte importantă dintre temele majore ale Pentateuchului. Aici găsim partea principală a răscumpărării Israelului (devenit de acum o naţiune) din robia cruntă a Egiptului, cât şi intrarea acestei naţiuni răscumpărate în legământ cu Iahve, Domnul şi împăratul ei, la Sinai, darea Legii şi construirea Tabernacolului, "a palatului regal" al naţiunii teocratice. Cartea mai cuprinde şi partea corespunzătoare din călătoria prin pustie.2.4. CADRUL EVENIMENTELOR DIN CARTEA EXODCaracterul istoric al tuturor evenimentelor din cartea Exod se vede şi din faptul că acestea s-au

petrecut într-un cadru istoric şi geografic concret.2.4.1. CADRUL ISTORICDumnezeu (Stăpânul istoriei) a dirijat în aşa fel evenimentele istorice, încât acestea au servit împlinirii planului răscumpărător al Celui ce era deasupra istoriei. în jurul anului 1875 î.Hr. în Egipt, în partea de sud-vest a Cornului de Aur, se petrece o adevărată dezintegrare politică. Acesta se pare că a fost timpul când familia lui Iacov s-a pogorât în Egipt. Prin anul 1730 î. Hr., hycsosii venetici ajung să stăpânească ţara şi aceştia i-au favorizat pe evrei. După cea 200 de ani, când patrioţii naţionalişti i-au alungat pe străini şi au reorganizat "Regatul nou", israeliţii au fost supuşi la grea robie. Se pare că faraonii care au determinat robia asupra israeliţilor au fost Setos I, succedat de Ramses H-lea, cel din urmă a numit cu numele46 său una dintre cetăţile construite cu sclavii evrei (Ex. 1:8).Aceasta a durat până prin anii 1445-1444 î. Hr. , când Dumnezeu cu mâna tare i-a eliberat pe evrei prin Moise (care se pare că s-a născut în anul 1485 î. Hr.). Calcularea timpului ieşirii din robie se poate face potrivit cu cele indicate în lîmp. 6:1. Templul lui Solomon a început să se construiască în anul 96545 The Criswell Study Bible, p. 70.46 David and Pat Alexander, op.cit., p. 155.î.Hr., la 480 ani de la ieşirea din Egipt (965+480=1445). Deci, data aproximativă a ieşirii a fost anul 1445 î.Hr.47

2.4.2. CADRUL GEOGRAFICEvenimentele prezentate în Exod s-au petrecut în Egipt, la Marea Roşie, şi apoi, în pustiul Sinai. Ţinutul Gosen din Egipt a fost o regiune fertilă din zona deltei Nilului, potrivită pentru agricultură şi păşunat (meserii de bază ale fiilor lui Iacov) (Gen. 45:10; 46:34). Mai târziu, a fost numită drept cea mai bună parte a Egiptului. Aici au locuit israeliţii până la plecarea lor din ţară (Ex. 8:22; 9:26). Alte puncte geografice importante au fost: Marea Roşie, Peninsula Sinai şi Muntele Sinai sau Horeb.2.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢIICartea Exod este o continuare firească a naraţiunii istoriei "naţiunii alese" începută în Genesa. De aceea, s-a afirmat că Exodul urmează Genesei, Ia fel ca Noul Testament, Vechiului Testament. Genesa vorbeşte despre: eforturile umane şi căderea omului, promisiunea răscumpărării, alegerea divină şi harul lui Dumnezeu în formarea naţiunii alese, pe când Exodul prezintă puterea divină la lucru, împlinirea lucrării răscumpărătoare în faza eliberării naţiunii alese. în Genesa 46:27 este arătat numărul de 70 de persoane care s-au coborât cu Iacov în Egipt, iar Exodul arată că după cei 400 de ani israeliţii deveniseră o naţiune numeroasă cu 600.000 de bărbaţi în stare să poarte armele, în afară de femei şi copii; toţi aceştia au ieşit din Egipt (Ex. 12:37). în Genesa 15:13 Dumnezeu îi spune lui Avraam că sămânţa lui va fi în Egipt pentru 400 de ani, iar în Exod 12:40, ca şi în Galateni 3:16-17 se confirmă cele spuse în Genesa. Această carte poate fi mai uşor înţeleasă dacă este analizată pe cele cinci secţiuni mai importante, evidenţiind cinci momente de seamă din istoria israelită în aceste împrejurări.(1) Istoria eliberării naţiunii (Ex. 1:1-18:37);(2) Legământul lui Dumnezeu cu naţiunea, la Sinai (Ex. 19:1-24:14);(3) Revelarea sanctuarului primei religii revelate (Ex. 24:12-31:17);(4) Ruperea şi reînnoirea legământului (Ex. 31:18-34-35);(5) Construirea şi sfinţirea sanctuarului (Ex. 35:1-40:38).2.5.1. ISTORIA ELIERÂRII NAŢIUNII (Ex. 1:1-18:27)Potrivit profeţiei făcută lui Avraam, israeliţii au petrecut în Egipt 430 de ani, tirnp în care se trece de la stadiul de familie la cel de naţiune. De acum naţiunea urma să intre sub conducerea Regelui ei - Dumnezeu - şi să fie organizată după modelul teocratic: conform cu planurile Sale. în vederea realizării acestor48 Jensen, op.cit., pp. 84,85. Henrietta C. Mears, op.cit., p. 33; Jensen, op.cit., p. 83.măreţe deziderate, Dumnezeu, în providenţa Sa, conduce lucrurile prin mai multe acţiuni, prezentate în această primă parte a căiţii Exod.2.5.1.1. OPRESIUNEA ISRAELIŢILOR (Ex. 1:1-22)Când un nou faraon s-a ridicat în Egipt, israeliţii, favorizaţi de stăpânirea anterioară, au fost supuşi la grea robie. Datorită providenţei divine ei se înmulţesc tot mai mult, chiar în condiţii de restricţii şi sub acţiuni represive brutale. Egiptenii i-au pus la munca grea de făcut cărămizi pentru construcţii de cetăţi. Pitom şi Ramses sunt două dintre cetăţile construite în timpul acela (Ex.'l:l-14).49

Nereuşind să le determine pe moaşe să ucidă copiii israeliţilor, în final, faraon decretează aruncarea în râu a oricărui copil de parte bărbătească născut în familiile evreilor.Cu toate strădaniile pentru exterminare din partea lui faraon, poporul Israel creştea şi chiar aceste împrejurări au condus pas cu pas spre împlinirea planului divin.2.5.1.2. RIDICAREA ELIBERATORULUI (Ex. 2:1-4:31)La vremea cea mai potrivită şi în împrejurările cele mai crâncene pentru israeliţi. Dumnezeu pregăteşte eliberarea, ridicând un eliberator. Câţiva paşi constituie întregul proces al ridicării eliberatorului:2.5.1.2.1. Naşterea şi plasarea lui Moise (Ex. 2:1-10)In familia leviţilor Amram şi Iochebed s-a născut un copilaş frumos la chip, tocmai pe când era dată porunca exterminării tuturor copiilor de parte bărbătească. Părinţii însă ascund copilul prin creduiţă (Ex. 6:20; Num. 26:59; Evr. 11:23). Când n-au mai putut să-1 ascundă, l-au încredinţat mâinii Domnului; astfel, chiar şi apele Nilului, în loc să fie mijlocul uciderii, au devenit mijlocul salvării copilului.împletind, ca din întâmplare, naturalul cu supranaturalul. Dumnezeu, nu numai că salvează pe micuţul copilaş. însă îl şi plasează la palatul împărătesc, unde alesul Domnului putea să devină ceea ce El intenţiona. Aşezat în palatul împărătesc, Moise devine fiul fiicei lui Faraon; deci, un prinţ. Primeşte, în mod semnificativ, numele de Moise -"Scos"-, pentru că a fost scos din apele ucigătoare ale Nilului, dar mai mult, el va scoate poporul Domnului din robie. Aici, la palat, Moise se bucură de avantajele celei mai alese educaţii a vremii, învăţând toată ştiinţa Egiptului (Fapte 7:22). El a fost educat împreună cu moştenitorii regali şi cu prinţii vasali, care, în timpul "Regatului nou", erau educaţi la curte. Providenţa lui Dumnezeu este demonstrată din plin în viaţa49 Werner Keller, Şi Biblia are totuşi dreptate, p. 116. Toţi cercetătorii simt stupefiaţi astăzi când. în urma descoperirilor arheologice, s-a constatat mânia pentru construcţii a faraonului Ramses al II-lea: "Experţii nu pot să înţeleagă cum de atâtea temple şi construcţii publice poartă semnătura lui Ramses al II-lea". El şi-a pus semnătura chiar şi pe construcţii realizate cu sute de ani înaintea lui.aceluia care urma să devină un mare eliberator, dar care, în mod ironic, a fost crescut la curtea asupritorului (Rom. 8:28).în acelaşi timp, Dumnezeu s-a îngrijit ca Moise să fie plasat şi la sânul propriei mame, care, pentru credincioşia ei exemplară, nu numai că ea însăşi îşi va alăpta copilul, dar va fi şi plătită pentru aceasta (Ex. 2:9). Timp de 40 de ani, la curte, Moise a devenit un puternic prinţ, bine pregătit pământeşte.2.5.1.2.2. încercarea umană, eşecul şi reeducarea servului lui Domnezeu(Ex. 2:11-25)Viaţa lui Moise poate fi împărţită în trei perioade a câte 40 de ani: "Moise a trăit primii săi 40 de ani gândindu-se că el era cineva; următorii 40 de ani, învăţând că el era un nimeni şi, în sfârşit, ultimii 40 de ani, descoperind ce poate face Dumnezeu cu unul care era nimeni".50

într-adevăr, în prima perioadă a pregătirii sale ca prinţ în Egipt Moise a fost învăţat că el era cineva. De aceea, prima sa încercare de a interveni pentru poporul său a fost făcută în spiritul acestei concepţii. Moise se identifică cu propriul popor şi cu suferinţele acestuia şi acţionează omeneşte, fireşte, omorând pe un egiptean care îl bătea pe un evreu. Cei 40 de ani petrecuţi la palat, cât şi poziţia obţinută, n-au făcut din el un egiptean, însă metoda folosită era cea a revoluţiei şi a violenţei, străină de planul lui Dumnezeu. Moise constată repede că, după primul ciclu al pregătirii sale, nu poate deveni decât un criminal, iar poporul pe care vroia să-1 apere era înrobit, de asemenea, de ură şi de neînţelegere - mai mult decât pe egipteni - şi aceasta îl face să devină fugar.Providenţa divină însă avea pentru el un al doilea nivel de pregătire, o adevărată "facultate" în Madian, în şcoala lui Dumnezeu (Ex. 2:16-22), unde el are parte de completarea educaţiei din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Aici, există câteva elemente prin care Dumnezeu lucrează la modelarea servului Său.Un prim mijloc a fost noua sa meserie. Ajuns la Reuel (un .preot din Madian), Moise este angajat la păstorirea oilor. Lucrul acesta îl va învăţa pe Moise ca, mai târziu, să păstorească turma poporului lui Dumnezeu.Pustiul şi locurile pe unde îşi purta zilnic turma îl familiarizează pe omul ales de Dumnezeu să fie conducătorul poporului Său prin pustie cu cărările pe unde urma să-şi conducă poporul eliberat. Madian era aşezat în Arabia, în estul Golfului Akaba, într-un ţinut în care predomina pustiul. Viaţa aspră de pustiu a <-făcut din Moise un om în stare să călătorească pe asemenea meleaguri cu poporul

răscumpărat. Mai târziu, tot în pustiu s-a pregătit Fiul lui Dumnezeu pentru măreaţa sa lucrare, iar apostolul Pavel trăieşte în acelaşi pustiu al Arabiei pregătindu-se pentru apostolat (Mat.4:1 -11; Gal. 1:17).Prin intermediul vieţii de familie, Cel Atotputernic a lucrat la caracterul omului ales de El. Moise este primit bine în casa lui Reuel, al cărui nume înseamnă:"Dumnezeu este prieten" sau "Martorul lui Dumnezeu". în numele lui intra şi "El" (care vine de la Elohim), ceea ce indică faptul că acest om avea anumite cunoştinţe despre adevăratul Dumnezeu. Aceeaşi persoană mai este cunoscută şi sub numele de Jetro, care i-a dat de nevastă pe fiica sa Sefora50 Henrietta C. Mears, op.cit., p. 33.s.,;,.• ^ ,;; ,:; i ■?'-.:• .-■->:-w,-("Doamna păsărică"), însă se pare că ea a fost o fire dârză, care i-a cauzat multa amărăciune soţului ei. Prin urmare, nu-i de mirare că revoluţionarul de mai înainte devine cel mai blând om de pe pământ (Ex. 4:24-26; Nu. 12:3). Astfel. Moise a ajuns ceea ce dorea Dumnezeu să fie pentru a-1 putea folosi.Deşi oarecum mulţumit pentru că scăpase de urmărirea lui Faraon şi resemnat în noua sa situaţie. Moise tânjea totuşi în sufletul lui după poporul său. De aceea, când i s-a născut primul fiu i-a dat numele de Gherşon ("Locuitor străin").2.5.1.2.3. Chemarea şi trimiterea lui Moise (Ex. 3:1-4:31)O dată terminată pregătirea. Dumnezeu îi adresează chemarea Sa aceluia pe care vrea să-1 folosească. Sosise vremea când strigătele pe care robia aspră le smulgea israeliţilor au ajuns până la Dumnezeu; atunci. El se adresează lui Moise, care a fost pregătit în scopul acesta.Locul în care Dumnezeu a adresat chemarea Sa a. fost dincolo de pustiu, la Muntele lui Dumnezeu. Horeb, unde Moise şi-a condus turma, ca din întâmplare. Numele vechi al muntelui era Jebel Musa, avea o înălţime de 7,363 de picioare şi era aşezat în sudul Peninsulei Sinai. Horeb putea fi lanţul de munţi, iar Sinai, unul dintre munţii acestui lanţ. Unii consideră că era unul şi acelaşi munte cu două denumiri.Chemarea este adresată direct de către Dumnezeu, prin intermediul rugului aprins. Faptul că rugul ardea, însă nu se mistuia, a atras atenţia ciobanului din Madian (Ex. 3:2-3). Această arătare neobişnuită ilustra, de fapt, adevărul că, deşi Israelul era tratat cu focul încercării în cuptorul robiei, menirea lui nu era distrugerea, ci purificarea în vederea slujirii singurului Dumnezeu adevărat şi sfânt. în incinta unui asemenea sanctuar impozant, Moise trebuie să-şi scoată încălţămintea51, pentru că acela era un loc sfânt.Dumnezeu i se adresează lui Moise direct, strigându-1 pe nume şi, în continuare, are loc tensiunea legitimă dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul celui chemat, în lumina spectrului responsabilităţii. Chemarea evidenţiază faptul că lucrarea răscumpărării era opera lui Dumnezeu, care cunoaşte suferinţele poporului Său, însă El a hotărât să facă aceasta prin omul pe care 1-a pregătit pentru acest scop (Ex. 3:6-10).Dumnezeu spulberă obiecţiunile ridicate de Moise datorită ezitării astfel: când Moise, privind la sine, spune că el nu este vrednic pentru această lucrare. Dumnezeu îi arată că El însuşi îl va însoţi.- Când Moise îşi exprimă ignoranţa, spunând că nu ştie care este numele lui Dumnezeu, acesta i Se descoperă sub numele sublim de .?$Ş "I\$Ş! ,?T1H /Ehie ăşer ehie/ "Eu sunt cel ce sunt" sau '"Eu voi fi acolo cel ce întotdeauna am fost" (Ex. 3:13-18). Prin aceste cuvinte şi prin această denumire, Dumnezeu îşi descoperă atât personalitatea şi existenţa necauzată, în Sine, cât şi imanenţa în care intenţionează a Se apropia de poporul Său, cu care va intra în legământ. "Eu sunt cel ce sunt" este Numele personal al Dumnezeului Legământului, spre51 Se pare că de aici vine practica descălţării mahomedanilor, care are loc la intrarea în moschee, cât şi a creştinilor indieni, când intră în biserică.deosebire de: DTl1?^ /Elohim/, nume care-L prezenta pe acelaşi Dumnezeu, însă transcendent, descoperit în creaţie. 52

- Când Moise prezintă frica de nereuşită (Ex. 4:1-9), Dumnezeu îi încredinţează câteva minuni, prin care să se poată legitima în faţa poporului. Primul semn - acela în care toiagul de cioban al lui Moise este aruncat la pământ, la porunca lui Dumnezeu - afirma încredinţarea lui Moise în vederea marii realizări. Trimisul lui Iahve urma să fie mai puternic cu toiagul său de cioban decât Faraon cu sceptrul său în formă de cobră.Al doilea semn - cu lepra - simboliza puterea şi autoritatea lui Moise în conducerea poporului lui Dumnezeu. în sine, omul Moise ar fi însemnat un dezastru; cu Dumnezeu, el devine reuşită şi satisfacţie (Num. 11:11-12).

Al treilea semn - transformarea apei în sânge - simboliza împuternicirea ce i se dă asupra zeităţilor Egiptului, care, în ele însele, sunt un dezastru aducător de moarte, însă Dumnezeu cel Adevărat este Cel ce asigură viaţa.- Când Moise apelează la inabilitatea sa în ceea ce priveşte vorbirea. Dumnezeu îi aduce aminte că El îl putea face pe om să vorbească sau să fie mut (Ex. 4:10-12).în sfârşit, când Moise refuză, cerând ca Dumnezeu să-1 trimită pe altul, Dumnezeu i-1 dă pe fratele său - Aaron -, care avea o vorbire uşoară şi care îi va servi ca profet, vorbind în locul lui (Ex. 4:14-16; 7:1).Răspunsurile lui Dumnezeu la obiecţiunile de tot felul ale lui Moise evidenţiază echipamentul solid pe care Cel ce cheamă la o astfel de slujire îl asigură pentru slujitorul Său, echipament ce îl determină pe Moise să accepte chemarea.Astfel echipat şi asigurat de compania lui Dumnezeu şi a fratelui său, "eliberatorul" este gata să plece spre Egipt, unde poporul său gemea sub apăsarea robiei.In drum, este determinat, sub ameninţarea cu moartea, ca el - Moise - care mergea să fie unealta lui Dumnezeu în împlinirea făgăduinţei făcute lui Avraam pentru poporul acestuia, să respecte în propria sa familie semnul legământului: tăierea împrejur, poruncită lui Avraam (Ex. 4:24-26). întâlnindu-se cu Aaron, care era purtat de aceleaşi simţăminte în drum spre pustie, Moise se bucură, cei doi sunt gata ca la porunca lui Dumnezeu să istorisească poporului vestea bună a răscumpărării divine (Ex. 4:27-31).2.5.1.3. ACTUL ELIBERĂRII ISRAELIŢILOR (Ex. 5:1-15:21)Timpul mult aşteptat a sosit şi unealta lui Dumnezeu a fost pregătită (Moise avea 80 de ani, iar Aaron avea 83 de ani), pentru a se putea îndeplini marele eveniment. Mai este nevoie însă ca pe de o parte, israeliţii să-L cunoască pe Dumnezeu, iar pe de altă parte, egiptenii şi Faraon să cedeze în faţa deciziei divine de eliberare a "naţiunii alese". în scopul acesta Dumnezeu conduce lucrurile spre câţiva paşi deosebit de importanţi de educare divină.Din respect, evreii evitau pronunţarea Numelui personal al lui Dumnezeu. substituindu-L cu cel de Adonai (Domnul); de aceea, masoreţii L-au şi punctat cu vocalele acestuia: iYirr ("Yehova").2.5.1.3.1. Prima confruntare cu Faraon (Ex. 5:1-6:30)La porunca lui Dumnezeu, Moise şi Aaron s-au prezentat la Faraon şi i-au cerut să-1 lase pe Israel să plece pentru un pelerinaj religios în pustiu. Prin această cerinţă, care a fost refuzată, s-a evidenţiat hotărârea lui Faraon de a-i ţine pe israeliţi în robie, cât şi faptul că era exculsă orice libertate pentru naţiunea întobită, inclusiv cea religioasă. Nu numai că au fost refuzaţi, însă robia a fost mult înăsprită. Faptul acesta duce la o învinuire a lui Moise şi a lui Aaron de către popor, precum şi la apelul lor fierbinte către Dumnezeu. Prezentarea genealogiei lui Moise (6:14-30) este un semn al responsabilităţii ce urma să o aibă cei prezentaţi. Dumnezeu îşi înnoieşte făgăduinţa şi-i trimite din nou la Faraon.2.5.1.3.2. încercări repetate zadarnice (Ex. 7:1-10:29)Urmează mai multe încercări, în care Moise şi Aaron caută să-1 convingă pe Faraon să cedeze în faţa planului lui Dumnezeu. Transformarea toiagului în şarpe îi determină pe vrăjitorii Egiptului să recurgă la gesturi asemănătoare. Deşi şarpele lui Moise îi înghite pe cei ai vrăjitorilor şi apoi se transformă în toiag - dovedindu-se prin aceasta supremaţia lui lahve faţă de Faraon şi autoritatea acestuia - Faraon se împotriveşte categoric.Aici este prezentată în Biblie prima perioadă a minunilor biblice. A doua a fost pe vremea profeţilor Ilie şi Elisei, când, de asemenea, se vede o confruntare între adevăratul Dumnezeu şi zeităţile timpului. Iar a treia a fost când însuşi Dumnezeu a coborât în Fiul Său, pentru a-L revela pe Tatăl, adevăratul Dumnezeu. Numele celor doi vrăjitori din Egipt au fost păstrate în tradiţia orală (Iane şi lambre) şi sunt apoi prezentate în 2Timotei 3:8. 3

Urmează primele nouă plăgi, care evidenţiază încercarea lui Dumnezeu de a-i conştientiza pe Faraon si pe Egipteni de supremaţia Sa şi de inutilitatea încrederii în zeii morţi ai Egiptului. Egiptenii se închinau la un număr de 80 de zei, dintre care cei mai populari au fost confruntaţi cu puterea divină.(1) Prin prefacerea apei în sânge (Ex. 7:14-25) a fost provocat şi discreditat zeul Mapi, al Nilului. Acesta era înrudit cu Osiris şi era adorat ca sursă de viaţă în Egipt. Când însă orice viaţă din Nil a dispărut din cauza sângelui, Nilul a devenit un blestem. Magicienii au făcut acelaşi lucru în miniatură, iar Faraon s-a împietrit.(2) Invazia broaştelor (Ex. 8:1-15). Egiptenii se închinau şi zeului Hega, o creatură imaginară cu cap de broască, considerat simbol al fertilităţii şi al învierii. Invazia broaştelor în tot Egiptul a constituit o

cruntă discreditare împotriva acestei zeităţi. Din nou, ceea ce era considerat binecuvântare a devenit un blestem. Magicienii sunt şi ei capabili să aducă broaşte, însă ei nu le pot înlătura. Faraon constată nevoia ajutorului divin şi le cere lui Moise şi lui Aaron să se roage pentru îndepărtarea broaştelor, însă când broaştele au fost îndepărtate, din nou el şi-a împietrit inima.53 The Criswell SfudyBible, p. 81.(3) Ţărâna pământului se transformă în păduchi sau în ţânţari (Ex. 8:16-19). De acum, magicienii recunosc că aceasta întrece puterea lor, însă din nou Faraon se împietreşte.(4) Egiptul este invadat de "musca cănească", însă ţinutul Gosen, unde locuiau israeliţii, a fost ocolit. De data aceasta, Faraon încearcă să facă un compromis, oferind israeliţilor posibilitatea aducerii jertfelor acolo, în ţară; israeliţii refuză. Deşi le promite că îi va lăsa să plece, Faraon se împietreşte de îndată ce scapă de muşte.(5) Ciuma vitelor (Ex. 9.1-7). Cu plaga a cincea ofensa se îndreaptă asupra zeului Apis, boul sfânt, zeul protejării şi al fertilităţii şi împotriva zeiţei Hattor (vaca sacră) - o zeitate cu cap de vacă. în timp ce vitele egiptenilor au pierit, vitele israeliţilor au fost ocolite. însă Faraon şi-a împietrit inima.(6) Vărsatul negru (Ex. 9:8-12). Această urgie era îndreptată împotriva dumnezeului vindecării şi al sănătăţii, cu numele de Imhotep. Chiar magicienii au fost atinşi de această boală. Aici este punctul crucial în destinul lui Faraon. Dacă până aici este scris: "Faraon şi-a împietrit inima", de aici înainte găsim scris: "Dumnezeu a împietrit inima lui Faraon" (9:12).(7) Grindina şi focul (Ex. 9:13-35). Urgia a şaptea este din nou prevestită lui Faraon. Tunete puternice, cu foc ce atingea pământul, însoţite de grindină, au biciuit ţara Egiptului. Ploaia era cu totul neobişnuită în această ţară. Cantitatea de ploaie ce cade anual la Cairo nu atinge decât 4-5 cm. De data aceasta, a fost o groaznică furtună. Faraon recunoaşte adevărul înaintea lui Dumnezeu; lui i se dă posibilitatea de a se pocăi. îşi recunoaşte profund păcatele şi cere să înceteze furtuna, promiţând că îi va lăsa pe israeliţi să plece. însă, aşa cum Moise a prezis, Faraon şi-a retras iarăşi cuvântul. Faraon nu mai avea harul pocăinţei şi al iertării.(8) Lăcustele (Ex. 10:1-20). Plaga a opta vine după o serioasă prevenire din partea Domnului către Faraon. Nu numai că îi vorbeşte prin Moise, însă chiar slujitorii săi îndrăznesc să-1 îndemne să-i lase pe israeliţi să plece, că altfel "'piere Egiptul" (vers. 7). Faraon este gata să-i lase pe bărbaţi să meargă să aducă jertfe Domnului, însă fără să le ia pe femei, ca şi pe copii. Moise afirmă că la o sărbătoare în cinstea Domnului ar trebui să fie tot poporul. Supărat, Faraon îi izgoneşte dinaintea lui, iar lăcustele invadează ţara. Faraon îi recheamă pe Moise şi pe Aaron şi îşi mărturiseşte păcatul: "Am păcătuit", ceea ce dovedeşte îndurarea lui Dumnezeu. însă când plaga a încetat, lui Faraon i s-a împietrit inima şi nu i-a lăsat să plece.Lăcustele obişnuiau să fie aduse de vântul de răsărit, în mod natural, însă faptul că au venit aşa de multe şi la timpul prezis de Moise, dovedeşte o împletire a naturalului cu supranaturalul. Potrivit cu hotărârea divină lăcustele au invadat Egiptul când Moise şi-a întins toiagul asupra ţării (Ex. 10:4,12-13). Plaga a fost şi o confruntare ironică a zeilor Isis şi Serapis care se presupunea că apără ţara de asemenea calamităţi.(9) întunericul de trei zile (Ex. 10:21-29). Fără nici o altă prevenire, cea de a noua plagă a lovit din plin ţara Egiptului. Timp de trei zile a fost întuneric beznă peste toată ţara, excepţie făcând ţinuturile locuite de evrei. Această plagă a fost o cruntă provocare a dumnezeului-Soare (Ra) al Egiptului. De data aceasta. Faraon este dispus să lase întreg poporul să plece, fără însă să-şi ia cu eiturmele. Cu această ocazie. Moise pronunţă memorabila frază: "...Şi turmele noastre tot trebuie să meargă cu noi, şi să nu rămână o unghie din ele...", împietrirea la care ajunge Faraon, de data aceasta, îl determină să-1 izgonească pe Moise, poruncindu-i să nu mai apară înaintea sa.Aruncând o privire asupra primelor nouă plăgi, se poate uşor observa desfăşurarea acestora după un plan bine definit, urmărind scopul pe care îl avea Dumnezeu.Cele nouă plăgi formează trei grupe de câte trei, adică trei triplete bine organizate. In fiecare triplet i se cere lui Moise ca, mai întâi, să se prezinte în faţa lui Faraon lângă răul Nil, dimineaţa, şi să-1 avertizeze (Ex. 7:15; 8:20; 9:13). Apoi, e trimis la palatul lui Faraon, iar la fiecare a treia plagă, Dumnezeu porunceşte lui Moise şi lui Aaron să declanşeze pligile fără nici o avertizare. Plăgile evidenţiază supremaţia lui Dumnezeu asupra Lui Faraon şi a magicienilor săi, cât şi incomparabilitatea Sa cu zeii Egiptului.'4

Trebuie remarcat faptul că la primele cinci plăgi, de fiecare dată, Faraon îşi împietreşte inima, fapt care indică voinţa liberă şi alegerea lui Faraon în această decizie, precum şi responsabilitatea acestuia

pentru neascultare. începând cu plaga a şasea, Dumnezeu îi împietreşte inima, indicând depăşirea limitei harului şi aşteptării divine, deşi uneori Faraon a ajuns să recunoască vina, să ceară îndurarea şi să încline spre decizia aşteptată de Dumnezeu.(10) Plaga a zecea constituie o categorie aparte şi este parte integrantă în desfăşurarea actului marii împliniri - ieşirea israeliţilor din Egipt.2.5.1.3.3. Eliberarea - EXODUL (Ex. 11:1-15:21)Cea de a zecea plagă era rezervată pentru împlinirea planului divin, pentni ieşirea israeliţilor din robie. Uciderea tuturor întâilor născuţi este prevestită lui Faraon. Scopul era ca să se dovedească, cu certitudine, că atât Faraon cât şi întâiul său născut, consideraţi ca întrupări ale zeilor, nu erau decât fiinţe muritoare, dependente de dătătorul vieţii - Dumnezeu. El arată că nu doreşte să distrugă întreaga naţiune egipteană, ci că, în mod simbolic, aplică judecata sa disciplinară asupra naţiunii egiptene neascultătoare.Şi israeliţii sunt pregătiţi pentru măreţul eveniment (Ex. 12:1-28). Acelaşi eveniment, care pentru egipteni însemna moarte şi pedeapsă, pentni poporal lui Dumnezeu însemna viaţă şi eliberare. Pentru israeliţi, Dumnezeu stabileşte un nou calendar pe baze teologice, în locul celui bazat pe ciclul natural (Ex. 12:1-2). Plaga a zecea şi felul în care urma să fie aplicată demonstrează că israeliţii nu erau consideraţi superiori egiptenilor prin natura lor. Distincţia acordată lor se datora graţiei lui Dumnezeu. Sunt salvaţi de la moarte doar întâii născuţi ai familiei care aveau stâlpii şi pragul de sus al uşii casei stropiţi cu sângele unui miel. Fie întâiul născut, fie mielul care îl substituia, urma să moară. Un miel fără cusur trebuia luat de către fiecare familie în ziua a zecea şi apoi junghiat în ziua a paisprezece a lunii întâi a anului. Aceasta este luna Abib (Ex. 13:1; 23:15), cunoscută mai târziu, după captivitatea babiloniană, ca luna Nisan (Neemia 2:1;' Estera 3:7), corespunzând aproximativ mijlocului luniimartie-aprilie şi a devenit prima lună a anului religios. înteraga familie terbuia să fie adunată în casă şi să mănânce carnea mielului friptă, împreună cu verdeţuri şi ierburi amare şi cu azimă sau cu pâine nedospită. în acelaşi timp, îngerul morţii a străbătut prin toată ţara Egiptului omorându-i pe toţi întâii născuţi ai ţării, trecând însă pe lângă casele israeliţilor fără să le cauzeze vreun rău acestora. Acţiunea a fost îndeplinită conform cuvântului evreiesc: FIDD /Pasac/ "a trecut pe lângă", "a evitat", denumind pastele Domnului, în baza sângelui mielului. La miezul nopţii, pe când egiptenii îşi plângeau - fiecare-morţii, israeliţii, gata de drum, sărbătoreau pastele şi ieşirea lor din robie.Făgăduinţa făcută lui Avraam s-a împlinit după 430 de ani. Când Dumnezeu a decis împlinirea, egiptenii nu numai că i-au lăsat pe israeliţi să plece, ci i-au şi silit să iasă cu tot ceea ce aveau şi cu o deosebită grabă. Mai mult, Dumnezeu le-a acordat favoarea de a primi de la egipteni daruri multe, care au constituit o bogată recompensă pentru robia cruntă. Situaţia creată de plăgile aplicate Egiptului i-a determinat pe mulţi să se ataşeze israeliţilor; neavând însă aceeaşi făgăduinţă, aceştia au constituit o cursă pentru naţiunea aleasă în drum spre 'Ţara făgăduinţei" (Numeri 11:4).Actul eliberării din robia Egiptului dovedeşte precizia cu care lucrează Dumnezeu la timpul prevăzut (Gen. 15:13; Fapte 7:6-7): în jurul anului 1445 î.Hr., în timpul domniei lui Amenhotep II, care a fost precedat de Thutmose III, faraonul opresiunii israeliţilor/5 Cei care au ieşit din Egipt erau peste 600.000 de bărbaţi în stare să poarte armele, ceea ce dovedeşte că numărul total era 2-3 milioane (12:37), un mare popor, aşa cum promisese Dumnezeu. Potrivit jurământului făcut lui Iosif, israeliţii au luat cu ei şi osemintele lui Iosif (Ex. 13:19) şi au pornit spre "Ţara făgăduinţei", conduşi de însuşi Domnul.Definitivarea exodului trebuia săvârşită atât pe plan spiritual, cât şi pe plan fizic (12:43-14:31). Pe plan spiritual, israeliţii trebuiau să evalueze la justa valoare ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei. De aceea. Dumnezeu a poruncit sărbătorirea anuală a Pastelor spre pomenirea marelui eveniment al exodului. Toţi bărbaţii care doreau să mănânce pastele trebuia să fie tăiaţi împrejur.Israeliţii erau datori să-şi exprime deplina recunoştinţă faţă de Dumnezeu, Marele lor Eliberator. Fiecare întâi născut, atât al oamenilor, cât şi al animalelor, trebuia închinat Domnului. întâiul născut al omului şi al animalelor necurate trebuia răscumpărat (fiecare, cu un miel); altfel, trebuia să fie omorât (13:12-13). în felul acesta, exodul trebuia întipărit în mintea israeliţilor pentru totdeauna. Pe plan fizic, exodul a fost definitivat prin separarea israeliţilor de egiptenii care i-au urmărit şi de sfera de acţiune a acestora. Drumul direct spre nord, prin ţara filistenilor, care ar fi fost cel mai scurt drum spre Canaan, a fost evitat, pentru că era patrulat de gărzi egiptene. Astfel, Moise şi-a condus poporul, la porunca lui Dumnezeu, spre sud, unde urma să experimenteze trecerea miraculoasă a Mării Roşii (14:1-31).Acolo, la Marea Roşie, Dumnezeu a dat o lecţie definitivă atât israeliţilor, cât şi egiptenilor. Israeliţii,

văzând în faţa lor moartea, iar în urmă, oastea egipteană apropiindu-se, au uitat, parcă, tot ceea ce făcuse Dumnezeu pentru ei. El însă i-a însoţit şi i-a trecut prin Marea Roşie ca pe uscat, într-un mod cu totulWilliam J. Dumbrell, op.cit., p. 32.Chswell Bible Study, p.90.

miraculos. Egiptenii au uitat, parcă, de asemenea, tot ceea ce li se întâmplase, şi Faraon, cu inima împietrită, i-a urmărit pe israeliţi spre Marea Roşie, însă egiptenii au fost înecaţi, pe când încercau să-i ajungă pe fugarii intraţi în mare. Miracolul trecerii Mării Roşii a dovedit egiptenilor decizia divină a eliberării celor pe care ei îi înrobiseră, iar israeliţilor, fericiţi şi definitiv scăpaţi de robia egipteană, le-a inspirat frică şi încredere în Domnul, cât şi respect faţă de servul Său, Moise (14:31). Mai târziu, evenimentul s-a înscris şi în teologia israeliţilor (Ps.77:11-20; 78:52-54; 106:7-12; îs. 51:9-11; Evr. 1 1:29).Cântarea de laudă (15:1-21) a fost expresia bucuriei şi a recunoştinţei adusă Domnului. Alături de Moise şi de Aaron, sora lor, Măria, proorocită, conduce cântarea de laudă Domnului. Cântarea evidenţiază, în retrospectivă, experienţa minunată de care au avut parte (15:1-13), iar în perspectivă, este o privire înainte spre cucerirea "Ţării făgăduite" (15:14-16), cât şi o privire cu nădejde spre veşnicie (15:17-18).Câteva concluzii privind eliberarea israeliţilor din robia Egiptului vor evidenţia învăţăminte de seamă revelate prin acest act divin, după cum urmează:- Exodul rămâne cel mai de seamă eveniment din istoria israeliţilor şi a generat cea mai veche şi importantă sărbătoare mozaică.- Actul eliberării din robie s-a dovedit a fi lucrarea lui Dumnezeu.- Contribuţia lui Moise şi a lui Aaron arată câ Dumnezeu îi foloseşte pe oameniii aleşi ca unelte în cele mai măreţe lucrări pe pământ. Dumnezeu lucrează pentru oameni prin oameni. în vederea acestui fapt, El pregăteşte uneltele Sale în mod specific, potrivit chemării fiecăruia.- Dumnezeu lucrează în timp, acordând harul Său şi celor mai înverşunaţi duşmani şi dăltuind caracterele celor din poporul Său. Faraon este condus de la cea mai de jos poziţie de împotrivire faţă de Dumnezeu, când întreabă "Cine este Dumnezeu ca să ascult de El ?", până la înalta stare de pocăinţă, când declară: "Am păcătuit, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine". Dar pentru că îşi împietreşte inima faţă de Dumnezeu, este condus spre deplina osândă pentru faptele sale.Calificativul cel mai potrivit privitor la măreţul act al exodului este cel redat de cuvintele de început ale cântării izbăvirii: "Voi cânta Domnului, că Şi-a arătat slava". Când familia aleasă a devenit o naţiune aleasă, Dumnezeu a eliberat pe poporul Său pentru a-1 duce la locul întâlnirii personale şi al intrării în legământ cu regele lor, în vederea pregătirii acestui popor pentru a servi ca mediu al venirii Sale pe pământ în Hristos Domnul, pentru răscumpărarea fiinţei umane.2.5.1.4. NAŢIUNEA ALEASĂ ÎN DRUM SPRE MUNTELE SINAI (15:22-18:27)Semnul dat de Dumnezeu lui Moise a fost faptul că, după scoaterea poporului din robie, israeliţii vor sluji lui Dumnezeu acolo, pe Muntele Sinai (3:12), unde a hotărât El să intre în legământ cu naţiunea Sa.Drumul dintre Marea Roşie şi Sinai a constituit prilejul primelor experienţe în umblarea cu Dumnezeu. La fiecatre pas, poporul nou eliberat din robie vaîntâlni probleme pe care le va depăşi prin puterea lui Dumnezeu, care călătorea împreună cu el şi care săvârşea modelarea pentru a deveni naţiunea prin care îşi va îndeplini planurile.2.5.1.4.1. Popasul de la Mara (15:22-27)După trei zile de călătorie prin pustia Şur, israeliţii au ajuns la Mara. Acolo au întâlnit apele amare pe care nu le-au putut bea; de aceea, au dat locului aceluia numele Mara. ("Amărăciune"). Poporul a cârtit împotriva lui Moise, iar acesta a apelat la Dumnezeu. Acesta i-a indicat lui Moise o bucată de lemn, pe care s-o arunce în apele amare. Apele au devenit dulci şi bune de băut. Versetele 25 şi 25 arată că întâmplarea a avut un rol precis în planul lui Dumnezeu. Israeliţii au învăţat cât erau de vulnerabili şi cum soluţionarea problemei, în pustiu, se realiza prin îndurarea şi puterea lui Dumnezeu. De asemenea, li se spunea clar că, aşa cum Dumnezeu a vindecat apele de amărăciunea din ele, tot El le

va vindeca şi în continuare, de-a lungul drumului, bolile fizice şi spirituale şi le va transforma amărăciunea în dulceaţă. Iahve s-a dovedit a fi şi "Domnul care vindecă", doctorul israeliţilor, iar ei trebuiau să-L asculte.2.5.1.4.2. Popasul de la Elim (15:27)înaintând prin pustie, israeliţii au ajuns la Elim, care s-a dovedit o oază binecuvântată în mijlocul pustiului. Douăsprezece izvoare ofereau apă bună pentru fiecare dintre cele douăsprezece seminţii din pustiu. Iar şaptezeci de palmieri ofereau umbra lor binefăcătoare. Elimul dezvăluie rezervele plenare ale lui Dumnezeu, chiar în pustiu, pentru poporul ales. El este Păstorul care duce turma Sa la ape de odihnă (Ps.23).2.5.1.4.3. Popasul din Pustia Sin (16:1-36)Plecând de la Elim prin Pustiul Sin, israeliţii au suferit din lipsă de hrană. Aici are loc, iarăşi, exprimarea deschisă a firii lor păcătoase şi încăpăţânate. în cârtirile lor, ei apreciază vechea situaţie din Egipt si preferă să moară decât să fie în prezenta situaţie. Nemulţumirea lor faţă de Dumnezeu s-a exteriorizat în cârtire împotriva lui Moise şi a lui Aaron. Marea lor greşeală a fost că nu-şi aruncau mereu privirea înainte spre "Ţara făgăduinţei", ci înapoi, spre ţara robiei lor.56

La cârtirile lor nesăbuite. Dumnezeu răspunde prin trei acţiuni: Slava Domnului s-a arătat în nor: Iahve arată că vine în ajutorul conducătorilor, confirmând spusele încurajatoare ale acestora către poporul răzvrătit şi descurajat. Seara, Cel Atotputernic a aprovizionat cu carne tabăra răzvrătită. Prepeliţe nenumărate au acoperit tabăra. Dumnezeu le-a determinat să cadă în tabăra israeliţilor. ApoL Dumnezeu le-a dăruit şi mană din cer. Dimineaţa, o rouă abundentă a înconjurat tabăra, iar când aceasta s-a ridicat, pe suprafaţa pustiului au rămas un fel de fulgi albi, care aveau gustul de turtă dulce. Când au văzut israeliţii au întrebat: N1H M /Man hu/, "Ce este aceasta?" de unde i-a şi56

Halley. op.cit., p. 125.venit numele de mană sau pâinea din cer, care le-a fost apoi dăruită israeliţilor zilnic. Ei trebuiau doar s-o strângă, s-o macine şi să coacă turtev Fiecare persoană trebuia să adune un omer în fiecare dimineaţă (cea. 3,85 1). în ziua a şasea, trebuia să strângă o cantitate dublă, pentru a avea şi în ziua a şaptea, care era să fie ziua de odihnă.Aici, în Pustia Sin, israeliţii au învăţat că Cel care le dăduse apă de băut le-a dat şi pâine în pustiu. Trist este însă că firea lor era aceeaşi. Dacă în lipsuri au cârtit, în belşug au călcat porunca divină. Unii s-au dedat să adune mai multă mană decât aveau nevoie pentru o zi, însă cantitatea suplimentară s-a alterat şi a făcut viermi. Mai mult, unii au ieşit să culeagă mană şi în ziua a şaptea, însă n-au găsit.De la o lună de la ieşirea lor din Egipt, israeliţii au fost hrăniţi cu mană pe toată durata celor patruzeci de ani, până când au ajuns în "Ţara făgăduinţei" şi au mâncat din roadele ţării (16:35; Ios. 5:12). Un vas cu mană a fost păstrat din porunca Domnului şi pus în chivot pentru a servi ca mărturie în faţa descendenţilor. Domnul Isus însuşi desemnează ma.na din pustie ca un prototip al propriei Sale fiinţe, care era adevărata Pâine ce se pogoară din cer (loan 6:31-58).2.5.1.4.4. Popasul de la Refîdim (17:1-18:27)Următorul popas, în drum spre Muntele Sinai, a fost la Refîdim, unde au avut loc alte trei experienţe importante:(1) Israeliţii primesc apă din stâncă. Confruntaţi din nou cu lipsa de apă sunt cuprinşi de un aşa duh de răzvrătire, încât îşi propun să-1 ucidă pe Moise cu pietre. îndoindu-se de prezenţa Domnului cu ei. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să lovească stânca Horebului cu toiagul şi, astfel, să-i asigure poporului apă de băut. Actul era deosebit de semnificativ: Domnul însuşi a stat pe stâncă, atunci când Moise a lovit-o. Stânca lovită îl prefigura, cu claritate, pe Dumnezeu în persoana Fiului Său - Isus Hristos - care va primi osânda Legii din pricina păcatului, pentru ca astfel, prin jertfă, să ţâşnească apa vieţii pentru toţi cei ameninţaţi cu moartea din pricina păcatului (Deut. 32:15; ICor. 10:4; loan 4:13-14). întâmplarea a fost înscrisă în istoria călătoriilor prin pustiu prin expresiile: "'Masa şi Meriba" (ispită şi ceartă) din pricina comportării israeliţilor (17:7).(2) Tot la Refîdim, pelerinii spre "Ţara promisă" au parte de victoria în înfrângerea amaleciţilor. Amalec era căpetenia unui popor descendent din Esau, duşmani din principiu ai israeliţilor (Gen. 36:12). Ei au pornit război împotriva acestor vrăjmaşi. Lupta s-a dus pe două planuri. Pe plan spiritual, era susţinută de către Moise, care stătea pe munte în rugăciune, implorându-L pe Dumnezeu cu mâinile ridicate şi susţinut de către Aaron şi Hur. Pe plan fizic, lupta a fost condusă de Iosua, în vale. Biruinţa a fost deplină pentru israeliţi. Victoria a fost notată într-o carte şi imortalizată printr-un altar

construit de Moise, căruia i-au pus numele "Iehova Nisi" sau "Domnul - Steagul meu", iar Amalec urma să fie şters de sub ceruri.(3) In sfârşit, tot la Refîdim, Moise împarte funcţiile administrative. Socrul său, Ietro, aflând despre tot ceea ce a făcut Domnul lui Moise şi poporului Său,a venit la el în pustiu şi i-a adus-o pe soţia acestuia, Sefora, şi pe fii Ghersom şi Eliezer, care fuseseră trimişi acasă; astfel a realizat o întâlnire fericită cu mulţumiri către Dumnezeu.Ietro a observat apoi metoda ineficientă folosită de Moise în judecarea poporului şi îi sugerează un sistem mai eficient. Moise avea să-şi păstreze funcţia de intermediar între popor şi Dumnezeu şi rolul de învăţător al poruncilor Domnului pentru popor. Iar cazurile mai uşoare urmau să fie rezolvate de căpetenii aşezate peste grupuri de persoane de o mie, o sută şi zece. Sarcina putea să fie astfel purtată de mai mulţi, cu condiţia ca Dumnezeu să-şi dea acordul (18:23). Nu numai că Moise a aplicat acest nou fel de organizare, însă organizarea pe baza unor astfel de principii corespunde în mod excelent pentru poporul Domnului. Astfel, naţiunea aleasă, crescută de Dumnezeu din Avraam, modelată în "cuptorul" robiei crunte a Egiptului, apoi scoasă cu mână tare din robie, era acum gata să intre în legământ cu Regele ei, legământ încheiat la Sinai.2.5.2. LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU POPORUL SĂULA MUNTELE SINAI (19:1-24:11)Plecând de la Refîdim, în mai puţin de trei luni de la ieşirea din Egipt, israeliţii au ajuns în Pustiul Sinai şi s-au oprit în faţa Muntelui Sinai.57 Popasul de la Sinai, care a durat aproximativ un an, a constituit punctul crucial din călătoria lor prin pustiu, aceasta fiind ocazia în care au intrat în legământ cu Dumnezeu. Aici, la Sinai, a avut loc punerea bazelor solide ale religiei revelate israeliţilor, cât şi marcarea scopului chemării acestei naţiuni şi felul în care ea îşi va putea îndeplini menirea.2.5.2.1. PREZENTAREA LEGĂMÂNTULUI (19:1-9)Legământul de la Sinai este baza religiei revelate şi temelie a acţiunii răscumpărătoare a lui Dumnezeu pentru neamul uman. De aceea, acest Legământ este prezentat lui Moise de îndată ce poporul şi-a aşezat corturile în Pustiul Sinai, iar Moise a fost chemat pe munte. în textul biblic sunt evidenţiate coordonatele Legământului:(1) Oferta lui Dumnezeu pentru a intra în legământ cu Israel. Iniţiativa a pornit de la Dumnezeu. în scopul acesta, 1-a scos pe Israel din robie şi, în providenţa Sa, 1-a adus ca "pe aripi de vultur" până acolo, la El. Cel ce intra în Legământ era El: Izbăvitorul - Călăuzitorul - Cel ce intenţiona o relaţie aleasă cu poporul Său.(2) Sunt arătate şi condiţiile care se cer pentru intrarea în Legământ. Ei trebuiau să asculte glasul Domnului, adică să ia seama la spusele Domnului, cât şi să dovedească supunere faţă de cerinţele lui Dumnezeu. Aşadar, credinţa57 Halley, op.cit, p. 126. Muntele Sinai era numit şi Horeb şi era situat în Peninsula Sinai, de formă triunghiulară, aşezată între două braţe ale Mării Roşii.constituia pivotul principal al Legământului. Apoi, credinţa trebuia materializată în împlinirea voii lui Dumnezeu; aceasta era partea omului.(3) Promisiunile Legământului sunt sclipitoare.58 Prin acest legământ, Israel urma să fie un popor ales, o împărăţie de preoţi, o naţiune sfântă. Scopul lui Dumnezeu era să-şi formeze un popor prin care El să se apropie de oameni, iar oamenii de El. Or, acesta era rolul preotului. Preotul trebuia să fie ales de Dumnezeu şi să fie separat prin sfinţenie şi prin vrednicie. La lucrul acesta era chemată naţiunea descendentă din Israel.Coborându-se de pe munte, Moise prezintă poporului coordonatele Legământului, ia* poporul se angajează să asculte de Domnul şi să-I îndeplinească condiţiile.2.5.2.2. PREGĂTIREA POPORULUI PENTRU PRIMIREA LEGĂMÂNTULUI (19:10-25)Israeliţii trebuiau pregătiţi timp de trei zile, să se sfinţească, depărtându-se de orice necurăţie; apoi, a treia zi, îmbrăcaţi cu haine curate să se întâlnescă cu Dumnezeu. Erau stabilite limite de acces al poporului în jurul muntelui. Cadrul încheierii Legământului era deosebit, înfricoşător. Trompetele din ceruri au răsunat puternic. Aceleaşi trompete vor mai fi auzite doar la venirea Domnului (ICor. 15:52; ITes. 4:16). însuşi Domnul S-a coborât asupra muntelui cuprins de flăcări şi de un puternic cutremur, din mijlocul cărora Dumnezeu a rostit cele zece porunci: principiile de bază ale Legământului.Din felul în care a fost pregătit poporul şi din cadrul solemn şi înfricoşător se poate vedea natura Legământului.2.5.2.3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE LEGĂMÂNTULUI -CELE ZECE PORUNCI (Ex.

20:1-17)Din mijlocul cadrului mai sus amintit, Dumnezeu a rostit, în auzul întregului popor, cele zece porunci, ce constituie baza Legământului. Numite şi "Decalogul" (cele "Zece cuvinte"), acestea nu sunt numai o colecţie de interdicţii şi obligaţii, ci ele constituie o reală expresie teologică a naturii lui Dumnezeu. Dumnezeu, care mai înainte venise la diferite persoane, cărora li s-a revelat, a venit, prin Legământul de la Sinai, la întreaga Sa naţiune scoasă din mijlocul altor naţiuni şi eliberată de Dumnezeul Legământului.Cele zece porunci aveau menirea să-1 distingă pe Israel de egiptenii de la care venea şi de canaaniţii spre care se îndrepta. în sumar, acestea sunt:(1) Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.(2) Să nu-ţi faci chip cioplit sau vreo altă înfăţişare pentru a te închina.(3) Să nu iei în deşert Numele Domnului.(4) Să-ţi aduci aminte să sfinţeşti ziua de odihnă.(5) Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.58 Criswell Study Bible, p. 98. "Dumnezeu a planificat pentru Israel să fie o naţiune cu sistem teocratic, în care fiecare să-I dea socoteală lui Dumnezeu (lSam. 12:12) şi să stăpânească asupra neamurilor. Performanţele scontate sunt atinse doar în Hristos".(6) Să nu ucizi.(7) Să nu preacurveşti.(8) Să nu furi.(9) Să nu mărturiseşti strâmb.(10) Să nu pofteşti nimic din ceea ce este al aproapelui tău.Cele zece porunci constituie o capodoperă juridică superioară oricărei prevederi constituţionale. Ele sunt împărţite în două categorii: primele patru reprezintă raportul omului cu Dumnezeu, iar ultimele şase, raportul cu semenii.59 Fiecare dintre cele patru porunci ce reprezintă relaţia cu Dumnezeu sunt temeinic justificate prin introduceri corespunzătoare. Este evidenţiată unicitatea lui Dumnezeu, Cel ce S-a revelat Israelului prin actul scoaterii din robie. Dumnezeu este nevăzut şi nu există nimic în lumea materială să-L poată reprezenta. Idolatria este mare pericol şi trebuie prevenită. Numele Domnului este sfânt şi nu poate fi luat în deşert. El fiind transcendent, Numele Lui trebuie respectat şi onorat, întrucât Acesta îl reprezintă pe El. Ziua de odihnă aminteşte de faptul că Legământul este bazat pe ordinea creaţiei şi este orientat spre binele omului. Ziua a şaptea să fie zi de odihnă, după pilda lui Dumnezeu. Sabat vine de la cuvântul evreiesc: Pi2Vi /Şavet/ "a întrerupt munca, s-a odihnit".Se poate observa că, faţă de Dumnezeu, Legământul îi cerea omului: devotare, loialitate, credincioşie, reverenţă şi închinare.Porunca cinstirii părinţilor stabileşte puternica fundaţie a vieţii de familie şi constituie garantarea vieţii lungi şi fericite. Oprirea uciderii indică respectul faţă de viaţă, care îşi are originea în Dumnezeu. Porunca se referă la indivizi. Autorităţile civile, putând fi încredinţate cu pedeapsa capitală. Sfinţirea familiei e indicată în porunca a şaptea. Decăderea morală a familiei a fost - şi este -întotdeauna semnul distinctiv al unei societăţi decadente. Dreptul şi apărarea proprietăţii sunt cuprinse în porunca a opta. "Porunca este încălcată şi prin profitarea de slăbiciunea şi de neputinţa aproapelui, pentru a-1 deposeda de bunurile sale".61 Porunca a noua apără drepturile reputaţiei persoanei sau sfinţenia bunului nume, iar porunca a zecea arată că omul răspunde şi pentru gândurile sale în legătură cu ceea ce este al aproapelui, care, de fapt, constituie originea faptelor omului.Faţă de semenul său, omului legământului i se cere: respect, cinste, curăţie şi integritate.Este semnificativ faptul că Domnul Isus însumează toate cele zece porunci în două, cuprinzându-le pe toate în principiul dragostei. Primele patru sunt cuprinse în porunca iubirii lui Dumnezeu "din toată inima, din tot sufletul şi cu toată puterea", iar ultimele şase, în porunca iubirii aproapelui "ca pe sine însuşi" (Mat. 22:34-40). De asemenea, este semnificativ faptul că fiecare dintre aceste zece porunci, care constituie sumarul şi baza Legământului cu Dumnezeu, este

59 Unii sunt de părere că aşa au şi fost scrise, primele patru porunci pe prima tablă, iar ultimele şase pe a doua.60 în Noul Testament ziua Domnului aminteşte de faptul încheierii lucrării răscumpărării în ziua I prin învierea Domnului Isus.61 F. Davidson, Ed. The New Bible Commentary (London:The Intervarsity Fellow-ship, 1961), p. 121.menţionată, cel puţin o dată, în învăţăturile Domnului Isus, după cum urmează:62

Porunca 1-a Mat. 4:10; 6:33; 22:37-40; Porunca 2-a Mat. 6:24; Luc. 16:13; Porunca 3-a Mat. 5:33-37; 6:9; 23:16-22; Porunca 4-a Mat. 12:1-13; Marcu 2:23-27; 3:1-6; Luc. 6:1-11; Porunca 5-a Mat. 15:4-6; 19:19; Marcu 7:9-13; Luc. 18:20; Porunca 6-a Mat. 5:21-24; 19:18; Marcu 10:19; Luc. 18:20; Porunca 7-a Mat. 5:27-30; 19:18; Marcu 10:19; Luc. 18:20; Porunca 8-a Mat. 19:18; Marcu 10:19; Luc. 18:20; Porunca 9-a Mat. 5:37; 19:18; Marcu 10:19; Luc. 18:20; Porunca 10-a Luc. 12:15-34.Faptul acesta subliniază, în mod definitiv, importanţa nemaipomenită şi caracterul divin al acestor porunci.La auzul glasului Domnului, poporul s-a înspăimântat şi a convenit ca Dumnezeu să-i vorbească lui Moise, iar acesta să vorbească poporului, promiţând ascultare. Pentru comunicarea legilor, în continuare, Moise - singur s-a dus pe munte la întâlnire cu Dumnezeu (20:18-21).2.5.2.4. CARTEA LEGILOR LEGĂMÂNTULUI DE LA SINAI(20:22-23:33)După rostirea celor zece porunci, constituind temelia Legământului, Dumnezeu a continuat să-i reveleze lui Moise legi, care au fost cuprinse în "Codul de legi" sau "Cartea legilor Legământului" pentru naţiunea israelită.Acest Cod de legi este net superior oricărui cod de legi de până atunci şi de atunci până azi. Depăşeşte valoarea legilor Egiptului, a legilor din Codul lui Hammurapi, precum şi a oricăror alte legi de origine omenească, tocmai prin provenienţa lor divină şi prin autoritatea care era în spatele lor - Dumnezeul Legământului. Legile erau aplicarea Legământului la împrejurări specifice.Cartea Legii cuprindea mai multe feluri de legi:(1) Legi cultice (20:22-26). Aici sunt cuprinse instrucţiuni divine cu privire la închinare: confecţionarea de idoli era prohibită; altarul trebuia să fie făcut din pământ sau din piatră necioplită, simbolizând faptul că în faţa lui Dumnezeu trebuie să vină omul aşa cum este fără nici o artificialitate - atât de răspândită în Egipt; de asemenea, altarul nu trebuia să fie prevăzut cu trepte, pentru a se evita expunerea goliciunii preotului în timpul slujirii.(2) Legi civile, penale (21:1-22:17). în această secţiune, Codul prevede restricţii privind sclavia: în anul al şaptelea, sclavii trebuiau eliberaţi; erau reţinuţi pe viaţă doar sclavii care rămâneau de bună voie, fapt care se marca prin gaurirea urechii. Drepturile femeii erau clar stipulate. Ucigaşul care a ucis din premeditare trebuia să fie pedepsit cu moartea, iar dacă a omorât din întâmplare, să fie exilat. Ucigaşul nu putea scăpa nici chiar dacă se refugia în sanctuarul62 cf. David S. Deckery, Gen. Ed. Holiman Bible Handbook (Nashville, Tennessee: Holiman Bible Publishers, 1992), p. 147.Domnului, la coarnele altarului. Lovirea sau blestemarea părinţilor, cât şi răpirea de oameni erau pedepsite cu moartea.Legi precise reglementau compensări pentru vătămarea trupului, iar viaţa omului era protejată încă înainte de naştere. Codul de legi cuprindea şi "legea talionului" - ca o stăvilire a răzbunării şi ca o manifestare a dreptăţii. Seducerea unei fete de către un bărbat îl obliga pe acesta să o ia în căsătorie.(3) Legi moral - religioase (22:18-23:19) sunt, de asemenea, cuprinse în Cartea Legământului. Vrăjitoria şi bestialitatea se pedepseau cu moartea, precum şi jertfirea la alţi dumnezei. Străinul şi văduva erau apăraţi. Oricine blestema pe conducători sau hulea Numele Domnului era, de asemenea, pedepsit.Pârga din toate produsele şi veniturile era adusă Domnului şi dreptatea era prevăzută în toate relaţiile. Anul al şaptelea era "anul sabatic". în care pământul se odihnea, iar oamenii se îndeletniceau cu studierea Legii Domnului. Trei mari sărbători: Azimile ("Pastele"), Cincizecimea ("Secerişul") şi Corturile ("Ziua roadelor") trebuia sărbătorite fiind însoţite de pelerinaj. Toţi bărbaţii trebuiau să meargă la locul de închinare.în încheierea Cărţii Legământului este precizat că respectarea legilor va face ca Dumnezeu să-1 trimită pe îngerul Său înaintea israeliţilor să-i conducă în drumul lor, iar El va izgoni pe canaaniţi din ţară. Moştenirea israeliţilor urma să se întindă de la Marea Roşie până la Râul Eufrat, cu condiţia ca ei să-i izgonească pe canaaniţi. pentru ca aceştia să nu fie o cursă pentru poporul ales (23:20-33).2.5.2.5. RATIFICAREA LEGĂMÂNTULUI (24:1-18)După ce toate legile au fost exprimate, Moise, Aaron şi cei doi fii ai săi, ca şi cei şaptezeci de bătrâni din popor, au fost chemaţi înaintea Domnului în vederea ratificării Legământului.Mai întâi, a avut loc scrierea de către Moise a Cărţii Legământului. Faptul acesta denotă importanţa ce se dădea tuturor acestor legi, cât şi intenţia de a le păstra pentru posteritate. Apoi, Cartea a fost stropită

cu sângele animalelor aduse ca ardere de tot. Ca şi celelalte legăminte (adamic, al lui Noe şi cel avraamic), şi Legământul sinaitic a fost stropit cu sânge. Sigilarea cu sânge însemna acceptarea mutuală a Legământului. Apoi, Moise a zidit altarul tradiţional din cele douăsprezece pietre - simbolizând seminţiile lui Israel - şi a adus jertfe de mulţumire. Cu sângele jertfelor au fost stropite: altarul, Cartea Legământului ( ale cărei cuvinte au fost citite în faţa poporului), precum şi poporul - ca semn al Legământului, în baza celor scrise în carte.Viziunea slrrvei Domnului a constituit o specială încoronare a sărbătorii ratificării (24:9-11). Moise, preoţii şi bătrânii poporului au văzut slava Domnului. Se pare că au avut doar partea inferioară a imaginii slavei Domnului. Ca semn al acceptării lor înaintea lui Dumnezeu ei nu au fost nimiciţi.3 Această lege, care cerea dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi, a fost depăşită de îndemnul Domnului Isus: iubirea vrăjmaşilor.Moise a fost apoi chemat pe munte, unde a petrecut patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi cu Dumnezeu, pentru a primi cele două table de piatră cu principiile fundamentale ale Legământului şi pentru a li se arăta chipul sanctuarului pe care urma să-1 construiască (24:12-18).2.5.3. REVELAREA SANCTUARULUI PRIMEI RELIGII REVELATE (25:1-31:18)După încheierea Legământului, "Cortul întâlnirii" este cel de al doilea element important în religia revelată a israeliţilor. Cortul este sanctuarul acestei religii şi, de altfel, primul sanctuar construit pe pământ pentru adevăratul Dumnezeu, expresia concretă a' locuirii lui Dumnezeu cu israeliţii (Evrei 25:8). Câteva faze importante constituie acţiunea construirii cortului.2.5.3.1. INSTRUCŢIUNI PRELIMINARE (25:1-9)Cortul trebuia făcut din cel mai bun material: aur, argint, aramă, materii vopsite albastru, purpuriu şi cărămiziu (25:3-7). Aceasta, pentru că, fiind vorba de palatul regelui în mijlocul naţiunii, Lui i se cuvenea tot ceea ce-i mai bun. întotdeauna terbuie dat lui Dumnezeu ceea c-e este mai bun.Materialele pentru construirea cortului trebuia dăruite de israeliţi - ca daruri de bunăvoie. Numai ceea ce este dat din inimă şi de bunăvoie este acceptat de Dumnezeu. Dumnezeu nu este un cerşetor căruia să i se dea ceea ce rămâne, ci este Stăpânul căruia îi aparţin toate lucrurile.Cortul trebuia făcut după modelul sau planul arătat lui Moise pe munte (Ex. 25:9, 40; 26:30). Astfel, primul sanctuar al adevăratului Dumnezeu construit pe acest pământ, era o copie şi o umbră a unui cort ceresc de închinare (Evr. 8:5; 9:11-12; Apoc. 11:19). în acelaşi timp, cortul a constituit un model al lucrurilor viitoare. Mai târziu, templul de la Ierusalim a fost făcut după acelaşi model. Toate acestea vorbesc clar despre o reprezentare autentică a gândurilor lui Dumnezeu privind planul Lui de a locui împreună cu oamenii, de a-i readuce pe aceştia în părtăşia dragostei Sale, fapt care s-a realizat prin Domnul Isus, jertfit pentru păcatul întregii omeniri.Aşadar, scopul construirii sanctuarului era ca Dumnezeu să locuiască în mijlocul naţiunii Sale cu care încheiase Legământ. Cuvântul "Tabernacol" înseamnă "locuire" şi aceasta era menirea cortului - locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său.64 Iar numirea de "sanctuar", care i s-a mai dat, înseamnă "un loc consacrat unui anumit scop" - scopului întâlnirii omului cu Dumnezeul său.Faptul că acest sanctuar era, în condiţiile date, un cort, arată cât de mult a dorit Dumnezeu să se identifice cu poporul pe care 1-a răscumpărat. Israeliţii erau de acum nişte călători nomazi^ care locuiau în corturi, iar El alege să împărtăşească aceeaşi soartă cu ei. In sensul acesta, cortul a fost o strălucită prefigurare a persoanei lui Hristos, întrupat în Isus din Nazaret, în care Dumnezeu a venit să locuiască cu oamenii, într-un cort asemenea lor, spre a fi"Emanuel", "Dumnezeu cu noi" (Ioan 1:14; îs. 7:14), pentru ca, apoi, să-i ducă pe oamenii Săi în corturile Sale cereşti (Apoc. 21:3; Ps.15).2.5.3.2. ELEMENTELE ŞI MOBILIERUL SANCTUARULUI (25:10-27:19; 30:1-10)Cortul întâlnirii, capodopera închinăciunii mozaice, este prezentat în Scripturi începând cu elementul central al acestuia - chivotul - până la cele mai neînsemnate elemente ce constituiau parte integrantă a acestui locaş de închinare. Prezentarea include, de asemenea, o descriere sumară a preoţilor care slujeau la cort şi a îmbrăcămintei acestora.2.5.3.2.1. Chivotul şi capacul ispăşirii (25:10-22)Elementul central al sanctuarului primei religii revelate, chivotul mărturiei era o cutie confecţionată din lemn se salcâm, poleită cu aur curat, lungă de doi coţi şi jumătate, lată de un cot şi jumătate şi înaltă de un cot şi jumătate (aproximativ: 114 x 68 x 68 cm). Chivotul era prevăzut cu patru verigi de aur, prin care să se introducă cei doi drugi de lemn în vederea transportării cu uşurinţă a acestuia.

Potrivit cu numele lui, chivotul conţinea "mărturia" care consta în tablele cu cele zece porunci. Mai târziu s-au mai adăugat: un vas cu mană şi toiagul lui Aaron. Capacul chivotului - numit şi "Kapporetul" (înseamnă "a acoperi", precum şi "scaunul îndurării", simbolizând tronul Dumnezeului Atotputernic) - era masiv, făcut din aur curat, prevăzut cu doi heruvimi din aur, care umbreau cu aripile lor locul prezenţei lui Dumnezeu (1 Sam. 4:4).Aici era locul întâlnirii cu Dumnezeu şi al ispăşirii păcatelor. Chivotul a exprimat prezenţa reală a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (lloan 2:1-2). Această piesă importantă din sanctuarul mozaic s-a pierdut probabil cu ocazia robiei babiloniene. Ioan, în descoperirea sa, a văzut chivotul în templu. Aceasta era însă o viziune (Apoc. 11:19), care putea fi imaginea modelului ceresc arătat lui Moise pe munte.2.5.3.2.2. Masa pentru pâinile punerii înainte (25:23-30)Aceasta era o masă făcută din lemn de salcâm, poleită cu aur, lungă de doi coţi, lată de un cot şi înaltă de un cot şi jumătate (cea 90 x 35 x 68 cm), prevăzută cu verigi de aur pentru drugii cu care era transportată, şi cu un chenar de aur de jur-împrejur. Pe această masă se puneau cele 12 pâini înaintea Domnului, reprezentând 12 triburi israelite. Pâinile erau schimbate în fiecare zi de Sabat; ele constituiau simbolul recunoştinţei poporului Israel pentru cele dăruite de Dumnezeu, cât şi al prezenţei Lui ca "pâine a vieţii". După ce erau luate dinaintea Domnului, pâinile serveau ca hrană pentru preoţi. (Lev. 24:5-8).64

Harrison, op.cit, p. 587.

2.5.3.2.3. Sfeşnicul sau candelabrul (25:31-40)La capătul unui picior cu postament, format dintr-un braţ central şi alte şase braţe laterale (câte trei de fiecare parte), sfeşnicul simboliza prezenţa luiIahve - ca sursă de iluminare; apoi. a devenit simbolul universal al poporului srae (Menora). Acelaşi simbolism continuă în N»ul Testament prin aceea ca "a umbla în lumină" înseamnă "a trăi potrivit Adevărului , care este Domnul Isus - adevărata Lumină (loan 1:9; 8:12: 9:5: 12:46). Pentru sfeşnic se folosea ulei de măsline curat şi acesta trebuia să ardă toata noaptea (27:20-21).2.5.3.2.4. Altarul tămâierii (30:1-10)Dumnezeu a mai poruncit lui Moise să facă un altar de lemn de salcâm, poleit cu aur, lung de un cot, lat de un cot şi înalt de doi coţi (cea 46 x 46 x 92 cm). Altarul trebuia prevăzut cu coarne şi cu o cunună de jur-împrejur, precum şi cu verigi, în vederea transportării. Pe acest altar se ardea tămâia - ca jertfă de bun miros înaintea Domnului -, în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, simbolizând rugăciunea înaintea Domnului (Ps. 141:2; Luca 1:10; Apoc. 5:8; 8:3-4). Faptul că numai tămâia sfântă, preparată după reţeta prescrisă de Dumnezeu, putea fi adusă pe altar, arată clar că omul nu poate veni la Dumnezeu pe cale sa sau prin metodă proprie, ci numai pe calea trasată de însuşi Dumnezeu (Prov. 12:15; loan 14:6).Fiecare dintre aceste piese de mobilier, din interiorul cortului, avea semnificaţia şi rolul specific, precum şi locul unde trebuia să fie aşezată, pentru a servi scopului revelator al lui Dumnezeu cu privire la apropierea omului de El, aşa cum va fi arătat în continuare.2.5.3.3. CORTUL ÎNTÂLNIRII (26:1-30)Tabernacolul trebuia plasat în jumătatea vestică a unei curţi spaţioase. Structura de bază a cortului era: de 45 de picioare. în lungime; 15 picioare, în înălţime şi 15 picioare, în înălţime (cea 14m x 4,5m x 4,5m).Cortul era împărţit în două încăperi. Prima încăpere, de la intrare (din partea estică), era Locul Sfânt sau Sfânta (cu o lungime de 9,5m şi cu o lăţime de 4,5m). A doua încăpere (în extrema vestică) era Locul Preasfânt sau Sfânta Sfintelor (de 4,5m pe 4,5m).întreaga structură era confecţionată din 48 de scânduri (înalte de 4,5m şi late de 68cm, fiecare) - câte 20 de fiecare parte şi 8 la extremitatea vestică. Fiecare scândură era din lemn de salcâm, acoperită cu aur (Ex. 26:1-37; 36:20-38) şi era sprijinită pe câte două picioare de argint. Pereţii cortului erau confecţionaţi din aceste scânduri acoperite cu covoare ţesute din material strălucitor, cu modele de heruvimi pe ele.Acoperişul a fost făcut din patru rânduri de învelitori. Mai întâi, tavanul cortului era făcut din in subţire răsucit: albastru, purpuriu şi cărămiziu, cu modele de heruvimi, peste care urma o învelitoare de pânză din păr de capră. apoi, una din piele de berbec, iar acoperişul exterior era din piei de viţel de

mare. Acest acoperiş servea şi ca perfectă protecţie, în afară, şi ca podoabă strălucitoare a Tabernacolului regal al lui Iahve.65

Tabernacolul s-a prevăzut cu două perdele: una servea ca intrare în partea de est a cortului şi era făcută dintr-o pânză lucrată la gherghef, din in subţire65 The N.I.V. Study Bible, p. 125.răsucit (albastră, purpurie şi cărămizie) şi aşezată pe cinci stâlpi de salcâm, poleiţi cu aur şi având picioare de aramă (26:36-37).A doua perdea, deosebit de frumoasă, lucrată tot din in subţire, cu modele de heruvimi (albastră, purpurie şi cărămizie), fiind fixată pe patru stâlpi de salcâm, poleiţi cu aur şi având picioare de argint, a fost aşezată între Locul Sfânt şi Locul Preasfânt (Ex. 26:31-33).In Sfânta Sfintelor, după această perdea, a fost aşezat Chivotul Mărturiei, acoperit cu capacul. Perdeau care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor semnifica faptul că intrarea liberă spre prezenţa lui Dumnezeu nu era posibilă decât prin intermediul unui mare preot, o dată pe an, în ziua ispăşirii cu sângele animalelor, cu care se stropea, mai întâi, perdeau, şi apoi restul se punea deasupra caporetului (Evr. 9:6-8). Aceasta îl reprezenta, simbolic, pe Domnul Isus, care, prin jertfa trupului Său şi cu sângele Său nevinovat, a ispăşit păcatele omenirii şi a deschis calea liberă spre tronul îndurării divine, pentru toţi cei ce cred în jertfa Lui de la Golgota (Mat. 27:50-51; Evr. 9:11-12; 10:10-22).'Dincoace de perdea, în Sfânta (lângă aceasta), chiar în dreptul chivotului, era aşezat altarul tămâierii, iar pe cele două părţi ale Locului Sfânt: în dreapta se afla masa cu pâinile punerii înaintea Domnului, iar în stânga, sfeşnicul.2.5.3.4. CURTEA CORTULUI (27:1-19)De jur-împrejurul cortului, curtea acestuia a fost împrejmuită cu un gard -lung de 100 de coţi şi lat de 50 de coţi (cea 45 x 22m). împrejmuirea a fost făcută din câte 20 de stâlpi, pe fiecare parte a lungimii şi din zece stâlpi, în partea vestică, pe lăţime. în partea estică, unde era intrarea, existau doar 6 stâlpi: câte trei de fiecare parte a intrării. Stâlpii erau înalţi de 2m şi fixaţi pe câte un picior de aramă, fiecare. Pe stâlpi era prinsă pânză de in subţire, care închidea, astfel, curtea cortului. Intrarea cortului era, de asemenea, acoperită cu o perdea lată de 20 de coţi, lucrată cu măiestrie din in subţire răsucit.La intrare, în mijlocul curţii, în faţa cortului, era plasat altarul jertfelor, al arderilor de tot (27:1-8). Altarul era făcut din lemn de salcâm - lung de 5 coţi şi lat de 5 coţi (cea 228 x 228cm), acoperit cu aramă şi prevăzut cu patru coarne, în cele patru colţuri.66 Sângele unora din jertfe era stropit pe aceste coarne (29:12; Lev. 8:15; 9:9). Altarul era prevăzut cu dispozitive (verigi) pentru transport şi cu unelte pentru aducerea jertfelor.Intre altar şi cort, în partea stângă, se găsea ligheanul de aramă (30.17-21): un vas de aramă, prevăzut cu un postament (picior de aramă). în lighean, se punea apă pentru spălarea preoţilor pe mâini şi pe picioare înainte de intrarea în Cortul întâlnirii. Aceasta arăta că slujitorii Domnului trebuie să vină înaintea Lui în deplină curăţie, să se spele chiar şi de păcatele slujirii (Ps. 26:6).Cortul întâlnirii, cu elementele structurii şi mobilierul cu care era prevăzut, exprimă clar adevărul că, în dragostea Sa fără margini, Dumnezeu a hotărât să locuiască în mijlocul poporului Său răscumpărat, cu care a intrat în legământ.6 The Criswell Study Bible, p. 109. "Toate altarele evreieşti se deosebeau de cele păgâne prin faptul că aveau aceste coarne, care simbolizau: putere şi protecţie. Vinovaţii care se refugiau la altarul Domnului, puteau găsi protecţie." (lîmp. 1:50; 2:28).De asemenea, că Dumnezeu este separat în sfinţenia Sa şi numai prin: jertfe, curăţie, lumină, recunoştinţă, rugăciune şi dedicare {în baza jertfei de ispăşire) poate cineva să aibă acces la Dumnezeu. El era între ei, însă era separat de ei. Tot aşa, Domnul Isus a venit şi a locuit printre oameni, dar a fost separat de ei; constituind astfel, jertfa de ispăşire în vederea părtăşiei cu Dumnezeu.Prezenţa Domnului în Cortul întâlnirii nu implică nicidecum absenţa Sa din altă parte, pentru că Dumnezeu este omniprezent, Cortul însă constituia, în sensul didactic - sublim- al Vechiului Testament : locul, mediul şi sistemul unde omul putea să aibă contact cu Dumnezeu, simbolizându-L pe Domnul Isus Hristos - adevărata Cale spre Dumnezeu.Aceeaşi structură, în principiu, a fost respectată şi mai târziu, la construirea templului Iui Solomon, de la Ierusalim, care a constituit un pas înainte în orientarea oamenilor spre Hristos - adevăratul Templu al lui Dumnezeu pe pământ.2.5.4. PREOŢIA. SLUJITORII PRIMEI RELIGII REVELATE(28:1-30:38)

Un alt element important al religiei revelate, care i-a fost prezentat lui Moise în aceeaşi întâlnire cu Dumnezeu pe Muntele Sinai, este preoţia. La originea ei, această slujbă se identifica cu aceea de sacrificator, care, pe vremea patriarhilor, era îndeplinită de către capul familiei (Gen. 22:13; Iov 1:5). O dată cu atingerea stadiului de naţiune, preoţia este dată lui Aaron, care urma să servească drept mare preot şi fiilor săi: Nadab, Abihu, Eliazar şi Itamar - ca preoţi. Leviţii, luaţi ca înlocuitori ai întâilor născuţi din toată naţiunea, erau destinaţi să fie ajutoare preoţilor. (Num. 3:5-13; 18:17).2.5.4.1. FUNCŢIA PREOŢILORFuncţia principală a preoţilor era de a mijloci între Dumnezeu şi om. Prin jertfele aduse de preot, acesta asigura omului ispăşirea păcatelor (Ex. 28:1-43; Lev. 16:1-34).Preoţii mai aveau şi funcţia descoperirii voii lui Dumnezeu faţă de popor (Num. 27:21; Deut. 33:8), precum şi datoria de a instrui poporul în legea Domnului.în sfârşit, datoria lor era şi de a supraveghea întreaga slujire la Cortul întâlnirii. Erau anumite activităţi pe care le putea îndeplini numai marele preot (în persoană).2.5.4.2. ECHIPAMENTUL PREOŢESCFiind^ desemnat pentru slujbă specială, preotul trebuia să aibă o ţinută pe măsură. In mod deosebit este prezentată ţinuta marelui preot, care era cu totul specială, potrivit funcţiunii marelui preot. Aşa cum s-a afirmat:Dacă Tabernacolul lui Dumnezeu urma să fie un loc al frumuseţii şi al splendorii, preotul Său trebuie să fie echipat pe măsură. Veşmintele sale erau prevăzute spre

a-i da demnitate şi onoare (28:2). nu în vederea lui însuşi, ci ca să fie asemănător cu Cel pe care-1 serveşte şi reprezintă ,67

Frumuseţea veşmintelor preoţeşti constituia o strălucire a slujirii la cort şi exprima simbolic frumuseţea şi sfinţenia lui Dumnezeu, precum şi splendorile prezenţei Celui Prea înalt.Echipamentul marelui preot consta din:2.5.4.2.1. Efodul şi brâul (28:1-14)Efodul era un fel de vestă compusă din două părţi: una, pentru a acoperi pieptul; alta, pentru a acoperi spatele. Acestea erau unite cu umerarii, deasupra umerilor, iar la mijloc, efodul era prevăzut cu un brâu pentru încins (6-12). Efodul şi brâul erau făcute cu măiestrie şi cusute cu fir auriu, cărămiziu şi albastru. Aceasta era piesa de deasupra, din îmbrăcămintea marelui preot. Pe fiecare dintre cei doi umerari era cusută o piatră preţioasă de onix, unde erau săpate cele 12 nume ale copiilor lui Israel (câte şase pe fiecare piatră). Efodul era, de asemenea, ornat cu două ferecaturi de aur şi cu două lănţişoare de aur curat. Marele preot purta pe umerii săi numele seminţiilor israelite, pentru care săvârşea ispăşire înaintea Domnului; purta pe umerii lui povara poporului său.2.5.4.2.2. Pieptarul (28:15-30)Aşezat pe pieptul preotului, în mijlocul efodului, pieptarul era cea mai luxoasă şi cea mai strălucitoare piesă a ţinutei marelui preot. Era un fel de placă făcută dintr-o combinaţie de aur, fir albastru, purpuriu şi cărămiziu, şi de in subţire răsucit, de cea 58 de cm2, legată cu lanţuri de aur curat de umerii efodului (Ex. 28:15-30).68 Pe acest pieptar, erau cusute în aur douăsprezece pietre scumpe, gravată fiecare cu câte unul dintre numele seminţiilor israelite. Faptul acesta arăta că marele preot purta pe pieptarul judecăţii poporul lui Dumnezeu, pentru care făcea ispăşire înaintea Domnului (28:29).Pieptarul era, de asemenea, prevăzut cu cele două pietre speciale: "urim" -"lumină" şi "tumim" - "desăvârşire" (28:30). Datorită prezenţei acestor două pietre, pieptarul se chema:"Pieptarul judecăţii", deoarece prin ele era cunoscută judecata lui Dumnezeu. Se pare că acestea erau folosite, când nu existau alte mijloace, pentru a se putea cunoaşte voia Domnului.Alan Cole consideră că aceste pietre puteau fi folosite în sensul lui "Alfa şi Omega" sau "începutul şi sfârşitul" din Apocalipsa (Apoc. 1:8), deoarece, în ebraică, numele lor începea cu prima şi, respectiv, cu ultima consoană din alfabetul ebraic ("Aleph" şi "Tau"). Ele se foloseau pentru tragere la sorţi în sensul de: "da" sau "nu", ca în cazul lui Saul (lSam. 14:41).Prezenţa acestor pietre pe pieptarul marelui preot exprimă funcţia preotului de a da instrucţiuni (Deut. 33:10) şi de a indica deciziile divine în anumite situaţii (Ex. 28:8,9). Se pare că funcţiunea acestora a încetat pe măsură ce au apărut profeţii, care şi-au însuşit această responsabilitate, aşa cum în NoulThe Lion Handbook to the Bible, p. 169. Schultz, op.cit., p. 77.(Si

Testament folosirea tragerii la sorţi a încetat după ce a venit Duhul Sfânt şi a statornicit călăuzirea divină prin cuvântul inspirat al membrilor Bisericii lui Hristos. 69

2.5.4.2.3. Mantia albastră (28:31-35)Sub efodul prevăzut cu pieptar, marele preot purta o robă albastră, lungă până la picioare, prevăzută cu o gaură - pentru a-şi introduce capul. De-a lungul tiviturii, de jur-împrejur, erau cusute pe poala mantiei albastre, alternativ, rodii şi clopoţei de aur, iar la poala robei erau ciucuri. Poporul putea să urmărească, de afară, mişcarea marelui preot - când acesta se prezenta înaintea Domnului -, după sunetul clopoţeilor atârnaţi de tunică.Sub mantia albastră, marele preot purta tunică şi izmene de pânză de in. Această parte a îmbrăcămintei preoţeşti era comună tuturor celorlalţi preoţi. Cele de până aici, împreună cu podoabele care-i împodobeau capul, îl deosebeau pe marele preot de ceilalţi, potrivit cu chemarea sa specială.2.5.4.2.4. Mitra sau turbanul şi placa de aur (36-38)Mitra şi placa de aur împodobeau capul marelui preot. Mitra era coroana marelui preot, de care era legată, printr-o diademă de panglică albastră, placa de aur, plasată în partea din faţă, pe frunte.Pe această placă, era inscripţia: "Sfânt pentru Domnul". Podoabele capului indicau demnitatea marelui preot, de care acesta trebuia să se învrednicească înaintea Domnului şi a poporului. Pentru a-şi putea îndeplini slujba de mijlocire înaintea Domnului, acesta trebuia să fie împodobit cu sfinţenie pentru Domnul. - < »2.5.4.3. INSTALAREA PREOŢILOR (29:1-37)Preoţii trebuiau să fie puşi în slujbă (sfinţiţi) printr-un ceremonial special, care consta din câteva acţiuni:Mai întâi, avea loc spălarea preoţilor cu apă (29:4), ceea ce înseamnă că cei ce urmează să servescă lui Dumnezeu trebuie să fie curaţi (vers. 5-6).Urma echiparea preoţilor cu îmbrăcămintea sfântă, după care se făcea învestitură (v.7). Actul învestirii se făcea prin ungerea cu untdelemn, care simboliza revărsarea Duhului Sfânt şi prezenţa Lui Dumnezeu. Cuvântul evreiesc folosit pentru ungere este "Mesia" sau "Unsul", termen care indica spre Domnul Isus - Mesia, Unsul, Hristosul, Cel care a fost adevăratul mare Preot.In sfârşit, ultimul act era aducerea jertfelor (29:10-37). Totul trebuia sigilat cu jertfe în legământul Vechiului Testament; în mod special, se cereau jertfe cu ocazia instalării sacrificatorilor.Mai întâi a fost sacrificat un viţel, după ce Aaron şi fii săi îşi puseseră mâinile pe capul acestuia. Din sângele animalului se lua pentru a se unge coarnele altarului, apoi, restul era ars în întregime ca jertfa pentru păcat (v.14). Faptul subliniază adevărul că, înainte ca cineva să intre în slujirea Domnului,9 Alan Cole, Tyndale Old Testament Commentaries (Downers Grave, 111., Sua, Inter-Varsity Press, 1973), p. 201.trebuie să lichideze total cu păcatul. Numai Domnul Isus poate curaţi definitiv păcatele (Evr. 9:11-14).Urma aducerea unui berbec - ca ardere de tot -, după ce preoţii au pus mâinile pe capul animalului. Dacă prima jertfa semnifica despărţire de păcat, a doua era expresia consacrării, a dăruirii totale a celor ce intrau în slujba Domnului. Această jertfa preilustra predarea deplină a credinciosului în slujba Celui ce 1-a răscumpărat (Rom. 12:1-3; 6:13-14).A treia jertfa consta înjunghierea celui de al doilea berbec (v. 19-28), după ce preoţii şi-au pus mâinile pe capul acestuia. Din sângele jertfei, trebuia picurat pe vârful urechii fiecărui preot - ca semn de consacrare a auzului în vederea recepţionării mesajului Domnului, cât şi a nevoilor oamenilor.La fel erau stropite cu sângele jertfei degetele mari de la mâna dreaptă a fiecărui preot şi de la piciorul drept al fiecărm preot, semnificând consacrarea lucrării lor şi a umblării lor pentru Dumnezeu. In final, erau stropite cu sânge şi veşmintele, pentru a arăta că şi ţinuta era, de asemenea, consacrată lui Dumnezeu.O parte din cea de-a treia jertfa, care consta dintr-un berbec adus împreună cu turte coapte, era arsă pe altar pentru Domnul, iar restul era destinat pentru hrana preoţilor. Pieptul berbecului era legănat înaintea Domnului pentru a fi al preotului. încă de la începutul slujirii preoţeşti s-a statornicit astfel principiul că acel care slujeşte la altar trebuie să se hrănească de la altar.2.5.4.4. SERVICIUL PREOŢILOR (29:38-30:10)Preoţii, astfel puşi în slujbă, trebuiau să îndeplinească anumite servicii sau slujiri la Cortul întâlnirii:2.5.4.4.1. îngrijirea de jertfa necurmată (29:38-46)Preoţii trebuiau să asigure jertfa necurmată, prin punerea pe altar a unui miel (în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară), împreună cu jertfa de mâncare prescrisă.Prin această jertfa se asigura o legătură neîntreruptă a israeliţilor cu Dumnezeu: locuirea lui Dumnezeu cu ei, vorbirea lui Dumnezeu către ei şi apartenenţa lor la Dumnezeu. Este semnificativ faptul că toate

acestea se realizează deplin, pentru fiecare păcătos, prin jertfa desăvârşită a Domnului Isus Hristos.2.5.4.4.2. Aducerea tămâiei pe altarul tămâierii (30:1-10)Paralel cu jertfa necurmată a arderii de tot, preoţii trebuiau să asigure şi aducerea tămâiei. Tămâia simboliza rugăciunea şi slăvirea Numelui Domnului. Tămâia trebuia să fie adusă de către Aaron (marele preot) şi să ardă necurmat pe altarul tămâierii.Deosebit de important este faptul că nu se putea folosi decât tămâia preparată după reţeta divină. Astfel, este clar subliniat faptul că omul poate avea acces la Dumnezeu doar pe calea trasată de El.2.5.4.4.3. Adunarea şi utilizarea banilor colecţionaţi pentru răscumpărare, la recensământ (30:11-16)Cu ocazia fiecărei numărări, fiecare israelit trebuia să aducă Domnului o jumătate de siclu (cea 7,8 g argint). Numărarea putea fi prilej de supraapreciere şi de încredere în sine. Prin plătirea preţului răscumpărării, se perpetua adevărul că fiecare israelit aparţinea Domnului şi îi datora Lui existenţa sa. Preoţii colectau şi foloseau preţul acestei răscumpărări pentru nevoile slujirii la Cortul întâlnirii.2.5.4.4.4. Slujirea la altarul de aramă şi săvârşirea ungerilor (30:17-38)înaintea oricărei acţiuni, preoţii trebuiau să se spele în ligheanul de aramă din curte. Curăţia era o condiţie primordială pentru întâlnirea cu Dumnezeu şi pentru slujirea înaintea Lui. Ungerile erau frecvente în Vechiul Testament. Acestea simbolizau împuternicirea prin Duhul Sfânt. De aceea, toate uneltele cortului trebuiau să fie unse cu untdelemn şi mirodenii stabilite de Domnul, care să fie folosite, apoi, numai pentru lucrarea Domnului. în prepararea tămâiei sfinte, a untdelemnului şi a mirodeniilor prescrise era interzisă total orice imitaţie sau folosirea lor în alte scopuri. Totul indica spre lucrare unică şi fidelă a Duhului Sfânt spre slava lui Dumnezeu.în încheierea instrucţiunilor pentru construirea cortului şi pentru serviciul preoţiei, Dumnezeu îi arată lui Moise şi numele meşterilor destinaţi pentru executarea acestei lucrări unice. A fost ales Betaleel, din Hur (seminţia lui Iuda), împreună cu Oholiab, din seminţia lui Dan. Aceştia sunt înzestraţi prin Duhul Sfânt şi făcuţi apţi pentru a îndeplini această lucrare. Lucrarea lui Dumnezeu trebuie făcută de către cei pe care îi alege Dumnezeu şi îi înzestrează potrivit cu cerinţele lucrării respective (Rom. 12:3-8). De asemenea, Dumnezeu avertizează în legătură cu ţinerea Sabatului (31:12-15). Nici chiar lucrările de construire a cortului nu sunt scutite de respectarea poruncii privitoare la ţinerea Sabatului. Sabatul era simbolul Legământului. încălcarea acestuia ar fi însemnat ruperea întregului Legământ şi cauza pedeapsa cu moartea.In încheierea prezentării, Dumnezeu i-a încredinţat lui Moise cele două table cu cele zece porunci: principiile de bază ale Legământului (31:18). Erau tablele de piatră, făcute şi scrise de însuşi Dumnezeu.2.5.5. RUPEREA ŞI REÎNOIREA LEGĂMÂNTULUI (32:1-35:3)Dacă la nivel de individ sau de familie, acţiunile desfăşurării planului de mântuire a lui Dumnezeu au fost mereu umbrite de căderi şi neîmpliniri, cu atât mai mult la nivel de a naţiune, poporul lui Israel s-a abătut foarte curând de la legământul de abia încheiat cu Dumnezeul şi regele lor, la Sinai (Ex. 32:7-8).2.5.5.1. CONŢINUTUL ABATERII (32:1-6)Construirea unui viţel de aur, după modelului boului Apis (una dintre zeităţile Egiptului), căruia să i se închine - lui ca Dumnezeu -, a constituit o gravă rupere

msau o infirmare a legământului încheiat cu singurul şi adevăratul Dumnezeu. Poporul mărturisise de două ori credinţă şi ataşament faţă de Domnul, în Legământ: o dată, când i-a vorbit Domnul (19:8), apoi, când Legământul s-a fixat în scris la ratificare (20:19). Israeliţii acceptaseră legile lui Dumnezeu şi ordonanţele Lui - ca standard pentru propria lor viaţă. Cu toate acestea, ei apelează la închinăciunea politeistă egipteană. Prin gestul lor au încălcat întregul "Cod de legi" al lui Dumnezeu, dat lor.(1) Ei au încălcat prima poruncă: "Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine" (32:1).(2) Israeliţii au încălcat şi porunca a doua: Aaron le-a făcut chip turnat după modelul boului Apis egiptean, pe când porunca spunea: "Să nu-ţi faci nici o înfăţişare a lucrurilor..."

(3) Au încălcat şi porunca a treia. Din ceea ce spune versetul 5, se pare că Aaron a fost mirat pe când dădea forma idolului şi poate că, teoretic prin ironie, el a vrut să redirecţioneze situaţia, spunând: "Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului". Ceea ce a reuşit însă a fost luarea în deşert a Numelui Domnului.(4) Hotărând o zi de închinare: "mâine", israeliţii au încălcat şi porunca a patra, care stabilea Sabatul ca zi de odihnă şi de închinăciune. Cu alte cuvinte, dintr-o lovitură au încălcat toate poruncile privitoare la relaţia lor cu Dumnezeu, dar nu numai atât.(5) Israeliţii încalcă toate poruncile din a doua secţiune, cele referitoare la raportul cu semenii. în centrul acestora stătea combaterea imoralităţii ocazionale şi ceremoniale. Deşi pare o sărbătoare nevinovată, ceea ce făceau ei era tabloul unei închinăciuni păgâneşti, ritualistice. formaliste, acompaniate de imoralitate (32:6). S-au dedat destrăbălării sexuale, acţiuni ce includeau încălcarea tuturor celor şase porunci din partea a doua a ''Decalogului". Toate acestea erau caracteristice închinăciunii la zeii fertilităţii în religiile păgâne: egiptene, babiloniene şi canaanite. Pofta, adulterul, uciderea şi minciuna erau toate incluse şi ridicate la rang de închinare, fără nici o jenă.2.5.5.2. PROCESUL CĂDERIIîntrebarea care se impunea în această situaţie este: "Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva? Cum s-a putut ca, după numai şase săptămâni de la încheierea legământului, israeliţii să comită o aşa de ruşinoasă apostazie?70 Să ajungă la o aşa cădere, să săvârşească asemenea sacrilegiu şi să părăsească pe singurul Dumnezeu care s-a revelat atât de minunat. Pot fi evidenţiate câteva motive care, întotdeauna, vor conduce la apostazie.(1) Lipsa lor de credinţă. Israeliţii se saturaseră să mai umble prin credinţă şi doreau să umble prin vedere (v. 1).(2) Oboseală în aşteptare. Moise stătuse pe munte patruzeci de zile şi patmzeci de nopţi, iar ei nu mai puteau aştepta. în aşteptare, vine ispititorul. In acelaşi fel, a venit şi la Domnul Isus, după patruzeci de zile în pustiu. Fiul însă, decis să asculte întocmai de Tatăl, a fost biruitor.The Lion Handbouk ta the Bible, p. 170.(3) Lipsa unui conducător hotărât, cu personalitate. Moise, omul hotărât şi dedicat în întregime pentru Dumnezeu, lipsea. Lipsea şi Iosua, care se califica tot mai mult ca şi conducător. Aaron, deşi menit pentru o înaltă slujire, se dovedeşte a fi neputincios în faţa poporului, se lasă condus, ba chiar foloseşte cunoştinţele şi abilităţile sale pentru a fi pe placul poporului, în decăderea acestuia.2.5.5.3. URMĂRILE DEZASTROASE ALE CĂDERII (32:7-29)De îndată, au apărut şi urmările căderii lor. Păcatul, fiind îndreptat, mai întâi, împotriva lui Dumnezeu, El, în sfinţenia Sa, reacţionează împotriva păcatului.(1) Dumnezeu tinde să Se dezică de poporul Său, care s-a descalificat, şi-i spune lui Moise: "Poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului ..." Lepădarea de Dumnezeu poate să ducă la lepădarea Sa de oameni, şi asta înseamnă cu adevărat dezastru.(2) Dumnezeu planifică să nimicească poporul încăpăţânat şi să-şi formeze un alt popor (32:9-10). Aici, Moise îşi îndeplineşte menirea sa de mijlocitor, într-un mod exemplar şi cu renunţare de sine.El repune poporul ales în inima lui Dumnezeu. Apelând la apărarea reputaţiei Domnului în faţa egiptenilor şi la promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam. Moise săvârşeşte o aşa mijlocire, încât abate mânia lui Dumnezeu de la poporul vinovat.(3) Moise se mânie (32:15-24). Cel care mijlocise atât de stăruitor, pe când era pe munte, înaintea lui Dumnezeu, îşi pierde firea, când vede. într-adevăr, ceea ce făcuse poporul. în mânia sa, Moise trânteşte cele două table de piatră, care erau opera şi scrisul lui Dumnezeu şi le sparge la piciorul stâncii. Spargerea tablelor nu era altceva decât o expresie dramatică, simbolică, a ceea ce se întâmplase deja.Israeliţii rupseseră legământul lor cu Dumnezeu. Deşi semnificativă, asemenea atitudine nu este acceptată de Dumnezeu. Cum nu a fost acceptată ruperea legământului, aşa nu este acceptată nici confirmarea acestei stări de fapt, prin spargerea tablelor. De aceea, Moise însuşi va avea nevoie de reabilitare.(4) Poporul trebuie să suporte consecinţele căderii. Moise a obţinut de la Dumnezeu iertarea pentru ca poporul să nu fie nimicit, însă răul trebuia ras din temelie.Acum au rol important leviţii, care procedează la acte de ispăşire. Aaron este crunt mustrat pentru ceea ce a făcut şi i se impută lui decăderea poporului. Viţelul de aur este ars în foc, prefăcut în cenuşă şi dat poporului să-1 bea cu apă. Acţiunea avea drept scop dovedirea că acela nu era Dumnezeu şi exprima o

repudiere totală şi definitivă a idolului.De dragul salvării reputaţiei poporului lui Dumnezeu, se trece la omorârea căpeteniilor lui Israel (32:25-29) şi, probabil, a celor ce săvârşiseră imoralităţi. La chemarea lui Moise, leviţii se dovedesc hotărâţi pentru Domnul şi execută actul ispăşirii. Reputaţia trebuie recâştigată, chiar prin pedepsirea celor mai apropiaţi.2.5.5.4. RESTABILIREA LEGĂMÂNTULUI (32:30-34-35)Sunt prezentate câteva acţiuni care au condus la reînnoirea Legământului. Ele pot fi sintetizate astfel:(1) Moise oferă el însuşi preţ de răscumpărare pentru poporul său (32:30-34). Ca unul care de acum a înţeles din plin cât de profundă a fost decăderea, credinciosul slujitor se oferă să fie el însuşi lepădat, dacă poporul nu este iertat. Aşa cum a mijlocit pe munte, pentru cruţarea vieţii israeliţilor, stăruie pentru a fi iertaţi. Este redată strălucita sclipire a caracterului lui Moise -ca tip mesianic reprezentativ. Dumnezeu refuză să ia o asemenea măsură.(2) Se instalează atmosfera de penitenţă (33:1-11). Prin mutarea cortului lui Moise în afara taberei, care servea, deocamdată, ca şi Cort al întâlnirii, se materializează concret ceea ce se petrecuse în fapt pe plan spiritual: îndepărtarea lui Dumnezeu de tabăra lui Israel. Astfeţse instalează în popor o atmosferă de penitenţă (33:1-11). Mai ales, atunci când Dumnezeu îşi exprimă hotărârea de a nu mai merge în mijlocul poporului (33:3-5). In această atmosferă de pocăinţă, şi israeliţii fac primul pas pentru reabilitarea legământului. Aruncă toate lucrurile care ar putea să-i mai conducă la idolatrie (33:6). Ei tânjesc după prezenţa Domnului şi insistă într-o atitudine de reverenţă, în timp ce Moise intra în cort înaintea Domnului (33:7-11). Intr-o asemenea situaţie, cel care cunoştea harul părtăşiei cu Dumnezeu profită şi mai mult de acesta. Iosua persistă în părtăşia cu Dumnezeu în cort (33:11).(3) Prezenţa lui Dumnezeu este recâştigată (33:12-23). Moise, care ştia că fără prezenţa lui Dumnezeu nu se poate continua, vine tot mai aproape de El. De aceea, continuă să mijlocească pentru reîntoarcerea lui Dumnezeu în tabără, hotărât să nu meargă mai departe fără El şi-i cere să-i arate slava Sa. Harul îngăduit lui Moise: de a contempla frumuseţea lui Dumnezeu, deşi nu putea să-I vadă faţa, este contrabalansat de protecţia divină pe stâncă, lângă Dumnezeu.2.5.5.5. DEFINITIVAREA ŞI RATIFICAREA LEGĂMÂNTULUI REÎNOIT (34:1-35:3)Pentru ca Legământul să fie restabilit, era nevoie să se mai petreacă vreo câteva lucruri importante.(1) Reabilitarea lui Moise. Cu toată credincioşia sa, Moise şi-a pierdut cumpătul în vâltoarea împrejurărilor. Deşi el venise atât de aproape de Dumnezeu şi-şi îndeplinise rolul de mijlocitor aşa de bine, totuşi el are nevoie de reabilitare. Dumnezeu îl invită la o întrevedere pe munte. Moise trebuie să cioplească el însuşi tablele de piatră, în locul celor pe care le-a spart, iar Dumnezeu Se oferă să rescrie cele zece porunci, pe ele. Pe munte, Moise este pus în faţa oglinzii caracterului lui Dumnezeu pentru a-şi vedea propriul caracter. Pentru prima dată, el se vede clar şi se aşază în rândul păcătoşilor (34:1-9), iar Dumnezeu procedează la restabilirea Legământului.învăţătura este deosebit de clară. Pentru o adevărată reabilitare a poporului, acţiunea trebuie să înceapă de la conducători, iar pocăinţa trebuie să fie pe măsura căderii, cu repararea relelor făcute. Ceea ce nu poate face omul, va faceDumnezeu în bunătatea Sa. ca atunci când a fost încheiat Legământul prima dată.(2) Ofertele noului Legământ (34:10-11). Legământul începe cu ofertele Domnului. El promite că va face minuni nemaipomenite pentru poporul Său şi promite izgonirea canaaniţilor dinaintea israeliţilor.(3) Cerinţele noului Legământ (34:12-26). Orice compromis cu naţiunile Canaanului este interzis. Se cere atitudine hotărâtă împotriva idolilor acestora, nimicirea idolilor şi a altarelor şi măsuri severe în vederea păstrării curăţiei. Sunt accentuate iarăşi sărbătorile. în principiu, şi datoria de consacrare a întâilor născuţi. Petrecând, iarăşi, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pe munte, Moise scrie Cartea Legământului, iar Dumnezeu scrie din nou cele zece porunci, pe tablele făcute de Moise.La coborâre, Moise aduce cu sine Legea de pe Munte. De data aceasta era un alt om, a cărui faţă strălucea datorită întipăririi slavei lui Dumnezeu, iar el nici măcar nu era conştient de lucrul aceasta. Aşa este adevărata măreţie spirituală.2.5.6.CONSTRUIREA ŞI INSTALAREA SANCTUARULUI (35-40)începând cu capitolul 35, în cartea Exodul este prezentată construirea cortului, aşa cum i-a fost arătată lui Moise, pe munte. Poporul a dăruit cu aşa inimă largă pentai sanctuar încât a fost nevoie să se anunţe ca nimeni să nu mai aducă daruri. S-a estimat că întregul cost al cortului, incluzând toate uneltele lui, s-a ridicat la suma de peste 1.250.000 de dolari (în echivalentul timpurilor moderne).

Cortul, tot mobilierul şi toate uneltele, împreună cu veşmintele preoţeşti, au fost făcute întocmai după modelul arătat lui Moise pe munte. Ziua întâi a lunii întâi a fost destinată de Dumnezeu pentru, sfinţirea cortului. Aceasta era prima sărbătoare de an nou. de la eliberare.Cortul a fost instalat în mijlocul taberii. Fiecare element a fost uns şi apoi aşezat la locul lui. Când totul a fost gata, slava Domnului a umplut cortul în aşa măsură. încât nici Moise nu mai putea să intre în cort.Cortul de la Sinai a fost primul sanctuar închinat adevăratului Dumnezeu ge pământ şi a fost centrul de închinăciune al israeliţilor. timp de cea 487 de ani. In Vechiul Testament este numit: Sanctuar, Tabernacolul, Cortul întâlnirii - şi a fost expresia reală a prezenţei lui Dumnezeu în mj tocul poporului Său, până când s-a construit Templul de la Ierusalim.Aşa cum s-a afirmat, cartea Exodul este una dintre cărţile cele mai ilustrative ale Vechiului Testament. Multe rădăcini ale învăţăturii Noului Testament, atât cu privire la Domnul Isus, cât şi cu privire la viaţa creştină, au fost aşezate în această carte.71

Citind sub călăuzirea Duhului Sfânt, creştinul va găsi în această carte puternica temelie a actului răscumpărării prin Domnul Isus Hristos şi un adevărat ghid de trăire conform voinţei Celui ce a răscumpărat un popor, care să fie al Lui, plin de râvnă pentru El.CAPITOLUL III

LEVITICUL (LEGISLAŢIA ŞI ÎNCHINĂCIUNEA)Cartea a treia a lui Moise, Leviticul, este una dintre cele mai frumoase şi cele mai importante cărţi din Vechiul Testament, care conţine principiile ispăşirii şi ale sfinţeniei. Jensen afirmă: "Cartea Leviticul este manualul lui Dumnezeu pentru poporul Său, cu privire la felul în care oamenii să se apropie de Dumnezeu şi să trăiască după voia Lui înaintea feţei Sale".7

3.1. TITLUL CĂRŢIîn ebraică, cartea îşi ia numele de la primele cuvinte din text: rnp'l /vaiiqra/ - "Şi El a chemat" (referindu-se la faptul că Dumnezeu 1-a chemat pe Moise din cortul întâlnirii şi i-a vorbit). Evreii mai numesc această carte: "Legea preoţilor".73

Numirea de Levitic a fost adoptată în traducerea LXX (Septuaginta) şi se potriveşte mai bine conţinutului cărţii, însemnând: "Cele aparţinătoare levi-ţilor"74, de unde, în latină, apoi în română, numirea de Leviticul.3.2. AUTORUL CĂRŢI LEVITICMai multe evidenţe biblice sprijină poziţia tradiţională cu privire la dreptul de autor al lui Moise asupra cărţii, ca şi a întregului Pentateuch. De cincizeci şi şase de ori este arătat, în cartea Levitic, că Domnul a dat Legea prin Moise. 5 Tot astfel, şi în Ezra 6:18, şi Domnul Isus în Matei 8:2-4, afirmă că Moise a dat instrucxţinile din Levitic 14:1-4.3.3. TEMA CĂRŢICartea Levitic tratează două laturi importante ale vieţii israeliţilor, "naţiunea alesă" intrată în legământ cu Dumnezeu:71 Gordon Spratt şi Bos Mcnzies, Hommond Trust, 1992), p.6.The Scripture Tmtfi-Biblio-File (Central Bible72 Jensen, op.cit, p. 101.73 The Criswell Study Bible, p. 129.74 Henry H. Halley, Halley's Bible Handbook (SUA, Halley's Bible Handbook, Inc, 1965), p. 134.75 Jensen, op.cit., p.103.(1) Ispăşirea în baza sângelui jertfelor (17:11). în original se foloseşte cuvântul -IDZ) /Caphar/ "a acoperi", care apare de c-ca 48 de ori şi se referă la faptul că sângele jertfelor Vechiului Testament nu a putut înlătura păcatul, ci doar 1-a acoperit pentru o vreme în mod pedagogic, aceste jertfe indicând spre jertfa şi sângele Domnului Isus, care "va spăla" păcatele (Lev. 16:3; Evr. 10:4; Rom 3:25; Evr. 9:15).(2) Sfinţirea sau trăirea în sfinţenie cu Dumnezeu (11:44). Cuvântul original folosit este VJWg /Kadoş/ - "sfânt", "pus deoparte" sau "separat". Acest cuvânt apare de peste 100 de ori în cartea Levitic şi implică faptul separării israeliţilor peIitru o viaţă sfântă cu Dumnezeu şi pentru El (ÎPet. 1:15-19).Dacă în Genesa este prezentată originea "naţiunii alese" şi naşterea teocraţiei, în Exodul: eliberarea naţiunii şi stabilirea teocraţiei, în Levitic este prezentată viaţa naţiunii în părtăşie cu Dumnezeul Sfânt

şi Atotputernic. Cartea prezintă legile după care se înfăptuieşte şi se menţine această părtăşie.3.4. CADRUL GEOGRAFIC AL CĂRŢI LEVETICDin punct de vedere geografic, evenimentele au acelaşi cadru ca cele din Exod. Din punct de vedere istoric, israeliţii au petrecut la Sinai cea 12 luni (Ex. 19:1; Num. 10:12). Legislaţia găsită în Levitic se pare că a fost dată în timpul ei luni a celui de-al doilea an de după exod (cea 1444 î.Hr.).3.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢICartea Leviticul se împarte în două părţi distincte: r Calea spre Dumnezeu - Ispăşirea (cap. 1-17) I- Umblarea cu Dumnezeu - Separarea, sfinţirea (cap. 18-27)3.5.1. CALEA SPRE DUMNEZEUCâteva elemente importante evidenţiază calea pe care se poate ajunge în relaţie cu Dumnezeul cel Sfânt.3.5.1.1. SACRIFICIILE (1:1-7:38)Jertfele erau cunoscute în închinăciunea adusă lui Iahve şi înainte de legământul mozaic, la Avraam, şi chiar mai înainte. Cain şi Abel, apoi Noe au adus jertfe lui Dumnezeu. Cartea Leviticul însă arată clar că numai prin mijlocirea jertfei se poate ajunge la Dumnezeul Cel Sfânt şi adevărat. La Sinai, Ivloise> din porunca lui Dumnezeu, le prezintă israeliţilor un sistem - bine definit - de jertfe, care devine apoi parte integrantă din religia acestora.Cinci tipuri de jertfe formează sistemul jertfelor mozaice, dintre care patru implică vărsare de sânge: ardera de tot, jertfa pentru pace, jertfa de ispăşire şi jertfa de mâncare (ce consta în esenţă, din produsele solului). înainte de a fiprezentată fiecare jertfă, cartea Leviticul prezintă felul în care se aducea o jertfa.3.5.1.1.1. Procedura generală pentru jertfă (1:1-9)Această procedură era valabilă pentru oricare jertfa de sânge şi consta în câteva acţiuni semnificative:(1) Prezentarea animalului. Era actul prin care se asigura starea animalului de jertfa, care trebuia să fie fără cusur. Prezentarea implica verificarea animalului de către preotul care aducea jertfa.(2) Identificarea păcătosului a fost al doilea act. Cel pentru care se aducea jertfa punea mâinile pe capul animalului de jertfa. Gestul semnifica recunoaşterea şi mărturisirea păcatelor, cât şi transferul de vină asupra jertfei. Prin această identificare, păcătosul recunoştea că este vrednic de moarte înaintea lui Dumnezeu. Când o jertfă se aducea pentru întreaga naţiune, preotul era cel care făcea identificarea - ca reprezentant al naţiunii.(3) Actul al treilea era sacrificarea animalului. înjunghierea simboliza omorârea păcatului, care, prin identificare, a fost pus asupra animalului.(4) Urma stropirea sângelui. Aşa cum era prescris la fiecare jertfa, preotul proceda la stropirea cu sângele jertfei a locului sau a obiectelor prescrise de lege, fapt care însemna acoperire sau ispăşire cu sângele jertfei.(5) Ultimul act era arderea jertfei, care se făcea, de asemenea, în măsura şi în locul stabilit, pentru fiecare jertfă. întreaga procedură era prevăzută de Lege şi trebuia resprectată întocmai.3.5.1.1.2. Sistemul jertfelor mozaice (1:1-7:38)Aşa cum s-a mai arătat, acest sistem consta din cinci jertfe, după cum urmează:3.5.1.1.2.1. Jertfa arderii de tot (1:3-17; 6:8-13)Jertfa arderii de tot este cel mai vechi şi cel mai proeminent fel de jertfe din sistemul mozaic. Se pare că aceasta a fost tipul de jertfa adus de Dumnezeu pentru a-i îmbrăca pe bărbat şi pe femeie cu haine din piele, după ce aceştia au păcătuit; apoi. astfel de jertfa a fost adusă de: Abel. Moise. Avraam etc. (Gen. 3:21; 4:4; 8:20; 22:2).Pentru arderea de tot puteau fi aduse trei feluri de animale, depinzând de situaţia financiară a fiecărui credincios:(1) Animale mari din cireada (Lev. 1:3-9);(2) Animale din turmă - oaie sau capră (1:10-13) - de parte bărbătească, fără cusur;(3) Turturele sau pui de porumbel, pentru cei mai săraci (1:14-17). Trebuie remarcat faptul că, deşi se acorda varietate potrivit posibilităţilor financiare ale celui ce aducea jertfa, aceasta nu implica nici avantajarea, nici dezavantajarea cuiva, fiecare având posibilitatea şi datoria să aducă jertfa corespunzătoare (Lev. 12:8; Luca 2:22-24).Stipulârile care evidenţiază această jertfă ca tip al jertfei Domnului Isus sunt deosebit de importante, aşa cum arată Criswell. Animalele carnivore erau interzise, deoarece acestea nu-L puteau preilustra pe

Hristos (îs. 53:7). Animalele admise trebuiau să fie domesticite, indicând valoare şi supunere faţă de proprietar (Fii. 2:6-8). iar animalul trebuia să fie fără cusur (2Cor. 5:21; Evr. 4:15; 7:26; 9:14; lPet. 1:18-19; lloan 3:5).76

Ca procedură, animalul trebuia prezentat la uşa cortului întâlnirii pentru a i se constata calitatea; urma apoi identificarea şi junghierea. Din sângele animalului, preotul stropea deasupra altarului de jur-împrejur. Animalul era despuiat de piele şi tăiat în bucăţi, iar acestea erau arse în întregime pe altar, de unde-i vine şi numele de "ardere de tot".■ Jertfa arderii de tot era menită să întreţină focul necurmat pe altarul jertfelor, iar cenuşa trebuia scoasă de preot şi dusă afară din tabără, într-un loc curat (Lev. 6:8-13). Jertfa arderii de tot era în întregime oferită lui Dumnezeu -ca jertfă de bun miros Domnului. Doar pielea îi revenea preotului, pentru a-şi face îmbrăcăminte (Lev. 7:8).Scopul acestei jertfe era de a servi drept ispăşire pentru cel ce se identifica cu jertfa (Lev. 1:4), iar pielea revenea preotului. Astfel, această jertfă servea pentru a crea omului o dispoziţie de a putea sta în faţa Domnului; ea avea rol împăciutor şi de a-1 face pe cel ce o aducea în stare de a convieţui cu alţii.Profetic, arderea de tot semnifica totală dedicare lui Dumnezeu, dedicare care nu pierde, ci recuperează şi îl face pe om accesibil înaintea lui Dumnezeu. Exemplul suprem a fost Domnul Isus, pe care jertfa îl prefigura (Mat. 26:39-44; Marcu 22:42: loan 12:24-27: Fi. 2:5-11). La această stare este chemat fiecare credincios (Rom. 12:1-2).Pentru asigurarea jertfei necurmate, legea prescria arderea de tot a unui miel în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară (Ex. 29:38-42; Num. 28:3-8). Fiecare credincios trebuie să ştie că "cel mai de dorit sacrificiu pe care cineva, bogat sau sărac. îl poate aduce lui Dumnezeu, este o viaţă consacrată" (cf Rom. 12:1; lPet.:l:15-16).77

3.5.1.1.2.2. Jertfa de mâncare (Lev. 2:1-16; 6:14-18; 7:12-13)Jertfa de mâncare consta în produsele solului şi reprezenta munca şi realizările omului.Ca produse acceptate pentru jertfa de mâncare puteau fi aduse trei tipuri de materiale:(1) Floarea fainii amestecată cu ulei şi tămâie (Lev. 2:1-2);(2) Turte făcute din floarea făinii frământate cu untdelemn şi coapte în cuptor (2:4), precum şi turte coapte în tigaie (2:5) sau coapte pe grătar (2:7);(3) Spice coapte de curând, prăjite la foc, şi boabe pisate (2:14-15). Pentru a fi acceptată, jertfa de mâncare trebuie, întotdeauna, amestecată cu:untdelemn, tămâie şi sare; de asemenea, să fie fără aluat şi miere: produse care76 Criswell Study Bible, p. 133.77 R.K.Harrison, Tyndale Old Testament Commentary, Leviticus - An Introduction and Commentary (Leicester: Inter-Varsity Press, 1980), p. 49.fermentează. Impurităţile trebuiau evitate. Adăugarea sării însemna înlăturarea corupţiei sau păstrarea în afara corupţiei, precum şi asigurarea unui gust plăcut. Untdelemnul simboliza Duhul Sfânt care călăuzeşte în serviciul lui Dumnezeu, iar tămâia simboliza rugăciunea - ca o bună mireasmă lui Dumnezeu.7S

Se pare că împreună cu această jertfă se aducea şi o anumită cantitate de vin - ca jertfă de băutură (un sfert de hin; un hin = 5,6 I ) (Lev. 23:13; Num. 15:5,10).Procedura consta în aducerea jertfei de mâncare ca un supliment la jertfa zilnică a arderii de tot (Lev. 6:14-23; Num. 4:16). Când era adusă de preot pentru adunare, jertfa era arsă în întregime. Când jertfa era a unui individ, preotul prezenta pe altarul arderii de tot o mână de făină sau o parte din produse, restul era păstrat ca hrană la Cortul întâlnirii (Lev. 2:2-3; 9:17; 6:16-18; 7:14-15).Jertfa de mâncare avea drept scop să acompanieze toate jertfele şi semnifica omagiul adus lui Dumnezeu şi mulţumire pentru darurile obţinute. De asemenea, această jertfă semnifica serviciul cu loialitate pentru Dumnezeu sau isprăvnicia slujirii omului închinată lui Dumnezeu.Profetic, jertfa de mâncare prefigura în mod cert două lucruri:(1) Privitor la Hristos, această jertfă reprezenta umanitatea sa perfectă - ca serv al lui Dumnezeu (îs. 42:1-4; 52:13-53:12). El a fost servul care a oferit lui Dumnezeu o slujire lipsită de: păcat, corupţie şi stricăciune (Evr. 4:15; lloan 3:5). Slujirea lui a fost însoţită permanent de ungerea Duhului Sfânt (Luca4:18).(2) Privitor la cei credincioşi, jertfa de mâncare prefigura isprăvnicia plăcută lui Dumnezeu (ICor. 4:1-2). Asemenea isprăvnicie se poate îndeplini doar fără păcat şi prin ungerea Duhului Sfânt însoţită de "tămâia" rugăciunii şi glorificării lui Dumnezeu în evlavie.

3.5.1.1.2.3. Jertfa de pace sau de mulţumire(Lev. 3:1-17; 7:11-34; 19;5-8; 22:21-25)Jertfa de pace sau de mulţumire era în întregime voluntară şi includea reprezentare şi ispăşire, iar ca trăsătură specifică avea masa sau ospăţul de jertfe.Cartea Leviticul prezintă trei feluri de animale care puteau fi aduse în cazul acestei jertfe:(1) Animale din cireada (de parte bărbătească sau femeiască), fără cusur (Lev.3:l-5);(2) Animale din turmă, la fel: parte bărbătească sau femeiască, fără cusur (Lev.3:6-ll);(3) Capră (3:12-17). Fiind un sacrificiu voluntar erau acceptate şi unele animale cu imperfecţiuni minore, mai ales în cazul unei vite sau al unui animal mai mare.Felul jertfei de pace era, de asemenea, întreit:(1) Jertfă de mulţumire (7:12-15; 22:29-30);(2) Pentru împlinirea unei juruinţe (7:16-18; 22:18-25);7S

The Criswell Study Bible, p. 134.(3) Jertfa de bunăvoie sau dar de bunăvoie (7:16-18; 22:18-25).în toate cazurile, jertfa însemna pace şi reconsiliere între cel ce aducea jertfa şi Dumnezeu, apoi pacea şi reconcilierea se răsfrângea şi pe orizontală între el şi semeni, ceea ce era exprimat concret prin masa jertfei (Rom. 5:1; Col. 1:20).Ca procedură: animalul era prezentat şi se făcea identificarea, apoi junghierea. Sângele era stropit în jurul altarului, pentru acoperirea păcatului. Grăsimea şi organele vitale - ca rinichii şi prapurul - erau arse pe altar (3:3-4,9). Faptul acesta semnifica ideea că ceea ce era mai bun se aducea Domnului. Sângele şi grăsimea erau cu desăvârşire interzise consumului (3:17; 7:24-27). Spata dreaptă şi pieptul, legănate în mâinile celui ce aducea jertfa înaintea Domnului, erau pentru preot (7:30-34). Restul animalului se consuma la ospăţul jertfei de către cel ce aducea jertfa, împreună cu invitaţii săi, la Cortul întâlnirii. Aceasta era singura jertfă din care avea parte cel ce aducea jertfa^ Carnea jertfei de laudă şi de mulţumire trebuia consumată în aceeaşi zi (7:5). In cazul jertfei pentru împlinirea unei juniinţi sau a jertfei de bunăvoie, ospăţul putea să dureze şi în ziua următoare (7:16-18). Trebuie precizat: în a treia zi, era interzisă folosirea cărnii rămase. A consuma această carne şi a treia zi, precum şi consumarea cărnii de către cineva în stare de necuTăţie, constituia o urâciune înaintea lui Dumnezeu (7:17-21).Scopul jertfei de pace era să exprime pacea şi părtăşia cu Dumnezeu, prin oferirea grăsimii lui Dumnezeu, iar pacea şi părtăşia cu semenii, prin ospăţul jertfei cu cei invitaţi.Profetic, jertfa de pace, de orice fel, preilustra pacea şi părtăşia cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos (Rom. 5:1; Col. 1:20), din care rezultă pacea şi părtăşia cu semenii, în El.3.5.1.1.2.4. Jertfa de ispăşire a păcatelor (4:1-35; 5:1-13; 6:24-30)Jertfa de ispăşire era o jertfă obligatorie, adusă m scopul ispăşirii păcatelor făcute fără voie sau din nebăgare de seamă.Privitor la produsele acceptate, deşi Dumnezeu avea un singur standard de moralitate, jertfa de ispăşire se diferenţia în funcţie de poziţia şi de responsabilitatea individului, astfel:(1) marele preot trebuia să aducă pentru sine un viţel (4:3-12);(2) pentru adunarea poporului, trebuia să aducă tot un viţel (4:13-21);(3) căpetenie sau un conducătorul trebuia să aducă un ţap (4:22-26);(4) persoan de rând, trebuia să ofere un ied sau un miel, de parte femeiască (4:27-35);(5) cei săraci puteau aduce două turturele sau doi pui de porumbel: unul - ca jertfa de ispăşire, iar celălalt - ca ardere de tot (5:7-10);(6) în cazul celor extrem de săraci, jertfa de ispăşire putea fi substituită prin aducerea unei a zecea părţi dintr-o efa (cea 3,5) de floarea făinii, adică echivalentul unei raţii zilnice de hrană (5:11-13; Evr. 9:22). Trebuie observat faptul că nu putea fi trecut cu vederea păcatul nimănui şi se cerea ispăşire pentru păcat. însă nimănui nu i se cerea ceva ce nu ar fi putut aduce. Dreptatea şi îndurarea lui Dumnezeu sunt laturi de nedespărţit ale catracterului Său.în ceea ce priveşte procedura, se observă, de asemenea, variaţii în raport cu diferitele persoane implicate, deşi, în principiu, jertfa de ispăşire se aducea în acelaşi fel.în cazul jertfei pentru marele preot, viţelul era adus la uşa cortului şi preotul făcea identificarea, mărturisindu-şi păcatul asupra animalului, care era apoi junghiat. Din sângele animalului, preotul stropea de şapte ori înaintea Domnului, în faţa perdelei dinăuntru a sfântului locaş, ungea coarnele

altarului tămâierii, iar restul sângelui se vărsa la picioarele altarului. Grăsimea şi organele vitale (ca în cazul jertfei de pace) erau aduse şi arse înaintea Domnului pe altar(4:8-10). Iar restul animalului trebuia ars în întregime afară din tabără, într-un loc curat (4:11-12).în cazul jertfei pentru întreaga adunare, procedura era aceeaşi, cu diferenţa că bătrânii poporului făceau identificarea. De asemenea, când jertfa era pentru o căpetenie sau pentru un om de rând, acesta făcea identificarea, iar cu sânge se ungeau coamele altarului jertfelor. După ce se ardea partea cuvenită Domnului, restul din ţap sau din miel rămânea pentru a se consuma la Cortul întâlnirii. Partea vinovată nu putea, nicidecum, să mănânce din jertfa (6:26). în cazul când jertfa era din păsări, o parte din sângele păsării era stropit pe peretele altarului; din făina adusă de cei deosebit de săraci, se ardea un pumn înaintea Domnului, iar restul era pentru hrana preoţilor la cort (5:7-13).Aşa cum s-a mai arătat, scopul acestei jertfe era ispăşirea păcatelor din neştiinţă, în special în cazurile în care nu era posibilă restituirea sau repararea.Violarea poruncilor negative, care atrăgea pedeapsa cu moartea, putea fi ispăşită prin acest sacrificiu. Tot astfel, şi refuzul de a depune mărturie, pângărirea ceremonială sau juruinţele uşuratice (4:1-13). Jertfa de ispăşire era valabilă numai pentru păcate ce nu constituiau înfruntarea intenţionată a lui Dumnezeu, pentru care era prescrisă pedeapsa cu moartea (Num. 15:27-31).Profetic, jertfa de ispăşire preilustrează, cu fidelitate, jertfa Domnului Isus, în două sensuri:(1) Hristos a fost făcut păcat pentru noi (2Cor. 5:21) şi a fost adus ca jertfa lui Dumnezeu pentm ispăşirea vinei noastre şi pentru împăcarea sfinţeniei divine.(2) Hristos a suferit pentru păcatele noastre ocara dincolo de poarta Ierusalimului, îndepărtând, astfel, păcatul de la noi (Evr. 13:11-13). Jertfa Domnului Isus, după ce a săvârşit ispăşirea, constituie şi hrana preoţilor care slujesc în casa lui Dumnezeu.3.5.1.1.2.5. Jertfa pentru vină (5:14-6:7; 7:1-7)Această jertfa era prevăzută pentru orice persoană care a fost necredincioasă în îndeplinirea obligaţiilor sale faţă de Dumnezeu sau faţă de semeni, în legătură cu lezarea dreptului de proprietate, cu furtul sau cu neaducerea primelor roade. Privitor la elementele acceptate sunt prescrise unele diferenţieri: (1) Dacă ofensarea se producea împotriva lui Dumnezeu, trebuia adus un berbec fără cusur. Jertfa includea şi restituirea obiectului în cauză sau a preţului acestuia, după estimarea preotului, la care se mai adăuga şi a cincea parte a preţului lucrului în cauză, ca amendă (5:15-16).(2) Dacă ofensa era făcută împotriva unei persoane, privind tăgăduirea unui lucru dat spre păstrare, însuşirea acestuia cu sila sau prin înşelăciune, precum şi tăgăduirea lucrurilor găsite sau rostirea unui jurământ strâmb în legătură cu un lucru oarecare - lucrul respectiv trebuia restituit, la care se mai adăuga a cincea parte din preţ, ca amendă, iar ca jertfa trebuia adus un berbec fără cusur, pentru ca preotul să facă ispăşirea (6:1-7).Ca procedură, jertfa pentru vină era similară cu cea pentru păcat, cu diferenţa că jertfa pentru vină includea restituirea şi plătirea amenzii. Grăsimea şi organele vitale erau arse pe altar (7:3-5), iar restuL servea ca hrană preoţilor, în locul sfânt (7:6-7).Scopul jertfei pentru vină era satisfacerea tuturor părţilor implicate. Păgubaşul era satisfăcut prin restituire, principiul dreptăţii şi al disciplinei, prin plătirea amenzii, iar Dumnezeu, prin jertfa adusă. Această jertfa costisitoare îl făcea conştient pe vinovat de plata păcatului. Restituirea trebuia făcută cu adaosul unei cincimi, care se aducea fie Domnului, fie celui păgubit. Dacă cel păgubit nu era în viaţă, restituirea se făcea rudeniilor acestuia sau în ultimă instanţă, preotului la locaşul sfânt (5:5-10).Profetic, jertfa pentru vină preilustrează jertfa Domnului Isus - ca o jertfa de satisfacţie pentru vină (Col. 2:13).Sistemul jertfelor mozaice a fost de origine divină şi are o semnificaţie deosebită. Prin aceste jertfe necurmate, Dumnezeu căuta să-i înveţe pe oameni despre profunda lor păcătoşenie şi despre implicaţiile acesteia, îndreptând, astfel, privirile păcătoşilor spre jertfa supremă a Domnului Isus Hristos. care urma să aducă ispăşire deplină pentru orice păcat şi orice păcătos.79 Relaţia israeliţilor cu Dumnezeu, oglindită în cartea Leviticul, era o relaţie bazată pe elemente materiale, pe simboluri şi pe jertfe fizice, care însă preilustrează relaţia spirituală a creştinilor cu Dumnezeu prin moartea şi învierea Domnului Isus Hristos. realizată prin Duhul Sfânt.so

3.5.1.2. CALEA SPRE DUMNEZEU - PREOŢII - SLUJITORII RELIGIEIREVELATE (8:1- 10:20)Cei care au fost puşi de Dumnezeu să aducă jertfe şi să oficieze la Cortul întâlnirii au fost preoţii (Aaron şi fii săi).

In cartea Exodul, Dumnezeu a dat lui Moise porunci privitoare la slujba şi ţinuta preoţească. în cartea Leviticul este arătat cum Moise a îndeplinit porunca Domnului, aşezându-i în această slujbă pe Aaron şi pe fiii săi, potrivit poruncii Domnului.3.5.1.2.1. Consacrarea preoţilor (8:1-36)La actul consacrării preoţilor au luat parte Dumnezeu şi tot poporul adunat în faţa Cortului întâlnirii, având în vedere că preotul urma să-L reprezinte pe Dumnezeu în faţa poporului, iar pe popor să-1 reprezinte în faţa lui Dumnezeu.Moise a fost cel care a oficiat în această sărbătoare, fapt care arată că în slujba preoţiei nimeni nu se putea pune de la sine, în mod arogant, ci era pus de Dumnezeu prin alţii.Chemarea la astfel de slujire include împuternicire şi înzestrare divină din partea lui Dumnezeu şi o acceptare şi încredinţare din partea celor în numele cătroara slujitorul este aşezat.Ceremonialul a constat în :Pentru marele preot (Aaron): Pentru ceilalţi preoţi (fii):

- Spălarea publică (8:6); - Spălarea (8:6);- Imbrăcarea (8:7-8); - îinbrăearea (8:13);- încoronarea (8:9): - Încredinţarea (8:35):-Ungerea (8:12). - Ungerea (8:30)

Spălarea indică faptul că, în slujirea preoţească, primordială era curăţenia. Imbrăcarea arată spre nevoia de echipare corespunzătoare a preotului. Aaron - ca mare preot, iar fiii săi - ca preoţi. Pe când în cazul marelui preot era prevăzută şi încoronarea cu mitra şi placa de aur. preoţii au parte doar de încredinţare în slujire. Aducând jertfele prescrise, Moise a făcut ispăşirea poruncită pentru preoţi şi i-a stropit cu sângele jertfei. Ungerea lor cu untdelemn sfânt prefigura comunicarea Duhului Sfânt în slujire.Aaron este uns înainte de sacrificiul sângeros (Ps. 133), iar fiii săi, după aceasta (8:30; Evr. 2:11).Jertfele aduse au constat în: un viţel - ca jertfă de ispăşire, jertfa arderii de tot - un berbec şi jertfa de dedicare - al doilea berbec, împreună cu darurile de mâncare. Din aceste jertfe, preoţii au consumat părţile prevăzute de Legea Domnului.Ceremonialul s-a repetat timp de şapte zile, fapt care. prefigurativ. ilustra preoţia desăvârşită a Domnului Isus (Evr. 9:11-13), cât şi preoţia universală perfectă a adevăraţilor credincioşi (lPet. 2:5,9; Apoc.l:6). Când Domnul Isus murea pe cruce, perdeaua care separa Sfânta Sfintelor în Templul din Ierusalim s-a sfâşiat de sus până jos (Mat. 27:51). Faptul acesta marca sfârşitul preoţiei vechi-testamentale şi inaugurarea preoţiei nou-testamentale, în care Domnul Isus este Marele Preot, iar cei credincioşi sunt o preoţie sfântă (lPet. 2:5,9; Apoc. 1:6).81

79 80

Halley, op.cit., p. 135.Gordon Spratt & B Gordon os Menzies, op.cit., p. 9.S1 Ca preot al Domnului, fiecare creştin trebuie să fie: (1) Prezentat în faţa Domnului şi a oamenilor, ceea ce înseamnă trăire în lumină: (2) Spălat în sângele Domnului Isus. Spălarea iniţială a întregului trup (Ex. 29:4; Lev. 8:6) semnifică '"spălarea naşterii din nou" (Tit. 3:5) şi spălarea zilnică a mâinilor şi a picioarelor. înainte de fiecare slujire, care simbolizează curăţirea perpetuă. în sângele Domnului Isus. de orice păcat (Ef. 5:26; loan 13:10: lloan 1:7); (3) îmbrăcat cu hainele neprihănirii: (4) Uns cu Duhul Sfânt şi împuternicit pentru lucrare; (5) Dedicat cu trup şi suflet (mădular cu mădular) lui Dumnezeu: (6) întărit prin purtarea de grijă a Domnului şi prin har: (7) Separat pentru slujire la uşa cortului fără întrerupere. Acestea simt cele şapte acţiuni care caracterizau instalarea preoţilor în slujbă şi care însoţesc slujirea preoţilor Noului Testament.3.5.1.2.2. Prima performanţă în slujirea preoţească (9:1-24)De îndată ce preoţii erau instalaţi, ei au şi procedat la prima lor slujire. Erau aduse jertfele de ispăşire pentru preot şi popor, arderea de tot şi jertfa de mulţumire, împreună cu jertfa de mâncare. Atunci a avut loc manifestarea miraculoasă a acceptării slujirii lor în timp ce marele preot binecuvânta poporul.(1) Apariţia slavei lui Dumnezeu. Prezenţa lui Dumnezeu este primul semn de acceptare a vieţii şi a lucrării cuiva (Mat. 28:20; 3:16-17).(2) Focul sacru din ceruri a fost a doua manifestare a acceptării slujirii. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Ghedeon (Jud. 6:20-21), cu Ilie (lîmp. 18-38) şi cu Solomon (2Cron. 7:1-2). Focul venit de la Dumnezeu a mistuit tot ceea ce era pe altar. Deşi este mistuitor, focul prezenţei Domnului produce bucurie (9:24).3.5.1.2.3. Primul eşec în slujirea preoţească (10:1-20)

Ca întotdeauna, curând după rânduirea jertfelor, s-a ivit iarăşi necredincioşia umană. Nadab şi Abihu - fiii lui Aaron - au pângărit slujirea preoţească, aducând foc străin şi au suferit de îndată osânda cuvenită călcătorilor legii divine. Lovirea lor cu moartea dovedeşte că ei au săvârşit un păcat deosebit de grav, care a constat într-o sumedenie de păcate.(1) Fiecare a luat propria tămâie şi nu cea sacră de la cort.(2) Amândoi au adus tămâie, care trebuia adusă numai de către unul.(3) în mod intenţionat au procedat la îndeplinirea rolului de mare preot, singurul care putea aduce tămâie înaintea Domnului.(4) Au adus tămâie la timpul nepotrivit, nu la cel prevăzut de legea Domnului.(5) Au folosit foc străin, obişnuit, nu din focul de pe altar.82

Fapta lor capătă proporţii nebănuit de mari, având în vedere responsabilitatea şi favorurile acordate lor (10:3). Ei au săvârşit neascultarea pe bază de mândrie şi de îngâmfare. Se pare că s-a ajuns la aceasta datorită influenţei alcoolului şi a neglijării îndatoririi lor (10:9). Dumnezeul cel Sfanţ aşteaptă ca acţiunile ritualizate în slujirea Domnului sa fie pline de conţinut real şi să fie asociate cu principii morale.Ei sunt loviţi cu foc ieşit de la Domnul. Se vede că există o strânsă legătură între păcat şi pedeaspă. Faţă de foc au păcătuit, cu foc sunt pedepsiţi. Focul, care în alte împrejurări a fost o binecuvântare şi o pricină de bucurie, devine pricină de groază şi de osândă, ca şi Evanghelia (2Cor. 2:16; Mat. 24:14).Familiei preoţeşti îi este interzis să-i plângă pe fiii lui Aaron, căci slujirea lui Dumnezeu e mai presus de raportul de rudenie (Deut. 33:8-9).Dumnezeu dă noi instrucţiuni privind slujirea în continuare a preoţilor. Sunt opriţi de la folosirea alcoolului, având în vedere că ei aveau nevoie de o minte lucidă şi luminată pentru a face discernământ între lucrurile curate şi cele necurate şi pentru a învăţa poporul legile Domnului. Alcoolul reduce discernământul şi capacitatea de slujire.S2 cf. Charles John Ellicott, Ellicott's Bible Commentaiy in One Volume (Grand Rapid's, Michigan: Zondervan Publishing House, 1971), p. L40.Primul eşec, atât de tragic, din slujirea preoţească evidenţiază clar că o chemare însemnată este însoţită de o răspundere pe măsură, iar greşelile celor mari sunt şi ele mari, în timp ce urmările sunt de asemenea semnificative.3.5.1.3. CALEA SPRE DUMNEZEU - CURĂŢIA (11:1-17:16)

Alături de primele două elemente: jertfele şi preoţia, curăţia era de asemenea de importanţă primordială pe calea lui Dumnezeu. Religia revelată prevede. în cadrul căii pentru ajungere la Dumnezeu, şi curăţia (11:45). "Să fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt" - era principiul divin pentru aceia cu care El a intrat în Legământ. Este deosebit de important faptul că, pe când se subliniază nevoia de a fi curăţit, se insistă mai mult asupra metodelor prin care se putea ajunge din nou curat. Necurăţia apre ca inevitabilă, însă Israel trebuia să trăiască în sfinţenie şi curăţie în mijlocul unui mediu stricat. Singura soluţie era să se cureţe şi să fie sfânt. Mai întâi, este prevăzută prevenirea pângăririi prin legi ce interzic elementele pângăritoare, însă se accentuează metodele de curăţie. Sunt menţionate patru domenii privind curăţia.3.5.1.3.1. Distincţia dintre animalele curate şi cele necurate (11:1-47)Legea lui Dumnezeu făcea distincţie între animalele curate şi cele necurate, între cele care se puteau mânca şi cele care nu puteau fi mâncate. Această distincţie indică spre timpul de dinainte de potop (Gen. 7:2-3). In Lege se face clară stipulaţie privind această distincţie (11:1-47; Deut. 14:3-21). Această stipulaţie se bazează pe următoarele considerente:(1) Factori de ordin igienic. în general, cele necurate erau animalele care se hrăneau cu lucruri necurate (hoituri, murdării) şi erau purtătoatre de microbi (de boli), pe când animalele curate erau cele care mâncau hrană curată.(2) Factori de ordin religios. Această distincţie evidenţia şi o separare între israeliţi şi celelalte popoare păgâne.83 De exemplu, porcul era animalul consacrat sacrificiilor religioase păgâne.(3) Factori de ordin obiectiv. Târâtoarele erau considerate necurate din cauza asemănării lor cu şarpele (Gen. 3:14).84

în baza acestor factori principali, legile care stau la baza distincţiei dintre animalele curate şi cele necurate sunt date potrivit cu concepţia evreiască privitoare la regnul animal, ce indică spre categoriile stabilite în creaţie şi care menţionează patru clase de animale:

(1) Animalele uscatului (11:3-8). în cazul acestora, distincţia era legată de felul mişcării şi al hrănirii şi de raportul animalelor în cauză cu alte animale. Cele care aveau copita despărţită (unghia despicată) şi rumegau, erau curate. Numai una dintre aceste calităţi nu îndrepăţeşte la curăţie. De exemplu: cămila, deşi rumegă, nu este curată, pentru că nu are copita despărţită; iepurele, deşi rumegă, nu are unghia despicată; porcul este necurat deoarece, deşi are copita despicată, nu rumegă. De precizat că numai animalele necarnivore erau curate.83 Halley, op.cit., p. 136.S4 The Criswell Study Bible, op. cit., p. 146.(2) Animalele apelor (11:9-12). Iarăşi distincţia, era legată de felul de mişcare şi de sistemul de apărare (aripi înotătoare şi solzi), ce demonstrau că ele nu sunt răpitoare.(3) Animalele aerului (11:13-19). Un total de douăzeci de păsări erau socotite necurate; cele mai multe fiind păsări de pradă (carnivore), care se hrănesc cu hoituri.(4) Animalele târâtoare şi insectele. Din pricină că acestea sunt multe, erau indicate numai patru varietăţi de lăcuste comestibile.Atât consumarea animalelor necurate, cât şi contactul cu trupurile lor moarte sau contactul acestora cu diferite ustensile, ducea la necurătie. însă izvorul de apă şi sămânţa încă neîncolţită, care conţine putere de purificare în sine, nu puteau fi spurcate prin asemenea contacte.Trebuie remarcat faptul că aceste restricţii vechi-testamentare au fost limitate la timpul şi lumea Vechiului Testament şi au fost abrogate în Noul Testament, ele constituind umbra adevăratei curaţii spirituale (Gen. 10:15; Rom. 14:14; Col. 2:16; ITim. 4:3-4). Rămâne valabilă doar importanţa igienică a acestor distincţii.3.5.1.3.2. Rânduieli privind necurăţia legată de naşterea copiilor(12:l-8)Aceste rânduieli vorbesc atât despre totala depravare a fiinţei umane în stare de păcat.începând de la naştere, cât şi despre necesitatea respectării igienei sanitare în vederea păstrării sănătăţii. In cazul naşterii unui băiat, perioada necurăţiei era de 40 de zile, iar în cazul unei fete, de 80 de zile. Diferenţa constă în faptul că din cele 80 de zile de necurătie (40 pentru mamă şi patruzeci pentru noul născut) în cazul naşterii unui băiat, după 7 zile - a 8-a - acesta era circumscris, aşa că el devenea curat şi era părtaş al Legământului lui Dumnezeu. Mama mai continua perioada de încă 33 de zile ale propriei necuraţii. Terminarea perioadei era marcată prin aducerea unui miel - ca jertfă de ardere de tot - şi a unui pui de porumbel - ca jertfa de ispăşire. în cazul celor săraci, se aduceau doar doi pui de porumbel sau două turturele, ca în cazul Măriei (Luca 2:22-24).3.5.1.3.3. Rânduieli privind curăţirea de lepră (13:1-14:53)Cartea Legii dedică două capitole relativ lungi cu privire la descoperirea şi tratarea leprei. Lepra nu numai că era una dintre cele mai îngrozitoare boli, însă era şi o boală care reprezenta fidel starea de păcat (Ps. 38:3-11: îs. 1:6). Ca şi păcatul, lepra: '- era o boală ascunsă, lăuntrică. Când se exterioriza, era deja un adevărat dezastru (Iac. 1:14-15);- era o boală dezgustătoare, care indica spre aspectul mârşav al păcatului (Rom. 7:13);- era o boală separatoare: îl izola pe om de societate, de slujirea Domnului şi de familie, aşa cum face şi păcatul (îs. 59:2; Apoc. 21:27):- era o boală progresivă şi molipsitoare (începe cu un mic punct afectat şi se extinde până cuprinde întreaga fiinţă) (Iac. 1:15; Lev. 13:45-46).

Omul bolnav de lepră era considerat în categoria celor morţi încă din viaţă. Trebuia să-şi sfâşie hainele, să-şi descopere capul, să-şi acopere barba şi să strige: "Necurat!'' "Necurat!", trăind în afara taberii israelite (13:45-46).Poruncile cu privire la tratamentul acordat leproşilor şi leprei aveau în vedere protejarea taberei de astfel de dezastre; de aceea, erau prescrise reguli precise cu privire la fiecare fel. Sunt prezentate trei feluri de lepră:(1) Lepra omului (13:2-46);(2) Lepra hainelor (13:47-59);(3) Lepra caselor (14:33-57).Biblia nu consideră lepra o boală incurabilă. Dumnezeu era Cel care o îngăduia (14:34) şi tot El o vindecă (12:13; 2Împ. 5:14-15; Mat. 8:2-4; Marcu 1:40-44; Luca 5:12-14; 17:11-19). Ceremonialul legat de tratarea acestei boli consta din: acţiuni constatatoare, restricţii pentru cazurile de lepră, ceremonialul purificator în caz de vindecare şi aducerea jertfelor aferente.

Pentru stabilirea prezenţei acestei boli (de orice tip), se constată atât aparenţa, cât şi profunzimea, şi întotdeauna se apela la proba timpului. Dacă boala înainta, în timp ce omul sau obiectul era în carantină, procedură care uneori se repeta, lepra era dovedită cu certitudine.în toate cazurile constatate se luau măsuri restrictive. Haina afectată de lepră era arsă în foc, iar pietrele din casa cu lepră erau înlocuite sau casa trebuia demolată în întregime.în cazul leprei la om, procedura recuperării este deosebit de semnificativă. Pentru recuperarea leprosului, preotul trebuia să-1 caute pe cel bolnav. Ceremonialul purificator se făcea în ziua curăţirii acestuia, după ce lepra era vindecată (14:1-8). Faptul acesta este un strălucit tablou al persoanei şi al lucrării Marelui nostru Preot, Domnul Isus. care a venit să caute şi să mântuiască pe cei ce erau pierduţi. Iată acţiunile semnificative:(1) Preotul îl căuta pe lepros. Pentru a-1 găsi. acesta mergea afară la el. acolo unde era (14:3; Luca 19:10; Evr. 13:11-13).(2) Curăţirea nu era posibilă fără vărsare de sânge. Două păsări vii (curate), lemn de cedru, cârmâz şi isop constituiau necesarul pentru ceremonialul de purificare. Una dintre păsări trebuia junghiată într-un vas de pământ cu apă curgătoare, în care, apoi, preotul înmuia toate celelalte lucruri. Cel în cauză era stropit de şapte ori cu această apă cu sânge.(3) Păsării rămase vii i se dădea drumul după ce era stropită - ca semn al îndepărtării nenorocirii (14:5-6; Evr. 9:22; Ps. 51:7). Gestul însemna că pasărea vie s-a identificat cu cea sacrificată şi astfel i se acorda libertatea (14:6-7; Rom. 6:3-4). Un singur animal nu era capabil să exprime tot ceea ce urma să se înfăptuiască prin jertfa Domnului Isus. Pasărea sacrificată simboliza moartea Domnului Isus - ca preţ de răscumpărare, iar cea rămasă vie reprezenta învierea Sa şi libertatea iertării păcatelor în El (Rom. 4:25; ICor. 15:3-4; 2Cor. 4:7; Rom. 8:2; Gal. 5:1).în a opta zi după purificarea celui vindecat de lepră, se aduceau jertfele, care constau din: doi miei fără cusur, o oaie de un an, fără cusur, trei zecimi dintr-o efă de floare de faină (frământată cu untdelemn) - ca dar de mâncare - şi un pahar de untdelemn. Unul dintre miei era adus ca jertfa pentru vină. Din sângele lui, preotul lua cu degetul şi atingea lobul urechii drepte, degetele mari (de lamâna dreaptă şi de la piciorul drept) ale celui în cauză, indicând astfel că întreaga fiinţă a fost curăţită şi el era acum gata să intre în slujirea Domnului. Ceremonialul este asemănător cu cel al instalării preoţilor (8:23). Din untdelemnul sfânt turnat în palma mâinii, preotul lua şi stropea de şapte ori înaintea Domnului, apoi atingea cu el urechea dreaptă, degetele mari (de la mâna dreaptă şi de la piciorul drept) ale celui în CcLuză, deasupra locului unde pusese sângele. Untdelemnul simboliza Duhul Sfânt, prin care cel curăţit era învrednicit, împuternicit, uns de Duhul Sfânt pentru slujire în totală consacrare. Apoi, se aducea celălalt miel ca ardere de tot. Cei săraci puteau să aducă doar un miel şi doi porumbei sau două turturele. Apoi, cel vindecat de lepră era spălat şi putea să intre în tabără. Dumnezeul cel Sfânt pretindea curăţie deplină.3.5.1.3.4. Rânduieli privind curăţirea de scurgerile trupului (15:1-33)Aceste rânduieli promovează curăţenia şi igiena fizică, cât şi recunoaşterea lui Dumnezeu în toate experienţele vieţii umane, precum şi a faptului că trupul omului este destinat Domnului.Leviticul se ocupă de două feluri de scurgere din trupul fiinţei umane:(1) Scurgeri provocate de boli (15:2-15,25-30). Aceste scurgeri implicau şi necurăţie fizică şi morală până la şapte zile după restaurarea sănătăţii. După această perioadă, bărbatul sau femeia în cauză trebuia să se spele în apă curgătoare şi să aducă Domnului, în faţa preotului, ca jertfa, două turturele sau doi pui de porumbel: unul - ca jertfa de ispăşire -, iar celălalt - ca ardere de tot.(2) Scurgerile naturale: poluţiunile nocturne (la bărbat) şi scurgerile menstruale (la femeie) din timpul sorocului (ciclului). Aceste scurgeri naturale nu implicau necurăţie morală, ci doar fizică (în timpul scurgerii, la femeie şi doar în ziua respectivă, la bărbat) şi cerea doar spălarea cu apă, în vederea menţinerii igienei corporale.Scopul tuturor acestor rânduieli era să-i separe pe israeliţi de orice necurăţie şi. astfel, să fie posibilă trăirea lor în părtăşie cu Dumnezeul Legământului (15:31).3.5.1.3.5. Ispăşirea generală din "ziua ispăşirii" (16:1-34)Pentru asigurarea sfinţeniei şi a curăţeniei desăvârşite a taberei în care Dumnezeul Adevărat şi Sfânt locuia împreună cu poporul Său, pe lângă legile privind înlăturarea necurăţiilor, era prevăzută şi ziua ispăşirii - ca o ocazie anuală de ispăşire generală prin mijlocirea jertfelor speciale, ce se aducea în această zi. Ziua ispăşirii "HDp DV /lom Kippur/ este cel mai semnificativ din toate tipurile reprezentative ale jertfei Domnului Isus în Vechiul Testament (23:26-32; Num. 29:7-11).

Această sărbătoare avea loc în ziua a zecea a lunii a şaptea; era singura zi din an când marele preot intra în Sfânta Sfintelor şi aducea sânge ispăşitor pentru păcatele sale şi ale întregii naţiuni, iar poporul petrecea această zi 'n post şi rugăciune (16:29-34).Ritualul stabilit pentru ziua măreaţă a ispăşirii cuprindea mai multe acţiuni:(1) Pregătirea preotului pentru actul ispăşirii (16:3-5). Mai întâi se'făcea pregătirea pentru marele preot, care consta în aducerea în faţa Domnului a unuiviţel pentru jertfa de ispăşire şi a unui berbec pentru arderea de tot, în timp ce preotul se îmbrăca cu ţinuta sărbătorească de mare preot.(2) Pregătirea pentru popor în vederea ispăşirii consta în prezentarea a doi ţapi pentru jertfa de ispăşire şi a unui berbec pentru arderea de tot; apoi, se trecea la ritualul propriu-zis.(3) Ritualul propriu-zis din ziua ispăşirii (16:6-31). Preotul aduce viţelul ca jertfa de ispăşire pentru sine (16:6,11). Viţelul era junghiat, apoi unul din cei doi ţapi aduşi pentru popor era separat, prin sorţi, să fie jertfa de ispăşire, iar celălalt era pentru Azazel (16:7-8). Punând tămâie într-o cădelniţă cu cărbuni de pe altarul arderilor, marele preot intra în Sfânta Sfintelor învăluit în norul de tămâie. Apoi, luând din sângele viţelului, stropea cu degetul de şapte ori spre capacul ispăşirii, făcând ispăşire pentru propriile păcate şi pentru casa lui. Urma înjunghierea ţapului pentru ispăşirea păcatelor poporului, iar cu sângele acestuia făcea ispăşire pentru popor, aşa cum făcuse ispăşire pentru sine. Toate uneltele sanctuarului erau stropite cu sângele viţelului şi al ţapului. Ţapul pentru Azazel "pustiu" era alungat în pustiu după ce Aaron făcea identificare, mărturisind asupra lui toate păcatele poporului. Alungarea o făcea o persoană special încredinţată cu aceasta. Expresia "'Azazel' - în LXX şi în Vulgata - înseamnă, simplu: "a înlătura" sau "a da la o parte". Numele "Azazel" nu se referea la vreun demon sau la Satan care să fi trebuit satisfăcut şi el (aşa ceva era comun în jertfele păgâne şi era cu desăvârşire interzis israeliţilor), ci se referea la simplu fapt al alungării ţapului în pustiu ca să moară înfometat.Astfel, ispăşirea includea satisfacţia adusă lui Dumnezeu prin sângele animalului junghiat şi îndepărtarea păcatului prin alungarea ţapului pentru Azazel (Ps. 103:12).După această procedură, marele preot se dezbrăca de hainele sfinţite, se spăla şi se îmbrăca din nou cu hainele de lucru şi urma aducerea arderii de tot pentru sine şi pentru popor. Persoana care a izgonit ţapul se întorcea, se scălda, îşi spăla hainele şi intra în tabără. In încheiere, se proceda la arderea trupurilor jertfelor de ispăşire pentru popor şi pentru preot, afară din tabără.Ziua de ispăşire a fost cea mai de seamă şi cea mai semnificativă zi din şiragul zilelor şi al practicilor religiei Vechiului Testament. Această zi preilustrează fidel lucrarea răscumpărării prin jertfa Domnului Isus (Evr.9). Insă jertfele acestei zile erau doar o umbră, nu rezolvarea problemelor (Evr, 10:4,11). Cuvântul ebraic ~IDj/> /Kaphar/ înseamnă '"acoperit", indicând că prin jertfe se făcea acoperirea păcatelor până la o vreme când adevăratul Mare Preot a venit şi le-a înlăturat (Rom. 3:24-25; Evr. 9:15), plătind pe cruce, afară din cetate, preţul înterg pentru toate păcatele omenirii. Cei doi ţapi reprezintă două laturi distincte ale jertfei Domnului Isus: ţapul junghiat reprezintă moartea Sa pentru păcatele omenirii, în scopul împăcării dreptăţii divine (lloan 2:2; 4:10; Rom. 3:25), iar ţapul viu, alungat, ilustrează luarea păcatelor din viaţa păcătosului şi înlăturarea acestora (Ps. 103:12; Evr. 9:26; îs. 53:6).Se pare că Aaron intra de trei ori în Sfânta Sfintelor, în ziua ispăşirii: întâi, cu cădelniţa, producând norul de tămâie, pentru a-1 acoperi de prezenţa lui Dumnezeu: a doua oară, cu sângele viţelului, pentru propriile păcate: a treia oară. cu sângele ţapului, pentru păcatele poporului. întreaga procedură ilustra clar că singura cale prin care omul păcătos poate sta înaintea lui Dumnezeu esteîn umilinţă şi evlavie, în baza sângelui ( Evr.9:22), şi prefigurează intrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor din cer, înaintea lui Dumnezeu, aducând deplină ispăşire pentru păcate (Evr. 6:19-20; 9:11-14; 10:19-20).Ziua de ispăşire era sărbătorită cu post şi cu smerire înaintea Domnului (16:29,30). Marele preot oficia singur în această zi; ceilalţi se identificau cu poporul şi nimeni nu făcea vreo lucrare. Aceasta înseamnă că ispăşirea este, în întergime, rezultatul lucrării Domnului Isus - Marele Preot - şi este primită în dar de către cei ce cred în El.3.5.1.4. CALEA SPRE DUMNEZEU - PRACTICI CE TREBUIE EVITATE (17:1-16)Pe lângă sacrificii, preoţie şi curăţie, în vederea apropierii de Dumnezeu erau prevăzute şi câteva interdicţii.3.5.1.4.1. Jertfirea fără supravegherea preotului (17:1-9)Fie că cineva aducea un animal ca jertfă, fie că îl sacrifica pentru hrană, animalul terbuia preluat de

preot să fie junghiat înaintea Domnului. Când israeliţii sacrificau animale pentru hrană, sângele trebuia stropit după Lege, iar grăsimea cuvenită, adusă Domnului. Unii sugerează că această prevedere era cu totul caracteristică Israelului, în vederea evitării gândului de a jertfi altor dumnezei.85

Vechiul Testament arată clar că israeliţii nu au fost în stare să se abţină total de la practicile păgâne din Egipt (Ios. 24:14; 2Cron. 11:15; Ezra 20:6-8). Aceste măsuri restrictive au fost ridicate când ei au intrat în ţara Canaan (Deut. 12:15-21). Faptul ridicării lor dovedeşte că unele prescripţii ale Legii au avut caracter temporar, potrivit cu rolul educativ al acestora şi cu împrejurările în care ei au trăit.3.5.1.4.2. Consumarea sângelui (17:10-16)Porunca de a nu mânca sânge conduce înapoi spre timpul lui Noe (Gen. 9:4). Sângele, care este purtătorul hranei, deci condiţia vieţii pentru trup, cât şi cel care strânge rezidurile din organism, prin urmare, condiţia protejării organismului, a fost considerat ca esenţa vieţii creaturilor şi, astfel, aparţine lui Dumnezeu, dătătorul vieţii. Ca echivalent al vieţii, sângele avea valoare de răscumpărare înaintea lui Dumnezeu.Faptul acesta conduce la ideea că răscumpărarea se poate face doar prin darul lui Dumnezeu, care trebuia să se bucure de o adevărată consideraţie. Accentul biblic care se pune pe vărsarea sângelui sacrificiilor şi în final pe vărsarea sângelui lui Hristos indică spre dăruirea unei victime inocente pentru răscumpărarea vinovaţilor. Vărsarea sângelui semnifica moarte sacrificatoare.Dockery, op.cit, p. 157.3.5.2.UMBLAREA CU DUMNEZEU-SFINŢIRE ŞI SEPARARE( 18-27)A doua parte a cărţii Leviticul este aşa-numitul "Cod al sfinţeniei în viaţă şi în închinăciune", deoarece cuprinde legi privitoare la relaţiile umane, legi privind detalii de închinăciune, cât şi legi economice şi financiare. Adică, arată condiţiile umblării cu Dumnezeul Sfânt şi Adevărat.3.5.2.1. ISRAEL TREBUIE SĂ FIE UN POPOR SFÂNT (18:1-20:27)"Naţiunea aleasă" este chemată să fie sfântă în toate laturile vieţii. Să aibă un raport pe verticală, demn de părtăşia cu singurul Dumnezeu viu şi adevărat, şi să nu trăiască conform felului de viaţă al egiptenilor (de la care venea) sau al canaaniţilor (spre care se îndrepta), ci să-L urmeze pe Domnul său ca să trăiască (18:1-5).în acelaşi timp, ea trebuia să se învrednicească de raporturile demne, pe orizontală: relaţii corecte cu semenii în toate laturile vieţii.3.5.2.1.1. Sfinţenie în relaţiile sexuale (18:6-30)Restricţiile prevăzute în acest domeniu au drept scop îndepărtarea desfrâului, a promiscuităţii şi a perversiunilor sexuale, care erau atât de frecvente între naţiunile păgâne.S6 Familia şi căsătoria trebuie să fie sfinte. Standardul superior al moralităţii sexuale, cerut israeliţilor, avea menirea să facă din Israel un popor diferit de toate naţiunile vremii.Erau interzise căsătoriile între rudeniile de sânge: părinţi, surori şi fraţi sau între cei jumătate fraţi, copii şi nepoţi sau cu mătuşă de orice parte (18:7-13).Erau interzise căsătoriile cu rudenii prin alianţă: între soacră-ginere, între socru-noră, cu mamă vitregă, cu fiică vitregă sau cu nepoată vitregă (18:8-17). Este de remarcat că rămâne valabilă legea leviratului (18:18).Faptul că în loc de "a lua în căsătorie" este folosită expresia "să nu-i descoperi goliciunea", înseamnă că asemenea însoţiri nu numai că erau o nelegiuire, dar nici nu erau socotite adevărate căsătorii, ci doar relaţii sexuale interzise (ilegale) - urâciuni înaintea lui Dumnezeu. Asemenea însoţiri erau frecvente în Egipt, unde nu existau legi privind căsătoria.87 De asemenea, erau interzise relaţiile sexuale în timpul perioadei menstruale şi adulterul, considerate adevărate pângăriri (18:19-20).Este prohibită sacrificarea copiilor pentru Moloh, urâciunea amoniţilor a cănii închinare includea sacrificarea copiilor (20:2-5; 2Imp. 17:17; Ier. 32:35). Faptul că interdicţia este pusă alături de actele sexuale.indică faptul că este posibil ca această practică să se refere şi la dedicarea copiilor spre a servi ca prostituaţi la locurile de închinare păgână.Religia revelată de pe Sinai detestă categoric homosexualitatea (18:22). Spre deosebire de pedeapsa de a fi "nimiciţi din poporul", care putea însemna şiS6 Halley, op.cit., p. 137.87 The Lion Handbook to the Bible, p. 177.excluderea din comuniunea închinătorilor poporului Domnului88, pedeapsă prevăzută pentru multe alte abateri (20:18), în cazul practicării păcatului detestabil al homosezualităţii este clar prevăzută, pedeapsa cu moartea şi încărcarea celui vinovat cu vinovăţia sângelui (20:13). Aceeaşi atitudine (de

totală detestare a acestui păcat) este întâlnită şi în epoca patriarhală, precum şi în Noul Testament (Rom. 1:24-27). Toate aceste prohibiţii evidenţiază faptul că asemenea practici erau o urâciune înaintea lui Dumnezeu, erau practici comune între canaaniţi şi alte popoare păgâne; de aceea, au fost "vărsaţi" din ţara Canaanului, iar israeliţilor le erau interzise astfel de practici.3.5.2.1.2. Sfinţenie în toate domeniile vieţii (19:1-37)In acest capitol este redată o listă generală de legi. care accentuează nevoia poporului de a fi sfânt în părtăşia unui Dumnezeu sfânt. "Decalogul" trebuie respectat şi israeliţii să nu meargă după idoli, jertfele să fie aduse după Lege. La secerat, ei să-i aibă în vedere şi pe cei săraci, şi li se cere să aibă un comportament demn faţă de aproapele în toate privinţele. Timp de trei ani roadele ţării Canaanului să fie privite ca netăiatc împrejur, iar în anul al patrulea, să fie închinate Domnului şi abia în anul al cincilea israeliţii vor mânca din ele. Practicile păgâne ca: tăierea părului rotund, tatuajele pentru morţi, prostituţia, magia neagră - erau prohibite. Se impunea respectul pentru bătrâni şi străini, cât şi cântărirea dreaptă în tot felul de tranzacţii comerciale şi de altă natură.3.5.2.1.3. Sfinţenie privind pedepsirea abaterilor (20:1-27)Era prevăzută pedeapsa cu moartea pentru închinarea copiilor lui Moloh, pentru blestemarea părinţilor, pentru magie-neagră, pentru preacurvie şi alte relaţii sexuale ilegale, urâcioase, ca: homosexualitatea, incestul, bestialitatea, cât şi pentru vrăjitorie.Toate popoarele din ţara Canaanului sunt izgonite din ţară şi nimicite din cauza acestor practici, care sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar Israel va stăpâni ţara în care curge lapte şi miere, dacă nu va practica urâciunile săvârşite de aceste popoare.3.5.2.2. ISRAEL TREBUIE SĂ AIBĂ O ÎNCHINĂCIUNE SFÂNTĂ(21-24)In continuare, sunt prezentate detalii privind închinăciunea israeliţilor şi atitudinea faţă de lucrurile sfinte, în relaţiile lor cu Dumnezeu.3.5.2.2.1. Slujire preoţească sfântă (21:1-22:16)Preoţii trebuie să respecte cu stricteţe lucrurile sfinte încredinţate lor. Preotul purta doliu numai pentru rudenii apropiate (de sânge), care locuiau în casa lui. Se face distincţie şi între fata măritată şi cea nemăritată.Preotul nu se putea căsători cu o femeie desfrânată, iar dacă fata unui preot curvea trebuia să fie arsă în foc. Preotul şi casa lui trebuiau să fie sfinţi pentru Domnul.în ceea ce-1 priveşte pe marele preot, pentru el se prevedea o sfinţenie totală. El nu putea purta doliu după nimeni şi se putea căsători numai cu o fată fecioară.Orice defecţiune fizică îi descalifica pe descendenţii lui Aaron pentru îndeplinirea oficiului de preot. O astfel de persoană putea să se hrănească din jertfele aduse Domnului, dar nu putea oficia în calitatea de preot. Atât jertfa, cât şi preotul, trebuiau să fie perfecte pentru a fi acceptate înaintea lui Dumnezeu. Astfel de preoţi puteau să-L reprezinte pe Domnul Isus (Marele Preot desăvârşit), iar jertfele curate simbolizau jertfa supremă (Evr. 4:15; 7:26; lloan 3:5). Tot astfel, cei credincioşi sunt chemaţi să fie o preoţie sfântă pentru Domnul (lPet. 2:5).Preoţii nu puteau să mănânce din jertfele Domnului (partea ce constituia hrana lor zilnică) dacă nu erau curăţaţi de orice necurăţie. Preoţii şi familiile lor mâncau din jertfe; oaspeţii sau fata măritată a preotului nu puteau mânca din ele.3.5.2.2.2. Jertfe corespunzătoare (22:17-33)Orice jertfă adusă Domnului trebuia să fie fără cusur. Jertfa adusă ca dar de bunăvoie putea să aibă şi mici cusururi. Animalele aduse ca jertfa nu trebuia să fie mai tinere de şapte zile. Vaca, oaia sau capra nu puteau fi aduse ca jertfă o dată cu fătul lor ( un obicei mult răspândit între păgâni). Toate aceste prevederi trebuia respectate - ca o cinstire a Numelui lui Dumnezeu.3.5.2.2.3. Sărbători sfinte, corespunzătoare (23:1-44)Pentru beneficiul lor, cât şi pentru a păstra vie în mintea israeliţilor ideea că ei sunt un popor sfânt pentru Dumnezeu, El a rânduit, în cadrul religiei revelate, sărbători care să fie prăznuite şi care erau cu totul diferite de cele ale păgânilor, în zilele de sărbătoare, israeliţii se adunau împreună pentru odihnă şi închinăciune, pentru slăvirea lui Dumnezeu şi pentru a-I aduce mulţumiri. Aceste sărbători erau şi profetice, în natura lor, constituind o umbră a planului de răscumpărare al lui Dumnezeu pentru fiinţa umană (Col. 2:17).Legea Domnului prescria o sărbătoare săptămânală, mai multe sărbători anuale şi chiar ani sărbătoreşti.(1) Sabatul. Era sărbătoarea săptămânală al cărei nume vine de la evreiescul rOîQJ /Şavet/ "a întrerupt

munca", "odihnă". A fost prima, cea mai elocventă şi mai mult respectată sărbătoare, care se ţinea în a şaptea zi a fiecărei săptămâni. Modelul de împărţire a timpului în săptămâni de câte şapte zile (cu ziua a şaptea de odihnă) îşi are originea în structura divină a creaţiei. Aplicat la om, Sabatul îl găsim mai întâi în Exod 16:23-30 şi este prevăzut prin porunca a patra din: The N.I.V. Study Bible, p. 155 (Lev. 7:20).89 Clifton J. Allen, Gen. Ed., The Broadman Bible Commentary, Voi. 2 (Broadman Press: Nashville, Tennessee, 1970), p. 59. Poate era o măsură umanitară pentru a indica perpetuarea turmei, nu distrugerea ei."Decalog" (Ex. 20:8-11). Sărbătoarea amintea atât de modelul lui Dumnezeu în creaţie, cât şi de faptul că Dumnezeu îi izbăvise pe israeliţi din muncile înrobitoare ale Egiptului şi îi sfinţise ca popor al Său (Ex. 31:13; Deut. 5:12-15). Eliberaţi din robie, ei Ii pot dedica Domnului o zi (din şapte) pentru odihna lor. Sabatul dovedeşte că Dumnezeu 1-a creat pe om părtaş naturii Sale - liber chiar şi slujitorii şi vitele erau incluşi în respectarea Saba.tuh.ii, iar neglijarea acestei zile prevedea pedepse severe (Ex. 35:3; Num. 15:32-36).Din punct de vedere ceremonial erau de asemenea precizări; sacrificiul arderii de tot din ziua Sabatului era dublat faţă de cel de fiecare zi: doi miei dimineaţa şi doi miei seara erau arşi pe altar (23:1-3; Num. 15:32-36; 28:9-10). Ceea ce înseamnă că, pe lângă jertfa necurmată, se mai aduceau încă doi miei, în ziua de Sabat. Tot în această zi se schimbau şi pâinile de pe masa din sanctuar, care apoi. erau consumate de către preoţi (24:5-8). Nerespectarea zilei Sabatului aducea cu sine grave consecinţe (Num. 15:32-36). In timpul lui Neemia, acesta a poruncit pedepse severe pentru încălcarea zilei de Sabat (Neemia 10:31; 13:15-22).în Noul Testament Sabatul a fost considerat ca un tip reprezentativ al odihnei câştigate prin credinţa în Domnul Isus (Evr. 4:1-11), iar prima zi din săptămână i-a luat locul - ca zi de închinăciune - comemorând învierea Domnului Isus (Mat. 28:1; Marcu 16:2).Pe lângă Sabat, israeliţii aveau şapte sărbători anuale, care erau adevărate praznice închinate Domnului, spre bucuria poporului ales şi cu semnificaţie profetică însemnată.(2) Pastele UDŞ /PesachA Sărbătoarea este descrisă în: Exod 12:1-28; 12:43-49; Levitic 23:5; Numeri 28:16; Deut. 16:1-8. A fost prima sărbătoare din anul religios al israeliţilor şi se sărbătorea în seara zilei a paisprezecea a lunii întâi -Aviv ("Nisan"). Scopul sărbătorii era de a comemora eliberarea din sclavia Egiptului, de a le aminti că Dumnezeu a trecut pe alături, evitând nimicirea întâilor născuţi, când a lovit ţara Egiptului cu ultima urgie (Ex. 12:27).în această sărbătoare se comemora eliberarea prin puterea răscumpărătoare a Celui Atotputernic şi marca stabilirea urmaşilor lui Iacov ca naţiune. Specific sărbătorii era consumarea mielului de Paşte a cărui sânge se stropea pe pragul de sus şi pe stâlpii uşii. Astfel, primul Paşte l-au sărbătorit israeliţii în Egipt, al doilea, la un an după părăsirea Egiptului, pe când erau în pustiul Sinai (Num. 9:1-5). în timpul rătăcirii în pustiu, ei n-au mai sărbătorit Pastele, până la intrarea lor în ţara Canaan (Ios. 5:6), după patruzeci de ani.Pastele era prima dintre sărbătorile cu pelerinaj; toţi bărbaţii (de la doisprezece ani în sus) veneau la locul de închinare pentru a sărbători Pastele Domnului împreună (Ex. 23:17; Deut. 16; 1-8). Dacă cineva nu putea sărbători Pastele la vremea prescrisă, putea să-1 sărbătorească cu o lună mai târziu (Num. 9:9-12).Harrison, Le\'iticus. Tyndale Old Testament Commentaries, p. 216.însă refuzul sărbătoririi atrăgea după sine expulzarea din sânul comunităţii închinătorilor. Străinii care se ataşau israeliţilor şi respectau prevederile Legii, erau acceptaţi la sărbătoare (Num. 9:13-14).Sărbătoarea Paştelui are o adâncă semnificaţie profetică, prefigurându-L pe Hristos - Pastele celor credincioşi (Ioan 1:29; 19:36; ICor. 5:7; lPet. 1:18-19); de asemenea, prefigurează Cina Domnului, cât şi comemorarea actului măreţ de răscumpărare a lui Dumnezeu prin moartea Domnului Isus (Mat. 26:17-30; Marcu 14:12-26; Luca 22:7-23; ICor. 11:23-34). Nu este întâmplător faptul că Domnul Isus a instaurat Cina Sa pe fondul ultimei sărbători a Paştelui evreiesc din timpul vieţii Sale pe pământ.In sfârşit, Pastele, ca şi Cina Domnului, preilusterază Cina Nunţii Mielului (Mat. 26:29; Marcu 14:25; Luca 22:16-18).(3) Sărbătoarea azimilor sau a pâinii nedospite niXfl /Maţot/ (Ex. 12:15-20). Sărbătoarea începea în ziua a cincisprezecea - Nisan, îndată după Paşte, şi dura o săptămână, timp în care se consuma pâine nedospită. Atât începutul, în ziua a cincisprezecea, cât şi încheierea, în ziua a douăzeci şi una, erau marcate prin adunări de sărbătoare. Zilnic, se aduceau jertfe suplimentare pentru popor, ce constau din: doi viţei, un berbec şi şapte miei - pentni arderea de tot - însoţite de jertfa de mâncare prescrisă şi

de un ţap - ca jertfă de ispăşire (Num. 28:19-33; Lev. 23:8).Sărbătoarea azimilor avea drept scop comemorarea timpului dificil al fugii în grabă a israeliţilor, când au ieşit din robia Egiptului (Ex. 12:39). Absenţa aluatului semnifica totală consacrare lui Dumnezeu.In mod profetic, sărbătoarea preilustra pe Domnul Isus - Pâinea vie care S-a pogorât din cer (Ioan 6:30-59; ICor. 11:24); de asemenea, preilustra chipul adevăratei Biserici (ICor. 5:7-8).(4) Sărbătoarea primelor roade □"lipii /Bakkurim/(23:9-14) era, de asemenea, în strânsă legătură cu Pastele şi cu sărbătoarea azimilor. Era sărbătorită în ziua întâi a săptămânii cea de după primul Sabat , după Paşte, în timpul sărbătorii azimilor. Scopul acestei sărbători era să dedice Domnului primele roade ale secerişului, care se declanşa cu această ocazie. Ceremonialul specific acestei sărbători era aducerea unui snop din primele roade, pe care preotul îl legăna înaintea Domnului. Actul era însoţit de jertfirea unui miel - ca ardere de tot - şi de jertfa de mâncare şi băutură, corespunzătoare.Toate acestea erau îndeplinite pentru a exprima recunoştinţa pentni binecuvântările ce veneau de la Domnul. Numai după îndeplinirea acestui ceremonial, israeliţii puteau să mănânce spice prăjite sau pâine din noua cultură a anului şi puteau să înceapă secerişul.Semnificaţia profetică a sărbătorii este deosebit de importantă şi evidentă. Snopul adus în ziua întâi din săptămână, reprezentând primele roade, îl prefigura pe Domnul Isus - ca primul rod al învierii, apămt în ziua întâi a săptămânii de după Pastele evreiesc (ICor. 15:20-23).Aşa cum snopul reprezenta garanţia secerişului ce urma, tot aşa Hristos Cel înviat este pârga învierii şi garanţia învierii celor credincioşi (ICor. 15:20-23; ITes. 4:13-18). Sărbătoarea primelor roade este, desigur, şi un strălucit simbol al consacrării Bisericii lui Dumnezeu ca primul rod al învierii sale din morţi.(5) Sărbătoarea cincizecimii sau Pentecost DiîOty /Şavuot/ (23:15-22; Num. 28:26-31; Deut. 16:9-12). Era sărbătoarea care se ţinea la cincizeci de zile (şapte săptămâni) din ziua în care se aducea snopul la sărbătoarea primelor roade. Cincizecimea era sărbătoarea încheierii secerişului şi a dedicării recoltei lui Dumnezeu. Specificul sărbătorii era că se aduceau două pâini coapte cu aluat şi erau legănate înaintea Domnului. Ca ardere de tot se aduceau şapte miei de un an. fără cusur, un viţel şi doi berbeci, la care se adaugă darul de mâncare şi jertfa de băutură obişnuită. Se mai aduceau şi un ţap, ca jertfa de ispăşire şi doi miei de un an, ca jertfa de mulţumire. Mai târziu, israeliţii au sărbătorit la Cincizecime şi primirea Legii pe Muntele Sinai.Această sărbătoare are o semnificaţie profetică însemnată. Ea preilustra revărsarea Duhului Sfânt asupra Bisericii Nou-testamentale, care a avut loc într-o asemenea zi (Fapte 2:1). Cele două pâini reprezentau evreii şi neamurile uniţi cu bucurie în biserică. In acest caz, aluatul reprezintă germenele împărăţiei lui Dumnezeu menit să crească în putere, în mod tainic (Mat. 13:33-35). De atunci nu se mai mănâncă pâinea întristării, ci a bucuriei, în starea de mântuit în Hristos Domnul.Sărbătoarea Cincizecimii era a doua din an cu pelerinajul la sanctuar al tuturor bărbaţilor din Israel; un colţ de holdă se lăsa nesecerat şi spicele rămase în urmă, neadunate. constituiau oferta bucuriei pentru sărac, pentru străin şi orfan, cu ocazia acestei sărbători (Deut. 16:16).(6) Sărbătoarea trâmbiţelor mVJTj VJTi /Roş Haşanah/ "începutul anului" sau "Luna nouă") (23:23-25; Num. 10:10; 29:1-6).începutul unei luni noi era întotdeauna anunţat cu sunete de trâmbiţe; însă începutul lunii a şaptea ("Tishri"), luna sabatică, în care era şi ziua ispăşirii, era socotit ca cel mai important început de lună din an şi era începutul anului evreiesc civil. Această zi introducea, în mod festiv, luna a şaptea, în care a zecea zi era ziua ispăşirii. în această sărbătoare se aduceau jertfe suplimentare spre deosebire de zile obişnuite de lună nouă.Profetic, această zi prefigura revenirea Domnului Isus în slavă, care va fi. de asemenea, anunţată cu sunete de trâmbiţă (Mat. 24:31; ICor. 15:52; ITes. 4:16).(7) Ziua ispăşirii 1D3 DŢ /lom Kippur/ "Ziua acoperirii păcatului" (16:1-19; 23:26-32; Num. 29:7-11). Această sărbătoare se ţinea în ziua a zecea a lunii a şaptea, cu scopul de a face ispăşire generală pentru păcatele preotului şi ale poporului, cât şi pentru sanctuar şi uneltele acestuia. Era singura zi de post naţional anual în Israel, iar nerespectarea ei aducea excluderea din comunitatea închinătorilor Domnului (23:29).In această zi. se aduceau jertfele specifice din ziua ispăşirii şi aceasta era singura zi când marele preot intra în Sfânta Sfintelor pentru a face ispăşirepentru păcatele sale şi ale întregului popor. Profetic, această zi prefigura, în mod fidel, actul răscumpărării prin jertfa Domnului Isus.

(8) Sărbătoarea corturilor JTOO /Sucot/ "Colibe" (23:33-43; Num. 29:12-38; Deut. 16:13-17). Această ultimă sărbătoare din anul evreiesc dura timp de şapte zile, între 15 şi 21 ale lunii a şaptea, la care se mai adăuga şi ziua a opta : "ziua cea mare, de pe urmă, a praznicului" (23:36). Era cea de a treia sărbătoare cu pelerinaj, în care israeliţii comemorau protecţia divină acordată de Dumnezeu poporului Său, în pustiu. în mod semnificativ, cu această ocazie se făceau corturi şi colibe din crengi de copaci, la Ierusalim, în care locuiau pelerinii în timpul sărbătorii. Tot aceasta era şi sărbătoarea bucuriei pentru roade, marcând sfârşitul strângerii recoltei.în cele opt zile se aduceau jertfele prescrise de Lege spre slava lui Dumnezeu, drept recunoştinţă pentru tot ceea ce a făcut El pentru ei (23:36-42). în cadrul ceremonialului, era inclusă prezentarea roadelor pomilor (23:40).Amploarea sărbătorii era de neîntrecut: se sacrificau 70 de viţei. în prima zi, se sacrificau treisprezece, apoi numărul scădea zilnic, cu câte unul. în fiecare zi, se mai aduceau 14 miei şi doi berbeci - ca ardere de tot - împreună cu jertfa de mâncare şi băutură corespunzătoare, precum şi un ţap - ca jertfă de ispăşire pe lângă arderea de tot obişnuită. Ceremonialul includea şi vărsarea apei înaintea Domnului (comemorând apa dăruită n mod miraculos în pustiu) şi aprinderea candelabrului în amintirea slavei lui Dumnezeu care i-a însoţit în pustiu, sugerând ideea că ei sunt chemaţi să fie 'lumina lumii".La fiecare al şaptelea an, praznicul corturilor era încoronat de citirea publică a întregii cărţi a Legii (Num. 29:12-38; Deut. 31:9-13).Profetic, sărbătoarea corturilor prefigura pacea şi prosperitatea credincioşilor sub domnia Domnului Isus şi a călăuzirii Duhului Sfânt (Ioan 7:37-39).După prezentarea sărbătorilor, în capitolul 24:1-23, cartea Levitic pune accent pe câteva lucruri privind corectitudinea în viaţă şi în închinăciune. Religia revelată nu trebuia ca în fazele ei de bucurie să degenereze în simple ritualuri şi în forme instituţionalizate, ci să-şi păstreze fondul şi aplicabilitatea în viaţa de fiecare zi.Sfeşnicul trebuia menţinut aprins necurmat în Sfânta. Untdelemnul folosit trebuia să fie cel special, curat, de măsline, obţinut prin zdrobirea acestora, nu doar prin presare, ca în cazul untdelemnului obişnuit (24:1-23; Ex. 27:20-21). Poporul trebuia să-1 procure, iar preotul să pună acest untdelemn în candelele de aur. Actul preilustra calitatea de "lumină a lumii", în urma convieţuirii şi a conlucrării dintre: popor, preot şi Duhul Sfânt.Pâinile dinaintea Domnului trebuiau schimbate în fiecare zi de Sabat (24:5-9). Ele reprezentau purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în permanenţă, pentru cele91 Mai târziu s-au mai adăugat şi sărbătorile Hanuca - comemorând reconsacrarea templului pe vremea lui Iuda MacabeuJ (164 A.D.) - şi Purim - comemorând izbăvirea evreilor în Imperiul Sirian, pe vremea Esterei. Aceste sărbători nu făceau parte din sistemul mozaic de sărbători.12 triburi şi reprezentau, simbolic, umanitatea perfectă a Domnului Isus (Ioan 6:30-59). Această pâine asigura hrana de toate zilele slujitorilor cortului (lSam. 21:4-6; Mat. 12:3-4; Marcu 2:25-26; Luca 6:3-4).Când un semiisraelit, certându-se cu un israelit, a hulit şi a blestemat Numele Domnului, la porunca lui Dumnezeu, acesta a fost împroşcat cu pietre afară din tabără. In felul acesta, pedeapsa cu moartea era stabilită pentru cei ce hulesc şi blestemă Numele Domnului, ca şi pentru ucigaşi (23:15-23).3.5.2.4. ISRAEL TREBUIE SĂ SE MENŢINĂ ŢARĂ SFÂNTĂ (25-27)Pe lângă sărbătorile prin care israeliţii, în ascultare de Dumnezeu, se dedicau unei slujiri ceremoniale corecte şi semnificative, ei mai aveau de respectat şi anumite legi economico-financiare, pentru ca "Ţara făgăduinţei" să fie păstrată sfântă.(1) Anul sabatic (25:1-7). Acesta era strâns legat de Sabatul săptămânal şi urma să intre în vigoare după cucerirea ţării Canaanului (Ex. 23:10-11; Lev. 25:1-7). La fiecare al şaptelea an, câmpul trebuia lăsat nesemănat şi via netăiată, spre a se odihni. Ceea ce se producea de la sine urma să fie hrană pentru proprietar şi mai ales pentru străin, văduvă, sărac, orfan şi animale. Dumnezeu promitea o recoltă atât de bogată în anul al şaselea, încât să ajungă până la o altă recoltare (25:19-22).Anul sabatic nu era un prilej de lenevie, ci era destinat unei intense activităţi spirituale, prin citirea şi aprofundarea legii Domnului (Deut. 31:10).Cu ocazia anului sabatic, creditorii erau obligaţi să anuleze datoriile fraţilor lor săraci, iar robii israeliţi trebuiau eliberaţi (Deut. 15:1-11; Ex. 21:2-6; Deut. 15:12-18).In felul acesta, israeliţii îşi aminteau de eliberarea lor din robie şi recunoşteau dreptul de proprietate al Domnului asupra ţării şi a tuturor lucrurilor.92

(2) Anul jubiliar sau de veselie (25:8-55). După fiecare şapte ani sabatici, cel de al cincizecilea an era anul de veselie, care era anunţat cu sunete de trâmbiţe în a zecea zi a lunii a şaptea ("Tishri"'). în anul acesta moştenirea le revenea proprietarilor de drept, care o pierduseră pe parcurs. Sclavii trebuia eliberaţi, iar pământul era lăsat necultivat. Astfel, erau doi ani succesivi de odihnă pentru pământ. Scopul era recunoaşterea dreptului de proprietate al lui Dumnezeu asupra pământului, care a fost dat unui anumit trib, în Israel. în caz de vânzare se vindeau numai recoltele până la anul de veselie, iar proprietarul sau rudeniile sale puteau răscumpăra oricând proprietatea. Casele din cetăţile fortificate, cu excepţia cetăţilor levitice, nu erau incluse în prevederile de12 The Criswell Sludy Bible, p. 166. în 2Cronici 36:21 este arăta că robia babiloniană a constituit o pedeapsă asupra israeliţilor. pentru că ei nu au respectat rânduielile stabilite pentru anul sabatic.răscumpărare ale anului jubiliar, decât pe o perioadă de un an de la vânzare. Leviţii aveau drept necurmat de răscumpărare.Scopul anului de veselie era să reamintească israeliţilor că ei toţi erau robii Domnului, pe care El i-a eliberat din robia Egiptului.Domnul Isus vede în anul de veselie o imagine prefigurativă a perioadei harului pe care El a venit să-o vestească şi să-o declanşeze pentru cei ce vor crede în El (25:10; Is.61:l-2; Luca 4:19).Respectarea acestor prevederi unna să aducă bogate binecuvântări: ploi bogate, biruinţă asupra vrăjmaşilor şi pace în ţară, prin prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor (26:1-46). Pe când nerespectarea urma să aducă blesteme: epidemii groaznice, foamete, năvăliri de animale sălbatice, iar pedeapsa culminantă unna să fie ducerea în captivitate. Pocăinţa însă va asigura întoarcerea în ţară (Lev. 26:14-46).Juruinţele trebuiau ţinute întocmai, în conformitate cu valorificarea făcută de către preoţi, diferenţiat pe sexe şi vârstă. Animalele trebuiau aduse ca jertfă (27:1-34). Din toate darurile trebuiau închinate Domnului zeciuiclile potrivit cu Legea Domnului.Cartea Levitic dezvăluie clar felul cum Dumnezeu a tratat cu poporul Său în ispăşire şi sfinţenie, în baza Legii. însă, în acelaşi timp. cartea preilustrează harul lui Dumnezeu în toate jertfele şi rânduielile care vorbesc atât de clar despre acceptarea omului în părtăşia cu Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul.Gordon Spratt & Bos Menzies, op.cit., p. 10.147

CAPITOLUL 4

NUMERITESTAREA NAŢIUNII ISRAELITE CĂLĂTORIA PRIN PUSTIUCartea Numeri este istoria organizării naţiunii teocratice, care tocmai intrase în legământ cu Dumnezeu şi conducerea ei prin pustiu spre "Ţara făgăduinţei". Poporul ales şi eliberat dispunea de un Rege, aveau un "palat" în care locuia Regele în mijlocul lui, avea o religie revelată şi o constituţie - Legea. Acum israeliţii se îndreptau spre ţara făgăduită părinţilor lor. Cartea cuprinde călătoria de la Muntele Sinai la Câmpia Moabului, la hotarele ţării făgăduite.4.1. TITLUL CĂRŢIIîn ebraică au fost două denumiri atribuite acestei cărţi:(1) Numele luat de Ia primele cuvinte din textul original iTUŢ ""GT1 /Vaiodaber Iahve/ "Şi Domnul a zis" şi(2) Numele luat de la al cincilea cuvânt din textul original ""IŢIM /Bemidebar/"în pustiu". Al doilea corespunde conţinutului cărţii. Prin Septuaginta s-a introdus numirea grecească ApiTfioi /Aritmoi/, tradus în Vulgata şi apoi în româneşte cu "Numeri". Denumirea românească actuală provenită din greacă decurge de la faptul că în cuprinsul acestei cărţi s-a făcut de două ori recensământul poporului Israel: prima dată la începutul cărţii, pe când poporul se găsea încă în pustiul Sinai, înainte de plecarea spre "Ţara făgăduinţei", şi a doua oară la sfârşitul cărţii, când poporul ajunsese în câmpiile Moabului.4.2. AUTORUL CĂRŢIIDreptul de autor al lui Moise asupra acestei cărţi a fost contestat mai mult decât asupra oricărei alte cărţi. Aceasta, pentru că referirea la autor este la persoana a treia (Numeri 8:23; 14:36; 15:1,22); de asemenea, şi pentru faptul că în capitolul 12:3 se vorbeşte atât de pozitiv despre Moise. Criticii consideră că acesta ar fi semnul aroganţei.Există însă suficiente argumente în favoarea părerii tradiţionaliste care susţine că Moise este autorul

cărţii Numeri:- Moise este menţionat în fiecare capitol, în afară de capitolele 22-24 unde se vorbeşte despre Balaam şi Balac.148- Aceasta este o practică obişnuinţă la scriitorii antici să se refere la ei înşişi la persoana a treia. La Moise era şi normal din moment ce el însuşi considera că Dumnezeu este Autorul, el fiind doar scriitorul cărţii. Moise a putut folosi şi unele materiale din "Cartea războaielor Domnului" (21:14,15).- Atât Pentateuchul evreiesc, cât şi cel samaritean, susţin că Moise a fost autorul acestor cinci cărţi.- Domnul Isus, apostolii şi Biserica primară au susţinut aceeaşi părere, care este într-adevăr reală (Ex. 24:4; 25:1; Lev.l:l; Num.l:l; 33:2; Deut. 31:9,22; Mat. 8:4; 19:7; Luca 24:44; Ioan 1:45).4.3.TEMA CĂRŢIICartea Numeri ilustrează cum Dumnezeu a purtat de grijă poporului Său, sub conducerea lui Moise şi Aaron, în călătoria lor prin pustiu spre "Ţara făgăduinţei" şi cum au aplicat acestea unele dintre prescripţiile Legii date la Sinai. în ciuda neascultării lor, Dumnezeu a fost îndurător şi îndelung răbdător cu ei. Atunci când a fost necesar, El le-a aplicat judecată dreaptă. Mesajul central al cărţii este călăuzirea lui Dumnezeu şi protecţia Sa în călătorie (cap. 10:9), desigur, atâta vreme cât ei sunt gata să asculte de El (ICor. 10:1-13).întreaga carte ilustrează viaţa creştină. Israeliţilor le-a fost oferită ţara, dar n-au intrat în ea din cauza necredinţei (Evr. 3:19). Tot aşa, în viaţa de credinţă, victoria este făgăduită, dar trebuie însuşită prin credinţă (Ef. 4:1-5:17).4.4. CADRUL CĂRŢIIDin punct de vedere istoric, evenimentele din cartea Numeri s-au petrecut de îndată după cele din Exod, între care există un timp de o lună, în care sunt plasate instrucţiunile din cartea Levitic. Călătoria în pustiu a început la plecarea din Sinai, în anul 1445 î.Hr., după ce israeliţii petrecuseră acolo circa un an de zile.Din punct de vedere geografic, întreaga acţiune prezentată în această carte se petrece între Muntele Sinai şi câmpiile Moabului, la est de Iordan. Evenimentele cele mai importante s-au petrecut în jurul a trei munţi: Muntele Sinai (unde israeliţii au stat cea cinci săptămâni, din timpul marcat în cartea Numeri), Muntele Hor (unde israeliţii au stat timp de circa 37 de ani) şi Muntele Nebo (unde israeliţii au stat timp de câteva luni).4.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMARConţinutul cărţii Numeri poate fi împărţită uşor în trei părţi:- Pregătirea pentru călătorie (1:1-10:10)- Călătoria prin pustiu până la Moab (10:11-22:1)- Israel în câmpiile Moabului (22:2-36:13).4.5.1. PREGĂTIREA PENTRU CĂLĂTORIE (1:1-10:10)După ce la Sinai Dumnezeu a încheiat şi apoi a reînnoit legământul Său cu "naţiunea aleasă", i-a dat instrucţiuni şi reguli civile şi religioase, israeliţii au construit cortul; urma acum să înceapă călătoria înainte de a pleca însă era necesară o bună organizare, pentru ca o asemenea mulţime de oameni să poată străbate pustiul.4.5.1.1. NUMĂRĂTOAREA OŞTILOR ISRAELITE (1:1-54)Mai întâi, are loc o numărătoare a tuturor bărbaţilor de la vârsta de 20 de ani în sus: toţi cei în stare să poarte armele. Rezultatul recensământului a fost:'Rutxai - 46.500 Efraiin ■ 40.500

K Simian - 59.300 Mimase. .■:■.■.

- 32200(Sad -45.650 Bchianin •■■■■ 35,4(X)

v luda -74.600 Dan - 62.100

Tsahar ; -54.400 .::

-Aservi ;:.:•- 4!.500

F: Zafeilot) - 57.400 ::.; Neftali : - 53.4(X)

Numărul total al celor care puteau purta armele era de 603.550. în afară de famiile leviţilor, care nu erau incluse în acest număr.

Potrivit unor calcule de specialitate in materie de recensăminte, numărul total al populaţiei israelite s-a putut ridica la circa 2-3 milioane. (Având în vedere că la fiecare membru combatant se consideră că aparţin 3-4 necombatanţi).Privind asupra acestei numărări se poate observa că Leviţii au fost omişi (ei urmau să fie număraţi separat). Iosif era reprezentat prin două triburi, după cei doi fii ai săi înfiaţi de Iacov, Iuda deţinea numărul record, iar în familia lui Mânase erau cei mai puţini.Numărul acesta a fost considerat de către unii ca fiin ireal, luând în considerare condiţiile vitrege ale pustiului prin care asemenea ceată uriaşă urma să străbată. Oricum, sunt multe evidenţe privind veridicitatea acestui număr, înmulţirea rapidă a israeliţilor. prezentată in cartea Exod - de la 70 câţi a numărat familia lui Iacov la intrare în Egipt (Ex. 1:5). ei s-au înmulţit in aşa măsură, încât au provocat îngrijorare pentru Faraon (Ex. 1:7; 1:9). Moabiţii s-au îngrozit constatând numărul mare al israeliţilor (Num. 23:3).După ce generaţia răzvrătită a pierit in pustiu, a avut loc cel de-al doilea recensământ, după perioada celor patruzeci de ani de rătăcire în pustiu. Numărul efectivului oştirii a fost doar cu puţin mai mic decât la primul- adică 601 730 (Num. 26:2-51).^ Oricum, faptul că un asemenea popor a putut să străbată cu bine un pustiu atât de înfricoşător, dovedeşte clar intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în ocrotirea, conducerea, hrănirea. adaptarea acestei mulţimi şi a turmelor ei. în mod miraculos. în pustiu. De asemenea, se poate vedea şi buna organizare de care ea a dispus. Legea şi ordinea stabilite la Sinai au fost esenţiale pentru poporul ce călătorea prin pustiu spre "Ţara făgăduinţei".94

94 Schultz, op.cit., p. 904.5.1.2. ORGANIZAREA TABEREI ISRAELITE (Num. 2:1-34)Tabăra israelită a fost organizată cu o precizie militară remarcabilă. Locul central îl ocupa Cortul întâlnirii înconjurat de cetele leviţilor. Moise şi familia preoţească a lui Aaron erau plasaţi în partea de est, la intrare în curtea cortului. In spatele cetelor leviţilor, de cele patru părţi erau aşezate cele douăsprezece seminţii, în grupuri de câte trei seminţii (de fiecare parte), sub conducerea unei seminţii, care deţinea şi stindardele grupului. La est erau triburile Isahar şi Zabulon, sub conducerea lui Iuda: la vest erau Mânase şi Beniamin, sub conducerea lui Efraim; la sud, Simion şi Gad, sub conducerea lui Ruben; la nord, Aşer şi Neftali, sub conducerea lui Dan. Tabăra poate fi schiţată astfel:

Aşer sDan s ■ ■ ► Î;

Nefiaii :

MerariţiiMânase Moise IsaharEt'raim Gherşomţii CORTUL Aaron iudaReniamin Preoţi Zabvikin

ChehatiţiiSimionRuhen

Gad

Se poate constata uşor poziţia de conducere a seminţiei lui Iuda şi mai ales locul central al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul taberei, cât şi o organizare desăvârşită în vederea unei acţionări operative.4.5.1.3. NUMĂRAREA ŞI ORGANIZAREA LEVIŢILOR (3:1-4:49)Leviţii au fost număraţi separat. Primul loc în cadrul tribului lui Levi îl ocupa familia preoţească a lui Aaron. El, ca mare preot, şi cei patru fii ai săi ca preoţi: Nadab, Abihu, Eliazar şi Itamar (dintre care primii doi au murit înaintea Domnului). Locul lor în tabără era în partea estică, la intrarea în curtea cortului. Restul leviţillor erau desemnaţi ca ajutoare preoţilor pentru slujirea la cortul întâlnirii. Leviţii fuseseră consacraţi Domnului în locul întâilor născuţi din toate seminţiile lui Israel. Familiile leviţilor erau trei, după fiii lui Levi: Gherşon. Chehat şi Merari (3:17). Fiecărei familii i s-a stabilit precis locul in tabără şi atribuţiile, cât şi felul în care trebuia să acţioneze. Gherşoniţii, în număr de 7.500, aşezaţi în partea vestică a cortului, erau însărcinaţi cu purtarea inventarului moale al cortului: perdelele,

pânzele, acoperişurile şi funiile care susţineau stâlpii (3:18-26; 4:21-28).Chehatiţii, în număr de 8600, erau poziţionaţi în partea sudică a cortului şi erau însărcinaţi cu căratul mobilierului cortului: chivotul, sfeşnicul, altarele, masa şi toate uneltele folosite la sfântul locaş, după ce acestea erau acoperite de Aaron şi de către preoţi în mod corespunzător. Perdeaua dinăuntru acoperea chivotul mărturiei. Ei purtau toate acestea pe braţe şi pe umeri potrivit cu prevederile Legii Domnului (3:27-31; 4:1-20).Merariţii, în număr de 6.200, erau aşezaţi în partea nordică a cortului, însărcinarea lor era căratul scândurilor cortului şi aLe curţii şi al stâlpilor ;ortului; deci, cărau întregul schelet al cortului şi al curţii (3:33-37; 4:29-44).Numărul total al leviţilor, în care intrau toţi bărbaţii de la vârsta de o lună în sus, se ridica la 22.000. Dumnezeu a hotărât sâ ia pentru Sine, în slujba sfântului ocaş, pe toţi leviţii (în locul întâilor născuţi din toată naţiunea), care aparţineau Domnului, fiind cruţaţi de la moarte la ieşirea din Egipt (Ex. 12:29-30; 13:2). Vumărul atât de limitat (22.000), faţă de totalul israelifilor, se explică prin aceea -\ era vorba de întâii născuţi, care nu treceau şi drept părinţi, ci numai fii, la şirea lor din Egipt.95

Din moment ce numărul întâilor născuţi cruţaţi în Egipt a fost cu 273 mai Imare decât totalul leviţilor (Num. 3:43-46), Dumnezeu a poruncit ca toţi cei 273 n plus să fie răscumpăraţi prin plătirea sumei de cinci sicii de argint fiecare -reţ de răscumpărare, ce a fost plătit lui Aaron şi fiilor săi, ca să fie folosit ientru slujirea la cort (18:6). Acesta era şi preţul de răscumpărare al unui om şi prezenta, simbolic, preţul de răscumpărare în Hristos Domnul pentru fiecare ăcătos (Evr. 2:9; lPet. 1:18).în vederea slujirii, leviţii au fost număraţi de la vârsta de 30-50 de ani. nainte de intrarea in slujbă, la treizeci de ani, fiecare levit trebuia să tideplinească o perioadă de ucenicie de cinci ani ( de la 25 de ani), iar slujirea ropriu-zisă era între 30 şi 50 de ani (8:24-25). Numărul total al leviţilor, esemnaţi slujirii, a fost de 8580.4.5.1.4. REGULAMENTUL TABEREI (5:1-10:10)Tot în vederea asigurării unei bune călătorii a fost formulat şi un regulament li taberei israelite, după care ei trebuiau să acţioneze în călătorie. Acest îgulament cuprindea mai multe feluri de instrucţiuni:4.5.1.4.1. Instrucţiuni privind cazurile speciale (5:1-6:27)In text sunt evidenţiate cazuri speciale, care impuneau o preocupare sosebită. între acestea sunt:(1) înlăturarea necurăţiei. Aceasta era prima grijă în vederea asigurării Jrezenţei Domnului în tabără (5:1-4). Orice persoană necurată trebuia pusă în para taberei.(2) Asigurarea unei relaţii corespunzătoare urma de îndată după asigurarea rezenţei lui Dumnezeu. Aceasta se realiza prin jertfa pentru vină. Orice ătămare sau vinovăţie faţă de aproapele trebuia ispăşită prin mărturisirea ăcatului, restituirea obiectului, suplimentată cu una a cincea parte din preţul ierului în cauză ca penalizare împreună cu aducerea jertfei prescrise pentru W (5:5-10).(3) Asigurarea unei vieţi de familie în perfectă loialitate. Până şi suspiciunea b necredincioşie trebuia înlăturată, în vederea cărui fapt s-a instituit testul cu ppa amară", ce implica un miracol pentru precizarea vinovăţiei sau a-vinovăţiei (5:11-31). "Apa amară", aducătoare de blestem, preparată din apă[ The Criswell Study Bible, op. cit., p. 178.sfinţită amestecată cu ţărână din duşumeau cortului şi dată să fie băută de către femeia bănuită de necredincioşie, îi aducea sterilitate şi o afecta fizic dacă era vinovată şi nu-i dăuna cu nimic dacă era nevinovată. Ceremonialul includea o jertfă din partea bărbatului şi mărturisirea femeii în faţa preotului. Apa nu era un element magic, ci era un mod de aducere a cazului înaintea Domnului, ca El să judece şi să descopere adevărul, pedepsind păcatul sau protejându-1 pe cel învinuit pe nedrept. Familia israelită trebuia să fie sfântă.(4) Asigurarea îndeplinirii dedicării în "'nazireat" (6:1-2).Prin jurământul de "nazireat" o persoană se consacra voluntar lui Dumnezeu pentru o slujire deosebită ("nazireu"= unul separat, despărţit de ceilalţi). Nazireul trebuia să se abţină de la folosirea produselor viticole, de la contactul cu vreun mort şi să-şi lase părul să crească în voie - ca un semn public al închinării lui. încălcarea fără voie a jurământului implica un ceremonial de curăţire în ziua a şaptea, constând într-o jertfa de ispăşire, una de ardere de tot şi una de vină şi apoi se relua jurământul. La încheierea perioadei, se impunea ca jertfă: un miel - ca ardere de tot -, o oaie - ca jertfa de ispăşire - şi un dar de mâncare şi băutură - ca jertfa de mulţumire. în aceeaşi zi, persoana respectivă îşi rădea părul şi—I ardea - ca jertfa de mulţumire -, apoi îşi relua viaţa obişnuită.Nazireatul putea fi şi pe viaţă. Samson urma să fie închinat Domnului pe toată viaţa, însă nu a

respectat jurământul. Ioan Botezătorul însă a respectat dedicarea sa. Nazireii reprezentau, simbolic, pe adevăratul popor al lui Dumnezeu.(5) In sfârşit, regulamentul taberei cuprindea cazul special de binecuvântare preoţească (6:22-27). Textul cuprinde cea mai minunată benedicţie din Biblie ce este redată în parte în Psalmul 4:6 şi în Psalmul 67:1.4.5.1.4.2. Instrucţiuni privind începutul slujirii la Cortul întâlnirii (7- 8)A doua grupare de instrucţiuni din regulamentul taberei se referă la începutul slujirii în cort şi cuprinde:(1) Primirea darurilor căpeteniilor (7:1-8:9). Căpeteniile care au luat parte la numărare au adus daruri Domnului. Mai întâi, un dar colectiv ce consta din: un car la două căpetenii (total şase care) şi un bou de fiecare căpetenie (total şase perechi de boi). Conform poruncii Domnului, două care şi patru boi au fost încredinţaţi gherşoniţilor pentru a căra acoperişul cortului şi pânzele. Patru care şi opt boi au fost încredinţaţi merariţilor pentru transportul scheletului cortului şi al curţii. Chehatiţii nu au primit care sau boi, căci ei trebuiau să poarte mobilierul şi uneltele cortului pe umeri (De aici greşeala lui Uza).Apoi, căpeteniile au adus şi daruri individuale; fiecare, într-o altă zi, a adus o farfurie de argint de 130 de sicii şi un lighean de argint de 70 de sicii - pline cu floarea fainii frământate cu untdelemn (ca dar de mâncare). A mai adus fiecare şi o căţuie de aur de zece sicii plină cu tămâie, împreună cu toate animalele necesare întregului sistem de jertfe (7:15-17).(2) Aprinderea candelelor (8:1-4). Instrucţiunile prevedeau ca în faţa sfeşnicului să fie aşezate candelele, ceea ce indica prioritatea luminii şi slujirea la sanctuar. •(3) Consacrarea leviţilor (8:5-26). Regulamentul prevedea pentru începutul slujirii la cort şi consacrarea leviţilor. Trupul fiec\ruia a fost ras de tot părul de pe el, după care ei au fost spălaţi cu apă şi stropiţi cu apă ispăşitoare, iar hainele le-au fost, de asemenea, spălate.După aceea, au fost aduse jertfele pentru dedicare. Reprezentanţii poporului şi-au pus mâinile pe leviţi, făcând astfel identificare şi aducându-i ca un dar legănat Domnului. Leviţii au făcut apoi identificarea privind animalele de jertfă, în felul acesta, au fost închinaţi Domnului spre a sluji la cort între 30 şi 50 de ani (cu o perioadă de cinci ani de ucenicie). Pe când Ja sfinţirea preoţilor Moise a adus singur jertfele, la sfinţirea leviţilor el a fost asistat de Aaron (8:11).4.5.1.4.3. Instrucţiuni privind sărbătorirea Pastelor (9:1-14)Regulamentul taberei cuprindea şi instrucţiuni privitoare la cea mai mare sărbătoare. începutul celui de al doilea an de la eliberare a fost un moment însemnat, când s-a ţinut cel de al doilea Paşte (9:1-14). Pastele trebuia prăznuit în seara zilei a 14-a a lunii Abib (Nisan). Toţi trebuia să ia parte. Dacă cineva nu putea participa la sărbătoare din pricina unei necuraţii de neocolit, avea ocazia să sărbătorească Pastele în aceeaşi zi din luna a doua. Cine evita, trebuia nimicit din poporul Domnului (9:13). Străinii puteau participa la sărbătoare dacă se supuneau la toate prescrierile Legii. Pentru a se da posibilitatea tuturor să sărbătorească Pastele, plecarea de la Sinai a avut loc abia în ziua a douăzecea a lunii a doua în anul al doilea (10:11).4.5.1.4.4. Instrucţiuni privind călătoria (9:15-10:10)Ultimul set de instrucţiuni se referă la călătorie. Câteva reguli se impuneau în această privinţă cu strictele:(1) Respectarea prezenţei şi a hotărârii Domnului. Prezenţa vizibilă a Domnului s-a instalat de îndată ce a fost dedicat cortul. Ea se manifesta printr-un stâlp de nor ziua şi un stâlp de foc noaptea. Slava Domnului proteja tabăra israelită şi le arăta calea pe care trebuia să meargă. Termenul folosit în Talmud, cu privire la slava Domnului, este "Sechina", care înseamnă "Cel ce locuieşte" şi exprimă locuirea lui Dumnezeu cu poporul Său. Ei trebuia să respecte cu stricteţe hotărârile Domnului în călătorie. Această prezenţă miraculoasă preilustra prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului. în biserică, prin Duhul Sfânt (Fapte 2:1-3; Matei 28:10).(2) Alături de călăuzirea divină supranaturală, era prevăzută şi organizarea umană privitor la mişcarea taberei (10:1-10). Sunetul cu o trâmbiţă însemna convocarea căpeteniilor, iar sunarea a două trâmbiţe era semnalul pentru pornirea diferitelor grupuri potrivit cu ordinea stabilită, începând cu cele din est, apoi cele de la miazăzi, de la vest şi din nord. Acelaşi sunet de alarmă era prevăzut şi pentru mersul la luptă.Cu aceste instrucţiuni, naţiunea israeliţilor, singura care-L avea pe Dumnezeul adevărat şi viu. Cel ce i-a scos din ţara Egiptului şi a intrat în

ilegământ cu ei beneficiind de singura religie revelată, era acum gata de călătorie spre ţara făgăduită ei ca moştenire.4.5.2. CĂLĂTORIA PRIN PUSTIU PÂNĂ LA MOAB (10:11-22:1)4.5.2.1. PLECAREA DE LA MUNTELE SINAI (10:11-36)După aproape un an de poposire la Muntele Sinai israeliţii au pornit spre nord, spre "Ţara făgăduinţei". Au pornit potrivit cu instrucţiunile şi cu călăuzirea lui Dumnezeu. în ziua a douăzecea a lunii a doua a anului al doilea s-a ridicat norul de pe Cortul întâlnirii.Plecarea s-a desfăşurat în următoarea ordine: Iuda, Isahar şi Zabulon, după care au urmat gherşoniţii şi merariţii, ducând cortul; cei din sud: Ruben, Simion şi Gad, după ei chehatiţii. ducând pe umeri chivotul şi mobilierul cortului. După ei. Efraim, Mânase şi Beniamin. iar în urmă veneau seminţiile lui Dan, Aşer şi Neftali.La plecare, Moise 1-a rugat pe Hobab (cumnatul lui) să-i însoţească (să le fie călăuză) făcându-i pentru aceasta o invitaţie formală. Acesta, deşi la început nu voia, în final a acceptat (Jud. 1:16; 4:11). Cazul oferă un model de invitaţie evanghelistică,4.5.2.2. AROVIZ1ONAREA CU MANĂ ŞI CARNE (11:1-35)La scurtă vreme după plecare, israeliţii au reluat cârtirile. Această cârtire e de mare amploare şi deschisă, aşa încât la '"Tabera" ('"Ardere"'), focul Domnului a nimicit pe mulţi dintre ei. Moise intervine ca unul asupra căruia apăsa grija pentru popor (11:1-33).Sub influenţa acelora dintre străini care se ataşaseră israeliţilor când au ieşit din Egipt, au început şi israeliţii să plângă după carnea şi mâncarea pe care o aveau în Egipt şi să dispreţuiască mana, darul lui Dumnezeu.Duhul cârtirii a fost atât de puternic, încât 1-a cuprins şi pe Moise. El '"plângea"' din pricina greutăţii conducerii, dispreţuindu-se pe sine şi pe Dumnezeu (11:13-22).Răspunzând lui Moise, Dumnezeu îi dă 70 de bătrâni - ca ajutoare - cărora le împarte din Duhul ce era peste el şi ei profeţesc (ICor. 14:3). Duhul Sfânt a venit şi peste Eldad şi Medad, care, deşi nu fuseseră la întâlnirea bătrânilor, erau între cei 70 propuşi. în timp ce Iosua îşi exprima îngrijorarea privind slujba de conducător a lui Moise. el dovedeşte că are o sclipire de revelaţie nou-testamentară. privind pogorârea Duhului Sfânt peste toţi credincioşii Domnului (11:19; Fapte 2:1-17).Dumnezeu îi dă iar poporului prepeliţe într-un număr nemaipomenit de mare, în junii taberei (11:31), pe o suprafaţă de cea 32 de km, la o înălţime de aproape un metru. Poporul a strâns cu lăcomie cel puţin 10 omeri (1 omer = 2,40 1), de opt ori mai mult decât era necesar pentru un om. Lăcomia mare a stârnit mânia Domnului, iar acolo, Chibrot-Hattava - "Mormintele lăcomiei"'- a rămas ca o mărturie a urgiei trimise de Domnul împotriva lăcomiei.4.5.2.3. INVIDIA ÎNTRE CONDUCĂTORI (12:1-16)Duhul de cârtire s-a strecurat apoi şi între conducători. Ajunşi la Haterot Mana şi Aaron vorbesc împotriva lui Moise. Negăsmdu-i altă vină. discută pe' tema căsătoriei lui cu o femeie etiopiancă.96

De data aceasta intervenţia lui Dumnezeu este hotărâtoare Părţile sunt aduse înaintea Domnului. El evidenţiază poziţia unică a lui Moise înaintea Sa şi o loveşte cu lepră pe Mana, care se pare că a iniţiat această cârtire. Aaron ca şi complice, ia poziţie de pocăinţă. Moise dă dovadă de caracter nobil' uită nedreptatea şi mijloceşte la Dumnezeu pentru sora lui. Dumnezeu îi trimite vindecarea, dar nu fără disciplinare - cu scoaterea din tabără (după "leeea curăţirii') până la reabilitare.Următorul popas a fost în Pustiul Paran, la Cades. cam la 230 de km la nord de Muntele Sinai şi la circa 80 de km de Beer-Şeba, în Canaan.98

4.5.2.4. EŞECUL DE LA CADES (13:1-14:45)Ajunşi la Cades, în Pustiul Paran, israeliţii ating cel mai depresiv punct în călătoria lor, în contrast radical cu cel mai înalt nivel pe care l-au atins la Sinai unde el deveniseră o naţiune teocratică. Prăbuşirea de la Cades le determină acea peregrinare de 40 de ani, rătăcind prin pustiu, timp în care întreaga generaţie a exodului se pierde, fără a mai putea intra în "Ţara făgăduinţei" din pricina propriei răzvrătiri împotriva Domnului.

4.5.2.4.1. Spionarea "Ţârii făgăduinţei" (13:1-33)La sfatul lui Dumnezeu doisprezece reprezentanţi ai poporului câte unul din fiecare seminţie, sunt trimişi de Moise să iscodească ţara. Ei au cercetat ţinutul din jurul Hebronului, iar din Eşcol ("Valea strugurelui"') au adus un strugure mare pe care-1 purtau doi pe o prăjină. Până în zilele de azi pot fi întâlniţi acolo struguri de 5-6 kg. Iscodirea a durat patruzeci de zile, iar la întoarcere i-au prezentat lui Moise şi poporului informaţii şi roadele ţării, care dovedeau că este o ţara in care curge 'lapte şi miere". Interpretând rezultatele cercetării lor zece dintre iscoade au "înnegrit ţara", spunând că locuitorii ţării sunt uriaşi' şi că israeliţi nu vor putea să o cucerească. Insă Caleb (fiul lui' Ieftine) şi Iosua (fiul lui Nun) au stăruit într-o prezentare pozitivă, îndemnând poporul să intre în tara promisă.4.5.2.4.2. Răspunsul poporului (14:1-9)Poporul s-a lăsat influenţat de cei ce denigrau ţara şi a început să ţipe saplanga şi să cârtească împotriva ideii cuceririi ţării. în învălmăşala creată!* Unii au presupus că Sefora murise şi Moise s-a recăsătorit. Alţii consideră că referirea este tot la Sefora. întrucât termenii: ^madianit", "cuşit", "etiopian", referindu-se la două |inutun apropiate, puteau fi sinonimici.Werner Keller, ŞI Biblia are totuşi dreptate (1995), p. 139Halley, op.cit., p. 144. 99 Keller, op.cit., p. 142.israeliţii şi-au propus să aleagă o căpetenie şi să se întoarcă în Egipt. Insistenţa celor doi şi a lui Moise pentru a continua planul cu încrederea în Domnul a dus la ameninţarea lor cu uciderea prin împroşcare cu pietre.4.5.2.4.3. Răspunsul Domnului (14:10-12)Slava Domnului s-a arătat deasupra Cortului întâlnirii. El îi vorbeşte lui Moise. demascând încăpăţânarea poporului şi dezvăluind intenţia Sa de-al nimici, datorită nesocotirii şi necredincioşiei de care a dat dovadă faţă de El, deşi avusese toate evidenţele binefacerilor divine. Dumnezeu face propunerea de a sfârşi cu această naţiune şi a ridica din Moise o altă naţiune credincioasă.4.5.2.4.4. Răspunsul Iui Moise (14:13-19)Intr-o cuvântare sclipitoare ţinută înaintea Domnului, Moise apără poporul vinovat, apelând la onoarea Numelui Domnului, la lucrările Sale şi la cuvintele rostite de El (Ex. 34:6-8). în versetul 14 este folosit de şapte ori pronumele personal "Tu" (cu privire la Dumnezeu), evidenţiind grandoarea prezenţei Sale în mijlocul taberei israelite.4.5.2.4.5. Urmările dezastruoase ale răzvrătirii (14:20-45)La stăruinţa lui Moise, Dumnezeu iartă poporul, renunţând să-1 nimicească, însă, în acelaşi timp, hotărăşte ca toţi aceia care erau peste 20 de ani să moară în pustiu fără să intre în "Ţara făgăduinţei". Ispitirea lui Dumnezeu din partea lor ajunsese la culme: "de zece ori" (14:22). Astfel, Dumnezeu dă "decretul" rătăcirii în pustiu pe timp de patruzeci de ani (câte un an de fiecare zi în care iscoadele au cercetat ţara). Se face însă o distincţie între vinovaţi şi nevinovaţi, atât în acel moment, cât şi în perspectivă. în timp ce zece dintre iscoade au murit acolo de o moarte năpraznică, Iosua şi Caleb nu numai că sunt cruţaţi, dar sunt singurii dintre cei ce aveau peste 20 de ani care vor intra în "Ţara făgăduinţei".Ca un popor răzvrătit şi încăpăţânat, în loc să profite de iertarea acordată, Israel ia hotărârea disperată de a invada ţara, fără însă a fi însoţit de prezenţa lui Dumnezeu. Astfel, are parte de o grea înfrângere. Mulţi au pierit, pierzând şi îndurarea ce le era oferită temporar. Cei care au mai rămas în viaţă au devenit nişte rătăcitori prin pustiu.4.5.2.5. RĂTĂCIRILE PRIN PUSTIU (15:1-22:1)Deşi a dat verdictul acestei nimiciri, Dumnezeu nu abandonează poporul Său.4.5.2.5.1. Revelarea de legi şi rânduieli adiţionale (15:1-41)Legile din capitolul 15, date după verdictul de rătăcire, evidenţiază contrastul dintre judecata asupra păcatului cu voie şi aceea asupra individului care "alunecă" din neştiinţă şi se pocăieşte. Referirile directe la timpulajungeriiîn Canaan arată clar că pustiul era doar un mijloc de purificare a naţiunii răzvrătite şi că ţinta era ţara promisă spre care este îndreptată nădejdea.4.5.2.5.2. Răscoala împotriva autorităţii (16:1-17:13)Rătăcitori prin pustiul Paran, israeliţii sunt vulnerabili la tot felul de păcate şi de stări. Core, din familia chehatiţilor, în coaliţie cu Datan şi Abiram, dintre fii lui Ruben, s-au ridicat împotriva autorităţii lui Moise şi a preoţilor. Rebeliunea ţintea în două direcţii: descendenţii lui Ruben, întâiul

născut101 al lui Iacov, provocau autoritatea de conducător a lui Moise. iar dintre leviţi cei încă 250 de adepţi care s-au mai ataşat au protestat împotriva autorităţii Eclesiastice a preoţilor.Dumnezeu a venit în ajutorul servilor Săi cu judecată divină. Pământul s-a despicat şi i-a înghiţit de vii pe cei răsculaţi. împreună cu tot ceea ce aveau, iar leviţii, provocaţi de Moise să aducă slujire preoţească înaintea Domnului, au fost nimiciţi de vii prin foc. A doua zi, continuând răzvrătirea şi învinuirea conducătorilor pentru nimicirea celor ce s-au răsculat, a continuat şi nimicirea. Au fost nimiciţi 14700 de inşi până când Moise a stăruit mijlocind pentru popor, iar Aaron s-a aşezat între morţi şi vii şi a făcut ispăşirea.In vederea evitării unor astfel de atitudini, Dumnezeu întăreşte autoritatea preoţiei aronice, prin experienţa cu cele 12 toiege ale celor 12 triburi - puse înaintea Domnului. Până dimineaţa, toiagul lui Aaron înverzise, înflorise şi copsese migdale. Din poamca Domnului, toiagul lui Aaron a fost păstrat înaintea Domnului ca mărturie pentru descendenţi (17:1-12).4.5.2.5.3. Reafirmarea rânduielii slujirii preoţilor şi a leviţilor (18:1-32)Poporul a început să intre în panică din cauza urgiilor (17:12). Atunci, Dumnezeu a reafirmat responsabilităţile preoţilor din familia lui Aaron şi ale celorlalţi leviţi. Este accentuată nevoia ca aceştia să conlucreze (18:1-7). Zeciuielile poporului erau ale leviţilor. care trebuiau să dea a zecea parte preoţilor împreună cu partea acestora din jertfele poporului (18:8-32).4.5.2.5.4. Asigurarea purităţii taberei (19:1-22)In urma atâtor urgii, cu nenumăraţi morţi, se simte nevoia asigurării purităţii taberei, ceea ce se realizează prin sacrificiul vacii roşii şi a apei de curăţare. Din cenuşa unei vaci roşii (fără cusur) sacrificate, apă de izvor, lemn de cedru, isop, cărămiziu se prepara "apa de curăţare" cu care ceL care a atins un mort sau un mormânt se putea curăţa, stropindu-se a treia zi şi a şaptea zi. Astfel era asigurat un fel de mijloc permanent de curăţare fără a fi nevoie de prezenţa preotului. Această procedură preilustra jertfa Domnului Isus, care asigură curăţarea permanentă şi în orice loc a celui ce apelează la El (Evr. 9:13-14; lloan 1:7,9).4.5.2.5.5. Experienţa de la Meriba (20:1-13)Moise, Măria şi Aaron şi-au evidenţiat cooperarea (ca fraţi) în înalta chemare de a fi în fruntea poporului încă de la început. Insă ispita nu i-a ocolit nici pe ei. Măria, care parcă se evidenfiase în greşeli, a murit acolo în pustiul Ţin. aproape de Cades. O nouă răzrătire a poporului din cauza setei duce la pecetluirea soartei şi a lui Moise şi Aaron. Domnul le-a poruncit de data aceasta să vorbească stâncii din Horeb pentru ca din ea să curgă apă, spre deosebire de primul caz, când stânca trebuia lovită (Ex. 17:1-17). Păcatul lor de la Meriba a constat în faptul că nu au sfinţit Numele Domnului în faţa adunării, prin aceasta dovedind: necredinţă, înălţare de sine şi neascultare. Astfel, Dumnezeu le-a interzis să intre în ţara Canaan. Dumnezeu a apărat onoarea Numelui Său ((27:14). Mânia lui Moise a rezultat într-o binecuvântare pentru popor, care a primit apă din abundenţă. însă şi într-un blestem pentru sine, fiind exclus din "Ţara făgăduinţei" (20:10-13).102

4.5.2.5.6. încheierea rătăcirilor (20:14-22:1)Cei aproape 40 de ani de rătăcire prin pustiu s-au sfârşit. Cu excepţia a patru persoane, toţi cei care aveau peste 20 de ani la ieşire din Egipt au fost înghiţiţi de pustiu, lată că o nouă generaţie se îndreaptă spre locul unde va avea ultimul popas înainte de a intra în ţara promisă. Şi această ultimă perioadă este deosebit de bogată în evenimente.(1) împotrivirea edomiţilor (20:14-21). Ajunşi din nou la Cades, israeliţii presupun că ar fi posibilă intrarea în ţară prin zona de răsărit a Iordanului. Insă între Cades şi Transiordania erau cinci regate (între Valea Iordanului şi Deşertul Arabici), care constituiau încă piedici în calea israeliţilor. începând din nord, la poalele Hermonului era Regatul Basanului, apoi Regatul amorit al lui Sihon, Regatul lui Amon, Regatul Moabului era la răsărit de Marea Moartă şi Edomul spre sud.103 Moise adresează rugăminte frăţească împăratului Edomului de a-i lăsa să treacă prin ţara sa. Edomiţii, descendenţi ai lui Esau, se arată duşmănoşi faţă de urmaşii lui Iacov (Gen. 25:30) şi refuză să-i lase să treacă. Israel i-a ocolit, însă Dumnezeu a judecat drept această atitudine şi de aici a venit nimicirea edomiţilor conform profeţiei lui Obadia.(2) Moartea lui Aaron (20:22-29). înainte de a ajunge la hotarele Edomului a avut loc moartea lui Aaron, pe muntele Hor. Lucrurile se petrec foarte natural, potrivit afirmaţiei: "a fost adăugat la poporul său" la vârsta de 123 de ani (33:38-39). Aaron a fost înlocuit de fiul său Eliazar, care este îmbrăcat în ţinuta de Mare preot şi învestit în această slujire. Probabil, coborându-se de pe Muntele Hor, Moise a compus Psalmul 90. Poporul 1-a plâns pe Aaron 30 de zile.

(3) Biruinţa asupra canaaniţilor (21:1-3). Regele Aradului, un canaanit, auzind că Israel trece spre coasta de sud-est a Mării Moarte, ocolind Edomul, îl100Schultz, op.cit.,p. 34. 101 Schultz, op.cit., p. 94.I CO

102 Duckery, op.cit., p. 170.103 Keller, op.cit., p. 147.atacă, însă canaaniţii sunt nimiciţi total la Horma (''Nimicire totală") de către israeliţi, care s-au încrezut în Dumnezeu.(4) Ultima plagă în pustiu - şarpele de aramă (21:4-20). Pe drumul lor, ocolind Edomul, israeliţii şi-au pierdut iarăşi răbdarea şi au cârtit din nou. Dumnezeu le trimite nişte şerpi înfocaţi, care-i muşcau provocându-le moartea. Ei sunt izbăviţi prin credinţa în Dumnezeu; Dumnezeu i-a spus lui Moise să facă un şarpe de aramă şi să-1 înalţe pe o prăjină, iar cei ce vor privi la el vor scăpa de moarte. Şarpele de aramă este o strălucită reprezentare a jertfei Domnului Isus răstignit pentru păcatele omenirii (Ioan 3:14).104

Călătoria israeliţilor continuă, înconjurând atât Edomul.cât şi Moabul şi Amonul, deoarece le este interzis să lupte împotriva moabiţilor şi amoniţilor, care erau descendenţii lui Lot, înrudiţi cu israeliţii.(5) Cucerirea ţării amoriţilor şi a ţinutului Basanului (21:21-35). Spre încheierea rătăcirilor prin pustiu Dumnezeu îngăduie ca israeliţii să cucerească unele teritorii. încercând tot cu pace, israeliţii îi cer lui Sihon - împăratul amoriţilor - permisiunea de a trece prin ţara lui. Acesta s-a ridicat la luptă împotriva israeliţilor, care au cucerit mai multe cetăţi amorite, inclusiv Hesbonul. Israeliţii au continuat să facă incursiuni în mai multe direcţii, îndreptându-se spre ţinutul Basan (21:33). Og, împăratul Basanului, a întâmpinat cu armatele sale ostile israelite. Confruntarea a avut loc la nord de Arnon, unde israeliţii au înfrânt oştirea Iui Og. în urma acestei biruinţe, israeliţii au cucerit toată partea de est a Iordanului şi au instalat tabăra în Câmpiile Moabului, la est de Iordan, în faţa Ierihonului.4.5.3 ISRAEL ÎN CÂMPIILE MOABULUI (22:2-36:13)întreg ţinutul a fost cuprins de groază la auzirea faptului că israeliţii cuceresc popor după popor. Instalaţi în Câmpiile Moabului. ei constituiau un mare pericol pentru toate popoarele de jur-împrejur; astfel, s-au făcut multe încercări de a-i stăvili.4.5.3.1. OFENSIVA LUI BALAC ŞI BALAAM (22:2-25:18)Conştient de neşansa de a lupta împotriva năvălitorilor israeliţi, Balac, regele Moabului, a elaborat planuri de distrugere a lor prin alte mijloace, subtile, potrivit cu numele său: Balac - "distrugător"'.4.5.3.1.1. Folosirea armei blestemului (22:2-24:25)în colaborare cu conducătorii Madianului, Balac a trimis soli la Balaam, un profet păgân, vrăjitor din Mesopotamia, rugându-1 să vină să blesteme poporul care a năvălit în câmpie. Balaam era cunoscut ca un vrăjitor ce putea făuri blesteme eficiente (Num. 22:6), ca un om lacom, care iubea plata fărădelegii. Deşi era prooroc păgân, Dumnezeu îl foloseşte pentru îndeplinirea planurilor104 Ca şi crucea de mai târziu, şarpele de aramă a devenit idolul Nehustan timp de 700 de ani şi a fost nimicit de regele reformator Ezechia (2Împ. 18:4).Sale. La prima invitaţie adresată de Balac, refuză să meargă, pentru că Domnul îl înştiinţase să nu se ducă, deoarece Israel este binecuvântat. însă, iubind plata nelegiuirii (2Pet. 2:15; Iuda 11; Apoc. 2:14), el cedează la promisiunile de recompensă ademenitoare ale lui Balac. Balaam este tipul omului care ştie ce vrea Domnul, dar acţionează conştient împotrivă. De aceea, Dumnezeu îl foloseşte pentru împlinirea planurilor Sale împotriva voinţei lui; este îngăduit, iar nu trimis de Dumnezeu; de aceea, nu beneficiază pentru faptul că face voia lui Dumnezeu. în drum, Balaam are o experienţă supranaturală (fiind mustrat prin propria măgăriţă), iar când ajunge la Balac, în ciuda pierderii recompensei, pentru care s-a lăsat ademenit aşa de mult, el declară cu fidelitate doar binecuvântările lui Dumnezeu pentru Israel, fără să ţină seama de atmosfera de blestem creată de Balac, fapt care îl dezamăgeşte pe acesta. în total, Balaam rosteşte şapte profeţii asupra lui Israel, indicând perfecţiunea binecuvântării:(1) Prima profeţie (23:1-10). Israel este un popor separat şi numeros ca pulberea pământului şi nu poate fi blestemat pentru că e binecuvântat de Domnul.(2) A doua profeţie (23:11-30). Dumnezeu este statornic în hotărâri. El însuşi L-a binecuvântat pe Israel şi a poruncit binecuvântarea. Israel are un trecut măreţ şi un viitor strălucit, succes şi biruinţă. Aceasta l-a deranjat pe Balac şi i-a cerut lui Balaam ca măcar să nu-i binecuvânteze pe israeliţi, dacă nu-i blestemă.

(3) A treia profeţie (24:1-11). Balaam renunţă la descântece şi Ia vrăjitorii şi-şi deschide ochii la cuvintele Domnului. El vede frumuseţile binecuvântărilor Domnului în viitorul lui Israel. Israel este un popor ca o grădină a Domnului, având toate binecuvântările asupra lui. Balac se mânie şi-1 concediază pe Balaam, însă acesta continuă să-şi rostească profeţiile.(4) A patra profeţie (24:12-19). Cuvântul profetic este tot mai concret cu privire la soarta strălucită a israeliţilor şi la dezastrul celor ce li se împotrivesc. Steaua care răsare din Iacov şi toiagul de cârmuire care se ridică din Iuda vor împăraţi cu putere şi îi vor distruge pe moabiţi şi pe edomiţi. Balaam exprimă aici una dintre cele mai strălucite profeţii mesianice, care însă nu-i foloseşte, deoarece el era în opoziţie.(5) A cincea profeţie (24:20). Şi Amalec, descendent din Esau (Deut. 25:17), care se bucură de întâietate între neamuri, va fi nimicit, pentru că s-a împotrivit Israelului.(6) A şasea profeţie (24:23-25). Cheniţii, un popor canaanit sigur de sine, vor fi nimiciţi.(7) A şaptea profeţie (24:23-25). Chiar şi Asur (Asiria) va fi smerit înaintea lui Israel. Balaam se cutremura în faţa acestei perspective.4.5.3.1.2. Folosirea armei seducţiei (25:1-18)Neavând succes în prima sa tentativă, Balaam fiind încă ispitit de plata fărădelegii, l-a sfătuit pe Balac să-i seducă pe israeliţi în închinarea lui Baal-Peor şi la imoralităţile legate de această închinare (31:16). Decăderea a fost profundă. Prin judecată aspră împotriva imoralităţii, Fineas, fiul mareluipreot Eliazar, s-a evidenţiat în mod deosebit. Astfel, s-a reuşit stoparea urgiei care deja dusese la nimicire 24.000 de persoane.Madianiţii, care au contribuit la actul seducţiei israeliţilor, sunt sortiţi uciderii, iar Balaam, cel care dorea să moară de moartea celor neprihăniţi, cade ucis de sabie (23:10; 31:18), iar numele său a rămas ca un simbol al seducerii celor credincioşi spre păcat şi lumificare (2Pet. 2:15; Iuda 11; Apoc. 2:14).4.5.3.2. PREGĂTIRILE FINALE PENTRU INTRAREA ÎN "ŢARA FĂGĂDUINŢELOR" (26:1-36)în sfârşit, a sosit timpul mult aşteptat ca poporul Israel să se pregătească pentru marele eveniment al intrării în Canaan. Ultimele zece capitole din cartea Numeri prezintă această pregătire temeinică. Pregătirile au fost făcute în mod competent de către însuşi Moise, în finalul misiunii sale pe pământ.4.5.3.2.1. Recensământul populaţiei (Num. 26:1-65)La porunca lui Dumnezeu, Moise împreună cu Eliazar a făcut cea de-a doua numărare a israeliţilor ce aveau de la 20 de ani în sus şi erau în stare să poarte armele. Sunt amintite şi pierderile. Numărul total aL acestora era de 601.730, mai puţin decât cu 40 de ani în urmă (603.550). Dintre cei din generaţia exodului mai erau: Iosua, Caleb şi Moise (care se pregătea de moarte). Numărul leviţilor număraţi de la o lună în sus a fost de 23.000, cu o mie mai mare decât la prima numărare.în ciuda tuturor încercărilor şi a greutăţilor înfruntate în cei 40 de ani de rătăcire, recensământul evidenţiază credincioşia lui Dumnezeu privind păstrarea poporului Israel, potrivit făgăduinţei făcute lui Avraam (Gen. 12:1-3).4.5.3.2.2. Legea privind moştenirile (Num. 27:1-11)Fetele unei familii din Mânase şi-au dat seama că erau în pericol de a rămâne fără moştenire, fiindcă tatăl lor murise fără ca ele să aibă vreun frate. Cazul este adus înaintea lui Moise şi înaintea Domnului şi hotărârea este ca în asemenea cazuri moştenirea să revină fetelor supravieţuitoare, sau dacă nici acestea n-ar exista, rudelor celor mai apropiate. Principiile stabilite atunci stau la baza celor mai multe coduri de legi până în zilele noastre.4.5.3.2.3. Desemnarea succesorului lui Moise (Num. 27:12-23)Moise este invitat de Dumnezeu să privească "Ţara făgăduinţei" de pe vârful Muntelui Abarim, fiind anunţat că el nu va intra în ea. Grija lui era ca Dumnezeu să rânduiască un conducător peste popor. Domnul destinează pe Iosua pe care îl şi înzestrează cu Duhul Sfânt, iar Moise îl prezintă adunării şi preoţilor pentru a fi pus în slujbă.Moise îl încredinţează în slujbă prin "punerea mâinilor" - fapt care a însemnat conferirea autorităţii şi desemnare de autoritate - apoi este întărit prin poruncile şi sfaturile divine.4.5.3.2.4. Legi privind jertfele (Num. 28:1-29:40)Moise repetă în faţa noii generaţii israelite legea privind toate jertfele poruncite de Domnul pe Sinai. Jertfele zilnice, necurmate: un miel dimineaţa şi unul seara, împreună cu darul de mâncare şi de băutură; jertfele de zi de sabat în cantităţi duble faţă de cele zilnice, jertfele care se cer pentru lună nouă, cât şi pentru alte sărbători: Paşte, Cincizecime, Ziua trâmbiţelor, Ziua ispăşirii şi Sărbătoarea corturilor.

4.5.3.2.5. Legi privitoare la juruinţe (Num. 30:1-16)Sunt date şi anumite precizări privind juruinţele. Când un bărbat va face o juruinţă, aceasta trebuie respectată necondiţionat. Respectarea juruinţei făcută de o fată necăsătorită depinde de decizia tatălui, iar în cazul unei căsătorite sau logodite, de decizia soţului, respectiv a logodnicului. Juruinţă văduvelor, la fel trebuie respectată, iar cele făcute de soţii depindeau de poziţia soţilor în ziua când aceştia aflau de juruinţă.4.5.3.2.6. Răzbunarea împotriva madianiţilor (Num. 31:1-54)Înainte de a fi adăugat la poporul său, Moise a trebuit să organizeze răzbunarea împotriva madianiţilor, care au fost prădaţi şi nimiciţi - potrivit hotărârii Domnului - pentru că aceştia ajutaseră la seducerea israeliţilor la închinarea lui Baal-Peor. Toţi bărbaţii şi toate femeile căsătorite din Madian au fost trecuţi prin ascuţişul săbiei. Fetele fecioare în număr de 32.000. au fost luate prizoniere împreună cu prada, constând din 675.000 oi, 72.000 de boi, 61.000 de măgari. Prada a fost împărţită între luptători şi popor, iar zeciuiala din toate a fost dată preoţilor şi leviţilor.Ca urmare a faptului că în urma războiului israeliţii nu au pierdut nici o persoană, căpeteniile au decis să-i dăruiască Domnului tot aurul prădat (în cantitate de 16.750 de sicii), care a fost pus în vistieria cortului.4.5.3.2.7 Stabilirea moştenirii la est de Iordan (Num. 32:1-42)La cererea lor şi dând asigurarea că ei îşi vor aduce contribuţia la cucerirea Părţii de vest a ţării, membrii seminţiilor lui Ruben, Gad şi jumătate din Mânase au primit permisiunea de a se aşeza la est de Iordan. în ţinutul Galaadului. Garanţia lor a fost făcută public. In Numeri 33:1-49 Moise, fiind competent în materie şi la porunca lui Dumnezeu, a scris o relatare privind toate călătoriile şi popasurile israeliţilor spre a fi păstrată pentru posteritate: de la Ramses (In Egipt), la Sinai; de la Sinai, la Cades; de la Cades, la Câmpia Moabului. 105

Toat4.5.3.2.8. Instrucţiuni privind "Ţara făgăduinţei" (Num. 33:50-36:13) Ca un ultim act al pregătirii, Moise dă instrucţiuni poporului privind ţara.e au ca scop asigurarea însuşirii şi apoi a păstrăm moştenirii:15 Faptul este o dovadă de netăgăduit privind calitatea de autor a lui Moise asupra Pentateuchului.(1) Este accentuată nevoia curăţării ţării (Num. 33:50-56). Locuitorii idolatri ai Canaanului trebuiau izgoniţi şi întregul lor sistem distrus. Nerespectarea acestei porunci va face ca şi ei să piardă ţara. Porunca constituie manifestarea dreptăţii lui Dumnezeu împotriva stricăciunii de nedescris a canaaniţilor (Rom. 1:18-23). Mai mult, păstrarea curăţiei israeliţilor putea fi asigurată doar în felul acesta.(2) Sunt stabilite hotarele Canaanului (Num. 34:1-29), precum şi rânduieli privind împărţirea ţării. Ca semn că ţara era darul lui Dumnezeu, El stabileşte hotarele: hotarul de sud se întindea din partea de sud a Mării Moarte, până la pustiul Sin, spre Cades Barnea, iar în sud-vest, la Beerşeba, până la râul Egiptului (care se vărsa în delta Nilului); hotarul de vest era Marea Mediterană; hotarul de nord, de la Marea Mediterană, până la Muntele Hor, prin Hamat (poate Muntele Hermon), iar hotarul de est de la Muntele Hermonului în jos, pe râul Iordan, până la Marea Moartă, toată partea din vestul Iordanului. în est este menţionat ţinutul lui Ruben, Gad şi jumătate din Mânase.Ţara trebuia împărţită prin tragere la sorţi de către Iosua şi Eliazar, însoţiţi de câte un reprezentant al fiecărui trib desemnat de însuşi Dumnezeu. Ei trebuiau să ţină cont de numărul populaţiei fiecărui trib.(3) Sunt. de asemenea, desemnate cetăţile leviţilor şi cetăţile de scăpare (Num. 35:1-34). Leviţilor li se atribuie 48 de cetăţi în mijlocul tuturor seminţiillor lui Israel, din care 42 pentru ei, iar 6 să fie cetăţi de scăpare. în aceste cetăţi, urma să se asigure justeţea în pedepsirea ucigaşilor. Ucigaşul putea să se refugieze în aceste cetăţi pentru a nu cădea pradă răzbunătorului sângelui (Gen. 9:6) şi pentru a se asigura o justă investigaţie. Dacă uciderea era din greşeală, el putea trăi în cetatea de scăpare, până la moartea marelui preot, apoi se putea întoarce. Dacă a ucis intenţionat, făptaşul trebuia predat pentru a fi omorât. Moise a desemnat trei astfel de cetăţi, la est de Iordan: Beţer (în Ruben), Ramot (în Gad) şi Golan (în Mânase) (Deut. 4:41-43). Iosua a desemnat cele trei cetăţi de salvare din vestul Iordanului: Chedeşul (în Neftali), Sihemul (în Efraim) şi Hebronul (în Iuda, la vest de Iordan) (Iosua 20:9).în final, Moise stabileşte că, din motive de păstrare a moştenirii, în fiecare seminţie, fetele care deţin moştenire să se căsătorească în cadrul aceluiaşi trib, pentru a păstra moştenirea (capitolul 36).CAPITOLUL V

DEUTERONOM CARTEA ADUCERII AMINTEUltima carte din Pentateuch cuprinde cuvântările lui Moise către israeliţi, înainte de sfârşitul său.5.1. TITLUL CĂRŢIIîn limba ebraică această carte a fost numită D"HXin H1?^ /Eleh Hadovarim/ "Acestea sunt cuvintele", (referindu-se la cuvântările lui Moise); s-a mai numit şi rninn 711VJÎ2 /Mişnah Hattorah/ "Repetarea Legii". în Septuaginta s-a impus numele de Deuteronomion - "A doua Lege".106 De fapt, cartea cuprinde atât o repetare a Legii date pe Sinai (pentru generaţiile născute în pustiu), cât şi o amplificare a acesteia cu legi, rânduieli şi reguli pentru israeliţi în condiţiile noi pe care le oferă "Ţara făgăduinţei", diferite de cele ale pustiului.5.2. AUTORUL CĂRŢIICa şi pentru toate cărţile din Pentateuch există evidenţe că Moise a scris şi Deuteronomul afară de ultimul capitol, care descrie propria moarte. Atât cartea Deuteronom însăşi, cât şi alte cărţi din Biblie susţin lucrul acesta (Deut. 1:1-6; 44-46; 29:1; lîmp. 2:3; 8:53; 2Împ. 4:5-6; 18:6-12). Un sprijin în susţinerea acestei poziţii este şi faptul că 80 de texte din Deuteronom sunt citate în Noul Testament. însuşi Domnul Isus citează din această carte şi afirmă că Moise a fost cel care a scris-o (Mat. 19:7-8; Ioan 5:46-47; Marcu 10:34; Fapte 3:22; 7:37). Capitolul 34 cu care se încheie cartea a putut foarte bine să fie scris de către Iosua.5.3. TEMA CĂRŢIICartea Deuteronom cuprinde cuvintele de compasiune ale lui Dumnezeu fată de naţiunea aleasă, cât şi cerinţa fermă de ascultare a israeliţilor. Mesajul central al cărţii este supunerea faţă de Dumnezeu (Deut. 4:1, 2, 5, 9, 15, 23, 40 etc). Aceasta vine după 40 de ani de rătăcire în pustiu, de când generaţia anterioară s-a dovedit a nu fi vrednică să intre în Canaan, din pricina1 Orr, The Internaţional Standard Bible Encyclopaedia, voi. II, p. 835.neascultării. Dumnezeu era gata să dea israeliţilor ţara cu condiţia ascultării şi supunerii. în timp ce acela prin care Dumnezeu a dat Legea urma să-i părăsească. Conţinutul cărţii este similar celui din Levitic, cu diferenţa că în Levitic în.faţa israeliţilor stătea rătăcirea prin pustiu, pe când în Deuteronom în faţa lor este stabilirea în "Ţara făgăduinţei". Diferenţa majoră constă în faptul că "Leviticul a fost dat în principal pentru instruirea preoţilor şi a leviţilor, pe când Deuteronomul a fost dat să-i instruiască pe laici".107

5.4. CADRUL CĂRŢIICartea Deuteronom cuprinde evenimente care s-au petrecut- în Câmpia Moabului, unde Israel a poposit înainte de a trece Iordanul, cu puţin înainte de moartea lui Moise (1:3), prin anul 1405 î.H.108

5.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMARCea de a cincea carte din Pentateuch cuprinde ultimele cuvinte adresate de Moise israeliţilor, precum şi descrierea morţii Iui. în cuprinsul cărţii el va aamca o privire retrospectivă (cap. 1-11) şi una de perspectivă (cap. 12-33).Conţinutul poate fi uşor analizat după schema:- Prima cuvântare a lui Moise - istorică (Deut. 1:1-4:43);- A doua cuvântare a lui Moise - legislativă (Deut. 4:44-28:68);- A treia cuvântare a lui Moise (Deut. 29:1-33:29);- Descrierea morţii lui Moise (Deut. 34:1-12).5.5.1. PRIMA CUVÂNTARE A LUI MOISE (Deut. 1:1-4:43)Această primă cuvântare a lui Moise este o trecere în revistă a istoriei poporului Israel începând cu plecarea de la Sinai.5.5.1.1. PRIMA RETROSPECTIVĂ (Deut. 1:1-3:29)Este trecută în revistă istoria începând cu organizarea taberei la Sinai în vederea plecării. Moise insistă asupra prezentării cazului nefericit de la Cades-Barnea, unde israeliţii, la un pas de ţara promisă, au pierdut dreptul de a intra în ea şi aceasta din pricina necredinţei şi neascultării. Singurii care s-au învrednicit să intre în ţară au fost Iosua şi Caleb, care au urmat calea Domnului. De asemenea, sunt amintite victoriile israeliţilor în cucerirea teritoriilor de la est de Iordan, care au fost date lui Gad, Ruben şi jumătăţii seminţiei lui Mânase. Moise aminteşte cu durere şi trista experienţă de la Meriba (Numeri 20:1-13), după care Domnul i-a interzis şi lui intrarea în Canaan.107 Jensen, op.cit., p.128. I0S Ibidera.5.5.1.2. AVERTIZAREA PENTRU A NU SE UITA GREŞEALA (Deut. 4)

Israel trebuie să păzească legile şi poruncile date de Domnul şi să le împlinească pentru a se asigura intrarea în ţară, moştenirea şi păstrarea ţării. Datoria israeliţilor este să-şi înveţe copiii legile Domnului pentru ca astfel să fie o mărturie a Dumnezeului celui viu în mijlocul celor ce nu-L cunosc. Ei nu trebuie să uite "legământul de la Sinai" şi nu trebue să se închine altor dumnezei. Porunca Domnului - Cuvântul - trebuie păzit aşa cum este, fără adaosuri şi fără scăderi (Deut. 4:2; Matei 5:17-18; Apoc. 22:18-19). închinarea la idoli va provoca ducerea în robie şi pierderea ţării Canaanului şi numai pocăinţa adâncă garantează menţinerea moştenirii. Ei nu trebuie să uite că au pe singurul Dumnezeu care le-a vorbit personal. Cetăţile de scăpare (Beţer, Ramot şi Golan) sunt loc de refugiu în est, pentru oricine ar ucide din greşeală.5.5.2. A DOUA CUVÂNTARE A LUI MOISE - LEGISLATIVĂ(Deut. 4:44-28:68)Cea mai mare parte din cartea Deuteronom este destinată clarificării şi accentuării legilor pe care israeliţii trebuie să le respecte. Astfel cartea cuprinde:5.5.2.1. REDECLARAREA LEGĂMÂNTULUI DE LA SINAI (Deut. 4:44-8:20)Sunt repetate cele zece porunci şi este amintit cadrul în care acestea au fost date poporului - ca o temelie a întregului Legământ. De aceea, se cere o împlinire desăvârşită a acestora şi Israel să facă aceasta în frică de Domnul (Deut. 5:29). Poruncile trebuie păzite cu sfinţenie în baza pricipiului sublim al dragostei de Dumnezeu (Deut. 6:1-5). Părinţii trebuie să-şi înveţe copiii întipărind în mintea lor Legea Domnului, atât prin predare şi repetare, cât şi prin exemplul propriei vieţi. In scopul acesta, legea să fie scrisă pe stâlpii uşii caselor lor şi pe filacteriile hainelor, pentru a şi le însuşi.Popoarele din Canaan trebuie izgonite şi nimicite. Legăturile de căsătorie cu aceste popoare sunt interzise, deoarece ele ar determina pe israeliţi să se închine la idoli. Condiţiile grele din pustiu experimentate de israeliţi au avut un dublu rol: de pedepsire pentru neascultare şi un rol educativ, pentru a-L cunoaşte pe Domnul. De aceea, tot ce le va fi dat în Canaan va trebui să le determine recunoştinţa faţă de Domnul.5.5.2.2. RUPEREA ŞI REÎNOIREA LEGĂMÂNTULUI (Deut. 9:1-11:32)Este scoasă în evidenţă încăpăţânarea israeliţilor, în contrast cu bunătatea Domnului, datorită căreia popoarele din Canaan vor fi nimicite dinaintea israeliţilor. Ruperea Legământului a fost o dovadă concretă de răzvrătire. Dumnezeu cere ascultare. Ceremonialul religios nu este suficient; este nevoie de tăierea împrejur a inimii. Numai aşa ei vor putea moşteni ţara bogată a Canaanului. Ascultarea este legată direct de binecuvântare, pe când neascultareava aduce blestemul. în vederea avertizării poporului, binecuvântările urmează să fie rostite de pe Muntele Garizim, iar blestemele de pe Muntele Ebal (Deut 11:29).5.5.2.3. APLICAREA LEGILOR ÎN "ŢARA FĂGĂDUINŢEI" (Deut. 12-26)In discursul său. Moise arată cum trebuie să fie aplicate cele mai importante legi când Israel va intra în ţară. Sunt amintite legi reLigioase, civile şi sociale. Bunăstarea este condiţionată de respectarea legilor şi de îndeplinirea poruncii de nimicire a idolatriei.5.5.2.3.1. Legi privitoare la închinare (Deut. 12:1-13:18)■ (1) Israel trebuie să aibă un sanctuar central în locul pe care Dumnezeu îl va alege pentru închinare. Această măsură vine în opoziţie cu idolatria cananită, fără a contrazice cele spuse în Exod (20:23-26), unde se arată că Dumnezeu îngăduia aducerea jertfelor în diferite locuri.109 In locul desemnat de Domnul, israeliţii vor merge să aducă jertfele din zilele de sărbătoare şi să aibă clipe fericite cu Domnul şi cu semenii. Religia israelită este un privilegiu şi nu o obligaţie apăsătoare. Pentru hrană vor putea să sacrifice şi în altă parte, cu respectarea rânduielilor de a nu consuma sânge şi de a da partea cuvenită leviţilor.Sistemul păgân trebuia nimicit, fiind aşa de crud încât prevedea şi jertfe de copii, iar Dumnezeu interzice asemenea practici.(2) Israel trebuie să se închine unui singur Dumnezeu (Deut. 13:1-18). Singurul Dumnezeu adevărat este Iahve. Oricine ar inspira închinare altui dumnezeu, atât la nivel de naţiune, cât şi la nivel de familie sau de cetate, trebuie să fie nimicit fără milă (fie el profet, fie frate sau copil), împreună cu toţi aceia care au acceptat aşa ceva. îndemnul de a aduce închinare altor dumnezei va fi semnul distinctiv că o persoană (chiar un proroc) nu este de la Domnul (Deut. 13:1-3). Disciplina privind închinarea trebuie să fie totală şi hotărâtă, dar aplicată cu grijă (Deut. 13:14).5.5.2.3.2. Legi privitoare la alte rânduieli religioase (Deut. 14:1-16:17)După ce au fost stipulate legile privind închinarea, sunt date legi referitoare Ia alte rânduieli religioase.

(l)Israeliţii trebuie să respecte rânduielile privitoare la curăţie pentru a fi şi a rămâne un popor separat (Deut. 14:1-21). Onoarea cea mai înaltă pentru ei este de a fi consideraţi "copii ai lui Dumnezeu". Aşadar, israeliţii trebuie să se ferească de semnele prin care canaaniţii se identificau cu idolii: tăieturile aplicate pe corp, raderea între ochi pentru un mort (desfigurarea corpului). Şi să nu se spurce cu animale necurate.Este vorba de aplicarea aceluiaşi principiu în diferite condiţii de viaţă. înainte ca Ierusalimul să fie locul distinct pentru închinare, au mai existat şi alte locuri, în timp de tranziţie, drept centre de închinare: Silo, Muntele Ebal (Deut. 27:4,5; lSam. 1:3) şi înălţimea Gabaon.(2) Israeliţii trebuie să plătească zeciuielile (Deut. 14:22-29). Cele cuvenite Domnului să fie adunate spre a fi aduse la Sfântul locaş, iar cele cuvenite leviţilor puteau fi acumulate în cetăţile unde aceştia locuiesc şi să fie consumate acolo de către ei, împreună cu văduvele, orfanii şi străinii.(3) Israeliţii trebuie să-i aibă în vedere pe semeni (Deut. 15:1-23). Religia revelată nu este abstractă sau teoretică. Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să fie dovedită în iubirea faţă de semeni. în sensul acesta, la fiecare şapte ani, să se respecte "anul de iertare" sau "anul sabatic", când să se ierte datoriile fraţilor israeliţi. Cei săraci sunt consideraţi în mod special pentru a fi ajutaţi. Sclavii israeliţi trebuiau eliberaţi în anul sabatic şi puteau fi reţinuţi numai cei care voiau să rămână de bunăvoie, ceea ce nu mai era robie, ci dăruire personală, (Deut. 15:16) şi toate acestea trebuiau făcute din inimă.(4) Israel trebuie să respecte sărbătorile (16:1-17). Sărbătoarea Pastelor (pentru comemorarea eliberării din Egipt), sărbătoarea Cincizecimii sau a '"Săptămânilor" (pentru a exprima bucuria libertăţii şi a belşugului înaintea Domnului), precum şi sărbătoarea Corturilor (în amintirea ocrotirii divine în timpul călătoriei prin pustiu) - erau toate trei sărbători cu pelerinaj, când toţi bărbaţii trebuiau să se suie la locul de închinare.5.5.2.3.3. Legi cu privire la conducători (Deut. 16:18-18:22)în cartea Deuteronom sunt repetate şi definitivate şi diferite legi legate de îndatoririle celor puşi în fruntea poporului.(1) în fiecare cetate trebuia ca judecătorii şi dregătorii să fie în stare să judece poporul cu dreptate. Mita era interzisă cu desăvârşire. Judecata trebuia să fie drastică împotriva închinării la idoli (pentru care se prevede pedeapsa cu moartea). Diferit de alte persoane, care puneau totdeauna regele pe primul loc, identificându-1 cu Dumnezeu. în legislaţia evreiască, judecătorii şi dregătorii reprezentau poporul şi legea lui Dumnezeu, de aceea deţineau întâietatea. Şi ei erau obligaţi să se supună legii lui Dumnezeu, care constituia ultimul for de apel şi era consultată la locul de închinare, prin preoţi.(2) în Israel, împăratul trebuia să fie ales de Dumnezeu şi să fie din mijlocul poporului Israel. El nu trebuie să se bazeze pe forţele proprii şi să conducă după spiritul de război, ci să depindă de Dumnezeu, fiind o căpetenie a poporului, ca un mandatar al Domnului. Să nu aibă multe neveste, fiindcă aceasta i-ar abate inima de la Domnul. Să nu fie lacom de bani şi să aibă o copie a legii Domnului, pe care s-o citească şi s-o respecte zi de zi, pentru a rămâne în umilinţă, credincios lui Dumnezeu şi poporului său.(3) Preoţii şi leviţii să trăiască în mijlocul poporului căruia să-i slujească cu credincioşie şi să beneficieze de zeciuielile prevăzute de legea Domnului.(4) Vrăjitoria şi ghicirea sunt interzise, ca şi celelalte practici păgâne: sacrificii umane, magia şi necromanţia. Pentru oricare dintre aceste practici Legea prevedea pedeapsa cu moartea. Prorocul trebuie să fie verificat prin ceea ce spune; iar privirile să se îndrepte spre imaginea prorocului desăvârşit, care va veni (Deut. 18:15; Ioan 6:14; 7:40-41). Adevăratul profet trebuie să primească şi să transmită cuvintele lui Dumnezeu întocmai. "în această secţiune, de asemenea. Moise învaţă că acest profet va servi ca Mijlocitor între Dumnezeu şiom, deoarece poporul a fost îngrozit de vorbirea lui Dumnezeu la Sinai".110 5.5.2.3.4. Legi privitoare la respectarea dreptăţii (Deut. 19:1-26:19)Nu numai în materie de religie, ci şi în latura socială, israeliţilor le-au fost date legi exemplare.(1) Ei trebuie să judece drept. încă trei cetăţi de scăpare urma să fie destinate şi în vestul Iordanului, pentru a oferi loc de refugiu ucigaşului fără intenţie. Fiecare caz trebuia apoi cercetat cu competenţă, iar măsurile să fie luate potrivit cu principiile divine. Martorul mincinos trebuia tratat conform "legii talionului" ("lex taliones") (Deut. 19:21).(2) Israeliţii trebuie să aibă rânduieli militare umanitare (Deut. 20:1-21:9). Ei vor putea lupta numai într-un război drept, în care Domnul va merge la luptă pentru ei. Se bucurau de scutiri militare: cel care a construit o casă nouă şi nu a dedicat-o, cel care a sădit o vie şi nu a mâncat din rodul ei şi cel ce

s-a logodit şi încă nu s-a căsătorit. Cei fricoşi nu aveau ce căuta pe câmpul de luptă, iar în fruntea luptei trebuiau să meargă căpeteniile, după ce preotul le va prezenta "uvântul Domnului. în fiecare caz de război, mai întâi trebuie căutată concilierea. într-o cetate asaltată, toţi bărbaţii trebuiau omorâţi, iar femeile şi bunurile să fie luate ca pradă. Cetăţile cananiţilor trebuia trecute prin ascuţişul săbiei în întregime, pentru a înlătura răul şi corupţia.Nevinovăţia privind omorurile săvârşite de făptaşi neidentificaţi trebuia dovedită printr-un ceremonial special, cu sacrificarea unei vite neînjunghiate *ncă, îndeplinit de preoţi şi de bătrânii cetăţii celei mai apropiate.(3) Israeliţii trebuie să fie drepţi în toate privinţele (Deut. 21:10-25:19). O prizonieră luată ca soţie, nu mai putea fi tratată ca sclavă. Chiar şi în familia poligamă trebuie respectată rânduiala întâiului născut, care beneficia de parte dublă la moştenire.Copiii neascultători de părinţi trebuie pedepsiţi cu moartea de către comunitate, la cererea părinţilor. Cel omorât prin spânzurare să fie îngropat în aceeaşi zi, căci este blestemat. Lucrurile pierdute ale aproapelui trebuie "estituite, conform dreptului de proprietate.întrucât Dumnezeu 1-a creat pe fiecare în mod distinct, travestirea este nterzisă. Asemenea practici ţineau de homosexualitate şi zoofilie (Lev. 18:22; J0:13; Rom. 1:24). în toate trebuie respectată intenţia lui Dumnezeu, iar practicile perverse să fie total evitate; Israel să fie un popor distinct: să nu se amestece cu neamurile.Păcatul curviei unei fecioare, dovedit de soţ imediat după căsătorie, trebuia pedepsit cu moartea. Dacă învinuirea este nedreaptă, respectivul trebuia să )lătească părinţilor fetei o amendă de 100 de sicii de argint şi să-şi păstreze îevasta. Preacurvia se pedepsea cu moartea - ca şi violul unei fete logodite, care >e petrecea în cetate -, pentru ambii parteneri, iar dacă păcatul a fost săvârşit în :âmp, numai bărbatul era omorât. Violarea unei fecioare nelogodite atrăgea plătirea a cincizeci de sicii de argint de către bărbat tatălui fetei şi luarea icesteia în căsătorie ( care nu se putea desface toată viaţa).

Adunarea Domnului, comunitatea închinătorilor lui Iahve, trebuie să fie sfântă. Cei născuţi din incest, din prostituţie, cei născuţi din curvie (nici chiar al zecelea neam), precum şi amonitul şi moabitul (nici chiar al zecelea neam), să nu fie acceptaţi. Edomitul şi egipteanul vor putea intra de la al treilea neam.Tabăra Domnului trebuie să fie curată. Cei necuraţi să iasă din tabără şi să nu meargă la luptă până nu se vor curaţi. Robii fugiţi trebuie ocrotiţi.Curvia, sodomismul şi prostituţia sunt urâciune înaintea Domnului. Este interzisă luarea de mită, iar juruinţele trebuie îndeplinite. Divorţul este^ limitat prin cartea de despărţi re.111 Răpirea de oameni se pedepsea cu moartea. In caz de zălog trebuia considerată îndurarea şi simbria celor angajaţi trebuia plătită la timp, arătându-se o grijă deosebită pentru străin, sărac, orfan şi văduvă.Toate lucrurile trebuie făcute cu demnitate. Pedepsele să fie pe măsura vinovăţiei şi nu exagerate; chiar şi dreptul animalului trebuie respectat.Consideraţia deosebită faţă de frate se vede din "legea leviratului" (Deut. 25:5-12), care obligă la ridicarea casei fratelui, când acesta a murit fără să lase urmaşi. Neîndeplinirea acestei îndatoriri atrăgea ceremonialul "descălţării" spre umilire publică, întrucât aceasta trăda egoism (Num. 27:9).Israeliţii trebuie să folosească cântărirea dreaptă şi să se răzbune pe amaleciţi, care s-au ridicat împotriva lor în pustiu.La intrarea în "Ţara făgăduinţei", cele dintâi roade trebuie prezentate înaintea Domnului - ca o mărturie a ceea ce a făcut Domnul pentru ei. în anul al treilea, trebuie predată zeciuiala levitului şi asiguraţi cu hrană săracul, orfanul şi văduva.5.5.2.4. COSECINŢELE ASCULTĂRII ŞI NEASCULTĂRII (Deut. 27-28)în încheierea celei de a doua cuvântări, Moise face clare binecuvântările ascultării şi consecinţele nescultării. în vederea întipăririi legii Domnului, după intrarea în ţară, israeliţii trebuia să pregătească nişte pietre, pe care să scrie toată Legea şi cuvintele lui Dumnezeu; să imortalizeze astfel cuvintele legământului (pentru ei şi pentru generaţiile următoare), în cadrul unui ceremonial special. Ascultarea de Domnul era necondiţionată şi de aceasta va depinde binecuvântarea. Consecinţele ascultării, constând în binecuvântări, şi ale neascultării, rezultând în blesteme, urmau să fie exprimate, de asemenea, printr-un ceremonial special (Deut. 27:11-28:68).(1) Blestemele trebuiau rostite de pe Muntele Ebal de către jumătate din seminţiile israelite (Ruben, Gad, Aşer, Zabulon, Dan şi Neftali)112, seminţii reprezentând neascultarea. Blestemele vizau atât neascultarea de Dumnezeu şi nerespectarea legilor, cât şi nerespectarea aproapelui. în text sunt

accentuate cele săvârşite în secret, întrucât Dumnezeu ştie totul. La rostirea fiecărui blestem, tot poporul urma să răspundă: "Amin" - cuvânt evreiesc ce înseamnă "aşa să fie", indicând implicarea întregului popor în angajarea faţă de Domnul."' Se pare că divorul era permis numai în caz de curvie (Deut. 24:1); deşi nu este destul de clar. căci fetele vinovate de păcatul curviei erau pedepsite cu moartea (Lev. 20:10). 112 The Criswell Study Bible. p. 28. Se pare că fiii lui Iacov (născuţi din concubinele Zilpa şl Bilha), împreună cu Ruben şi Zabulon, reprezentau neascultarea, iar ceilalţi şase, ascultarea.(2) Binecuvântările vor fi rostite de pe Muntele Ga.rizim, de către celelalte şase seminţii (Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Iosif şi Beniamin), seminţii reprezentând ascultarea (Deut. 28:1-14).Obţinerea binecuvântării este condiţionată de credinţă şi ascultare (Deut. 28:1) şi binecuvântările constau în împlinirea tuturor năzuinţelor privind stabilirea poporului Israel în ţara promisă şi moştenirea acesteia în pace şi fericire. Blestemul ar face ca israeliţii să piardă din nou ţara şi să guste nefericirea în cel mai neplăcut mod (Deut. 28:28-68).5.5.3. A TREIA CUVÂNTARE A LUI MOISE (Deut. 29:1-33:29)Cu cea de a treia cuvântare, Moise se apropie tot mai mult de finalul activităţii şi al vieţii sale. Astfel, el procedează la câteva acţiuni caracteristice unei încheieri de carieră.5.5.3.1. REAFIRMAREA LEGĂMÂNTULUI (Deut. 29:1-15)Aici este prezentat al treilea Legământ încheiat între israeliţi (ca naţiune) şi Dumnezeu. Primul (cel de la Sinai) a fost "Legământul sfinţeniei", condiţionat Ide credinţă şi de ascultare (Ex. 19:5). Al doilea a fost "Legământul stabilirii în Ţara făgăduinţei", condiţionat de naştere şi de tăierea împrejur (Ex.34:8-16), iar al treilea este "Legământul păstrării moştenirii", condiţionat de tăierea împrejur a inimii (Deut. 30:6).Moise întrezăreşte deja groaznicele consecinţe ale apostaziei. Slujirea lui Dumnezeu cu inimă curată îi va conduce pe israeliţi la găsirea căii vieţii, însă slujirea idolilor va aduce negreşit distrugerea şi nefericirea.De asemenea, este întrezărită şi înnoirea LegământuLui în baza cuvântului şi a credinţei (Deut. 30:11-20). în capitolul 30:15-20 este prezentată "Evanghelia în Deuteronom". în care sunt oferite atât cele două alternative: viaţa şi moartea, cât şi îndemnul de a alege viaţa şi de a respinge moartea şi răul. Pronunţarea îste solemnă în faţa cerului şi a pământului, invocaţi ca martori (Deut. 30:19).5.5.3.2. INSTALAREA NOULUI CONDUCĂTOR (Deut. 31:1-30)In continuarea cuvântării sale, Moise arată că , fiind bătrân (120 de ani), nu va, mai putea merge în fruntea poporului şi Dumnezeu nu-i permite să intre în ară. Ii încurajează însă pe israeliţi, arătându-le că Domnul îi va conduce la /ictorie. Iosua este instalat, în mod oficial, ca succesor (Deut. 31:7) şi ncredinţat cu slujirea de conducere a poporului.Legea scrisă de Moise este încredinţată leviţilor, care duceau chivotul legământului (Deut. 31:9,26), pentru a o pune în chivot urmând ca ea să fie "iţită în întregime la fiecare şapte ani şi transmisă generaţiilor următoare.Dumnezeu îl înştiinţează pe Moise că va muri şi că Israel se va abate de la ^egământul încheiat. El i-a poruncit lui Moise să scrie o cântare în care să >rezinte situaţia israeliţilor. Cântarea urma să fie învăţată de israeliţi şi să fie ca 1 mărturie între ei şi Dumnezeu.5.5.3.3. CÂNTAREA LUI MOISE (Deut. 32:1-47)Moise, care mai scrisese şi "cântarea izbăvirii" la trecerea Mării Roşii şi Psalmul 90 (probabil, când a murit Aaron), este inspirat să scrie această ultimă cântare. Cântarea a fost numită "Cheia tuturor profeţiilor", pentru că este, într-adevăr, o veritabilă profeţie.Cântarea pomeneşte în cuprinsul ei naşterea şi copilăria Israelului - ca popor -, ingratitudinea şi apostazia lui, cât şi pedepsirea şi apoi restaurarea de care va avea parte.113

5.5.3.4. BINECUVÂNTAREA SEMINŢIILOR LUI ISRAEL (Deut. 32:48-33:29)Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să se urce pe Muntele Nebo şi să privească ţara. De acolo, urma ca el să fie adăugat la poporul său, aşa cum Aaron a fost adăugat de pe Muntele Hor, pentru că n-au ascultat de Domnul şi n-au sfinţit pe Domnul la Meriba (32:50-52). Rugăciunea lui Moise de a fi lăsat să intre şi să vadă acea "ţară bună ... munţii aceia frumoşi şi Libanul", nu numai că nu este ascultată, dar el este chiar întrerupt de Dumnezeu, hotărârea aceasta fiind definitivă (3:23-27).Muntele Nebo, care pare să fie o prescurtare a denumirii Bet-Nebo, din lanţul de munţi Abarim, oferea o vedere panoramică a întregii ţări a Canaanului.114 După ce Moise vede ţara, rosteşte binecuvântarea asupra triburilor lui Israel. Israel are o poziţie favorizată între restul popoarelor lumii: este un popor

mântuit de Domnul, care îl va scuti şi îl va ocroti şi în continuare şi-1 va face slăvit. Triburile sunt amintite nominal. în cuvântarea sa, Moise evidenţiază caracteristicile fiecărui trib cât şi dorinţa lui faţă de fiecare.în câmpia Moabului, unde Israel a avut un popas atât de bogat în evenimente, Moise, după ce a văzut ţara (pe vârful Pizga, al Muntelui Nebe), nostalgic după intrarea în Canaan, slujitorul credincios Domnului, a intrat într-o ţară mai bună, după ce şi-a sfârşit alergarea. La 120 de ani el a fost adăugat la poporul său.în scopul prevenirii idolatriei, faţă de care Israel era aşa de vulnerabil, Dumnezeu însuşi 1-a înmormântat unde El singur ştie. Israeliţii l-au plâns 30 de zile pe cel ce a fost cel mai mare proroc şi conducător al lor.Moise şi scrierea lui inspirată rămân ca o stâncă la baza revelaţiei divine, fiind depăşiţi doar de Mântuitorul şi Evanghelia Sa, pe care Moise şi scrierea lui le-au prefigurat atât de fidel.113 F. Davidson, The New Bible Commentary (London: The Inter-Varsity Fellowship, 1961), p. 220.114 Emil G. Kraeling, Bible Atlas (New York: Rând McNally & Company), p. 127.

SCRIERILE ISTORICEINTRODUCERE

Cea de a doua secţiune a Canonului protestant cuprinde scrierile istorice. Secţiunea conţine un total de 12 cărţi, incluzând atât cele patru cărţi (Nebiim Rişonim sau^"Profeţii timpurii") din Canonul evreiesc (Iosua, Judecători, Samuel şi împăraţi), cât şi Rut (din sulurile Meghilot), Cronici, Ezra şi Neemia (din cărţile istorice). Conform structurii Canonului protestant scrierile istorice sunt:- Iosua- Judecători- Rut- 1 Samuel- 2 Samuel- 1 împăraţi- 2 împăraţi- 1 Cronici- 2 Cronici- Ezra- Neemia- EsteraPotrivit denumirii colecţiei, aceste cărţi se ocupă de istoria poporului lui Israel pe o perioadă de cea 1000 ani. începând cu intrarea în '"Ţara făgăduinţei"' şi cucerirea ţării (prezentată de Iosua) şi încheind cu întoarcerea "naţiunii alese" din exilul babilonian şi restaurarea ei (prezentată în Ezra şi în Neemia). Aceste douăsprezece cărţi prezintă istoria marilor perioade din viaţa poporului ales: perioada cuceririi şi împărţirii "Ţării făgăduinţei"; perioada judecătorilor: perioada de tranziţie spre monarhie; perioada monarhiei (monarhia unită şi monarhia dezbinată: Regatul de Nord - Israel şi Regatul de Sud - Iuda); ducerea în captivitatea asiriană şi babiloniană: întoarcerea din robie şi perioada restaurării.

CAPITOLUL 1

IOSUA CUCERIREA ŞI ÎMPĂRŢIREA CANAANULUICartea Iosua arată cum naţiunea aleasă a luat în stăpânire "Ţara promisă" şi a împărţit-o între triburile lui Israel, conform poaincii lui Dumnezeu. In procesul de cucerire a ţării, israeliţii s-au confruntat cu obstacole mari din partea locuitorilor ţării, obstacole pe care Dumnezeu însuşi le-a dat la o parte, îngăduind pedepsirea canaaniţilor pentru adânca lor decădere morală, care ajunsese la apogeu (Gen. 15:16).1.1. TITLUL CĂRŢIICartea Iosua îşi ia numele de la personajul principal al cărţii, Iosua (fiul lui Nun), succesorul lui Moise, din tribul lui Efraim (Num. 13:8).Numele lui Iosua în ebraică pste I? TOiiŢ /Iohoşua/, care înseamnă "Iahve este izbăvitorul"' (Deut.

3:21). în Septuaginta forma precizată este Inoua /Iesus/, care în româneşte este "Isus" sau "Mântuirea lui Dumnezeu".1 Iosua, succesorul lui Moise (Num. 27:18-23; Deut. 1:34-38), era cel care la Refidim a condus oştirea lui Israel la biruinţă împotriva amaleciţilor (Ex. 18:9-10) şi cel care împreună cu celelalte iscoade a cercetat Canaanuî timp de 40 de zile şi a adus un raport pozitiv despre ţară - alături de Caleb (Num. 14:6-9,30). El a servit alături de Moise în Cortul întâlnirii (Ex. 33:11). Iosua, cel care a condus oştirile Israelului la biruinţă şi pe poporul său în Ţara făgăduinţei, este un veritabil prototip al Domnului Isus, care îi conduce pe mântuiţii Săi în Canaanul ceresc.2

1.2. AUTORUL CĂRŢIICa şi în cazul altor cărţi din Sfânta Scriptură şi în cazul acestei cărţi teologia liberalistă susţine teoria analizei documentare în determinarea autorului cărţii, considerând şi această carte ca o lucrare care ar fi rezultat în urma unei activităţi editoriale, în baza presupuselor documente I. şi E. (Iahvistul şi Elohistul) cu mai multe revizii şi apoi în combinaţie cu P. şi D. (Preoţescul şi Deuteronomistul). Există însă evidenţe clare că Iosua a compus cea mai mare parte a cărţii (Iosua 24:26), ca martor ocular al evenimentelor descrise (Iosua' Harrison, op.cit., p. 665.2 Halley's Bible Handbook, op.cit., p. 665.5:1-6) şi ca unul care deţinea informaţii personale despre exploatarea israeliţilor în Egipt (2:1-3:17), ca participant în luptele de cucerire (6:1-12:24), ca iniţiator al planului de împărţire a ţării (23:4-5).Acele părţi care tratează despre moartea lui şi despre evenimentele de după moartea lui Iosua au putut fi adăugate (conform tradiţiei evreieşti) de către Eliazar şi apoi, de către Fineas, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Tot astfel, şi unitatea internă a cărţii vine în sprijinul calităţii de autor a lui Iosua.Unii cercetători au văzut o legătură strânsă între materialul din Pentateuch şi cartea Iosua şi au sugerat astfel ideea de "Hexateuch" în care au inclus şi această carte. Iar alţii susţin că, incluzând şi Judecători, ar fi vorba de Heptateuch sau că toate cărţile - de la Genesa la Rut - ar fi opera aceluiaşi autor şi au numit-o Octateuch.3

împotriva unei astfel de teorii stau ferm mai multe argumente, care trebuie luate în considerare:- întotdeauna, în biserică, începând cu însuşi Domnul Isus, s-a făcut o clară distincţie între Legea lui Moise şi Scrierile profetice (Luca 24:27,44).- Aceeaşi clară distincţie se face şi în cadrul istoriei evreieşti. Atât Iosif Flavius, cât şi notiţele masoretice de la încheierea Pentateuchului se referă la cinci cărţi ale lui Moise.- In sistemul anual de citire a Legii nu a fost inclusă cartea Iosua, însă unele părţi din Iosua au fost incluse în sistemul de citire în sinagogă a profeţilor.4

- Samaritenii şi-au însuşit numai Pentateuchul, deşi cartea Iosua îi favorizează (24:1-32).- Există în cartea Iosua particularităţi lingvistice care nu apar în Pentateuch, şi invers.1.3. TEMA CĂRŢIITema cărţii Iosua este cucerirea de către israeliţi a Canaanului şi stabilirea acestora în "Ţara făgăduinţei". Mesajul cărţii ilustrează credincioşia lui Dumnezeu fată de promisiunile Sale (21:43-45), indicând faptul că biruinţa în viaţa de credinţă se obţine prin ascultarea de Dumnezeu (1:5-9; 7:11-13; 23:6-13; 24:13-16; 24:19-20).Cartea prezintă imaginea lui Hristos ca şi conducător al poporului Său în confruntare cu lumea, în calitatea Sa de căpetenie a oştirii Domnului (5:14-15; Evr. 2:10-11). El este preocupat de poporul Său şi de problemele sale zilnice (Ex. 3:7-9) şi El este moştenirea mântuiţilor săi (Ef. 1:11,14). Paralela nou-testamentală a cărţii Iosua este Epistola către Filipeni.5

1.4. CADRUL EVENIMENTELOR DIN CARTEA IOSUAEvenimentele din cartea Iosua s-au petrecut în Canaan într-un cadru istorico-geografic deosebit de important. Populaţia acestui ţinut trecuse,Harrison, op.cit., p. 665.4 Edward J. Young, op.cit., p. 171.5 The Criswell Study Bible, p. 267.din generaţie în generaţie, sub influenţa diferitelor puteri din "Cornul de Aur".Canaanul servise, în multe ocazii, ca teritoriu tajnpon între marile puteri, fiind, terenul lor de bătălie. Canaaniţii nu au format niciodată un imperiu puternic, unitar, ci, mai degrabă, s-au orientat spre sistemul cetăţilor-state, în care cetăţile întărite controlau anumite teritorii din jur. formând micile regate, care, în scop de apărare, organizau coaliţii temporare.Din punct de vedere religios, canaaniţii erau popoare idolatre, de o corupţie nemaiîntâlnită. Aveau

religii politeiste, Zeul lor suprem era El, "zeul Tată"' şi era înfăţişat prin chipul unui bivol (taur), într-o turmă de vaci. El era considerat drept creator. Soţia lui era Aşera (sau Astarteea). Panteonul conţinea în total 70 de zei şi zeiţe: toţi lăstare ale lui El şi ale Astarteei, dintre care pe primul loc era zeul Hadod, adică: Baal ("Domnul", regele zeilor), care controla cerul şi pământul - ca zeu al fertilităţii. Zeii canaaniţi erau caracterizaţi de brutalitate şi imoralitate, ceea ce a condus la o decădere morală profundă a populaţiei ţării. O caracteristică de seamă a închinăciunii lor era practicarea "prostituţiei sacre"', ca şi adorarea şarpelui şi sacrificarea copiilor. Mai târziu, israeliţii au căzut deseori victime acestui sistem religios politeist, pe care nu l-au nimicit aşa cum Dumnezeu le-a poruncit şi cum aştepta de la ei (lîmp. 18:19; 2Împ. 21:17). Nu-i de mirare faptul că Dumnezeu a hotărât nimicirea totală a acestor popoare. Neîndeplinirea întocmai a acestei porunci a dus la târârea israeliţilor de mai târziu în asemenea practici care au dus la pierderea ţării. Sunt diferite opinii privind data cuceririi Canaanului de către israeliţi. Părerea tradiţională susţine că aceasta a avut loc în sec. XV-lea (1406 î.H.), în baza informaţiei din lîmpăraţi privind construirea templului lui Solomon, în anul 966 î.H.7

Din punct de vedere geografic, evenimentele se petrec în vestul Iordanului, unde se fac pregătirile pe când poporul lui Israel era în câmpiile Moabului, în estul Iordanului, vis-a-vis de cetatea Ierihon. Punctele geografice mai importante sunt: Ierihonul, Ai, Ghilgal," Betel, Muntele Ebal şi Garizim. Locul pe unde israeliţii au trecut Iordanul, în mod miraculos, a devenit semnificativ şi prin faptul că acolo, cu 1400 de ani mai târziu, Domnul Isus a fost botezat, indicând pentru poponil Său intrarea în graţia divină prin ascultare desăvârşită.8

1.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMARCartea Iosua continuă şiragul evenimentelor istorice ale naţiunii israelite de la punctul de unde se sfârşeşte Deuteronomul. Dacă în Genesa este prezentată naşterea "naţiunii alese" a lui Dumnezeu şi El îi promite "Ţara făgăduinţei", în Exod este prezentată eliberarea Israelului şi apoi felul cum este condus prin pustiu până la Sinai, unde intră în legământ cu Dumnezeu. în cartea Levitic sunt prezentate legile date de Dumnezeu israeliţilor, religia lor şi felul în care6 Schultz. op.cit.. pp. 105 şl 106.' Dockery, Holmcrn Bible Handbook, p. 194.8 Halley, op.cit., p. 159.trebuiau să trăiască ei în părtăşie cu regele lor Iahve. Cartea Numeri se ocupă cu călătoriile israleiţilor prin pustiu, până când au ajuns la porţile Canaanului. Deuteronomul istoriseşte despre pregătirile finale pentru intrarea în "Ţara făgăduinţei", iar Iosua descrie cucerirea şi împărţirea ţării. Astfel, în Iosua întâlnim împlinirea făgăduinţei şi începutul trăirii de către israeliţi a noilor experienţe ca popor cu o ţară şi cu o moştenire. Versetul-cheie este Iosua 11:23, care conţine cuvântul-cheie "stăpânire". Israeliţii au intrat în stăpânirea ţării promise părinţilor lor, conducându-se după Legea Domnului (1:8). Astfel, conţinutul cărţii Iosua cuprinde trei părţi:- Cucerirea ţării (Iosua 1:1-12:24)- împărţirea moştenirii (Iosua 13:1-22:34)- Consacrarea moştenirii (Iosua 23:1-24:39)Aşa cum afirmă Jensen: "în cartea Iosua găsim acţiunea pregătitoare şi de cucerire, acţiunea administrativă de împărţire a teritoriului şi apelul la consacrare în vederea menţinerii binecuvântărilor în continuare".1.5.1. CUCERIREA ŢĂRII CANAAN (Iosua 1:1-12:24)Actul măreţ al cuceririi are loc sub conducerea efraimitului Iosua /Iahve este Mântuitor/, viteaz conducător de oşti şi sincer colaborator al lui Moise, omul rânduit de Domnul şi instalat de Moise ca şi conducător în scopul acesta.1.5.1.1. PREGĂTIREA PENTRU CUCERIRE (Iosua 1:1-5:15)Mai întâi are loc o pregătire competentă, îndeplinită de Dumnezeu, de Iosua şi de popor.1.5.1.l.l.însărcinarea divină a conducătorului (Iosua 1:1-9)Dumnezeu însuşi îi dă lui Iosua însărcinarea de a intra şi de a cuceri Canaanul. El accentuează, încă odată, hotarele ţării şi asigură însoţirea Sa în marea însărcinare, cu condiţia -să fie respectate directivele divine, potrivit "Cărţii legii" (Iosua 1:8)."1.5.1.1.2. Pregătirea militară (Iosua 1:10-2:24)Ca un bun strateg şi comandant de oşti, Iosua, primind o astfel de însărcinare de la Domnul, trece de îndată la pregătirea militară a poporului. El le aduce aminte celor stabiliţi la est de Iordan învoiala la care s-au angajat, iar aceştia se declară gata pentru porunca noului conducător.

Iosua trimite două iscoade să cerceteze ţara; în mod special, Ierihonul. Faptul acesta dă ocazie curvei Rahav să fie inclusă între beneficiarii harului lui Dumnezeu. Ea făcea parte dintr-o naţiune "stricată", se preocupa de lucruri9 Dockery, op.cit., p. 195.10 Jensen, op.cit., p. 143.11 Trebuie menţionat că hotarele promise au fost atinse în mod deplin abia sub domnia lui David şi Solomon (lîmp. 4:21; 4:24-25; 8:65)păcătoase, însă ea s-a întors la Dumnezeu (Iosua 2:9"-12) şi a acţionat prin credinţă (Iosua 2:15-21); astfel, a fost primită de către Cel ce primeşte pe păcătosul întors prin credinţă (Iosua 6:17-25; Evr. 1L:31). Mai mult. ea s-a căsătorit în mijlocul israeliţilor şi a pătruns în spiţa de neam a lui Boaz (Mat. 1:5) şi între strămoşii lui David şi ai Mântuitorului (Rut 4:21-22: Mat. 1:1-17; Luca 3:23-38). Frânghia cărămizie care a fost stabilită ca un semn la casa unde familia curvei Rahav urma să se adăpostească, era ua simbol al credinţei că Dumnezeu va oferi scăpare în timp de judecată (6:17; 6:22-25).12

Sumarul constatării celor doi cercetaşi care s-au întors de la iscodirea ţării a fost: "Cu adevărat Domnul a dat toată ţara în mâinile noastre şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea noastră" (Iosua 2:24).1.5.1.1.3. Trecerea miraculoasă a Iordanului (Iosua 3:1-5:1)Acţiunea cea mai de seamă în pregătirea pentru cucerirea Canaanului a fost trecerea Iordanului. Pentru a-şi dovedi credincioşia Sa şi în ceea ce priveşte cucerirea Canaanului. Dumnezeu le acordă confirmarea vizibilă ce consta în depăşirea miraculoasă a acestui ultim stăvilar. Trecerea Iordanului apare ca o procesiune divină. Când preoţii, ducând chivotul, au atins apa, aceasta s-a întrerupt la oarecare distanţă de cetatea Adam şi israeliţii au trecut ca pe uscat.Textul prezintă această minune, care a stârnit multe discuţii. (Se ştie că în anul 1927 o stâncă mare a căzut în Iordan şi i-a surpat malurile, astfel că a fost întreruptă curgerea pentru 21 de ore).13 Cazul cu trecerea israeliţilor a fost o biinune a Domnului. Aşa cum Kraeling afirmă: 'Trecerea a avut loc în timpul secerişului sau primăvara, în perioada anului în care practic este imposibilă stăvilirea râului (Iosua 3:15).14

Israeliţii au imortalizat acest fapt istoric printr-un monument ridicat de Iosua tn mijlocul Iordanului (Iosua 4:9), iar 12 bărbaţi au colectat 12 pietre din mijlocul Iordanului şi-au construit un monument la Ghilgal, în aducerea aminte a acestui eveniment (Iosua 4:3,8,20), ca mărturie pentru generaţiile viitoare.Dumnezeu însă a înscris evnimentul în mintea împăraţilor şi a naţiunilor din /estul Iordanului cu litere de groază (Iosua 5:1). In timp ce Iordanul şi-a revenit a cursul normal, poporul lui Israel şi-a instalat tabăra la Ghilgal, în partea de răsărit a Ierihonului.1.5.1.1.4. Pregătirea spirituală (Iosua 5:2-15)Mulţimea de la Ghilgal nu era o tabără de hoarde cotropitoare, ci era tabăra joporului Domnului, pregătindu-se să preia făgăduinţa făcută părintelui lor Wraam, cucerind 'Ţara făgăduinţei". In scopul acesta, se impunea şi o uegătire spirituală.Circumciziunea era semnul distinctiv al "legământului avraamic" (Gen. 2:1-3; 17:10). Insă, în timpul robiei din Egipt (400 ani), ritualul a fost neglijatIn Biblic, cărămiziul : mbolizează sacrificiul făcut în folosul credinciosului (Gen. 1:20-21; Ex. 12:1-13; Le\ 14:1-32; Num. 19:1-10; Ex. 26:1-14).3 Halley, op.cit., p. 159.4 Kraeling, op.cit., p. 13'(Ex. 4:24-26). în timpul exodului, circumciziunea s-a cerut cu stricteţe pentru toţi bărbaţii care ar fi sărbătorit Pastele (Ex. 12:44,48); în timpul pribegiei prin pustiu, a fost iar neglijată. Astfel că, în pragul împlinirii făgăduinţei făcute lui Avraam, poporul nu corespundea din punct de vedere spiritual împlinirii acestei făgăduinţe.La porunca lui Dumnezeu, Iosua a procedat la îndeplinirea ritualului cu nişte cuţite de piatră şi astfel Dumnezeu a ridicat ocara Egiptului de deasupra israeliţilor, acolo la Ghilgal /Prăvălire /(Iosua 5:9).Un alt fapt al pregătirii spirituale a fost sărbătorirea celui de al treilea Paşte (Ex. 12:1-51; Num. 9:1-14). Procesul de răscumpărare a început cu sărbătorirea Paştelui în Egipt şi s-a încheiat prin sărbătorirea Paştelui, când ei intră în "Ţara făgăduinţei". Cu această ocazie "mana" ("pâinea din cer"), care i-a susţinut în timpul călătoriei în pustiu, a încetat. De atunci, ei vor mânca din roadele ţării (Iosua 5:9-12).Iosua, conducătorul poporului, este şi el pregătit pentru evenimentul ce urmează printr-o experienţă

asemănătoare cu a lui Moise pe Muntele Domnului. Este vizitat prin intermediul unei teofanii de către căpetenia oştirii Domnului. (Unii consideră că este vorba de o vizită a Domnului Isus înainte de întrupare) (6:2). Dumnezeu se oferă cu ajutorul Său, cerându-i servului Său să-şi desfacă încălţămintea, căci stătea pe un loc sfânt. Iosua se dedică Domnului potrivit poruncii acestuia (Iosua 5:13-15).Trebuie remarcat că pregătirea începe cu conducătorul şi sfârşeşte tot cu el, potrivit principiului teocratic în care conducătorii sunt subordonaţi lui Dumnezeu. Astfel încheindu-se pregătirea, ei sunt gata să cucerească ţara.1.5.1.2. CUCERIREA PROPRI-ZISĂ A ŢĂRII (Iosua 6:1-12:24)Cucerirea ţării s-a desfăşurat într-un mod deosebit de dramatic. începe cu partea de mijloc, continuând cu campania de sud şi încheind cu cea de nord, în care se disting câteva evenimente centrale.1.5.1.2.1. Cucerirea Ierihonului (Iosua 6:1-27)Prima cucerire a fost luarea Ierihonului. Asediul urma să se facă într-un mod divin. Cetatea trebuia înconjurată timp de şapte zile, de către o procesiune formată din şapte preoţi (cu şapte trâmbiţe), urmaţi apoi de cei ce purtau chivotul, înaintea cărora mergeau ostile înarmate; urma restul poporului. A şaptea zi, cetatea trebuia înconjurată de şapte ori, poporul să strige, în timp ce preoţii sunau din trâmbiţe. In acel moment, zidurile cetăţii s-au prăbuşit şi fiecare luptător a pătruns în cetate, peste zidurile dărâmate.întreaga cetate trebuia trecută prin ascuţişul săbiei; totul trebuia nimicit (în afară de familia Rahavei), iar toate lucrurile de: aur, argint, aramă şi fier, urmau să intre în vistieria Domnului. Expresia: "dată Domnului spre nimicire" a fost folosită pentru a marca judecata divină împotriva "stricăciunii" şi însemna ""distrugere totală" şi "moarte necondiţionată pentru toţi locuitorii".Cucerirea se încheie cu blestemul rostit de Iosua ca rezidirea acestei cetăţi să poată avea loc numai cu preţul întâiului născut (pentni punerea temeliilor) şicu preţul ultimului născut (pentru punerea porţilor), din partea celui ce va face aceasta. Timp de cinci secole de la distrugere, arheologii nu găsesc nici un indiciu de locuire a acelui loc. Rezidirea s-a făcut, potrivit cu această prezicere, de către Hiel din Betel, pe vremea împăratului Ahab (lîmp. 16:16-34).1.5.1.2.2. Eşecul şi triumful de la Ai (Iosua 7:1-8:35)Succesul de la Ierihon a demonstrat israelitilor că duşmanii lor pot fi biruiţi. A urmat cetatea Ai. Fiind spionată, Iosua şi ceilalţi conducători consideră că trei mii de oameni sunt suficienţi să o cucerească. Spre surprinderea tuturor, ei au parte de o ruşinoasă înfrângere. Rugându-se disperaţi Domnului, ei descoperă că eşecul s-a datorat faptului că nu a fost prezent Domnul, din cauza păcatului lui Acan, care îşi însuşise din Ierihon: o manta de şinear, două sute de sicii de argint şi o placă de aur (lucruri date spre nimicire). Din porunca Domnului, se procedează Ia descoperirea şi la pedepsirea vinovatului. Cazul demonstrează clar felul de pătrundere a păcatului şi consecinţele acestuia. Acan a văzut, a poftit şi apoi şi-a însuşit lucrurile. Se pare că întreaga familie se unise la acest păcat. Prezenţa păcatului exclude părtăşia lui Dumnezeu. Când Acan şi ai săi sunt nimiciţi, se recâştigă prezenţa Domnului.O dată restabilit raportul cu Dumnezeu, o simplă strategie militară a fost suficientă pentru ca israeliţii să fie în stare să cucerească cu uşurinţă cetatea Ai, căreia i-a urmat Betelul, care pare să se fi asociat cu cetatea Ai împotriva israelitilor (Iosua 8:17).Cu aceasta s-a încheiat prima campanie de cucerire, prin care a fost luată partea de mijloc a ţării. Ajungând la Ebal, nu departe de cetatea Ai, israeliţii au procedat la reafirmarea Legământului potrivit poruncii Domnului. Au zidit un altar pe care au adus jertfe, au scris legea lui Moise pe pietre, au fost rostite binecuvântările şi blestemele: aşa au împlinit ei porunca Domnului, pe locul pe care Avraam şi Iacov şi-au întins corturile cu sute de ani înainte, când aceştia ajunseseră la Sihem (Gen. 12:6; 33:18).1.5.1.2.3. Compromisul israelitilor cu gabaoniţii şi campania de sud(Iosua 9:1-10:43)Gabaonul. Iosua a venit în ajutorul gabaoniţilor. iar Domnul în ajutorul israelitilor. Dumnezeu a trimis o grindină din cer asupra taberei vrăjmaşe şi i-a nimicit pe mulţi. Soarele s-a oprit deasupra Gabaonului şi ziua a continuat până când israeliţii au repurtat o victorie deplină. Cei cinci împăraţi au fost prinşi, omorâţi şi aruncaţi în peştera unde se ascunseseră.Israeliţii au continuat lupta şi au cucerit şi cetăţile: Macheda, Libna, Lachis, Eglon, Hebron, Debirul şi întreg ţinutul de miazăzi: de la Cades-Bamea, până la Gaza şi până la Gabaon (Iosua 10:16-43).1.5.1.2.4. Victoria în campania de nord (Iosua 11:1-15)O altă coaliţie a cetăţilor din nord. condusă de Iabin, împăratul Haţorului, a fost organizată împotriva

israelitilor cuceritori. Lupta s-a dat la Meron şi s-a soldat cu biruinţa deplină a israelitilor. Haţoml, capitala coaliţiei cetăţilor din nord, a fost distrusă şi arsă1", iar restul cetăţilor, cucerite de israeliţi.în Iosua 11:16-12:24 sunt prezentate în sumar toate cuceririle israelitilor. Israeliţii au cucerit ţara Canaanului, începând de la Cades-Bamea (în sud), până la Valea Libanului (în nord), la poalele Muntelui Hermon. La răsărit de Iordan, zona cucerită se întindea de la Muntele Hermon (în nord), până la Valea Arnonului, la est de Marea Moartă. Iosua a biruit un total de treizeci şi unu de regi. Nu toate cetăţile au fost cucerite. Insă cuceririle realizate au dat israelitilor posibilitatea de a controla şi de a împărţi întreaga ţară. A rămas necucerit ţinutul filistenilor, în partea de sud-vest a ţării Canaanului, care a fost cucerit după mai multe secole de către împăratul David (13:1-7; lîmp. 4:21; 24-25). Iar partea de nord-vest, ţara sidonienilor, nu a fost cucerită niciodată.Se poate afirma că ţara Canaanului a fost cucerită la porunca lui Dumnezeu, deşi s-au semnalat unele abateri privind măsura îndeplinirii poruncii divine, fapt pentru care israeliţii au avut mult de pătimit în cursul istoriei.1.5.2. ÎMPĂRŢIREA ŢĂRII CANAANULUI (Iosua 13:1-22:34)Pe lângă încredinţarea de a cuceri ţara, Iosua a primit şi însărcinarea de a o împărţi între triburile israelite. Triburile Ruben, Gad şi jumătate din Mânase îşi primiseră partea de moştenire la răsărit de Iordan, încă pe timpul lui Moise şi al lui Eliazar (Iosua 13:8-33; Num. 32). De la râul Arnon, în sudul părţii de est a Mării Moarte, se întindea ţinutul lui Ruben, până la limita de nord a Mării Moarte.In continuare, în estul Iordanului, spre nord, se întindea ţinutul lui Gad, în partea de mijloc a ţării până spre Marea Galileii, iar în nord, era ocupată de jumătate din seminţia lui Mânase.Tabăra israelită continua să fie localizată la Ghilgal. Acolo s-a procedat la împărţirea ţării din partea de vest a Iordanului. Tot teritoriul a fost împărţit de către comandantul Iosua şi marele preot Eliazar şi repartizat prin tragere la sorţi5 Halley. op.cit., pp. 163 şi 164. Expediţii arheologice au procedat la excavarea rămăşiţelor acestor cetăţi şi au descoperit un strat de cenuşă care provine din junii anului 1400 î.H.. confirmând afirmaţiile Cuvântului Domnului.celor nouă seminţii şi jumătate, care nu primiseră teritorii în partea de est a Iordanului. Caleb, care dăduse dovadă de o deosebiţi credincioşie, s-a bucurat de aleasă consideraţie prin aceea că i s-a dat cetatea Hebron (14:6-15).Cei din tribul lui Iuda şi-au însuşit teritoriul dintre Marea Moartă şi Marea Mediterană, cuprinzând şi cetatea Betleem. Ei au încercat să cucerească şi Ierusalimul - care se chema Iebus - şi au ars cetatea (Jud. 1:8), însă nu au fost în stare să-i alunge pe iebusiţi (15:63), care au trăit în vecinătatea lui Iuda şi a lui Beniamin până când David i-a alungat din Ierusalim (2Sam. 5:6-10).Fiii lui Iosif. Efraim şi a doua jumătate din Mânase au primit cea mai mare parte a teritoriului, la vest de Iordan, între Marea Galileii (în nord) şi Marea Moartă (în sud) (16:1-17:18). Fetele lui Mânase au primit şi ele o moştenire, în mijlocul fraţilor lor, după porunca Domnului.Mai târziu, centrul religios a fost stabilit la Silo (18:1). Fiind adunaţi aici, Iosua a îndemnat şi restul de şapte seminţii să meargi să ia în stăpânire părţile căzute la sorţi pentru fiecare, potrivit unui plan care a fost întocmit. Beniamin şi Dan şi-au primit teritoriul imediat la nord de Iuda, până la Efraim; Beniamin spre Iordan; iar Dan în partea centrală, spre vest. Fiii lui Simion au primit ca moştenire a lor o parte din ţinutul prea mare al lui Iuda, în sud, înspre Cades-Barnea. La nord de Mânase, începând de la Valea Meghido şi Muntele Cârmei, şi-au primit moştenirea: Isahar, înspre Iordan, în nordul lui Mânase, până în dreptul Mării Galileii; Zabulon, în partea centrală; Aşcr, în partea de nord-vest, pe malul Mării Mediterane; iar Neftali, la nord de Isahar şi Zabulon, între Iordan şi Marea Galileii. în est şi Aşer, în vest.Copiii lui Israel i-au dat lui Iosua ca moştenire cetatea Timnat-Serah (în Muntele Efraim), pe care el a zidit-o şi acolo şi-a stabilit reşedinţa.După porunca lui Dumnezeu, israeliţii au desemnat cele trei "cetăţi de scăpare" în partea de vest a Iordanului (Iosua 20:1-9): Chedeşul, în Neftali; Sihemul, în Efraim; Hebronul, în luda.Seminţia lui Levi nu a primit nici un teritoriu, căci moştenirea lor era Domnul. Deoarece ei slujeau la cortul întâlnirii, urma ca fiecare trib din Israel să desemneze anumite cetăţi de locuit pentru ei. Astfel, au fost desemnate patruzeci şi opt de cetăţi, împreună cu teritoriile dimprejurul acestora, pentru leviţi şi pentru turmele lor; 13 cetăţi dintre acestea au fost destinate preoţilor (Iosua 21:19). La încheierea cuceririi şi împărţirii ţării, Iosua i-a eliberat pe bărbaţii din triburile din estul Iordanului să se întoarcă în moştenirea lor, lăudându-i pentru credincioşia lor (Iosua 22:1-9). Ajunşi pe malul Iordanului ei au

construit un altar înalt în partea de vest a râului. Adunarea lui Israel la Silo a hotărât să trimită la ei pe Fineas şi căpetenii din tot poporul ca să-i tragă la răspundere pentru o asemenea faptă. Ei au arătat că nu era vorba de altar pentru închinare, ci de un monument de aducere aminte şi de mărturie pentru generaţiile viitoare, privind faptul că şi cei din estul Iordanului aparţineau aceluiaşi popor al lui Israel. Altarul era un monument, ca mărturie că ei rămân la credinţa că Domnul este Dumnezeu. De aceea, i-au pus numele "Ed" -/Mărturie/. Acest fapt a demonstrat: pe de o parte, dorinţa israeliţilor după unitate - ca popor - , şi, din punct de vedere religios, având o închinăciune centralizată; iar pe de altă parte, atitudinea lor dârză împotriva idolatriei (Iosua 22:10-34).1X4

1.5.3. CONSTRÂNGEREA MOŞTENIRII (Iosua 23:1-24:33)Cucerirea Canaanului a durat circa şapte ani (Iosua 14:6-12), după care Israel şi-a primit moştenirea; apoi, Iosua (conducătorul lor), la vârsta de 110 ani a convocat adunarea poporului la Sihem şi a ţinut două cuvântări, prin care i-a învăţat pe israeliţi cum să se comporte pentru a-şi păstra moştenirea primită.1.5.3.1. CUVÂNTAREA LUI IOSUA CA ŞI CONDUCĂTOR MILITAR (Iosua 23:1-16)Câteva lucruri deosebit de semnficative, pe care israeliţii nu trebuie să le uite, sunt prezentate în această cuvântare. Ei trebuie să ştie că ţara aparţine lui Dumnezeu şi că a fost cucerită de El, care a luptat pentru ei, apoi le-a dăruit-o lor. Tot El este acela care va continua să elibereze restul ţării şi să le-o dea în stăpânire.Apoi, israeliţii sunt chemaţi să-I fie credincioşi lui Dumnezeu şi să păzească legile Sale, căci a merge după alţi dumnezei ar însemna lepădare de Iahve - ca Dumnezeu - şi israeliţii nu trebuie să se amestece cu aceste neamuri prin căsătorie.1.5.3.2. CUVÂNTAREA LUI IOSUA CA ŞI CONDUCĂTOR SPIRITUAL (Iosua 24:1-28)Pentru cea de a doua cuvântare a lui Iosua, are loc o adunare naţională solemnă, în faţa căreia el prezintă pe scurt "sfânta istorie" a naţiunii sale: actul răscumpărător al lui Iahve în formarea acestei naţiuni până la organizarea naţiunii la Silo; apoi, de la originea ei în anturajul păgânesc al lui Terah, în Mesopotamia, şi conducerea acestui popor prin istorie, până ce el a ajuns să stăpânească ţara bună a Canaanului, ca popor al Domnului. Iosua îi cheamă saşi rededice viaţa în întregime Domnului, de bunăvoie, prin proprie alegere între Dumnezeu şi idoli. Condiţiile legământului sunt: frica de Domnul şi slujirea Lui cu credincioşie (Iosua 24:14). Poporul şi-a reafirmat propria şi totala dedicare Domnului, care este singurul Dumnezeu şi care a făcut aceste lucruri pentru ei. Iosua, ca şi Moise în trecut, scrie despre devotamentul lor în "Cartea legii lui Dumnezeu" şi ridică acolo o piatră drept mărturie privind decizia lor.După aceea, Iosua a murit (la vârsta de 110 ani) şi a fost îngropat în ţinutul care-i căzuse drept moştenire (Iosua 24:29-33).Oasele lui Iosif aduse din Egipt au fost îngropate la Sihem, în ţarina cumpărată de Iacov (în moştenirea fraţilor lui Iosif). Eliazar a murit şi el, şi a fost îngropat în Muntele lui Efraim.Iosua este un strălucit prototip al Domnului Isus Hristos, care conduce la biruinţă poporul Său aflat în conflict cu lumea înconjurătoare. El, care este Comandantul oştirii Domnului (Evr. 2:10-11), este preocupat de problemele zilnice ale credincioşilor Săi şi El este moştenirea lor (Ef. 1:11,14).O problemă care se ridică, privind cele prezentate în cartea Iosua este moralitatea faţă de faptul că israeliţilor li se porunceşte să treacă prin ascuţişulsăbiei întreaga populaţie a Canaanului. Nu poate fi aceasta considerată o crimă din punct de vedere moral? Trebuie precizat că aceasta nu a fost o crimă, ci o distrugere justificată a acestor popoare.- Distrugerea justificată nu este bazată pe ură şi răutate intenţionată (Gen. 9:6; 14:13-16; Ex. 22:2; Rom. 13:1-4). A fost actul justiţiei divine asupra unor popoare vinovate şi de neschimbat.- Dumnezeu nu trimite distrugerea asupra unor popoare nevinovate (Iosua 6:17-25; 20:1-9; Gen. 18:22-33; Num. 31:31-35; 35:6-34; Evr. 11:31).- Canaaniţii n-au fost nicidecum oameni nevinovaţi (Gen. 9:25; Lev. 18:25; Deut. 12:29-31).- Dumnezeu a aşteptat mai bine de 400 de ani înainte de a executa judecata asupra popoarelor corupte ale Canaanului. Acest ţinut devenise un mădular cangrenat în organismul umanităţii şi singura soluţie era extirparea sa (Gen. 15:16; Lev. 18:24; 20:1-5; Deut. 20:17-18; 2Pet. 3:9).- Exterminarea acestei societăţi decăzute a fost o poruncă directă şi explicită a lui Dumnezeu, executată prin Israel - instrumentul teocratic (Ex. 23:27-30; Deut. 7:3-6; Iosua 8:24-26).Soarta crudă, dar dreaptă, rezervată popoarelor decăzute din ţara Canaanului este un semnal de alarmă

pentru israeliţii care au primit ţara în dar, însă care o vor pierde din pricina necredincioşiei, cât şi pentru oamenii de pe întreg pământul privitor la judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului şi a nelegiuirii. In dreptatea Sa, Dumnezeu va aduce judecată dreaptă asupra fiecărui păcătos, dar nu înainte de a-Şi dezvălui harul iertării şi de a-i izbăvi pe toţi cei ce primesc mântuirea Sa.CAPITOLUL II

JUDECĂTORI APOSTAZIA POPORULUI LUI DUMNEZEULa moartea lui Iosua, israeliţii au rămas o confederaţie de douăsprezece seminţii (triburi) fără să aibă un guvern central. Forma de guvernământ care începuse o dată cu organizarea naţiunii la Sinai a fost Teocraţia, care constă în conducerea naţiunii de către Dumnezeu în mod direct. Cei care aveau roluri administrative şi de conducere acţionau sub călăuzirea şi după Legea lui Dumnezeu. Această formă s-a păstrat şi în perioada judecătorilor. Israeliţii însă nu au luat în mod serios sistemul teocratic de care beneficiau şi nici pe Dumnezeu, regele lor, ci sub influenţa altor popoare cu care au convieţuit s-au dedat la idolatrie şi la o trăire păcătoasă.De multe ori aflată într-o stare de anarhie, hărţuită de războaie civile în interior şi asuprită din exterior, urmărită de popoare puternice care au încercat s-o distrugă, naţiunea israelită nu a avut parte de o dezvoltare normală.Faza de adevărată înflorire naţională a fost atinsă de-abia în perioada ce a urmat acestei etape zbuciumate a judecătorilor, şi anume în perioada monarhiei unitare şi mai ales în timpul domniei lui David şi Solomon.Pentru Israel, perioada judecătorilor, premergătoare monarhiei, este caracterizată de refrenul cărţii Judecători: "în vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea" (Judecători 17:6; 18:1; 19:2; 21:25), care marchează o stare întunecată din procesul de decădere a naţiunii.Totuşi, Dumnezeu, care este credincios, nu a renunţat la planul Său şi nu şi-a abandonat poporul. Chiar şi în aceste împrejurări El Şi-a manifestat puterea şi dragostea Sa, o dată cu dreptatea Sa divină. Când israeliţii se abăteau de la legea Domnului şi se îndeletniceau cu idolatria, El îngăduia să fie asupriţi de către diferite popoare. Când se întorceau cu căinţă la Dumnezeu, Dumnezeu ridica judecători care să-i izbăvească şi să-i conducă. Aceasta a fost caracteristica perioadei dintre moartea lui Iosua (Jud. 2:6-9) şi începutul monarhiei sub împăratul Saul (lSam. cap. 8-10).Ultima perioadă din timpul judecătorilor a fost ura de tranziţie, când sub judecătorul Eli şi apoi sub Samuel s-au conturat tot mai mult condiţiile începerii perioadei monarhiei.Aceată perioadă este prezentată în cartea Judecători şi Rut; aceasta din urmă se pare că ar fi un apendice la Judecători în unele dintre manuscrise. Dumnezeu a folosit şi această perioadă, cu evenimentele ei, spre a conduce naţiunea aleasă tot mai mult spre punctul central al rolului ei în istorie - venirea Izbăvitorului prin care să-i formeze adevăratul popor al lui Dumnezeu.2.1. NUMELE CĂRŢII JUDECĂTORIîntrucât descrie decăderea spirituală a poporului Israel după moartea lui Iosua şi a contemporanilor acestuia, această carte a fost numită şi cartea "apostaziei" sau a "decăderii".Numele cărţii este o traducere a cuvântului evreiesc Q^UŞtZJ /Sophetim/ "Judecători", iar în latină /Judicum/ "judecători"; cartea şi-a luat numele de la conducătorii din Israel în perioada dintre Iosua şi Samuel.2.2. AUTORUL CĂRŢIICritica raţionalistă consideră şi cartea Judecători ca fiind o compilaţie redacţională în baza diferitelor surse. Tradiţia iudaică atribuie cartea, împreună cu Rut, lui Samuel. Ceea ce este clar este faptul că această carte a fost scrisă din perspectivă profetică şi într-o unitate structurală ce evidenţiază faptul că bunăstarea poporului depinde de relaţia lui cu Dumnezeu şi de dedicarea acestuia faţă de El (2:10; 3:4; 4:1; 6:1; 8:33-34; 10:6; 13:1).2.3. CICLURILE DE ASUPRIRE ŞI DE ELIBERARE AISRAELIŢILOR DIN ACEASTĂ PERIOADĂFiecare ciclu cuprinde apostazia israeliţilor, opresiunea lor îngăduită de Dumnezeu, pocăinţa lor şi eliberarea prin judecători, care erau un fel de conducători militari şi administrativi (3:1-11; 3:12-31; 4:1-5, 31; 6:1-8:28; 9:22-57; 10;6-12:7; 13:1-16:31). Cartea arată că neascultarea de Dumnezeu duce la judecată şi pedeapsă şi că Dumnezeu voieşte să elibereze pe poporul Său dacă se întoarce cu pocăinţă. De asemenea, arată că şi o naţiune teocratică are nevoie de conducători neprihăniţi şi indică spre nevoia unui rege neprihănit.6 Iată aici schema unui astfel de ciclu:

Pace şi odihnă=Apostazie EliberareAsuprire şi pocăinţăPace si odihna

2.4. CADRUL EVENIMENTELOREvenimentele din cartea Judecători se petrec din punct de vedere geografic în Ţara Făgăduinţei.Din punct de vedere istoric, cartea acoperă perioada dintre moartea lui Iosua şi a bătrânilor contemporani lui şi conducerea lui Samuel (2:6-9). Cronologia exactă a acestei perioade este greu de stabilit. Anii alocaţi asupririi, mandatelor judecătorilor şi perioadelor în care popoml a avut odihnă dau un total de 410 ani. însă unele din aceste perioade par să se suprapună. După mai multe studii competente s-a ajuns să se aprecieze că timpul judecătorilor a durat aproximativ 300 ani. începând cu 1373 şi încheind cu 1047 î.H. . Calculul se face în baza afirmaţiei din 1 împăraţi 6:1. care arată că de la Exod până la construirea templului lui Solomon s-au scurs 480 ani. Trebuie remarcat faptul că această perioadă include şi timpul călătoriilor prin pustie şi timpul de tranaziţie sub Eli şi Samuel, cât şi monarhia lui Saul, David şi primii patru ani ai lui Solomon. Concluzia este că unii dintre judecători au fost puşi în funcţie în acelaşi timp, însă în diferite arii de influenţă şi responsabilitate (Exemplu: Samson şi Iefta).Ciclul de apostazie şi eliberare se repetă de şapte ori în cartea Judecători. în total au fost 12 judecători, incluzându-1 şi pe Abimelec, care de fapt a fost un uzurpator. Ei au fost un fel de conducători militari care au activat până s-a obţinut eliberarea, iar unii au funcţionat şi ca agenţi judecătoreşti în timp de pace. Pentru îndeplinirea chemării divine ei erau înzestraţi cu harisma. Ei nu aveau o capitală politică, Silo continuând să fie un centru religios (Iosua 18:1). Judecătorii se ridicau potrivit cu necesităţile situaţiei locale sau naţionale şi erau recunoscuţi unii de naţiune, iar alţii doar la nivel local, pe seminţie. Nu era asigurat un succesor, iar conducerea era organizată în mod fragmentar.2.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMARCartea Judecători se împarte în următoarele părţi:- Introducere (1:1-3:6)- Ciclurile de opresiune şi eliberare (3:7-16:31)- Ilustrarea anarhiei epocii judecătorilor (17:1-21-25)2.5.1. INTRODUCERE (1-3:6)în introducerea cărţii este prezentată moartea lui Iosua şi a celor din generaţia sa.situaţia triburilor israelite după2.5.1.1. NEASCULTAREA ŞI APOSTAZIA (1:1-2:5)Deşi ei experimentaseră binecuvântări în ascultare de Domnul, au uitat curând lucrul acesta. Neascultarea este un proces în care ei înaintează spre dezastrele provocate de aceasta.La început, ei păstrează obiceiul bun de a întreba pe Domnul pentru ca acesta să le răspundă. Iuda se uneşte cu Simion şi astfel Adoni-Bezec gustă din dreptatea Domnului (1:7). Cetatea Ierusalim este trecută prin ascuţişul săbiei, Caleb împreună cu Otniel fac acte de vitejie (1:1-18).The Criswell Stucfy Bible, p. 296.Halley. p. 168. Vezi calculele făcute de Halley.Pe măsură ce ei se încăpăţânează şi trăiesc în neascultare de Dumnezeu, au parte de victorie incompletă (1:19-36). Iuda nu mai poate să-i izgonească pe locuitorii din câmpie (1:19). Fiii lui Beniamin îi cruţă pe iebusiţii care locuiau în Ierusalim şi la fel procedează şi celelalte seminţii cu popoarele idolatre păgâne (1:21-36).Dumnezeu mustră triburile neascultătoare (2:1-5). îngerul Domnului apare şi-i mustră din pricină că neglijaseră Legământul cu Dumnezeu şi aplică judecăţile Sale. Locul a fost numit Bochim /Cei ce plâng/, pentru că ei au ridicat acolo glasul şi au plâns.Perioada judecătorilor evidenţiază din plin felul în care israeliţii au devenit apostaţi faţă de Domnul şi modul în care au fost judecaţi. Este amintită apostazia (2:6-13). Decăderea a fost treptată. Ei au slujit Domnului în timpul vieţii lui Iosua şi a contemporanilor lui. Generaţia următoare nu cunoştea pe Domnul şi s-a dedat la fapte păcătoase, a părăsit pe Domnul şi a slujit baalilor. slujire care implica închinare pe înălţimi, dansuri şi practici sexuale păcătoase. Canaaniţii plasau simboluri ale fertilităţii în jurul caselor de pe înălţimi unde locuiau bărbaţi şi femei prostituate şi practicau prostituţia (llmp. 14:23; 2Imp. 23:7). Astarteea era soţia lui Baal, zeiţa fertilităţii şi a iubirii senzuale, patroana războiului şi a sexului. în decăderea lor spirituală, israeliţii au părăsit pe Domnul şi au slujit zeilor,

după metoda canaaniţilor (3:7; 10:6-16; lSam. 7:3-4; 12:10).2.5.1.2. JUDECATA Şl IZBĂVIREA DEPLINĂ (2:6-3:6)Introducerea prezintă şi judecata şi izbăvirea (2:14-3:6). Datorită apostaziei. Domnul i-a dat pradă duşmanilor care-i înconjurau. Asuprirea din partea vrăjmaşilor era o exprimare a mâniei Domnului (2:15). Insă în dragostea Lui. Dumnezeu le-a ridicat şi izbăvitori. Ei experimentau libertate, pace şi bucurie în timpul vieţii judecătorului, însă apostazia se accentua după moartea acestuia. De aceea şi Domnul a hotărât să nu nimicească popoarele rămase în mijlocul israeliţilor, pentru a-i folosi la încercarea acestora. în felul acesta, israeliţii unnau să-şi dovedească credincioşia fată de Domnul trăind în mijlocul tuturor neamurilor idolatre pe care Dumnezeu hotărâse să le nimicească, însă ei le-au cruţat amestecându-se cu ele. Ne vrând să slujească lui Dumnezeu în libertate, aveau să-L slujească sub opresiune; astfel au început ciclurile de opresiune şi eliberare din timpul judecătorilor.2.5.2. CICLURILE DE OPRESIUNE ŞI ELIBERĂRI (Jud. 3:7-16:31)După cum am mai văzut, în cartea Judecători sunt prezentate ciclurile apostaziei şi ale eliberării israeliţilor, cicluri care constau în: odihnă, rebeliune împotriva lui Dumnezeu, asuprire trimisă sau îngăduită de Dumnezeu, pocăinţă şi restaurarea israeliţilor. în total au fost şapte asemenea cicluri:(1) Opresiunea Mesopotamiană -judecător: Otniel (3:8-11)(2) Opresiunea Moabită -judecător: Ehud (3:12-30)(3) Opresiunea Filisteană -judecător: Şamgar (3:31)(4) Opresiunea Canaanită -judecători: Debora şi Barac (4:1-5:31)(5) Opresiunea Madianită -judecători: Ghedeon - Tola - Iair (6:1-10:5)(6) Opresiunea Amonită -judecători: Iefta, urmat de Ibzan şi Elon, apoi de Abdoni (10:6-21:15)(7) Opresiunea Filisteană -judecător: Samson (13:1-16:31)Aceste opresiuni s-au manifestat împotriva israeliţilor în diferite condiţii interne; astfel, deosebim:2.5.2.1. OPRESIUNI EXTERNE ÎN CONDIŢII DE UNITATE INTERNĂ(3:7-5:31)Aceste opresiuni au avut loc în prima parte a perioadei în care s-au evidenţiat primii cinci judecători.(1) Opresiunea Mesopotamiană (3:7-11). împăratul asupritor, unealtă în mâna Domnului, a fost Cuşan-Rişeataim, care i-a supus pe israeliţi timp de opt ani. Dumnezeu a ridicat pe Otniel, nepotul şi apoi ginerele lui Caleb (1:13). Acesta, în calitate de conducător de oşti aflat sub impulsul Duhului Sfânt, i-a înfrânt pe duşmani. Drept rezultat, ţara a avut odihnă timp de 40 de ani.(2) Opresiunea Moabită (3:12-30). Unealta asupritoare a fost Eglon, regele Moabului, succesor al lui Balac, care în coaliţie cu amoniţii şi amaleciţii (3:13) i-a asuprit pe israeliţi timp de 18 ani. Cele trei triburi le-au declarat israeliţilor război în care le-au capturat cetatea "Finicilor" (Ierihonul). La strigătul de pocăinţă al israeliţilor, Dumnezeu 1-a ridicat dintre Beniamiţi pe judecătorul Ehud, un luptător care nu se folosea de mâna dreaptă. Metoda de izbăvire a constat dintr-un act de curaj şi de şiretenie. însoţind tributul către regele Moabului, Ehud a cerut o audienţă tainică la Eglon, pe care 1-a lovit cu mâna stângă folosind sabia ce o avea în secret în partea dreaptă. După aceea i-a organizat pe israeliţi pentru luptă împotriva moabiţilor demoralizaţi; au ucis 10.000 dintre ei, alungându-i pe asupritori. Israel a avut odihnă pentru o lungă perioadă de 80 de ani.(3) Opresiunea Filistenă (3:31). De data aceasta asupritori au fost filistenii, fără a se preciza conducătorul. Se pare că Şamgar, îndemnat de Dumnezeu, a hotărât să se opună filistenilor care poate încercau să pătrundă în teritoriile israelite. Printr-un act de vitejie personală, omorând 600 de filisteni cu un otig de plug, a izbăvit Israelul.(4) Opresiunea Canaanită (4:1-31). Iabin, împăratul Canaanului şi Sisera, căpetenia oştirii lui i-au asuprit pe israeliţi timp de 20 de ani. Ei deţineau o armată puternică şi multe care de luptă.în timpul acesta, oficiul profetic în Israel, localizat la Betel, lângă Rama, era deţinut de către Debora, nevasta lui Lapidot din tribul lui Efraim.La îndemnul lui Dumnezeu, Debora îl invită pe Barac să se ridice cu 10.000 de oşteni din triburile Neftali şi Zabulon împotriva lui Sisera. Barac nu a avut curaj să meargă în această luptă decât însoţit de către Debora, fapt pentru care Debora îl anunţă că faima pentru biruinţă va fi a unei femei.Ostile s-au întâlnit pe muntele Tabor şi Domnul a pus pe fugă în mod surprinzător oastea canaaniţilor. Sisera a fugit pe jos şi a fost primit de către Iaela, nevasta lui Heber, chenitul, dintre fiii lui Hobab, cumnatul lui Moise. Aceasta i-a dat lapte, apoi într-un mod subtil 1-a ucis cu un ţăruş de cort pe carei 1-a bătut în tâmplă pe când dormea. Victoria deplină a israeliţilor a fost sărbătorită printr-un cântec de laudă compus de către Debora şi Barac. Acest cântec evidenţiază ajutorul Domnului, felul cum

Dumnezeu a ieşit la luptă pentru israeliţi şi cum cei conduşi de El au avut parte de o victorie deplină (5:1-31). Ţara a avut odihnă patruzeci de ani.8

2.5.2.2. OPRESIUNI ÎN CONDIŢIILE LIPSEI DE UNITATE INTERNĂ (6:1-16:31)Dacă opresiunile din prima perioadă au confruntat pe israeliţi în unitate, cele din a doua perioadă îi întâlnesc şi-i hărţuiesc în condiţii de scindare internă, ceea ce a dus la o şi mai mare pierdere din partea israeliţilor.2.5.2.2.1. Opresiunea Madianită (6:1-8:35)Madianiţii au asuprit pe Israel timp de şapte ani. Ei făceau incursiuni dinspre deşerul Siriei în calitate de nomazi ostili care călăreau pe cămile, fiind cunoscuţi sub numele de madianiţi, amaleciţi şi fiii răsăritului. Aceştia veneau şi prădau recoltele şi vitele israeliţilor. Israeliţii erau nevoiţi să-şi ascundă recoltele în peşteri. Situaţia disperată i-a condus pe israeliţi la pocăinţă. Un proroc trimis de Domnul a venit să-i mustre din pricina apostaziei, apoi Dumnezeu i-a izbăvit prin judecătorul Ghedeon.Ghedeon, fiul lui Ioas din Mânase, este chemat în cadrul unei teofanii (6:11-16). îngerul Domnului i se arată pe când Ghedeon treiera grâul în arie pentru a-1 ascunde de madianiţi. Chemarea este confirmată din două părţi: a lui Dumnezeu şi a lui Ghedeon. Prin primirea jertfei adusă de Ghedeon este dovedită personalitatea celui care cheamă. Domnul era cel ce ohema pe slujitorul Său. Din partea lui Ghedeon, chemarea este dovedită prin surparea altarului lui Baal aflat în grădina tatălui său. în urma acestui act de vitejie Ghedeon e tras la răspundere de către oamenii din cetate şi i se dă numele de Ieru-Baal sau "Apere-se-Baal", deoarece cu aceste cuvinte tatăl său a trecut de partea lui. Ghedeon, îmbrăcat cu Duhul Sfânt, a chemat la luptă bărbaţi din Mânase, Aşer, Zabulon şi Neftali. Convingerea că va fi biruitor îi este întărită prin semnul repetat cu lâna din arie. (în prima noapte numai lâna a fost acoperită cu rouă şi tot pământul a fost uscat, iar în a doua totul a fost ud cu rouă şi numai lâna uscată).S-au adunat la Ghedeon 32.000 oşteni, care au fost selectaţi mai întâi prin autoevaluare potrivit cu Legea Domnului (7:3). Au mai rămas 10.000. Al doilea test - al dovedirii caracterului după felul cum au băut apă din pârâu - i-a evidenţiat pe cei 300 de oşteni aleşi de Domnul pentru a merge la luptă. Comandantul este încurajat şi prin vizita nocturnă făcută în tabăra madianiţilor şi audierea visului unuia din garda vrăjmaşă, din care vedea atât starea de spirit decăzută a madianiţilor, cât şi perspectiva biruinţei lui Ghedeon.Strategia luptei a fost de aşa natură încât a dovedit că lupta o duce Dumnezeu, israeliţii neavând altceva de făcut decât să-şi însuşească prada. Cei trei sute au fost împărţiţi în trei cete şi fiecare dintre ei purta câte o trâmbiţă şi un ulcior cu o făclie. Urmând exemplul lui Ghedeon, fiecare dintre ei trebuia să spargă ulciorul pentru a fi văzută lumina, să sune din trâmbiţă şi să strige: •'Sabia Domnului şi a lui Ghedeon !". în felul acesta lăsau impresia că erau mulţi. Domnul a luptat pentru ei şi le-a dat o mare izbăvire.După biruinţa asupra madianiţilor, Ghedeon a avut de înfruntat pe plan intern diferite situaţii dificile. Bărbaţii din Efraim şi-au manifestat invidia şi nemulţumirea pentru că nu au fost şi ei invitaţi să se confrunte cu duşmanii. Ghedeon este caracterizat de un spirit de pace şi umilinţă, cât şi de disciplină.în sfârşit trebuie să se confrunte pe sine. Poporul i-a cerut lui Ghedeon să preia domnia întemeind un sistem ereditar de guvernare în Israel. El refuză, împotrivindu-se orientării spre monarhie, totuşi cere să i se facă un efod de aur ca şi comemorare a biruinţei, efod pe care el 1-a instalat la Ofra. Acesta a devenit o cursă atât pentru el şi familie, cât şi pentru israeliţi, conducându-i spre idolatrie. Deşi Ghedeon le-a asigurat israeliţilor siguranţă şi odihna timp de patruzeci de ani, influenţa lui religioasă a fost negativă şi a condus la idolatrie şi deci la alte opresiuni. El a lăsat în urmă şaptezeci de fii, precum şi pe Abimelec, un fiu născut de o concubină din Sihem.2.5.2.2.2. Confuzia sub Abimelec, Tola şi Iair (Jud. 9:1-10:5)Abimelec, fiul lui Ghedeon din ţiitoarea din Sihem, a uzurpat tronul refuzat de tatăl său, instalându-se rege la Sihem unde a domnit trei ani. Câştigând adeziunea celor din Sihem, el i-a omorât mişeleşte pe cei şaptezeci de fii ai lui Ghedeon, cu excepţia lui Iotam care se ascunsese. Acesta se adresează către locuitorii din Sihem printr-o parabolă rostită de pe Muntele Garizim.Prin parabola cu spinul invitat să domnească asupra copacilor, el condamnă şi contestă dreptul lui Abimelec de a domni şi invocă blestemul asupra relaţiei necinstite dintre ei şi regele lor uzurpator de tron. După scurt timp au izbucnit între ei luptele civile şi Abimelec a fost omorât cu o piatră de moară aruncată de pe zid de către o femeie.Dumnezeu, care-i conducea pe israeliţi în lupta împotriva duşmanilor, i-a condus şi în răzbunarea împotriva şireteniei şi nedreptăţii.Tola şi Iair sunt pomeniţi doar în legătură cu diferite răspunderi

judiciare. Lui Tola i se atribuie o domnie de douăzeci şi trei de ani în Efraim. Iair a judecat douăzeci şi doi de ani în ţara Galaad, la răsărit de Iordan. El era un poligam bogat şi avea treizeci de fii.2.5.2.2.3. Opresiunea Amonită (10:6-12:7)în timpul acesta opresiunea ameninţa sudul ţării din două direcţii: în vest din partea filistenilor, iar în est din partea amoniţilor.Bătrânii Galaadului găsindu-se în strâmtorare l-au chemat pe Iefta, pe care-1 izgoniseră pentru că era fiul unei curve. să conducă lupta împotriva amoniţilor şi să le fie căpetenie în ţara Galaadului. Se pare că Iefta a fost judecător doar în Galaad, unde opresiuneadura deja de 18 ani (10:6-8). Amoniţii s-au infiltrat în teritoriile lui Iuda, Beniamin şi Efraim (10:9-18). Iefta, în final, acceptă propunerea şi începe să se confrunte cu duşmanul mai întâi prin tratative. El îi demonstrează, pe bază istorică, împăratului amonit că Domnul a dat ţara aceea israeliţilor şi că aceştia au deţinut-o timp de 300 ani (11:12-28). Amoniţii au respins tratativele. Confruntarea militară s-a petrecut sub spectrul unei juruinţe făcute de către Iefta, prin care el promitea că va aduce ca ardere de tot Domnului pe oricine îi va ieşi înainte când se va întoarce biruitor de la lupta cu amoniţii. Duhul Domnului a venit peste el şi israeliţii au avut o mare biruinţă şi au fost izbăviţi de sub asuprirea amonită.La întoarcerea de la luptă, singura lui fiică i-a ieşit în întâmpinare plină de bucurie, cu timpane şi jocuri. Biblia spune că după ce şi-a plâns fecioria pe munţi două luni, el a împlinit cu ea juruinţa făcută înaintea Domnului. Fetele lui Israel prăznuiesc în memoria ei patru zile pe an. Acest fapt a fost contestat de mulţi, care discreditează asemenea proceduri. Trebuie precizat că Dumnezeu nu a cerut acest sacrificiu din partea lui Iefta, ba, mai mult, sacrificiile umane erau total interzise de Legea Domnului. încă pe vremea lui Avraam, Dumnezeu a stopat asemenea iniţiativă (Genesa 22:1-14). Sistemul levitic le interzice cu desăvârşire (Lev. 18:21: 20; 1-5; Deut. 12:29-32; 18:9-12). Cum trebuie dar văzută o asemenea acţiune în poporul Israel? Au fost mai multe păreri:- Se ştie că în timpul judecătorilor, conducătorii nu se conformau religiei israelite pure şi Legii Domnului, cu atât mai mult Iefta care era de origine semicanaanită. Aşa că se poate ca el să-şi fi adus realmente fiica sa ca ardere de tot. Aceasta însă nu înseamnă că a făcut un lucru plăcut Domnului, ci a acţionat conform cu propriul său plan făcând un jurământ pripit pe care apoi îl îndeplineşte după propria sa concepţie.- Alţii sunt de părere că sacrificarea putea însemna şi predarea ei în slujba perpetuă la locul de închinare, ca în cazul lui Samuel, şi prin aceasta însenina ca ea să nu mai aibă copii şi genealogia lui Iefta să se oprească.Un fapt este clar: el s-a dedicat totalmente idealului de izbăvire a poporului său şi figurează pe lista oamenilor credinţei (Evrei 11:32). Dumnezeu apreciază credinţa acelora care în limitele propriei lor fiinţe şi ale concepţiei timpului s-au dedicat total cauzei pentru care Dumnezeu i-a chemat.9

Iefta a trebuit apoi să se confrunte şi cu invidia efraimiţilor; aceştia i-au declarat război pentru că nu i-a invitat şi pe ei la luptă împotriva amoniţilor. Confruntarea militară a dus la moartea a 42.000 dintre efraimiţi omorâţi în luptă sau cu ocazia identificării lor la vadurile Iordanului care erau stăpânite de Galaadiţi. Cei din Efraim nu puteau rosti corect cuvântul "Şibolet" - ei ziceau "Sibolet". Iefta a fost judecător în Israel zece ani.2.5.2.2.4. Ibţan, Elon şi Abdon judecători (12:8-15)Ibţan din Betleem a fost judecător în Israel timp de şapte ani. El a fost un poligam şi a avut 30 de fii şi 30 de fiice. Elon din Zabulon a fost judecător 10 ani, iar Abdon din Efraim, alt bogat poligam care a avut 40 de fii, a fost judecător 8 ani.The Lion Handbook to tlie Bible, p. 224.2.5.2.2.5. Opresiunea Filisteană (13:1-16:31)Pe vremea când Iefta se confrunta cu amoniţii în ţinuturile Galaadului, în sud-vestul Palestinei filistenii i-au asuprit pe Israeliţi timp de 40 de ani şi Dumnezeu 1-a ridicat ca judecător pe Samson (13:1-16:21).(1) Naşterea lui Samson (13:1-25). Samson a fost întâiul născut al lui Manoah, un danit din Ţorea, localitate care se afla la 15 mile est de Ierusalim, în apropiere de cetăţile filistene. Naşterea celui care era menit să devină un izbăvitor în Israel a fost prevestită de către îngerul Domnului mamei sale, care era stearpă. Cazul face parte dintre puţinele de felul acesta prezentate în Scripturi. Mesagerul ceresc preciza de la început că cel ce se va naşte urma să fie un Nazireu (13:4-5; Num. 6:1-21), fapt care implica o întreită obligaţie: abţinerea de la folosirea băuturilor alcoolice sau chiar de la folosirea oricărui produs al viţei de vie (13:5; Num. 6:5); evitarea oricărui contact cu ceva necurat sau cu un

cadavru (Num. 6:6), precum şi interdicţia de a-şi tăia părul (13:5; Num.6:5). Toate aceste obligaţii implicite cerute de Legământul de nazireat au fost călcate de către Samson în mod succesiv şi în repetate rânduri. Nazireatul lui era strâns legat de chemarea de a începe să izbăvească poporul Israel din mâna filistenilor (Jud. 13:5). La rugăciunea lui Manoah, tatăl copilului, un om cu calităţi spirituale alese, mesagerul ceresc apare din nou şi repetă ceea ce trebuie respectat în legătură cu copilul.10

Dumnezeu îi reaminteşte lui Manoah. care voia să sacrifice în cinstea lui, că jertfele trebuie aduse numai lui Dumnezeu, ferindu-1 astfel de pericolul idolatriei. Manoah îşi exprimă ascultarea şi recunoştinţa faţă de Domnul pentru darul pe care avea să-1 primească.La vremea potrivită, cele profeţite s-au împlinit (Jud. 13:24-25). Manoah şi nevasta sa i-au dat copilului numele de Samson ="unul ca soarele" sau "un soare mic", nume care anticipa puterea şi energia sa miraculoase care s-au datorat binecuvântării lui Dumnezeu şi prezenţei Duhului lui Dumnezeu în viaţa sa încă din fragedă tinereţe, când a fost mişcat la Mahane-Dan, între Ţorea şi Eştaol (13:24-25).(2) Isprăvile lui Samson alternând cu greşelile acestuia (15:1-16:3). Samson a fost un erou dotat cu o putere supranaturală, care s-a evidenţiat prin faptele sale de vitejie, în acţiuni individuale, spre deosebire de alţi judecători care au recurs la mobilizarea oştilor israelite împotriva duşmanilor. Insă actele sale de vitejie prin care i-a tachinat pe filistenii asupritori, sunt umbrite de abaterile sale grosolane prin care a încălcat chemarea şi dedicarea sa. Decăderea sa a început o dată cu îndepărtarea de chemarea sa printr-o căsătorie cu o filisteancă. In final, printr-un act de imoralitate şi preacurvie îşi compromite chemarea şi Duhul Domnului se îndepărtează de el (14:1-20).Astfel, condus de propria sa voinţă şi de senzualitate, Samson îi determină pe părinţi să-şi părăsească principiile privind supunerea faţă de Legea Domnului şi să-i ia de nevastă o filisteancă din Timna (Ex. 34:16; Deut. 7:3,4). El0 îngerul care a prevestit naşterea lui Samson a fost o apariţie a lui Dumnezeu în persoana numită în Vechiul Testament "îngerul Domnului", care prin numele lui de "'Minunat" revelează identitatea Sa cu Domnul Isus, iar prin faptul că a primit jertfa lui Manoah contopindu-se cu flacăra acesteia dezvăluie identificarea cu Iahve.dispreţuieşte prevederile Legii Domnului, cât şi sfatul părinţilor de a se căsători în propria naţiune (14:3). In drum spre Timna,făcut cu scopul de a peţi fata, fiind stăpânit de puterea Duhului Sfânt, Samson sfâşie un leu numai cu propriile mâini. Când s-a dus să facă nunta, a mâncat din mierea depusă de albine în carcasa leului omorât de el şi Ie-a oferit şi părinţilor, fără ca aceştia să ştie de unde provenea. In felul acesta, călcarea legământului se extinde în diferite domenii ale vieţii lui, precum şi asupra părinţilor săi care. după ce au acceptat compromisul, continuă să fie înşelaţi.Sub influenţa minţii lui uşuratice şi a caracterului său materialist, în atmosferă de nuntă lumească (14:10) este biruit de către tovarăşii săi de glume dintre filisteni, care i-au ghicit ghicitoarea pentru că a fost trădat de către propria-i soţie. Aceasta îl împinge la alte fapte nechibzuite. Omoară treizeci de filisteni pentru a le lua costumele şi în felul acesta să-şi plătească pariul pierdut, apoi se izolează supărat. Singurul lucru cares-a realizat prin căsătoria sa a fost prilejul de a hărţui pe filisteni. Prin intermediul a trei sute de vulpi, la care le-a legat făclii între cozi, a dat foc grânelor filistenilor. Aceştia încearcă să se răzbune cerând israeliţilor să-1 predea pe Samson la Lehi. El ucide însă o mie de filisteni cu o falcă de măgar la Ramat-Lehi "Aruncarea fălcii".Viaţa lui Samson a alternat între îndepărtarea de Dumnezeu pentru trăirea propriei voinţe în dezlănţuirea simţurilor şi pasiunilor şi întoarcerea în necazuri iar la Dumnezeu. Chinuit de sete, a strigat către Dumnezeu şi El i-a dat în mod miraculos apă din stânca Lehi la izvorul En Hacore sau "Izvorul celui de strigă".Cel ce a fost gata să se căsătorească împotriva legii Domnului, este gata acum să ducă şi o viaţă imorală. Filistenii căutau să-1 prindă, iar el a luat porţile cetăţii pe umeri şi le-a dus în vârful muntelui.(3) Tragedia şi sfârşitul vieţii lui Samson (16:4-31). Ca întotdeauna, neglijarea binecuvântărilor a dus la pierderea acestora. Aventura lui Samson cu Dalila, care era de partea filistenilor, 1-a dus la pierzare. Aceasta 1-a ademenit şi a aflat că dacă i-ar fi tăiat părul ar slăbi. L-a trădat filistenilor care l-au tuns, iar el şi-a pierdut puterea devenind un om obişnuit. Filistenii i-au scos şi ochii şi l-au pus să învârtească la râşniţă.Cu ocazia unui festival închinat zeului Dagon, "zeul Peşte" al filistenilor, aceştia l-au adus pe Samson să-i distreze. în mijlocul batjocurilor, el s-a întors spre Dumnezeu cu pocăinţă şi rugăciune şi a cerut putere ca să se răzbune. In ultima sa ispravă a prins stâlpii templului lui Dagon şi a prăbuşit întreaga

clădire peste duşmanii batjocoritori, murind împreună cu aceştia. El a fost tipul omului individualist, mândru de înzestrarea sa; glumind cu puterea şi darul lui Dumnezeu a ajuns la totală prăbuşire. El niciodată nu i-a izbăvit pe israeliţi din mâna filistenilor, deşi timp de 20 de ani le-a creat probleme acestora din urmă, le-a produs şicane; a acordat doar satisfacţii de moment poporului său.Cu toate slăbiciunile sale, Samson şi-a câştigat un renume printre eroii credinţei (Evrei 11:32). El a fost chemat de Dumnezeu, înzestrat cu putere prin Duhul Domnului, prin care ar fi putut realiza mult mai mult. A fost prins în lanţul nelegiuirilor şi al propriului său caracter instabil. Astfel, ultimul judecător pomenit în cartea Judecători a putut doar să frâneze temporar furia vrăjmaşilor poporului Israel.2.5.3. ILUSTRAREA ANARHIEI DIN EPOCA JUDECĂTORILOR(17-21)Pentru a înţelege şi mai bine situaţia din timpul judecătorilor, cartea prezintă în încheiere câteva cazuri specifice care ilustreaază această epocă, bine caracterizată de către fraza refren: "Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea" (17:6; 21:25).2.5.3.1. IDOLATRIA DANIŢILOR(17:1-18:31)Mica, un efraimit, a restituit mamei sale cei o mie o sută de sicii de argint pe care-i furase. Drept recunoştinţă, mama sa a dat două sute din aceştia unui argintar care a făcut pentru Mica un chip cioplit din lemn pe care l-a acoperit cu argint, precum şi un chip turnat de argint. Cu aceşti idoli, la care a adăugat un efod şi terafimi, Mica şi-a alcătuit un locaş de închinare idolatră şi a sfinţit pe unul din fiii săi ca preot. Mai târziu, şi-a angajat ca preot un levit din Betleemul lui Iuda, nădăjduind astfel că va obţine binecuvântarea Domnului.In timpul acesta, daniţii, cărora le căzuse la împărţeală şi câmpia filisteană pe care nu o putuseră cuceri, au constatat că au un teritoriu restrâns şi insuficient. Atunci, o parte din ei au hotărât să migreze spre nord, unde mai erau teritorii disponibile pentru a fi cucerite, şi s-au oprit la izvoarele Iordanului. în vederea cuceririi au trimis cinci iscoade să cerceteze ţinutul. Aceştia au trecut pe la casa lui Mica şi levitul, preotul lui Mica, a întrebat pe Domnul pentru ei. Când au cucerit ţinutul, daniţii au trecut pe la casa lui Mica şi au luat cu forţa idolii şi preotul acestuia. Ajunşi la Lais au luat cetatea, s-au aşezat în ea şi au numit-o "Dan", după numele tatălui lor.11 Cu idolii luaţi din casa lui Mica şi cu Ionatan, fiul lui Cherşon, fiul lui Moise, ca preot, daniţii au devenit tribul care au introdus pentru prima dată idolatria în Israel. Faptul ilustrează cert decăderea israeliţilor în idolatrie.2.5.3.2. NELEGIUIREA BENEMIŢILOR ŞI RĂZBOIUL CIVIL (19-21)Decăderea religioasă a adus întotdeauna la adânci prăvăliri moral-sociale şi apoi politice. Pe vremea când Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron era încă mare preot (20:28), la Ghibea homosexualii /Fiii lui Belial/ îşi satisfăceau din plin poftele în deplină depravare. Chiar şi leviţii trăiau o viaţă familială dezordonată.Un levit care fusese părăsit de ţiitoarea sa se întorcea acum împreună cu ea din Betleemul Iudeii la Efraim, unde locuiau. Trecând pe lângă Iebus, cetate considerată stricată, locuită de canaaniţi, se grăbesc să ajungă în Ghibea lui Beniamin pentru a înnopta acolo. Bărbaţii din această cetate sunt homosexuali şi cer gazdei să le predea oaspetele pentru a-şi satisface poftele cu el (19:22-23). După împotriviri, le este oferită concubina de care ei abuzează sexual toată noaptea, până o omoară (19:22-28: 20:5). Drept urmare, levitul a recurs laKraching, p. 167. Această cetate a devenit limita de nord a ţării ce se întindea de la Dan la Beer-Şeba (lSam. 3:29).

publicarea dramatică a faptului tăind corpul neîsufleţit al ţiitoarei în douăsprezece bucăţi, pe care le-a trimis tuturor seminţiilor israelite (19:19-30).Toţi au fost şocaţi de gradul de decădere: s-au adunat la Miţpa într-o adunare naţională în faţa căreia levitul a prezentat cazul. Seminţiile au constituit o oaste şi au mers împotriva cetăţii Ghibea. Mai întâi, au cerut extrădarea vinovaţilor, însă beniamiţii s-au solidarizat cu ei şi s-au ridicat la luptă. Beniamiţii dispuneau de oşti bine instruite, care se ridicau la numărul de 26.400, iar seminţiile unite aveau 400.000 de ostaşi. Lupta a durat trei zile. Din oastea aliaţilor au căzut 40.000 de oameni, iar din Beniamin 25.100 şi cetatea Ghibea a fost arsă.12 Din Beniamin au supravieţuit doar 600 de bărbaţi care au fugit şi s-au ascuns (20:47). Se dovedeşte că plata păcatului este moartea.Apoi, israeliţii au recurs la un tertip pentru a salva, seminţia lui Beniamin de la dispariţie. S-au luat măsuri pentru împăcare şi căsătoria celor 600 de bărbaţi beniamiţi cu fete din Galaad, din Iabes, de

unde nici un bărbat nu se suise la Miţpa, când toată adunarea israelită a jurat să nu-şi mai dea fetele ca soţii beniamiţilor. Astfel, 400 de fecioare din Iabes s-au căsătorit cu beniamiţii. Pentru restul de 200 au organizat răpirea de soţii dintre fetele ce se adunaseră să joace la Silo. In felul acesta israeliţii au făcut să fie pedepsită nelegiuirea prin disciplinare, căutând însă să evite nimicirea seminţiei.Cartea Judecători nu abundă în tipuri spirituale ca Pentateuhul, însă evidenţiază credincioşia lui Dumnezeu fată de poporul Său, chiar şi în timpul de decădere spirituală, cât şi dreptatea Sa desăvârşită.CAPITOLUL III

RUT RĂSCUMPĂRĂTORUL CARE DĂ ODIHNĂDeşi în Canonul evreiesc Cartea Rut este inclusă în rândul Hagiografelor /Scrierile Sfinte/, mai precis în colecţia celor cinci suluri "Meghilot" (Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile lui Ieremia, Eclesiast şi Estera), noi o studiem în cadrul cărţior istorice din Canonul Protestant pentru a continua ordinea cronologică.3.1. NUMELE CĂRŢIICartea poartă numele personajului principal ÎTH /Rut/, în greacă POUT /Rut/ care înseamnă "prietenie, companie, asociere" care poate fi o modificare moabită a numelui evreiesc niin /Rut/13, care are această semnificaţie. Ca şi numele şi persoana prezentată, cartea Rut, aşezată în Canonul Protestant după cartea Judecători, are darul de a arunca o lumină strălucitoare asupra perioadei întunecate de decadenţă a poporului Israel. Lumina nădejdii mesianice răsare asupra întunericului decăderii.12 Halley's Bible Handbook, p. 173. Arheologul Albright a descoperit în anii 1922-1923 în ruinele cetăţii Ghibea un strat de cenuşă datând din anul 1200 î.H., ceea ce corespunde cu data arderii cetăţii.

3.2. AUTORUL ŞI AUTENTICITATEA CĂRŢIIAutorul cărţii Rut nu este identificat în Biblie. Mulţi consideră că a fost scrisă de Samuel, pe când alţii o atribuie lui Ezechia, Ezra sau chiar lui David. Se pare că a fost scrisă pe timpul lui David şi nu înainte de acesta (1011-971) î.H., deoarece în Rut 4:17,22 apare numele lui David ca ultimul din lista genealogică. Faptul că nu este pomenit deloc numele lui Solomon demonstrează că această carte a fost scrisă înainte ca el să fi devenit rege în Israel (Rut 4:18-22).14

Mai recent, unii critici în frunte cu Welhausen plasează scrierea cărţii Rut în timpul de după exil. însă stilul cărţii este total diferit de cel al scrierilor post exilice. Unii chiar consideră că aceasta nu ar fi o carte istorică, ci o scriere fictivă datorită faptului că personajele au nume semnificative (Rut - prietenie, Naomi - plăcută etc). Evidenţe clare vin în sprijinul istoricităţii cărţii (Rut 1:1) aşa cum în Vechiul Testament, în general, numele sunt semnificative. De asemenea, sunt evidenţe clare privind relaţiile ce existau între Moab şi Israel13 Orr, voi. IV, p.14 Jensen, p.163.2627.

(lSam. 22:3,4). ■ Apoi, evidenţierea genealogiei lui David este o dovadăzdrobitore a istoricităţii cărţii Rut (Rut 4:17-22; Matei 1:6; Luca 3:31,32).3.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢIITema cărţii Rut este dragostea romantică dintre Rut moabita, şi Boaz, unuldintre descendenţii lui Iuda, dintr-o perioadă mai paşnică din timpuludecătorilor, preilustrând pe Domnul Isus ca "Rudenia care ne răscumpără".Aşa cum cu circa o mie de ani în urmă Avraam a fost chemat de Dumnezeu casă întemeieze poporul din care într-o zi se va ridica Mântuitorul, fapt prezentatîn Genesa, în cartea Rut ne este prezentată fondarea familiei în care a venit El.Rut a fost străbunica regelui David. De aici înainte Vechiul Testamentse preocupă în mod deosebit de familia împăratului David din care s-a născutDomnul nostru Isus Hristos. 16

Putem afirma împreună cu Jensen17 că cartea Rut are un scop împătrit:'enealogic - îi introduce pe unii dintre predecesorii lui David şi spiţa regală adomnului Isus Hristos în care a fost inclusă şi Rut, moabita; tipologic - Boaz,uda care răscumpără şi care dă odihnă este un tip mesianic alături de Rut, unintetip al Bisericii, mireasa lui Hristos, iar Naomi probabil reprezintă pe Israel;eologic - cartea Rut revelează căile lui Dumnezeu prin care în providenţa Sa

livină urmăreşte scopul răscumpărător, caracterul Său - suveranitatea Sa.>rovidenţa, sfinţenia - cât şi apelul salvării cu perspectiva îndreptată către toateopoarele; istoric - cartea prezintă câteva secvenţe din viaţa unei familii dinîetleemul Iudeii care au constituit acte şi paşi repezi spre monarhie în Israel şiperspectivă spre fondarea familiei mesianice, care a însemnat şifundamentarea împărăţiei lui Dumnezeu.Astfel, urmărind toate aceste scopuri (genealogic, tipologic, teologic şiistoric), cartea Rut face un pas hotărâtor în atingerea centrului revelaţiei în"scripturi - care este Hristos Domnul.3.4. CADRUL EVENIMENTELORDin punct de vedere istoric evenimentele se petrec pe vremea judecătorilorRut 1:1). Aceasta arată că perioada de decădere a judecătorilor nu a fostcaracterizată doar de această decădere universală.Chiar în mijlocul rostogolirilor moral-spirituale ale acestei perioadeDumnezeu şi-a păstrat oameni prin care a fost dusă mai departe făclia planuluisău de răscumpărare a neamului uman (Rahav, Boaz, Rut, Iese, David). Caîntotdeauna, lumina îndurării divine nu întârzie să penetreze norii şi ceaţanevredniciei umane.Din punct de vedere geografic, evenimentele se petrec în Betleem, "Casaâinii" în Israel, de unde familia lui Elimelec emigrează în Moab din pricinafoametei. Moabiţii erau descendenţii lui Lot, popor idolatru care practicajertfirea copiilor pentru Chemoş, urâciunea Moabului. Acest popor locuia însud-estul Mării Moarte.Astăzi în Betleem, în Biserica Naşterii Domnului, există o încăpere în carese spune că a fost peştera unde s-a născut Domnul Isus şi care se presupune că afăcut parte din căminul strămoşesc al lui David, precum şi al lui Boaz şi Rut cucirca 1100 ani mai înainte. Ceea ce astăzi se cheamă "Câmpul păstorilor", undeîngerul a vestit păstorilor naşterea Mântuitorului, se pare că a fost tocmaicâmpul lui Boaz, unde Rut a mers să strângă spice şi unde şi-a întâlnitrăscumpărătorul.Cartea Rut nu prezintă miracole, însă arată că voia lui Dumnezeu esteîndeplinită de către oamenii aleşi de Dumnezeu, în locul şi la timpul stabilit deEl. Uneltele lui Dumnezeu sunt oameni de rând, care însă dispun de o credinţăIO

neclintită în Cel ce poate şi face totul.3.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMARAtât lucrurile, cât şi persoanele capătă semnificaţie deosebită potrivit cumenirea fiecăreia. Elimelec ("Dumnezeul meu este Rege") şi Naomi ("Ceaplăcută"), împreună cu fiii lor: Mahlon ("Boală") şi Chilion ("Deşertăciune") îşiiau soarta în propriile mâini şi din pricina foametei se duc într-o ţară idolatră,Moab, părăsind Betleemul ("Casa pâinii") pentru a-şi asigura pâinea de toatezilele. Aici familia trece prin focul purificator.Soţul şi cei doi fii care îşi luaseră soţii moabite mor şi rămâne doar Naomi,devenită "Mara" ("Amărăciune"), cu nurorile Orpa ("Cea cu păr bogat") şiRut, ("Companie"). Istoria converge în jurul persoanei lui Rut, prezentând:1. Decizia sau alegerea dragostei (Rut 1:1-22);2. Slujirea sau angajarea dragostei (Rut 2:1-23);3. Odihna sau siguranţa dragostei (Rut 3:1-17);4. Răsplata dragostei (Rut 4:17).Precum şi un apendice genealogic (Rut 4:18-22).3.5.1. DECIZIA SAUALEGEREA DRAGOSTEI (Rut 1:1-22)După zece ani petrecuţi în Tara Moabului, Naomi se hotărăşte să se întoarcăîn Betleem pentru că Dumnezeu cercetase din nou cu belşug ţara lui Israel caresuferise o cruntă foamete. Soţul ei, Elimelec, precum şi fiii săi, Mahlon şiChilion care se căsătoriseră cu fete moabite, au murit.La început, cele două

nurori se ataşaseră de soacră, însă când aceasta le aminteşte că nu mai existăposibilităţi pentru reabilitarea lor nici chiar prin legea Leviratului, Orpa seîntoarce la poporul ei. Rut însă face o alegere caracteristică dragostei şi sedecide să-şi urmeze soacra în poporul acesteia şi la Dumnezeul lui Israel (Rut1:16-17).Dockery, p. 219.3.5.2. SLUJIREA SAU ANGAJAREA DRAGOSTEI (Rut 2:1-23)Adevărata dragoste nu numai că face alegerea corespunzătoare, dar şislujeşte aşa cum se cuvine. întoarsă la Betleem, Naomi este nevoită să-şiexprime durerea pentru starea de sărăcie prin cuvintele: "Nu-mi mai ziceţiNaomi /Plăcuta/, ziceţi-mi Mara /Amărăciune/, căci Cel Atotputernic m-aumplut de amărăciune" (Rut 1:20).Rut caută să lucreze pentru întreţinerea ei şi a soacrei. Ea strânge spice înogorul lui Boaz, care era descendent din Rahav (Iosua 2:1; Matei 1:5) , şi rudăcu Naomi. Slujind în umilinţă, Rut şi-a dovedit calităţile sale faţă de rudenia saBoaz ("în el este putere"), un om deosebit de bogat care avea drept derăscumpărare asupra lui Rut, potrivit legii Leviratului. In toate acestea se vedeclar providenţa lui Dumnezeu care lucrează pentru îndeplinirea planului derăscumpărare.3.5.3. ODIHNA SAU SIGURANŢA DRAGOSTEI (Rut 3:1-17)Legea Leviratului prevedea că în cazul în care un bărbat moare fără să lasecopii, bărbatul care este ruda cea mai apropiată să se căsătorească cu văduva ca;ă-i ridice moştenitor mortului şi s-o protejeze pe văduva acestuia. Această rudăse chema "eliberator" sau "răscumpărător", pentru că îşi însuşea văduvampreună cu moştenirea fratelui său şi o elibera de ruşinea de a fi lipsită de copiiT>eut. 25:5-10).Naomi o învaţă pe Rut cum să se comporte faţă de acest răscumpărător care1 prefigurează pe Dumnezeu pentru Israel şi pe Domnul Isus pentru Biserică şipentru neamul omenesc (Gal. 4:4-5; Evrei 2:16-17). Soacra ei o învaţă pe Rut săse culce în arie la picioarele lui Boaz şi să-i ceară să-şi întindă peste ea poalahainei căci are drept de răscumpărare.Gestul avea două semnificaţii: una tradiţională, bazată pe obiceiul bărbaţilorevrei tineri de a-şi acoperi tinerele lor soţii cu poala mantiei cu filacterii numităTallit pe care era scrisă Legea, în semn de protecţie în baza legii şi altametaforică, inspirată din cuvintele lui Boaz însuşi când a întâlnit-o pentru primadată pe Rut în ogorul său (Rut 2:12). El foloseşte cuvântul "aripă", care estefolosit şi de către Rut (Rut 3:9) tradus cu expresia "poală". In ambele cazuri seface aluzie la aripile vulturului care îşi apără şi îşi poartă cu dragoste puiineputincioşi, metaforă prin care este ilustrată dragostea şi grija lui Dumnezeucaţă de poporul Său (Deut. 32:11).Cu alte cuvinte, în noaptea aceea, în arie, Rut ÎL cerea lui Boaz să-şiînsuşească responsabilitatea de răscumpărător pentru aceea care potrivit LegiiDomnului căuta adăpost la picioarele sale.3.5.4. RĂSPLATA DRAGOSTEI (Rut 4:1-17; 18-22)transferului de proprietate, se clarifică situaţia cu un alt bărbat, rudă mai deaproape, care însă a renunţat la dreptul său de răscumpărare aflând că areîndatoriri şi faţă de văduvă (Deut.25:9). Astfel, în faţa bătrânilor cetăţii, Boaz arăscumpărat-o pe văduva Rut, împreună cu moştenirea lui Mahlon şi Chilion,fiii lui Elimelec, acompaniat de binecuvântările poporului la poarta cetăţii. Prinacest act de răscumpărare, Rut a intrat în familia mesianică a străbunilor luiDavid, din care apoi s-a născut Domnul Isus, Răscumpărătorul lumii. Rut i 1-anăscut lui Boaz pe Obed, tatăl lui Isai, tatăl lui David.La circa 2 km de Betleem se găseşte "Câmpia lui Boaz", unde Rut culesesespice. Astăzi aici este "Câmpul păstorilor". Cu circa 1100 ani mai târziu a fostanunţată naşterea în Betleem a Marelui nostru Răscumpărător.

Aceste evenimente s-au petrecut la sfârşitul epocii judecătorilor, pregătind şideschizând perspectiva monarhiei israelite realizată după voia lui Dumnezeu înpersoana regelui David, care era predecesorul şi tipul reprezentativ al RegeluiRegilor - Domnul Isus, Mesia, Fiul lui Dumnezeu.CAPITOLUL IV

1 SAMUELDOMNIA LUI SAUL, PRIMUL REGE ÎN ISRAELîncepând cu cartea I a lui Samuel, istoria poporului ales al lui Dumnezeu[avansează de la starea de declin şi lipsă de unitate, din timpul judecătorilor, lastadiul de unitate şi prosperitate din timpul monarhiei.Planul lui Dumnezeu a fost să educe poporul Israel şi să-1 conducă la acea;tare în care să-1 recunoască pe El ca singurul Stăpân, Domn şi Rege al naţiunii.\ceastă formă de guvernământ se numeşte teocraţie, de la cuvântul grecesc^£oa /Teos/ "Dumnezeu". Acest deziderat divin ţintea spre acele valori spiri-uale care sunt apoi descoperite pe deplin în Noul Testament în care Domnulronează în inimile şi viaţa poporului Său. Din punct de vedere organizatoric, înlecursul istoriei Dumnezeu a căutat să-şi aducă poporul la unitate prin forma deguvernământ a unei singure persoane, adică prin monarhie, care vine de lagrecescul Movoa /Monos/ "Unul". Astfel, planul lui Dumnezeu pentru Israel aost un sistem care să combine aceste două idei, şi anume: monarhia teocratică,^eea ce 1-a deranjat pe Dumnezeu atunci când israeliţii au aspirat cătrenonarhie nu a fost faptul că ei au tins spre această formă de guvernământ, căciocmai aceasta era calea de educare a poporului potrivit cu scopurile divine.>ist era faptul că în căutarea monarhiei, ei respingeau teocraţia. A fost nevoiea Dumnezeu să îngăduie mai întâi un rege pentru a le arăta ce înseamnălonarhia fără Teocraţie, pe Saul, şi de-abia apoi să se ridice împăratul care eraomul după inima lui Dumnezeu", David, prin care să se contureze sistemulntenţionat de El şi să se deschidă perspectiva luminoasă înspre domnianesianică.In-manuscrisele şi în Canonul evreiesc, 1 şi 2 Samuel formează o singurăarte, la fel ca şi 1 şi 2 împăraţi şi 1 şi 2Cronici. Astfel, 1 Samuel începe ceeae se cheamă "Trilogia dublelor Vechiului Testament". Aceste cărţi se ocupău formarea, dezvoltarea, înflorirea până la epoca sa de aur şi apoi decădereaponarhiei israelite.1 Ele cuprind: întemeierea monarhiei, epoca de aur aîonarhiei, dezbinarea monarhiei în Regatul de Nord-Israel şi Regatul de Sud-îda şi apoi prăbuşirea celui dintâi în robia asiriană şi a celui de-al doilea îniptivitatea babiloniană.In Steptuaginta (LXX), cartea lui Samuel a fost unită cu cartea "împăraţi"itr-o singură carte numită Cartea împăraţilor.Cartea 1 Samuel prezintă perioada de tranzit sub Eli şi Samuel şiitemeierea monarhiei, precum şi acea primă fază a monarhiei - monarhia de tipAlan B. Stringfellow, Through the Bible in one Yearp, (Tulsa, Oklahoma: Virgil W.»"sley, Inc.), p. 37.uman, prin care Dumnezeu a educat pe Israel prin intermediul lui Saul, primulrege în Israel.4.1. NUMELE CĂRŢIIAceastă carte poartă numele lui Samuel. nu numai pentru că Samuel estepersonajul principal în prima parte a scrierii - ca ultim judecător -, ci şi pentrucă el a fost unealta prin care Dumnezeu a introdus următoarele două maripersonalităţi: primii doi monarhi în Israel - Saul şi David, ungându-i caîmpăraţi.4.2. AUTORUL ŞI AUTENTICITATEA CĂRŢIIAutorul acestor cărţi este anonim. Tradiţia evreiască în baza textului din 1Cronici 29:29 atribuie prima parte a cărţii 1 Samuel lui Samuel, iar partea care

se ocupă cu evenimentele de după moartea lui Samuel, lui Gad şi Natan, profeţidin şcoala profetică a lui Samuel (1 Samuel 25:1). în text nu se afirmă nimicprivind autorul. însă sunt indicaţii că anumite părţi au fost scrise de cătreSamuel (1 Samuel 10:25; 1 Cronici 29:29).20

Adepţii teoriei surselor documentare consideră că această carte ar firezultatul combinării a două surse paralele similare, Iahvistul şi Elohistul, carear proveni din timpul domniei lui Solomon şi din a doua parte a secolului alVUI-lea, care apoi au fost prelucrate de către Deuteronomistul. Mai sunt şi alteteorii care caută să dezmembreze această scriere. Toate acestea nu sunt decâtteorii închipuite care trebuie respinse, având în vedere caracterul unitar al cărţii.Considerând faptul că 1 Samuel prezintă perioada dintre naşterea luiSamuel şi ultimele zile ale domniei lui Saul. dacă naşterea lui Samuel (1Samuel 1:20) a avut loc prin anul 1100 î.Hr., iar David s-a urcat pe tronul luiIuda prin cea. 1011 î.Hr., constatăm că această carte acoperă aproximativ unsecol din istoria lui Israel şi o perioadă deosebit de importantă din aceastăistorie.4.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢIICartea 1 Samuel prezintă felul în care israeliţii au trecut de la perioadajudecătorilor la monarhie. Este prezentată dorinţa crescândă pentru monarhie cudiferitele opinii care au acompaniat-o, cât şi rolul diferiţilor indivizi în acele zilede început ale monarhiei. Monarhia apare aici mai mult ca o problemă teologicădecât politică. Dumnezeu este adevăratul rege al lui Israel. Regele pământesccare reprezintă naţiunea trebuie să-i fie supus lui Dumnezeu şi responsabilînaintea Lui de tot ceea ce face. Succesul ş\ insuccesul său atârnă de ascultareasau neascultarea de legea Domnului. In timp ce poporul, sub influenţa20

Dockery, p. 124.

4.4. CADRUL EVENIMENTELORCadrul istorico-geografic al cărţii lSamuel este deosebit de important.Instaurarea şi apoi menţinerea celei mai puternice monarhii în Israel în secolulXl-lea şi al X-lea î.H. pe parcursul întregii lor istorii s-a datorat şi condiţiilorsnelmce pregătite de Dumnezeu în Cornul de Aur în acea perioadă.21

Egiptul era într-o situaţie de decădere. Puterea regilor egipteni a cedat totnai mult în favoarea familiei preoţeşti, caracterizată de agresivitate politică. Pea 108:> Î.H. marele preot Heri-Hor a început să conducă Egiptul; sub autoritateaui prinţi neînsemnaţi controlau anumite teritorii. De-abia pe vremea împăratului<oboam, în Iuda (cea. 927 î.H.), Egiptul a încercat din nou invadarea Palestineillmp. 14:25-26).Cam acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Asiria. Sub conducerea lui Tiglat-^îleser (cea. 1113-1074 î.H.), asirienii şi-au extins influenţa spre vest în Siria şifemeia, însă în scurt timp au suferit mari pierderi din pricina triburilorMigratoare aramaice. De-abia după anul 875 Î.H. Asiria îşi recâştigă controlulIsupra van superioare a Eufratului şi a putut acţiona asupra puterilor din apus dealestina. Piedici mai serioase în faţa dezvoltării monarhiei israelite s-auidicat din partea popoarelor din Canaan. Filistenii, respinşi în încercarea lor depătrunde în Egipt, s-au aşezat în câmpiile maritime ale Palestinei. Curândlupa anul 1200 î.H. oraşele Ascalon, Asdod. Ecron. Gaza şi Gat au devenit celemei cetăţi-state filistene independente (lSamuel 6:17). în perioada de tranziţieSchultz, pp. 131-133.a lui Eli şi Samuel şi apoi şi pe vremea lui Saul, filistenii ameninţau şi hărţuiauIsraelul. Ocazional, aceste cetăţi formau coaliţii cu scopuri militare şi politice.Superioritatea lor consta în faptul că deţineau monopolul prelucrării fierului şi aaltor metale în Palestina (lSamuel 13:19-22). Israeliţii depindeau de filistenichiar şi pentru ascuţirea uneltelor şi a armelor. Saul li s-a putut doar opune înmod sporadic. De-abia David, care ocupând Edomul a preluat secretele utilizării

fierului şi având acces la resursele naturale din Peninsula Sinai, a reuşit săînfrângă puterea filistenilor.In partea de nord, israeliţii erau de asemenea ameninţaţi de către statelearamaice care s-au extins din nordul Mesopotamiei înspre vest, spre Damasc.Sub conducerea lui Hadadezer, aceste state la răsărit de Iordan şi la sud deMuntele Hermon au constituit un pericol însemnat începând cu timpul luiDavid. Pe coasta de nord a Mării Mediterane, în vestul lanţului Munţilor Liban,se aflau fenicienii care deţineau primatul asupra navigaţiilor maritime. CetăţileTir şi Sidon au întemeiat un stat aşa de puternic încât a rezistat de-a lungulîntregii istorii a monarhiei israelite şi Hiram, regele Tirului a încheiat tratate cuDavid şi Solomon. In sudul Mării Moarte, regiunea muntoasă era populată deedomiţi, descendenţi ai lui Esau, care au cunoscut înaintea israeliţilororganizarea în regate puternice (Geneza 36:31-39). Saul a avut de luptatîmpotriva acestora, iar David i-a supus (2Samuel 8:14). Astfel că David a ajunssă extragă cupru şi fier din minele Edomului pentru producerea de armamente.La vest de Edom, înspre frontiera Egiptului, se întindeau teritoriile amaleciţilor,alţi descendenţi ai lui Esau. Saul a încercat să-i distnigă, însă fără succes(lSamuel 15). Mai târziu sunt atacaţi de David şi înfrânţi când acesta iaŢiclagul. în estul Mării Moarte locuiau moabiţii, care au fost învinşi de cătreSaul (lSamuel 14:47) şi apoi cuceriţi de către David. Amoniţii din partea derăsărit a Iordanului au fost învinşi de Saul la Iabesul Galaadului, unde el s-ainstalat ca rege (lSamuel 11:1-11). Cu David ei au semnat tratate de prietenie;atunci când le-au sfidat aliindu-se cu arameii au fost cuceriţi de către acesta(2Samuel 12:27).In astfel de condiţii, relativ prielnice (mai ales în ceea ce priveşte situaţiamarilor puteri din Cornul de Aur), a fost întemeiată monarhia în Israel, un pasdeosebit de important în atingerea ţintei - instaurarea împărăţiei Mareluiîmpărat şi Domn, Mesia.4.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMARCartea lSamuel se împarte în două părţi principale:(1) Samuel - pregătirea pentru instaurarea monarhiei (lSamuel 1:1-12:25)(2) Domnia lui Saul, primul rege în Israel (lSamuel 13:1-31:13)4.5.1. SAMUEL lSamuel 1:1-12:25)Trei personalităţi proeminente apar în această parte a cărţii: Samuel,pregătitorul monarhiei: Saul, primul rege israelit şi David, unsul Domnului. înprima parte, Samuel este omul ales de Dumnezeu pentru a prezida asuprasfârşitului sistemului teocratic din timpul judecătorilor şi a încheierii acesteiperioade. în această perioadă se face tranziţia de la dependenţa de judecător,care servea ca şi conducător civil, militar şi religios, înspre oficiile de profet,preot şi rege. Samuel însuşi marchează începutul oficiului profetic în Israel, deşicalităţi profetice a deţinut Moise (Deuteronom 18:18). Samuel însă fondeazăordinul profetic în Israel, precum şi "Şcoala Profeţilor" (1 Samuel 3:20; 10:5;19:18-24).4.5.1.1. ELI, PREOT ŞI JUDECĂTOR ÎN ISRAEL - RIDICAREALUI SAMUEL (1 Samuel 1-7)Samuel s-a ridicat ca profet şi judecător în Israel pe fondul slujirii lui Eli capreot şi judecător. Sediul centrului religios era în Silo, de unde acesta exercitaconducerea în Israel în problemele religioase şi civile împreună cu fiii săi,preoţii Hofni şi Fineas (1 Samuel 1:-2:11).4.5.1.1.1. Naşterea şi dedicarea lui Samuel (lSamuel 1:1-2:11)Samuel s-a născut în familia leviţilor Elcana şi Ana din Ramataim-Ţofim, lacirca 8 km. nord de Ierusalim, localitate numită mai târziu Rama. Familia sa afost credincioasă, deşi poligamă. Iar mama sa, Ana /Graţioasă/, a fost o mamăexemplară; 1-a cerut de la Domnul şi 1-a închinat Domnului ca nazireu pentruîntreaga viaţă, încă înainte de naşterea sa, potrivit cu promisiunea făcută la

strâmtoare (1 Samuel 1:11). La naşterea sa, Ana i-a pus numele Samuel'Domnul a ascultat", iar la vârsta de 3 ani 1-a prezentat Domnului la cortulîntâlnirii, Ia Silo (1 Samuel 1:24). Cu ocazia dedicării copilului, Ana compune ocântare de recunoştinţă către Domnul, "Stânca" în care răstoarnă pe ceiputernici şi-i ridică pe cei umiliţi. Ea dezvăluie modul în care lucrează CelAtotputernic, mod diferit de concepţiile umane (lSamuel 2:1-11). Imnul Aneiare trei părţi:(1) Proslăvirea cu bucurie a sfinţeniei lui Dumnezeu (lSamuel 2:1-3)(2) Proslăvirea cu bucurie a puterii lui Dumnezeu (lSamuel 2:4-8)(3) Proslăvirea, în final, a triumfului Domnului (lSamuel 2:9-10).Cântarea are sclipiri profetice cu privire la împăratul, "Unsul Domnului",Mesia. Drept urmare, Dumnezeu o binecuvântează pe Ana cu încă trei fii şidouă fiice (lSamuel 2:21).Samuel a fost astfel crescut în mediul de la Silo, acela al unei religiideosebit de corupte de pe vremea judecătorului şi marelui preot Eli şi a fiiloracestuia, care erau total stricaţi. Profiturile nelegiuite şi desfrâul păgânesccaracterizau slujirea fiilor lui Eli, sub protecţia atitudinii sale tolerante (lSamuel:12). Astfel, ei erau numiţi: "Fiii lui Belial", "Oameni de nimic" sau "Fiiidiavolului". Eli s-a limitat doar la simple mustrări aduse fiilor săi, deşi realizadecăderea lor şi dezastrul spre care se îndreptau (1 Samuel 2:22-25).Trebuie precizat că această stare de decădere nu a influenţat dezvoltareacopilului pus sub protecţia Domnului, deşi el a fost nevoit să trăiasă într-unmediu aşa corupt. Mama sa credincioasă, şi mai ales harul măreţ a lui Dum-nezeu vegheau asupra dezvoltării alesului lui Dumnezeu (1 Samuel 2:18-21,26).4.5.1.1.2. Avertizarea lui Eli (lSamuel 2:27-36)Dumnezeu avertizează în modul cel mai serios casa lui Eli. Un prorocanonim a venit şi i-a transmis lui Eli cuvintele Domnului. Toleranţa faţă depurtarea decăzută a fiilor îl face părtaş păcatelor acestora, pe care-i onoreazămai mult decât pe Domnul (lSamuel 2:27-29). Judecata Domnului asupra caseilui Eli este pronunţată potrivit cu principiul dreptăţii divine:"voi cinsti pe cineMă cinsteşte" (2:30). Pedeapsa va fi pe măsura comportării (lSamuel 2:31).Casa lui Eli va fi îndepărtată de la serviciul preoţesc şi în locul ei se va ridica opreoţie credincioasă Domnului. Hofni şi Fineas vor muri în aceeaşi zi. Acestecuvinte s-au împlinit întocmai (lSamuel 4:11). Singurul Abiatar a mai rămasdin casa lui Eli la preoţie pentru o vreme (lSamuel 22:13-20), el fiind apoischimbat cu Ţadoc (lîmpăraţi 2:26-27; conform cu (Ezra 44:9-16). Iar Silo afost nimicit (Ieremia 7:12-24;*26:6-9).4.5.1.1.3. Chemarea lui Samuel (lSamuel 3:1-21)In condiţiile de sărăcie spirituală şi lipsă de receptivitate faţă de revelaţiadivină şi de Cuvântul lui Dumnezeu, copilul şi apoi tânărul Samuel s-a menţinutşi s-a dezvoltat ca un om credincios la locaşul de închinăciune din Silo. Lamomentul potrivit, Dumnezeu îi adresează chemarea la slujire profetică.Dumnezeu i se adresează direct, pe nume, fapt faţă de care tânărul lipsit deexperienţă are nevoie de instruire din partea bătrânului Eli. Dumnezeu insistă şiaşteaptă o dedicare personală. Mesajul Domnul este clar. Hotărârea Sa cuprivire la casa lui Eli este repetată. Iar cel chemat şi căruia i s-a încredinţatmesajul este determinat să-1 transmită mai departe fără nici o frică; dacă dincauza fricii de oameni va tăcea, va avea de întâmpinat asprimea lui Dumnezeu(lSamuel 3:17). Apoi, chemarea Domnului se dovedeşte prin continua folosire aservului chemat în slujba Domnului, precum şi printr-o confirmare publică aacestei chemări (lSamuel 3:19-21).Avem aici şapte paşi caracteristici în cazul chemării la slujirea Cuvântuluidivin: - apelul Domnului (Strigarea specifică, pe nume);- instruirea candidatului;- răspunsul din partea celui chemat (ascultare);

- comunicarea mesajului din partea Domnului;- transmiterea Cuvântului vestit;- confirmarea publică a chemării.Potrivit acestui procedeu, Samuel a fost chemat în timpuri critice - înperioada de tranziţie de la sistemul judecătorilor la cel al monarhiei - la slujbade judecător în care calitate a îndeplinit şi funcţiunile de profet şi preot al luiDumnezeu. Samuel a fost în sensul acesta un prim tip reprezentativ al Celui careva deţine în mod deplin prerogativele de Profet, Preot şi Rege.4.5.1.1.4. Sfârşitul tragic al familiei lui Eli (lSamuel 4:1-7:17)Filistenii au tăbărât la Afec pentru a lupta împotriva israeliţilor, care autăbărât la Eben-Ezer. în bătălie pierd 4000 de oameni. Disperaţi, au trimis laSilo pentru a aduce chivotul Domnului care reprezenta prezenţa lui Iahve înmijlocul taberei. Hofni şi Fineas vin să îndeplinească ultima lor slujire în faţachivotului. Cei doi sunt ucişi, iar chivotul este capturat de filisteni. Vestea tristăa celor petrecute pe front determină moartea lui Eli şi naşterea prematură afiului lui Fineas căruia mama lui, murind, îi dă numele semnificativ deIcabo = "Nu mai este slavă". Se pare că tot atunci filistenii au năvălit şi aunimicit Silo cu locaşul sfânt, fapt care a rămas de pomină şi de tristă amintire înIsrael. Se poate observa că prezenţa simbolurilor şi a tradiţiilor care-L reprezintăpe Dumnezeu nu mai sunt de nici un folos când prezenţa Sa propriu-zisălipseşte.Dacă pierderea chivotului a fost o tragedie pentru israeliţi, capturarea lui decătre filisteni a constituit un adevărat dezastru pentru aceştia din urmă. Aşezatîn casa lui Dagon, ''Zeul peşte", chivotul dezmembrează şi răpune idolul, iarlocuitorii din Azdoz sunt loviţi cu urgii crunte. Trimis în celelalte cetăţifilistene: Gad şi Ecron, produce aceleaşi urmări nefaste. Mâna Domnului apăsaasupra acelora unde era dus chivotul.După şapte luni de suferinţă, domnitorii filistenilor, sfătuiţi de preoţi şimagicieni, au trimis chivotul înapoi israeliţilor într-o procesiune specială, într-un car tras de două vaci tinere care alăptau. în car au mai pus şi un dar pentruDomnul, reprezentat de chipurile de aur în formă de şoareci ale domnitorilorcelor cinci cetăţi filistene şi prin simbolurile acestora (Asdod, Ascalon, Gaza,Gau\ Ecron).în mod miraculos, vacile tinere care nu mai fuseseră înjunghiate şi ai cărorviţei erau închişi acasă au tras carul direct spre câmpul lui Iosua din Bet-Semeş,unde israeliţii secerau grânele. Ei au primit cu mare bucurie chivotul Domnului,însă din pricină că au privit în el mulţi dintre ei au fost loviţi de îndată cu urgie.Manipularea necorespunzătoare a lucrurilor sfinte a cauzat de mai multe orineplăceri (Levitic 10:1-7; 2Samuel 6:6-7; conform cu Numeri 4:17-20).După aceea, chivotul a fost dus la Chiriat Iearim, unde Eliazar, fiul luiAminadab a fost uns să păzească chivotul. După douăzeci de ani a fost mutat decătre David la Ierusalim, în cortul pregătit în scopul acesta (2Samuel 6:12;2Cronici 1:4). Mai târziu, a fost pus de către Solomon în templul din Ierusalimşi s-a pierdut cu ocazia plecării în robia babiloniană. latre timp, serviciul culticşi preoţesc s-a desfăşurat la cortul din Nob (21:1; Marcu 2:26), apoi la Ghibea(1 Cronici 21:29) şi în cele din urmă la Ierusalim.în timpul acesta Samuel conducea Israelul spre o serioasă trezire spirituală.La Miţpa el a condus simţămintele lor de regret pentru pierderea chivotului spreo adevărată pocăinţă şi rugăciune. în aceste condiţii, asaltul reînnoit alfilistenilor a fost respins de către Domnul. Israeliţii au recucerit cetăţi şi teritoriidin mâna filistenilor, iar biruinţa a fost imortalizată prin monumentul de laEben-Ezer (1 Samuel 7:1-14).Locul lui Samuel este unic în istoria Israelului. Ca ultim judecător(cronologic vorbind), misiunea lui s-a extins peste tot Israelul. Samuel a fostrecunoscut în poporul său ca cel mai mare profet după vremurile mozaice. El a

oficiat şi ca mare preot, deşi nu era din spiţa lui Aaron. Samuel îşi îndeplineatoate aceste chemări călătorind în circuitele anuale la Betel, Ghilgal şi Miţpaunde organizase şcoli ale fiilor proorocilor, apoi se retrăgea la Rama unde îşiavea domiciul (lSamuel 7:15-17).4.5.1.2. INSTALAREA MONARHIEI ÎN ISRAEL (1 Samuel 8:1-12:25)A sosit vremea ca israeliţii să facă paşi hotărâţi spre sistemul pe careDumnezeu urma să-1 folosească în atingerea planului răscumpărării.4.5.1.2.1. Cererea israeliţilor pentru un împărat (lSamuel 8:1-22)Israeliţii se prezintă în faţa marelui lor conducător îmbătrânit şi cer să aibăşi ei un împărat. El îşi justifică cererea cu motivul că vor să fie ca celelalteneamuri, cât şi cu faptul că Samuel era bătrân, iar fiii săi: Ioel şi Abia, carefuseseră puşi de el ca judecători la Beer-Şeba, erau înclinaţi spre corupţie(lSamuel 8:3). Prin cererea lor. israeliţii resping teocraţia şi aleg sistemulmonarhic uman.Samuel, socotind aceasta ca o respingere a sa, se roagă Domnului.Dumnezeu, respectând voinţa liberă a israeliţilor, acceptă rugămintea acestora şiîi face cunoscut lui Samuel faptul că israeliţii îl lepădau pe Dumnezeu caîmpărat. îl îndeamnă pe Samuel să-i instruiască cu privire la consecinţelealegerii lor. Dumnezeu acceptă căile omului, dar nu renunţă la propriul ideal. Elîngăduie ca ei să uzeze de sistemul monarhic şi sub primul rege îi determină săguste din consecinţele amare ale alegerii lor rele, apoi foloseşte sistemulmonarhic ca prototip al guvernării Sale, introducând monarhia teocratică carereprezenta desăvârşita teocraţie a împăratului împăraţilor.4.5.1.2.2. Alegerea şi ungerea primului împărat (lSamuel 9:1-10:1)Dumnezeu coordonează alegerea primului împărat. Printr-o împrejurarebanală, căutând măgăriţele tatălui său Chiş, Saul, din familia beniamiţilor, estecondus din cetatea lor, Ghibea, la Samuel, pentru a fi uns împărat peste Israel.Din această procedură străbat sclipiri ale concepţiei divine despre cel ce urma săfie rege. La acea vreme. Saul era un om cu calităţi deosebite: frumos la chip,mai înalt decât toţi, şi totuşi deosebit de umilit. Ungerea de către servulDomnului indica faptul că el urma să fie călăuzit de Duhul Sfânt în aceastălucrare, apoi trebuia instruit şi confirmat de către popor spre a fi "căpeteniapoporului" (lSamuel 9:16). Samuel este receptiv la călăuzirea Domnului, îi facelui Saul o primire regească şi-1 unge ca şi '"căpetenie a moştenirii Domnului"(lSamuel 10:1). Avem aici o aluzie la Domnul Isus, adevăratul Rege.4.5.1.2.3. Confirmarea primului împărat (lSamuel 10:2-27)Mai întâi, Samuel rânduieşte nişte semne care să-i servească lui Saul caproprie încredinţare privind alegerea sa ca împărat al lui Israel. Ungereasemnifica atât consacrarea pentru oficiul respectiv, cât şi împuternicireaDuhului Sfânt pentru îndeplinirea slujirii. Trei senine sunt destinate pentruconfirmare:- Doi oameni la mormântul Rahelei îi vor spune că s-au găsit măgăriţele;- Trei oameni la stejarii Taborului îi vor da din hrana lor;- La Ghibea, Elohim va întâlni o ceată de profeţi cărora li se va ataşa, vaprimi o altă inimă şi va profeţi cu ei.Toate semnele s-au petrecut întocmai în aceeaşi zi (lSamuel 10:9). Deşi ştiacă e destinat să fie împărat, în umilinţa lui din acea vreme a tăinuit lucrul acesta.în al doilea rând, Samuel convoacă adunarea naţională la Miţpa undeprocedează la evidenţierea alegerii împăratului prin tragere la sorţi, organizatăpe familii şi pe bărbaţi. Astfel, Saul este confirmat de întregul popor ca împărat,prin expresia consacrată: "Trăiască împăratul"(lSamuel 10:24), după ce estescos dintre oalele unde se ascunsese.De la început se găsesc oameni devotaţi gata să-1 însoţească pe împărat, caşi oşteni, însă şi "fii de ai lui Belial" care îl dispreţuiaii. Saul a trecut totul cuvederea, ca un adevărat împărat. Samuel a scris statutul privind drepturile

împăratului, apoi s-a retras la Rama.4.5.1.2.4. Stabilizarea împărăţiei şi demisia lui Samuel (lSamuel 11-12)Provocarea lui Nahaş amonitul de la Iabesul Galaadului, i-a oferit lui Saulocazia de a se dovedi ca împărat. Nahaş voia să arunce ocara asupra locuitorilorIabesului, scoţându-le ochiul drept şi apoi să încheie legământ cu ei. Ei l-auînştiinţat pe Saul care, prin puterea Duhului Sfânt, a adunat trei sute de mii deoşteni din Israel şi treizeci de mii din Iuda şi printr-o strategie exemplară le-aprovocat amoniţilor o grozavă înfrângere. Profitând de succes, cei apropiaţi i-aucerut lui Saul să-i pedepsească pe cei care-1 dispreţuiau. încă o dată Saul sedovedeşte demn de această chemare refuzând răzbunarea, iar Samuel a invitattot poporul la Ghilal, unde a avut loc reconfirmarea împăratului, stabilizareaîmpărăţiei şi au adus Domnului jertfe.Profitând de faptul că poporul era adunat, Samuel ţine o cuvântare. Sesupune analizei poporului privind felul său de slujire. Toţi mărturisesc desprecinstea şi corectitudinea sa.El continuă cu o prezentare a istoriei israeliţilor de la ieşirea lor din Egiptpână când au respins teocraţia. Deşi cuvântarea conţine şi un reproş pentrualegerea făcută, Samuel îi asigură că vor avea prosperitate dacă ei şi împăratullor vor respecta Legea Domnului. Altfel, mâna lui Dumnezeu va fi împotrivalor. Spusele lui Samuel sunt confirmate în mod miraculos printr-o ploaie cufurtună dezlănţuită în timpul secerişului.Samuel îi asigură pe israeliţi că Dumnezeu nu-i va părăsi din pricinaNumelui Său, şi le promite că nu va înceta să se roage pentru ei şi să-i înveţeCalea Domnului, deşi se retrăgea din oficiul de conducător. Astfel, acela care aintrat atât de demn în slujirea Domnului a ieşit cu aceeaşi demnitate vrednică dea fi exemplu pentru toţi slujitorii. De aceea, Dumnezeu a continuat să-1folosească până la moarte şi chiar şi după aceea, prin exemplul şi scrierile saledin Scripturi.4.5.2. DOMNIA LUI SAUL - PRIMUL ÎMPĂRAT ÎN ISRAEL(lSamuel 13:1-15; 31:13)Domnia lui Saul poate fi împărţită în două perioade distincte şi deosebite.Prima perioadă a fost caracterizată de un început bun. Curând însă, când Saul arenunţat la umilinţă în favoarea mândriei şi la ascultarea de Dumnezeu înfavoarea neascultări, a început să decadă până când a fost lepădat şi a sfârşit înruşine.4.5.2.1. DOMNIA TIMPURIE A LUI SAUL (lSamuel 13:1-15:35)Domnia din prima perioadă a fost caracterizată de victorii naţionaleîmpletite cu eşecuri personale. După ce Saul şi-a statornicit împărăţia biruindu-ipe amoniţi, în timp de pace el şi-a consituit o armată permanentă: a selecţionattrei mii de bărbaţi, dintre care două mii erau reţinuţi sub conducerea sa laMicmaş şi pe Muntele Betel, iar o mie sub conducerea fiului său, Ionatan laGhilbea.4.5.2.1.1. Prima greşeală a lui Saul (lSamuel 13:1-23)Pe când Saul era gata de luptă cu filistenii la Ghilgal şi îl aştepta pe Samuelsă aducă jertfa, şi-a pierdut răbdarea pentru că Samuel întârzia; aşa că aîndrăznit să aducă el însuşi jertfa, fapt îngăduit numai preotului. Samuel a venitdoar să-i evidenţieze nebunia cu care lucrase şi din care cauză domnia lui urmasă fie curmată. Situaţia israeliţilor în faţa duşmanilor era îngrozitoare; eidepindeau de filisteni în procurarea şi întreţinerea armelor. Numai Saul şiIonatan dispuneau de sabie şi suliţă.4.5.2.1.2. A doua greşeală a lui Saul (lSamuel 14:1-52)In disperarea provocată de confruntarea cu filistenii Saul recurge la tot felulde artificii necugetate. Aşa a fost ordinul unui post forţat pe bază de jurământimpus de Saul întregii armate, despre care Ionatan nu ştia nimic. Ionatan, princare Dumnezeu dăduse o mare izbăvire, urma să moară pentru că, întorcându-se

de la luptă obosit şi flămând, gustase din mierea sălbatică de pe frunzelecopacilor în timpul postului. Opinia publică însă a intervenit pentru Ionatan şiacesta a fost izbăvit.Cu toate aceste greşeli, Saul continua să-i biruie pe vrăjmaşi: filisteni,moabiţi, amoniţi şi edomiţi. Dumnezeu lupta de partea poporului Său.4.5.2.1.3. Greşeala hotărâtoare a lui Saul (lSamuel 15:1-35)A treia greşeală a lui Saul a fost hotărâtoare, întrucât a constat înneascultarea intenţionată de Dumnezeu. Prin Samuel, Dumnezeu îl trimite peSaul să lupte cu Amalec pentru a răzbuna atitudinea acestuia de împotrivire faţăde Israel atunci când se suia din Egipt. Ordinul era ca totul să fie nimicit. Saul1-a luat însă captiv pe Agag, regele amalecit, cât şi animalele cele mai bune capradă. Când Saul a fost tras la răspundere de către Samuel, acesta s-a scuzatspunând că poporul a decis să păstreze ce este mai bun pentru a aduce jertfeDomnului. Astfel i-a fost dat să audă sentinţa Domnului de lepădare a lui caîmpărat al lui Israel. Faptul este confirmat şi prin gestul dramatic al ruperiihainei profetului în mâinile lui Saul pe când acesta insista totuşi să-1 reţinăpentru a lua parte cu el la închinăciune. Pocăinţa aparentă a lui Saul şi nicicontinuarea formelor religioase nu mai au valoare. Samuel însuşi aplicăjudecata asupra lui Agag, omorându-1 conform Legii Talionului (lSamuel'5:33). Apoi el s-a retras să-1 plângă pe Saul, căci Domnul îl lepădase.4.5.2.2. DOMNIA LUI SAUL DIN ULTIMA PERIOADĂ (lSamuel 16-31)Ultima perioadă din timpul domniei lui Saul este marcată de lupta îndârjitămpotriva lui David, care este uns ca împărat în Israel în locul lui.4.5.2.2.1. Ungerea Iui David (lSamuel 16:1-13)în faţa eşecului monarhiei de tip uman în Israel. Dumnezeu alege un omlupă inima Lui pe care să-1 crească în vederea scopului Său divin.Ungerea lui David se face în mod particular de către Samuel. Acesta esteimis şi călăuzit de Dumnezeu în Betleemul Iudeii în casa lui Isai, tatăl lui)avid. Acolo David, cel de al optulea fiu al lui Isai, este uns ca împărat înîijlocul fraţilor săi şi de îndată este stăpânit de Duhul Domnului, care seidepărtase de Saul, acesta fiind acum stăpânit de un duh rău. Deşi uns împărat,•avid a luat poziţie de slujitor până când Saul a murit şi Dumnezeu 1-a ridicate scaunul de domnie.4.5.2.2.2. David, muzician în slujba lui Saul (lSamuel 16:14-23)Pe cel pe care Dumnezeu îl alege, îl şi plasează în preajma tronului, pentru■1 pregăti în mod corespunzător. Fiind stăpânit în inima lui de un duh necurat,i Saul i se sugerează să-1 ia pe David. fiul lui Isai Betleemitul, un iscusitîntăreţ din harpă, pentru a-i cânta spre alinare. David este angajat să-i poartemele lui Saul şi să-i cânte din harpă. El a căpătat trecere înaintea împăratului,ire nu ştia că David era deja uns ca împărat în locul lui şi că Dumnezeu îlasase la palat tocmai pentru a-1 pregăti pentru înalta chemare.4.5.2.2.3. David erou naţional (lSamuel 17:1-19:17)Prima şedere a lui David la curte a fost de scurtă durată. Când filistenii s-auIicat iarăşi la luptă împotriva israeliţilor tăbărâţi în valea Terebintilor, la 25kmst de Betel, cei trei fii mai mari ai lui Isai l-au urmat pe Saul la luptă, iarwid şi-a reluat locul la păscutul oilor. Trimis de tatăl său cu merinde la fraţiii şi pentru a vedea ce se întâmplă pe câmpul de luptă. David a făcut cunoştinţăuriaşul Goliat din Gat, care arunca ocară asupra oştii israelite. cerând caleva din Israel să poarte cu el lupta între reprezentanţi.22 Goliat era un uriaşilt de 3 ni. Armura sa cântărea 70 kg şi numai capul suliţei lui era de 10 kg.pins de îndemnul Duhului Sfânt, David se oferă să se lupte cu inamicul şiuză armura lui Saul, de altfel nepotrivită pentru el. Bazându-se pe credinţă şiexperienţa ajutorului Domnului, cu toiagul de cioban în mână şi cu o praştiecinci pietre luate din râu în traista lui ciobănească, David 1-a întâmpinat pe>liat în Numele Domnului, 1-a răpus cu o piatră aruncată cu praştia în frunte şi

oi cu propria-i sabie i-a tăiat capul.Victoria decisă prin reprezentanţii combatanţi era o metodă răspândită la greci şi al cunoscută şi în Vechiul Testament (2Samuel 2:13-14).Victoria sa a avut un răsunet puternic în poporul Israel, naţiune care s-abucurat de deosebita biruinţă asupra filistenilor. David a devenit erou naţional, afost făcut căpetenie a oştirii lui Saul şi, potrivit cu promisiunea făcută de Saulcând căuta un om să lupte împotriva lui Goliat, urma să devină ginereleîmpăratului.Faptul că la întoarcerea sa de la vestita biruinţă David a fost primit cu maimulte aclamaţii decât Saul a făcut ca în inima acestuia să răsară duhul geloziei.în acelaşi timp, Ionatan, fiul moştenitor al lui Saul, s-a alipit cu toată inima deDavid. a făcut legământ cu el şi după obiceiul vremii i-a încredinţat armele şihainele sale, aceasta însemnând transfer de putere. Ionatan a înţeles chemarealui David din partea Domnului.Ambele reacţii faţă de David au dăinuit până la moartea lui Saul şi Ionatan.La început, Saul nu s-a ţinut de cuvânt şi nu i-a dat de soţie pe fata lui cea mare.însă fata mai mică a lui Saul, Mical, îl iubea pe David şi Saul a căutat săfolosească faptul acesta pentru a-1 pierde pe David. în mod tendenţios, Saul acerut în loc de zestre să-i aducă o sută de prepuţuri ale filistenilor ca mărturie avitejiei lui David. David. împreună cu oamenii săi, a ucis două sute de filistenişi i-au adus lui Saul mărturia; astfel a ajuns ginerele împăratului.Gelozia lui Saul fiind atât de înverşunată, el a încercat să-1 ucidă pe Davidîn mai multe rânduri, dar David a fost scăpat o dată de către Ionatan, care 1-avorbit de bine în faţa tatălui său, şi o dată de către Mical soţia sa, prin vicleşug.4.5.2.2.4. Saul îl prigoneşte pe David (lSamuel 19:18-30:31)Urmărit de Saul, David fuge mai întâi la Samuel la Rama şi apoi la Naiot.Aici a fost urmărit, însă Dumnezeu 1-a scăpat în chip miraculos, căci cele treicete de trimişi ai lui Saul, şi apoi şi el însuşi, veniţi să-1 prindă s-au ataşat ceteide proroci care proroceau (lSamuel 19:18-24).Apoi, David a mers la Ionatan şi în baza legământului încheiat între ei,Ionatan i-a promis că va cerceta intenţia tatălui său cu privire la David.Descoperind că Saul intenţiona să-1 omoare, Ionatan s-a dus în câmp, la loculstabilit, şi 1-a înştiinţat în ascuns pe David despre toată situaţia. Ei au reînnoitlegământul, apoi s-au despărţit (lSamuel 20:1-42).După aceea. David a fugit la Nob, la preotul Ahimelec care neştiind desituaţie L-a întrebat pe Domnul pentru el, i-a dat merinde şi sabia lui Goliat.care era păstrată acolo în cortul sfânt. însă Doeg, edomitul, căpetenia păstorilorlui Saul fiind închis la Nob, i-a adus la cunoştinţă lui Saul cele întâmplate. Drepturmare, Saul l-a condamnat la moarte pe Abimelec împreună cu toată casapreoţească. Doeg a făcut pe călăul, omorând în ziua aceea optzeci şi cinci depreoţi. Saul a trecut prin ascuţişul săbiei întreaga cetate Nob. Singurul care ascăpat a fost Abiatar, un fiu al lui Ahimelec.Plecând de la Nob, David a încercat să se refugieze la Achiş, împăratulfilistean al Gatului, de unde a scăpat simulând nebunia. Apoi. împreună cu casalui şi cu cei care-1 însoţeau, s-a refugiat în peştera Adulam. Au venit la el toţi ceinemulţumiţi şi cei în nevoi, un număr de aproximativ 400 de oameni. Aici avenit la el şi Abiatar, fiul preotului Ahimelec. şi l-a înştiinţat despre măcelărireapreoţilor. Pe cei din familia lui, David i-a încredinţat regelui Moabului la Miţpepentru a fi ocrotiţi (lSamuel 21:1-22:23); iar el şi ceata de soldaţi care-1nsoţeau au fugit dinaintea lui Saul. David însă nu înceta să lupte împotrivaluşmanilor lui Israel când primea o asemenea îndrumare de la Domnul prinmijlocirea preotului Abiatar, care deţinea un efod; aşa a scăpat cetatea Cheila[in mâna filistenilor. Insă locuitorii din Cheila erau gata să-1 dea în mâinile luiSaul. Atunci David. cu cei circa 600 de oameni ai săi. a fugit la Zif, în pustie.Aici Ionatan a venit şi 1-a încurajat pe David, spunându-i că el va fi împărat iar

Ionatan va fi al doilea (lSamuel 23:1-29:17). Zifiţii l-au trădat pe David şi Sauli venit şi a înconjurat muntele în câmpia Maon, însă o veste despre năvălireafilistenilor 1-a determinat pe Saul să înceteze urmărirea, iar David s-a ascuns înjeştera de la En-Ghedi.în urmărirea sălbatică a lui David, Saul a căzut de mai multe ori în mâinileicestuia, însă încredinţat de faptul că Dumnezeu conduce destinele istoriei,David a refuzat să se atingă de unsul Domnului. El a ales să se încreadă înDomnul care-i acorda ocrotirea Sa. Cei mai mulţi psalmi de exprimare ancrederii în Domnul au fost scrişi în această perioadă.David şi oamenii lui erau în fundul peşterii En-Ghedi, iar Saul cu oameniiui au venit să doarmă la intrarea în peşteră. David a cruţat viaţa lui Saul; i-aăiat doar, ca mărturie, colţul hainei (lSamuel 24:1-22). Cu această ocazie Saulire momente de luciditate şi cuvinte de pocăinţă şi cluar afirmă că David valomni în Israel, cerându-i acestuia să-i cruţe sămânţa. Cu toate acestea, el astăruit în urmărirea sălbatică a lui David, care s-a refugiat apoi în "loculntănt".23

Când Samuel a murit la Rama, David a plecat în Pustia Paran (lSamuel!5:1). Aici el i-a apărat pe locuitorii ţinutului, ocrotindu-le turmele de bandelele hoţi. Nabal din Maon însă a refuzat să dea merinde pentru oamenii lui David;ând îşi tundea oile pe Muntele Cârmei. Abigail, nevasta acestuia, prinnţelepciunea dată ei, a stăvilit valul de răzbunare a lui David asupra familiei ei.)upă moartea lui Nabal, David ia pe Abigail de nevastă (lSamuel 25:1-44).24

A doua oară Saul a căzut în mâinile lui David, în pustia Zif. Pe când Saul sedihnea pe dealul Hachila, David a pătruns în tabără şi a luat de lângă capul lui>aul suliţa şi ulciorul cu apă, fără să se atingă de împărat. Când s-au descoperitucrurile, David i-a reproşat lui Saul că îl determină să plece într-o ţară străină,ar Saul s-a căit din nou pentru ce făcuse (lSamuel 26:1-25).De frică să nu cadă în mâinile lui Saul, David împreună cu cei 600 de oştenicerut azil la Achiş, împăratul filistean al Gatului. Achiş 1-a primit bine şi 1-aIUS să locuiască la Ţiclag timp de un an şi patru luni, timp în care David aâştigat totala încredere a împăratului filistean.David urma să plece cu Achiş la luptă împotriva lui Israel (lSamuel 28:1-2).ngroziţi din cauza noii năvăliri a filistenilor, Saul şi oastea lui şi-au făcu tabărae Muntele Ghilboa. Saul pierduse orice legătură cu Domnul, căci Samuelnurise, iar Domnul nu-i răspundea prin nici o metodă. Atunci, deghizat, a apelatPoate Masada (1 Samuel 24:22)4 Deşi oarecum David era îndreptăţit să-şi ia altă soţie, căci Mical.soţia lui, fusese datăltuia, aici începe punctul său slab, când a căzut în greşeala poligamiei (lSamuel5:43-44).la vrăjitoarea din En-Dor, şi a cerut acesteia să-1 scoale pe Samuel pentru a-1consulta. în felul acesta i-a fost reamintit sfârşitul tragic hotărât pentru el(lSamuel 28:l-25).25

în providenţa Sa, Dumnezeu 1-a scutit pe David de a merge la luptă alăturide Achiş împotriva poporului său, folosindu-se de suspiciunea domnitorilor(lSamuel 29:1-11). întors la Ţiclag, el află că amaleciţii arseseră cetatea şi-iluaseră prizonieri pe toţi locuitorii. David cu oamenii săi i-a urmărit şi i-aînfrânt pe amaleciţi, a recăpătat prada şi i-a eliberat pe toţi cei din familia sa(lSamuel 30:1-31). O parte din pradă a fost trimisă de către David prietenilorsăi şi bătrânilor din Iuda.4.5.2.2.5. Sfârşitul tragic a lui Saul (lSamuel 31:1-13)Lupta decisivă cu filistenii s-a dat pe Muntele Ghilboa. Israeliţii au fostînfrânţi şi filistenii i-au omorât pe Ionatan, Abinadab şi Malchişua, fiii lui Saul.Saul a fost rănit în luptă şi, nevrând să ajungă de batjocura filistenilor, i-a cerutcelui ce-i purta armele să-1 înjunghie, ca să nu cadă în mâna filistenilor. Pentrucă acesta a refuzat, Saul s-a sinucis, aruncându-se în propria sabie. A doua zi

filistenii i-au găsit trupul, i-au tăiat capul şi împreună cu armele lui l-au atârnatpe pereţi în templul Astarteelor (1 Cronici 10:10), iar trupul i l-au atârnat pezidul cetăţii Bet-Semeş. Aflând cele întâmplate, locuitorii din IabesulGalaadului au venit şi au luat trupurile lui Saul şi ale fiilor lui şi le-au ars, iaroasele lor le-au îngropat sub stejarul din Iabes. în felul acesta au luat sfârşitviaţa şi domnia aceluia care o începuse bine, în umilinţă şi ascultare deDumnezeu, dar care s-a îngâmfat şi a căzut în neascultare.Există diferenţe de opinie privind foptul dacă spiritul lui Samuel a fost chemat într-adevăr sau a fost o înscenare. P' ■''■"CAPITOLUL V

CARTEA A II-a LUI SAMUELDOMNIA LUI DAVIDNicicând în istoria Vechiului Testament şi chiar în întreaga istorie aIsraelului nu a existat o perioadă care să atingă sau să întreacă în glorie perioadade domnie a împăratului David şi apoi pe cea a lui Solomon. Pe drept cuvânt,această perioadă poate fi numită "epoca de aur a monarhiei israelite". Atât dinpunct de vedere al extinderii teritoriale, cât şi din punct de vederespiritual- religios Israel a experimentat culmi neatinse până atunci din punct devedere economic, cunoscând o dezvoltare unică. Domnia lui David, omul dupăinima lui Dumnezeu, a fost folosită de Dumnezeu pentru a exprima atingereaidealurilor mozaice, pentru a ilustra idealul de mai târziu al israeliţilor, cât şipentru a preilustra măreţia împărăţiei adevăratului împărat: Mesia, Fiul luiDavid, Fiul lui Dumnezeu. Cartea 2Samuel prezinţi varianta lui Dumnezeuprivind monarhia sau domnia omului după inima lui Dumnezeu, perioadădescrisă şi în ICronici capitolele 11-29, urmând ca în cartea lîmpăraţi să fieprezentată domnia lui Solomon.5.1. NUMELE CĂRŢIIDeoarece la început cele două cărţi formau o singură carte, aceasta a fostintitulată Samuel, pentru că personajul principal al primei părţi este Samuel. TotSamuel a fost cel care a jucat un rol deosebit de important în stabilirea şidezvoltarea monarhiei.5.2. AUTORUL CĂRŢIICa şi în cazul cărţii 1 Samuel, autorul nu este identificat. Tradiţia îi atribuiecartea lui Samuel.5.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢIICartea 2Samuel îl prezintă pe David domnind primii şapte ani şi jumătatepeste Iuda la Hebron şi apoi următorii treizeci şi trei de ani peste întreg Israelulla Ierusalim. David a consolidat monarhia, a cucerit teritorii şi şi-a însuşitpromisiunile lui Dumnezeu oferite lui în legământul davidic indicând spredinastia şi împărăţia eternă (2Samuel 7:5-16).2

26

Dockery, p. 134.

David stabileşte la Ierusalim centrul politic şi religios al ţării Israel. DeşiDavid a păcătuit, bunătatea lui Dumnezeu depăşeşte limitele umane aleslujitorului Său, care uimeşte prin pocăinţa lui sinceră şi profundă. Deşi trebuiesă suporte urmările dezastruoase ale propriului păcat. David conduce poporulspre împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu şi pune bazele construirii Templuluila Ierusalim, ideal care va fi realizat însă de fiul său, pe locul indicat deDumnezeu pentru această lucrare.5.4. CADRUL EVENIMENTELORNici o altă perioadă din istoria Israelului nu a întrecut în măreţie perioadade domnie a lui David şi a lui Solomon; de aceea, ei au încununat "epoca de aura monarhiei israelite''. Atât din punct de vedere al expansiunii teritoriale, cât şi

din cel al situaţiei religioase, Israel a cunoscut în această epocă culmi deprosperitate nemaiîntâlnite. De asemenea, din punct de vedere economic acunoscut o dezvoltare remarcabilă. Rând pe rând, David a ajuns să supunăteritoriile celorlalte regate din Canaan aşa încât la moartea lui lasă un imperiuunit, vast şi prosper. Singurii necuceriţi rămân sidonienii; ei, de la început, auales calea diplomaţiei. încheind un tratat de prietenie cu poporul Israel.în scurt timp după moartea lui Saul, David a ajuns să domnească nu numaipeste întregul Israel, ci şi peste teritoriile din jur. El a controlat ţinutul de la râulEgiptului şi Golful Aquaba. până la cetatea feniciană. în ţara Hamatului.Din punct de vedere geografic, locuri ca muntele Ghilboa - unde Saul a fostînfrânt de filisteni şi a murit împreună cu fiii săi - şi Hebronul - unde Daviddevine împărat peste Iuda şi apoi Ierusalimul - care, cucerit de David, devinecapitala şi centrul religios al noului imperiu - capătă deosebită importanţă încuprinsul cărţii 2SamueI.5.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢIICartea 2Samuel este alcătuită din două părţi distincte:(1) Domnia lui David peste Iuda la Hebron (2Samuel 2:1-4:12);(2) Domnia lui David peste întregul Israel la Ierusalim (2Samuel 5-24).Aceste părţi sunt introduse prin prezentarea în capitolul 1 a întâmplărilorlegate de moartea lui Saul (2Samuel 1:1-27).5.5.1. INTRODUCERE - JALEA LUI DAVID (2Samuel 1:1-27)Moartea lui Saul i-a oferit lui David un nou prilej de a-şi dezvăluicaracterul. Un amalecit care venea de pe câmpul de luptă i-a adus lui Davidcoroana lui Saul şi brăţara de pe mâna acestuia, pretinzând că el 1-a omorât, înnădejdea unei mari recompense. David îl ucide din motiv că s-a atins de unsulDomnului; apoi îşi exprimă profunda jale pentru moartea lui Saul şi mai ales alui Ionatan. David a fost cel care a jelit în modul cel mai sincer. Nobila sa elegieredată în 2Samuel 1:19-27 este cea mai frumoasă din toată literatura evreiascăşi a fost destinată să fie cântare naţională de jale.27 Cântarea aceasta laudăvitejia lui Saul şi a lui Ionatan şi scoate în evidenţă durerea inimii lui Davidprovocată de pierderea inestimabilă pentru poporul Israel.5.5.2. DOMNIA LUI DAVID PESTE IUDA LA HEBRON (2Samuel 2-4)în prima parte a domniei sale, David experimentează un deosebittriumf, atât în stabilirea împărăţiei cât şi în războiul civil al confruntării cu casalui Saul. După ce s-a asigurat că era voia lui Dumnezeu ca el să domneascăpeste Iuda, David s-a suit la Hebron , unde a fost uns împărat peste casa lui Iuda(2Samuel 2:1-4). Se vede de aici că slujirea publică pentru care el fusese uns decătre Samuel încă din casa tatălui său avea nevoie şi de confirmarea poporului.Astfel, David a devenit împărat peste Iuda, unde a domnit şapte ani şi şase luni(2SamueI 2:11). Ca împărat de curând înscăunat peste Iuda, David uzează deinima lui curată faţă de casa lui Saul, cât şi de o strategie nemaipomenită faţă detoţi cei din jur, ca astfel în mod treptat să aducă tot Israelul sub sceptrul domnieisale.5.5.2.1. DIPLOMAŢIA LUI DAVID FAŢĂ DE GALAADIŢII DIN IABES(2Samuel 2:4-7)Auzind de faptul că locuitorii din Iabesul GalaaduLui îi înmormântaseră cumse cuvine pe Saul şi pe fiii acestuia, David trimite soli pentru a le transmiteaprecierile sale şi a le promite răsplata; desigur, aştepta ca şi ei să-1 accepte pepoziţia pe care Dumnezeu îl aşezase.5.5.2.2. CONFRUNTAREA CU OSTILE LUI IŞ-BOŞET (2Samuel 2:8-32)Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Saul, aflând de moartea stăpânuluisău, 1-a luat pe Iş-Boşet, fiul lui Saul şi 1-a numit la Mahonaim împărat pesteGalaad şi întregul Israel, în locul tatălui său. Faptul acesta poate pentru acontracara influenţa lui David în această zonă."8 Cu aceasta au începutfricţiunile unui război civil între David şi casa Iui Saul. O primă confruntare

între ostile lui Iş-Boşet conduse de Abner şi cele ale lui David, conduse de Ioab,fiul Ţeruiei, sora lui David, a avut loc la iazul din Gabaon. La propunerea luiAbner s-a recurs la luptă între reprezentanţi. Câte doisprezece din fiecare tabărăs-au străpuns reciproc cu săbiile în locul numit Helcat-Haturim, "Loculsăbiilor", după care s-a dezlănţuit o luptă aprigă. Cei trei fii ai Ţeruiei: Ioab,Abişai şi Asael, toţi oşteni de seamă ai lui David, au condus lupta în careoamenii lui Abner au suferit o grea înfrângere. Asael, care era "iute ca ocăprioară", 1-a urmărit pe Abner de aproape; acesta din urmă, după ce 1-aavertizat să se retragă, 1-a lovit cu suliţa şi 1-a ucis. Alături de Asael au murit şialţi nouăsprezece oşteni de ai lui David, pe când dintre oamenii lui Abner aumurit trei sute şasezeci.27

Orr, voi. 2, p. 794.1 Kraeling, p. 190.5.5.2.3. VIAŢA FAMILIALĂ A LUI DAVID (2Samuel 3:1-5)Dacă despre aspectul politic al împărăţiei lui David se putea afirma: "Davidera tot mai tare, şi casa lui Saul mergea slăbind ... "(2Samuel 3:1), nu tot aşaputea fi descrisă situaţia familială.Se pare că, de la început, aici a fost punctul slab şi de aici a şi pătrunspăcatul în viaţa prosperului monarh, aducându-i multe necazuri şi umbrindprofund împărăţia lui. David era poligam.încă pe când era împărat la Hebron avea şase neveste: Ahinoam din Izreel,Abigail din Cârmei (nevasta lui Nabal), Maacha, fata împăratului Gheşurului,Hagita, Abitala şi Egla, în afară de Mical, fata lui Saul, care-i fusese luată însăel şi-o revendică mai târziu. Toate acestea i-au născut fii şi acest sistem poligama dus la multe păcate şi complicaţii în sânul familiei.5.5.2.4. COMPLOTUL LUI ABNER (2Samuel 3:6-39)Din pricină că Iş-Boşet 1-a mustrat pe Abner pentru că acesta preacurvise cuRiţpa. una din ţiitoarele lui Saul, acesta s-a mâniat şi a trimis soli la Davidoferindu-i serviciile sale pentru a-1 ajuta să stăpânească peste tot Israelul cumzisese Domnul (2Samuel 3:9-15).David a acceptat învoiala cu condiţia ca Abner să-i aducă pe Mical, fata luiSaul, soţia lui. După o întâlnire şi un ospăţ dat de David în cinstea lui Abner laHebron. acesta pleacă spre a influenţa pe tot Israelul să treacă de partealui David.Auzind însă de cele întâmplate, Ioab, căpetenia oştirii lui David, a trimissă-1 întoarcă pe Abner şi 1-a omorât mişeleşte împreună cu fratele său Abişai laHebron, pentru a răzbuna moartea fratelui lor Asael (2 Samuel 2:22-27).Desigur, un motiv nemărturisit era şi frica lui Ioab faţă de poziţia sa decomandant al oştirii.Şi în această împrejurare David dă dovadă de inimă nobilă, cât şi denevinovăţia sa faţă de cele întâmplate, acordând lui Abner o jelanie şi oînmormântare princiară. Cu această ocazie el compune o altă cântare de jale,fapt prin care a orientat spre sine inima poporului lui Israel.Acţionând cu tact, David nu 1-a pedepsit pe Ioab pentru fapta sa, însă maitârziu a purtat de grijă ca acesta să fie pedepsit (2Samuel 3:33-39).In urma morţii lui Abner, copiii cetelor militare al lui Iş-Boşet, dorind săprofite de privilegii din partea lui David, s-au deghizat în negustori de grâne, auintrat şi au omorât pe Iş-Boşet mişeleşte în patul lui şi au dus capul acestuia catrofeu lui David, fapt pentru care David i-a răsplătit, cum se cuvenea, cucondamnare la moarte (2Samuel 4:1-12).Executarea pedepsei a fost una dintre cele mai tragice. După ce le-a tăiatmâinile şi picioarele, i-a spânzurat la marginea iazului din Hebron, iar capul luiIş-Boşet a fost înmormântat cu cinste.In felul acesta s-a stins complet seminţia lui Saul, rămânând în viaţă doar

Mefiboşet, fiul lui Ionatan, olog de picioare (2Samuel 4:4), faţă de care Davidva arăta deosebită bunătate şi consideraţie.5.5.3. DOMNIA LUI DA VID PESTE TOT ISRAELULLA IERUSALIM (2Samuel 5:1-24:25)Dumnezeu a nimicit astfel pe toţi vrăjmaşii lui Da.vid, croindu-i drum liberîn vederea realizării monarhiei teocratice asupra întregului Israel. Toatepremizele pentru marea realizare erau de acum pregătite. In sfârşit, a sositvremea ca Dumnezeu să lucreze şi prin monarhie în vederea împliniriifăgăduinţelor lui faţă de poporul lui Israel, în sensul definitivării tot maiconcrete a cadrului în care adevăratul împărat, "Fiul lui David", se va coborî înlume. Evenimentele sunt multe şi deosebit de importante.5.5.3.1. UNGEREA LUI DAVID ÎMPĂRAT PESTE ÎNTREG ISRAELUL(2Samuel 5:1-5)Căpetenii ale tuturor seminţiilor lui Israel au venit la Hebron la David să-1ungă împărat peste întreg Israelul pe baza motivaţiei formulată de către eiînşişi:29

- El era din neamul lor (2Samuel 5:1);- El a condus pe Israel la biruinţă încă pe vremea lui Saul (2Samuel 5:2);- Domnul îl alesese pe el să fie căpetenia poporului Său Israel(2Samuel 5:2).David avea 30 de ani când a devenit împărat. El a domnit şapte ani şijumătate numai peste Iuda la Hebron şi 33 de ani peste întreg Israelul laIerusalim; în total a domnit mai bine de 40 de ani (2Samuel 5:3-5). Câteva faptede seamă caracterizează în continuare cea de a doua perioadă a domniei luiDavid.5.5.3.2. IERUSALIMUL DEVINE CAPITALA ÎNTREGULUI IMPERIU(2Samuel 5:6-10:19)Prima faptă de vitejie a lui David din a doua perioadă a domniei sale, careva avea urmări esenţiale de-a lungul istoriei israeliţilor, cât şi reflexii însemnateîn revelarea împărăţiei spirituale şi eterne, a fost cucerirea Ierusalimului dinmâinile iebusiţilor făcând din acesta centrul politic şi spiritual al împărăţiei şinoua capitală a regatului. Faptul acesta a avut importanţă covârşitoare atât dinpunct de vedere strategic şi tactic, cât şi din punct de vedere al demnităţii nouluiîmpărat.Datorită configuraţiei geografice a cetăţii, iebusiţii se simţeau în deplinăsiguranţă pretinzând că până şi orbii şi şchiopii ar putea să i se împotrivească luiDavid.împăratul a oferit rang militar oricui va reuşi să captureze cetatea, poruncindca orbii şi şchiopii care se vor împotrivi lui David să fie aruncaţi în canal(2Samuel 5:6-9). Afirmaţia a rămas proverbială şi iebusiţilor le era interzisăintrarea în casa Domnului. David a luat cetatea Sionului, a întărit-o şi anumit-o "Cetatea lui David". Cu lucrul acesta începe faimoasa istorie a cetăţii29 La ICronici 12:23-40 este prezentat numărul celor ce au venit din fiecare seminţiepentru a unge pe David împărat.355sfinte, Ierusalim, care are reflexii până în veşnicie. Istoria aceasta dispunea dejade o temelie solidă, tradiţională. Aceasta a fost cetatea Salemului din vechime, acărui rege, Melchisedec, rege şi preot al Dumnezeului Celui Prea înalt, aîntâmpinat şi a binecuvântat pe Avram. Aici, pe Muntele Moria, Avraam jertfiseDomnului pe fiul său Isac.Strămutarea capitalei regatului lui David de la Hebron la Ierusalim aadus împăratului avantaje politice şi militare. Cetatea era localizată strategic,uşor de apărat şi nu avea nici un fel de asocieri politice cu triburile din nord sausud ale lui Israel (2 Samuel 5:6-9).30

In urma acestei mari realizări, câteva atitudini interne şi internaţionale sunt

vrednice de luat în considerare şi sunt înregistrate de istoria sacră.Pe plan internaţional, primul care a recunoscut competenţa împăratuluiDavid a fost Hiram, regele Tirului. El s-a şi grăbit să încheie un tratat de bunăvecinătate cu regele întregului Israel. Hiram a trimis lui David soli, tâmplari,lemn de cedru şi cioplitori în piatră pentru a zidi o casă împăratului prieten.Pe de altă parte, filistenii s-au arătat ostili faptului că David deveniseîmpărat peste tot Israelul la Ierusalim. Aceştia s-au ridicat la luptă împotriva lui,iar David, condus de călăuzirea divină i-a întâmpinat la Baal-Peraţim. "Şesulrupturii", unde Domnul a risipit pe vrjşmaşi "ca pe nişte ape care se rup'\ Adoua oară David a biruit pe filisteni la Refaim, în timp ce Domnul luptaîmpotriva lor din vârful duzilor (2Samuel 5:17-25).Cu cât se întărea mai mult din punct de vedere militar şi politic, cu atâtDavid a lunecat mai jos în latura lui slabă. Şi-a mai luat ţiitoare şi neveste, carei-au mai născut unsprezece fii şi fiice (2Samuel 5:11-16).Pe de altă parte, o dată stabilit la Ierusalim, David este animat de gânduriînalte. El hotărăşte să facă din Ierusalim şi centrul spiritual, religios alimperiului. Prima tentativă de a muta chivotul Legământului de la Baale-Iudasau Kiriat-Iearim, din casa lui Abinadab, la Ierusalim a eşuat cu tristaexperienţă de la Percţ-Uza". Motivul întâmplării a fost nu numai că ei nu aurespectat prescripţiile Legii divine în ce priveşte transportarea chivotului peumeri, dar au şi apelat la metoda păgână filisteană (Numeri 4:5; 15; 20). Iar Uzaa căutat şi să manifeste un fals interes pentru lucrarea lui Dumnezeu.Neascultarea de Legea Domnului este neplăcută, însă când este unită cufăţărnicie devine odioasă. David a crezut că Domnul nu vrea ca chivotul să fiemutat la Ierusalim, aşa că 1-a adus în casa lui Obed-Edom din Gat. Acolo a stattimp de trei luni, aducând mari binecuvântări gazdei.A doua încercare făcută conform unei proceduri corecte, în care chivotul eradus pe braţe şi din loc în loc au fost aduse jertfe, s-a soldat cu succes (2Samuel6:12-15). David, plin de bucurie, a jucat înaintea chivotului Domnului şi aadunării fapt care a stârnit dispreţul din partea Micalei, soţia sa, care 1-a văzutpe fereastră. Drept răspuns, David i-a adresat cuvinte aspre şi reproşuri desprecasa tatălui său. Saul. iar ca pedeapsă. Mical n-a mai avut copii pentai tot restulvieţii (2Samuel 6:1-23; ICronici 13:1-14; 15:1-29).O dată cu ducerea chivotului la Ierusalim. David a instalat cortul întâlnirii şia rânduit slujbele la locul de închinăciune. Leviţii, în frunte cu Asaf, au fost1 Dockery, p. 235.însărcinaţi cu muzica, iar preoţii au fost rânduiţi pentru slujire. Fiind înzestrat cudar poetic şi dar de compozitor, sub inspiraţia Duhului Sfânt, David a compuscântări ilustre în cinstea Domnului şi psalmi în care a cântat istoria ocrotiriidivine a poporului ales şi a indicat felul în care ei să-L slujească pe Dumnezeu(1 Cronici 16:1-36).Pe lângă aceasta, David a mai păstrat şi un loc de închinare pe înălţimea dinGabaon, de rânduirea căruia răspundea preotul Ţadoc (1 Cronici 16:39).5.5.3.3. LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU DAVID (2Samuel 7:1-29)Marcat de prosperitatea de care Dumnezeu i-a făcut parte şi de conturareabunăstării monarhiei, David este animat de dorinţa de a zidi o casă Domnului,gând pe care 1-a împărtăşit proorocului Natan.31 La început, acesta încurajeazăpe David în realizarea proiectului. Dar apoi, Dumnezeu a vorbit lui Natan şi 1-atrimis să-i spună că nu el va zidi Domnului o casă. Lucrul acesta este rezervatfiului său, care va fi un om al păcii. în schimb, Dumnezeu încheie un legământcu David în baza căruia face lui David următoarele promisiuni:- împărăţia lui va dăinui şi va fi întărită şi statornicită prin fiul său (2Samuel7:12; lCronici 17:1-12).- Fiul său va zidi o casă Domnului (2Samuel 7:13; lCronici 17:12).- Casa lui David va dăinui pe vecie (2Samuel 7:16).

- împărăţia lui David va dăinui veşnic (2Samuel 7:16).Primele două făgăduinţe ale legământului davidic sunt temporare şi s-auîmplinit prin fiul său, Solomon, însă ultimele două sunt de natură eternă şi îşi.găsesc împlinirea în Domnul Isus Hristos, fiul lui David, împăratul împăraţilorşi în împărăţia Sa eternă.Se deduce clar că Dumnezeu 1-a ales pe David să-i ofere, în virtutealegământului să;- Casă sau posteritate, adică dinastie;- Tron sau autoritate;- împărăţie sau domeniu în stăpânire.Legământul lui Dumnezeu cu David ocupă un loc central în istoria relaţiilorlui Dumnezeu cu omul şi în mod special în istoria naţiunii evreieşti, pe careDumnezeu a ales-o cu scopul de a binecuvânta toate naţiunile pământului. Acestlegământ îl are în centru pe Domnul Isus Hristos, care era punctul împliniriituturor profeţiilor, spre care erau orientate toate celelalte:- Prima, făcută lui Adam (Genesa 3:15), în care este promisă o rasă în careI va apărea sămânţa.- A doua, făcută lui Avraam. care are în vedere o naţiune în această rasă în| care va apărea cel promis (Genesa 22:18).- A treia, făcută lui Iacov, care prevede un trib în naţiune (Iuda) din care seva ridica Şilo-Mesia (Genesa 49:10).31 Natan a fost unul din profeţii curţii de pe vremea domniei lui David şi Solomon.Poate, alături de Gad, a făcut parte din cei ce s-au pregătit la "Şcoala Profeţilor luiSamuel". El a fost important sfetnic la curte şi educatorul lui Solomon.- A patra, făcută lui David, căruia îi promite o familie sau o dinastie, o ca săîn care se va naşte un fiu. Mesia, împăratul împăraţilor. David constituie unadevărat punct central al profeţiilor mesianice, de aceea făgăduinţa dată lui esteadeseori cântată în psalmii mesianici (Psalm 89:3,4,27-29:34-37; 132:11). Apoi,profeţii de mai târziu fac din această promisiune idealul mărturisirii lor (Isaia9:6,7,' 11:1; Ieremia 22:29; 25:5-6: 33:20-21; Zaharia 3:8-9; 6:12,13; 9:10: Luca1:30-33). El, fiul lui David, urma să fie împăratul veşnic, cel care va zidi Casalui cea veşnică-Biserica Lui.în auzul cuvintelor legământului, David a rămas copleşit şi a adresat orugăciune de slăvire şi de încredinţare în mâna Domnului (2 Samuel 7:17-29;lCronici 17:15-27).5.5.3.4. VICTORIILE MILITARE ALE LUI DAVID (2Samuel 8:1-18)Sprijinit de puterea Celui Atotputernic, David a biruit şi a cucerit toatenaţiunile din jur, extinzându-şi domeniul la cele mai vaste dimensiuni.- A biruit pe filistenii din partea de sud-vest şi le-a luat capitala, Gat.- A biruit pe moabiţi şi printr-un fel de sorţi a hotărât câţi să fie omorâţi şicâţi să fie lăsaţi în viaţă şi care să plătească bir (era un obicei prin care bimitorulomora doi din trei captivi).- A biruit pe Hadarezer. împăratul Ţebei, la Râul Eufrat, de la care David acapturat o mare mulţime de pedeştri şi mulţi cai, însă nu a păstrat decât atâţiacâţi erau necesari pentru o sută de care. De asemenea, a capturat multe scuturide aur şi multă armură, pe care le-a adus la Ierusalim.- în acelaşi timp au fost biruiţi şi sirienii din Damasc, care se ataşaseră luiHadarezer.- împăratul Hamatului a trimis lui David daruri şi mari elogii. David aînchinat darurile Domnului.- în Valea Sării a biruit pe edomiţi şi a cucerit teritoriul Edomului.Trebuie remarcat faptul că toate aceste biruinţe atât de remarcabile ale luiDavid se datorau unor cauze obiective, care sunt:- Domnul ocrotea pe David (2Samuel 8:14);- David făcea judecată şi dreptate (2Samuel 8:15). Un exemplu de bunătate

ca a Domnului a fost aceea cu care David 1-a tratat pe Mefiboşet, fiul olog al luiIonatan, care a mâncat la masa împăratului (2Samuel 9:1-13).- David dispunea de sfetnici credincioşi, slujitori şi conducători de oştivrednici: Ioab era căpetenia oştirii; Ţadoc şi Abiatar, mari preoţi; Banaia eracăpetenia levifilor, iar fiii săi erau dregători.-David avea consilieri şi sfetnici pe prorocii Domnului, Natan şi Gat, în timpce el însuşi era un proroc inspirat de Duhul Sfânt.-Intre victoriile remarcabile ale lui David se mai numără şi biruinţa asupraamoniţilor şi a aliaţilor acestora, care s-au ridicat împotriva lui David (2Samuel10:19). După ce Nahaş, împăratul amoniţilor care îl ajutase pe David, a murit,fiul său. Hanun, a dispreţuit amabilitatea lui David şi a batjocorit pe solii luiDavid trimişi să-1 mângâie pentru moartea tatălui său. Apoi, a angajat mercenarisă lupte împotriva oştilor lui David. Ioab şi Abişai au condus lupta pe douăfronturi şi-au produs acestuia o grea înfrângere.5.5.3.5. PĂCĂTUIREA LUI DAVID (2Samuel 11:1-20:26)Deşi David străluceşte prin caracterul său nobil, prin actele sale de vitejie şiprin credincioşia lui faţă de Domnul, Biblia nu trece cu vederea păcatul săugroaznic, pocăinţa profundă de care a fost urmat, şi urmările pe care a trebuit săle suporte.5.5.3.5.1. Păcatul lui David (2Samuel 11:1-12:13)Neveghind asupra căilor sale şi poate îmbătat de succesul de care aveaparte. David a suferit o gravă cădere în păcatul adulterului, pe care caută să-1acopere săvârşind şi păcatul grav al uciderii. Treptele căderii lui David sunt celeobişnuite: a văzut, a poftit, a fost ispitit, a păcătuit, apoi a încercat să acoperepăcatul cu un alt păcat mai mare, până când Dumnezeu 1-a descoperit.în urma conflictului cu amoniţii, David a trimis ostile sale conduse de Ioabsă ia cetatea Raba a amoniţilor. Rămas la Ierusalim, se plimba pe acoperişulpalatului de unde o vede pe Bat-Şeba, nevasta lui Urie, Hetitul, unul dintreofiţerii săi plecat la război, scăldându-se goală în grădina casei ei. David opofteşte şi este ispitit în inima lui (Iacov 1:15). Trimite să o aducă la palat şipreacurveşte cu ea. La vestea că a rămas însărcinată, David trimite pe front dupăUrie hetitul. căutând ca prin prezenţa acestuia acasă să-şi acopere faptanelegiuită. Trimis de către împăratul acasă cu un dar Urie, un militar devotatcomandantului său Ioab, doarme la poarta palatului cu slugile (2Samuel 11:11).A doua seară îmbată pe Urie, crezând că aşa îl va determina să meargă acasă,însă nu a avut succes. Atunci, David, disperat în dorinţa de a-şi acoperi fapta,încearcă aşa-numita „crimă perfectă". Trimite prin Urie o scrisoare lui Ioab încare cere acestuia să-1 pună în rândul întâi şi să-1 părăsească pentru a cădea înluptă.David a fost atât de stăpânit de dorinţa de a-1 pierde pe Urie, încât nu 1-amai tulburat nici pierderea unei lupte auzind că în aceasta a murit şi Urie. Dupătoate acestea, monarhul, orbit total faţă de Legea Domnului şi întrecând oricemăsură, o ia pe Bat-Şeba de soţie, care-i va naşte un fiu. Dumnezeu însă, care acunoscut întreagul proces al păcătuirii, a descoperit păcatul lui David.Dumnezeu trimite la David pe prorocul Natan, care, printr-o parabolă a unuiom care procedează printr-un act de totală injustiţie faţă de aproapele său,determină pe David să-şi rostească propria sentinţă prui pedeapsa cu moartea şisă întoarcă de patru ori paguba (2Samuel 12:5-6). Când Natan îi dezvăluie căel este omul acela. David se prăbuşeşte în profundă căinţă înaintea Domnului.Separe că el a scris cu această ocazie Psalmul 51. Natan îi face de cunoscut căDomnul îi iartă păcatul, îl scuteşte de pedeapsa cu moartea pe care o merită însăva avea de suportat consecinţele propriului păcat.5.5.3.5.2. Urmările păcatului lui David (2Samuel 12:14-20:26)Natan anunţă împăratului urmările pe care David avea să le suporte:De acum. niciodată, nu se va depărta sabia din casa ta,pentru că M-ai dispreţuit... Iată, din casa ta voi ridica

nenorocirea împotriva ta. şi voi lua sub ochii tăi penevestele tale şi le voi da altuia, care se va culca cu eleîn faţa soarelui acestuia... Eu însă voi face lucrul acestaîn faţa întregului Israel şi în faţa soarelui... Fiul care ţis-a născut va muri. (2Samuel 12:10-14)Toate aceste urmări trebuiau să fie trimise de Domnul, pentru că păcatul luiDavid a fost împotriva Domnului şi a determinat hulirea Numelui Domnului dinpartea vrăjmaşilor. Iată desfăşurarea urmărilor căderii:(1) Moartea copiluluiCopilul născut lui David de către Bat-Şeba în urma adulterului s-aîmbolnăvit şi a murit. David s-a resemnat în faţa voinţei lui Dumnezeu,conştient de cauza lucrurilor. David se dovedeşte a fi matur din punct de vederespiritual, iar Bat-Şeba trebuie să sufere şi ea din pricina păcatului şi aindiscreţiei sale. Datorită atitudinii de pocăinţă luată de David în timpul ispăşiriivinovăţiei. Dumnezeu îl mângâie prin aceea că Bat-Şeba a născut lui David altcopil, pe care 1-a numit Solomon. Copilul a fost dat lui Natan pentru a-1 educa şiacesta i-a dat numele de Edidia "iubitul Domnului".De asemenea, David este mângâiat prin faptul că Ioab cucereşte cetateaRaba şi-1 invită pe împărat s-o ia în stăpânire. Acesta vine şi ia prizonieri peamoniţi şi ia cununa regelui cetăţii, care era din aur şi pietre preţioase şicântărea un talant (cea.34 kg). Atunci când omul credincios suportă cu pocăinţăşi umilinţă urmările propriilor păcate. Dumnezeu nu întârzie să-şi arateîndurarea Sa bogată.(2) Nelegiuirea lui AmnonO altă urmare a păcatului lui David a constat în faptul că Amnon, fiul luiDavid şi al soţiei sale Ahinoam din Izreel, întâiul născut al lui David, s-aîndrăgostit până la îmbolnăvire de Tamar, sora lui Absalom, fiica lui David(2SamueI 13:1-14:33). Prin simularea unei suferinţe la pat (la sfatul unuiprieten), Amnon atrage la sine pe sora lui pe care apoi o siluieşte. După aceea,dragostea lui animalică, s-a transformat în ură şi a alungat-o. David aude şi semânie, dar nu poate lua nici o măsură (nu avea autoritatea morală s-o facă).Absalom, fratele Tamarei, organizează un ospăţ la care invită pe toţi fiiiîmpăratului şi în timpul căreia aranjează uciderea lui Amnon drept răzbunarepentru ceea ce acesta a făcut sorei sale. David este străbătut de fiori la aflareaveştii că toţi fiii împăratului au fost omorâţi, până când cu adevărat a aflat celeîntâmplate. Absalom s-a refugiat dinaintea tatălui său la Gheşur, la bunicul săuTalamai.Absalom este iertat şi i se acceptă să se întoarcă la Ierusalim după trei ani, laintervenţia lui Ioab care foloseşte o femeie iscusită din Tecoa spre a determinape împăratul să recheme pe fugarul Absalom. (Ioab, probabil, că vedea deja peAbsalom ca succesorul lui David pe tron). Printr-o parabolă prin care dovedeştefinalitatea morţii şi oportunităţile trăirii, prin ilustraţia cu apa vărsată pe pământ,femeia determină pe David să arate îndurare faţă de Absalom, iar împăratul îşidă seama că Ioab era în spatele acţiunii. David trimite pe Ioab să aducă peAbsalom la Ierusalim, însă îl păstrează la distanţă neîngădundu-i să-i vadă faţatimp de încă doi ani. Faptul acesta indica clar că David nu-1 accepta casuccesor.Situaţia a devenit încordată; Absalom era frumos la chip şi nu avea nici uncusur fizic, avea păr bogat şi frumos, iar când se tundea o dată pe an părul luicântărea două sute de sicii, cea 3 kg (2Samuel 14:25-26). Cea mai grea urmarepentru păcatul lui David se pregătea.In sfârşit. Absalom nu a mai putut suporta izolarea şi 1-a determinat pe Ioab,care se distanţase de el, punându-i foc grânelor coapte, să intervină iar pentru ella împăratul.(3) Conspiraţia lui Absalom (2Samuel 15:1-19:43)

Absalom pregăteşte o conspiraţie împotriva tatălui său pentru a-i lua tronul,îşi pregăteşte o trupă de 50 de oameni credincioşi, cu care şi cai, care să meargăînaintea lui şi cărora le face favoruri (2Samuel 15:1). Stând la poarta cetăţii,caută să atragă pe cei cu probleme de partea lui, ponegrind justiţia împăratului şicăutând să se ridice înjosind pe alţii. Deşi suferea de mândrie, el pozează ostrălucită umilinţă în faţa oamenilor din popor (2Samuel 15:5). în felul acestacaută să atragă masele la sine. în final, profitând de bunătatea împăratului,merge la Hebron unde se declară împărat şi pregăteşte iscoade care să-i sprijineacţiunile (2SamueI 15:7-12).Uzând de acţiunile clasice caracteristice tuturor conspiraţiilor, fiul lui Davidautoproclamându-se împărat, porneşte împotriva tatălui său pentru a-i luatronul. De aici începe calvarul pentru David (2Samuel 15:13-19:8).David, împreună cu întreaga curte, a apucat drumul pribegiei dinainteafiului său, lăsând doar zece ţiitoare pentru paza casei împărăteşti. Toţi ceicredincioşi lui David s-au înrolat în ceata fugarilor. Exemplul deosebit decredincioşie este Itai din Gad în frunte a 600 de viteji, gata cu toţii să urmeze peîmpăratul. Se evidenţiază şi preoţii Ţadoc şi Abiatar, care hotărăsc să însoţeascăpe împăratul ducând chivotul Legământului.Şi în această împrejurare dificilă, omul după inima lui Dumnezeudemonstrează din nou caracterul nobil al inimii sale. El înţelege că providenţadivină controlează istoria, aşa că renunţă să ia chivotul care aparţine Domnului.Trimite pe preoţii cu chivotul în cetate, cerându-le acestora să-i trimită veşti.Ahitofel, cel mai destoinic sfetnic al lui David de care şi el însuşi se temea,dovedeşte oportunism trecând de partea lui Absalom. David se roagă Domnuluisă nimicească sfaturile lui Ahiotofel. Huşai, architul, un alt sfetnic înţelept egata să-1 urmeze pe împăratul, însă David îl însărcinează să simuleze supunerefaţă de noul împărat pentru a contracara sfaturile lui Ahitofel şi să organizeze oreţea de contrainformaţii pentru David. Ţiba, slujitorul lui Mefiboşet, fiul luiIonatan, profită de ocazie, vine la David şi calomniază pe stăpânul său şi obţinede la David drept asupra moştenirii lui Mefiboşet (2Samuel 16:1-4).Pe când David se îndepărta de cetate urcând desculţ şi plângând dealulmăslinilor, Şimei, un beniamit din familia lui Saul, foloseşte ocazia pentru a-iface reproşuri lui David, învinuindu-1 pentru luarea tronului lui Saul. Aaincândcu ţărână după David, îl blestemă, batjocorindu-1. David suportă totul curesemnare, punându-şi nădejdea în Domnul care poate schimba blestemul înbinecuvântare.32

'" în situaţia de fugar, desculţ şi plângând în timp ce urcă dealul Măslinilor. împăratulconstituie un tablou prefiguartiv al împăratului împăraţilor, care a străbătut acelaşi drumpurtând ocara păcatelor lumii.Absalom a venit şi a intrat în Ierusalim. Huşai este acceptat în sfatulîmpărătesc. La sfatul lui Ahitofel, Absalom intră la ţiitoarele tatălui săuîntr-un cort special pregătit pe acoperişul palatului cu intenţia de a face publicăacţiunea (2Samuel 16:15-23). în ce priveşte planul de luptă împotriva luiDavid, Absalom respinge sfatul lui Ahitofel, care era pentru acţiuni militare, şiacceptă sfatul lui Huşai, care înclina spre o organizare a unei armate mari prinmobilizare generală, urmând Absalom însuşi să meargă în fruntea luptei. Huşaia trimis lui David planul luptei prin Ionatan şi Ahimaţ, fiii preoţilor Ţadoc şiAbiatar. Orgoliosul Ahitofel, nefiind ascultat, a sfârşit spânzurându-se(2SamueI 17:1-23).David a trecut în grabă Iordanul, iar când Absalom a ajuns la Iordan, Davidera deja la Mahanaim unde a fost primit bine de către cei din ţinut, în frunte cuBarzilai Galaaditul. Confruntarea militară dintre ostile lui David şi cele ale luiAbsalom conduse la Amasa (2SamueI 18:1-19:8) a avut loc în pădurea luiEfraim. David a împărţit ostile sale în trei cete sub conducerea lui Ioab, Abişaişi Itai din Gat. Ei au stăruit ca David să nu iasă la luptă. împăratul a dat poamcă

tuturor să aibă milă de fiul său, Absalom. Lupta a fost crâncenă, ostile luiAbsalom au fost înfrânte, iar Absalom a fost înfrânt şi a rămas spânzurat încrăcile unui copac în propriul său păr bogat. Ioab, aflând aceasta, s-a grăbit să-1săgeteze cu trei săgeţi în inimă. Primul care a adus vestea lui David a fostAhimaţ, fiul lui Ţadoc, apoi Cuş a venit cu precizări; ştirea morţii lui Absalom1-a cufundat pe David într-o mare jale, fapt pentru care Ioab 1-a mustrat cuasprime (2Samuel 19:1-8). în popor s-a produs mare confuzie. David a trimisvorbă bătrânilor lui Iuda privitor la dorinţa sa de a se întoarce, iar lui Amasa i-afăgăduit că îl va face căpetenia oştirii în locul lui Ioab.împăratul este invitat să se reîntoarcă. La trecerea Iordanului a fostîntâmpinat de Şimei, care s-a pocăit de comportarea avută şi a fost iertat. Avenit şi Mefiboşet, şi a recâştigat graţia împăratului, urmând să împartă cu Ţibapământurile. Barzilai Galaaditul, care îngrijise de împărat la Mahanaim, 1-acondus până dincolo de Iordan. David 1-a invitat la Ierusalim, dar el a refuzat pemotiv că era prea bătrân. Bărbaţii din Israel se certau cu cei din Iuda pentrudreptul pe care-1 pretindeau fiecare de la împăratul David.(4) Revolta israeliţilor sub conducerea lui Şeba. fiul lui Bicri (2Samuel20:1-26)In mijlocul acestei învălmăşeli, Şeba, fiul lui Bicri, un beniamit. a sunat dintrâmbiţă şi a îndemnat pe israeliţi să se separe de Iuda şi de David. Toţi bărbaţiidin Israel au urmat pe Şeba. Atunci, armatele lui Ioab şi ale lui Abişai auurmărit pe israeliţi. Ioab a purtat de grijă ca la Gabaon să ucidă mişeleşte peAmasa, comandantul oştirii israelite. Şeba s-a refugiat în cetateaAbel-Bet-Maaca. Pe când Ioab se pregătea să ia cetatea, o femeie a înduplecatpe conducătorii cetăţii să dea lui îoab capul lui Şeba şi astfel cetatea a fostcruţată.5.5.3.6 ULTIMA PERIOADĂ DIN VIAŢA LUI DAVID (2Samuel 21-24)în mai puţin de zece ani de domnie a lui David s-a împlinit tot ceea ce Natana prezis ca urmări ale păcatului: de la odiosul păcat al lui Amnon până la revoltaîndrăzneaţă a lui Şeba. De acum, David intră în ultima perioadă a vieţii salebogate în evenimente care dovedesc intervenţia lui Dumnezeu în istorie.5.5.3.6.1. Răzbunarea gabaoniţilor (2Samuel 21:1-14)De acum împărăţia fusese stabilită şi întărită sub împăratul David. şiDumnezeu i-a asigurat pace din toate părţile. Totuşi mai erau pericole care maiameninţau ţara.O foamete de trei ani s-a abătut asupra ţării. întrebând pe Domnul, s-aconstatat că aceasta era din cauză că Saul încercase să nimicească pe gabaoniţiidin ţară, cu care Iosua făcuse legământ încă de la cucerirea ţării. Saul nesocotiseun legământ anterior al israeliţilor şi David caută să pună totul în rânduială. Eldă gabaoniţilor. la cererea acestora, şapte bărbaţi din familia lui Saul (cruţândînsă pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan), pe care gabaoniţii îi spânzurară înainteaDomnului pe munte, la Ghibea lui Saul, drept răzbunare.La vestea că Riţpa, una din ţiitoarele lui Saul şi mamă a doi dintre ceispânzuraţi, a stat acolo şi a apărat zi şi noapte trupurile celor spânzuraţi să nu fiesfâşiate de fiare şi mâncate de păsări, David a poruncit să se acorde oînmormântare cuvenită, princiară, morţilor din casa lui Saul. Iată cum ţara estescutită de clamităţi atunci când fiecare îşi pune în rânduială situaţia.5.5.3.6.2. Alte războaie cu filistenii (2Samuel 21:15-22)Filistenii s-au ridicat iarăşi împotriva lui David, poate bazându-se pe faptulcă mai dispuneau de câţiva uriaşi de talia lui Goliat, din familia lui Rafa. Intotal, s-au mai dat patru bătălii. în prima, unul din aceşti uriaşi voia să omoarepe David, însă a fost salvat de Abişai, după care David nu a mai fost lăsat săiasă Ia luptă. în următoarele lupte au fost omorâţi toţi uriaşii filisteni de cătrevitejii lui David, inclusiv cel care avea câte şase degete la fiecare mână şifiecare picior, cât şi fratele lui Goliat din Gat (ICronici 2-:5).

Scăpat de toţi vrăjmaşii săi, David compune o frumoasă cântare derecunoştinţă Domnului (2Samuel 22:1-51). în această cântare, care are acelaşiconţinut cu Psalmul 18, el glorifică pe Dumnezeu pentru că 1-a scăpat devrăjmaşii săi, 1-a ocrotit, 1-a răzbunat şi că El "Stânca" îl va susţine pe el şi peseminţia după el. De asemenea, a mai compus şi o altă cântare care se pare că afost ultimul psalm al lui David (2Samuel 23:1-7), în care este prezentat Cel ceîmpărăteşte cu dreptate în Numele Domnului: El este "ca lumina dimineţii, cândrăsare soarele în dimineaţa fără nori"'(2Samuel 23:4). David recunoaşte că elnu era vrednic de acest calificativ, dar în harul Său Dumnezeu 1-a folosit înciuda celor răi. Aceste cuvinte ale lui David constituie o descriere mesianică amonarhiei care este deplin realizată în Domnul Isus Hristos - Mesia (2Samuel23:3-7)33.Alături de David sunt prezentaţi şi vitejii lui şi isprăvile, acestora. Ei auconstituit o mare binecuvântare. Fără ei, David nu ar fi putut câştiga, extinde şimenţine împărăţia (2SamueI 23:8-39). Aceştia au fost oameni viteji, devotaţi luiDumnezeu şi împăratului lor. Ei erau în număr considerabil, din care 30 se'Dockcry,p.245evidenţiau în mod special, alături de cei 12 comandanţi ai armatei naţionale(2Samuel 23:8-39; ICronici 27:1-24).5.5.3.6.3. Dumnezeu pedepseşte mândria lui David - Recensământul(2Samuel 24:1-25)Spre sfârşitul vieţii lui, după multe biruinţe şi succese, David procedează lanumărarea poporului. Motivul acestei acţiuni era mândria împăratului şiîncrederea în sine şi în forţele proprii.34

Ioab conduce recensământul şi timp de două luni şi douăzeci de zile acalculat numărul. In raportul istoricului apare numărul de 800.000 de oameni înstare să poarte armele în Israel şi 500.000 în Iuda. în total, 1.300.000.Cronicarul prezintă 1.100.000 în Israel şi 470.000 în Iuda, în total 1.570.000.Aparenta diferenţă se rezolvă referindu-ne la ICronici 27:1-15, în care 288.000sunt căpeteniile peste mii ale celor douăsprezece seminţii şi peste sute, careslujeau prin rotaţie câte 24.000 pe lună. Istoricul dă numai numărul celor dinpopor, pe când cronicarul interesat de aproape de lucrurile curţii include şiaceastă gardă de rotaţie lunară în numărul combatanţilor din Israel. Aşa că forţamilitară a israeliţilor era de aproximativ un milion şi jumătate, ceea ce însemnaun total al populaţiei de circa 5-6 milioane.David a simţit că a săvârşit un păcat şi s-a căit în faţa Domnului. Prinprorocul Gat, Dumnezeu oferă lui David posibilitatea de a-şi alege una din treiurgii posibile prin care să fie pedepsit pentru mândria sa. Acestea erau:-Fie şapte ani de foamete în ţară (trei ani);35

-Fie trei ani de eşecuri militare;-Fie trei zile în care bântuie ciuma în ţară.împăratul, conştient de îndurarea lui Dumnezeu, alege să cadă în mânaDomnului acceptând trei zile de ciumă. în timpul acesta au murit 70.000 deoameni din popor.Când îngerul nimicitor a ajuns la Ierusalim, David a văzut pe îngerulDomnului lângă aria lui Ornan Iebusitul şi a exprimat cuvinte de adâncăpocăinţă şi mijlocire pentru popor, iar Domnul a poruncit să înceteze nimicirea.Este de remarcat faptul că, şi în mijlocul greşelilor, nobleţea lui David este denetăgăduit. El este întotdeauna gata să-şi mărturisească deschis păcatul şi inimalui este plină de compasiune pentru cei din popor.La îndemnul lui Gad, David a cumpărat de la Aravna, Iebusitul sau Ornan(ICronici 21:2-21), aria pe care a stat îngerul nimicitor pentru a construi acolo34 Diferenţa privind relatarea istoricului în Samuel şi a cronicarului din ICronici 21constă în faptul că pe când istoricul (2Samuel 24:1) prezintă acţiunea din perspectivavoinţei ultime, permisive a lui Dumnezeu, cronicarul evidenţiază instrumentalitatea, pe

Diavolul (ICronici 21:1). Satana este agentul distructiv, stârnind pe David la mândrie,iar Dumnezeu îngăduie aceasta în voinţa sa permisivă, aşa cum s-a întâmplat şi în cazullui Iov, Naomi şi Domnul Isus.35 Diferenţa de şapte ani în 2Satnuel 24:13, în loc de trei ani în ICronici 21:12, provinedin faptul că în Samuel este tradus textul masoretic, iar în Cronici este tradus dinSeptuaginta, ceea ce raţional este corect.un altar Domnului. Aravna era dispus să dea în dar împăratului cele necesarepentru jertfa, însă David nu voia să aducă Domnului o jertfa care să nu îl coste.David a cumpărat cu cincizeci de sicii de argint locul şi boii pentru jertfa, azidit acolo un altar şi a adus Domnului arderi de tot şi daruri de mâncare şiplaga a încetat. Tot atunci, împăratul a hotărât că acolo va fi Casa Domnului şialtarul arderilor de tot.36

Astfel au fost puse bazele unei preilustrări a jertfei răscumpărătoare,anticipându-se şi apropierea tot mai concretă de locul unde cu circa o mie de animai târziu aceasta se va săvârşi la Ierusalim, la Golgota.David a fost un mare rege, omul după inima lui Dumnezeu care a condusmonarhia israelită pe culmile existenţei acesteia, după ce prin el s-a realizattipul de monarhie teocratică intenţionat de Dumnezeu. Aşa cum declarăHennrietta C.Mears:David a avut greşelile sale, a făcut foarte multe rele,dar a prevenit naţiunea sa de a aluneca în idolatrie. Deşipăcatele sale personale au fost grave, el a stat ca ostâncă pentru Iahve. El a păcătuit, însă s-a pocăit şi a datlui Dumnezeu şansa să-1 ierte şi să-1 curăţească. Elilustrează conflictul pe care Pavel îl descrie înRomani 7. El a fost un mare sfânt, deşi a fost un marepăcătos.37

El rămâne pe paginile Sfintei Scripturi nu numai ca un om plin de succes, cişi ca cel prin care Dumnezeu a relevat natura împărăţiei Sale şi a pus bazeleacelei dinastii a împărăţiei care nu trece, împărăţia lui Mesia, fiul lui David.36

Hotărârea ulterioară de a localiza în acel loc Casa lui Dumnezeu a dus la cumpărareacu un preţ cu mult mai mare a întregului teren necesar, aşa cum este arătat în|1 Cronici 21.Mears, p.127!37

CAPITOLUL VI

I ÎMPĂRAŢIGLORIA ŞI DECĂDEREA MONARHIEI ISRAELITEMonarhia israelită, depăşind faza statorniciei sub împăratul David, se ridicăpe cele mai înalte culmi sub domnia lui Solomon, fiul lui David, care apoidecade de la stadiul de monarhie unită la cel de monarhie divizată în regate,care, nu după multă vreme, se prăbuşesc. Dacă în cărţile^ lSamuel şi 2Samuels-au prezentat instaurarea şi înflorirea monarhiei, cărţile împăraţi prezintă fazacea mai strălucitoare a gloriei monarhiei şi drumul decăderii acesteia, până laprăbuşirea şi ducerea ei în captivitate.6.1. NUMELE CĂRŢIIAşa cum s-a arătat, cărţile 1 şi 2 împăraţi formează cea de a doua parte atrilogiei duble a Vechiului Testament (lSamuel, 2Samuel; 1 împăraţi, ^împă-raţi; ICronci, 2Cronici).Iniţial, a fost o singură carte, numită cartea împăraţi (sau Regi). în tradu-cerea grecească LXX materialul care descrie evenimentele legate de monarhialui Israel a fost împărţit în prima, a doua, a treia şi a patra carte a împăraţi(inculzând cărţile Samuel şi împăraţi). Apoi, traducerea latină Vulgata le-anumit întâia, a doua, a treia şi a patra împăraţi, acestea cuprinzând întreaga isto-rie a monarhiei israelite de la întemeierea ei din vremea lui Samuel, până la

prăbuşirea ei în captivitate. 38Astfel, istoria cărţilor 1 şi 2 împăraţi sau Regieste istoria decăderii începând cu înflorirea şi prosperitatea fără seamăn amonarhiei sub domnia lui Solomon, continuând apoi cu ruperea împărăţiei înRegatul de Nord sau al lui Israel şi Regatul de Sud sau al lui Iuda,supravieţuirea acestora în rivalitate până la prăbuşirea Regatului de Nord în 722sub asirieni şi supravieţuirea Regatului de Sud până în 586, când s-a prăbuşit şiacesta sub babilonieni.Numele de împăraţi sau Regi derivă de la faptul că aceste două cărţi pre-zintă istoria regilor care s-au succedat în Israel începând cu Solomon, regelemonarhiei unite, şi apoi cu regii celor două regate până la prăbuşirea acestora.6.2. AUTORUL ŞI TIMPUL SCRIERIITradiţia evreiască susţine că Ieremia ar fi autorul cărţii împăraţi. Deşi existăevidenţe care ar îndreptăţi această părere, nu se ştie cine a fost autorul, deoarece38 The New International Versoin Stucfy Bible, p. 455.mai există şi evidenţe care contrazic această părere. Există părţi, ca (2Împ.24:18-25:30), care sunt identice cu texte din Ieremia (Ier. 52:1-34). însă sesuţine că descrierea deportării şi întemniţării regelui Ioachin a fost scrisă înBabilon, pe când Ieremia nu a plecat în Babilon ci a fost dus in Egipt.Oricum, se poate deduce că autorul, fie că a fost Ieremia sau alt profetpreocupat de soarta israeliţilor în acele vremuri de frământare, a folosit şi altemateriale scrise care existau la acea vreme şi pe care el le menţionează: Carteafaptelor lui Solomon (lîmp. 11:41); Cartea cronicilor regilor lui Iuda este citatăîn total de cincisprezece ori (lîmp. 14:19; 15:31; 16:14; 16:20 etc). Aşa cumafirmă Criswell, autorul, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a preluat părţi din acestescrieri în mod selectiv pentru a compune partea din istoria revelaţiei divine care1-a preocupat.39 în ce priveşte data scrierii cărţilor împăraţi, se înclină pentruperioada dintre anii 562- 536 î.H., deoarece ultima informaţie dată în 2împăraţi este cea cu privire la eliberarea împăratului Ioachin care a avut loc înjurul anului 562 î.H. şi nu există nici o menţiune privitoare la întoarcerea dincaptivitate, care a avut loc începând cu anul 536 î.H.40

6.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢIIIn general, cartea 1 şi 2 împăraţi prezintă o parte din istoria monarhieiisraelite unite şi apoi istoria monarhiei dezbinate a regilor lui Israel şi Iuda înlumina Legămintelor lui Dumnezeu. Avem aici prezentate evenimenteleîncepând cu ultima parte a vieţii lui David şi întronarea lui Solomon, până laprăbuşirea monarhiei, a regatului lui Iuda şi ducerea în captivitatea babilonianăîn anul 586 î.H.Preocuparea majoră este redarea desfăşurării guvernământuluidescendenţior din Avraam, cu preponderenţă a vieţii religioase a israeliţilor(lîmp. 2:4; 11:11-13; 2Împ. 8:19; 19:34).'Este prezentat aici felul în careDumnezeu Şi-a ţinut făgăduinţa faţă de poporul Său, însă când împăraţii lor aupăcătuit, El i-a pedepsit, fără a-Şi retrage total îndurarea. Istoria regatului denord care de la început adoptase o închinăciune semi-idolatră este prezentatămai detaliat decât istoria regatului de sud al lui Iuda. Faptul că în viaţa regatuluide nord a fost necesară o intensă avertizare profetică, reiese din aceea că o bunăparte din aceste cărţi este dedicată misiunii profetice a profeţilor orali Ilie şiElisei, premergătorii profeţilor scrisului.Aşa cum prezintă Jensen, cărţile 1 şi 2 împăraţi ilustrează istoria monarhieiisraelite de la gloria acesteia până la prăbuşirea ei' în captivitate.41 Mai precis,este prezentată frapant diferenţa radicală a monarhiei, la începutul şi sfârşitulcărţilor împăraţi. Faptul acesta este clar arătat de către Henrietta C. Mears:Cărţile împăraţilor încep cu regele David şisfârşesc cu împăratul Babilonului... încep cu construireatemplului şi sfârşesc cu arderea templului... încep cu39 The Criswell SludyBible, p. 402. ■■•■•

40 Jensen, p. 190. . ......41 Jensen,p. 185. • "■. ■■ ,■,%,,'.*. >, . ■ .^ ,.■■•■. ^-.,

primul succesor al lui David la tronul împărăţiei sale,Solomon, şi sfârşesc cu ultimul succesor al lui David,Ioachin, eliberat din captivitate de către împăratulBabilonului.42

6.4. CADRUL EVENIMENTELORDin punct de vedere geografic, evenimentele din cărţile împăraţilor sepetrec, în cea mai mare parte, în Canaan, în ţara lui Israel, iar o parte din ele înrestul teritoriului Cornului de Aur. în prima parte, Egiptul joacă un rol deosebitde important, iar în partea a doua care are de-a face cu deznodământul faptelor,imperiile asirian, babilonian şi medo-persan, care s-au succedat înMesopotamia, îşi amplifică importanţa mai ales în actul prăbuşirii monarhieiisraelite şi apoi în întoarcerea din captivitate.Cartea 1 împăraţi, care la început prezintă perioada de glorie a monarhieiunite sub Solomon, continuă cu tragica dezbinare a monarhiei sub Roboam. înultima parte prezintă începutul coexistenţei în rivalitate a celor două regate, cecontinuă apoi în 2Impăraţi.Astfel, cadrul geografic şi cel istoric diferă total de la o carte la alta. înperioada de aur a monarhiei, în urma ultimelor cuceriri ale lui David şi apoi pevremea lui Solomon, regatul unit se întindea literalmente de la Pârâul Egiptului(care se vărsa în Delta Nilului) până la Râul cel Mare, Eufrat, şi de la pustia dinestul Iordanului până la Marea Mediterană.Una din marile dificultăţi privind cartea lîmpăraţi şi apoi 2Impăraţieste problema cronologiei regilor din perioada de după dezbinarea împărăţieişi chiar o dată cu sfârşitul vieţii lui David. Aşa cum arată Criswell, aceastădificultate poate fi soluţionată ţinând cont de câteva realităţi:- Sistemul coregenţei, deosebit de frecvent în regatul de sud, potrivit căruiafiul începea să domnească încă pe când mai trăia tatăl. (Exemplu: David şiSolomon).- La unii împăraţi este numărat şi anul urcării pe tron a noului împărat, pecând la alţii, anii se consideră numai începând cu anii plini.- Unii regi au folosit sistemul anilor religioşi, începând cu luna Nisan caprima lună a anului, pe când alţii au folosit sistemul anilorcivili începând cu luna Tishri (a şaptea lună) ca prima lună a anului.Astfel, deşi cronologia perioadei este mai greu de stabilit, ţinând cont deaceste particularităţi, cercetătorul atent va constata că nu este nici o contradicţieîn Sfânta Scriptură (Revelaţia scrisă), aşa cum încearcă să susţină criticaraţionalistă.Trei diviziuni ale istoriei monarhiei israelite trebuie luate în considerare:(1) Monarhia unită sub Saul, David şi Solomon ( cea. 1043-93 lî.Hr.).(2) împărăţia dezbinată, 931 î.Hr, începând cu Ieroboam, în regatul de nord(931-732 î.Hr.) şi sfârşind cu căderea Samariei şi ducerea Israelului în robiaasiriană.42 Mears, p. 130.AiThe Criswell SludyBible The Criswell. p. 402.(3) împărăţia dezbinată, 931 î.Hr., începând cu Roboam şi regatul de sud(931-586 î.Hr) şi sfârşind cu căderea Ierusalimului şi ducerea lui Iuda încaptivitatea babiloniană.6.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMARDupă o prezentare mai detaliată a domniei lui Solomon, este prezentatădivizarea împărăţiei, după care, pe baza unui sistem sincronic, sunt prezentatealternativ cele două regate: Regatul de nord al lui Israel şi Regatul de sud al luiIuda; de la căderea în idolatrie, caracterizată de violenţă şi instabilitate, la tronulregatului de nord se succed 20 de regi din mai multe dinastii pe perioada celorcea. 110 ani de existenţă. în regatul de sud s-au succedat de asemenea, 20 de

regi de-a lungul perioadei de cea. 343 de ani de existenţă, însă toţi aceştia auaparţinut dinastiei lui David (cu excepţia scurtei perioade când Atalia, o străină,a uzurpat tronul lui David). O bună parte din conţinutul cărţilor este dedicatvieţii şi activităţii profetice a profeţilor Ilie şi Elisei în regatul de nord.Conţinutul cărţii 1 împăraţi gravitează în jurul evenimentelor: Sfârşituldomniei lui David; Domnia lui Solomon; Dezbinarea împărăţiei şi misiuneaprofetului Ilie. Conţinutul cărţii poate fi împărţit sumar astfel:-(1) împărăţia unită (lîmp. 1:1-11: 43)- (2) împărăţia dezbinată (lîmp. 12:1-22:53)6.5.1. ÎMPĂRĂŢIA UNITĂ (lîmp. 1:1-11:43)Această primă parte a cărţii 1 împăraţi prezintă mai ales domnia luiSolomon începând cu încoronarea sa, începutul domniei sale, gloria luiSolomon, apostazia şi moartea sa.6.5.1.1. ÎNCORONAREA LUI SOLOMON (lîmp. 1:1-2:11)încoronarea lui Solomon ca împărat peste Israel s-a petrecut în condiţii defrământări interne care se exercitau la curtea împărătească a lui David. Urmărilepăcatului acestuia îşi făceau simţită prezenţa.6.5.2. DAVID ÎNAINAT ÎN VÂRSTĂ (1 împ. 1:1-4)O dată cu boala împăratului se instalează o criză naţională. împăratul erabătrân, avea 70 de ani şi era lipsit de vlagă. Se încearcă tratamentul natural prindesemnarea fecioarei Abişag, sunamita. spre a-1 îngriji pe împărat. Cazul nu aprezentat implicaţii morale, având în vedere practicarea concubinajului şi apoligamiei în timpul lui David. Faptul că ar fi avut încă o femeie în plus nu aveaMetoda încălzirii corpului unui om lipsit de vlagă printr-un alt corp plin de vlagatinereţei era cea mai naturală metodă de tratare a unor asemenea situaţii de lipsă devitalitate fizică.

mare importanţă, iar apoi David era înaintat în vârstă şi nu se mai puneaproblema relaţiilor de căsătorie. Astăzi dispunem de adevărate remedii spiritualeîn Hristos Domnul. Oricum, cazul a fost folosit mai târziu ca mijloc de intrigăîntre descendenţii împăratului.6.5.1.1.2. Complotul lui Adonia (lîmp. 1:5-31)Era probabil prin anul 960 î.Hr. (David a domnit între anii 1000 şi 961 î.H.,circa 40 de ani). Acum era înaintat în vârstă şi slăbit. Profitând de situaţie,Adonia, al patrulea fiu al lui David, care după moartea lui Absalom ar fi avutdreptul la succesiunea tronului fiind cel mai mare fiu în viaţă, a încercatuzurparea tronului. în tentativa sa, Adonia era sprijinit de:- Prevederile Legii întâiului născut (Primageniture), care arătau că lamoartea împăratului primul născut în viaţă are dreptul la succesiunea tronului.- Calităţi fizice alese (vers.6)- Era răsfăţatul tatălui său, care nu-1 mustrase niciodată în viaţă (lîmp. 1:6)- Dispunea de o gardă personală (lîmp. 1:5)- Dispunea de suport religios din partea preotului Abiatar.- Avea suport militar în persoana lui Ioab (lîmp. 1:7).Complotul lui Adonai era unul de tip clasic care avea cauze profunde şievidente. Cauza profundă era păcatul lui David, ale cărui urmări erau prevăzutepentru tot restul vieţii lui. Cauza evidentă era situaţia de criză de la curteaîmpărătească creată de bătrâneţea şi neputinţa împăratului. Numărul suporterilorera complet, incluzând forţa populară, forţa armată şi forţa religioasă.în această situaţie Adonia, însoţit de Ioab şi Abiatar şi mulţi invitaţi, se ducelângă piatra lui Zahelet, la cea. un km de izvorul Ghihon şi de poarta cetăţii şi seproclamă împărat.Complotului lui Adonia însă i se opun forţe şi mai competente:- Dreptul împăratului de a alege (lîmp. 1:20). Câtă vreme trăia fostulîmpărat, el putea decide care din fiii săi să-i urmeze la tron.

- Intervenţia prorocului Natan şi a Bat-Şebei, soţia lui David şi mama luiSolomon. Fiecare dintre aceştia ştia de promisiunea făcută Bat-Şebei, că fiul eiSolomon va fi împărat după David.- Credincioşia vitejilor şi a preoţilor (lîmp. 1:8). In afară de Ioab, toţi vitejiierau de partea lui David; de asemenea, în afară de Abiatar, toţi preoţii sprijineaupe împărat.- Credincioşia împăratului (lîmp. 1:29-31). în felul acesta complotul luiAdonai s-a soldat cu un eşec.6.5.1.1.3. Ungerea lui Solomon ca împărat (lîmp.1:32-40)împăratul David autorizează pe preotul Ţadoc, prorocul Natan şi pecomandantul Benaia (autoritatea Eclesiastică, educaţională şi militară) însoţiţide garda personală a împăratului, să pună pe Solomon pe catârul împăratului şisă-1 ungă ca împărat la izvorul Ghihon, de la poarta cetăţii Sionului.Alegerea şi ungerea lui Solomon sunt aclamate de tot poporul. Fiul preotuluiAbiatar, considerat "evanghelist" prin tradiţie, dă un raport amănunţit luiAdonia despre cele întâmplate, încredinţându-1 că din porunca lui David,Solomon a fost uns împărat şi s-a aşezat pe scaunul său de domnie. Adonia şiîntreaga lui companie s-au umplut de spaimă, între ei se instalează panica şi serisipesc în toate părţile, iar pentru Adonia, singurul loc de refugiu este altarulaflat în cortul întâlnirii, aşa că se prinde de coarnele acestuia exprimându-şipocăinţa pentru faptele sale şi cerând lui Solomon să-i jure că nu-1 va omorî.Solomon îl cruţă, cu condiţia să fie "om cinstit", şi-1 avertizează că dacă va avearăutate în el va muri. Adonia vine şi se închină la picioarele împăratului.Complotul a fost pregătit în ascuns, însă curmarea acestuia se face pe faţă,prin hotărâri radicale, iar pocăinţa sinceră asigură viaţa chiar şi pentru unvinovat.6.5.1.1.4. Ultimele sfaturi date lui Solomon şi moartea lui David (lîmp. 2)Pentru încă o scurtă perioadă, Solomon a fost coregent cu tatăl său David,timp în care David 1-a pregătit pe Solomon şi poporul pentru noua domnie.4"înainte de moartea sa, David sfătuieşte pe fiul său Solomon să fie om şi sărespecte Legea Domnului dată prin Moise, pentru ca astfel Dumnezeu săcontinue cu binecuvântările Legământului asupra caseL Lui.De asemenea, îl sfătuieşte să pedepsească cu dreptate pe Ioab pentruomorârea mişelească a lui Abner şi a lui Amasa, care erau mai buni decât el.David nu putea să-i pedepsească pe aceştia cu dreptate, deoarece era mult maiimplicat în relaţia cu ei, pe când Solomon era un om Liber de orice obligaţie. Anu fi implicat şi a fi liber sunt cele două condiţii ale disciplinei drepte.După toate acestea, David a murit, încheindu-şi guvernarea sa după 7 ani dedomnie la Hebron peste Iuda şi 33 de ani de domnie peste tot Israelul laIerusalim, lăsând în urma sa o monarhie tare şi unită.6.5.1.2. DOMNIA TIMPURIE A LUI SOLOMON (lîmp. 2:12-4:19)Urcat astfel pe tron, Solomon a şi început să se bucure de prosperitate.Prima parte a domniei lui se evidenţiază prin nimicirea vrăjmaşilor, prinataşamentul de Domnul, prin organizarea guvernului, dar şi prin alianţa cuegiptenii. In felul acesta, dacă epoca lui David putea fi considerată ca epoca deaur a monarhiei în sensul expansiunii împărăţiei şi a statorniciei acesteia,perioada lui Solomon continuă să fie epoca de aur în sfera realizărilor edilitare.In centrul acestei dezvoltări străluceşte templul de la Ierusalim, capodoperareligioasă a epocii lui Solomon. Toate acestea au fost posibile din pricina că, aşacum a fost profeţit, Solomon a fost un împărat care s-a bucurat de pace şiprosperitate şi a îndrăznit să acţioneze potrivit cu sfaturile date de tatăl său.6.5.1.2.1. Nimicirea vrăjmaşilor (lîmp. 2:13-46)Potrivit cu înţelepciunea primită de la Dumnezeu şi cu sfaturile date de tatălsău, Solomon, de îndată ce urcă pe tron, caută să lichideze pe oricine care ar fi4:> Diferitele acţiuni pregătitoare sunt descrise în cartea Cronici, cât şi înscăunarea

publică a lui Solomon şi moartea lui David.putut face o conspiraţie. Mai întâi, este omorât Adonia, care, deşi era conştientcă Domnul dăduse împărăţia lui Solomon, caută totuşi să pună mâna pe tronprin tertipul cererii în căsătorie a sunamitei Abişag, slujitoarea lui David, prinmijlocirea Bat-Şebei, mama lui Solomon. încercând să obţină această fată canevastă, el căuta să arate că are dreptul la tot ce era a lui David. deci şi laîmpărăţie46 şi astfel să o folosească la un nou complot, deoarece el a fostsingurul martor ocular când David a decis să dea împărăţia lui Solomon.împăratul dovedeşte dârzenie şi dă poruncă să fie omorât Adonia. Nerespectareaharului atrage judecata!Preotul Abiatar este scos din slujbă şi trimis la moşiile sale la Anatot cudomiciliu forţat. Solomon îi cruţă viaţa din consideraţie pentru faptul că Abiatarfusese mare preot sub domnia lui David. Astfel se împlineşte Cuvântul luiDumnezeu privitor la casa lui Eli şi ultimul descendent al acestuia este scos dinslujba preoţiei (lSamuel 2:31-35). Ţadoc devine mare preot.Conştiinţa încărcată îl determină în astfel de împrejurări pe Ioab să fugă şisă se prindă de coamele altarului la cortul întâlnirii. Acest gen de pocăinţărevoltătoare însă nu-1 mai ajută47 şi este pedepsit cu moartea, din pricină căucisese pe Abner şi pe Amasa, două căpetenii mai de seamă decât el, şi, desigur,complotase împotriva lui David. In locul lui Ioab, Benaia devine căpeteniaoştirii.Lui Şimei, una din rudele lui Saul, care îl blestemase pe David când fugeade Absalom, împăratul îi stabileşte domiciliu forţat în Ierusalim, cu precizareacă orice abatere îi va aduce moartea. Prin această măsură Solomon căuta să-1izoleze, prevenind astfel posibilitatea de a complota împreună cu beniamiţii dincasa lui Saul. După 3 ani, Şimei a părăsit Ierusalimul pentru a-şi readuceslujitorii care fugiseră la Gat şi astfel este pedepsit cu moartea.în felul acesta, Solomon şi-a întărit împărăţia, înconjurându-se de oamenicredincioşi şi viteji. De asemenea, a căutat să-şi întărărească poziţiacăsătorindu-se cu fiica faraonului Egiptului, fapt care, de|i a constituit o bunăstrategie politică, a fost şi germenele decăderii spirituale.(lîmp. 3:1)6.5.1.2.2. Ataşamentul lui Solomon faţă de Dumnezeu (lîmp. 3:1-4:19)Solomon şi-a dat seama că doar înlăturarea elementelor negative şi folosireaunor strategii politice adecvate nu erau suficiente şi că ataşamentul de Domnul,pe care îl iubea, era secretul succesului. Plecat să aducă jertfe pe înălţimeaGabaonului, Domnul I se arată în vis şi-i oferă posibilitatea să ceară ceea cedoreşte.Aici, Solomon dovedeşte o înaltă spiritualitate prin faptul că:- Exprimă mulţumiri şi recunoştinţă pentru cele primite de la Domnul.- Cere o inimă pricepută şi înţelepciune pentru a putea să conducă poporul,recunoscând cu umilinţă că era tânăr şi neîncercat.46 The N.I. V. Study Bible, p. 464. "Posedarea haremului regal era interpretat în vremeaaceea ca deţinerea dreptului de succesiune la tron.47 Altarul Domnului oferea protecţie doar pentru uciderea fără premeditare(Exod21:12-14).La cererea lui înţeleaptă Dumnezeu îi dă un răspuns prin care-i promite:- înţelepciune unică;- bogăţie;- lungirea zilelor;- faima nemaipomenită, cu singura condiţie să păzească legile şiporuncile Domnului şi să umble în calea Lui. Solomon a primit înţelepciuneadministrativă, judiciară şi literară (lîmp. 3:28). Curând şi-a dovedit excelentasa înţelepciune prin judecata făcută celor două femei care pretindeau acelaşicopil (lîmp. 3:16-28).Desigur, consolidarea împărăţiei s-a mai produs şi prin înalţii slujbaşi ai lui

Solomon. Iar teritoriul împărăţiei se întindea acum de la. Râul Egiptului, până laul Eufrat.6.5.1.2.3. Organizarea guvernului (lîmp. 4:1-28)Prima parte a domniei lui Solomon a fost caracterizată şi de o bunăorganizare a guvernului. A organizat conducerea la Ierusalim şi a împărţitteritoriul în 12 unităţi teritoriale economico-administrative. Fiecare din acesteapurtau grijă timp de o lună pe an de cele necesare curţii regale. Aşadar, toateaceste elemente conjugate împreună au stat la baza prosperităţii monarhiei înaceastă perioadă.6.5.1.3. GLORIA LUI SOLOMON (lîmp. 4:29-10:29)Gloria lui Solomon este evidenţiată de posesiunile şi bunăstarea sa, estelegată de construirea templului şi a palatului împărătesc şi de guvernarea luiDumnezeu în interioail unei monarhii teocratice, până când aceasta a fostumbrită de apostazie.6.5.1.3.1. Posesiunile lui Solomon (lîmp. 4:20-34)Sub domnia lui Solomon, aşa cum s-a arătat mai sus, împărăţia atingexpansiunea maximă, întinzându-se de la graniţa cu Egiptul în sud, până la râulEufrat în nord-est. Toate naţiunile de pe aceste teritorii îi plăteau tribut.Timpul de pace şi prosperitate, potrivit cu numele de Solomon ("pace"•prosperitate") (2Samuel 12:25). a creat posibilitatea dezvoltării culturale,îolomon şi-a adus contribuţia sa semnificativă la literatura înţelepciunii, fiind:omparat cu psalmiştii Etan şi Heman pe care i-a depăşit. El'a scris 3000 de'roverbe şi 1005 cântări. De asemenea, aportul său poate fi menţionat şi înlomeniul ştiinţelor naturii. Aşa cum afirmă Halley: "Epoca lui David şi a luiolomon a fost "epoca de aur" a istoriei israelite. David a fost un războinic, iarolomon un edilitar. David a construit regatul, Solomon a construit templul. înurnea înconjurătoare, aceasta a fost epoca lui Homer, începutul istoriei greceşti,.giptul, Asiria şi Babilonul erau slabe în această periodă. Israel a fost cea maimternică împărăţie din întreaga lume; Ierusalimul cea mai magnifică cetate şiemplul, cea mai splendidă clădire de pe pământ".48

Halley 's Bible Hand Book, p. 191.6.5.1.3.2. Construirea templului şi a palatului împărătesc (lîmp. 5-7)Profitând de alianţa lui David cu Hiram, regele Tirului, capitala Feniciei,Solomon a cerut acestuia să-1 aprovizioneze cu lemn din Liban şi cu lemn dechiparos pentru construirea templului. Iar Solomon i-a dat în schimb cereale şiuntdelemn necesare pentru curte. Solomon a trimis în Liban 30.000 demuncitori, în schimburi de câte 10.000 pe lună, sub conducerea lui Adonram.Alţi 70.000 erau încredinţaţi cu căratul şi 80.000 cu cioplitul pietrelor. Toţiaceştia lucrau sub conducerea a 3.300 de căpetenii cu scopul de a pregătimaterialul pentru construirea templului.Alături de oamenii lui Hiram şi ai lui Solomon, au mai lucrat şi Ghiblifii,care erau cunoscuţi ca artizani din Byblos (lîmp. 5:18). între toţi lucrătorii seremarcă Huram-Abi, fiul unui bărbat din Tir şi al unei israelite din Dan(2Cronici 2:14), care a fost trimis ca arhitect specialist la Ierusalim (lîmp.7:14). Templul a fost construit în anul 480 după ieşirea israeliţilor din Egipt.Lucrarea a început în primăvara celui de al 4-lea an al domniei lui Solomon, încea. 966 î.Hr., şi a fost terminat după şapte ani, toamna (lîmp. 6:38).Locul unde a fost zidit templul a fost Muntele Moria (2Cronici 3:1), unadintre cele trei înălţimi mai însemnate din Ierusalim, şi locul unde cea. 1100 aniînainte Avraam a adus pe fiul său, Isaac, jertfă Domnului (Genesa 22:2). Loculdin aria lui Aravna iebusitul cât şi planul templului au fost arătate de Dumnezeului David prin revelaţie divină (ICronici 21:18-30; 22:1; 28:11-19). înSeptuagintă (LXX), ţinutul este numit 'Ţara viziunii", iar piscul Moria e aşezatîn partea de nord a Ierusalimului.49

Templul este similar cu cortul întâlnirii, însă de dimensiuni duble şi mult

mai complicat în ceea ce priveşte încăperile anexe ale acestuia. Era orientat cuintrarea spre răsărit, care ducea mai întâi într-un pridvor lung de 4,50 m, dincare se intra în Locul Sfânt lung de 18 m, lat de 9 m şi înalt de 14 m. In parteade vest era Sfânta Sfintelor, care era un cub cu latura de 9 m, străjuită de doiheruvimi care acopereau cu aripile lor întreaga încăpere.In jurul zidurilor exterioare erau ataşate trei rânduri de camere (trei etaje),dispuse de ambele părţi şi în spatele templului. La intrare templul era prevăzutcu doi stâlpi uriaşi, numiţi Boaz şi Iachim, care erau frumos ornamentaţi.Partea exterioară a zidurilor era din pietre preţioase; în interior eraucăptuşite cu lemn de cedru din Munţii Libanului şi împodobită cu aur şi pietrescumpe. Toate părţile templului au fost pregătite în munţi şi au fost montate fărălovituri de ciocan, ceea ce implica mare pricepere şi reverenţă atât de necesareşi azi in construirea templului veşnic al lui Dumnezeu.In faţa templului, spre răsărit, erau două curţi deschise (2Cron. 4:9): Curteapreoţilor, de 46x92m, cu altarul arderilor de tot construit de Solomon cu odimensiune de 3m şi înalt de 4,6m (de patru ori mai mare decât cel făcut deMoise) şi Marea sau Ligheanul de aramă, care era deosebit de impresionant.Avea forma unei cupe înalte de 2,30m, cu un diametru de 4,5m, iar perimetrulera de 14m. Pereţii ligheanului erau confecţionaţi din aramă, groşi de 7,62cm.49 G.A. Buttrick ed. and ...The Interpreter's Dictionaty of the Bible (Nashville:Abingdon Press, 1962) voi.3. p. 438. Această identificare este făcută de Iosif Flavius şiacceptată de Icronim .Marea se sprijinea pe 12 boi de aramă orientaţi câte trei în cele patru punctecardinale. întregul ansamblu cântărea cea. 25 tone (lîmp. 7:46). De o parte şi dealta a templului, în curtea preoţilor, mai erau încă 10 lighene mai mici dispusepe roţi pentru îndeplinirea ritualurilor spălării (lîmp. 7:>8).în faţă, tot spre răsărit, continua curtea cea mare de 183m x 92m, care eraînconjurată de un zid de piatră şi forma zona templului, curtea poporului."0

Mobilierul templului era, în principiu, similar cu cel al cortului întâlnirii.Singur chiovotul mărturiei, conţinând tablele Legii, a fost luat din cort şi aşezatîn Sfânta Sfintelor, din templu, pentru a fi străjuit de cei doi heruvimi din SfântaSfintelor făcuţi din lemn de măslin şi poleiţi cu aur. Alţi doi heruvimi erauplasaţi ca ornament deasupra capacului chivotului, care era din aur curat şiconstituia "Scaunul îndurărif'(lîmp. 6:23-28; 2Cron. 3:10-13).în Sfântă a fost plasat noul altar de aur pentru tămâiere, precum şi, în loc deun candelabru şi o masă pentru pâinile punerii înaintea Domnului, zececandelabre şi zece mese, câte cinci pe fiecare parte a încăperii. Toate uşile erausculptate în lemn de măslin, iar perdelele erau deosebit de frumoase. Pereţiiîntregului templu erau împodobiţi cu heruvimi sculptaţi şi acoperiţi cu aur.Templul construit de Solomon a fost distrus în anul 586 î.H. de cătrebabilonieni şi a fost reconstruit în 520 î.H. sub Zorobabel. pe vremea profetuluiHagai. Acesta a fost apoi distrus pe vremea Macabeilor şi apoi reconstruit decătre Irod cel Mare începând cu anul 20 î.H.. fiind din nou distrus în totalitate înanul 70 A.D. Astăzi, zona templului din Ierusalim se întinde pe cea. 7-8 ha,fiind dominată de faimoasa moschee arabă "'Domul Stâncii" terminată de cătreOmarînanul691 A.D.51

Templul lui Solomon a durat ceva mai puţin de patru sute de ani, cel al luiZorobabel, aproape cinci sute de ani, iar cel construit de Irod a durat mai puţinde o sută de ani. Aceasta pentru că ele s-au îndepărtat tot mai mult de scopulpropus de a fi o casă de închinăciune pentru toate popoarele şi de a fi casa luiDumnezeu. Templul însă a prefigurat pe Hristos, adevăratul templu, apoi trupulcredinciosului ca templu al Duhului Sfânt şi Biserica răscumpăraţilor construitădin pietre vii.Profitând de timpul de prosperitate şi pace, Solomon, paralel cu construireatemplului, a construit şi palatul împărătesc sau centrul administrativ, a cărui

construcţie a durat treisprezece ani. Palatul cuprindea casa din PădureaLibanului, care probabil era pentru armură,"2 pridvorul de legătură, sala tronuluisau sala de judecată şi locuinţa pentru împărăteasă, prinţesa Egiptului, şilocuinţa pentru împăratul (lîmp. 7:1-12). Toate acestea au fost făcute din pietremasive, căptuşite cu lemn de cedru şi spijinite pe stâlpi. Sala tronului eraprevăzută cu un tron mare şi înalt, confecţionat din fildeş şi acoperit cu aur, pecare se aşeza împăratul urcând şase trepte împodobite cu statui de lei de ambelepărţi (lîmp. 10:18-20; 7:7).Toate uneltele necesare în templu au fost turnate din aramă şi aur în CâmpiaIordanului, în pământul argilos de lângă Sucot. După ce totul a fost gata,

50 Schultz, pp. 161-164.51 Buttrick, op.cit., voi. 4, p. 534.52 The Lion Handbook to the Bible, p. 257.împăratul a adus argintul şi aurul dăruite de tatăl său şi le-a pus în vistieriaCasei Domnului.6.5.1.3.3. Sfinţirea templului (lîmp. 8:1-66)O dată terminat, faimosul templu trebuia dedicat Celui pentru care a fostfăcut, astfel trecându-se la sfinţirea lui. Solemnitatea sfinţirii a avut loc în luna a7-a a anului al 12-lea, se pare că tocmai în săptămâna care preceda sărbătoareacorturilor. Cu această ocazie au venit la sărbătoare reprezentanţi şi conducătoridin toată tara lui Israel, în număr de 100.000 de capi de familie şi 20.000 debătrâni (lîmp. 8:63).53

Actul sfinţirii templului a constat din două părţi deosebit de însemnate, careau fost îndeplinite sub directa conducere a lui Solomon ca reprezentant al unuineam de preoţi care intrase în legământ cu Dumnezeul cerului. Acestea au fost:Aducerea chivotului Legământului şi cuvântarea către popor - rugăciunea dededicare.Chivotul Domnului a fost transportat cu cinstea cuvenită din cortulîntâlnirii în Sfânta Sfintelor în templu. O dată aşezat chivotul la locul lui, slavaDomnului a inundat templul în aşa fel încât preoţii nu mai puteau sta înăuntru.Se poate uşor constata că fără prezenta lui Dumnezeu cel mai faimos templueste gol şi pustiu, iar prezenţa Sa umple locul unde intră, aşa încât nimic nu maipoate sta acolo (lîmp. 8:10-11).Apoi, Solomon a vorbit întregii adunări despre felul cum tatăl său David adorit să construiască o casă Domnului şi cum el a îndeplinit acest mandat dupăCuvântul Domnului.Cea mai mare parte a actului sfinţirii este acoperită de rugăciunea luiSolomon. Contrar obiceiului monarhilor orientali, care nu îngenunchiau în faţanimănui în public, cel mai mare împărat al timpului, Solomon, se pleacăînaintea împăratului împăraţilor în public pentru a rosti rugăciunea de dedicarea templului. Din această rugăciune memorabilă reies câteva adevăruri teologicemari:- Dumnezeu este credincios Legământului (v.23)- Dumnezeu este imens şi omniprezent (v.27)- Dumnezeu este iertător şi îndurător (v.30)- Casa Domnului este locul de închinăciune şi slujire pentru întregul Israel.- Casa Domnului are perspective universale (v.41-46).- Casa Domnului are şi scopuri misionare (v.56-61).Faimoasa rugăciune a lui Solomon la sfinţirea templului a depăşit cu multcadrul istoric a vremii sale, lăsând să se audă ecourile inspiraţiei profeticeprivind scopul lui Dumnezeu, prin mijlocirea poporului ales, îndreptat spretoate popoarele pământului.Rugăciunea a fost urmată de aducerea jertfelor în număr nemaipomenit demare: 22 000 de boi şi 120 000 de oi. după care a urmat ospăţul sărbătorii, carea durat cât două sărbători a corturilor, paisprezece zile (lîmp. 8:65). După

această memorabilă sărbătoare, Dumnezeu se arată din nou lui Solomon. îipromite că îi ascultă rugăciunea cu privire la templu şi că inima şi ochiul Său53 Schultz, p. 165.ar fi totdeauna cu casa aceasta. însă, totodată, îl şi avertizează că abaterearaeliţilor de la Legea Domnului va atrage osânda şi robia naţiunii, cât şi;Strugerea templului. Se poate observa că Dumnezeu ia în serios ceea ce I se:dică lui, şi în neprihănirea Sa nu acceptă să i se reţină nimic din ceea ce esteLui.6.5.1.3.4. Faima lui Solomon (lîmp. 9:1-10:29)însemnatele lucrări edilitare şi în mod deosebit construirea şi dedicareamplului i-au făcut cunoscută gloria lui Solomon şi i-au adus multă faimă şimsideraţie pe scară internaţională, care aveau la bază Legământul său cuumnezeu.Cu spiritul său edilitar, Solomon, pe lângă Casa Domnului şi palatulnpărătesc, a mai zidit cetatea Ierusalim, Haţorul şi Ghezerul: El folosearizonierii de război pentru lucrări edilitare.Pe plan extern, Solomon a fost întotdeauna apreciat de către Hiram, regeleirului, deşi acesta a fost nemulţumit cu cetăţile din Galilea date lui de cătreolomon ca recompensă pentru ajutorul oferit în lucrările edilitare şi pentruarul de 120 talanţi de aur, pe care le-a numit Cabul "sunt de nimic".Hiram a trimis pe marinarii săi să aducă cu corăbiile aur pentru Solomonîmp. 9:11-14; 9:27-28). Astfel, Solomon a fost primul rege israelit care a■ganizat o flotă comercială.""împărăteasa din Seba, din sudul Arabiei, Iemenul de astăzi, venită la:rusalim, rosteşte o adevărată cuvântare apreciindu-1 atât pe Solomon cât şiogăţia şi înţelepciunea acestuia, afirmând că ceea ce auzise în ţara ei nu eraici pe jumătate din realitate. Iată dar că adevărata faimă este cea care seazează pe Legământul cu Iahve, se evidenţiază prin acte concrete şi esteunoscută de toţi.Solomon primea anual 666 talanţi de aur (1 talant = 34 kg). Aşa se explicăiptul că el a pus să-i construiască 200 de scuturi mari de aur şi 300 de scuturilai mici, că tronul de fildeş era acoperit cu aur şi toate tacâmurile şi vesela dinare se mânca la masa împăratului erau din aur. De asemenea, Solomon avea omlţimi de care de luptă şi cai pur sânge proveniţi din Egipt.6.5.1.4. APOSTAZIA ŞI SFÂRŞITUL LUI SOLOMON (lîmp. 11:1-43)Monarhia prosperă din epoca de aur a Regatului unit a fost umbrită de stării realităţi triste, care au dus la dezbinarea acesteia şi apoi la dezastruoasarăbuşire.Solomon face parte din categoria de oameni care au început atât de bine, darfârşesc într-un mod atât de ruşinos. Multa bogăţie, faima şi excesul de putere■au condus la decăderea care şi-a făcut simţite ecourile în întreaga istoriesraelită de după el. Două sunt elementele interdependente care au conlucrat lapericlitarea şi decăderea monarhiei: decăderea morală a împăratului sauapostazia sa, uneltirile adversarilor care au acţionat la ruperea monarhiei. Oscurtă trecere în revistă a fiecăruia va fi edificatoare.6.5.1.4.1. Apostazia lui Solomon (lîmp. 11:1-13)Apostazia ruşinoasă a faimosului Solomon care a avut parte de experienţaîntâlnirii cu Dumnezeu în două ocazii şi de harul de a construi primul templuînchinat lui Iahve, adevăratul Dumnezeu, a constat în construirea de templepentru alte zeităţi, ca: Astarteea, zeiţa Sidonienilor şi a lui Moloch, urâciuneaamoniţilor. Cum a fost posibilă una ca asta?Multa dezvoltare şi bogăţie l-au condus la exploatarea maselor populare, iarhuzurul şi bunăstarea l-au condus la femei străine. Solomon nu numai că aîntrecut orice măsură având 700 de neveste şi 300 de concubine, dar el aîncălcat în modul cel mai flagrant Legea Domnului luând soţii dintre neamuri

(Exod 34:16;Deut.7:3,4) moabite. amonite, edomite, sidoniene şi hetite. S-a luatşi el după obiceiul regilor orientali, a căror faimă se măsura şi după mărimeaharemului. Apoi, trăirea destrăbălată a condus la idolatrie (lîmp.11:2).împăratul a îngăduit nevestelor sale să practice idolatria şi, târât de iubire,edilitarul singurului templu construit adevăratului Dumnezeu a ajuns săconstruiască temple şi locuri de închinare pentru urâcioasele zeităţi alepopoarelor înconjurătoare: Chemoş, zeul moabit, Milcom, zeul amonit, şiMoloch, urâciunea amoniţilor.Dacă ascultarea şi credincioşia duc la binecuvântare, neascultarea şiapostazia nu pot fi trecute cu vederea. Dumnezeu îl înştiinţeaă pe Solomon căva rupe împărăţia de la el şi o va da slujitorului său. Din pricina credincioşiei luiDavid şi a Ierusalimului, Dumnezeu - în îndurarea Sa - nu va aduce ocarameritată în timpul vieţii lui Solomon. Amânarea pedepsei şi păstrarea unei părţidin împărăţie pentru descendenţii lui Solomon sunt dovada harului luiDumnezeu, care este întotdeauna şi drept şi bun în acelaşi timp.6.5.1.4.2. Uneltirea adversarilor (lîmp. 11:14-43)Deşi urmările propriu-zise ale apostaziei vor năvăli după moartea luiSolomon, vrăjmaşii lui au început să se ridice împotriva lui încă de când el eraîn viaţă. Dumnezeu a îngăduit ca în principal să se ridice trei adversariîmpotriva lui Solomon.Primul a fost Hadad, edomitul, fiul regelui Edomului, care a scăpat de sabialui Ioab încă pe vremea lui David când a fost nimicit Edomul. Devenit fugar.Hadad s-a refugiat în Egipt şi a devenit cumnat al lui Faraon. El a devenitvrăjmaş declarat al casei lui David. şi s-a întors în ţara lui în timpuri prielnice(lîmp. 11:14-22).Un alt adversar al lui Solom a fost Rezon, un ofiţer al lui Hadadezer, care adezertat, a capturat Damascul şi a organizat o împărăţie puternică siriană, care aurât pe Israel şi a fost potrivnic lui Solomon.Pe lângă aceşti adversari externi. Dumnezeu a îngăduit şi ridicarea unuiaintern: Ieroboam, fiul lui Nebat, slujitorul lui Solomon. Pe când se construiaetatea Milo. Solomon a încredinţat tânărului Ieroboam conducerea lucrărilor,'rofetul Ahia din Silo, prin actul profetic al ruperii mantalei în 12 bucăţi dinare a dat zece lui Ieroboam, a prevestit acestuia ruperea împărăţiei din mâna luilolomon şi preluarea de către el a zece seminţii. Increzându-se poate în celerofetite şi neavând destulă răbdare. Ieroboam a atentat împotriva lui Solomon,eea ce 1-a determinat apoi să se refugieze în Egipt. Astfel, monarhia a începută fie crunt zdruncinată încă pe vremea lui Solomon. Cel ce a început aşa de susdevenit aşa de jos, cel ce avea potenţial mare a devenit atât de slab şi mic, cele avea mari oportunităţi pentru succes a devenit mizerabil la sfârşitul vieţiiale. Sunt câteva motive concrete care au condus la această cădere şi slăbire anonarhiei israelite:- Folosirea fără milă a muncii sclavilor.- Acumularea de mari averi din munca altora.- Organizarea unei puternice forţe militare pentru a proteja bogăţia şiistemul.-Taxe excesive impuse poporului pentru a menţine şi întreţine sistemul.-Căsătoria cu femei străine, care a condus la idolatrie şi părăsirea)omnului. Cu alte cuvinte, materialismul, spiritul mercantil, militarismul,nândria şi depravarea întorc pe om de la Dumnezeu.Aruncând o privire fugară asupra domniei lui Solomon se pot vedea uşorlunetele tari ale acestei perioade atât de strălucite, precum şi elementele slabe;are au dus la ruină. Reiese clar că ataşarea de Dumnezeu asigurăbinecuvântarea, pe când îndepărtarea de Dumnezeu, care este izvorul vieţii,iguranţei şi binecuvântării determină prăbuşirea.6.5.2. ÎMPĂRĂŢIA DEZBINATĂ: IUDA ŞI ISRAEL (lîmp. 12-22)

începând cu cap. 12:1, cartea 1 împăraţi prezintă dezbinarea împărăţiei şiapoi în paralel secvenţe din cele două regate, Regatul de nord al lui Israel şilegatul de sud al lui Iuda, prezentare ce continuă apoi şi în 2Împăraţi până lajrăbuşirea Regatului de nord şi ducerea în captivitatea asiriană în anul 772,când a avut loc căderea Samariei şi a Regatului de sud şi ducerea în captivitatea)abiloneană în anul 586, când a avut loc prăbuşirea Ierusalimului.Când monarhia israelită a devenit cu totul umană, ca orice alt lucru deorigine pământească, aceasta ajunge la destrămare şi ruinare. Singurul lucrucare rămâne valabil este faptul că. şi în cadrul acestei stări deplorabile,Dumnezeu a păstrat ideea împărăţiei Sale care urma să vină. Casa lui Davidmn care monarhia a ajuns la culmea strălucirii ei a servit ca un tip reprezentatival adevăratei împărăţii.Regatul lui iuda, cu capitala şi centrul religios la Ierusalim, dispunând de odispoziţie strategică şi de orientări spirituale mai bune. rămas fidel dinastiei luiDavid. a durat din anul 931 î.Hr., când a murit Solomon şi când a avut locdezbinarea, până în anul 586 î.Hr..Regatul de sud a supravieţuit Regatului de nord L36 de ani. Regatul luiIsrael a devenit idolatru de la început şi a avut capitala în trei locuri succesiv: laSihem, Tirţa şi Samaria.Astfel, se înscriu în istoria monarhiei israelite trei mari evenimente:- >"UJ i\ d a J tn p ÎXC

-~>) i \ 1 ICÎ S-H 1 i i s"i;3M)l>it Ir

t H

i rob * <

- • > l u idoser Lnî«

lut siiu p _iRegs ilui

sud

? ducci

U (. Ipti

\ ii !i.L l

babiloueu i

6.5.2.1. DEZBINAREA ÎMPĂRĂŢIEI (llmp. 12:1-19)De îndată după moartea lui Solomon, atât urmările căderii sale, cât şi forţelepotrivnice au început să se manifeste din plin.Primul pas spre minarea împărăţiei lui Israel a fost, desigur, dezbinarea ei.Dezbinarea în sine s-a petrecut la momentul oportun, însă aceasta a constituitdoar un punct culminant al unui proces de încordări.Pe lângă păcatele atât de evidente ale lui Solomon, care-i scot la ivealăcaracterul decăzut, idolatru, despotic şi asupritor, el apăsa poporul cu taxe greleşi se îndepărta tot mai mult de Dumnezeu. Alte fapte evidente care au condus ladezbinare au fost:(1) întreţinerea unui spirit de vrăjmăşie. Aşa cum s-a mai arătat, cel puţintrei persoane şi-au dat pe faţă vrăjmăşia împotriva lui Solomon, printre care şiIeroboam, fost slujitor al său refugiat în Egipt.(2) Alimentarea unui duh de răzbunare. Deşi Ieroboam a scăpat de asuprirealui Solomon şi-i mergea bine în Egipt, el nutreşte răzbunarea şi pândeştemomentul oportun.(3) Accentuarea diferenţelor social-naţionale. Fără îndoială că cei din sud semândreau cu faptul că dinastia lui David din seminţia lui Iuda deţinea cârmamonarhică la Ierusalim. Această mândrie naţională a stârnit invidie în sufletelecelor din nord. Nu este de mirare că atunci când trebuie ca noul rege să fieîncoronat, aceasta nu se mai face la Ierusalim, ci la Sihem, cetatea din nord.'6

Iar când ruptura se dă pe faţă, se evidenţiază spiritul naţional nutrit de ambelepărţi ca acţiune sau reacţiune (lîmp. 12:1,16).(4) Persistenţa în politica de asuprire. Ieroboam şi fruntea israeliţilor adunaţila Sihem cer lui Roboam. fiul lui Solomon, să uşureze asuprirea, stareamoştenită de la tatăl său. în mândria sa, ca unul care nu a fost instruit deSolomon pentru o cârmuire înţeleaptă. Roboam respinge sfatul bătrânilor, se

sfătuieşte cu tinerii şi ia o atitudine despotică pe faţă. Anunţă public căintenţionează să aplice o şi mai severă asuprire (lîmp. 12:10-11).(5) Hotărârea lui Dumnezeu de a aplica judecata. Lângă cele de mai sus seadaugă şi hotărârea lui Dumnezeu de a aplica pedeapsa cuvenită pentrudecăderea lui Solomon. Ca un nou ecou sinistru răsună afirmaţia: '"Astfel s-adezlipit Israel de casa lui David" (lîmp. 12:17). Tânărul rege Roboam nu estegata să accepte această tristă realitate. Trimis în nord să adune taxele, Adoram,mai marele peste biruri, este prima victimă, fiind omorât cu pietre. Roboamadună armatele hotărât să-i forţeze pe israleiţi la supunere, dar DumnezeuThe Criswell StudyBihle, pp. 423,424.atenţionează pe cei din împărăţia de sud prin prorocul Şemaia că hotărâreavenea de la Domnul şi ei sunt determinaţi să accepte hotărârea cu resemnare.în felul acesta s-a înfăptuit dezbinarea monarhiei şi au luat naştere cele douăregate: Regatul de sud, cuprinzând triburile lui Iuda şi Beniamin, şi Regatul deîord, cuprinzând restul de zece seminţii după Cuvântul Domnului.în fiecare dintre aceste două regate s-au perindat acelaşi număr de împăraţi.Ieşi regatul de sud a durat cu mult mai mult decât cel de nord de cele mai multe>ri împăraţii din cele două împărăţii au fost în conflict şi chiar în război unii cuilţii.Deşi au cunoscut rare şi scurte perioade de alianţe care au fost făcute însensul decăderii Regatului de sud. O sumară comparaţie între cele două regatesraelite făcută de către Ernest Aebi este revelatoare:'7

Iuda = Israel- Imperiu! de sud :

: .• \ :. :: - Imperiu! de tţ.ixd. \ ■:!::: ::

- Doua triburi Iuda şi Benjamin -Zece -interi.; : :

-19 împăraţi - o Singură împărăteasă -.19 iniparaţi.

-aceeaşi dinastie - 9 dinnstis;s

- 4 împăraţi buia. 4 aproape buni, 12 răi.

-toprăi .:. ■: ::-::vil§

- Ocuparea ieuisaliinuUii sub - Ocupat ea: Satnariei sul> •

Nebiie.adnef.ar 586 \. tir. ::; Slugoi-v.?:: i [fr■■ Deportarea spre Babei ' .:' : ■ Deportarea spre Âsiria. :

- Inicareeiea după 70 de am. . ~ Nici o mixxireere; ,.'■

- Capitala: lausalirn -Capi.tala:;Saffiaria.

Pe lângă tensiunea provocată de vrăjmăşia celor două împărăţii israelite,narile puteri din Cornul de Aur. Egiptul, Siria, Asiria şi apoi Babilonul au;onstituit un real pericol şi au aplicat asupriri sistematice asupra celor douămpărăţii, până când acestea au fost eliminate fiecare la. timpul ei, făcându-seoc robiei care a însemnat un pas înainte în orientarea spre adevărata împărăţie,mpărăţia Mesianică, cea care urma să se descopere la vremea ei..In timpul împărăţiei dezbinate, Dumnezeu şi-a manifestat grija Lui faţă dejoporul Său care se zbătea ca lutul în mâna olarului, prin aceea că a vorbit şi aicţionat prin proroci.Ei au fost în număr de 20, dintre care 9 s-au ridicat în Israel, iar 11 în Iuda.-a ceata acestora se mai adaugă şi prorocii Ezechiel şi Daniel, care au prorocitn timpul robiei din Babilon.Tabelul ataşat la sfârşitul acestei cărţi prezintă o imagine a cadrului istoric;u succesiunea împăraţilor celor două împărăţii, timpul aproximativ al domniei,jrecum şi prorocii care au profeţit în timpul fiecăruia, calificativul şiconfruntările de care a avut parte fiecare (vezi tabelul de la sfârşit).In continuare, cărţile împăraţilor prezintă alternativ cele două regate până la>răbuşirea lui Israel şi apoi numai pe Iuda până la prăbuşire. Prezentul volumurmează ordinea existentă în cărţile 1 şi 2Împăraţi.Ernest Aebi, O scurtă introducere biblică, p. 42.Trebuie precizat faptul că după primele patru dinastii, ultimii împăraţi s-au succedat

unul după alml în urma unor asasinate.6.5.2.2.ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL (1 Imp. 12:20)6.5.2.2.1. încoronarea şi decăderea lui Ieroboam I (lîmp. 12:20-23)Ieroboam. al cărui nume înseamnă "Fie ca poporul să fie numeros", fostulslujitor al lui Solomon, a fost primul rege, şi de fapt fondatorul Regatului denord al lui Israel; el era fiul lui Nebat din Efraim. El a domnit 22 de ani, astabilit capitala la Sihem, ge care 1-a zidit, apoi şi-a zidit şi o altă reşedinţă laPeniel, la est de Iordan. în timpul domniei lui, regatul proaspăt înfiinţat acunoscut simptomele războiului civil (2Cron. 12:15). în acest timp în Iuda audomnit Roboam, Abia şi a început să domnească Asa. Ieroboam a luptatîmpotriva acestora, uitând faptul că Dumnezeu îi dăduse împărăţia, elconsiderând-o ca fiind a sa proprie.îmbătat de poziţia de monarh, Ieroboam s-a ridicat şi împotriva luiDumnezeu. Dându-şi seama că măsurile administrative nu sunt eficiente pentrua-i asigura împărăţia, el recurge la iniţierea idolatriei în Israel în mod oficial,prin acţiuni ce denotă ridicola sa cădere:(1) El schimbă obiectul închinăciunii. Pentru a-i împiedica pe israeliţi sămai meargă să se închine lui Iahve la Ierusalim, Ieroboam construieşte doi viţeide aur. după chivotul boului Apis al Egiptului, şi instalează unul la Betel şi pecelălalt la Dan, cele două extreme de sud şi nord ale regatului, pentru ca poporulsă se închine acestora. Poziţia luată pe nedrept are nevoie de artificii pentrusprijinire.(2) El a schimbat şi locul închinăciunii, împotriva Legii lui Dumnezeu carespunea că Israel trebuie să aibă un singur centru naţional de închinare.(3) în ambiţia sa. Ieroboam a schimbat şi timpul închinării, al sărbătoriianuale a corturilor sau roadelor. Din luna a 7-a, cum era după Lege, a mutat-o înluna a 8-a. Lucrul acesta era pe placul poporului, care dorea mai mult timppentru adunarea recoltelor. Ieroboam recurge la mai multe inovaţii avantajoasepentru a câştiga inima poporului.(4) Mai mult, a schimbat şi preoţia, rânduind preoţi după buna plăcere afiecăruia şi se pare că el însuşi a slujit şi ca preot. Trebuie remarcat faptul cătoţi preoţii şi leviţii Domnului s-au refugiat în Iuda în semn de protest împotrivaacestor inovaţii păcătoase (lîmp. 12:32-33).Cu alte cuvinte, Ieroboam a procedat la o totală repudiere a lui Dumnezeu,înlocuind perceptele Legii cu propriile sale percepte în baza ambiţiei,indiferenţei, convenabilului şi corupţiei.Faţă de această atitudine de obrăznicie excesivă, Dumnezeu mustră peIeroboam printr-un profet anonim venit din Iuda tocmai pe când împăratulslujea la altarul idolatru. El prezice că unul cu numele de Iosia va arde pe acelaltar oase omeneşti ale celor ce jertfesc pe înălţimi. Semnul era că altarul se vacrăpa şi-şi va vărsa cenuşa, ceea ce s-a şi întâmplat întocmai. întinzând mânaîmpotriva profetului, lui Ieroboam i se usucă mâna şi îi cere acestuia să se roagepentru el să-şi poată retrage mâna. Profetul se roagă şi împăratul este vindecat.Iată că şi cea mai neînsemnată schimbare în comportamentul oamenilor aduceschimbarea atitudinii lui Dumnezeu. însă cele profeţite s-au întâmplat întocmai(2împ. 23:16).Dureros este faptul că un profet mincinos îl amăgeşte pe profetul luiDumnezeu făcându-1 să calce porunca divină şi cauzându-i moartea, el fiindmâncat de un leu. Fiind ispitit, a cedat pentru că nu a cunoscut duhul şi nu 1-acercetat.59

Ieroboam a continuat în decăderea sa şi atunci Dumnezeu i-a vorbit din nouprin îmbolnăvirea copilului său care a murit conform Cuvântului prooroculuiAhia din Silo la care soţia sa a mers deghizată. Acesta îi prevesteşte şinenorocirea asupra casei, datorită decăderii lui fără seamăn, arătând că lavremea hotărâtă, casa lui Ieorboam va fi măturată ca o murdărie şi Israel va fi

dus în captivitate.In cartea împăraţilor nu este prezentat războiul dintre Ieroboam şi casa luiuda care este prezentat în Cronici.Dumnezeu avertizează pe Ieroboam şi prin pierderea războiului pe care 1-adus împotriva lui Iuda şi a împăratului Abia. Ieroboam s-a sculat cu 800.000 deostaşi împotriva lui Abia, care avea doar 400.000. Deşi avea numeroşi oşteni şia folosit o strategie exemplară, Ieroboam a fost înfrânt de armatele lui Abiapentru că Domnul a lovit ostile sale şi au pierit 500.000 de oameni aleşi dinIsrael şi au fost capturate cetăţi şi teritorii (2Cron. 13:1-20). Nici una din acesteavertizări nu a condus pe Ieroboam la smerenie şi pocăinţă, ci l-au întărâtat şiinai mult. .El a fost decăzut până la moartea lui şi a determinat pe Israel la decădere.Mumele lui a rămas ca un simbol al decăderii în idolatrie.6.5.2.3. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA(lîmp. 14:21-15:24)Istoricul care a scris cărţile împăraţilor ne conduce iarăşi în sfera Regatuluiie sud, unde continuă la domnie împăraţi din dinastia lui David.6.5.2.3.1. Domnia lui Roboam (lîmp. 14:21-31)Deşi în Iuda a continuat să deţină tronul regatului singura dinastie a luiDavid, totuşi încă cu Roboam, primul împărat după dezbinare, a început şi aiciiecăderea, care însă a fost mai lentă şi cu ascendenţe temporare.Au început şi în Iuda să se zidească locuri de închinare pe înălţimi închinate\starteei. Roboam însuşi provenea dintr-o mamă amonită, care se închina:eului Milcom al cănii cult era caracterizat prin practicarea prostituţiei cultice şiacrificii de copii.împăratul a zidit locuri de închinare pentru astfel de practici şi a acceptat şipracticarea sodomiei şi a altor practici canaanite în ţară. Drept urmare, în altincilea an al domniei sale, Ierusalimul este atacat de către Şişac, regeleEgiptului, care a prădat Casa Domnului şi palatul regal de toate podoabelepmase de la Solomon.De asemenea, Roboam a fost în continuu război cu Ieroboam din Israel. El anurit după 17 ani de domnie.Faptul că leul nu a devorat nici pe om, nici pe măgar dovedeşte că atacul nu a fost din•ricina foamei, ci a fost un semn al judecăţii divine faţă de cei ce nu ascultă, adresat delumnezeu lui Ieroboam şi Israelului.6.5.2.3.2. Domnia lui Abiam (lîmp. 15:9-24)Abiam, al doilea împărat în Iuda după dezbinarea împărăţiei, a fost unîmpărat rău.60 El a început să domnească în al 18-lea an al domniei luiIeroboam. Decăderea a continuat şi împărăţia este păstrată doar din pricina luiDavi. Abiam a fost tot timpul în război cu Ieroboam, împăratul lui Israel.6.5.2.3.3. Domnia Iui Asa (lîmp. 15:9-24)Asa, al treilea împărat în Iuda, a început să domnească în al 20-lea an al luiIeroboam, împăratul lui Israel şi a domnit 41 de ani. Mama lui a fost Maaca,fata lui Abisalom. în timpul domniei sale, viaţa spirituală s-a înviorat în Iuda,pentru că el a revenit la modelul de viaţă al tatălui său David.- El a îndepărtat idolatria moştenită.- El a îndepărtat imoralitatea (sodomismul).- El a destituit pe mama sa din poziţia de împărăteasă din pricină că practicaidolatria.- El a reînnoit închinarea la Iahve în Casa Domnului, cât şi vistieria CaseiDomnului.- A dus război împotriva lui Baeşa, al 3-lea împărat în Israel, care a venit să-1 atace. Ceea ce a greşit Asa a fost că a chemat în ajutor pe Ben-Hadad,împăratul Siriei la Damasc. Asa a fost în general un împărat bun; lucrările saleedilitare sunt prezentate în cartea Cronicilor (2Cron 14).6.5.2.4. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL (lîmp. 15:25-22:40)

Pe vremea împăratului Asa, al 3-lea împărat în Iuda, în Regatul de norddomneşte fiul lui Ieroboam, al 2-lea împărat în Israel.6.5.2.4.1. Domnia lui Nadab (lîmp. 15:25-26)Nadab, fiul lui Ieroboam, a domnit doar doi ani asupra Regatului de nord. Ela accentuat felul de viaţă al tatălui său Ieroboam. Faptul acesta a dus laîncheierea dinastiei în urma conspiraţiei lui Baeşa în timpul unui război cufilistenii, la Ghibeton.6.5.2.4.2. Domnia lui Baeşa (lîmp. 15:27-16:7)Instaurând o nouă dinastie, Baeşa, al treilea rege în Israel, a domnittimp de 24 de ani la Tirţa.61 Numele său înseamnă "Soarele este Baal"', care-itrădează şi caracterul de rege idolatru. El a fost permanent în război cu Asa,împăratul lui Iuda, şi de aceea a făcut o alianţă cu Ben-Hadad I, regeleDamascului. Crezându-se la adăpost, caută să întărească împărăţia încercând să10 The Lion Handbook to the Bible. p. 265. Scriitorul cărţii împăraţilor defineşte ca bunpe oricare rege care a promovat închinarea lui Iahve şi rău pe cel care a practicatidolatria.61 The N.I. V. Study Bible, p. 490. Când Şişac a invadat Palestina a forţat şi pe regiiisraeliţi. încă pe Ieroboam, să mute capitala la Tirţa până când a fost construită Samaria.fortifice cetatea Rama şi astfel să împiedice emigrarea israeliţilor în Iuda(2Cron. 15:9) şi să dezvolte drumurile comerciale.Baeşa a trăit după modelul lui Ieroboam, Dumnezeu a vestit judecata asupralui prin profetul Iehu, fiul lui Hanani. El a dorit să nimicească casa luiIeroboam, însă a trăit în păcatele acestuia (lîmp. 15:34). De aceea va avea şi elparte de soarta acestuia. Morţii din casa lui Baeşa vor fi mâncaţi de câini şi depăsări. Pedeapsa lui e îndoită şi pentru că, asasinând pe Nadab, fiul luiIeroboam, a început să distrugă casa acestuia în ale cărui păcate a trăit el însuşi.Casa lui Baeşa urma să fie măturată, ca şi casa lui Ieroboam.6.5.2.4.3. Domnia lui Ela (lîmp. 16:8-14)Ela, fiul lui Baeşa, a fost al patrulea împărat în Israel după dezbinare. El adomnit mai puţin de doi ani la Tirţa. Ela a continuat felul de viaţă al tatălui săuşi astfel a atras asupra sa osânda pentru păcatele sale şi ale tatălui său. Zimri,unul dintre generalii peste carele sale de război, 1-a asasinat pe când era la opetrecere. întronându-se rege, Zimri a omorât pe toţi cei din casa lui Baeşa şiEla. Astfel a fost împlinit cuvântul prorocului Iehu.6.5.2.4.4. Domnia lui Zimri (lîmp. 16:15-22)Domnia celui care a avut menirea să măture toată casa lui Baeşa a fost denumai 7 zile la Tirţa. Auzind că Zimri a ucis pe împăratul, poporul care era înluptă cu filistenii a hotărât să pună ca împărat pe Omri, căpetenia oştirii, careapoi s-a întors asupra cetăţii Tirţa şi a lui Zimri care se autoîntronase ca rege.Acesta, văzându-se împresurat, şi-a dat foc în casa împărătească şi a ars. Aurmat o situaţie de confuzie timp de patru ani. Israel s-a împărţit în două: unii îldoreau pe Omri ca împărat, iar alţii îl urmau pe Tibni, un alt pretendent la tron.In final, Omri a biruit şi a început o nouă dinastie.6.5.2.4.5. Domnia Iui Omri (lîmp. 16:23-28)Omri a întemeiat cea mai de seamă dinastie din toată istoria Regatului delord. El însuşi a adus acest regat la prestigiu internaţional, deşi nu a domnitiecât 12 ani. Domnia sa şi-a pus pecetea asupra Israelului, lucru vizibil până laprăbuşirea acestui regat (722 î.Hr.), deşi în raport cu Dumnezeu "Omri a făcut:e este rău înaintea Domnului şi a lucrat mai rău decât toţi cei ce fuseserăfnaintealui"(lîmp. 16:25).Piatra moabită descoperită în anul 1868 îl aminteşte ca şi cuceritor alMoabului, căruia i-a impus un tribut de 100.000 de oi şi 100.000 de berbeci[2Imp. 3:4); Salmanaser III îl numeşte pe Iehu "Fiul lui Omri", iar Sargon IIîumeşte Israelul "ţara lui Omri".62 Toate acestea din pricina impactului său şi aicţiunilor sale importante.

Pe tărâm politic, Omri a cumpărat de la Şimer Muntele Samariei, pe care atoifstruit şi fortificat Cetatea Samariei, care de atunci a fost capitala Regatuluile nord până la prăbuşirea acestuia, având o localizare deosebit de strategică.2 Halley '$ Bible Handbook, p. 197.Omri a stabilit relaţii de prietenie cu Fenicia. astfel că îşi căsătoreşte pe fiulsău Ahab cu Izabela, fiica împăratului sidonienilor.De asemenea, se pare că areuşit să ajungă la relaţii destul de strânse cu Benhadad. împăratul Siriei (lîmp.20:34).Asirienii l-au considerat pe Omri ca fondatorul Regatului de nord, pe care eiîl numeau "Casa lui Omri".Tot astfel, pe tărâm militar a avut multe biruinţe, însă pe tărâm religios şimoral a umblat în căile lui Ieroboam, întrecându-i pe predecesorii săi îndecădere.Excavaţiile începute în anul 1908 au descoperit cetatea Samaria, care aveatrei rânduri de fortificaţii: una în jurul palatului; alta ceva mai jos, formând oterasă şi a treia care înconjura întregul munte, făcând astfel cetatea invincibilă.Zidăria şi inscripţiile în fildeş datează din timpul dinastiei Omri M

Omri a organizat o structură guvernamentală în Regatul de nord, care acontinuat să dăinuie în timpul domniei fiului său Ahab (lîmp. 20:14-15).6.5.2.4.6. Domnia lui Ahab (lîmp. 16:29-22:40)Ahab, fiul lui Omri, a început să domnească pe vremea lui Asa, împăratullui Iuda, şi a domnit 22 de ani la Samaria. Domnia sa a fost una dintre cele maide seamă domnii din Israel, însă a fost total umbrită de adânca lui decăderespirituală, prin care a câştigat reputaţia de a fi fost mai rău decât toţi cei dedinaintea lui (lîmp. 16:30).Ahab a luat în căsătorie pe Izabela, fata lui Etbal, împăratul sidonienilor,căreia i-a dat libertate deplină în problemele religioase; astfel, ea a introdus înmod oficial cultul lui Baal şi al Astarteei în Israel. Câte 450 de proroci ai luiBaal şi 400 de proroci ai Astarteei constituiau ceata de oficianţi ai cultuluiidolatru întreţinut de palatul regal.Această situaţie a dus la construirea de temple pentru Baal şi Astarteea înSamaria, unde se practicau prostituţia şi jertfele umane.f Tot Ahab a fost celcare a instituit sistemul haremului în Israel (lîmp. 20:5; 2Împ. 10:7).în timpul lui Ahab, poate din interese comerciale, Hiel din Betel areconstruit Ierihonul cu preţul lui Abiram, cel dintâi fiu al său şi al lui Şegub,cel mai tânăr fiu al său, potrivit cu blestemul rostit de Iosua după cucerireacetăţii la intrarea israeliţilor în Canaan (Iosua 6:26).Drept urmare a crizei spirituale adusă de domnia idolatră a lui Ahab, epocalui este brăzdată de misiunea profetică a lui Ilie prin care Dumnezeu se pronunţăfaţă de profunda decădere. Ilie, al cărui nume înseamnă "Iahve este Dumnezeulmeu", numit şi Tişbitul, probabil un locuitor din Transiordania, are de laDumnezeu chemarea să adeverească mărturia purtată de propriul său nume.El vesteşte seceta de trei ani şi jumătate asupra Israelului, timp în care estehrănit în mod miraculos la pârâul Cherit şi apoi de către văduva din SareptaWilfrid J. Harrington, O.P., Key io the Bible6.164Schultz,p. 192.66 Halley, p. 198. Cu ocazia săpăturilor arheologice la Meghido, lângă Samaria, au fostdescoperite în stratul din timpul lui Ahab ruinele unui templu al Astarteei şi un cimitircu multe ulcioare care deţineau osemintele copiilor jertfiţi în acest templu.Sidonului. Prin puterea lui Dumnezeu înviază pe fiul văduvei. îl acuză pe Ahabde nenorocirea venită asupra Israelului. Apoi, pe Muntele Cârmei, într-un modcu totul dramatic, dovedeşte pe adevăratul Dumnezeu şi omoară pe toţi prorociilui Baal şi ai Astarteei. După întâlnirea cu Ahab se roagă lui Dumnezeu să deaploaie. Insă, ameninţat de către Izabela, fuge în pustie, unde după ce are oîntâlnire personală cu Dumnezeu este trimis să-şi reia oficiul profetic şi să-1

deţină până va aduce la îndeplinire tot ce i-a poruncit Dumnezeu şi să-1desemneze pe Elisei ca profet în locul lui. întreaga misiune a lui Ilie a avutscopul să dovedească tuturor că Iahve este adevăratul Dumnezeu şi să întoarcăinimile israeliţilor spre Dumnezeu. Ilie a fost unul dintre cei mai de seamăprofeţi ai timpului, alăturându-se lui Moise şi lui Samuel. Trece prin încercărisimilare cu Moise, este ridicat la cer într-un car de foc, şi apare împreună cuMoise pe Muntele Schimbării la faţă pentru a-1 încuraja pe Cel vestit de Lege şiprofeţi indicând spre misiunea sa la Ierusalim. El a fost vrednic de timpul şiDumnezeul său.In politica externă Ahab a atins performanţe nemaipomenite. Prin căsătoriacu Izabela, Ahab a stabilit relaţii favorabile cu fenicienii, constituind astfel oadevărată ameninţare pentru sirienii din nord. Prin dibăcia sa a reuşit să domineasupra Moabului, obţinând de la împăratul acestuia un greu tribut în vite şiproduse agricole (2Împ. 3:4-5). Cu regatul lui Iuda, Aha.b şi-a asigurat relaţii deprietenie şi colaborare. Drept urmare, Iosafat, împăratul lui Iuda, a sprijinit peAhab împotriva Siriei, menţinându-se astfel pacea în zonă pentru mai mulţi ani.Atalia, fiica lui Ahab, s-a căsătorit cu Ioram, fiul lui Iosafat (2Cron. 21:6), carea condus pe Iuda în cea mai mare decădere.In felul acesta Ahab şi-a înmulţit bogăţiile şi şi-a construit o casă de fildeş înSamaria (llmp. 22:39). Politica sa externă de succes a favorizat prosperitateainternă. însă înstrăinarea de Dumnezeu 1-a condus la o mai mare corupţie. Soţiasa Izabela exercita o cruntă prigoană împotriva celor ce respectau Legea şiînchinarea lui Iahve (lîmp. 18:4).Tot în latura politicii sale externe este de luat în considerare confruntarea luiAhab cu Ben-Hadad, împăratul Siriei. în total, au fost trei campanii împotrivalui Ben-Hadad. în prima campanie. împăratul Siriei, împreună cu alţi 32 deîmpăraţi, a asediat Samaria (lîmp. 20:1-21). Ahab însă, potrivit cu profeţia unuiprofet, a fost biruitor şi a pricinuit sirienilor o mare înfrângere.Anul următor. Ben-Hadad s-a ridicat din nou cu gândul să folosească o altăstrategie, aceea de a lupta în câmpie, deoarece considera pe Dumnezeulisraeliţilor ca domn al dealurilor. Insă, în această a doua confruntare, oasteamică a israeliţilor a omorât într-o zi 100.000 de sirieni, iar peste 27.000 au căzutzidurile cetăţii Afec, unde ei se refugiaseră. Ben-Hadad s-a predat viu, însăhab i-a cruţat viaţa în schimbul unei recompense din partea acestuia. Lucrulbcesta nu i-a plăcut lui Dumnezeu şi prin actul profetic al unuia din fiiijprorocilor îl mustră pe Ahab şi-i vesteşte că va plăti cu viaţa nesăbuinţa lui.In mai multe rânduri, Ahab se dovedeşte a fi tipul omului care face faptemari cu Dumnezeu, umbrite însă de grosolanele sale abateri de la principiileScluiltz, p. 194. Descoperirile arheologice la Samaria au evidenţiat mari calităţi defildeş, care ar putea foarte bine să fie rămăşiţe din casa lui Ahab.Legii divine. O astfel de dovadă constituie şi cazul cu via lui Nabot (lîmp.21:1-29). întâmplarea evidenţiază conceptul lui Dumnezeu despre rege şiautoritatea sa în contrast cu conceptul păgân al Izabelei, ea considerând căregele este stăpânul şi poate să facă ce vrea.In virtutea acestei ideologii, ea organizează un complot împotriva lui Nabotcare nu voia să renunţe la via lui de lângă palatul din Samaria, pe care el omoştenea de la părinţii lui, şi din care Ahab voia să facă o grădină dezarzavaturi.67

Prin mărturii mincinoase, Nabot este omorât, iar Ahab coboară să ia via înstăpânire. Acolo vine prorocul Ilie şi-i vesteşte judecata lui Dumnezeu,spunându-i că sângele lui Ahab va fi lins de câini în locul unde aceştia au linssângele lui Nabot. iar Izabela va fi mâncată de câini lângă întăritura Izreelului.Această profeţie a condus pe Ahab la o profundă pocăinţă, de aceeaDumnezeu a decis să amâne pedepsirea casei lui Ahab până după moarteaacestuia. Pocăinţa este întotdeauna binefăcătoare.

A treia campanie împotriva Siriei (lîmp. 22:1-40) a constat într-o provocareiniţiată de către Ahab la trei ani după ultima confruntare. Ahab a chemat ca aliatpe Iosafat, regele lui Iuda, în baza înrudirii cu acesta prin căsătoria dintre Ioram,fiul lui Iosafat, şi Atalia, fiica lui Ahab. Ahab şi-a pus în gând să recâştigecetatea Ramot din Galaad, una dintre cetăţile de refugiu (Deut. 4:43), şi centruldistrictual pe vremea lui Solomon (lîmp. 4:13), care fusese preluată de cătreBen-Hadad.Profeţii mincinoşi ai lui Ahab îi profeţeau o strălucită victorie. Urmândlinia proprie a oscilării între bine şi rău, fals şi adevărat, la îndemnul lui Iosafat,Ahab acceptă şi consultarea profetului Domnului, Mica, fiul lui Imla.Cugetul lui Ahab este atât de profund penetrat de simţământul dreptăţiidivine încât, deşi acceptă cu plăcere minciunile linguşitoare ale profeţilor falşi,nu este gata să accepte afirmaţia sarcastică a lui Mica în sensul acordului cuceilalţi profeţi.La insistenţa de a vorbi sub prestaţie de jurământ, Mica prevesteşte că Ahabva fi ucis în luptă, iar Israel va fi împrăştiat. El arată că hotărârile au fost luate latronul lui Dumnezeu din ceruri, iar mobilul executării judecăţii urma să fietocmai un duh de minciună pus în gura prorocilor lui Ahab pentru a fi amăgit,după ce o viaţă întreagă a oscilat între minciună şi adevăr.Drept urmare, împăratul se mânie, iar Mica este lovit şi pus în temniţă. Micasupune profeţia sa probei timpului şi încredinţează cuvintele sale publiculuiascultător, afirmând că dacă Ahab se va întoarce victorios, nu i-a vorbitDomnul.Deşi deghizarea lui Ahab într-un ostaş de rând a servit pentru a deruta peluptătorii sirieni, care-i urmăreau viaţa, aceasta nu serveşte şi împotrivaforţelor Atotştiutorului Dumnezeu. Ahab este lovit de o săgeată trasă^ dinîntâmplare şi aşa se împlinesc atât cuvintele lui Mica, cât şi ale lui Ilie (lîmp.12:19). Câinii au lins sângele iui Ahab care cursese pe carul lui de luptă, la IazulSamariei. O trăire ruşinoasă şi insensibilă duce la o moarte ruşinoasă.67 La poalele movilei care acoperă ruinele Samariei se vede şi azi terenul deosebit defertil care era via lui Nabot. (Din vizita personală de studii a autorului).6.5.2.5. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA SUB DOMNIA LUI IOSAFAT(lîmp. 22:41-50)Din nou scriitorul cărţii trece la prezentarea sumară a următorului stadiu înlegatul lui Iuda. Iosafat, fiul lui Asa, a domnit 25 de ani la Ierusalim. El a fost)lăcut înaintea Domnului, însă s-a încuscrit cu Ahab şi a păstrat înălţimile,ncercarea de navigaţie a flotei pentru a aduce aur din Ofir a eşuat şi Iosafat adevenit rezervat faţă de Ahazia, împăratul lui Israel.6.5.2.6. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL SUB DOMNIA LUI AHAZIA(lîmp. 22:51-53)în încheiere, cartea lîmpăraţi prezintă domnia a încă unui împărat a.legatului de nord. Ahazia, fiul lui Ahab, a avut parte de o domnie foarte scurtă;câte o parte din doi ani, în întregime aproximativ un an. Domnia lui evidenţiazăcu claritate caracterul său, care nu este altceva decât o adevărată acumulare adecadenţei însuşită de predecesorii săi. El a urmat pe tatăl său Ahab şi pe mamasa Izabela în tradiţia idolatră a lui Ieroboam, mâniind pe Domnul. Dupădescrierea sumară a persoanei lui Ahazia şj a caracterului său în cartealîmpăraţi, domnia sa este prezentată în cartea 2Împăraţi.în concluzie, cartea lîmpăraţi tratează în prima parte despre împărăţiaunită, ultima parte din domnia lui David şi domnia lui Solomon. în partea adoua prezintă dezbinarea împărăţiei şi apoi, în mod alternativ, cele două regatedupă dezbinare. Din Regatul de nord prezintă domnia a 7 împăraţi (Ieroboam,Nadab, Baeşa, Ela, Zimri, Omri şi Ăhab, precum şi începutul domniei luiAhazia). Iar din Regatul lui Iuda prezintă domnia a 4 împăraţi (Roboam, Abiam,Asa şi Iosafat).

CAPITOLUL VII

2 ÎMPĂRAŢIADÂNCIREA DECĂDERII MONARHIEICartea 2Impăraţi este o continuare a cărţii lîmpăraţi astfel că prezentareadomniei lui Ahazia împăratul lui Israel începe în prima carte şi se termină în adoua carte. Numele şi autorul cărţii au fost discutate la începutul prezentăriicărţii 1 împăraţi.7.1. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢIIîncepând la cea 80 de ani după scindarea monarhiei israelite, prezentareaevenimentelor în cartea 2Împăraţi continuă cu expunerea în paralel şi în modsuccesiv a celor două regate: pe perioada ultimilor 130 ani a Regatului de nordşi apoi prăbuşirea acestuia în anul 722 î.Hr., cu ducerea în captivitatea asiriană,cât şi a Regatului de sud pe perioada ultimilor 250 de ani până în anul 586 î.Hr.,când Iuda a fost dus în robia babiloniană. De asemenea, continuă prezentareaactivităţii profetice a lui Ilie şi apoi a lui Elisei în efortul lor de a întoarce peisraeliţi la Domnul pentru a fi salvaţi de la prăbuşire68. Datorită acestui fapt,cartea mai poate fi numită şi "Cartea prăbuşirii monarhiei israelite".Cartea este scrisă de un autor inspirat având aceeaşi perspectivă profetică,arătând cum binecuvântările Domnului vin asupra celor ce ascultă porunciledivine, şi cum judecata lui Dumnezeu este mereu asupra celor neascultători.7.2. CADRUL EVENIMENTELORDeşi cartea 2Împăraţi continuă evenimentele din prima carte, cadrulacestora se schimbă treptat, evoluând tot mai mult în defavoarea israeliţilorneascultători de Dumnezeu.Aspectul geografic este cu totul diferit de cel de la începutul cărţii întâi.Imperiul lui Solomon de altă dată nu numai că era divizat in Regatul de nord şiRegatul de sud, dar fiecare din acestea şi-a restrâns treptat influenţa asupra altorteritorii, ba chiar au pierdut din teritorii proprii până ce au devenit douăţărişoare mici sub presiunea celorlalte naţiuni din Cornul de Aur, în care Egiptulşi Mesopotamia dobândeau o tot mai mare influenţă. Spre încheierea existenţeilor, regatele vaste de altă dată ale israeliţilor ajung de-a lungul acestei cărţi cafiecare să se limiteze doar la perimetrul capitalei: al Samariei şi, respectiv, alHalley, p. 200.Ierusalimului. Din punct de vedere istoric, evenimentele din Cornul de Aur seprecipită în aşa măsură încât se creează premisele treptatei slăbiri a regatelorisraelite şi apoi a ducerii lor. pe rând, în captivitate.La scurtă vreme după moartea lui Solomon, care indusese în imperiulînfloritor al Israelului întreaga Sirie şi Damascul, datorită slăbirii regatelorisraelite, Siria devine o putere independentă şi impunătoare în zonă. Pe cândAsa, regele lui Iuda, şi Baeşa, regele lui Israel, luptau unul împotriva altuia,Siria - sub conducerea lui Ben-Hadad - devine cea mai puternică naţiune înCanaan la sfârşitul secolului al IX-lea î.Hr. Asa a încheiat tratat de supunere cuBen-Hadad, împotriva lui Baeşa. De abia în timpul dinastiei lui Omri, Israelul astabilit relaţii de prietenie cu sidonienii, cu preţul ruşinos al căsătoriei lui Ahabcu Izabela împotriva Legii Domnului, reuşind astfel să se pună oarecum laadăpost împotriva Siriei. Aceasta, şi din pricina dezvoltării fără precedent aimperiului Asiriei în răsărit, care a devenit o puternică piedică împotrivaexpansiunii Siriei.In partea de nord-est a Cornului de Aur, imperiul asirian se extinde într-unmod vertiginos ajungând să includă şi regatele Siriei, apoi Israelul şi Iuda dinPalestina, iar mai târziu se extinde spre sud-vest asupra ţării Egiptului. Tiglat-Pileser (1114-1076 î.Hr.) a extins vertiginos puterea naţiunii sale spre MareaMediterană, dar în timpul domniei lui David şi Solomon acesta trecuse peplanul doi.

Salmanasar III (858-824 î.Hr.), în expansiunea sa spre vest, a avut însă deîntâmpinat opoziţia siriană în a cărei coaliţie, sub regele Ben-Hadad, se găsea şiAhab, împăratul lui Israel. Mai târziu, Iehu, împăratul lui Israel, plăteşte tributlui Salmanasar III, aşa că Hazael, noul rege al Damascului, se opune singurinvaziei asiriene. în felul acesta, puterea asiriană nu s-a mai evidenţiat aproapetimp de un secol. Hazael, care a uzurpat tronul Siriei, a rezistat invaziei asirieneşi a extins domeniul Siriei în Palestina pe vremea lui Iehu, împăratul lui Israel,iar Iuda a devenit tributară. Pe vremea lui Ioas , pentru o scurtă vreme, graniţeleIsraelului au fost extinse din nou, iar în zilele lui Ieroboam II s-a ajuns chiar săse restabilească graniţa nordică dincolo de Damasc, ca pe vremea lui Davidşi Solomon.Insă Reţin (750-732 î.Hr), venit la tronul Siriei, recâştigă independenţaSiriei şi va avea loc o ultimă încercare' de rezistenţă împotriva colosului asiriance se ridica din nou în răsărit, când Tiglat-Pileser III (Pul) devine împărat alimperiului asirian (745-727 î.Hr.). Atât Siria cât şi Israelul sunt invadate decătre asirieni şi plătesc greu tribut lui Tiglat-Pileser III. Acesta, recunoscut carege în Babilon. recurge la deportarea populaţiei şi la uniformizarea lingvistică,impunând astfel limba aramaică în toate teritoriile ocupate şi punând capătmultor opoziţii. El a luat tribut şi de la Menahem, împăratul lui Israel, şi de laReţin, împăratul Siriei.Reţin, împăratul Siriei, şi Pecah, împăratul lui Israel, au organizat o alianţăîmpotriva lui Tiglat-Pileser pentru a scăpa de tribut, însă Ahaz, împăratul luiIuda, care a refuzat să intre în coaliţie cu vecinii săi din nord împotrivaduşmanului comun din est, a trimfs chiar tribut împăratului Pul şi şi-a oferitserviciile acestuia pentru a se pune la adăpost. Coaliţia de nord, Israelul şi Siria(Reţin şi Pecah) s-au ridicat împotriva lui Ahaz pentru a forţa Iuda să intre incoaliţie şi astfel a avut loc războiul siro-efraimit. însă Ahaz a apelat la serviciilelui Tiglat-Pileser III, care a venit şi a cucerit Damascul, iar în Israel a pus peOsea ca rege marionetă. în aceste condiţii regatul Siriei se prăbuşeşte pentrutotdeauna, iar prăbuşirea este tot mai aproape de regatul lui Israel.La tronul Asiriei a urmat Salmanasar V (727-722 î.Hr.) care, datorităîncercării israeliţilor de a scăpa de asuprirea asiriană, invadează Israelul şiasediază Samaria timp de trei ani. Iar în anul 722 î. Hr., când Sargon IIuzurpează tronul Asiriei (721-705 î. Hr.), acesta îşi asumă meritul de a fi cuceritSamaria.69 Israelul este dus în captivitate.Sub domnia lui Sanherib (704-681 î.Hr.), împăratul Asiriei, este întărităcapitala Ninive şi acesta face incursiuni şi în Iuda, iar pe vremea împăratuluiEzechia Ierusalimul este asediat, însă Dumnezeu intervine în favoareaIerusalimului şi Sanherib este ucis de propriii săi fii.Mai târziu, după domnia lui Asurbanipal (668-630 î.Hi.), în lupta de laCarchemiş (605 î.Hr.) rezistenţa asiriană este înfrântă, iar imperiul asirian care aexercitat un rol atât de important o perioadă atât de îndelungată, se prăbuşeştepentru a nu se mai ridica niciodată.70 Noului imperiu babilonian, ridicat peminele celui asirian, i-a revenit apoi sarcina istorică de a pune capăt Regatuluide sud al lui Iuda în anul 586 î.Hr., când Ierusalimul a fost capturat şi Iuda a fostdus în captivitate babiloniană.Cartea 2Împăraţi acoperă o perioadă de cea 265 de ani, prima parte; cap.1-17. cea J30 de ani, iar partea a doua: cap. 18-25, cea 135 de ani. ' Pe cândcartea: 1 împăraţi începe cu împărăţia unită şi înfloritoare a lui Israel în faţacăreia se profila o perspectivă strălucită şi glorioasă prin construirea templuluide la Ierusalim (primul templu de pe pământ al unei religii revelate), cartea2Împăraţi se încheie cu împărăţia dizolvată sub tragica judecată venită de laIahve în urma neascultării israeliţilor de adevăratul lor Rege. Acum, fumuldezastrului se ridică deasupra alinelor templului şi ale sfintei cetăţi teocratice dealtă dată, perioada încheindu-se cu naţiunea dusă în captivitate.

7.3. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢIIPentru a fi studiată cu uşurinţă, cartea 2Împăraţi se împarte uşor în douăpărţi mari, distincte:(1) Monarhia dezbinată: Iuda şi Israel în decadenţă (2 împ. 1-17)(2) Ultima perioadă a Regatului lui Iuda (2 împ. 18-25)Prima parte continuă cu^ prezentarea paralelă a istoriei celor două regateisraelite începută în cartea 2Împăraţi şi se încheie cu prăbuşirea Regatului denord al Israelului şi ducerea în captivitatea asiriană (722 î.Hr.). A doua continuăcu prezentarea istoriei Regatului lui Iuda supravieţuitor lui Israel şi se încheie cuprăbuşirea acestuia şi ducerea în captivitatea babiloneană (586 î.Hr.).Schultz, p. 186. Unii consideră că Salmanasar V a cucerit Samaria, însă Sargon II,care era comandant de armată şi a uzurpat tronul, pretinde că el a capturat Samaria.70 Ibid,p. 187.71 Jensen, p. 200. . , 1

7.3.1. MONARHIA DEZBINATĂ: IUDA ŞI ISRAELÎN DECADENŢĂ (1 împăraţi 1-17)7.3.1.1. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL (1:1-8:15)Cartea lîmpăraţi se termină în mijlocul domniei împăratului Ahazia, fiullui Ahab, de aceea domnia lui este prezentată în continuare, fără nici o altăintroducere, în cartea 2Împăraţi.7.3.1.1.1. Continuarea domniei lui Ahazia (1:1-18)Pe plan extern, Ahazia a continuat relaţiile de cooperare cu losafat, împă-ratul lui Iuda, mai ales în proiectul de construcţii navale cu scopul transportuluide aur din Ofir. însă, datorită nelegiurii lui Ahazia, proiectul a eşuat, flota a fostsfărâmată şi de atunci losafat a refuzat să mai continue cooperarea (lîmp.22:47-49; 2Cron. 20:35-37).încercarea lui de a revendica Moabul pentru dinastia lui Omri a eşuat, deasemenea, întrucât Moabul s-a răsculat (3:5; 1:1)72.Pe plan intern se poate vedea exprimarea pe faţă a opoziţiei lui Ahazia faţăde Dumnezeul lui Israel. Accidentul căderii printre zăbrelele palatului dinSamaria dezvăluie două lucruri în viaţa regelui israelit:(1) Ataşamentul lui faţă de dumnezeii străini, de idolii şi zeii păgâni.Trimite soli la Baal-Zebub, "dumnezeul muştelor", în cetatea filisteană Ecronpentru a întreba de sănătate.(2) împotrivirea lui intenţionată faţă de Dumnezeu. Este avertizat de cătreprofetul Ilie prin propriii săi soli că, datorită apelului său la Baal-Zebub şidispreţului manifestat faţă de Dumnezeu, va muri. Ahazia nu caută să-şiîndrepte căile, ci se ridică împotriva profetului care a îndrăznit să-i comuniceosânda. împăratul trimite îndată în trei rânduri câte o grupă-de 50 de bărbaţi, cucâte o căpetenie, să-1 prindă pe profet. Primele două grupe sunt mistuite de unfoc venit din ceruri la cuvântul profetului. Faptul acesta a dovedit încă o datăsupremaţia lui Dumnezeu şi protecţia acordată de El servului Său Ilie. în acelaşitimp, a fost dezvăluit şi caracterul încăpăţânat a îui Ahazia. Pe el nu-1 intere-sează că sacrifică oameni în zadar, ci caută doar să-şi atingă ţinta cu orice preţ.Căpetenia celei de a treia grupe adoptă o poziţie de umilinţă, precum şi intenţiade a face pace, faţă de care Dumnezeu, printr-un înger, înştiinţează pe Ilie să seprezinte înaintea lui Ahazia şi să-i vestească hotărârea de osândă. Se vede clarcă poziţia luată faţă de Dumnezeu determină soarta fiecărui om. Răzbunareaîmpotriva servilor Domnului care vestesc judecata nu schimbă situaţia, dimpo-trivă, o agravează. Inima cu care cineva face un lucru atârnă cel mai mult înbalanţa judecăţii divine.Ahazia a murit după Cuvântul Domnului spus prin profetul Ilie şi în locullui a început să domnească fratele său Ioram, întrucât Ahazia nu avea fii (1:17).72

The Criswell Study Bible, p.447. Piatra moabită descoperită în 1868 poartă şi

menţiunea că Mesa, regele Moabului, susţinea că el a reuşit să înlăture tributul impusde Omri.7.3.1.1.2. Sfârşitul slujirii profetului Ilie (2:1-11)în timpul acesta profetul focului şi-a sfârşit misiunea sa pe pământ şi a fostînălţat la cer într-un car de foc. Vizitează împreună cu slujitorul Elisei diferiteleşcoli profetice din Cârmei, Ghilgal, Betel şi Ierihon. Elisei. prevăzând plecarealui Ilie, pretinde "o îndoită măsură", "de două ori aşa de mult", din duhul luiIlie, ceea ce înseamnă dreptul întâiului născut sau al moştenitorului; adicăoficiul predecesorului său (Deut. 21:17). îndeplinind condiţia de a-1 vedea laplecare, i se îndeplineşte dorinţa. într-un car de foc cu cai de foc care brăzdauvăzduhul , Ilie, care şi-a îndeplinit atât de eficient chemarea de a dovedi căIahve este Dumnezeu, este luat în slavă pentru a fi alături de Enoh, tară să gustemoartea, ca mărturie atât a nemuririi cât şi a credincioşiei sale fără egal. Iar peMuntele Schimbării la faţă se va alătura lui Moise spre a ţine companie Aceluiacare era Dumnezeu întrupat pentru unica Sa misiune pe pământ (Matei 17:3).7.3.1.1.3. Confirmarea încredinţării lui Elisei (2:13-25)în vremurile tulburi ale decadenţei şi destrămării Regatului de nord,Dumnezeu nu numai că nu se lasă fără mărturie profetică, ci o întăreşte înpersoana lui Elisei pe care îl confirmă prin lucrările pe care acesta le săvârşeşte,înainte de a se termina şiragul împăraţilor din dinastia lui Omri, are locîncheierea misiunii lui Ilie şi predarea ştafetei profetice urmaşului său Elisei.Este semnificativ faptul că oficiul profetic trece de la cel care se numea "Iahveeste Dumnezeif'la cel care se numea "Iahve este Mântuirea"'. Dacă în misiunealui Ilie accentul a căzut pe dovedirea adevăratului Dumnezeu, în timpurile grelede apostazie generală din perioada domniei lui Ahab şi a Izabelei, prin Eliseiurma să fie indicată singura cale de scăpare eficientă pentru cei ce oacceptă - "Dumnezeu este Mântuirea". Elisei nu numai că doreşte lucruri maride la Dumnezeu. însă el se şi postează pe poziţia celui ce este gata să leprimească, stăruind până la capăt. Numărul mare de minuni şi rolul deţinut decătre Elisei în dovedirea faptului că Mântuirea este în Dumnezeu arată clar că ela gustat din danii lui Dumnezeu, potrivit cu condiţiile stabilite.Urmează de acum confirmarea divină privind preluarea încredinţăriiprofetice de către Elisei. Aceasta are loc pe toate planurile în care el urma să-şidesfăşoare activitatea. Mai întâi, pe planul experienţei personale: înconfruntarea cu propria nevoie de a trece Iordanul, Elisei se îndreaptă spresingura sursă a minunilor, Dumnezeul lui Ilie, ocazie cu care constată că acestaeste şi Dumnezeul său ca serv credincios.Tot astfel, fiecare predică este un prilej de experimentare a chemării pentrupredicator, de aceea, cel chemat trebuie să-şi folosească cu credincioşie'"mantaua" încredinţată.încredinţarea lui Elisei este, de asemenea, confirmată pe planul confruntăriicu alţi conducători. Elisei ştie că Ilie a fost înălţat la cer deoarece 1-a văzut, darceilalţi nu pot vedea aşa de departe (2:15-18). Ei sunt ispitiţi să explicesupranaturalul prin natural. El îi avertizează să nu caute trupul lui Ilie, leacceptă dorinţa în urma insistenţei pentru a-i conduce la convingere personalăca un adevărat îndrumător, accentuând apoi că ar fi trebuit să accepte mesajul.Prin miracolul harului, chemarea lui Elisei este confirmată faţă de cei înnevoie. îndulcirea apelor izvorului din Ierihon este primul semn supranaturalal lui Dumnezeu, prin Elisei, faţă de nevoile oamenilor.73

Urmează confruntarea cu necredincioşii. Nişte tineri îşi bat joc de profet pecând se suia spre Betel. Expresia: "Suie-te pleşuvule" era o expresiebatjocoritoare atât la adresa sa ca profet, cât şi privitor la mărturia depusă decătre profet care spunea că Ilie a fost înălţat la cer. "Pleşuvule"constituia odiscreditare a personalităţii, şi se referea la pleşuvia provocată de lepră (Isaia3:17,24). Asistăm aici la un miracol al judecăţii. La cuvântul lui Elisei patruzeci

şi doi din aceşti tineri batjocoritori sunt sfâşiaţi de urşi. Cuvântul lui Elisei, carea constituit un blestem pentru ei, a fost o prezicere inspirată privind răzbunareaDomnului pentru insulta premeditată adusă Lui, lucrării Sale şi servului Său.Aşa cum harul lui Dumnezeu este prompt cu cei ce se deschid pentru El, aşa şijudecata lui Dumnezeu vine fără întârziere.Astfel, prin miracolul rezolvării nevoii personale, chemarea lui Elisei esteconfirmată faţă de sine însuşi prin miracolul cuvântului, faţă de conlucrătoriisăi, prin miracolul harului, faţă de nevoile altora şi pria miracolul judecăţii, faţăde duşmanii cu intenţii rele, premeditate.74

Astfel autorizat, noul profet se îndreaptă spre Samaria.7.3.1.1.4. Domnia lui Ioram (3:1-8:15)Ioram, fiul lui Ahab şi al Izabelei, a urmat la tronul fratelui său Ahazia,care nu avea fii şi a domnit la Samaria 12 ani. El a făcut unele reforme parţialeîmpotriva idolatriei instalate în timpul tatălui său Ahab, însă a păstrat înălţimileşi închinarea din timpul lui Ieroboam. îmbunătăţirile s-au datorat intenseiactivităţi a lui Elisei care slujea ca sfetnic la curtea împărătească (3:2-3). DarIoram nu a mers până la capăt cu reformele, atrăgând astfel exercitarea judecăţiidivine asupra casei lui Ahab şi a dinastiei lui Omri.Perioada sa de domnie este caracterizată de dualismul politico-religios sau,mai precis, de o interpătrundere a intervenţiilor miraculoase ale lui Dumnezeuprin oficiul profetic al lui Elisei în mijlocul convulsiilor pentru supravieţuirepolitică şi economică a Regatului de nord aflat în plină decadenţă. Se văddesluşit atât sforţările umane cât şi intervenţiile lui Dumnezeu.Ioram a căutat să înăbuşe răscoala împăratului Moabului, care, dupămoartea tatălui său, a încercat să nu mai plătească tribut împăratului lui IsraelIoram a chemat în ajutor pe Iosafat, împăratul lui Iuda şi pe împăratulEdomului.Fiind consultată voia Domnului prin profetul Elisei, acesta mustră pe Iorampentru necredincioşie faţă de Domnul, însă din pricina lui Iosafat acordăconsultare spirituală.Autorul acestei cărţi a avut harul de a vizita personal în două rânduri acel izvor de apălimpede şi abundentă numit "'Izvorul lui Elisei", aşezat în apropierea vechii cetăţi aIerihonului.4 Trebuie menţionat că dintr-o exegeză competentă reiese că nu era vorba de copiiinconştienţi, ci de tineri, poate slujitori de la un centru de slujire idolatră, duşmani aiIahvismului.Armatele aliate ale lui Ioram, Iosafat şi împăratul Edomului au pornitcampania împotriva Moabului, dar au fost confruntate cu lipsă de apă şi atunciau parte de intervenţia Domnului. Din pricina lui Iosafat, Dumnezeu dă prinElisei ideea de a săpa fântâni pentru procurarea apei.Dumnezeu lucrează pe planuri multipl: în timp ce aliaţii sunt aprovizionaţicu apă în mod miraculos, moabiţii sunt derutaţi când văd abundenţa de apă care,datorită razelor soarelui din răsărit, părea roşiatică. Ei o confundă cu sânge,crezând că aliaţii s-au măcelărit între ei şi se avântă la luptă pentru a fi înfrânţi.Tot Dumnezeu pune însă şi limite invaziei. Când împăratul Moabului, Meşa, sevede asediat în cetatea Chir-Hareset (modernul Kerak)75 recurge la jertfireafiului său mai mare, succesorul lui Chemoş la tron, pe zidul cetăţii. Faptulacesta înspăimântă şi dezgustă pe israeliţi, care se retrag.Paralel cu eforturile umane ale împăratului, Dumnezeu îşi descoperălucrările Sale miraculoase (4:1-6:7), exercitate prin servul Său Elisei, în viaţaunor persoane, a unor familii cât şi în viaţa întregii naţiuni israelite şi chiar şi aaltor naţiuni.(1) Dumnezeu intervine în viaţa indivizilor aflaţi în nevoi (4:1-37). Văduvaunuia dintre fiii prorocilor, ai cărei copii erau ameninţaţi cu robia din pricinadatoriilor, apelează la Elisei. Prin înmulţirea untdelemnului, familia este salvată

de la robie şi foamete. Lucrarea simbolizează harul răscumpărător al luiDumnezeu.O femeie bogată din Sunem, din spirit de credincioşie, oferă o cameră dincasa ei profetului. Domnul o răsplăteşte la intervenţia lui Elisei, dăruindu-i unfiu. căci nu avea copii. în urma unei insolaţii copilul a murit; la cererea umilă afemeii, prin intervenţia lui Elisei. copilul este readus la viaţă. Minuneailustrează misiunea şi problemele ce apar în chemarea profetică şi atotputernicialui Dumnezeu în soluţionarea acestor probleme. El este izvorul vieţii.Mai târziu, când ţara este ameninţată de foamete, femeia este sfătuită deElisei să se refugieze cu familia într-un loc mai sigur, iar după şapte ani deşedere în ţara filistenilor, femeia se reîntoarce şi este ajutată de Ghezazi,slujitorul lui Elisei, să-şi recapete posesiunile moştenite (8:1-6).Chiar în vâltoarea celor mai mari frământări, Dumnezeu nu încetează să seocupe de fiecare individ. La El există soluţie pentru toate nevoile celor ceapelează la El.(2) Dumnezeu intervine în problemele comunităţii credincioşilor Săi(4:38-44; 6:1-7). La locul unde se adunau fiii prorocilor din Ghilgal, se simţeauefectele foametei. Oferindu-li-se ciorbă de plante sălbatice otrăvitoare, fiiiprorocilor sunt ameninţaţi cu moartea. Elisei vindecă mâncarea în modmiraculos, adăugând faină în oală. Intervenţia omului lui Dumnezeu scapă de lamoarte pe proroci, asigurându-le viaţă. Misiunea ilustreaază grija lui Dumnezeupentru ai Săi, chiar şi în timpuri grele de foamete şi pericole.Un om din Baal- Şalişa a adus darurile din primele roade, pentru a le oferifiilor prorocilor potrivit cu Legea Domnului (Deut. 18:1-6); douăzeci de pâinide orz şi spice noi întrun sac. La Cuvântul Domnului rostit prin Elisei, hrana aprisosit pentru cei 100 de inşi şi a mai şi rămas. Dumnezeu care salvează pe ai75

Schultz,p. 199.Săi de la moarte le asigură hrana, El este Domnul vieţii şi al belşugului şi-iscuteşte de ruşine şi neputinţă (6:1-6). Problema de sănătate a lui Naamansirianul, care era bolnav de lepră, este o problemă naţională, el fiind comandantal oştirii cu izbânzi militare. Apoi problema devine internaţională cândîmpăratul Siriei, auzind că în Israel există Elisei prin care Naaman ar putea fivindecat, îl trimite pe acesta la împăratul lui Israel cu porunca de a-1 vindeca delepră. Ioram a interpretat cerinţa ca pe o declaraţie de război (5:1-27).Acestadisperat îşi sfâşie hainele, însă Elisei intervine şi dă lui Naaman soluţiavindecării în urma cufundării sale de 7 ori în apele Iordanului. Faimosulcomandant de oşti este vindecat şi de lepră dar şi de aroganţă faţă de Cuvântullui Dumnezeu, pe care-1 ascultă la insistenţa înţeleaptă a slugilor. Vindecat,Naaman arată recunoştinţă lui Dumnezeu şi lui Elisei, servul Domnului.Minunea arată clar că apelul la surse false este în zadar, pe când apelul laDumnezeu însoţit de credinţă şi de ascultare, duce la soluţionarea problemei .Ghehazi, slujitorul lui Elisei, martor la atât de multe lucrări măreţe şicunoscător al caracterului sfânt al stăpânului său, alunecă în cursa întinsă deispititorul. Mânat de lăcomia pentru bunurile materiale aleargă după Naaman şiminţind, pretinde de la acesta bunurile destinate lui Elisei. Drept urmare sealege cu lepra de care scăpase Naaman. Lăcomia aduce slujitorului Domnului,suferinţă, ruşine şi pierderea slujirii. Iar urmările păcatului său se vor răsfrângeşi asupra descendenţilor. Minunea arată că, cu cât intervenţile lui Dumnezeusunt mai profunde şi mai delicate cu atât respectarea principiilor sfinţeniei seimpun mai mult.Securea fiilor prorocilor este găsită în apă în mod miraculos la intervenţialui Elisei (6:1-7). Minunea arată că Dumnezeu nu lasă în ruşine pe servii Săicând ei apelează la El.In atotputernicia şi dragostea Sa, Dumnezeu intervine în cele mai grave

probleme ale naţiunii Israel. Pe când Israel se confrunta cu ostile siriene ale luiBen-Hadad (6:8-7:20). Dumnezeu intervine să elibereze pe slujitorul Său Elisei,care fiind considerat de către sirieni cauza înfrângerii lor, este urmărit şiîncercuit în Dotan pentru a fi prins. Pe când slujitorul lui Elisei era îngrijoratvăzând cetatea înconjurată, stăpânul său se roagă Domnului să-i deschidăservului său ochii să vadă ostile ocrotitoare ale cerului în jurul lor. Oştilorduşmane li se dovedeşte supremaţia caracterului poporului credincios când suntospătaţi şi eliberaţi după ce orbiţi au fost conduşi în mijlocul Samariei. Minuneaarată că Dumnezeu înalţă pe ai Săi în faţa duşmanilor lor (Psalmul 23).Pe când Samaria era împresurată, în cetate s-a instalat o foamete cumplită(6:24-7:20). Situaţia critică a dus la decădere morală şi chiar la canibalism. Dinnou, împăratul, uitând de Dumnezeu, apelează la metode umane de răzbunareîmpotriva lui Elisei, prorocul Domnului. Omul lui Dumnezeu prezice soluţiamiraculoasă a Domnului, urmând ca în 24 de ore la poarta Samariei să se vândăfăină şi cereale la un preţ foarte scăzut.Pe cât era de măreaţă soluţia divină faţă de situaţia disperată a naţiunii, peatât de stranie este metoda prin care Dumnezeu soluţionează problema. El faceca sirienii vrăjmaşi să intre în panică, să fugă şi să lase belşug nemaipomenit capradă. Pe de altă parte, tot Dumnezeu pregăteşte şi solii bunei vestiri care suntcei patru leproşi dispreţuiţi şi în pericol de moarte. Inspiraţi de Duhul Domnuluigustă din belşugul divin, apoi devin mesagerii vestirii soluţiei salvatoare a luiDumnezeu.A doua zi, la poarta Samariei se vindeau la preţuri de nimic multe alimente.Ordonanţa împăratului care-şi exprimase necredinţa vede cu ochii săi minunea,dar nu beneficiază de ea întrucât este călcat în picioare de mulţime, potrivit cuCuvântul Domnului.76 Minunea adevereşte că nu există limite privind resurseleşi metodologia lui Dumnezeu, însă nu se acceptă nici un compromis în privinţanecredinţei şi lipsei de credincioşie. Chiar soarta împăraţilor naţiunilor este înmâna lui Dumnezeu, iar profetul Domnului acţionează la fel şi în Damasc, ca şiîn Samaria (8:7-15). Ben-Hadad, împăratul Siriei, fiind bolnav, îl trimite peHazael, căpetenia oştirii, la Elisei pentru a-1 întreba cu privire la sănătatea sa.7

Elisei îi prevesteşte lui Hazael că va fi împărat al Siriei şi că va face mult răupoporului Israel datorită necredincioşiei acestora. Profeţia este rostită de Eliseiîntr-un cadru profund şi emotiv. A doua zi, Hazael a sufocat pe împăratul Sirieişi a preluat domnia. întâmplarea arată că Dumnezeu conduce istoria, iar servulsău trebuie să împlinească tot ce a fost prevăzut prin Ilie (lîmp. 19:15-16).7.3.1.2. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA (8:16-9:29)în timp ce în Regatul de nord se petreceau marile frământări din timpuldomniei lui Ioram, fiul lui Ahab, în Iuda s-a urcat pe tron Ioram, fiul lui Iosafat.7.3.1.2.1. Domnia lui Ioram (8:16-24)Casele împărăteşti din Iuda şi Israel s-au apropiat tot mai mult prin căsătorieşi astfel Iuda a fost influenţat tot mai mult în decăderea spirituală. Ioram adomnit opt ani la Ierusalim şi a adoptat practicile casei lui Ahab, fiind căsătoritcu Atalia, fiica lui Ahab. El a luat parte la o expediţie militară împreună cucumnatul său. Ioram regele lui Israel, împotriva moabiţilor. în timpul săuEdomul şi Libna s-au răsculat împotriva stăpânirii lui luda şi au devenitindependente. Regatul lui s-a micşorat. Ruperea legăturii cu Domnul şi ataşareade idolatrie şi nelegiuire îl duc la decădere şi pierdere spirituală.7.3.1.2.2. Domnia lui Ahazia (8:25-9:29)Ahazia, fiul lui Ioram, a fost un alt împărat decăzut din Iuda care s-a ataşattot mai mult de casa lui Israel datorită raporturilor de rudenie dintre acestea. Ela domnit la Ierusalim. Mama lui era Atalia, fiica lui Ahab şi a Izabelei. Ahazia aintrodus închinăciunea lui Baal în Ierusalim, după modelul casei lui Ahab. El aluat parte la o expediţie militară a unchiului său Ioram, împăratul lui Israel,împotriva lui Hazael, împăratul Siriei, la Ramot în Galaad.

Leproşii de la poarta Samariei au fost exemplul fidel al adevăratului Evanghelism. deunde şi definiţia: "Evanghelism înseamnă un cerşetor care spune altui cerşetor unde segăseşte pâine."7Beliver's Bible Commentaiy, p. 399. Răspunsul evaziv al profetului cu privire lamoartea lui Ben-Hadad dovedeşte că boala nu era mortală, dar împăratul urma să fieasasinat.în această luptă, Ioram, împăratul lui Israel, a fost rănit şi s-a dus să setrateze la Izreel, iar Ahazia, împăratul lui Iuda a mers să viziteze pe unchiul săubolnav. Acolo, judecata lui Dumnezeu a venit asupra celor doi împăraţi,deoarece se uniseră prin înrudire şi aveau aceleaşi practici religioase păgâne.7.3.1.3. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA ŞI ISRAEL SUB JUDECATA DIVINĂ.IEHU ÎMPĂRAT ÎN ISRAEL - UNEALTA JUDECĂŢII DIVINE(9:1-10:36)Asocierea tot mai strânsa dintre cele două case împărăteşti, Iuda şi Israel, adevenit din ce în ce mai periculoasă, având bazele păcătoase ale unei trăiriîndepărtate de Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu conduce în aşa fel mersulistoriei încât amândouă aceste case ajung la un moment dat sub aceeaşi osândăîngăduită de Dumnezeu.Când Dumnezeu a hotărât să pună capăt dinastiei lui Omri şi să se răzbuneasupra casei lui Ahab care, prin nelegiuirea acesteia, a determinat pedepsireacasei împărăteşti a lui Iuda, care se încuscrise cu casa lui Ahab, ridică unuzurpator capabil să îndeplinească această judecată.Elisei trimite pe unul din ucenicii săi la Ramot, în Galaad, să ungă pe Iehu,comandantul oştirii, ca împărat în Israel.78 Uzurpatorul este ridicat cu scopul dea răzbuna casa lui Ahab şi a Izabelei şi sângele robilor Domnului vărsat deaceştia. Casa lui Ahab trebuia exterminată, aşa cum s-a întâmplat şi cu casa luiIeroboam şi a lui Baeşa. Iehu a fost proclamat rege de către armată pe cândIoram era la Izreel tratându-şi rănile provocate în lupta cu sirienii. Atunci Iehuîncepe să-şi îndeplinească misiunea incredinţată de Dumnezeu.De îndată, Iehu pleacă la Izreel. Cei doi împăraţi: Ioram, împăratul luiIsrael, şi nepotul său Ăhazia, împăratul lui Iuda, au întâmpinat pe Iehu în via luiNabot cu cuvântul "Pace", însă Iehu le-a făcut cunoscut că nu poate fi pace câtăvreme persistă imoralitatea Izabelei şi decadenţa lor religioasă. Pe când Ioramvroia să fugă, este săgetat de Iehu şi aruncat în ogorul lui Nabot şi astfel s-aîmplinit cuvântul rostit de Domnul prin Ilie împotriva lui Ahab şi a fiilor săi.Ahazia a încercat să fugă, dar a fost şi el săgetat în carul lui şi a murit pe cândmergea spre Meghido. El a fost dus şi îngropat la Ierusalim.Ajungând la Izreel, Izabela încearcă să întâmpine pe Iehu prin cuvinte cudouă înţelesuri, făcând aluzie la Zimri care şi-a ucis stăpânul. Ea vorbea de launul din geamurile palatului. La cererea lui Iehu, Izabela este aruncată jos decătre dregătorii care erau în jurul ei; căzând, a murit şi a fost mâncată de câini,potrivit cu Cuvântul Domnului rostit prin prorocul Ilie (lîmp. 21:17-26).Iehu a domnit 28 de ani în Israel, la Samaria, el constituind unealta denimicire a casei lui Ahab, şi în acelaşi timp a anulat închinarea la idoli.Pe bună dreptate, Iehu poate fi considerat biciul lui Dumnezeu pentru casalui Ahab. Din Izreel, Iehu trimite căpeteniilor casei împărăteşti în Samaria oscrisoare prin care-i îndeamnă să pună pe unul din cei 70 fii ai lui Ahab rege şisă apere cetatea. Aceştia au comunicat lui Iehu că-i sunt supuşi lui. Atunci, elle-a cerut să-i aducă la Izreel capetele fiilor lui Ahab. Astfel au fost ucişi toţi fiiilui Ahab şi toţi cei din casa acestuia.78

Aceasta a fost una dintre misiunile încredinţate de Dumnezeu lui Ilie, care a fostsăvârşită prin Elisei, succesorul lui Ilie (lîmp. 19:15-16).în drum spre Samaria, Iehu a întâlnit pe cei 42 de fraţi ai lui Ahazia,împăratul lui Iuda, veniţi să ureze de bine casei împăratului lui Israel. Iehu i-aînjunghiat pe toţi, împlinind astfel judecata lui Dumnezeu privitoare la casa lui

Ahazia. înaintând spre Samaria, Iehu a luat în carul său pe Ionadab, fiul luiRecab, ca asociat la împlinirea poruncii Domnului, deoarece era recunoscutpentru statornicia sa în domeniul spiritual.Ajuns la Samaria, sub pretextul unei sărbători în cinstea lui Baal, a chematpe toţi slujitorii acestuia şi apoi i-a măcelărit şi a distrus templul lui Baal.în cei 28 de ani de domnie, Iehu a săvârşit actul judecăţii asupra casei luiAhab, însă din motive politice şi dorind să păstreze mai departe împărăţia denord separată de cea de sud, Iehu nu a dus până la capăt reforma. El a continuatsă păstreze religia întemeiată de Ieroboam prin cei doi viţei aşezaţi la Danşi Betel.Pentru îndeplinirea judecăţii divine asupra casei lui Ahab, i se asigurămoştenirea dinastiei pentru patru generaţii. însă. persistând în sistemul idolatrumoştenit. Regatul de nord a continuat să slăbească şi să fie tot mai umilit în faţavecinilor şi mai ales înaintea sirienilor.Hazael a invadat Israelul şi i-a cucerit multe teritorii. în acelaşi timp, Iehu apierdut prietenia Tirului şi a Regatului lui Iuda, iar le- a plătit tribut.Se vede clar că sabia lui Dumnezeu are două tăişuri. A fi unealta de judecatăa lui Dumnezeu implică nevoia unei totale şi desăvârşite ascultări de Dumnezeu.7.3.1.4. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA (11:1-12:21)Dumnezeu este total nepărtinitor în exercitarea judecăţii Sale. Ataşamentulcasei lui Iuda de casa idolatră a lui Israel prin căsătorie şi stil de viaţă a dus lacele mai ruşinoase consecinţe ale întreruperii dinastiei lui David pe timp de cea.şase ani, când în Iuda a domnit Atalia, fiica lui Ahab.7.3.1.4.1. Domnia Ataliei (11:1-3)După moartea neaşteptată a lui Ahazia, pe când se întorcea de la Izreel,mama sa, Atalia. a preluat tronul în mod samavolnic. A început ruşinoasadomnie prin omorârea tuturor celor de neam împărătesc. însă sora lui Ahazia.soţia marelui preot Iehoiada, a reuşit să salveze pe Ioas, fiul minor al lui Ahazia,pe care 1-a ascuns timp de şase ani cât a domnit Atalia. în pornirea ei sălbatică,Atalia a reîmprospătat slujirea lui Baal la Ierusalim. în templul căruiaslujea marele preot Matan. însă Dumnezeu a ţinut făgăduinţa făcută lui David şiîn cele mai critice situaţii.7.3.1.4.2. Domnia lui Ioas (11:4-12:21)Când Ioas, fiul lui Ahazia, avea şapte ani, preotul Iehoiada a organizatdestituirea Ataliei şi a întronat pe Ioas, ungându-1 împărat. El a domnit 40 de ani9 The Lion Handbook to the Bible. p. 275. Obeliscul Negru, descoperit lângă Ninive înexpediţia arheologică 1945-1949, în ruinele palatului lui Salmanasar, păstrat la MuzeulBritanic, conţine şi un paragraf din inscripţiile de pe el privind tributul plătit de Iehu,fiul lui Omri, argint, aur, talere de aur, vase de aur, cupe de aur etc...la Ierusalim. Crescut de către Iehoiada în Legea Domnului. Ioas a restauratmazoismul şi a distrus templele de închinăciune la Baal. De la început. Iehoiadaa purtat de grijă să se realizeze un legământ între împărat şi Dumnezeu, întreDumnezeu şi popor şi între împărat şi popor. Ioas, de asemenea, a poruncit să sefacă reparaţiile necesare la casa Domnului, însă şi în timpul lui s-au mai adusjertfe pe înălţimi. Pentru a preîntâmpina venirea lui Hazael şi asediereaIerusalimului de către împăratul Siriei, Ioas i-a trimis acestuia tot aurul şibogăţia din visteria casei Domnului. Apoi, a fost asasinat la Milo de către doidin slujitorii săi şi a fost urmat la tron de către fiul său Amaţia.7.3.1.5. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL (13:1-25)7.3.1.5.1. Domnia Iui Ioahaz (13:1-9)Ioahaz, fiul lui Iehu, a domnit 17 ani peste Israel. El a continuat stilul deviaţă spirituală al lui Ieroboam şi Domnul a îngăduit să fie asuprit de împăraţiiSiriei. Ioahaz s-a rugat Domnului şi astfel El a izbăvit pe Israel de sub sirieni,poate prin asirienii care în timpul acela au atacat Damascul.7.3.1.5.2. Domnia lui Ioas (13:10-25)

Ioas, fiul lui Ioahaz, a domnit 16 ani la Samaria. în timpul domniei sale,regatul a cunoscut o oarecare înflorire, deşi a continuat şi el în practicile luiIeroboam. Beneficiind de invazia asirienilor asupra sirienilor, Ioas bate în treirânduri pe sirieni şi recucereşte cetăţile pierdute de tatăl său.Dumnezeu 1-a folosit pe Ioas pentru a-1 pedepsi pe Amaţia, împăratulnândru al lui Iuda, care îl provocase la război. îoas a avertizat pe Amaţia prinparabola cu spinul din Liban, care a cerut de nevastă pentru fiul său pe fiicacedrului din Liban, fapt care a dus la nimicirea spinului de către fiarele dinLiban. (2Cron. 25:14-24). Lupta s-a dat în urma insistenţei lui Amaţia la Bet-Şemeş. Amaţia a fost capturat şi dus la Ierusalim unde, printr-o spărtură de 400coţi în zidul cetăţii, a fost jefuită Casa Domnului de tot tezaurul acesteia şi toatevasele scumpe, cât şi casa împăratului. (14:8-14)Aparenta înflorire a regatului lui Israel a fost umbrită de moartea profetuluiElisei,^ care continuase să fie un important sprijin pentru regii din dinastia lui[ehu. împăratul Ioas a vizitat pe profetul bolnav şi acesta, printr-un act profetical tragerii unei săgeţi şi lovirea pământului, îi prevesteşte că va bate pe sirienide trei ori, ceea ce s-a şi întâmplat întocmai. Moartea lui Elisei este consideratăle către împăratul Iosia drept o pierdere naţională, bocindu-1 cu cuvintele:'Părinte, părinte, carul lui Israel şi călărimea lui"(13:14). Chiar şi după moartea)rofetului, un mort a fost înviat, fiind atins din întâmplare de trupul lui Elisei.Vlinunea a constituit o mărturie pentru Dumnezeul celor vii şi dătător de viaţă,'ât şi o mărturie despre măreţia lui Elisei înaintea Domnului.7.3.1.6. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA. DOMNIA LUI AMAŢIA (14:1-22)moartea pe ucigaşii tatălui său, conform Legii Domnului. A biruit pe edomiţi înValea Sării. Mândru din fire, a provocat la război pe Ioas, împăratul lui Israel.Acesta 1-a avertizat prin parabola cu spinul şi cedrul să renunţe, dar nu arenunţat şi Amaţia a fost înfrânt la Bet-Şemeş. Ioas a atacat Ierusalimul şi 1-aprădat, iar Amaţia a fost ucis la Lachiş.7.3.1.7. ÎMPĂRĂŢIA LUI ISRAEL. DOMNIA LUI IEROBOAM II• (14:23-29)Ieroboam II, fiul lui Ioas, a domnit 40 de ani la Samaria. îndelungata luidomnie, cât şi capacitatea sa de guvernare au creat chiar iluzia gloriei de pevremea lui Solomon în Regatul lui Israel, a cărui prosperitate a fost ridicată laapogeu în timpul lui. Cărţile profeţilor Osea şi Amos, împreună cu descoperirilearheologice de la Samaria şi Meghido atestă prosperitatea Israelului pe timpulregelui Ieroboam II.80 Deşi el nu a plăcut Domnului, pentru că a urmat tradiţialui Ieroboam I, Domnul s-a îndurat de Israel şi prin el a redat ţării teritoriile şistrălucirea asemănătoare vremii lui Solomon, potrivit cu cuvântul profetuluiIona. Prosperitatea însă a condus la acumularea bogăţiilor în mâinile celor tari,iar masele largi au fost ţinute în mizerie. Situaţia este deplânsă în scriereaprofeţilor Amos şi Osea, care deţineau oficiul profetic în vremea aceea.7.3.1.8. ÎMPĂRĂŢIA LUI IUDA. DOMNIA LUI AZARIA/ OZIA (15:1-7)Azaria sau Ozia, fiul lui Amaţia, a domnit 52 de ani la Ierusalim. Domnialui a fost caracterizată de biruinţe şi prosperiate. A biruit pe edomiţi şi filisteni,a întărit zidurile Ierusalimului, a construit turnuri în jurul lui Iuda.în acelaşi timp a dezvoltat agricultura, a construit cisterne pentru turme şi ainstruit o bună armată. încercând însă să-şi asume rolul de mare preot, a devenitlepros şi, fiind izolat, fiul său Iotam a condus administraţia statului.7.3.1.9. ÎMPĂRĂŢIA DE NORD (15:8-31)O dată cu încheierea domniei lui Ieroboam II, care a fost ultimul împărat dindinastia lui Iehu, a urmat o perioadă de anarhie în Israel; următorii regi au fosttoţi neînsemnaţi şi s-au succedat unii după alţii ca urmare a asasinatelor,apropiind astfel Regatul de nord de prăbuşire.7.3.1.9.1. Domnia lui Zaharia (15:8-12)Zaharia, fiul lui Ieroboam, a domnit numai şase luni la Samaria şi a fost

asasinat de Şalum. Zaharia a ajuns împărat doar pentru a se împlini profeţiafăcută lui Iehu, că fiii săi vor ajunge pe scaunul de domnie până la al patruleaneam(lîmp. 10:30).El a urmat tradiţia idolatră a predecesorilor săi şi asupra lui s-a împlinitprofeţia privind răzbunarea lui Dumnezeu asupra casei lui Ieroboam II (Amos7:9).Halley, p. 207.7.3.1.9.2. Domnia Iui Şalum (15:13-16)Şalum, fiul lui Iabeş, a domnit doar o lună la Samaria. Menahem din Tirţa(una din vechile capitale a Israelului), adept al partidei proasiriene, 1-a asasinatşi i-a luat locul.7.3.1.9.3. Domnia Iui Menahem (15:17-22)Menahem a domnit 10 ani la Samaria şi a continuat tradiţia decadentă a luiIeroboam. Pe vremea lui a avut loc o adevărată reînviorare a puterii asiriene.Tiglat-Pileser III (Pul) uzurpă tronul Asiriei şi revitalizează imperiul. în aşa felîncât este considerat fondatorul Imperiului Asirian.Pe plan extern. Menahem a fost confruntat cu incursiunea militară din 743î.Hr. a lui Tiglat-Pileser III. Pentru a-şi menţine domnia, Menahem a convenitsă-i plătească un tribut de 1000 de talanţi de argint, aducând asupra Regatuluijugul tributar unei puteri devenite de acum mondiale.81

Pentru a putea plăti birul a asuprit pe nobili, iar din pricina orientării salespre Asiria a pierdut suportul poporului şi a fost încolţit de partidul pro-egiptean. De acum începe să se contureze tot mai clar deznodământul pentruRegatul de nord.7.3.1.9.4. Domnia Iui Pecahia (15:23-26)Pecahia, fiul lui Menahem, a domnit doar doi ani la Samaria şi a continuatviaţa idolatră şi decăzută a predecesorilor săi. în timpul său, Regatul lui Israelmergea cu paşi repezi spre destrămare.In Galaad, de cealaltă parte a Iordanului, Pecah. fiul lui Remalia. şi-a formatun fel de regat disident al lui şi a stabilit relaţii de prietenie cu Reţin, regeleDamascului. Venind din Galaad cu o ceată de 50 de ostaşi, Pecah a conspiratîmpotriva lui Pecahia , 1-a asasinat şi a preluat domnia.Cu aceasta s-a pus capăt şi firavei dinastii a lui Menahem, care se înfiripaseîn Israel.In timpul acestor împăraţi care se succedau în urma diverselor asasinări,profeţii Amos şi Osea au dat glas avertizărilor divine împotriva religiilor falsepracticate de Israel şi a necredincioşiei lui Israel faţă de Domnul.7.3.1.9.5. Domnia lui Pecah (15:27-31)Pecah, fiul lui Remalia, a fost generalul lui Pecahia şi un înflăcăratanti-asirian, care a domnit 20 de ani la Samaria. El s-a asociat cu Reţin,împăratul Siriei, într-o alianţă anti-asiriană, căci Tiglat-Pileser III cuceriseGalaadul şi Galileea şi a strămutat o parte din populaţie in captivitate.Ei au căutat sprijinul lui Iotam, împăratul lui Iuda, însă acesta a refuzat şiatunci a avut loc războiul siro-efraimit. Pecah a fost însă asasinat de către Ozia,care a domnit în locul său.81 Halley. p. 2080. Una din inscripţiile lui Pul, regele Asiriei, menţionează: "Tribut al luiMenahem al Samariei... eu am primit".7.3.1.10. ÎMPĂRĂŢIA DE SUD (15:32-16:20)7.3.1.10.1. Domnia lui Iotam (15:32-38)După mai mulţi ani de coregenţă cu tatăl său. Azaria (Ozia), care era lepros,Iotam a urmat la tron şi a domnit 16 ani la Ierusalim. El a continuat orientareabună a tatălui său, însă pe timpul său a început războiul siro-efraimit. Reţin,împăratul Siriei, cu Pecah. împăratul lui Israel, s-au ridicat împotriva lui Iuda.7.3.1.10.2. Domnia lui Ahaz (16:1-20)Ahaz, fiul lui Iotam, a domnit 16 ani la Ierusalim. Când ci s-a urcat pe

tronul lui Iuda, liga siro-efraimită s-a ridicat împotriva Ierusalimului, vrând săînlăture dinastia şi să pună un împărat favorabil lor.Ahaz a urmat tradiţia rea a împăraţilor lui Israel. Liga siro-efraimităacaparase teritoriile din jur şi asediase Ierusalimul. Deşi profetul Isaia a încercatsă îndrepte inima lui Ahaz spre Dumnezeu, acesta a refuzat sfatul şi a cerutajutor de la Tiglat-Pileser III al Asiriei, căruia i-a trimis tot conţinutul vistierieicasei Domnului şi al casei împăratului. împăratul Asiriei i-a venit în ajutor şi acucerit Damascul, 1-a omorât pe Reţin şi a transformat Siria în provincieasiriană. Influenţa asiriană s-a resimţit şi în viaţa religioasă promovată de cătreAhaz. Chiar altarul arderilor de tot făcut de Solomon a fost înlocuit cu unulfăcut după modelul altarului asirian din Damasc, care a fost inaugurat de însuşiAhaz. De asemenea, el a modificat şi '"marea de aramă", lighenele şi alte lucruridin templu, tot de dragul împăratului Asiriei.Deşi erau aliaţi, pericolul asirian începea să se ridice asupra Regatului luiIuda, pregătind premisele prăbuşirii. încecările de revoltă de mai târziuîmpotriva imperiului asirian au fost zadarnice.7.3.1.11. ÎMPĂRĂŢIA DE NORD (17:1-41)7.3.1.11.1. Domnia lui Osea, ultimul împărat al lui Israel (17:1-6)Preluând tronul în urma conspiraţiei împotriva lui Pecah pentru a salvaRegatul, Osea a fost ultima picătură cu care s-a umplut paharul nelegiuiriiisraeliţilor. El a domnit 9 ani la Samaria. Deşi ca persoană a fost superiorpredecesorilor săi, el a fost cel din urmă împărat al Regatului de nord.în urma primei deportări, Israelul s-a redus doar la perimetrul cetăţiiSamaria. Teritoriul de nord al Israelului a fost cucerit şi împărţit în trei provinciiasiriene: Meghido, Dor şi Galaad. "Când Tiglat-Pileser III a murit, în anul 727 î.Hr., la tronul Asiriei a urmatfiul său Salmanasar V (727-722 î.Hr.). La început, Osea a plătit tribut, însăprofitând de această schimbare a uneltit împotriva Asiriei şi a făcut chiar unpact cu Egiptul. în anul 727 î.Hr. Salmanasar V a venit şi a asediat Samaria. Intimpul confruntării, Osea a fost luat captiv de către Salmanasar i V. AsediulHarrington, p. 133.Samariei a durat cea. 3 ani. Mulţi israeliţi au fost luaţi captivi şi deportaţi înAsiria. Sargon II (722-705 î.Hr.), care 1-a succedat pe Salmanasar, a cuceritSamaria în anul 722 î.Hr.. O inscripţie a lui Sargon spune: "'In primul meu an euam capturat Samaria. Am luat 27290 de captivi"83. In felul acesta s-a sfârşit cuRegatul de nord al lui Israel, care în toată perioada existenţei sale s-a înstrăinatde Dumnezeu, adoptând idoli străini.7.3.1.11.2. Robia asiriană (17:7-23)Cu căderea Samariei, Regatul de nord s-a prăbuşit, poporul fiind dus încaptivitatea asiriană potrivit cu politica de deportare a Asiriei, prin care se căutasă se diminueze sentimentul naţional al popoarelor cucerite.Regatul de nord dăinuise cea. 212 ani (931-722 î.Hr.). timp în care la domnies-au perindat 20 de regi care au urmat tradiţia idolatră a lui Ieroboam,fondatorul Regatului. De aceea. Dumnezeu a îngăduit prăbuşirea acestui Regat.Istoria Regatului de nord este brăzdată de evenimente care au constituitjudecata lui Dumnezeu din pricina neascultării, împletite cu timpuri deprosperitate prin care Dumnezeu a încercat să-i întoarcă pe israeliţi de lapăcatele lor. Profeţi, ca: Osea, Isaia, Mica şi Amos, precum şi Ilie şi Elisei, aumenţinut făclia credinţei şi închinării la adevăratul Dumnezeu, au rostitcuvintele şi judecăţile Domnului asupra poporului şi regilor acestuia pentru a-iîntoarce de la calea lor cea rea. Nemaiexistând nici un remediu. Dumnezeu acondus în aşa fel mersul evenimentelor istoriei, încât acest Regat s-a prăbuşit. In17:7-41 este prezentat tabloul sumbru al prăbuşirii.Printre motivele care au dus la prăbuşire se menţionează:(1) Adoptarea idolatriei. Aceasta nu a fost o simplă alunecare în

practică religioasă, ci a fost o acţiune voită şi intenţionată prin care israeliţii îllepădau pe adevăratul Dumnezeu şi Legea închinării ce i se cuvenea Lui. Eipracticau închinăciunea la zeităţile canaanite.Biblia prezintă două feluri de idolatrie. Prima, menţionată în porunca I-a(Exod 20:3), care interzice închinarea la alţi dumnezei în afară de Dumnezeulcare s-a revelat lui Israel pe Muntele Sinai. A doua formă de idolatrie estemenţionată în porunca a II-a(Exod 20:4), care opreşte confecţionarea oricăreireprezentări materiale a lui Dumnezeu ca obiect de închinare. Dureros estefaptul că israeliţii au practicat din plin ambele forme de idolatrie, atât subinfluenţa canaaniţilor, cât şi sub influenţa unor motivaţii politice. Influentaidolatră s-a strecurat mai ales prin intermediul căsătoriilor mixte, ca în cazul luiSolomon şi Ahab, precum şi datorită trăirii unei vieţi departe de Dumnezeul celadevărat. In alunecarea lor idolatră israielţii au profanat întreaga lor religierevelată, atât în ce priveşte obiectul închinării, cât şi în ce priveşte loculînchinării, preoţia şi jertfele. Astfel, de aici a decurs o trăire asemănătoare cuviaţa celorlalte neamuri din Canaan (2Împ. 17:7-23).(2) Repudierea profeţilor Domnului a fost a doua cauză care a dus laprăbuşire. Dumnezeu nu a adus prăbuşirea înainte de a oferi posibilitatea deîndreptare a lucrurilor. în timpul decăderii lui Israel, oficiul profetic a fostînălţat la cel mai înalt nivel, având o vastă varietate de forme şi folosindD Halley. p. 209 şi Harrington, p. 134.nemaipomenite minuni şi acte profetice. Totul a fost însă în zadar. Trebuieremarcat că şi cele mai neînsemnate acte de pocăinţă au fost considerate şirăsplătite de Dumnezeu în bunătatea Sa, însă în plan general Israel nu a vrut săse intoarcă la Domnul (17:13-16).7.3.1.11.3. Samaritenii - semnul dezolant al prăbuşirii (17:24-41)Aşa cum pe ruinele unei clădiri cresc bălăriile, formând astfel un cadrudezolant, tot aşa în locul Regatului de altădată al lui Israel stă ca un semn alprăbuşirii poporul samaritean. împăratul Asiriei a populat ţinutul Regatului denord, şi mai ales Samaria, cu străini aduşi din Babilon. Aceştia şi-au adus cu eireligia şi zeii lor, fapt pentru care Dumnezeu i-a pedepsit fiind mâncaţi de lei şide fiare sălbatice. Atunci, împăratul a hotărât să fie trimis un preot dintredeportaţi care să înveţe pe cei strămutaţi să se închine "Dumnezeului ţării".Drept urmare, poporul din ţinutul Samariei a început să se închine şi Domnuluiadevărat, pe lângă închinarea la zeii lor pe care îi venerau de obicei. Lucrulacesta a caracterizat întotdeauna pe samariteni: ei s-au format din amesteculbăştinaşilor cu oamenii aduşi de către asirieni pentru a popula teritoriilecucerite. Acest popor a jucat apoi un important rol în istoria vieţii de mai târziua Palestinei şi au constituit o urâciune pentru iudei. Samaria a fostreconstruită şi a devenit sediul central al unui district în imperiul asirian.După întoarcerea din robie a lui Iuda, samaritenii au fost un popor rivalcelor din Iuda. Ei respectau cele cinci cărţi ale lui Moise, adoptate sub numelede Pentateuhul samaritean, dar nu acceptau restul Vechiului Testament. O urăînverşunată s-a instalat între samariteni şi iudei, încât pentru a concura religiaiudaică de la Ierusalim şi-au zidit şi ei un templu faimos pe Muntele Garizim,care rivaliza cu cel din Ierusalim. Iudeii nu aveau de-a face cu samaritenii (Ioan4:9). Toate aceste urmări ale decăderii au putut fi înlăturate doar atunci cândadevăratul împărat al iudeilor, Domnul Isus, Mesia, Mântuitorul lumii, a venit şia instaurat noua Lui împărăţie, cea^ veşnică, în care sunt cuprinşi toţi cei carecred în El. Isus Hristos, Regele împărăţiei cerurilor, este singurul remediupentru prăbuşirile umane (Ioan cap. 4).7.3.2. ULTIMA PERIOADĂ A REGATULUI LUI IUDA (18-25) *O dată cu prăbuşirea Regatului de nord. Regatul lui Iuda constituie unicarămăşiţă a monarhiei israelite, care de acum îşi parcurge drumul decadenţei spreprăbuşirea totală a monarhiei.

7.3.2.1. DOMNIA LUI EZECHIA (18:1-20-21)Ezechia, fiul lui Ahaz, a domnit 29 de ani la Ierusalim, domnia sa având uncaracter luminos. Ezechia este cunoscut pentru reforma sa religioasă şi pentrutrezirea spirituală pe care a declanşat-o şi a întreţinut-o. El a urmat tradiţia luiDavid şi a distrus înălţimile şi idolii, inclusiv pe Nehuştan, şarpele de aramăînălţat de Moise, pe care israeliţii îl folosiseră ca idol timp de sute de ani.împăratul s-a încrezut în Domnul şi a păzit poruncile Lui.Puternica reformă religioasă a fost posibilă atât datorită caracterului şiactivităţii tânărului rege, cât şi datorită sprijinului profeţilor Mica şi Isaia, careşi-au continuat oficiul şi în timpul lui Ezechia. Fără îndoială că accentulprofeţilor cădea pe reforma lăuntrică a inimii şi nu doar pe cea a cultului şiformelor.Reforma religioasă şi întoarcerea la Dumnezeu s-au resimţit şi în viaţaeconomică şi politică a poporului. Ezechia a îndepărtat jugul asirian şi birulimpus şi a bătut pe filisteni până la Gaza. în timpul acesta de prosperitate a fosttăiat în stâncă şi canalul prin care apele din izvorul Chihon sunt conduse încetate în lacul Siloam (32:30-32). Şi toate acestea în timpul în care Samariafusese capturată .De asemenea, Ezechia a rezistat invaziei asiriene, fiind apăratde Domnul.în anul al 14-lea al lui Ezechia, Sanherib a năvălit şi a capturat cetăţileîntărite din Iuda. Pentru a evita asedierea Ierusalimului, Ezechia a trimis înLachiş, la împăratul Asiriei, toată bogăţia vistieriilor, inclusiv aurul de pe uşilecasei Domnului. Sanherib îi cerea 300 de talanţi de argint şi 30 de talanţide aur.84

împăratul Asiriei a trimis solii săi, pe Tartan, Rabsaris şi Rabşache, sănegocieze cedarea Ierusalimului. Rabşache a batjocorit pe Dumnezeu şi aîncercat să atragă poporul de partea lui. în această situaţie, Ezechia şi toţidemnitarii lui Iuda s-au smerit şi s-au pocăit inaintea Domului, şi au cerut prinprofetul Isaia mesaj din partea Domnului (Isaia 19:1-5). Profetul Isaiaîncurajează pe Ezechia şi-i spune că, la auzul unei veşti, împăratul Asiriei se vaîntoarce în ţară şi va fi ucis. într-adevăr, el a primit vestea că Tirhaca, împăratulEtiopiei, s-a răsculat. înainte de retragere, Sanherib a mai trimis o scrisoareblasfemitoare lui Ezechia şi a ameninţat că se va reîntoarce. Ezechia a pusscrisoarea înaintea Domnului cu pocăinţă şi rugăciune. Isaia a anunţat peEzechia că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a explicat planul divin deocrotire a cetăţii. în noaptea aceea îngerul Domnului a nimicit 185.000 de oşteniasirieni (poate printr-o molimă). împăratul Asiriei a retras armata. întors acasă,a fost omorât la Ninive de propriii săi fii.Dumnezeu a adeverit astfel cuvintele Sale rostite prin profetul Isaia, careinsista pentru încrederea în Domnul. Ezechia a ales această atitudine împotrivaaltor trei poziţii ale timpului:(1) Partida pro-asiriană care încuraja predarea. Ezechia socotea aceastatăgăduirea Domnului.(2) Partida pro-egipteană condusă de Şebna, vistiernicul casei lui David(Isaia 22:15), scos din funcţie din pricina opţiunii sale politice.(3) Partida fanatică, religioasă, oarbă, care credea că, indiferent de poziţie,Dumnezeu va apăra "Cetatea Sfântă". Dumnezeu îşi ţine făgăduinţa, însăpocăinţa şi starea spirituală a omului joacă rolul hotărâtor.Ultima parte din viaţa lui Ezechia (20:1-2) a fost umbrită de vestea venitădin partea Domnului prin Isaia că împăratul va muri. Ezechia s-a rugatS4 The Lion Handbook îo the Bible, p. 280. Prin prisma lui Sanherib, el însuşi descriefelul în care a cucerit cetăţile lui Iuda şi cum a pretins 30 de talanţi de aur şi 300 deargint pentru a cruţa Ierusalimul.Domnului cu stăruinţă şi Domnul a mai adăugat 15 ani la viaţa lui. I-au aplicattratamentul medical prescris şi i s-a dat şi semnul retragerii umbrei înapoi cu

zece trepte pe cadranul solar al lui Ahaz. După trei zile împăratul s-a dus laCasa Domnului.Cei 15 ani oferiţi în plus, însă, lui Ezechia. nu au fost o reală binecuvântaredin pricina mândriei. Berodac-Baladan care s-a ridicat pe tronul Babilonului înopoziţie cu Asiria a trimis solii săi să-1 felicite pe Ezichia pentru însănătoşire.Cu mândrie, împăratul a prezentat musafirilor toate bogăţiile ce le avea.Profetul Isaia a venit şi 1-a mustrat în Numele Domnului şi i-a prezisducerea în robia Babilonului a tot ceea ce solii au văzut, precum şi tot ce era înIerusalim împreună cu poporul Iudeu . însă îndurarea lui Dumnezeu s-a arătatprin faptul că acestea se vor întâmpla numai după moartea lui Ezechia.7.3.2.2. DOMNIA LUI MÂNASE (21:1-18)Mânase, fiul lui Ezechia, a domnit 55 de ani la Ierusalim. Această domnie afost un adevărat dezastru pentru Iuda, deoarece el a fost un împărat rău şinecredincios lui Dumnezeu. în timpul său oamenii au reacţionat împotrivareformei promovată de tatăl său. Asiria, sub Assurbanipal, a atins apogeulputerii şi Mânase, ca rege vasal, a introdus în Iuda întreaga gamă idolatră. Aintrodus cultul sacrificiilor umane şi prostituţia cultică. El a fost pentru Iuda cefusese Ahab pentru Israel, coborând astfel Regatul de sud până în punctul deunde nu mai exista întoarcere.85 A zidit altare Baalilor şi Astarteei, şi a practicatmagia neagră. Mânase a prigonit crunt pe profeţii Domnului şi a vărsat sângenevinovat. Cu domnia lui Mânase, hotărârea lui Dumnezeu de a faceIerusalimului asemenea Samariei a devenit definitivă.7.3.2.3. DOMNIA LUI AMON (19-26)Amon. fiul lui Manşe, a domnit doi ani la Ierusalim şi a urmat stilul de viaţăşi practicile tatălui său, Mânase. Slujitorii lui au uneltit împotriva lui şi l-auomorât. însă poporul 1-a răzbunat şi a pus împărat pe fiul său Iosia.7.3.2.4. DOMNIA LUI IOSIA (22:1-23:30)Iosia, fiul lui Amon, a devenit împărat la vârsta de 8 ani şi a domnit 31 deani la Ierusalim. Domnia lui a concis cu căderea imperiului asirian şi prăbuşireacetăţii Ninive în 612 î.Hr.87 Faptul acesta a favorizat săvârşirea unei reforme şireorganizarea regatului, care a cunoscut vremuri de înviorare.Declanşarea reformei s-a produs în urma faptului că împăratul a dat ordin săfie renovată Casa Domnului. în timpul lucrărilor a fost găsită o copie a LegiiDomnului (poate că aceasta a fost ascunsă când Mânase a distrus închinarea luiIahve). Când cartea a fost citită înaintea împăratului, el a căutat calea Domnului.3 The Lion Handbook to the Bible, p. 282.S6 Se pare că în timpul lui. Isaia a fost tăiat în două cu fierăstrăul; N.I. V. Study Bible,% 554-7 Harrington, p. 143.Profetesa Hulda a vestit împăratului că se apropia mânia Domnului din pricinadecăderii şi că dacă se vor pocăi Dumnezeu îşi va arăta îndurarea.Iosia a convocat o adunare naţională la Templu, a fost citită cartea Legiiînaintea poporului şi a poruncit să fie curăţită Casa Domnului de toate lucrurileaparţinătoare lui Baal şi să nimicească închinarea la idoli. Toţi idolii au fost arşiîn ogoarele din Valea Chedronului. împăratul a pus să fie dărâmate caselesodomiţilor care erau în Casa Domnului şi a izgonit pe toţi preoţii lui Baal şi aiAstarteei. Valea Tofet a fiilor lui Hinoam a fost pângărită, pentru ca nimeni sănu-şi mai treacă acolo copiii prin foc pentru Moloch. Au fost pângăriteînălţimile şi altarele construite de sodomiţi pentru idoli. Iosia a ars pe eleoseminte omeneşti. A dărâmat şi altarul lui Baal construit de Ieroboam şi a arspe el oase din mormintele din împrejur, împlinindu-se profeţia omului luiDumnezeu care a venit să mustre pe Ieroboam când acesta slujea la altar (lîmp.13:1-2; 31-32). Iosia a înlăturat toate templele idoleşti ale înălţimilor construitede împăraţii Samariei şi a înjunghiat pe altare pe toţi preoţii acestei înălţimi.întors la Ierusalim, Iosia a prăznuit Pastele după Legea Domnului, care nu

mai avuse loc de pe vremea Judecătorilor. Deşi radicală, reforma lui Iosia nu amai putut stăvili judecata lui Dumnezeu care era hotărâtă asupra lui Iuda.Faraonul Neco al Egiptului s-a suit să dea ajutor asirienilor împotrivababilonienilor (609 î.Hr). Iosia i-a ieşit înainte la Meghido şi a fost omorât decătre acesta. In timpul său au activat ca profeţi: Naum, Ţefania şi Ieremia. Uniisunt de părere că Ieremia a scris capitolul 4 din plângerile lui Ieremia înîmprejurările şi cu privire la moartea lui Iosia, care a fost un împărat regretat decătre iudei.7.3.2.5. DOMNIA LUI IOAHAZ (23:31-35)După moartea lui Iosia, poporul a proclamat ca rege pe fiul său Ioahaz. însă,după trei luni, Faraonul Neco a venit şi 1-a pus în lanţuri la Ribla şi 1-a deportatîn Egipt, punând ca împărat vasal peste Iuda pe fratele său Eliachim, fiul luiIosia, căruia i-a dat numele de Ioachim.7.3.2.6. DOMNIA LUI IOACHIM (23:36-24:6)Ioachim, fiul lui Iosia, a domnit 11 ani la Ierusalim şi a plătit tribut greului Neco, Faraonul Egipului, căruia îi era vasal. Pe timpul său, în Ierusalim era oputernică reacţie antiasiriană din pricina căderii regelui Iosia care a fost iubitde popor. Sincretismul a invadat iarăşi templul din Ierusalim.Nebucadneţar, generalul tatălui său Nebupolasar, împăratul Babilonului, abătut pe Faraonul Neco la Charchemiş. în anul 694 î.Hr. el a devenit şi a fost celmai de seamă împărat al noului imperiu babilonian. Astfel, el şi-a impusdominarea şi asupra lui Iuda. Ioachim a devenit vasal lui Nebucadneţar, care avenit în Iuda şi a luat prima ceată de captivi pe care i-a dus în Babilon.88

In Iuda s-a iscat o mare neînţelegere între partidul pro-egiptean, din carefăcea parte şi împăratul, şi partidul pro-babilonian. Profetul Ieremia, care>s Harrington, p. 144; Tht Criswell Study Bible, p. 479. Tot cu această ocazie au fostluaţi captivi şi Daniel, şi cei trei prieteni ai săi.deţinea oficiul profetic, a avut mult de suferit, deoarece insista pentru supunereafaţă de împăratul Babilonului care venea de la Domnul. împăratul Ioachim i-aars cartea pe care Ieremia o scrisese.în anul 598 Nebucadneţar a organizat forţele locale din jur pentru a se ridicaîmpotriva lui Iuda (24:2), potrivit cu hotărârea Domnului, din pricina decăderiilui Iuda îndeosebi pe vremea lui Mânase.Când Nebucadneţar a ajuns la Ierusalim, Ioachim murise, iar pe tron fuseseaşezat fiul său Ioachin.7.3.2.7. DOMNIA LUI IOACHIN (24:8-17)Ioachin, fiul lui Ioachim, a domnit la Ierusalim numai trei luni. între timpIerusalimul a fost asediat de ostile babiloniene ale lui Nebucadneţar. Acesta aluat captiv pe Ioachin şi familia sa, împreună cu vasele din templu, nobilii şimuncitori din Ierusalim în număr de 10.000 şi 7.000 de războinici, precum şi pemulţi alţii.89 Ca împărat vasal, Nebucadneţar 1-a întronat pe Matania,unchiul lui Ioachin, al treilea fiu al lui Iosia, căruia i-a pus numele de Zedechia.7.3.2.8. Domnia lui Zedechia (24:18-25:7)Zedechia, fiul lui Iosia, a domnit 11 ani la Ierusalim. El a fost un regemarionetă, slab, şi în timpul lui s-a instalat anarhia. El a consultat în secret peprofetul Ieremia cu privire la soarta Ierusalimului, iar acesta 1-a îndemnat dinpartea Domnului să se supună împăratului Babilonului.Partida pro-egipteană însă se bucura de favoarea regelui şi a poporului şiastfel Zedechia s-a ataşat acestei partide şi s-a unit cu Egiptul, ca să se poatăridica împotriva Babilonului. Aşa că, în anul 588 î.Hr., Ierusalimul a fost iarăşiasediat de către babilonieni timp de 18 luni. în cetate era foamete cruntă, iarZedechia şi nobilii au încercat să fugă, însă au fost prinşi de haldei. Zedechia şifamilia sa au fost duşi în fata împăratului Babilonului, la Ribla, unde copiii aufost înjunghiaţi în faţa lui. iar pe el. după ce i-au scos ochii, l-au înlănţuit şi l-audus la Babilon. ^

7.3.2.9. LUAREA IERUSALIMULUI (25:8-26)Nebuzaradan, căpetenia oştirii lui Nebucadneţar, a năvălit asupraIerusalimului în anul 586 î.Hr. A dărâmat şi a ars casa Domnului, a dărâmatcasele şi zidurile cetăţii Ierusalim şi a luat în captivitate poporul din cetate,lăsând doar câţiva locuitori săraci. Jefuitorii au luat cu ei tot ce era mai de preţîn cetate şi în Casa Domnului, unelte şi arme. Regatul lui Iuda a ajuns la sfârşit,la prăbuşire, iar teritoriul lui a devenit o provincie babiloniană.Peste puţinii locuitori rămaşi în Ierusalim a fost pus guvernator Ghedalia,care şi-a stabilit reşedinţa la Miţpa. El nu a reuşit să întroneze ordinea între ceiIbid.. p. 479. Evenimentul s-a petrecut în martie 597 î.Hr. Cu această ocazie a fostluat captiv şi Ezechiel.°Tlie Lion Hand book of the Bible, p. 283. Anale babiloniene descriu cu preciziecapturarea Ierusalimului şi ducerea regelui în captivitate.rămaşi, şi Ismael, din neamul împărătesc, împreună cu un grup de răzvrătiţi auucis pe Ghedalia şi au luat pe cei rămaşi, ducându-i în Egipt. împreună cu ei afost luat şi profetul Ieremia, care prezisese şi deplânsese tragedia luării şidărâmării Ierusalimului.Peste cetatea sfântă şi înfloritoare de altădată s-a ridicat fumul pustiirii.Dărâmăturile cetăţii stau mărturie pentru neascultarea şi îndepărtarea israeliţilorde Dumnezeu.Cercetările arheologice au confirmat adevărul că cetăţile lui Iuda au fostarse de către Nebucadnetar. S-au descoperit straturi de ruine amestecate cucenuşă, ca o mărturie a Scripturilor.91

Când la tronul Babilonului a venit Evil-Merodoc, acesta 1-a scos pe Ioachin,împăratul lui Iuda, din temniţă şi el a trăit tot restul vieţii lui în casa împăratului.Gestul acesta ar putea reprezenta zorii eliberării din captivitatea babiloniană,eliberare pe care Dumnezeu o pregătea din pricina Numelui Său şi a cuvântuluiSău rostit prin profeţi şi care s-a şi înfăptuit la vremea potrivită.Captivitatea babiloniană a pus capăt monarhiei israelite decăzute,deschizând astfel perspectiva adevăratei monarhii mesianice, care a fostprefigurată de monarhia israelită în fazele strălucitoare ale acesteia.91 Ibid. Halley, p. 211.CAPITOLUL VIII

1 şi 2 CRONICISUMARUL ISTORIEI REGATULUI LUI IUDAPentru cititorul de rând cărţile 1 şi 2 Cronici sunt plictisitoare şi mai greuaccesibile, mai ales partea în care sunt prezentate pagini întregi cu înşiruiri denume ce par a nu avea nici o legătură între ele. Cu toate acestea, aici găsimaşezată, prin inspiraţia divină, istoria monarhiei israelite, ramura "Regatului desud" sau "Regatul lui Iuda". Un studiu atent al acestor cărţi va dezvălui nunumai bogăţia de adevăr, concentrată în aceste pagini, ci şi importanţa lor încuprinsul canonului Vechiului Testament.Ca şi celelalte două perechi anterioare de cărţi istorice ("Samuel şi Regi"),Cronicile au format o singură carte în canonul evreiesc. TraducătoriiSeptuagintei au fost cei care au împărţit conţinutul în două cărţi separate. Deaceea, volumul de faţă va prezenta împreună elementele introducerii specialeale acestor scrieri până la împărţirea şi conţinutul sumar, care vor fi tratateseparat pentru 1 şi 2 Cronici.8.1. TITLUL CĂRŢIIîn original, cartea Cronici a fost intitulată C/TO ""TI 1 /divrei haiiamim/,ceea ce înseamnă "cuvintele zilelor" sau "Jurnal".92 Când au tradus VechiulTestament şi au separat conţinutul acestei cărţi în 1 Cronici şi 2 Cronici,traducătorii Septuagintei (LXX) au numit această carte în limba greacănapaAmTO|iEva /Paraleipomena/ "Lucrurile omise", deoarece ei au consideratcă în aceste cărţi sunt prezentate aspecte din istoria monarhiei israelite care au

fost omise în cărţile Samuel şi împăraţi.în realitate, cărţile cronici conţin în general aceleaşi evenimente, diferenţafiind, că în timp ce cărţile Samuel şi Regi au un caracter pur istoric şi biografic,cărţile Cronici au un caracter de statistică, de jurnal, şi sunt scrise cu scopeducativ pentru generaţiile celor care s-au întors din captivitatea babiloniană. însensul acesta, The Lion Handbook to the Bible afirmă:Cărţile Cronici par să repete într-un mod mai dur şi moralistic ceea ce dejaavem în 2 Samuel şi Regi... Cronicarul a fost în special interesat de două teme- adevărata închinăciune şi adevărata monarhie a israeliţilor. Astfel, el şi-a alesmaterialul său istoric în sensul acesta... El urmăreşte evenimentele legate deregii dinastiei lui David, ignorând Regatul de Nord... Cronicarul a ales acesteteme particulare avându-i în minte pe cititorii săi originali - oamenii care s-au92 The Criswell Study Bible, p. 482.întors din captivitate să reconstruiască Ierusalimul sub Ezra şi Neemia (El ascris poate prin anul 400 î.H.).93

8.2. AUTORUL, DATA ŞI SCOPUL SCRIERIIConform cu evidenţele interne, cartea Cronici a fost scrisă prin anii 450-425 î.H., în timpul vieţii lui Ezra. al guvernării lui Neemia. atunci când Maleahiactiva ca profet, iar în Persia domnea Artaxerxes I, supranumit "Longimanus"(464-423 î.H.).94 Urmărind evidenţele interne, privitor la faptul că 2 Cronici36:22-23 conţine acelaşi text ca Ezra l:l-3a, unii cercetători au considerat căscrierile Cronici şi Ezra au fost o istorie consecutivă scrisă de către cărturarulEzra. Astfel, cu toate că autorul nu este menţionat în cuprinsul conţinutului.Ezra, cărturarul restaurării, este considerat a fi autorul, fapt susţinut şi de tradiţiatalmudică.Personalitatea şi rolul pe care Ezra 1-a jucat în istoria restaurării israeliţilor îlîndreptăţesc din plin ca autor al acestor scrieri. Desigur că autorul a deţinut şianumite izvoare scrise existente, poate chiar şi o oarecare formă de jurnal, careprovenea încă de pe vremea lui David (1 Cronici 27:24). Câteva din scrierileevidenţiate în cuprinsul cărţii sunt următoarele:- Cartea împăraţilor lui Israel şi Iuda (2Cronici 27:7)- Cartea lui Samuel Văzătorul (1 Cronici 29:29)- Cartea prorocului Natan (1 Cronici 29:29)- Cartea prorocului Gad (1 Cronici 29:290: Prorocia lui Ahia (2Cronici 9:29).în ce priveşte data scrierii, unii cercetători au sugerat timpul de dinainte decaptivitate. Insă evidenţele interne vin în sprijinul părerii că scrierea cărţii a fostefectuată în perioada de după exil , deoarece în cuprinsul ei nu sunt nici un felde referiri la oficiul profetic. în schimb se pune accent pe Templu, preoţie, tribullui Iuda şi noul oficiu de scribi. De asemenea, sunt accentuate ideea moştenirii,pericolul apostaziei şi nădejdea împlinirii făgăduinţei mesianice prin liniagenealogică a lui David.Cartea Cronici a fost scrisă din perspectiva grijii pentru generaţiile întoarsedin robia babiloniană, după cei şaptezeci de ani de captivitate. Scopul era ca ceinăscuţi în timpul captivităţii să fie învăţaţi despre rostul şi continuitatea naţiuniialese în vederea îndeplinirii mandatului mesianic. în sensul acesta s-a afirmat:... Cronicarul a scris pentru comunitatea restaurată.Ideea arzătoare a fost cu privire la continuitatea cutrecutul: mai este Dumnezeu încă interesat în noi ? Maisunt legămintele Sale valabile ? Acum, când nu maiavem rege davidic şi suntem supuşi perşilor, mai aupromisiunile făcute lui David semnificaţie pentrunoi ? 9-3 David and Pat Alexander, Ed. The Liou Hamlbook to the Bible (Spain: LionPublishing pic, 1973), p. 286.

94 The Criswell Study Bible, p. 482.9> The N.l. V. Study Bible, p. 566.Toate aceste gânduri frământau mintea celor întorşi din captivitate, iarcărţile Cronici caută să răspundă la asemenea întrebări chinuitoare, legate desituaţia şi rolul israeliţilor.8.3. CADRUL CĂRŢII CRONICICa şi oricare altă carte a Vechiului Testament, cărţile Cronici se referă laun cadru bine stabilit, atât din punct de vedere istoric, cât şi din punct de vederegeografic.Cadrul istoric este stabilit atât la sfârşitul cărţii Cronici, cât şi la începutulcărţii Ezra. Cei şaptezeci de ani de captivitate îngăduiţi de Dumnezeu pentrupedepsirea lui Iuda şi care au fost anunţaţi de Ieremia au luat sfârşit (Ieremia25:1, 11, 12; Daniel 9:1-2). Cirus, împăratul Persiei, care a cucerit imperiulbabilonian, în primul an după cucerire (536 î.H.) a dat edictul de reîntoarcere aisraeliţilor. El a devenit rege al Persiei în anul 559 î.H. După aproape douăzecide ani a reuşit să cucerească Babilonul. Datorită noului climat de libertate,iudeii au început să se reîntoarcă în patria lor, act care s-a petrecut în mai multeeşaloane. Primul grup s-a repatriat sub conducerea dregătorului Zorobabel şi amarelui preot Iosua, iar al doilea sub conducerea cărturarului Ezra. Poporulîntors din captivitate trebuia învăţat propria istorie, menirea lui ca "naţiunealeasă" şi felul cum îşi va putea îndeplini această menire - venirea lui Mesia,Adevăratul Rege.Din punct de vedere geografic, evenimentele din cărţile Cronici se petrec înCanaan, în special la Ierusalim, la curtea lui David şi a lui Solomon, precum şi aregilor din linia davidică, până la prăbuşirea regatului lui Iuda.8.4. TEMA CĂRŢII CRONICICărţile Cronici au fost scrise către rămăşiţa israeliţilor întorşi din captivitatababiloniană care încercau să reconstruiască tempul şi cetatea lorsfântă - Ierusalimul - după cei şaptezeci de ani de exil. Scrierea caută să-i ajutepe aceştia să înţeleagă moştenirea lor religioasă şi naţională, indicând spreconecţia neîntreruptă a regatului lui Iuda cu monarhia unită sub Solomon şiDavid, cât şi cu începuturile naţiunii din epoca patriarhală.De primă importanţă în evidenţierea legăturii neîntrerupte cu perioadaanterioară era Templul din Ierusalim, reconstruit prin providenţă divină în urmadeterminării regelui Cir să dea verdictul de repatriere a evreilor şi dereconstruire a Templului. Aşa vorbeşte Cir, împăratul perşilor:Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toateîmpărăţiile pământului, şi mi-a poruncit să-I zidesc ocasă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este dinpoporul Său? Domnul Dumnezeul lui să fie cu el şi săplece.96

96 2Cronici 36:23.Edictul face referire clară la Templul Domnului şi la slujbele de la Templu,care. pentru o generaţie ce nu dispunea de un statut politic independent şi nicide ufl re8e davidic, constituiau darul suprem al lui Dumnezeu făcut lui Israelprin împăratul David şi dinastia acestuia. De aceea, o bună parte din cuprinsulcărţilor Cronici este dedicată, după cum vom vedea, strădaniei lui David înpregătirea şi a lui Solomon în zidirea Templului din Iemsalim, cât şi rolului pecare l-a jucat casa Domnului de-a lungul istoriei domniei regilor din dinastia luiDavid în continuare (2 Cronici 29:25; 35:15; 36:22-23).0 altă problemă care este accentuată şi care capătă o însemnatăpreponderenţă este Legea lui Dumnezeu şi profeţii. Nici regele, şi nici templulîn sine nu garantau siguranţa şi binecuvântarea israeliţilor, ci respectarea legiiDomnului dădea valoare tuturor lucrurilor (ICronici 6:49; 15:13.15; 16:40;22:12-13; 28:7; 29:19; 2Cronici 14:4; 17:3-9; 19:8-10; 24:6,9). Ascultarea de

Legea Domnului şi de profeţi capătă importanţă majoră (ICronici 28:9;2Cronici7:14; 12:5; 15:2,7; 16:7,9; 19:2-3).Cronicarul caută cu tot dinadinsul să menţină nădejdea israeliţilor privitor laMesia- Cel promis, potrivit cu legământul lui Dumnezeu cu David (2Samuel 7;ICronici 17:14; 28:5; 29:23; 2Cronici 9:8; 13:5,8; 21:7; 23:3).peşi cărţile Cronici constituie jurnalul regatului unit sub David şi Solomon,continuând cu evenimentele din Regatul de sud al lui Iuda, cronicarul are totuşiîn vedere întregul Israel (ICronici 9:1; 11:1-4; 12:38-40; 16:1-3; 18:14; 21:1-5;28:1-8; 29:21-26; 2Cronici 1:1-3; 7:8-10; 9:30; 10:1-3-; 12:1; 18:16; 28:23;29:24: 30:1-13, 23-27: 34:6-9,33). Cărţile Cronici prezintă comunitatearestaurată după captivitate ca "rămăşiţa întregului Israel" (ICronici 9:1-3;2Cronici 15:9).Toate acestea evidenţiază credincioşia lui Dumnezeu, care-şi ţine făgăduinţaîn ciuda faptului că trebuie să-şi pedepsească poporul pentru neascultare.Este vrednic de precizat faptul că. deşi cărţile Cronici conţin în maremăsură acelaşi material care este prezentat şi de scriitorul istoric în Samuel şiRegi. cronicarul nu numai că accentuează punctele de vedere mai sus amintite,ci introduce anumite părţi de material care lipsesc din prezentarea anterioară sauevita prezentarea unor întâmplări potrivit cu scopul şi natura scrierii sale. "Dincele 165 cuvântări din cronici de diferite lungimi, numai 95 se găsesc în texteleparalele din Samuel şi Regi. Spre exemplu, cuvântările lui Abia (2Cronici13:4-12), Asa (2Cronici 14:11) şi Iosafat (2Cronici 20:5-12)".97

8.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUL SUMARCărţile Cronici conţin în mare măsură acelaşi material cu cărţileîmpăraţilor şi 2 Samuel - Istoria monarhiei israelite privită din punct de vedereal cronicarului de la curtea din Ierusalim şi nu al istoricului, ca în cazulcelorlalte cărţi. Aşa cum afirmă şi Jensen:"Cărţile Cronicilor sunt mai selective decât cărţile Regilor, ceea ce se vededin faptul că Regatul de Nord al lui Israel de abia dacă este menţionat. Autorul97 NJ.V. StudyBible, p. 568.scoate în evidenţă firul neîntrerupt (deşi uneori slab) al promisiuniilegământului de la cele dintâi zile şi de-a lungul dinastiei davidice, reprezentatprin casa lui Iuda (cf. ICronici 28:4). Astfel, include:a) Genealogiile (ICronici 1-9), unde linia davidică, descendenţii lui Levi şicele două triburi ale lui Iuda şi Beniamin sunt de interes major.b) Punctele majore ale istoriei lui Iuda până la captivitate.c) Locul proeminent acordat Templului, preoţiei şi altor elemente aleînchinăciunii." 8

Caracterul şi scopul didactic al scrierilor este deosebit de evident.8.5.1. STRUCTURA ŞI CONŢINUL SUMAR AL CĂRŢII ICRONICICartea ICronici poate fi uşor împărţită în două părţi, astfel:1) Introducere - Genealogii 1:1-9:44;2) Istoria domniei lui David 10:1-29:30.8.5.1.1. INTRODUCERE - GENEALOGII (1:1-9:44)Genealogiile din ICronici nu sunt exhaustive (complete), ci selective.Accentul se pune pe linia monarhică davidică şi pe descendenţii lui Levi,precum şi pe descendenţii celor două triburi Iuda şi Beniamin, care auconecţiune cu monarhia.8.5.1.1.1. Descendenţii Iui Adam până la Israel şi familia sa (1:1-2:2)Genealogia descendenţilor lui Adam până la Israel începe cu prezentareaspiţei de neam a celor zece patriarhi de la Adam până la Noe. Aceasta este osumarizare a genealogiei din Gen. 5:1-32. începând cu o privire generală asuprarasei umane, cronicarul îngustează apoi prezentarea şi include numai acelepersoane care au relaţie directă cu scopul răscumpărător al lui Dumnezeu. Cusiguranţă că nu putea lipsi de aici Set, fiul născut lui Adam pentru a înlocui pe

Abel, şi nici fiul lui Set-Enos, cel de la care au început oamenii, pentru primadată după cădere, să caute pe Dumnezeu (Gen. 4:25-26). Sunt prezentaţi apoisumar descendenţii fiilor lui Noe: Iafet şi Ham, pentru a detalia spiţa de neam afiilor lui Sem, incluzând cei zece patriarhi de la Sem la Avraam şi apoi fiii luiAvraam: Esau, din care s-au tras edomiţii, şi Iacov, cu fiii săi, cei doisprezecepatriarhi ai lui Israel.8.5.1.1.2. Linia regală a lui Iuda - Străbunii împăratului David (2-3)Cu o deosebită grijă este prezentată genealogia lui Iuda, fiul lui Iacov.Potrivit cu scopul său, cronicarul preferă numele de "Israel" în locul celui de"Iacov", indicând prin aceasta înaintarea planului răscumpărător al luiDumnezeu. Prezentarea descendenţilor lui Iuda scoate în evidenţă atât laturaumană cu greşelile acesteia, cât şi alegerea suverană a lui Dumnezeu. Iar casaregală a lui Işai se bucură de o prezentare uimitor de completă, incluzând şi pe<s

Jensen, op.cit., p. 209.surorile împăratului David. Credincioşia lui Caleb este răsplătită din plin, nunumai prin includerea sa în genealogia lui Iuda, ci şi printr-o largă prezentare adescendenţilor acestuia. Poate şi pentru faptul că descendenţii lui Caleb auocupat ţinutul din junii Hebronului şi vecinătăţile Betleemului, cetatea deorigine a regelui David şi a Regelui Mesia. Familia lui David este prezentatăevidenţiind pe toţi fiii legitimi ai împăratului, cât şi pe mama fiecăruia, şi pesora lor Tamar, după care sunt prezentaţi descendenţii lui Solomon.8.5.1.1.3. Triburile fiilor lui Israel (4:1-8:40)După ce a acordat prioritatea cuvenită tribului lui Iuda şi casei lui David,cronicarul îi prezintă pe descendenţii fiilor lui Israel, cealaltă ramură adescendenţilor lui Iuda, descendenţii lui Simeon şi de abia după aceea pedescendenţii lui Ruben. Deşi era primul născut al lui Iacov, Ruben şi-a pierdutîntâietatea datorită păcatului adulterului săvârşit cu ţiitoarea tatălui său (Gen.49:3-4).Simion şi Levi pierd şi ei dreptul la ascendenţă spre poziţia de "primulnăscut", datorită cruzimii de care au dat dovadă când s-au întors dinMesopotamia (Gen. 49:5-7). Aceste schimbări sunt clar ilustrate în prezentareagenealogiilor din cartea Cronici. Aşa se face că Iuda a trecut pe locul primuluinăscut.Descendenţii lui Ruben, Gad, şi jumătate din cei ai lui Mânase suntprezentaţi împreună, ca unii care înainte de cucerirea ţării Canaanului au ocupatteritoriile din partea de est a Iordanului.In capitolul şase este prezentată detaliat spiţa descendenţilor lui Levi,arătând prin aceasta importanţa acordată în planul lui Dumnezeu acestui trib.Leviţii au fost aleşi de Dumnezeu pentru a înlocui întâii născuţi din toateseminţiile lui Israel - întâi născuţi ce îi aparţineau Domnului. Menirea leviţilorera să slujească la Cortul întâlnirii şi apoi la templu. Dintre aceştia,descendenţilor lui Aaron li s-a încredinţat slujirea preoţiei. De aceea, leviţilorşi preoţilor care nu deţineau moştenire de teritoriu în 'Ţara făgăduinţei"' lis-au acordat cetăţile şi teritoriile din jur, potrivit cu Legea Domnului. Capitolulopt cuprinde descendenţii lui Isahar, Beniamin, Neftali, Mânase, Efraim şi Aşer.In încheierea genealogiilor fiilor lui Israel, în capitolul opt sunt prezentaţimai detaliat descendenţii lui Beniamin. Seminţia lui Beniamin a jucat un rolînsemnat în instaurarea monarhiei în Israel: primul rege, Saul, se trăgea din ea.Genealogia familiei sale este prezentată separat.8.5.1.1.4. Genealogia cetăţenilor Ierusalimului, preoţilor şi leviţilor (9:1-44)Poate pentru a sublinia încă o dată scopul central al scrierii sale, cronicarulmai prezintă în încheierea genealogiilor lista cu locuitorii cetăţii Ierusalimuluidupă întoarcerea din captivitate. Detaliat sunt prezentaţi preoţii şi leviţii, precumşi slujirile încredinţate acestora în Casa Domnului.

Scopul cronicarului era să evidenţieze monarhia de tip teocratic în Israel şiadevărata slujire la Templul lui Dumnezeu, ambele indicând spre portretul luiMesia, adevăratul preot şi rege.8.5.1.2. ISTORIA DOMNIEI LUI DAVID (10:1-29:30)Aşa cum s-a arătat, partea a doua a cărţii 1 Cronici prezintă în mod selectivcele mai importante momente din istoria domniei lui David.Această parte a cărţii Cronici corespunde, în mare, cu a doua carte a luiSamuel, prezentând: stabilirea domniei lui David, stabilirea închinăciunii laIerusalim, pregătirea pentru construirea templului, organizarea slujirii la templuşi ultimele directive date de David privitor la templu. Se disting clar cele douăelemente de interes major: monarhia şi închinăciunea, tronul şi templul, aspectulpolitic şi religios al israeliţilor pe vremea lui David, împăratul după inima luiDumnezeu.Se poate afirma, împreună cu Halley, că:Fiind scrisă după reîntoarcerea din captivitate, nuar fi greşit să se considere că 1 Cronici este un fel depredică istorică, bazată pe 2Samuel, destinată săîncurajeze pe deportaţii repatriaţi în lucrarea derestaurare a templului şi a închinăciunii corespunzătoareîn viaţa lor naţională."8.5.1.2.1. Stabilirea domniei lui David (10:1-12:40)Confruntarea dintre oastea israelită a lui Saul şi filisteni, care a avut loc pemuntele Ghilboua, a condus la înfrângerea ruşinoasă a israeliţilor. Cei trei fii ailui Saul: Ionatan, Abinadab şi Malchi-Şua au fost ucişi de filisteni. Fiind rănit,Saul îşi găseşte sfârşitul aruncându-se în propria sabie, ca şi oşteanul care îiducea armele. Filistenii, găsind a doua zi printre morţi pe Saul, au luat ca trofeucapul acestuia şi armele, pentru a le expune în templul dumnezeului lor Dagon.Locuitorii din labesul Galaadului au venit şi au luat trupurile lui Saul şi ale fiiloracestuia şi le-au făcut înmormântare princiară la Iabes.Potrivit cu scopul cronicarului, sunt arătate motivele care l-au dus pe Saul laun sfârşit atât de tragic: - s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul;- nu a păzit Cuvântul Domnului;- i-a consultat pe cei ce cheamă morţii) 10:13-14).După ce menţionează doar în treacăt faptul că David era împărat la Hebron(11: 1,3), cronicarul trece cu vederea războiul civil dintre David şi casa lui Saul,prezentat în detalii de către istoric la 2Samuel 2:8-4:12, accentuând asupramomentului când David a fost ales împărat peste întregul Israel. Este prezentatapoi sumar primul act de importanţă politică majoră - cucerirea Ierusalimuluidin mâna Iebusiţilor, pe care David îl întăreşte şi-1 face capitala regatului,numindu-1 "Cetatea lui David" (11:5-9). "Rămăşiţe ale acestui zid (făcut deDavid) au fost descoperite pe o înălţime de 400 picioare. în diferite locuri suntîncă vizibile fundaţiile iebusite de sub construcţia edificiului lui David."In capitolele unsprezece şi doisprezece sunt înşiruite numele vitejilor luiDavid care l-au sprijinit, atât pentru a-şi extinde domnia asupra întregului Israel,cât şi pentru a-şi întări domnia.99 Halley, op.cit., p.100 Idem, p. 215.215.

Prezentarea listei cu numele războinicilor lui David. încă de pe timpuldomniei lui Saul, cât şi a unora din Beniamin care au trecut de partea lui David,evidenţiază legitimitatea domniei lui asupra întregului Israel prin voinţa lorunanimă.8.5.1.2.2. Stabilirea închinăciunii Ia Ierusalim (13:1-16:43)împăratul David era "omul după inima lui Dumnezeu". El nu s-a limitat la

soluţionarea problemei politice - stabilirea capitalei imperiului. Ca om care-1slujea pe Dumnezeu, el ştia că o societate teocratică trebuia să aibă şi un centrunaţional de închinare înălţat unui singur Dumnezeu adevărat. De aceea,următoarea preocupare este să aducă chivotul Legământului la Ierusalim.Obiectul sfânt făcut de Moise, care semnifica prezenţa lui Dumnezeu, fusesecapturat de filisteni (lSamuel 4:11). Timp de şapte luni a fost reţinut de ei(lSamuel 6:1), apoi a fost trimis înapoi israeliţilor la Chiriat-Iearem, la circazece mile nord-vest de Ierusalim, unde chivotul a fost păstrat timp de douăzecide ani în casa lui Abinadab.Israeliţii au dorit chivotul Domnului şi a mai fostintenţionată o acţiune de readucere a chivotului la locul lui pe vremea luiSamuel (lSamuel 7:1-8). Datorită izbucnirii unui alt război cu filistenii, se parecă preocuparea pentru chivotul lui Dumnezeu a fost amânată. De-a lungulperioadei domniei lui Saul nu mai este semnalată nici o încercare de rezolvare aacestei probleme, ceea ce dovedeşte lipsa de interes pentru viaţa spirituală înaceastă perioadă. Prima încercare a lui David de a muta chivotul la Ierusalim aeşuat şi s-a soldat cu trista întâmplare de la Pereţ-Uza, unde Uza este pedepsitcu moartea din pricina încercării de a manipula lucrurile sfinte împotriva Legiilui Dumnezeu. In aceste împrejurări chivotul a fost dus la Gat şi păstrat în casalui Obed-Edom. Nu este suficient ca cineva să dorească şi să încerce să seapropie de Domnul. Tot aşa de important şi de necesar este să şi respecte caleastabilită pentru apropierea de El. După încă trei luni, chivotul a fost luat dincasa lui Obed-Edom de către leviţi pe umere, aşa cum prevede Legea Domnului,adus la Ierusalim şi plasat în Cortul pe care-1 pregătise David în scopul acesta(13:14; 15:1-29). Mutarea chivotului a fost de data aceasta o adevăratăsărbătoare spirituală plină de bucurie. Veselia provocată de acest eveniment s-arăsfrânt şi în familia lui David, însă a fost umbrită de intrigile caracteristicefamiliei poligame. Viaţa de familie necorespunzătoare a lui David a constituitpunctul slab şi mediul căderii acestui mare om al credinţei.O dată adus chivotul la Ierusalim, are loc stabilirea închinăciunii naţionalecentrale după Legea Domnului în Israel. împăratul David organizează slujirea lacortul Domnului şi dă dispoziţii leviţilor să îndeplinească toate slujbele şi săaducă toate jertfele prevăzute. Slujba de stabilire a închinăciunii la Ierusalimeste împodobită cu o cântare de laudă adusă Domnului (16:8-36). Apoi, Davidi-a rânduit pe leviţii şi pe preoţii care să slujească necurmat înaintea chivotului.8.5.1.2.3. Pregătirea pentru construirea Templului (17:1-22:19)Cronicarul acordă un spaţiu vast pregătirilor făcute de David pentruconstruirea casei lui Dumnezeu. împăratul îi împărtăşeşte prorocului Natan,

unul dintre sfetnicii lui, dorinţa de a construi la Ierusalim un templu închinat luiIahve. La început, profetul aprobă planul lui David, însă fiind înştiinţat deDomnul îi face cunoscut lui David că nu el, care era un om al războaielorxi fiulsău va fi cel care va zidi o casă Domnului. în timp ce-i refuză lui David dreptulde a construi templul, Domnul îşi exprimă alese aprecieri faţă de robul săuDavid, promiţându-i o dinastie pentru vecie. In aceste cuvinte etse exprimatlegământul davidic, care îşi găseşte împlinirea deplină în Domnul Isus, fiul luiDavid. împăratul îşi exprimă recunoştinţa înaintea Domnului în binecunoscutarugăciune din capitolul 17:15-27.Sunt redate apoi biruinţele lui David asupra filistenilor, moabiţilor, sirienilorşi edomoţilor, cât şi cucerirea acestor teritorii de către împăratul David, sprijinitde Atotputernicul Dumnezeu şi însoţit de vitejii săi aleşi (18:1-17). Războiulîmpotriva amoniţilor a fost provocat de către Hanun, fiul lui Nahas, împăratulfiilor lui Amon. La moartea tatălui său Nahaş, Hanun -succesorul la tron- adispreţuit mesajul de mângâiere şi i-a batjocorit pe solii trimişi de David.Mulţimea de mercenari sirieni tocmiţi de amoniţi a fost înfrântă de către oastealui David (19:1-19).

întâmplarea cu cucerirea cetăţii Raba este redată de către cronicar fără aface vreo referire la păcatul lui David, săvârşit cu această ocazie. Aceasta nu dinmotivul de a acoperi greşelile lui David. De fapt, evenimentul fusese dejaprezentat în 2Samuel capitolul 10. Omisiunea se datoreşte atât încercării de anu repeta, cât mai ales faptului că "cronicarul de obicei omite detaliile legate deviaţa particulară potrivit cu scopul pe care-1 are."101

Urmează prezentarea detaliilor privitoare la păcatul lui David cu ocazianumărării poporului (21:1-30). Această prezentare apare ca fiind deosebit deimportantă pentru cronicar, deoarece numărarea conduce la stabilirea loculuiunde urmează să fie construit templul - aria lui Oman iebusitul (22:1).Câteva diferenţe care apar în Cronici faţă de prezentarea istoricului dinISamuel trebuie luate în considerare. în ICronici 21:1 este scris că Satan 1-aincitat pe David să procedeze la numărarea poporului, pe când în 2Samuel24:1 se spune că Domnul s-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi 1-astârnit pe David îndemnându-1 să facă numărarea.102

O asemenea acţiune nu putea veni de la Domnul, întrucât Biblia arată clarcă Dumnezeu nu ispiteşte pe cineva pentru a-1 determina să păcătuiască (Iacov1:13-15). Cele două prezentări diferite (a cronicarului şi a istoricului) suntfăcute din perspective diferite: cronicarul vorbeşte din perspectivainstrumentului îndeplinirii răului, care este Satan, pe când istoricul vorbeşte dinperspectiva voinţei supreme a lui Dumnezeu, care poate fi activă sau permisivă.Nimic nu se poate întâmpla în afara voinţei lui Dumnezeu. în voinţa Sapermisivă, Dumnezeu, fiind drept, îngăduie de multe ori chiar şi răul făcut deSatan sau de om, atunci când însă conduce toate lucrurile spre îndeplinireaplanului Său desăvârşit. In suveranitatea Sa, Dumnezeu controlează toate101 The Lion Handbook io the Bible, p. 388.102 Atât această diferenţă de prezentare, cât şi următoarele i-au condus pe duşmaniiBibliei la concluzia că în aceasta ar exista contradicţii, ajungând astfel să discreditezeCartea Sfântă.lucrurile lui Satan şi îi permite să acţioneze doar în limitele voinţei Salepermisive (vezi şi în cazurile: Exod 4:21; 7:3; 9:12: 10:1. 20, 27; 11:10; 14:4;Iosua 11:20; IRegi 22:22-23; Iov 1:12; 2:10; Ezechiel 3:20; 14:9; Faptele 4:28).Diferit este şi numărul rezultat din numărarea poporului. Cronicarul indicăun milion o sută de mii de bărbaţi în stare să poarte armele în Israel, iar în Iudaerau patru sute şaptezeci de mii. In total, un milion cinci sute şaptezeci de miide oşteni (21:5).Istoricul indică rezultatul numărării: opt sute de mii de adulţi în Israel şicinci sute de mii în Iuda; în total, un milion trei sute de mii de oameni în stare săpoarte armele (2Samuel 24:9).Unii cercetători au pus diferenţa de două sute şaptezeci de mii pe seamaunei greşeli de copiere, care se poate întâmpla uşor în ebraică, unde cifrele sescriu cu litere. Insă diferenţa poate proveni din faptul că în cifra prezentată deIoab în Cronici se arată clar că nu au fost incluşi leviţii şi beniamiţii, din pricinaîmpotrivirii lui Ioab faţă de această poruncă a împăratului (21:6).In sfârşit, diferenţa mai apare şi privitor la preţul plătit de David pentruproprietatea lui Ornan sau Aravna, iebusitul. în Cronici preţul menţionat este deşase sute de sicii de aur, iar în 2Samuel 24:24, preţul menţionat este decincizeci de sicii de argint. Se poate observa că preţul mult mai mic din2Samuel se referă doar la aria pe care iniţial David a cerut-o cu scopul de aconstrui un altar unde să-i aducă Domnului jertfe, pe când în ICronici seîntrezăreşte ideea cumpărării întregii proprietăţi în mijlocul căreia se afla aria,împăratul înţelegând că acolo va fi zidit templul lui Dumnezeu (21:22; 22:1).Izbăvit de vrăjmaşi şi de păcatele sale, şi înţelegând că el nu va putea zidi o casăpentru Domnul, David îşi concentrează atenţia asupra pregătirii celor necesarepentru această lucrare. A însărcinat cioplitorii de piatră cu pregătirea pietrelor, a

pregătit fierul necesar şi a angajat pe sidonieni şi tirienii din nord să-i aducălemnul de cedru necesar. In urmă, 1-a chemat pe Solomon şi i-a încredinţat totmaterialul adunat, ca el să construiască această casă Domnului. De asemenea, aporuncit tuturor căpeteniilor poporului să vină în ajutorul lui Solomon, pentruexecutarea acestei lucrări măreţe (22:1-19).8.5.1.2.4. Organizarea slujirii Ia Templu (23:1-27:34)Un alt lucru important cu care s-a îndeletnicit David în ultimele sale zile afost organizarea slujirii la Templu. Naţiunea israelită era menită să fie o naţiuneteocratică, de aceea întreaga activitate trebuia să se desfăşoare având în centrucasa lui Dumnezeu, aşa cum în perioada călătoriilor prin pustiu în centrultaberei era cortul întâlnirii. Leviţii au fost organizaţi după cetele lor:Gherşoniţii, chehatiţii şi merariţii, pentru a supraveghea slujbele din casaDomnului, a servi ca dregători şi judecători, ca uşieri şi cântăreţi la Templu(23:1-32).Tot astfel au fost împărţiţi şi preoţii - fiii lui Aaron - în douăzeci şi patru decete, pentru a asigura slujirea la altarele Domnului (24:1-19), precum şicântăreţii, uşierii, judecătorii şi slujbaşii curţii; toţi au fost organizaţi de cătreDavid pentru a forma acea societate teocratică cerută de Legea Domnului(24:20-27:34).

8.5.1.2.5. încredinţarea Domniei şi lucrării lui Solomon (28:1-29:30)Ultimele două capitole din ICronici sunt destinate predării împărăţiei şilucrării lui Solomon. împăratul a convocat la Ierusalim o adunare naţională acăpeteniilor lui Israel. într-o cuvântare solemnă 1-a prezentat pe Solomon, fiulsău, ca noul împărat, cât şi lucrarea de interes central a construirii templului. I-aîncredinţat lui Solomon planul de construire a templului, a tuturor uneltelorcasei Domnului şi materialul adunat pentru această lucrare: cantităţi uriaşe deaur, argint, lemn de cedru şi alte materiale. Căpeteniile, de asemenea, au adusdaruri bogate pentru acest proiect.în încheierea adunării, David rosteşte o rugăciune solemnă în care îi aduceslavă lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru fiul său Solomon şi consacră Domnuluidarurile adunate (29:1-19). A doua zi, Solomon este uns în mod public caîmpărat şi are loc o sărbătoare a întronării, cu jertfe, cu ospăţ împărătesc pentrutot poporul. în ultimele versete se face un sumar al domniei lui David şi esteprezentată moartea lui.Ultimele cuvinte şi rugăciunea lui David au dovedit încă o dată măreţia"omului după inima lui Dumnezeu", a celui prin care a fost instituită '"monarhiateocratică" în Israel şi care a prefigurat atât de minunat pe cel ce urma să vinădupă el - Fiul lui David, Domnul Domnilor şi împăratul împăraţilor.8.5.2. STRUCTURA ŞI CONŢINUL SUMAR AL CĂRŢII 2CRONICIA doua carte a cronicilor prezintă un peisaj deosebit de luminos în primaparte, dar şi unul deosebit de întunecos în partea a doua. Dacă în prima partecartea tratează domnia lui Solomon, care a ridicat monarhia israelită pe culmilegloriei, partea a doua înfăţişează un tablou sumbru, începând cu dezbinareaîmpărăţiei şi sfârşind cu prăbuşirea totală a monarhiei israelite, luareaIerusalimului şi ducerea în captivitatea babiloniană.Strălucirea monarhiei sub domnia lui Solomon reiese atât din extindereamaximă a imperiului israelit - de la râul Eufrat în nord-est până la râul Egiptuluiîn partea de sud-vest - , cât şi din marile realizări edilitare ale lui Solomon:construirea Templului, a palatului împărătesc şi a multor cetăţi. Amândouăaceste elemente, care împreună redau gloria monarhiei israelite a epocii, au fostaproape de necrezut pentru mulţi. John Gates scria:Aceasta ar putea părea imposibil ... cu douăatât de reprezentative puteri, ca Egiptul în sud şi Asiriaîn nord, ... ca cineva să construiască un asemenea

imperiu, (la mijloc) însă aşa a fost cazul la începutuldomniei lui Solomon. în timpul acesta. împărăţia eracondusă de primele douăzeci şi una de dinastii slabe şineînsemnate, iar puterea Siriei era într-o stare dedeclin.103

Deşi întunecată, partea a doua nu este lipsită de secvenţe luminoase, elefiind generate de cele patru mari reforme spirituale: sub Asa şi Iosafat103

John T. Gates, "IRegi" în The WycliffeBible Commentary, p. 314.(capitolele I5,17şi 20), sub Ioas (23:1-24:16), sub Ezechia (29:1-32:32) şi subIosia (capitolele 34-35).Aproape de încheiere cartea prezintă un capitol deosebit de sumbru: acela alextragerii templului şi desigur al prăbuşirii Regatului lui Iuda. Cartea se încheieLisă fără să prezinte şi lumina strălucitoare a nădejdii adusă de decretul lui Cir,în vederea întoarcerii din exil şi a reconstruirii templului (36:22-23). AcelaşiDumnezeu care 1-a ridicat pe Solomon pe culmile gloriei a lucrat în credincioşiaSa şi la restaurarea israeliţilor după captivitate. Revelator este faptul că acelaşicuvânt cheie de la începutul cărţii îl găsim şi la sfârşitul cărţii, deşi pe buzele luiCir. împăratul perşilor: "... Domnul Dumnezeul lui, să fie cu el, şi să plece!"(36: 23/b). Deşi materialul din 2Cronici este paralel cu cel din 1 şi 2Regireferindu-se la aceeaşi perioadă din istoria monarhiei israelite, potrivit cu scopulşi natura scrierii Cronici, cartea nu se ocupă de situaţia Regatului de Nord al luiIsrael decât în măsura în care evenimentele din cele două regate seintersectează. Ca şi 1 Cronici, 2Cronici este cronica monarhiei liniei davidice,ceea ce corespunde cu scopul educării repatriaţilor în ce priveşte originea şimenirea naţiunii alese - motiv pentru care evenimentele sunt prezentate în modselectiv.Cartea 2Cronici poate fi uşor împărţită în trei secţiuni, astfel:1. Domnia lui Solomon (1:1-9:31)2. Regatul lui Iuda de la dezbinarea monarhiei până la captivitateababiloniană (10:1-36:21)3. Edictul restaurării (36:22-23)8.5.2.1. DOMNIA LUI SOLOMON (1:1-9:31)Monarhia israelită a cunoscut sub Solomon apogeul gloriei, însă, dinnefericire, tot atunci a început să se dezvolte germeneLe decadenţei. Domnia luiSolomon a fost caracterizată de pace şi prosperitate. David instaurase împărăţia- acum Solomon avea să culeagă roadele eforturilor tatălui său.104

2Cronici, potrivit cu scopul autorului, prezintă evenimentele legate deconsolidarea împărăţiei, zidirea şi sfinţirea templului şi gloria lui Solomon.8.5.2.1.1. Consolidarea împărăţiei (1:1-2:18)Pe lângă faptul că după încoronare Solomon a procedat la întărireaîmpărăţiei prin înlăturarea tuturor vrăjmaşilor (fapt prezentat pe larg de istoricîn UmpăraţiJL tânărul împărat înţelege consolidarea împărăţiei sale prin ataşareade Domnul. In scopul acesta convoacă o adunare naţională a tuturor căpeteniilorlui Israel la Gabaon, la Cortul întâlnirii. (1:12).l05Ataşarea lui Solomon deLegea Domnului este evidentă. Acolo el aduce Domnului jertfe. în timpul nopţiiI se arată Dumnezeu, oferindu-i posibilitatea să ceară ce doreşte. Cererea luiSolomon este monumentală: "Dă-mi dar înţelepciune şi pricepere, ca să ştiucum să mă port în fruntea acestui popor"'. (1:10 a). Datorită unei astfel de cereriplăcute Domnului, fiul lui David a primit, pe lângă înţelepciune şi pricepere,104 Schultz, op.cit., p. 157.105 Numai Chivotul legământului fusese adus de David la Ierusalim din Gat în Ţarafilistenilor. Centrul naţional de închinare era pe înălţimea Gabaonului.-bogăţii, avere şi slavă"(l:12) nemaiîntâlnite. Solomon era bogat în aur, argintşi în cedru, în cai şi care de luptă aduse din Egipt (1:13-17).în cooperare cu Hiram, împăratul Tirului, împăratul lui Israel începe deîndată pregătirile pentru zidirea casei Domnului. Hiram urma să aprovizioneze

curtea din Ierusalim cu lemn de cedru, de chiparos şi santal pentru construcţie,precum şi să trimită un om iscusit în prelucrarea metalelor preţioase. în scopulacesta a fost trimis Huram-Abi, fiul unei femei danite din Israel şi al unui tatătirian (2:13-14). în schimb, Solomon urma să aprovizioneze curtea tiriană cucereale şi vinuri.De la început, se întrezăreşte conceptul teologic al universalităţii templuluiDomnului din Ierusalim, care va fi '"casă de rugăciune pentru toate popoarele"închinată singurului Dumnezeu care transcedentează templul şi întregul univers(2:5-6).8.5.2.1.2. Zidirea Tempului (3:1-4:22)încă din momentul când Israel a devenit o "'naţiune teocratică", intrând înlegământ cu Dumnezeu, s-a pus problema concretă a locuirii lui Dumnezeu înmijlocul israeliţilor. Timp de 400 de ani edificiul "reşedinţei divine" a fost uncort - Cortul întâlnirii construit de Moise în pustie. Când s-a pus problemaconstruirii unei case stabile pentru El (gând care mai întâi a încolţit în inimaprimului împărat al monarhiei teocratice - David), "Dumnezeu a dorit să-Şispună părerea cu privire la felul cum trebuia să fie construită o asemenea clădireşi să-i ofere lui David planul întocmit chiar de mâna lui Dumnezeu. (ICron.28:19; Exod 25:9).106

Aşa cum afirmă şi Schultz:Templul era cel mai important în vastul programde construcţii al lui Solomon. In vreme ce alte proiectede construcţie sunt doar menţionate, aproximativ 50 lasută din relatarea biblică asupra domniei luiSolomon se ocupă de zidirea şi sfinţirea acestui centrual religiei lui Israel.107

Zidirea templului a început în anul al patru sute optzeci-lea de la ieşireaisraeliţilor din robia Egiptului, în primăvara celui de al patrulea an al domnieilui Solomon, ceea ce înseamnă anul 966 î.H..108 (IRegi 6:1; 2Cronici 3:2).Locul destinat faimoasei construcţii era aria lui Aravna iebusitul - situată pemuntele Moria în Ierusalim, aşa cum Domnul îi indicase lui David -, acolo undecu circa o mie de ani înainte Avraam trebuia să-1 aducă pe fiul său jertfă şi înapropierea locului unde, după încă aproximativ o mie de ani. Fiul lui DumnezeuS-a adus pe Sine ca jertfa punând astfel piatra de temelie a adevăratului templual lui Dumnezeu - Biserica Sa.In general, planul templului a fost similar cu cel al cortului întâlnirii:Structura de bază conţinea trei încăperi: un hol la intrare, o încăperecentrală, la un nivel puţin mai ridicat. Sfânta Sfintelor. Pe când holul de la106 Halley, op.cit., p. 218.107 Schultz, op.cit., p. 161.108 TheN.I.V.StudyBible,p.470.intrare şi încăperea centrală erau rectangulare, cu uşile pe partea mai scurtă,Sfânta Sfintelor a fost un cub.109 Ca şi la cort, Sfânta şi Sfânta Sfintelor erauîncăperile specifice ale locaşului de închinăciune.Insă, spre deosebire de cort, fiecare încăpere a templului avea dimensiunedublă în raport cu cel dintâi. Halley precizează dimensiunile templului: "90picioare în lungime 30 picioare în lăţime şi 45 picioare înălţime"110

Dimensiunile în metri au fost apreciate la o lungime de 31,5 pe 9 lăţime, dincare pridvorul era de 4,50 pe lăţime de 9, Sfânta lungă de 18 pe lăţime de 9,înaltă de 14, iar Sfânta Sfintelor era un cub cu latura de 9.111 De asemenea,templul era prevăzut în spate (în partea de vest) cu trei rânduri de încăperi, peambele părţi, pe lungime şi lăţime, iar în faţă, la intrare, era prevăzut cu doistâlpi solizi, frumos împodobiţi, numiţi de Solomon: Iachim şi Boaz.Casa Domnului a fost zidită din pietre masive cioplite, căptuşită cu lemn de

cedru şi apoi pereţii îmbrăcaţi cu aur curat şi împodobiţi cu motive artistice:heruvimi şi finici sculptaţi.Solomon a poruncit să fie confecţionate şi uneltele templului: un uriaş altarde aramă în formă de pătrat de 20 x 20 coţi şi '"marea de aramă"': turnată, dedimensiuni mărite şi de o rară frumuseţe artistică, precum şi alte zece lighene.Toate acestea au fost aşezate în curtea interioară a templului. Pentru Sfânta aufost făcute zece sfeşnice de aur, zece mese pentru pâinile punerii înainteaDomnului şi altarul de aur pentru tămâiere. Locul preasfânt, împodobit cu ceidoi heruvimi sculptaţi cu aripile întinse, era rezervat pentru Chivotullegământului, despărţit de locul sfânt prin perdeaua Jucrată cu măiestrie.Mai multe detalii au fost date în cartea împăraţi. Atât construcţiaîn sine, cât şi materialul folosit (cantităţi uriaşe de aur) evidenţiazăgrandoarea templului construit de Solomon.8.5.2.1.3. Sfinţirea templului (5:1-22).Un loc important în prezentarea cronicarului îl are sfinţirea templului. Laterminarea lucrării, Solomon a pus în vistieria templului argintul, aurul şi toateuneltele închinate Domnului de către tatăl său. Sfinţirea a avut loc în luna aşaptea, cu ocazia sărbătorii naţionale a corturilor în anul al unsprezecilea al luiSolomon, respectiv anul 959 î.H. (IRegi 6:38, 8:66, 2Cron.7:9,10). înatmosfera sărbătorească a jertfelor şi cântărilor înălţate Domnului de către leviţi.chivotul a fost luat din Cortul întâlnirii şi aşezat în Sfânta Sfintelor, între cei doiheruvimi. Atunci, slava Domnului a umplut templul. Actul sfinţirii a culminatcu binecuvântarea şi rugăciunea de consacrare rostite de Solomon. în cuvintelesale, împăratul a prezentat în cei mai solemni termeni istoria templului - de laviziunea lui David până în momentul sfinţirii. Rugăciunea conţine multeelemente şi sclipiri teologice. Când împăratul a încheiat rugăciunea, focul dincer s-a pogorât şi a mistuit jertfele pe altar, după care a urmat un ospăţsărbătoresc (6:12-42).109 John Drane, Old Testament Faith, An Illustrated Documentar)' (Sidney: A LionBook, 1986), p. 117.110 Halley, op.cit.,p. 218.cf. Schultz, op.cit., pp. 162,163.292Dumnezeu I se arată din nou lui Solomon şi i-a confirmat ascultarearugăciunii cu privire la templu, însă îl şi avertizează că abaterea israeliţilor de lalegile Sale şi ataşarea lor de alţi zei vor duce la dispreţuirea casei construite şi lapierderea "ţării făgăduinţei" (7:11-22).8.5.2.1.4. Gloria şi sfârşitul lui Solomon (8:1-9:31)Activitatea edilitară a lui Solomon a continuat cu construirea şi întărireaaltor cetăţi (Tadmor, Bet-Horon, Baalatul) şi zidirea unui palat pentru soţia sa,fiica lui Faraon.Gloria la care a ajuns Solomon şi faima lui care s-a răspândit pretutindenisunt puternic evidenţiate prin vizita împărătesei din Seba (9:1-12). Seba era unregat străvechi aşezat în partea de sud-vest a Peninsulei arabice. "Iosif Flaviusleagă personalitatea împărătesei din Seba de Etiopia"."2 împărăteasa a rămasuimită de gloria pe care a văzut-o la Ierusalim. Abundenţa aurului de caredispunea Solomon a dus la folosirea tacâmurilor şi a paharelor de aur la palat şichiar la confecţionarea de scuturi de aur pentru garda împărătească.Cronicarul se limitează la o încheiere bruscă a prezentării sfârşitului luiSolomon, după patruzeci de ani de domnie, anunţând doar moartea acestuia,fără a aminti decăderea lui în desfrâu şi idolatrie - lucruri care au constituitgermenii dezbinării şi apoi ai prăbuşirii monarhiei israelite.8.5.2.2. REGATUL LUI IUDA DE LA DEZBINAREA MONARHIE]PÂNĂ LA DUCEREA ÎN CAPTIVITATEA BABILONIANĂ(10:1-36:21)

8.5.2.2.1. Domnia lui Roboam (10:1-12:16)Fiul lui Solomon, Roboam, a preluat tronul tatălui său în condiţiile grele aleconfruntării cu Ieroboam, fiul lui Nebat, fost slujitor al lui Solomon, refugiat înEgipt. Atitudinea necruţătoare în exploatarea poporului de către tânărul rege adus la dezbinarea monarhiei israelite. Zece seminţii din nord au format Regatulde Nord al lui Israel sub conducerea lui Ieroboam, care a introdus idolatria înmod oficial în Israel. Iar seminţiile lui Iuda şi Beniamin au format Regatul deSud sub domnia lui Roboam, fiul lui Solomon. Preoţii şi leviţii i s-au ataşat luiRoboam, rămânând credincioşi închinării lui Iahve la Ierusalim. Mai rău a fostfaptul că şi Roboam a părăsit Legea Domnului şi a condus poporul la decădere.Năvălirea lui Şişac, împăratul Egiptului, a constituit pedeapsa lui Dumnezeu dinPricina apostaziei. Şişac a jefuit Casa Domnului şi casa împăratului dinIerusalim de toate lucrurile de valoare şi a luat şi scuturile de aur făcute deSolomon. Roboam a făcut în locul lor scuturi de aramă. Faptul acesta a fost oexpresie vizibilă a prăbuşirii monarhiei de la gloria cucerită de Solomon, care adomnit doar şaptesprezece ani (11:1-12:16).Invazia lui Şişac asupra Regatului lui Iuda a fost dovedită pe calearheologică. "Propria însemnare a lui Şişac privitoare la această campanie esteînscrisă pe zidul din partea de sud a marelui Templu al lui Amon din Karnak, în112

The Chswell Study Bible, p. 529.care el este zugrăvit prezentându-i dumnezeului său Amon 156 cetăţi alePalestinei".113

8.5.2.2.2. Domnia lui Abia (13:1-22)Din cei trei ani de domnie ai lui Abia, fiul lui Roboam, cronicarulevidenţiază confruntarea acestuia cu Ieroboam, regele Israelului. Deşi avea ooaste inferioară numeric, a cauzat o mare înfrângere şi mari pierderi Regatuluide Nord. Aceasta pentru că, fiind provocaţi de Ieroboam într-un război decotropire, cei din Iuda s-au bazat pe Dumnezeu şi pe respectarea LegiiDomnului. Domnul a luptat de partea lui Abia, aşa că din Israel au fost omorâţimai mulţi oşteni decât era întreaga oaste a lui Iuda (Iuda avea 400.000, iar dinIsrael au murit 500.000).8.5.2.2.3. Domnia Iui Asa (14:1-16:14)

Asa s-a remarcat ca un rege bun şi credincios în Iuda. De altfel, el a fostprimul care a reînseninat cerul întunecat de idolatrie al Regatului de Sudprintr-o reformă religioasă prezentată detaliat în IRegi 15:11-15. De aceea,Dumnezeu i-a dat odihnă, pace şi prosperitate. A biruit pe etiopienii care l-auprovocat venind împotriva lui cu un milion de soldaţi. Dumnezeu i-a condus peAsa şi poporul său la o mare biruinţă (14:9-15). Sprijinit de prorocul Azaria,Asa i-a condus pe Iuda şi Beniamin la înviorare spirituală deosebită, aşa încâtmulţi din Israel s-au ataşat de Iuda (15:1-19).In al treizeci şi şaselea an al domniei lui Asa, Baeşa, împăratul lui Israel, aprovocat Regatul lui Iuda. Asa, probabil îngrozit, a apelat la Ben-Hadad,împăratul Siriei, căruia i-a dăruit tot aurul şi argintul templului şi al palatului,pentru a-1 determina să se rupă din alianţa cu Israel şi să i se ataşeze lui.Domnul a trimis pe prorocul Hanani să-1 mustre pe Asa şi să-1 înştiinţeze căde acum va avea războaie pentru că nu s-a încrezut în Domnul. Asa 1-a pus peproroc în temniţă. După trei ani s-a îmbolnăvit, dar nu 1-a căutat pe Domnul,spre sfârşitul vieţii împăratul s-a depărtat de Domnul. Asa a domnit patruzeci şiunu de ani (16:1-14).8.5.2.2.4. Domnia lui Iosafat (17:1-20:37)Iosafat, fiul lui Asa, a fost un alt împărat bun în Iuda, şi a domnit douăzecişi cinci de ani (20:35-37). El a continuat reforma începută de tatăl său.împăratul a iniţiat un proces de predare a Legii Domnului de către leviti

poporului. Dumnezeu 1-a făcut să câştige o mare trecere în mijlocul regilor dinjur, care i-au trimis daruri din belşug. Greşeala de a se uni cu Ahab, împăratullui Israel, cu care se încuscrise, pentru a-1 ajuta pe acesta împotriva sirienilor;deşi profetul Mica profeţise moartea lui Ahab, îl făcuse pe Iosafat aproape să-şipiardă viaţa. Dumnezeu însă a avut milă de el şi 1-a scăpat (18:1-34). Iarprorocul Iehu, fiul lui Hanani, 1-a mustrat din partea Domnului. Iosafat acontinuat şi cu reforme sociale, punând judecători competenţi, cărora le cerea să113

Halley, op.cit., p. 221.judece cu dreptate (19:1-11). Potrivit cu scopul cărţii, cronicarul includeinformaţia din capitolul 19:5, care nu se găseşte nicăieri în altă parte înScriptură ", ca să sublinieze moştenirea naţională şi religioasă a lui Iuda ".u4

Paginile cărţii 2Cronici păstrează şi memorabila confruntare a lui Iosafat şia poporului său cu coaliţia moabiţilor, amoniţilor şi moaniţilor. Nu numai căIosafat şi Iuda au ieşit biruitori, dar pentru ei confruntarea s-a redus laîndeplinirea unui solemn serviciu divin în frunte cu cântăreţii care îi aduceauDomnului slavă.Dumnezeu le-a dat o strălucită victorie, după care ei L-au binecuvântat înValea Beraca - "Binecuvântare" (20:1-37).Aşa cum Iosafat a fost mustrat pentru că s-a ataşat de Ahab pentru a-1 ajutaîn lupta împotriva sirienilor, tot aşa, spre sfârşitul vieţii, a fost mustrat pentru căs-a unit cu Ahazia, fiul lui Ahab, pentru construirea unei flote cu care să meargăla Tarsis. Corăbiile s-au sfărâmat şi proiectul s-a spulberat.8.5.2.2.5. Domnia lui Ioram (21:1-20)Ioram, întâiul născut al lui Iosafat, i-a urmat la tron tatălui său şi la scurtăvreme şi-a dovedit nevrednicia, asasinându-i pe toţi fraţii săi. Cei opt ani dedomnie ai săi au fost caracterizaţi de o profundă decădere. Căsătorindu-se cuAtalia, fiica lui Ahab, s-a identificat cu felul de trăire păcătoasă a împăraţilor luiIsrael. Cu Ioram începe declinul iremediabil al Regatului de Sud. El s-a dedat latot felul de păcate, motiv pentru care a început să piardă teritoriile edomiţilor,care s-au răsculat împotriva lui.Prorocul Ilie îl mustră printr-o scrisoare, şi-i prevesteşte că Domnul îi valovi pe el şi pe poporul său cu mari urgii (21:1-15). Dumnezeu i-a ridicatîmpotriva lui Iuda pe filisteni şi pe arabi, care au venit şi au luat ostateci pe toţifiii săi, afară de Ahazia, cel mai tânăr. Lovit crunt de o boală de intestine, Iorama murit în chinuri grele şi în mare dizgraţie. Evidenţierea legii justei restituiri sepotriveşte perfect cu scopul cronicarului.8.5.2.2.6. Domnia lui Ahazia (22:1-9)Cu domnia lui Ahazia, fiul lui Ioram şi al Ataliei, Regatul lui Iuda seapropie de cel mai de jos şi întunecos moment din toată istoria sa.Ahazia a domnit un singur an la Ierusalim, timp în care a fost târât înpăcatele casei lui Ahab, la sfaturile mamei sale, Atalia. Venit la Izreel pentru a-1vizita pe unchiul său Ioram, fiul lui Ahab, care era acolo la o cură balneară, afost omorât de către Iehu, care era trimis de Domnul să nimicească casa luiAhab.Nemaifiind nici un urmaş la tron. moartea lui Ahazia i-a oferit mamei lui,Atalia, prilejul de a uzurpa tronul lui David.8.5.2.2.7. Domnia Ataliei (22:10-12)Iată, aici cronicarul redă şi episodul cel mai întunecat din istoria Regatuluide Sud. Profitând de confuzia creată prin moartea fiului ei, Atalia a asasinat tot114 The Crisweîl StudyBible, p. 539.neamul împărătesc al casei lui Iuda, pe propriii ei nepoţi. Singurul care a fostsalvat, fiind ascuns de către Ioşabeat, sora lui Ahazia., a fost Ioas, fiul încă mical lui Ahazia. El a fost crescut în ascuns. Timp de şase ani în ţară a domnitAtalia, fiica lui Ahab şi a Izabelei. Ea a fost devotată baalismului pentruîntreaga perioadă de domnie şi a fost deosebit de crudă faţă de orientarea

iahvistă.8.5.2.2.8. Domnia lui Ioas (23:1-24:27)Când Ioas, fiul lui Ahazia, era în vârstă de şapte ani, marele preotIehoiada, unchiul lui Ioas, a organizat lovitura prin care Atalia a fost detronatăşi omorâtă, iar Ioas a fost încoronat ca împărat al lui Iuda. In felul acesta tronula fost redat urmaşilor lui David. Ioas a domnit patruzeci de ani şi a fost plăcutînaintea Domnului tot timpul cât a fost sprijinit de tutorele şi sfetnicul săucredincios, Iehoiada.Ioas a declanşat o adevărată reformă spirituală, a curăţat ţara de baaliiinstalaţi de bunica sa Atalia; a reparat Casa Domnului şi a restaurat în Iudaadevărata închinare la Iahve.Curios însă că, după moartea lui Iehoiada, Ioas L-a părăsit pe Domnul şi s-aîndreptat spre slujirea Baalilor şi a Aastarteei. împăratul decăzuse aşa deprofund, încât atunci când a fost mustrat de prorocul Zaharia, fiul preotuluiIehoiada, Ioas a ordonat uciderea lui Zaharia cu pietre în curtea caseiDomnului.115

Drept urmare a abaterii lui Ioas şi a poporului de la Legea Domnului,Dumnezeu a îngăduit ca oastea sirienilor să vină, să jefuiască Ierusalimul şi să-iucidă pe mulţi dintre vitejii împăratului.Rămas bolnav, Ioas a fost asasinat de către unii care au complotat împotrivalui, din pricină că îl omorâse pe Zaharia. In felul acesta a sfârşit un împărat careîncepuse atât de bine.8.5.2.2.9. Domnia lui Amaţia (25:1-28)Amaţia, fiul lui Ioas, a domnit 29 de ani. Parţial, el a făcut ce era plăcutDomnului. L-a răzbunat pe tatăl său, omorându-i pe asasini şi a organizatarmata lui Iuda. A fost chiar gata să renunţe la mercenarii din Israel pentru că nuerau plăcuţi înaintea Domnului. Dumnezeu i-a dat biruinţă împotriva fiilor luiSeir în Valea Sării. Victoria însă l-a determinat să-şi însuşească şi idolii celordin Seir, cărora le-a slujit. Când a fost avertizat, nu a primit mustrarea, ci l-aameninţat pe profetul care i-a prezis nimicirea.In această situaţie şi din spirit de aroganţă l-a provocat la luptă pe Ioas,împăratul lui Israel. Ioas, prin parabola cu spinul şi cedrul din Liban, a căutatsă-1 abată de la acest gând de mândrie. Amaţia însă a insistat. Bătălia s-a dat laBet-Şemeş. Iuda a fost înfrânt, Ierusalimul a fost prădat şi au fost luaţi mulţiostateci. In sfârşit, Amaţia a fost asasinat la Lachiş în urma unui complot.115 Domnul Isus consideră omorârea lui Zaharia ca pe ultimul martiraj din cuprinsulVechiului Testament, o crimă pentru care israeliţii vor da socoteală în ziua judecăţii(Matei 23:35).8.5.2.2.10. Domnia lui Ozia (26:1-23)La vârsta de şaisprezece ani, Ozia a devenit împărat în locul tatălui săuAmaţia. El a domnit cincizeci şi doi de ani. O bună parte din domnia sa el a fostplăcut înaintea lui Dumnezeu. în timpul acesta a avut parte de^ succeseînsemnate. I-a biruit pe filisteni şi pe arabi, iar amoniţii îi erau supuşi. în timpuldomniei lui, ţara a cunoscut însemnate progrese economice, cât şi o importantădezvoltare şi organizare a forţelor armate. După dezbinare, Regatul lui Iuda acunoscut în perioada domniei lui cea mai mare extindere de la dezbinareamonarhiei israelite. Toate aceste succese l-au dus pe Ozia la mândrie. încercândsă îndeplinească rolul de preot (ceea ce era împotriva Legii) a fost lovit de lepră,iar fiul său Iotam a preluat treburile împărăţiei. Halley menţionează o însemnatădescoperire arheologică, spunând:Piatra funerară a lui Ozia descoperită în muzeularheologic rusesc de pe Muntele Olivilor, de către Dr.E.L. Sukenik de la Universitatea evreiască din Ierusalim.Inscripţia de pe ea este în limba aramaică din timpulDomnului Isus şi spune: „Aici au fost aduse oasele lui

1 1 fi

Uzia (Osea), regele lui Iuda - nu deschide !"în împrejurările şi în anul morţii împăratului Ozia, care a fost mult regretatde către israeliţi, profetul Isaia a fost chemat la slujirea profetică (Isaia 6:1-8).8.5.2.2.11. Domnia lui Iotam (27:1-9)Iotam, fiul lui Ozia, a domnit şaisprezece ani, în cea mai mare parte adomniei fiind coregent cu tatăl său, care era lepros. El i-a fost plăcut luiDumnezeu. S-a remarcat în lucrări edilitare şi i-a biruit pe amoniţi, de la care aprimit tribut greu în argint şi cereale timp de mai mulţi ani. Cronicarulprecizează că în ciuda orientării pozitive a împăratului, poporul lui Iuda alunecatot mai adânc în decădere morală şi spirituală.8.5.2.2.12. Domnia lui Ahaz (28:1-27)Ahaz, fiul lui Iotam, a domnit şaisprezece ani. El a fost un împărat răuînaintea lui Dumnezeu şi cu domnia sa Iuda a făcut un pas hotărâtor spredezastrul inevitabil. A reintrodus idolatria în Israel şi a mers până acolo că şi-atrecut fiii prin foc pentru dumnezeii străini, potrivit cu obiceiurile canaaniţilor,şi a adus tămâie în Valea fiilor lui Hinom.117 In eonfruntarea pe care a avut-o cuSiria şi Israel în războiul siro-efraimit a suferit multe pierderi, pentru că arefuzat să se încreadă în Dumnezeu, deşi a fost îndemnat în sensul acesta decătre profetul Isaia (vezi Isaia 7:1-25). Ahaz a apelat la Tiglat Pileser, împăratulAsiriei, pentru a-1 ajuta împotriva fraţilor şi vecinilor săi. Acesta a venit şi aHalley, op.cit., p. 224.1167 Valea fiilor lui Hinom se întindea în partea de sud a Ierusalimului, între Iuda şiBeniamin (cf.Iosua 15:8, 18:16). Se mai numea şi "Tofet" ("Valea tobelor") din pricinatobelor care erau bătute atunci când israeliţii îşi treceau copiii prin foc pentru a-i dedicaidolului Moloh - erau jertfiţi acestuia sau consacraţi prostituţiei cultice. Locul a devenitun simbol al chinului veşnic - Gheena - fiind profanat în timpul reformei lui Iosia, dupăcare a devenit locul unde se ardeau gunoaiele din cetate (vezi Ier. 7:29-34; Mat. 5:29).cucerit Damascul, a supus pe Israel, însă şi-a impus suveranitatea şi asupra luiIuda. Ahaz a înlocuit la Ierusalim închinarea lui Eahve cu Cultul dumnezeilorAsiriei, sperând în ajutorul acestora. In timpul acestui împărat, Iuda a pierdut obună parte din teritoriile sale din sud, acestea fiind cucerite de filisteni şiedomiţi.

i8.5.2.2.13. Domnia lui Ezechia (29:1-32:33)Dumnezeu îşi arată din nou îndurarea faţă de Iuda prin ridicarea la tron a luiEzechia, fiul lui Ahaz. El a domnit douăzeci şi nouă de ani şi a umblat în caleaDomnului după pilda lui David. De îndată ce a preluat tronul, Ezechia a începutuna dintre cele mai de seamă reforme spirituale în Israel. Criswell consideră căaici avem "cel mai extins raport al vreunei înviorări spirituale din toată istoriabiblică (29:1-31:21), cu excepţia celei care a început în ziua Cincizecimii (Fapte2)."118 împăratul i-a convocat pe toţi preoţii şi leviţii şi le-a descris stareaspirituală tristă în care se găsea poporul, i-a îndemnat la pocăinţă şi a restauratadevărata închinare la templu. A procedat la aducerea jertfelor după LegeaDomnului şi a reorganizat cântăreţii în Casa Domnului după modelul perioadeilui David.împrejurările în care a domnit Ezechia au devenit deosebit de dificile. în alşaselea an al domniei lui, în anul 722-721 î.H., a căzut Samaria, s-a prăbuşitRegatul de Nord şi israeliţii au fost duşi în captivitatea asiriană. în mijloculacestui dezastru, Ezechia a procedat la organizarea unei faimoase sărbători aPaştelui după Legea Domnului. La sărbătoare au fost invitaţi şi cei ce mairămăseseră în ţinutul lui Israel. Sărbătoarea a fost anunţată "...în tot Israelul, de

la Beer-Şeba până la Dan"'.(30:5), ceea ce nu se mai întâmplase poate de sute deani. O mare mulţime de oameni au venit la Ierusalim la sărbătoarea Pastelor,care a fost de o aşa amploare şi entuziasm, încât după ce s-au sfârşit cele şaptezile ale perioadei azimilor, au hotărât cu toţii să mai sărbătorească în cinsteaDomnului încă şapte zile. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat în toată istoria israelită(30:1-27).Plecând entuziasmaţi de la sărbătoare, cei care au experimentat în felulacesta harul înviorării spirituale, au procedat la curăţarea de idoli a cetăţilor luiIuda, chiar şi ale lui Beniamin, Efraim şi Mânase (31:1). împăratul a datporuncă şi cu privire la aducerea zeciuielilor după Lege şi s-a adus o marecantitate de daruri la Casa Domnului (31:12). Despre Ezechia, cronicarul scrie:"A lucrat cu toată inima şi a izbutit în tot ce a făcut pentru Casa lui Dumnezeu,pentru lege şi pentru porunci, ca să caute pe Dumnezeul său"(31:21).Cu toate acestea, Ezechia a avut şi experienţe triste; însă Domnul 1-a izbăvitdin ele. Sanherib, comandantul armatelor lui Sargon, împăratul Asiriei, ainvadat Regatul lui Iuda. Ezechia a organizat armata în Ierusalim, a reparat zidulcetăţii şi a strămutat apele izvorului Ghihon înăuntrul cetăţii, conducându-le înscăldătoarea Siloam. Reparaţiile în zidul cetăţii Ierusalim, cât şi tunelul de apăsăpat în stâncă pot fi văzute şi azi la Ierusalim.119 Când Sanherib a devenitll* The CriswellStudy Bible, p. 549cf. Halley, op.cit., p. 225.împărat în locul tatălui său a trimis de la Lachiş o delegaţie la Ierusalimcerându-i lui Ezechia să predea cetatea. L-a batjocorit pe Ezechia şi peDumnezeul lui şi a încercat să-i atragă pe oşteni de partea sa. Ezechia, încurajatde prorocul Isaia, a strigat către Domnul şi El l-a determinat pe împăratulAsiriei să se retragă. îngerul Domnului a nimicit pe mulţi dintre războiniciiasirieni.Spre sfârşitul vieţii sale însă acest împărat atât de credincios, după ce fiindbolnav pe moarte s-a rugat Domnului şi El i-a mai acordat cincisprezece ani deviaţă, a căzut în cursa mândriei. Intorcându-se cu pocăinţă la Dumnezeu, el afost lăsat să moară în pace, fără să vadă nenorocirile care urmau să vină asupraIerusalimului.8.5.2.2.14. Domnia lui Mânase (33:1-20)Mânase, fiul lui Ezechia, şi-a dobândit faima de cel mai rău dintre toţiîmpăraţii lui Iuda şi cu cea mai lungă domnie. El a domnit cincizeci şi cinci deani şi " a fost responsabil pentru profanarea templului şi a practicării desacrificii umane".12 A reinstalat idolii nimiciţi de tatăl său şi a reinstauratînchinarea la Baal. Tradiţia susţine că tot Mânase s-a făcut vinovat demartirizarea profetului Isaia. Din pricina decăderii lui, Dumnezeu a îngăduit sădevină vasal împăratului Asiriei şi poate chiar ostatec la Ninive pentru o vreme,întorcându-se la Domnul cu pocăinţă, a primit favorul de a se întoarce laIerusalim, unde a încercat să reintroducă adevărata închinare în templu.8.5.2.2.15. Domnia lui Amon (33:21-25)Amon, fiul lui Mânase, a domnit doi ani la Ierusalim. El a urmat exemplulnegativ al tatălui său din prima perioadă de domnie şi a fost asasinat de cătrepropriii săi slujitori.8.5.2.2.16. Domnia lui Iosia (34:1-35:27)Iosia, fiul lui Amon, a ajuns împărat la vârsta de opt ani şi a domnit treizecişi unu de ani. El a fost cel mai de seamă şi ultimul împărat reformator în Iuda. Aînlăturat toţi idolii din Ierusalim, precum şi din toate teritoriile israelite.împăratul a dat ordin să se restaureze templul din Ierusalim. în timpul lucrărilorde restaurare a fost descoperită în templu cartea Legii. Când a auzit împăratulcuvintele Legii a fost cuprins de un duh de profundă pocăinţă şi împărtăşindpoporului gândurile sale s-a declanşat o mare trezire spirituală.Iosia a organizatsărbătorirea Paştelui după Lege, punând la dispoziţia întregului popor mieii

necesari.în timpul domniei lui Iosia, puterea Asiriei a început să decadă; dinsprenord, hoardele din Sciţia atacau imperiul. "împăratul Neco al Egiptului s-aîndreptat spre nord în anul 609 î.H. ca să sprijine pe împăratul Asiriei împotrivaBabilonului."1 Iosia a ieşit înaintea lui Neco, care se îndrepta spre120 The Lion Handbook io the Bible, p. 300.121 Ibid., p. 302.

Charchemiş. în timpul confruntării, împăratul lui Iuda a fost rănit, apoi a murit.Jalea a cuprins tot poporul, iar profetul Ieremia a compus un cântec de jalepentru Iosia.8.5.2.2.17. Ultimii împăraţi în Iuda (36:1-21)Cei care s-au succedat la tronul lui Iuda după Iosia au servit doar laîndeplinirea judecăţilor Domnului asupra regatului datorate îndepărtării deDomnul.Poporul ţării 1-a numit împărat pe Ioahaz, fiul lui Iosia, însă el a domnitnumai trei luni la Ierusalim. A venit împăratul Egiptului şi 1-a detronat,numindu-1 împărat pe fratele său (un alt fiu al lui Iosia), Eliachim, pe care 1-anumit Ioiachim şi a impus greu tribut celor din Iuda. Iar Ioahaz a fost luatostatec în Egipt, unde a murit.Ioiachim a domnit unsprezece ani la Ierusalim. După primii trei ani dedomnie ca rege tributar lui faraon, a venit împăratul Babilonului, Nebucadneţar,împotriva lui Iuda şi 1-a determinat pe Ioachim să fie supus Babilonului timp detrei ani. Profitând de uşoara înfrângere a Babilonului în faţa Egiptului, împăratullui Iuda s-a răsculat împotriva Babilonului. în anul 597Î.H. împăratulNebucadneţar a venit din nou, 1-a legat în lanţuri pe Ioiachim şi 1-a târât înBabilon împreună cu unele dintre uneltele de valoare din casa Domnului. înlocul lui Ioiachim a domnit fiul său Ioiachin timp de trei luni şi zece zile. El afăcut, de asemenea, ce este rău înaintea Domnului. Nebucadneţar a venit şi 1-aluat şi pe el ostatec în Babilon împreună cu toate uneltele din templul dela Ierusalim.în locul său, împăratul Babilonului a pus ca împărat pe Zedechia. El a fostjltimul împărat în Iuda. A domnit unsprezece ani şi a făcut ce este rău înainteaDomnului. Mai târziu, el s-a răsculat împotriva lui Nebucadneţar şi aceasta a;ondus la ultima fază a dramei Regatului de Sud. Nebucadneţar a venit şi alistrus Ierusalimul, 1-a înlănţuit şi 1-a pedepsit pe regele rebel, după care, acestalin urmă, a murit în Babilon, iar locuitorii din Iuda au fost luaţi în captivitate.în felul acesta a luat sfârşit monarhia israelită cu toate meritele şi lipsurile ei/remelnice. Adevărata împlinire a idealurilor monarhice ale lui Iuda urma să seealizeze în Mesia, fiul lui David, împăratul, a cărui împărăţie este fără sfârşit.8.5.2.3. EDICTUL RESTAURĂRII (36:22-23)Potrivit cu scopul urmărit de cronicar, el nu-şi încheie scrierea fără a aruncapunte de legătură peste prăpastia exilului şi de a aţinti privirile generaţiilor deupă exil spre îndurarea lui Dumnezeu care izbăveşte pe poporul Său şi—I;staurează în vederea îndeplinirii mandatului mesianic. Dumnezeu a prevestitrin Ieremia întoarcerea israeliţilor după şaptezeci de ani de captivitate. înrovidenţa Sa, Dumnezeu 1-a ridicat pe Cir, împăratul Persiei. pentru a doborînperiul Babilonian. Apoi 1-a determinat pe Cir să decreteze întoarcereaideilor şi rezidirea templului la Ierusalim.Citind cu atenţie cărţile Cronici, fiecare va trebui să recunoască neputinţarii umane, dar şi măreţia şi credincioşia lui Dumnezeu.

CAPITOLUL IX

EZRARESTAURARE ASPIRITUALĂ

Ultimele trei cărţi din colecţia "cărţi istorice" în canonul protestant: Ezra,Neemia şi Estera înregistrează istoria poporului lui Israel (respectiv lui Iuda şiBeniamin, rămăşiţa), după decretul lui Cir de eliberare din exil. în timp ce Ezraşi Neemia prezintă situaţia celor care s-au întors în ţară, a rămăşiţei deportaţilorrepatriaţi, cartea Estera redă situaţia celor care au preferat să rămână în ţaraunde fuseseră duşi în robie. Schultz notează:După criza internaţională din 539 î.H. prin carePersia a câştigat supremaţia asupra Babilonului, pentruevrei s-a creat ocazia de a se restabili în Ierusalim.Dar în timpul acesta mulţi dintre exilaţi sestabiliseră atât de comfortabil lângă apele Babilonului,încât nu au luat în seamă decretul care le permiteaîntoarcerea în Palestina. Prin urmare, ţara exilului a con-tinuat să fie căminul evreilor şi pentru generaţiile urmă-122

toare.în aceste cărţi sunt prezentate ultimele evenimente ale istoriei VechiuluiTestament. Cărţile Ezra şi Neemia "raportează împlinirea profeţiilor, potrivitcărora, după şaptezeci de ani de captivitate, Dumnezeu va strânge pe poporulSău şi-1 va duce înapoi în ţara Canaan (Ier. 29:10-14)."123

Aceste cărţi constituie o adevărată reînnodare a firului istoriei trecutului, atimpului de dinainte de exil cu perioada de după exil, fapt care dovedeştecredincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Dumnezeu a împlinit făgăduin-ţele făcute lui Avraam (Gen. 13:15). Pe de altă parte, este evidenţiat şi felul încare naţiunea aleasă şi-a îndeplinit mandatul mesianic exact pe locurile şi întimpurile prevăzute de profeţi.Perioada restaurării vieţii naţionale a evreilor în ţara lor (cea 536-432 î.H.)constituie o deosebit de importantă parte din istoria milenară a israeliţilor.Acestei perioade îi aparţin şi ultimii trei profeţi din Vechiul Testament: Hagai,Zaharia şi Maleahi, cu scrierile lor.Halley redă următoarele precizări istorice privind perioada restaurării îngeneral:Au existat două perioade distincte:1) 536-516 î.H. - 20 de ani în care, sub guvernatorulZorobabel şi preotul losua, templul a fost reconstruit(Ezra, capitolul 3 la 6). Acestei perioade aparţin profeţiiHagai şi Zaharia;Schultz, op.cit., p. 273.3 Jensen, op.cit., p. 217.2) 457-432 î.H. - 25 de ani în care, sub Neemia caguvernator şi preotul Ezra, zidul a fost reconstruit şiIerusalimul restaurat ca o cetate fortificată. Acesteiperioade îi aparţine profetul Maleahi. Ezra face unraport al celor două perioade. La fel şi Neemia face unraport al celei de a doua perioade. Est era vine între celedouă perioade.Au existat trei întoarceri:1) 536 î.H. - Zorobabel cu 42.360 evrei, 7337 slujitori,200 cântăreţi, 736 cai, 245 catâri. 435 cămile, 6.720măgari şi 5.400 vase de aur şi argint;2) 457 î.H. - Ezra cu 1754 bărbaţi, 100 talanţi de aur,750 talanţi argint. Nu declară că s-au întors copii şifemei. Aceasta a durat 4 luni;3) 444 î.H. - Neemia ca guvernator, cu o escortămilitară, s-a dus să reconstruiască şi să fortificeIerusalimul pe cheltuiala guvernului.124

Avem de-a face aici cu una dintre perioadele strălucite ale istorieiisraelite - Restaurarea - în care providenţa lui Dumnezeu asupra evenimentelorinternaţionale în scopul îndeplinirii planului răscumpărării este foarteevidentă.în textul ebraic timpuriu, Ezra şi Neemia apar ca o singură carte, purtândnumele de Cartea lui Ezra. Iosif Flavius o consideră ca o singură carte, la fel şiIeronim, deşi în traducerea sa. Vulgata, el le prezintă separat cartea Neemianumind-o A doua carte a lui_Ezra.în Biblia ebraică tipărită la Socino în anul 1448 î.H. apar două cărţi(separate), ca şi în canonul protestant.Motivele pentru care au fost considerate ca o singură carte sunt următoarele:- cartea Neemia continuă să pună accentul pe rolul însemnat jucat decărturarul Ezra;- cărţile au scop militar:- ele au plan similar;- ele au stil şi limbaj similare;- ambele cărţile se ocupă de perioada restaurării.9.1 TITLUL CĂRŢII EZRACartea poartă numele autorului ei, X~})V /Ezra/ unul dintre preoţii dinBabilon trimis la Ierusalim de către regele Ârtaxerxes I, în anul 457 î.H.'. El afost trimis împreună cu un grup de repatriaţi cu scopul de a-i învăţa pe ceiîntorşi din exil Legea Domnului (capitolul 7).Numele lui în româneşte înseamnă "Ajutor' şi cuprinsul cărţii evidenţiazăîntr-adevăr ajutorul lui Dumnezeu în marea operă a restaurării israeliţilor. Dreptpentru care unii cercetători au numit-o: "Cartea restaurării", '"Cartea repatrierii7'sau "Cronica rămăşiţei lui Iuda".9.2. AUTORUL ŞI TIMPUL SCRIERII CĂRŢIIToate evidenţele îl consideră pe cărturarul Ezra autorul cărţii Ezra. Chiar şio analiză sumară a textului va evidenţia faptul că cele două capitole: şapte şi optale cărţii constituie materialul scris la persoana întâi. Materialul celorlaltecapitole a putut fi preluat din alte însemnări sau cronici deja existente.Este ştiut faptul că alături de Moise şi de Samuel, Ezra face parte din mareletriumvirat al celor mai de seamă oameni responsabili de scrierea VechiuluiTestament. Talmudul îl consideră pe Ezra, ca mare cărturar căruia i se atribuie:- înfiinţarea în Babilon (încă în timpul captivităţii) a instituţiei "Sinagogacea mare", o vestită şcoală rabinică ce s-a ocupat cu păstrarea învăţăturii legiilui Dumnezeu între cei din exil şi cu scrierile evreieşti. Ezra a fost supranumit şi"Omul marii Sinagogi";- formarea şi organizarea canonului Vechiului Testament în cele trei marisecţiuni"; Torah, Neviim şi Ketuvim ("Legea", "Profeţii" şi "Scrierile Sfinte");- alcătuirea Cronicilor împăraţilor lui Iuda şi scrierea cărţilor Ezra şiNeemia;- înfiinţarea sinagogilor după repatriere, ca centre de educaţie rabinică. îlcalifică fără echivoc pe Ezra ca autor al acestei scrieri şi ca persoană importantăîn planul măreţ al lui Dumnezeu.Considerând că activitatea lui Ezra s-a desfăşurat în timpul domniei regeluiÂrtaxerxes I (cea 464-423 î.H.), că Neemia a fost guvernator în Ieaisalim în 445şi 433 î.H., iar Ezra a precedat pe Neemia venind la Ierusalim în anul al şapteleaal lui Artaxerxes (7:8) (cea 458 î.H.), data scrierii cărţii Ezra poate fi plasatăîntre anii 458-457 i.H. Oricum, nu mai târziu de 450 î.H.125

Halley, op.cit., p. 229.9.3. CADRUL SCRIERIIDin punct de vedere geografic, evenimentele prezentate în cartea Ezra sepetrec în Mesopotamia, în Imperiul Medo-Persan şi în Palestina, la Ierusalim,

împrejurările istorice sunt deosebit de semnificative. Imperiul babilonian s-aprăbuşit sub mezi şi perşi şi Babilonul a căzut în anul 539 î.H.. Cirus cel Mare.împăratul persan ridicat de Dumnezeu la cârma imperiului, a hotărât săanihileze represaliile impuse de asirieni şi babilonieni asupra teritoriilorcucerite. El a dat un edict de repatriere a tuturor celor deportaţi (cea 535 î.H). înacelaşi timp a acordat repatriaţilor libertate religioasă. în mod special i-asprijinit pe evrei să se repatrieze, să restaureze templul la Ierusalim şi săreorganizeze slujirea adevăratului Dumnezeu, conform Legii primite prinMoise. Aceste evenimente cruciale din istoria omenirii s-au petrecut subprovidenţa concretă şi autoritatea deplină a Dumnezeului cerului şi alPământului, Stăpânul şi făuritorul întregii istorii.126

l" cf. The Criswell Bible Study, p. 562.în felul acesta se explică faptul că evenimente de o atât de mare amploare constituiauîmpliniri precise ale Cuvântului Domnului spus cu sute şi zeci de ani înainte prinprofeţii Isaia şl Ieremia. Isaia îl numeşte pe Cir "Păstorul" şi "Unsul" Domnului (îs.44:28; 45:1; Ier. 25:11-12; 29:10).Primii repatriaţi sub conducerea lui Zorobabel, mare guvernator, şi a luiIosua, mare preot, au început reconstruirea templului cu sprijinul lui Cir.Lucrarea a fost încurajată şi scoasă din punctele moarte de către profeţii Hagaişi Zaharia. Zidirea s-a terminat în anul 516 î.H..Mai târziu s-a procedat la fel cu refacerea zidurilor cetăţii Ierusalim subconducerea guvernatorului Neemia şi a marelui preot Ezra, care au condus celde al doilea şi al treilea convoi de repatriaţi în anii 458 î.H. şi respectiv 445 î.H.9.4. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII EZRACartea Ezra relatează întoarcerea evreilor din robia babiloniană dupăşaptezeci de ani de exil şi primii paşi în procesul restaurării. Accentul cade peprima etapă: restaurarea spirituală. Se reconstruieşte altarul arderilor de tot şiapoi templul. Cartea prezintă şi felul piedicilor şi depăşirea acestora în procesulrestaurării. De asemenea, demonstrează că Domnul nu-Şi leapădă poporul, ci seîndură iarăşi de el, după îndurarea Sa cea mare ( Plângerile lui Ieremia3:31-32). Scopul acestei scrieri de proporţii reduse este să reaminteascăevreilor de primordiala lor chemare de a fi o "împărăţie de preoţi" indicândspre Marele Preot şi împărat, Isus Hristos, Mesia. De aceea, conţinutul cărţiipune accentul pe cele două mijloace caracteristice menirii naţiunii alese camijloc al venirii lui Hristos: restabilirea sistemului închinării şi jertfelorconform Legii şi citirea şi învăţarea Legii Domnului.Aşa cum precizează Jensen că unele cuvinte şi expresii cheie în Ezrasunt: „s-au sculat", „Ierusalim", „porunca lui Cir", „casa Domnului", „MânaDomnului a fost asupra lui", „Legea Domnului" şi „Cuvântul Domnului". Toateacestea ilustrează în mod strălucitor atât tema, cât şi scopul cărţii.9.5. STUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMARConţinutul cărţii Ezra poate fi uşor studiat împărţindu-1 în conformitate cucele două ocazii de revenire a deportaţilor. Cele două părţi sunt:1) întoarcerea primului convoi - Restaurarea sub Zorobabel (1:1-6:22)2) întoarcerea celui de-al doilea convoi - Reformele sub Ezra (7:1-10:44).9.5.1. ÎNTOARCEREA PRIMULUI CONVOI - RESTAURAREASUB ZOROBABEL (1:1-6:22)Această primă parte a cărţii cuprinde decretul lui Cir, raportul întoarceriiprimului grup, priorităţi privind restaurarea şi reconstruirea templului.9.5.1.1. DECRETUL LUI CIR (1:1-11)Politica distructivă a asirienilor şi babilonienilor era aceea de dislocare depopulaţie prin deportare din teritoriile cucerite şi înlocuirea acestora cu o altăpopulaţie, favorabilă lor. Numai intervenţia directă a lui Dumnezeu a fost aceeacare a întors în mod radical roata istoriei prin edictul de repatriere dat de Cir.Aceeaşi putere divină i-a determinat atât pe împărat, cât şi pe ceilalţi locuitori ai

imperiului ca, nu numai să-i lase pe evrei să plece, ci şi să le ofere daruripreţioase din aur şi argint, pentru a-i ajuta să rezidească templul. în acelaşi timp,Dumnezeu i-a impulsionat pe unii dintre deportaţi să ia această hotărâre de a seîntoarce. împăratul Cir considerat că este bine să restituie vasele şi uneltele deaur şi de argint în număr de cinci mii patru sute, pe care Nebucadneţar, regeleBabilonului, le luase din Casa Domnului.127 La temelia întregii acţiuni stăhotărârea de nestrămutat a Atotputernicului Dumnezeu. Chiar dacă a hotărât sa-şi pedepsească poporul trimiţându-1 în exil pentru a-1 face să se scârbească deînchinarea la idoli (vezi Psalmul 137), totuşi Dumnezeu determinărecompensarea lui Israel pentru anii de robie. Aşa cum s-au întors din robiaEgiptului îmbogăţiţi, aşa se întorc şi din robia Babilonului (1:4-11: Exod12:35-36).9.5.1.2. RAPORTUL ÎNTOARCERII (2:1-70)Aşa cum luarea în captivitate s-a produs în trei etape, tot aşa şi întoarcereaîn ţară a avut loc în trei fraze: 1) sub conducerea lui Zorobabel şi a lui Iosua(1:8-11); 2) sub conducerea lui Ezra (capitolul 7,8); 3) sub conducerea luiNeemia. Aici este redată lista cu cei care au constituit primul eşalon (2:1-64).Numărul total al celor înscrişi în liste a fost de patruzeci şi două de mii trei suteşaizeci de inşi. 128 între aceştia sunt incluşi bărbaţi şi capi de familii, preoţi,leviţi. cântăreţi şi uşieri, slujitori la templu şi descendenţi ai slujitorilor luiSolomon. La toţi aceştia se mai adaugă şi slujitori din diferite familii, precum şipersoane a căror identitate nu era clară.încă de la prima repatriere s-a căutat respectarea Legii Domnului, astfel căaceia ale căror nume nu au fost găsite în cărţile spiţelor de neam preoţesc au fostîndepărtaţi de la preoţie (v. 61-63).Repatriaţii au luat cu ei şi posesiunile de care dispuneau: cai, catâri, cămile,măgari etc. Toate acestea i-au ajutat în lucrarea de restaurare care îi aştepta.9.5.1.3. PRIORITĂŢILE RESTAURĂRII (3:1-7)La întoarcerea lor din exil, repatriaţii dovedesc o maturitate spiritualăconsiderabilă. Primul lucru pe care îl restaurează este altarul Domnului, arătândprin aceasta că prioritatea lor numărul unu era reaşezarea adevăratei închinări(după Legea Domnului). Aflându-se în luna a şaptea, "Ţişri". repatriaţiiprocedează la prima sărbătorire a "corturilor"' aducând toate jertfele prescrise şiapoi statornicind jertfele zilnice şi periodice la timpurile cerute de Lege.127

Era obiceiul cuceritorilor să ridice şi idolii cetăţilor cucerite. Evreii neavând oimagine a Dumnezeului lor, Nebucadneţar a luat uneltele din Casa Domnului, desigur şipentru că ele constituiau o mare cantitate de aur. Chivotul, elementul cel mai sacru s-apierdut cu ocazia dărâmării Ierusalimului.18 Diferenţele care apar în prezentarea cifrelor se explică prin faptul că, în cele maimulte cazuri, nu erau număraţi femeile şi copiii.Sărbătoarea corturilor era şi sărbătoarea mulţumirii. Ce potrivit fel de a începerestaurarea ! In acelaşi fel au fost puse şi temeliile naţiunii alese: cu Avraamcare călătorea din loc în loc, zidea altare şi aducea jertfe adevăratuluiDumnezeu. O dată restabilită legătura cu Iahve, ei puteau să înainteze în vastulcâmp de lucru al restaurării.9.5.1.4. RECONSTRUIREA TEMPLULUI (3:8-6:22)Temeliile templului au fost puse în luna a doua a celui de al doilea an de lavenirea lor la Ierusalim. Evenimentul a fost marcat printr-un serviciu special dededicare, în care cetele cântăreţilor aduceau slavă lui Dumnezeu pentruîndurarea Lui cea mare.Tinerii tresăltau de bucurie văzând împlinirea visului sădit în adânculsufletelor lor. în acelaşi timp, cei mai în vârstă, care cunoscuseră gloriatemplului lui Solomon, plângeau la vederea lucrării de proporţii atât de reduse(3:10-13). In timp ce construirea templului înainta, oficialităţile samaritene s-auîmpotrivit acestei lucrări. La început, le-a cerut lui Zorobabel şi celorlalţi

conducători să-i lase şi pe ei să participe. Fiind refuzaţi, au căutat să împiedicelucrarea provocând intrigi în rândurile repatriaţilor. După moartea împăratuluiCir şi a succesorilor lui, i-au scris noului împărat Artaxerxes învinuindu-i peiudei de rebeliune. Drept urmare, împăratul a ordonat oprirea lucrării (4:1-24).Deşi condiţiile^ internaţionale s-au schimbat, lucrarea s-a întrerupt timp decincisprezece ani. însă profeţii Hagai şi Zaharia au mustrat şi apoi i-au încurajatpe iudei să reînceapă lucrarea. Când autorităţile samaritene au încercat din nousă împiedice lucrarea, au apelat la împăratul Dariu în vederea unei decizii.Făcându-se cercetări la curtea persană a fost descoperită hotărârea împăratuluiCir cu privire la construirea templului. Atunci împăratul Darius a poruncitdregătorilor din Samaria să-i lase pe iudei să continue lucrarea şi să-i sprijine cufinanţe provenite din dările pentru împărat, cât şi cu materialele necesare pentrumenţinerea culturii şi aducerea jertfelor la Ierusalim.Lucrarea a fost terminată în anul 516 î.H., în ziua a treia a lunii Adar, în alşaselea an al domniei lui Dariu (6:15), la circa şaptezeci de ani de la distrugereatemplului anterior. Sfinţirea templului a avut loc cu ocazia sărbătorii Paştelui, înanul respectiv.Repatriaţii erau plini de bucurie, sărbătorind împreună atât împlinireavisului lor de restaurare, cât şi comemorarea ieşirii părinţilor lor din robiaEgiptului.9.5.2. ÎNTOARCEREA CELUI DE AL DOILEA CONVOI -REFORMELE LUI EZRA (7:1-10:44)Capitolele şapte şi opt prezintă pregătirea de plecare şi venirea Iui Ezra laIerusalim. El a venit în anul 457 Î.H., la circa 60 de ani după terminareatemplului. El a plecat ca trimis al împăratului şi al curţii persane pentru a-iinvăţa pe cei din Iudeea legea Domnului şi însoţea grupul de deportaţi care auhotărât să se întoarcă. Totodată, i s-au încredinţat argintul şi aurul dăruit decurtea imperială şi de alţi evrei pentru templu şi s-a dat porunca fermă de aîmplini totul după legea Domnului, chiar pe cheltuiala împăratului.uy Ceatacelor repatriaţi a pornit de la râul Ahava, în urma postului şi rugăciunii,bazându-se pe mâna cea bună a Domnului care era cu ei. Ajunşi la Ierusalim aupredat vistieriei templului toate darurile primite şi au adus jertfe de mulţumirelui Dumnezeu (8:30-36).Capitolele nouă şi zece prezintă reforma spirituală care a avut loc subconducerea lui Ezra. Spre marea sa dezamăgire, marele cărturar a descoperit cărepatriaţii din Ierusalim se depărtaseră mult de Legea Domnului, chiar şi preoţiişi leviţii începuseră din nou să practice urâciunile idoleşti sub influenţa soţiilorcanaanite pe care şi le-au luat. Chiar şi căpeteniile poporului erau printre primiicare s-au abătut în felul acesta.Faptul acesta 1-a umplut pe Ezra de amărăciune, şi-a sfâşiat hainele dedurere şi a postit înaintea Domnului. Apoi, când poporul s-a adunat în jurul lui,el a rostit o cutremurătoare rugăciune de pocăinţă. în această rugăciune elmărturiseşte păcatele poporului identificându-se cu acesta. în încheiere el faceun sumar al întregii mărturisiri spunând:Doamne. Dumnezeul lui Israel, Tu eştidrept; căciastăzi noi suntem o rămăşiţă de robi izbăviţi. Iată- neînaintea Ta ca nişte vinovaţi, şi din această pricină nuputem sta înaintea Ta.(9:15)Duhul pocăinţei a venit şi asupra celor care îl înconjurau pe Ezra în timp ceplângea înaintea Domnului. A început mărturisirea păcatelor şi căpeteniile aupropus măsura radicală de izgonire a femeilor străine şi l-au îndemnat pe Ezrasă treacă la măsuri concrete. El i-a pus pe preoţi şi leviţi să jure că vor respectalegea Domnului şi apoi a convocat la Ierusalim pe toţi bărbaţii din Iuda şiBeniamin. în condiţii de ploaie şi frig (căci era in luna a noua) a avut loc oadunare de pocăinţă şi au hotărât ca in faţa autorităţilor locale fiecare să se

prezinte pentru desfacerea căsătoriei neconforme cu Legea Domnului. în scopulacesta au format un consiliu constituit din capii de familii şi prezidat de Ezra.Timp de trei luni de zile au soluţionat o sută zece cazuri de căsătorieneîngăduite pe care le-au desfăcut. Au fost doar patru persoane care s-auîmpotrivit acestei măsuri severe de pocăinţă (15:19). Desigur, consiliul arezolvat în conformitate cu legile civile şi situaţia copiilor din aceste familii.13'Măsura a fost într-adevăr drastică, însă pocăinţa deplină rămâne singuragaranţie pentru întoarcerea la Dumnezeu şi singura protecţie împotriva păcatuluicare neînlăturat va produce mari dezastre.129 The Lion Handbook Io the Bible. p. 308. David & Pat Alexander au apreciat căgrupul care însoţea pe Ezra deţine daruri pentru templul din Ierusalim în valoare de unmilion de lire sterline.130 N.I. V. Study Bible, p. 676. "în caz de divorţ copiii erau daţi în îngrijirea mamei ... InBabilon copiii erau încredinţaţi mamelor pentru a-i creşte şi nu aveau dreptul să serecăsătorească, potrivit cu codul Hammurapi, până nu creşteau copiii mari."CAPITOLUL X

NEEMIARESTAURAREA CETĂŢII IERUSALIM

Aşa cum cartea Ezra a relatat prima parte a refacerii vieţii naţionale aevreilor, cartea Neemia prezintă istoria celei de a doua faze.Dumnezeu, care a găsit oamenii potriviţi pentru restaurarea spirituală arepatriaţilor, va găsi şi persoana necesară pentru a doua fază a restaurării -rezidirea cetăţii Ierusalim. Cu privire la aceasta Halley spune:Neemia a mers la Ierusalim (444 î.H.). Ezra era acolode treisprezece ani. însă Ezra a fost un preot, care învăţape popor religia. Neemia a venit ca şi guvernator civil,cu autoritate de la regele Persiei să reconstruiască Zidulşi să restaureze Ierusalimul ca o cetate fortificată. l31

10.1. TITLUL CĂRŢIICartea Neemia poartă numele personajului principal, iT/pţl? /Neemia/,paharnicul împăratului persan Artaxerxes, trimis cu scopul de a conducelucrările de zidire a cetăţii Ierusalim. El a venit la Ierusalim în două perioade: în445-44 î.H. şi respectiv 432 î.H.. La început, cărţile Ezra şi Neemia au fostconsiderate ca o singură carte. Se pare că separarea în două cărţi începe cutraducerea lui Ieronim - Vulgata.Neemia a fost un evreu născut în Babilon şi numele înseamnă "Mângâierealui Iahve". Probabil a fost născut într-o familie aristocrată, căci de tânăr ajungesă deţină importanta funcţie de paharnic al împăratului Artaxerxes al Persiei.Toate acestea evidenţiază calităţile alese ale acestei persoane, cât şi consacrarealui înaintea Dumnezeului adevărat al evreilor, care în providenţa Sa foloseştepersoana, cât şi împrejurările create pentru a direcţiona bunăvoinţa monarhuluipersan în vederea reconstruirii cetăţii Ierusalim. Jensen notează:Neemia a fost cu adevărat un om al lui Dumnezeu,umplut cu Duhul Sfânt. El a avut o ureche sensibilă lavocea lui Dumnezeu chiar în ce priveşte detaliilelucrului pe care îl făcea (2:12; 7:5). Rugăciunea a fost oparte naturală şi esenţială a vieţii sale. El a ştiut ce eramunca şi a lucrat, inspirând şi pe alţii să facă la fel ... şicând unii din oamenii săi s-au descurajat, el a îndreptatochii lor spre ajutorul Domnului şi a găsit un răspuns308imediat. Conducător, muncitor, soldat, slujitor al luiDumnezeu - acesta a fost Neemia.132

10.2. AUTORUL ŞI TIMPUL SCRIERIISursele evreieşti afirmă că Ezra a scris cartea sa, referindu-se desigur la

cartea Ezra-Neemia, care era una singură. în acelaşi timp ele afirmă că aceastăcarte a fost terminată de către Neemia. Criswell este de părere că "Neemia aadăugat cartea sa ca un apendice la aceea scrisă de către Ezra."133 Concluziaevidentă este că Ezra a scris cartea care îi poartă numele şi unele părţi din carteacare poartă numele lui Neemia. Faptul că unele părţi au fost scrise de cătreNeemia însuşi reiese din evidenţele interne. Anumite părţi ale cărţii conţinmemoriile sale (1:1-7:5; 11:1-2; 12: 27-43; 13:4-31). Listele familiilor evreieşticare sunt identice cu cele din Ezra 2:1-70 au putut fi luate din sursepreexistente.Având în vedere că Neemia a servit ca şi guvernator la Ierusalim de două ori(în 445 şi a doua oară în 433 î.H.), timpul scrierii cărţii este secolul al cincileaî.H. Unii au considerat anul 420 î.H.."134 '

10.3. CADRUL CĂRŢII NEEMIAAtât cadrul geografic, cât şi cel istoric sunt aproape identice cu cele alecărţii Ezra. Evenimentele se petrec în Susa, capitala imperiului Persan, pevremea împăratului Artaxerxes I (465-425 î.H.), când Neemia era paharniculîmpăratului, şi la Ierusalim, unde el vine să construiască zidurile cetăţii.De asemenea, se petrec în timpul lui Cir, împăratul Persiei (550-530 î.H.),care a dat edictul de eliberare a evreilor din captivitate, şi a lui Dariu (521-486î.H.), care, de asemenea, a fost favorabil proiectelor de restaurare ale evreilor,cărora le-a urmat, în anii 465-423 î.H., Artaxerxes Longimanus I, care, şi aacceptat să fie o unelată în mâna lui Dumnezeu în vederea planurilor Sale. Pevremea lui Artaxerxes I a avut loc (în 458 î.H.) întoarcerea celui de-al doileaconvoi de repatriaţi din Babilon sub conducerea lui Ezra, precum şi întoarcereacelui de-al treilea convoi sub Neemia, în anul 445 î.H. în ambele cazuriArtaxerxes a oferit sprijin împărătesc celor care s-au întors şi lucrărilor făcute laIerusalim.10.4. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢIICa o naturală continuare a cărţii Ezra, cartea Neemia dovedeşte cum o realărestaurare spirituală duce la restaurarea din punct de vedere fizic, economico-social şi politic care sunt tot atât de importante în planul lui Dumnezeu pentruJensen, op.cit., p. 234.1327 — i------------* MT' " '

l3 The Criswell StudyBible, p.576.Jensen, op.cit., p. 234.poporul Său. Pentru aceasta este nevoie de dedicarea totală a lui Neemia. Carteaarată cum zidurile dărâmate ale Ierusalimului sunt rezidite, în mijlocul opoziţieişi piedicilor ridicate de vrăjmaşi, prin devotamentul şi conducerea competentă alui Neemia. Tot în felul acesta, credinţa evreilor întorşi din captivitate fuseserestaurată prin devotamentul şi munca stăruitoare a cărturarului Ezra.Cea mai mare parte a cărţii tratează restaurarea zidurilor cetăţii Ierusalim,însă în partea a doua lasă să se întrevadă că rezultatele obţinute pe plan fizicvor conduce la o altă înviorare: cea spirituală, atât de necesară poporului, cuchemarea din partea lui Dumnezeu de care se bucurau israelitii.Scopul cărţii este să arate cum Dumnezeu a venit în ajutorul deportaţilorrepatriaţi, în năzuinţa de a-şi relua locul în "Ţara făgăduinţei" şi rolul înperpetuarea revelării mandatului mesianic încredinţat părinţilor lor.10.5. SCHEMA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢIIŞi conţinutul cărţii Neemia poate fi uşor împărţit în două părţi astfel:1. Reconstruirea zidurilor cetăţii (1:1-6:19).2. Reforma religioasă (7:1-13:31).10.5.1. RECONSTRUIREA ZIDURILOR IERUSALIMULUI (1-6)Aşa cum restaurarea spirituală nu a fost simplă, tot aşa nu a fost simplă nicilucrarea de reconstruire a cetăţii. Era nevoie de cineva care să preia viziunea din

partea lui Dumnezeu - să fie gata să-şi însuşească o asemenea încredinţareriscantă - şi apoi să lucreze cu zel spre a depăşi toate piedicile aflate în calearealizării măreţei lucrări.10.5.1.1. PAHARNICUL VIZIONAR (1:1-11)Figura luminoasă a edilitarului reconstruirii cetăţii Ierusalim după exil afost modelată în condiţiile captivităţii şi ale ataşamentului său sincer de poporulşi Dumnezeul poporului său. Samuel Schultz îl caracterizează:Detaşându-se ca una dintre figurile cele maicunoscute din era post-exilică, el şi-a slujit efectivpoporul începând din 444 Î.H..E1 a renunţat la poziţia sade la curtea persană pentru a-şi seni propria naţiune înreconstruirea Ierusalimului. Handicapul său fizic, caeunuc, a devenit un avantaj pentru slujirea devotată şiconducerea remarcabilă din anii când a fost guvernatoractiv al statului evreiesc.135

Neemia nu-şi găseşte implinirea în postul lui de încredere şi prestigiu lacurtea regală a Persiei. Gândul lui este la pământul ţării sale, cu cei întorşi dincaptivitate şi cu cetatea părinţilor săi. Când rudeniile sale îi aduc veşti proastedespre poporul şi cetatea sa iubită, el este profund mişcat, se întristează şi se135 Schultz, op.cit., p. 286.dedică postului şi rugăciunii. Din rugăciunea sa de pocăinţă se vede clar că aavut viziunea pentru care Dumnezeu îl pregătise. Se identifică cu propriulpopor, ca Moise altădată, şi va folosi privilegiile şi poziţia de la curte pentru ada curs chemării Celui Preaînalt. Aşteptând prilejul nimerit, continuă să tratezeproblema cu Dumnezeu.10.5.1.2. Preluarea însărcinării riscante (2:1-20)Cine nu-şi poate da seama că însărcinarea construirii zidurilor Ierusalimuluiera o treabă deosebit de riscantă ?! întrebat fiind de către împărat despreîntristarea care I se putea citi pe faţă, alesul lui Iahve îndrăzneşte şi-şi destăinuiedurerea inimii pentru dezastrul Ierusalimului. Riscul de a veni în faţamonarhului cu problemele unei cetăţi ţinute sub restricţiile acestuia eraconsiderabil. Cum "inima împăratului este în mâna Domnului", Dumnezeu i-adat lui Neemia trecere în faţa lui Artaxerxes, care a aprobat cererea lui, deşiaceasta devenise deja îndrăzneaţă, solicitând de-acum şi sprijin (în recomandareşi chiar material) din partea împăratului pentru proiectul inimii sale. Din cerinţalui se întrezăreşte poziţia de guvernator al Ierusalimului pe care o cerea Neemiaşi pe care o primeşte întocmai. Nimic n-a fost prea mult atunci când Mâna ceabună a Dumnezeului lui era peste el (2:1-8).Complexitatea însărcinării se dezvăluie la primul contact cu Sanbalat şiTobia136, care au privit cu rezerve o astfel de iniţiativă (2:9-10).O ultimă, însă nu cea mai neînsemnată, latură a încredinţării şi a risculuiînsuşit consta în contactul cu situaţia dezastruoasă şi înduplecarea inimiirepatriaţilor pentru a-şi însuşi şi ei viziunea.Neemia dă ocol cetăţii noaptea, în secret, pentru a vedea cu ochii săisituaţia. Apoi cu înţelepciunea de sus le-a expus planul şi le-a mărturisit desprecălăuzirea divină de care a avut parte şi astfel s-a dat startul marii lucrări.10.5.1.3. Desfăşurarea dificilei lucrări (3:1-6:19)Partea cea mai dificilă abia urma, însă însufleţiţi de Duhul Domnului şi deexemplul lui Neemia, începând cu marele preot şi continuând cu cei din popor,după familiile fiecăruia, au pornit lucrarea începând de la poarta oilor, de jurîmprejur, fiecare familie preluând o anumită porţiune din zid, începând fiecaredin dreptul casei lui. Felul în care s-a lucrat dezvăluie clar calitatea de bunstrateg şi de conducător a lui Neemia (3:1-32).Curând poporul, care lucra cu mare entuziasm, are de întâmpinat opoziţiavrăjmaşilor Sanbalat Tobia şi a arabilor, amoniţilor şi a altor locuitori ai

ţinuturilor din jur. Aceştia au ridiculizat pe cei ce munceau şi i-au terorizat(4:1-3; 7-8). Presiunii din afară i se adaugă şi frica şi descurajarea celor din Iuda136 cf. The Criswell Study Bible, p. 578. Sanbalat este identificat de Iosif Flaviu ca"satrap al Samariei" în timpul stăpânirii persane, unul dintre guvernatorii cărora li s-aadresat Neemia. Tobia putea fi şeful amoniţilor din zonă sau secretarul lui Sanbalat(6:17-19) Amândoi au constituit obstacolul din afară cel mai periculos în calearealizării lucrărilor de restaurare, fiind acompaniaţi şi de Gheşem Arabul, poate un şeical armatelor arabe din zonă (2:19).(4:10). Ca un bun credincios, Neemia a apelat la rugăciune fierbinte cătreDumnezeu, iar ca bun conducător a organizat atât lucrul în continuare, cât şipaza zidurilor. Ziua era destinată zidirii, iar noaptea vegherii. Programul erafără întrerupere pentru mult timp (4:1-23). Când încercările din afară au fostpentru un moment depăşite, au izbucnit cele dinăuntru. O mare nedreptatesocială a fost descoperită. In timp ce Neemia şi cu ceilalţi din Persia au făcut totce au putut pentru a răscumpăra sclavi evrei şi acum ca guvernator alIerusalimului suporta cheltuielile pentru hrană din propriile venituri şi ajuta pesăraci, cei bogaţi din Iuda cereau dobândă pentru banii împrumutaţi fraţilor lorsăraci, care îşi amanetaseră ogoarele şi se vindeau pe ei înşişi ca sclavi dinpricina datoriilor (5:1-10). Lucrul acesta era împotriva legii Domnului (Ex.22:25) şi a generat mari nemulţumiri în popor. Neemia i-a mustrat aspru pe ceice făceau asemenea lucruri şi le-a poruncit să restituie fraţilor lor ogoarele, viileşi casele, cât şi a suta parte din dobânda cerută, determinându-i să asculte.Neemia însuşi a lucrat alături de ei şi a cheltuit din propriile posesiuni pentrulucrare, oferind zilnic hrană multora, fără să primească drepturile cuvenitedregătorului (5:10-19).Un nou val de piedici din partea celor din afară pune iarăşi la încercarelucrarea. Aceiaşi duşmani caută acum să scape de Neemia, care era sufletullucrării. Mai întâi, încearcă să-1 ademenească să meargă la ei pentru a-1 face săpărăsească Ierusalimul (6:1-4). Neemia însă a refuzat invitaţia în mod delicat. înal doilea rând, încearcă să-1 intimideze, trimiţându-i scrisori prin care seinsinuează zvonul că Neemia ar căuta să se răscoale împotriva împăratului şi îlinvitau să se sfătuiască împreună. El însă, simplu, le-a comunicat că zvonurilenu erau adevărate şi a refuzat să participe la întâlnire.In final, l-au plătit pe prorocul Şeinaia care 1-a anunţat pe Neemia că vorveni vrăjmaşii să-1 omoare şi îl îndemna să se refugieze în templu şi să seînchidă acolo pentru a se salva (6:10). Acesta ar fi fost un act de profanare atemplului, prin care ei căutau să-1 compromită. Apelând la Dumnezeu înrugăciune, credinciosul slujitor al lui Dumnezeu a descoperit falsitateaprorocilor şi a refuzat să le urmeze sfatul - s-a încrezut în Dumnezeu (6:10-14).După cincizeci şi două de zile, zidul a fost terminat şi toţi cei din jur aucunoscut că Dumnezeu era cu poporul Său. Iar Ierusalimul era din nou o cetatefortificată.10.5.2. REFORMA RELIGIOASĂ (7:1-13:31)stare să înţeleagă (bărbaţi, femei şi copii) Legea. La auzirea CuvântuluiDomnului tot poporul a fost cuprins de un duh de pocăinţă şi a început să plângăînaintea Domnului. întrucât au redescoperit cum trebuie ţinută sărbătoareacorturilor (aspect care i-a surprins în timp ce studiau Legea), israeliţii auconstruit corturi şi au sărbătorit praznicul, pentru prima dată de la timpul luilosua, aşa cum prevedea Legea şi cu o mare bucurie (8:1-18).Trebuie remarcat faptul că toate adevăratele treziri spirituale: în timpulregelui Iosia, în timpul Reformei lui Martin Luther şi altele s-au declanşat înurma cercetării Cuvântului lui Dumnezeu.Tot astfel, după sărbătoarea corturilor în timpul căreia s-a continuatstudierea Legii Domnului, s-a declanşat o pocăinţă a naţiunii, însoţită de post şirugăciune şi profundă închinare înaintea Domnului din partea tuturor celor ce

aparţineau poporului Domnului. în această atmosferă Ezra a rostit în numeleîntregii adunări faimoasa rugăciune de pocăinţă (9:1-37). El a trecut în revistăîntreaga istorie a naţiunii alese de la originile ei (cu Avraam) şi până în timpullor. A istorisit felul în care Dumnezeu i-a iubit, condus şi ocrotit însă şi felul încare ei s-au abătut de multe ori şi au fost pedepsiţi. A mărturisit păcatele şi acerut îndurarea lui Dumnezeu şi iertare pentru poporul Său.La sfârşitul rugăciunii au încheiat în scris un legământ, care a fost semnat şiparafat de căpeteniile poporului, preoţi şi leviti. Aceştia toţi s-au angajat solemnsă umble în legea lui Dumnezeu (9:38-10:31). De asemenea, au luat hotărâriferme cu privire la aducerea zeciuielilor şi a dărilor către templu şi organizareaşi întreţinera leviţilor şi a preoţilor care să asigure slujirea după Lege(10:32-39).A urmat repartizarea locuitorilor în capitală şi în restul oraşelor şi satelor.Căpeteniile poporului s-au aşezat la Ierusalim. Dintre ceilalţi, câte unul din zecea fost ales prin sorţi să locuiască în Ierusalim (11:1-36). S-a făcut şi numărareapreoţilor şi a leviţilor (12:1-26). La sfârşitul tuturor acestor acţiuni sfinte, careau fost împlinite în spiritul reformei potrivit cu Legea, a avut loc sărbătoareasfinţirii zidurilor cetăţii. Cântăreţii cu instrumente au fost organizaţi în douăcoruri, fiecare în fruntea unei procesiuni împreună cu căpeteniile poporului şiurmaţi de mulţimea adunată. Cele două procesiuni, au pornit din acelaşi loc pezidul cetăţii, în sens invers una faţă de cealaltă şi s-au întâlnit împreună latemplu. Acolo a avut loc ceremonia sfinţirii zidurilor, s-au adus jertfe şi cântăricu strigăte de bucurie. Apoi au fost rânduiţi şi dregătorii templului (12:27-47).în anul 433 î.H., după ce a sfârşit întreaga lucrare, Neemia s-a întors laîmpăratul Artaxerxes (2:6; 13:6 şi 5:14). A revenit la Ierusalim în anul 425 î.H.,când a fost nevoit să facă o altă reformă spirituală. La întoarcerea sa înIerusalim, Neemia a descoperit că se făcuseră diferite abuzuri în absenţa lui.Tobia, care nu era israelit, primise dreptul să locuiască în odăile aparţinătoaretemplului, zeciuielile pentru leviţi nu se aduceau şi nu era respectat Sabatul, iarmulţi dintre israeliţi se căsătoriseră cu femei străine.Neemia a aplicat măsuri severe celor care s-au abătut şi a mustratcăpeteniile pentru abaterile săvârşite. A ordonat îndepărtarea din CasaDomnului a celor care nu trebuiau să locuiască acolo precum şi respectareaSabatului, oprind comerţul şi alte lucrări în această zi. Neemia a tratat deosebitde sever pe cei care se căsătoriseră cu femei străine şi ai căror copii nu mai ştiausă vorbească limba evreiască. Unul dintre fiii marelui preot se căsătorise chiarcu fiica lui Sanbalat, vrăjmaş al poporului lui Dumnezeu, şi Neemia 1-a izgonitNeemia încheie scrierea lui rugându-se lui Dumnezeu cu privire la tot ceeace a tăcut ca dregător şi ca mare reformator în poporul Domnului El rămâne unmodel de credincioşie, slujire, curăţie, hărnicie şi perseverentă în ataşamentulsău faţă de legea Domnului.CAPITOLUL XI

ESTERAISTORIA PROVIDENŢEI DIVINECartea Estera este ultima din colecţia cărţilor istorice în canonul protestant,în canonul evreiesc este una dintre cele cinci suluri "Meghilot" şi se citea lasărbătoarea Purim. De asemenea, este ultima dintre cele trei cărţi care prezintăperioada restaurării în istoria israeliţilor. în timp ce primele două (Ezra şiNeemia) ilustrează viaţa acelora care s-au repatriat după exilul babilonian,Estera prezintă situaţia acelora care, chiar după ce a fost dat edictul lui Cir, înperioada persană (539 - 333 î.H.), au rămas în străinătate. Cartea prezintăprigoanele dezlănţuite asupra evreilor şi încercarea de exterminare a acestora.Deşi nu este pomenit numele lui Dumnezeu, suveranitatea şi atotputernicia Luisunt deosebit de clar dezvăluite prin felul în care El apără şi-şi izbăveşte

poporul Său. Pentru creştini, cartea Estera este un frumos îndemn la o totalăîncredere şi dependenţă de Dumnezeu.11.1. TITLUL CĂRŢII ESTERACartea Estera şi-a primit titlul de la numele eroinei principale "Estera", careîn limba persană înseamnă "stea". în evreieşte ea s-a numit HDin /Hadasa/ sau"plantă de mir"; planta de mir era întotdeauna verde şi avea flori frumosmirositoare (2:7).' Ea a fost o stea în Israel şi a răspândit'mireasma mântuirii.Este interesant faptul că în Biblie, pe lângă cartea Estera, nu mai există decât osingură carte care poartă numele unei femei - Rut. în ambele cărţi Dumnezeu afolosit câte o femeie pentru a-şi îndeplini lucrarea Sa izbăvitoare. în prima, ostrăină moabită Rut este primită în poporul Domnului şi cuprinsă în genealogiaDomnului Isus. în a doua carte, o israelită Estera este trimisă la neamuri pentrua mijloci în vederea izbăvirii poporului de la exterminare.11.2. AUTORUL CĂRŢII ESTERAAutorul cărţii este necunoscut. Unii cercetători consideră că a fost scrisăde către o persoană care a trăit în ultima parte a secolului V înainte de DomnulIsus, când a avut loc acţiunea. Iosif Flavius a lansat ideea că această carte a fostscrisă de către Mardoheu, părere care a fost contestată pe baza textului dincapitolului 10:2-3 din care reiese că Mardoheu ar fi murit deja, din moment ce' cf. Jensen, op.cit., p. 242.întreaga acţiune este redată la timpul trecut. Este clar că autorul a fost un evreucare a cunoscut viaţa persană a timpului respectiv. Citind versetul 20 dincapitolul 9 aflăm că el se ocupa cu scrisul la curte. Talmudul o numeşte "Carteamarelui om al sinagogii", care putea fi Ezra sau chiar Neemia.11.3. CADRUL CĂRŢII ESTERAEvenimentele cuprinse în cartea Estera se petrec în secolul al cincileaînainte de Hristos, după ce evreii din primul convoi de repatriaţi au sosit subconducerea lui Zorobabel (536 î.H.) şi înainte de întoarcerea celui de-al doileagrup, condus de Ezra (458 î.H.). Sub acest aspect Halley precizează:Deşi această carte urmează după cartea Neemia, dinpunct de vedere cronologic evenimentele prezentate înea preced cartea Neemia cu circa treizeci de ani. Sespune că Estera a făcut posibilă lucrarea lui Neemia.138

Perioada corespunde cu timpul domniei împăratului Ahaşveroş, numit şiXerxes I, care a domnit în Persia între anii 486-464 î.H. Astfel, evenimenteledin cartea Estera pot fi plasate între capitolele şase şi şapte ale cărţii Ezra.Din punct de vedere geografic, evenimentele se petrec în oraşul Susa,capitala imperiului Medo-Persan în Mesopotamia la o distanţă de 150 mile nordde Golful Persic. Era aceeaşi cetate în care a slujit profetul Daniel şi unde a avutviziuni din partea Domnului (Dan. 8:2). '"Unii au estimat că în Persia şi înBabilon, în timpul desfăşurării evenimentelor relatate în cartea Estera, trăiauaproximativ două - trei milioane de locuitori evrei/'139

11.4. TEMA Şl SCOPUL CĂRŢII ESTERACartea Estera dezvăluie un segment din istoria evreilor rămaşi în PersiaIdupă eliberarea lor din exilul babilonian. în multe momente din istorie, poporulevreu şi-a atras împotrivire din partea celor din jur. într-o astfel de împrejurare acost ameninţat cu exterminarea din imperiul Persan, datorită urii lui Haman,primul ministru al împăratului Ahaşveroş. Prin providenţă divină, Estera esteridicată la rangul de împărăteasă şi intervine pentru izbăvirea neamului ei.Evreii sunt izbăviţi şi se răzbună pe duşmanii lor. Cartea începe cu ospăţul datn cinstea împăratului şi se încheie cu ospăţul sărbătorii Purim, care marcheazăpbăvirea israeliţilor, dat în cinstea împăratului împăraţilor şi Domnuluibrunilor - Dumnezeu.Cartea a fost scrisă pentru a evidenţia providenţa, înţelepciunea şi

Itotputernicia lui Dumnezeu în ocrotirea poporului Său în vremuri de restrişte,i ţările unde israeliţii erau împrăştiaţi. Prin activităţile de fiecare zi aleamenilor, Dumnezeu îşi manifestă providenţa Sa. Atât împăratul, cât şi Estera,dardoheu şi Haman, urmându-şi fiecare propriul interes, fără să se gândeascăls Halley, op.cit., p. 237.I9 Jensen, op.cit., p. 242.acţionează în direcţia împlinirii planului lui Dumnezeu. Voinţa liberă a omuluise împleteşte armonios cu suveranitatea şi voinţa desăvârşită a lui Dumnezeu.Cartea Estera este o scriere teologică profundă, teologia fiind apanajul vieţii defiecare zi a personajelor din această carte.11.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTULSUMAR CĂRŢIICartea poate fi uşor segmentată în patru părţi distincte, astfel:1. Antecedentele izbăvirii (1:1-2:23)2. Conspiraţia împotriva evreilor (3:1-4:17)3. Acţiunea izbăvirii divine (5:1-7:10)4. Definitivarea izbăvirii - Urmări (8:1-10:3).11.5.1. ANTECEDENTELE IZBĂRII (1:1-2:23)Deosebit de important este faptul că în providenţa şi preştiinţa Sa,Dumnezeu pregăteşte izbăvirea pentru ai Săi, chiar înainte de a se vedea nevoiade izbăvire sau de a apărea pericolul. Aceeaşi metodă a folosit-o Dumnezeu şiîn ceea ce priveşte planul Său de mântuire pentru omenire făcut din veşnicie, înHristos.11.5.1.1. ESTERA DEVINE ÎMPĂRĂTEASĂ (1:1-2:20)împăratul Ahaşveroş domnea asupra imperiului vast al Persiei cuprinzândteritoriile de la râul Indus până în Etiopia (486 - 464 î.H.). "Istoricul grecHerodotus îl descrie ca fiind un om crud, capricios şi senzual, ceea ce sepotriveşte perfect în această carte cu privire la caracterul său."140 Altfel, el a fostcunoscut ca unul dintre cei mai iluştri monarhi ai lumii antice.împăratul a dat un mare ospăţ pentru căpeteniile oştirii perşilor şi mezilor şimai marilor tuturor ţinuturilor imperiului.Se pare că ospăţul a fost dat pentru pregătirea faimoasei sale expediţiiîmpotriva Greciei. A purtat lupte la Termopile şi Salamina (480 î.H.).141 Ospăţula durat o sută optzeci de zile în care împăratul şi-a expus atât bogăţia şi luxul decare dispunea, cât şi manierele sale de gazdă primitoare. După ospăţulcăpeteniilor a urmat un ospăţ de şapte zile oferit tuturor locuitorilor din capitalaSusa. în timpul acesta, toţi, de la mic la mare, puteau să se ospăteze după voie îngrădina palatului. împărăteasa Vasti a dat şi ea un ospăţ femeilor din casaîmpărătească. în ultima zi de ospăţ, în mijlocul veseliei, al turmentării şi poatechiar al dezmăţului, împăratul a poruncit famenilor săi să o aducă peîmpărăteasa Vasti purtând pe cap cununa împărătească, ca împăratul să-i expunăfrumuseţea în faţa oaspeţilor.Refuzul împărătesei de a se prezenta şi a se expune în faţa oaspeţilor laporunca împăratului a dus la demiterea ei din poziţia de împărăteasă, după ce140Ui

The Lion Handbook to the Bible, p. 313.cf. Halley, op.cit., pp.237, 238.împăratul s-a sfătuit cu cei şapte mari domnitori ai Persiei şi Mediei. Toţiaceştia vedeau în nesupunerea împărătesei pericolul grav de a fi un exemplunegativ pentru toate femeile din imperiu încurajându-le la nesupunere (1:1-22).Ca urmare a acestui fapt, s-a dat o poruncă în tot imperiul. Fetele fecioarecele mai frumoase trebuiau să fie aduse în capitala Susa, astfel ca dintre eleîmpăratul să-şi aleagă una pe care dorea să o facă împărăteasă. între feteleselecţionate era şi Hadasa sau Estera, o evreică orfană, adoptată şi crescută deMardoheu. vărul ei mai înaintat în vârstă. Ea era foarte frumoasă şi binecrescută. Mardoheu o veghea de aproape la poarta palatului, venea zilnic acolo

pentru a o urmări pe Estera pe care a sfătuit-o să nu-şi dezvăluie identitateaetnică. Estera a căpătat trecere înaintea împăratului, care a iubit-o şi a ales-oîmpărăteasă. "In al şaptelea an al domniei lui [Ahaşveroş] Xerxes, ea a fostrecunoscută public înaintea prinţilor printr-un banchet regal"'142(2:l-18).Astfel, prima premisă şi cea mai de seamă în vederea izbăvirii de mai târziua iudeilor a fost pusă prin providenţa lui Dumnezeu.11.5.1.2. Mardoheu pune temelia viitoarei sale demnităţi (2:19-23)Grijuliu pentru soarta fiicei sale adoptive. Mardoheu petrece mult timp lapoarta palatului, loc care în condiţiile respective era centrul legal şicomercial al cetăţii.143 Astfel, a avut prilejul să descopere planul pe care doifameni (Bigtan şi Tereş), ostaşi în garda regală şi păzitori ai odăii împăratului, 1-au pus la cale în vederea asasinării stăpânului lor. Fapta de demnitate şi deconştiinţă civică a lui Mardoheu a fost apreciată şi notată în cartea cronicilorcurţii. Cu aceasta, cea de a doua premisă în vederea actului izbăvirii evreiloreste asigurată. Ce minunat lucrează Dumnezeu pentru izbăvirea poporului Său !11.5.2. CONSPIRAŢIA ÎMPOTRIVA EVREILOR (3:1-4:17)Atacul asupra evreilor din imperiu şi intenţia de a-i extermina ţin deridicarea lui Haman în funcţia de prim-ministru şi de ambiţia lui de a-şi răzbunaorgoliul rănit. In timp ce toţi ceilalţi slujitori ai împăratului de la poartă îiacordau lui Haman onoare până la închinare, Mardoheu evreul (poate dinpricină că el se închina numai lui Dumnezeu) refuză să se închine.Rănit în orgoliul propriu, Haman a hotărât să-1 pedepsească, însă învanitatea sa a plănuit să extermine şi neamul lui Mardoheu, pe toţi evreii dinimperiu. Folosind o practică superstiţioasă, tragerea la sorţ /pur/ pentru a acţionamtr-o "zi cu noroc", a fixat timpul pentru aplicarea hotărârii în luna adouăsprezecea, adică după încă unsprezece luni. Din fericire, timpul a fostntocmai cel necesar evreilor nu numai pentru a contracara planul mârşav al luirlaman. ci şi pentru a asigura răzbunarea împotriva lui.Pentru a asigura promulgarea de către împărat a legii pentru exterminareasvreilor, Haman i-a ponegrit pe aceştia, descriindu-i ca pe un popor ce nu ţineSchultz, op.cit., p. 281.143 The N.I. V. Stucly Bib/e, p. 708. "Faptul că Mardoheu şedea la poarta împăratuluilonfirmă ocuparea de către el a unei înalte poziţii civice în imperiu".seama de legile împăratului. A oferit vistieriei împărăteşti un capital de zece miide talanţi de argint în scopul sprijinirii acestei acţiuni. împăratul i-a dăruit luiHaman atât argint, cât şi pe evrei, dându-i mână liberă să acţioneze.Exterminarea evreilor a fost hotărâtă pentru ziua a treisprezecea a lunii adouăsprezecea (Adar). în scopul acesta, au fost trimise scrisori în tot imperiul,provocând astfel groază în rândurile evreilor.Decretul exterminării evreilor a produs groază şi între locuitorii din Susa.Mardoheu a trecut la cea mai radicală măsură prin care evreii îşi exprimaudurerea profundă.... Şi-a sfâşiat hainele, s-a îmbrăcat cu un sac şi s-apresărat cu cenuşă. Apoi s-a dus în mijlocul cetăţii,scoţând cu putere strigăte amare, şi a mers până lapoarta împăratului, a cărei intrare era oprită oricui eraîmbrăcat cu un sac (4: lb-2).în timpul acesta împăratul şi Haman stăteau şi beau împreună (3:15b).Protestul public al lui Mardoheu a atras atenţia împărătesei, care fusese anunţatădespre el. Prin trimisul Esterei, Mardoheu i-a făcut cunoscută nenorocirea carese îndrepta asupra evreilor, informând-o despre decretul împăratului şi desprecomplotul organizat de Haman. în acelaşi timp, el i-a cerut Esterei să intervinăpentru poporul ei la împăratul. La început, Estera i-a comunicat lui Mardoheu căo lege expresă interzicea oricui să încerce să intre la împărat fără a fi invitat, subameninţarea pedeapei cu moartea. Scăpa numai persoana căreia împăratul îi

întindea toiagul lui de aur. Mardoheu îi spune Esterei că poate acesta estemotivul pentru care a ajuns la împărăţie. I-a precizat că în cazul în care ea nu vainterveni, izbăvirea evreilor va veni din altă parte, iar ea şi casa ei îşi vor luaosânda. Prin aceste cuvinte Mardoheu a stăruit ca Estera să intervină şi înacelaşi timp şi-a exprimat propria credinţă privind izbăvirea. Estera îi cere luiMardoheu să postească şi să se roage împreună cu toţi iudeii din Susa, timp încare ea şi servitoarele vor face acelaşi lucru. După aceasta, a treia zi va intra laîmpărat deşi îşi riscă viaţa.11.5.3. ACŢIUNEA DIVINĂ A IZBĂVIRII(5:l-7:10)îmbrăcată în ţinută împărătească, Estera condusă de puterea CeluiPreaînalt - s-a prezentat în faţa împăratului. El i-a întins toiagul şi a primit-o cudragoste şi respect oferindu-i posibilitatea să ceară ce doreşte. Estera s-a limitatdoar să-1 invite pe împărat împreună cu Haman la un ospăţ. în mijlocul bucurieide la ospăţ împăratul îi oferă Esterei acelaşi favor, faţă de care ea nu face decâtsă repete şi pentru a doua zi invitaţia la ospăţ.Comportarea Esterei 1-a determinat pe Haman la mai intensă mândrie şisatisfacţie, care însă îi erau umbrite de atitudinea constant ostilă a lui Mardoheu.Inipărtăşindu-le celor din familie întristarea sa, Haman a fost sfătuit să ridice ospânzurătoare şi în ziua următoare să-i ceară împăratului ca Mardoheu să fiespânzurat; astfel, nestingherit, Haman se va putea bucura de favorurileîmpăratului şi ale împărătesei. Dumnezeu însă intervine la momentul cel mainimerit. în timpul nopţii. împăratul nu a putut dormi şi a cerut să i se citeascăcronica curţii. Auzind din nou despre fapta prin care Mardoheu salvase viaţaîmpăratului, Ahaşveroş şi-a dat seama că nu-1 răsplătise cu nimic pebinefăcătorul său. în acel moment, în curte a^ apărut Haman dorind să obţinăaprobarea pentru spânzurarea lui Mardoheu. însă împăratul i-a luat-o înainte,cerându-i să spună cum trebuie să fie tratat un om pe care împăratul vrea să-1cinstească. Haman, crezând că este vorba despre el, a spus că un asemenea omtrebuie îmbrăcat în ţinuta de paradă a împăratului şi apoi pus pe calul acestuia şipurtat prin cetate, iar o căpetenie de seamă să-1 prezinte tuturor ca pe omul pecare-1 cinsteşte împăratul. îndată împăratul a poruncit ca Haman să facă exactcum a spus cu evreul Mardoheu. în modul cel mai ironic, Haman a fost înjositîn faţa celui pe care voia să-1 distrugă. Iar lui Mardoheu i s-a făcut întocmaidupă credinţa lui. Pentru el izbăvirea venise înainte de intervenţia Esterei.în ziua următoare, la ospăţul oferit împăratului, Estera îl dă de gol peHaman şi mijloceşte la împărat pentru viaţa ei şi a poporului ei. La auzulacestei veşti uluitoare, împăratul a ieşit înfuriat în grădină. întorcându-se înpalat, 1-a surprins pe Haman aruncat la picioarele Esterei, spre patul ei, în timpce îşi cerea viaţa de la ea. Gestul lui a fost însă interpretat de împăratul înfuriatca o încercare de silire a împărătesei. Aflând de spânzurătoarea ridicată deHaman pentru Mardoheu, Ahaşveroş a poruncit de îndată ca Haman să fiespânzurat pe ea. Izbăvirea evreilor era de acum asigurată. Dumnezeu a întorsrăul asupra celui care 1-a iniţiat.11.5.4. DEFINITIVAREA IZBĂVIRII - URMĂRI (8:1-10:3)Izbăvirea evreilor din mâna lui Haman a fost într-adevăr monumentală.Acum aceasta trebuia definitivată şi s-a realizat prin urmările victoriei asupravrăjmaşului.Casa lui Haman a fost dată de către împărat pe mâna Esterei. Descoperindlegătura de rudenie a împărătesei cu Mardoheu, împăratul 1-a numit pe acestadin urmă prim-ministru, în locul lui Haman.Cu multă dibăcie şi smerenie, Estera a obţinut de la împărat aprobareapentru un al doilea decret care să dea dreptul evreilor să se apere în ziuaprevăzută pentru exterminare. Cu aprobarea împăratului, Mardoheu şi Estera autrimis în tot imperiul scrisori prin care se contramanda acţiunea lui Haman şi searăta că evreii aveau dreptul să se răzbune pe cei ce ar încerca să-i piardă

(8:1-14). Bucuria i-a cuprins pe evrei pretutindeni pe unde ajungea poruncaîmpăratului.In luna a douăsprezecea, în a treisprezecea zi, când vrăjmaşii credeau că vorstăpâni asupra evreilor, au fost nimiciţi de către aceştia. Numai în cetatea Susa,evreii au ucis cinci sute de oameni, între care au fost şi cei zece fii ai lui Haman.Estera i-a cerut împăratului să le mai acorde evreilor încă o zi de răzbunare şi săîngăduie ca fiii lui Haman să fie spânzuraţi pe lemn şi expuşi în Susa. A doua zi,evreii au mai ucis în capitală încă trei sute de oameni, iar trupurile fiilor luiHaman au fost spânzurate, după dorinţa Esterei.In comemorarea izbăvirii evreilor, zilele de paisprezece şi cincisprezece alelunii Adar, zile anuale de sărbătoare şi ospăţ, au fost precedate de ziuatreisprezece ca zi de post. în aceste zile de sărbătoare, evreii îşi trimit daruri uniialtora. Sărbătoarea se cheamă "Purim", de la numirea de "Pur", adică "sorţ",prin care Haman hotărâse nimicirea evreilor. Cu ocazia acestei sărbători, evreiicitesc cu voce tare cartea Estera. O citesc cu voce tare amintindu-şi demiracolul izbăvirii lor. Henrietta C. Mears precizează în cartea sa următoarele:Haman a fost Iuda Israelului. El a fost un^ monstruhidos în viaţa poporului ales al lui Dumnezeu. în timpulcitirii cărţii Estera în sinagoga evreiască la sărbătoareaPurim, ori de câte ori este pomenit numele lui Haman,adunarea rosteşte în cor: "Fie ca numele lui să fievânturat afară", în timp ce băieţii împroaşcă cu pietre obucată de lemn pe care este înscris numele lui.144

în încheierea cărţii se arată cum Mardoheu şi-a îndeplinit cu cinste slujbaslujba care i-a fost încredinţată de Dumnezeu spre binele poporului său,atrăgându-şi dragostea acestuia, care 1-a iubit şi 1-a stimat.Aşa cum Halley precizează: „Ceea ce Mardoheu şi Estera au făcut a pavatcalea pentru lucrarea lui Ezra şi Neemia. Ca Iosif în Egipt, şi Daniel în Babilon,aşa au fost Mardoheu şi Estera în Persia".145

Cartea Estera este într-adevăr o capodoperă a literaturii evreieşti, însă şi ateologiei, evidenţiind viaţa de credinţă. Aşa cum s-a mai arătat, cartea nupomeneşte Numele lui Dumnezeu, poate datorită cenzurii din mediul persan.Insă prezenţa lui Dumnezeu este atât de evidentă, încât cercetătorul atent va fideterminat să se închine şi să proslăvească Numele Domnului, "căci este bun,căci în veac ţine îndurarea Lui".144145

Henrietta C. Mears, op.cit., p. 163.Halley, op.cit., p. 239.

LITERATURA POETICAINTRODUCEREA treia secţiune a canonului protestant o constituie colecţia celor cinci cărţipoetice: Iov, Psalmi, Proverbe, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor. Desigurcă pasaje poetice pot fi întâlnite şi în celelalte scrieri ale Vechiului Testament(vezi: Ex. 15; Deut. 32; Jud. 5; 2Sam. 22, precum şi însemnate părţi dinscrierile profetice), acestea însă sunt, prin excelenţă, poetice. Ele au fost scrisede către oameni inspiraţi şi înţelepţi ai lui Dumnezeu în perioada monarhieitimpurii (unite) a lui Israel. Scrierile poetice conţin poezii, cântări şi dialoguricare reflectă meditaţiile, închinarea, bucuria, iar uneori întrebările şifrământările inimilor şi minţilor lor prezentate înaintea lui Dumnezeu. Jensendeclară:în timpul primilor ani ai monarhiei israelite,Dumnezeu a inspirat câţiva scriitori să compunăpentru Scripturi unele poeme, cântări şi dialogurireflectând meditaţiile şi întrebările inimilor şi minţilor

lor. Acestea sunt cele cinci cărţi ... numite "Cărţipoetice" ... Psalmi este exemplu de literatură poeticăprin excelenţă. Iov, Proverbe şi Cântarea Cântă-rilor sunt de obicei clasificate după conţinut ca"Literatura înţelepciunii", deoarece mesajul lor repre-zintă observaţiile şi interpretările înţelepte ale vieţiide fiecare zi.Aşa cum s-a mai arătat, întregul conţinut al scrierilor Vechiului Testamentprezintă relaţia adevăratului Dumnezeu cu poporul ales al lui Israel prin care avenit mântuirea pentru neamul omenesc. Dacă în Pentateuch este prezentat maiales ceea ce Dumnezeu a făcut şi ce El cere de la poporul Său, în scrierileistorice avem istoria pelerinajului poporului ales în raport cu Dumnezeul lor. încărţile poetice întâlnim exprimările omului faţă de ce este, ce a făcut, ce face şice ar dori să facă Dumnezeu pentru aleşii Săi.Judecând după conţinutul general al acestor cărţi, putem spune că în elegăsim trei feluri de material poetic: liric, didactic şi dramatic. Psalmii sunt înMajoritate poezie lirică, pe când Proverbele şi Eclesiastul sunt de naturădidactică. Ele conţin acea literatură a înţelepciunii sau „chocmatica" evreiască;aceasta se ocupă cu observaţia înţeleaptă şi interpretarea vieţii de toate zilele.Cartea Iov şi Cântarea Cântărilor conţin material dramatic evreiesc, caracterizat•n special prin folosirea dialogului pentru a exprima ideile prezentate.Pentru a profita cât mai mult de valorile poeticii evreieşti, cercetătorulScripturilor trebuie să cunoască câte ceva din natura acestui tip de poezie. înJensen, op.cit, p. 252.continuare, vor fi redate cele mai importante caracteristici ale poeziei evreieşti.Poezia evreiască nu este caracterizată de rimă, inăsură şi ritm, ca şi poeziaclasică modernă. Ceea ce este specific poeziei biblice este paralelismul de ideiîntre două sau maimulte rânduri. Rândul, elementul de bază al poeziei poate fidispus în formaţii ca: dubletul (o pereche de două rânduri), tripletul (un grup detrei rânduri), cvartetul (un grup de patru rânduri) sau pentetul (un grup de cincirânduri). Ideea exprimată în primul rând este repetată, dezvoltată sau contrastatăîn rândurile următoare din formaţie.Jensen remarcă trei tipuri de paralelism în poezia evreiască:2

- Sinonimia. în cazul în care în al doilea rând este repetată ideea exprimatăîn primul (Psalm 37:2, 6, 10, 12).- Antiteza, în cazul în care al doilea rând conţine un gând care contrasteazăcu ideea exprimată în primul ( Ps. 1:6; 30:5; 37:9)- Sinteza, când al doilea rând şi următoarele este dezvoltat sau completatgândul exprimat în primul rând (Ps. 19:7; 24:9; 37:4-5; 95:1-3; Prov. 16:3-5;Iov; 9:25).în multe din poemele Scripturii întâlnim varietăţi de combinaţii (ex. Ps. 37)prin care se exprimă frumuseţea şi eficienţa poeziei evreieşti. Poetul dispune devaste posibilităţi, deoarece nu este limitat de reguli stricte în exprimareagândurilor sale. Oricum, deplina frumuseţe a acestui tip de poeziei poate fiobservată doar în originalul ebraic. Precizările de mai sus privind poeziaevreiască vor ajuta mult la înţelegerea mesajului acestor cărţi.Aruncând o privire generală asupra celor cinci cărţi poetice, putem observaurmătoarea structură: cartea Iov tratează problema suferinţei celui neprihănit,binecuvântarea prin suferinţă; cartea Psalmi tratează despre căile felurite delaudă şi rugăciune aduse Domnului, slăvirea prin nigăciune; Proverbe -prezintă comportamentul credinciosului în viaţa de toate zilele, providenţa prinperceptele divine; Eclesiast demască prostia uitării de Dumnezeu şi dezvăluieînţelepciunea trăirii cu Dumnezeu, spre adevăr prin deşertăciune; CântareaCântărilor conţine arta adorării, binecuvântarea prin unire.CAPITOLUL I

Ibid., p. 255.

IOVBINECUVÂNTAREA PRIN SUFERINŢĂCartea Iov este prima din colecţia cărţilor poetice şi a fost considerată demulţi ca fiind una dintre cele mai frumoase poeme din întrega literatură anticăsau modernă.3

Trebuie precizat de la început că Iov nu a fost un personaj fictiv, aşa cum leplace liberal işti lor să susţină. Profetul Ezechiel, în Vechiul Testament, cât şiapostolul Iacov, în Noul Testament susţin istoricitatea lui Iov (Ezech. 14:14-20; Iacov 5:11). Iov a fost un om bogat şi credincios din perioada patriarhală. Ela fost preocupat sincer cu nevoile altora însă, fiind nevoit să treacă prinsuferinţe amare, a devenit surprins de faptul că Dumnezeu a îngăduit ca el, unneprihănit, să sufere atât de mult. Iov a fost din ţara Uţ (1:1) situată undeva înnord-estul Palestinei, aproape de pustiu (1:19), poate între Damasc şi Eufrat (înţinutul Irakului şi Arabiei Saudite de astăzi) (1:3).Faptul că în această carte nu se pomeneşte nimic de legământul mozaic şi nuconţine nici o referire la elementele Legii lui Moise, a condus pe cercetători laconcluzia că Iov a trăit pe vremea patriarhului Avraam. Felul lui de trai şi relaţialui cu Dumnezeu ne trimit spre perioada dintre turnul Babei şi chemarea luiAvraam. Iov, Avraam şi Melhisedec sunt persoane cărora Dumnezeu li s-arevelat cam în acelaşi fel, în mod direct şi personal, şi pot aparţine aceleiaşiperioade. El a fost foarte bogat (1:3,10). Copiii săi au locuit în cetăţi mari dinregiune (1:4; 29:7).Ruinele a peste 300 de cetăţi antice în zona Uţ descoperite de către arheo-logi indică spre existenţa unei deosebit de active civilizaţii în această zonă înacele timpuri îndepărtate." 4 Iov a fost un om neprihănit în ochii lui Dumnezeu(1:1,5,8) şi potrivit perioadei sale; în calitate de cap al familiei a deţinut şi preo-ţia în familie (1:5). A fost un om deosebit de respectat în societatea sa şi a avuto viaţă lungă (1:3). Când a fost încercat pentru prima dată avea circa 60 de aniŞi a murit la circa 200 de ani (42:16).Oricine doreşte să înţeleagă cartea lui Iov nu va scăpa din vedere faptul căaceasta este o carte orientală plină cu idei şi expresii caracteristice locuitorilorstrăvechi ai răsăritului, este o scriere poetică în afară de primele două capitole,precum şi versetele 7-22 din capitolul 52, şi tratează problema dificilă a mariiîntrebări: "de ce îngăduie Dumnezeu suferinţa pentru cel neprihănit?".Mears, op.cit., p. 169.Jensen, op.cit., p. 259.1.1.TITLUL CĂRŢICa Rut şi Estera, şi cartea Iov este numită după numele personajuluiprincipal 31 *X /Iov/, nu după autor. Cuvântul "Iov" poate să derive fie din limbaarabă şi înseamnă "unul care se întoarce" sau "pocăit", sau dintr-un cuvântevreiesc ce înseamnă "unul persecutat".1.2. AUTORUL ŞI DATA SCRIERIIAutorul cărţii este Duhul Sfânt, iar scriitorul uman este anonim. Tradiţiaevreiască plasează evenimentele prezentate în cartea Iov în perioada patriarhală(între timpul lui Avraam şi timpul lui Moise). Este cea mai veche carte dinVechiul Testament. Unii cercetători, considerând stilul cărţii au plasat datacompoziţiei pe vremea lui Solomon. Printre cei sugeraţi ca posibili scriitori aicărţii au fost: Moise, Solomon, Isaia, Ieremia, Baruch sau Iov însuşi.5 Autoritatea cărţii nu este câtuşi de puţin diminuată de faptul că scriitorul nu estecunoscut, ci constă în faptul că şi ea este inspirată în baza revelaţiei divine.1.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢII"Cartea oferă o declaraţie profundă privitor la atitudinea justă a lui

Dumnezeu faţă de suferinţa umană."6 încă din cartea Genesa reiese clar că prinpăcat a intrat suferinţa în lume. Se ridică însă marea întrebare: Cum îngăduie unDumnezeu iubitor şi drept ca un om neprihănit ca Iov să sufere atât de mult.Doar în câteva zile, neprihănitul Iov pierde averi, familie şi sănătate. Treiprieteni ai săi vin şi, îngrozindu-se de starea în care-1 găsesc, îl acuză deipocrizie. Ei stăruie asupra părerii că în viaţa lui Iov trebuie să fi fost păcatascuns, iar situaţia în care se găseşte decurge din această cauză. în acelaşi timp,Iov susţine că nu e vinovat şi însuşi Dumnezeu arată că Iov era neprihănit (2:3;42:3). Cartea învaţă pe cei credincioşi cum să interpreteze suferinţa de care auparte. Singur Dumnezeu ştie cum să conducă toate lucrurile în final spre binelecredincioşilor Săi (Rom. 8:28). El este părintele bun care urmăreşte binele finalal copiilor Săi chiar prin faptul că îi trece prin suferinţă. El este deplin suveranşi nu greşeşte niciodată. De aceea, cel credincios nu trebuie ca în suferinţă să sepreocupe atât de mult cu întrebarea: "de ce vine suferinţa?" (deşi lucrul acestaeste descoperit în carte), ci el trebuie să se întrebe: "cum ar trebui să măcomport în suferinţă, ştiind că toate lucrurile atârnă de mâna Dumnezeului meubun şi îndurător?".Iov nu suferă pentru că ar fi păcătuit. însă, neştiind cum trebuie să secomporte în suferinţă până la capăt, păcătuieşte pentru că suferă. Suferinţa îlîmpinge spre afirmaţii nepricepute înaintea Domnului. Dumnezeu însă înIbid.,p. 257.1 The NIVStudy Bible, p. 216.

dragostea Sa i se descoperă şi-1 conduce la pocăinţă. Astfel, neprihănitul estecondus de la o neprihănire a lui, câştigată prin fapte, la neprihănirea pe care o dăDumnezeu în urma pocăinţei, care face din el un slujitor deosebit al luiDumnezeu. Deci, cartea Iov îi învaţă pe cei credincioşi cum să treacă prinsuferinţă după pilda Celui care suferind ne-a mântuit, aducând deplină slavăTatălui ceresc (Ps. 73; Luca 13:1-5; Ioan 9:1-3; Rom. 8:18-39). în scopul acestacartea arată mai clar cine este Dumnezeu, cum doreşte El ca cei credincioşi săse încreadă în El, cum ocroteşte El pe credincioşii Săi punând hotar acţiunilorSatanei şi cum conduce cele mai neplăcute lucruri spre binele credincioşilor Săi.De-a lungul veacurilor, credincioşii au descoperit că această carte se adreseazănevoilor lor în cea mai delicată problemă din viaţă - problema suferinţei. Fărăîndoială că neprihănitul este chemat să ridice privirea peste talazurilespumegânde ale încercării şi să întrevadă binecuvântarea de la urmă pregătită deDumnezeu biruitorilor împreună cu El (Iacov 5:11; Ps. 73:17).Interpretată prin prisma luminii divine emanată de Noul Testament, carteaIov răspunde fără echivoc la cea mai dificilă problemă a celui neprihănit, aşacum s-a afirmat:Doar în Noul Testament noi căpătăm răspunsdeplin la problema (suferinţei). Privindu-L pe Hristos pecruce noi vedem suferinţa singurului om cu adevăratnevinovat. Şi noi vedem un Dumnezeu care poartă atâtde mult de grijă pentru noi, El este gata să poarte peumerii Săi întreaga povară a păcatului.Studiată sub îndrumarea Duhului Sfânt cartea va fi deosebit de interesantăpentru oricine.1.4. CADRUL CĂRŢIIîntâmplarea din cartea Iov are loc în epoca patriarhală, poate în jurul anului2000 î.Hr., în nord-estul Palestinei. Potrivit cu obiceiurile vremii, bogăţia semăsoară în vite (1:3), iar el acţionează ca pretft al familiei sale (1:5).Menţionarea sabeenilor (1:5) şi a caldeenilor (1:17) evidenţiază epoca amintitămai sus. De asemenea, identitatea celor patru prieteni care discută situaţia aratăspre aceeaşi perioadă.

Elifaz din Teman, primul dintre ei, îşi întemeiază vorbirea pe "experienţespirituale" ce le-a avut poate în vis de noapte (4:12-16). Portretul corespundetradiţiei edomite străvechi.Bildad din Şuah apare ca un tradiţionalist care foloseşte Proverbele şi seargumentează prin spusele bătrânilor; el aparţine tradiţiei arabe.Ţofar din Naama, om foarte dogmatic şi încrezut, care vorbeşte din propriaînţelepciune, era de origine din nordul Arabiei.Elihu, poate din Siria, care apare în capitolele 32-37 după confruntarea luiIov cu primii trei mai în vârstă, este un om mai conservator decât ceilalţi. Dacăprimii trei afirmă în mod unanim că Dumnezeu binecuvântează pe7 The Hon Handbook to the Bible, p. 319.neprihăniţi şi pedepseşte pe păcătoşi (conform doctrinei dreptei retribuţii), Elihuarată că uneori Dumnezeu îi încearcă pe cei neprihăniţi. De aceea, el nici nu esteacuzat de Dumnezeu la urmă. El afirmă că vorbeşte în umilinţă sub călăuzireaDuhului Domnului. Toate cuvântările sunt exemple de oratorie antică şi indicăspre perioada străveche, patriarhală şi mediul răsăritean.Specificul literar este un alt indiciu al cadrului străvechi evidenţiat de carteaIov. Fără nici o îndoială cartea face parte din literatura evreiască. De aceea, "Eastă în tradiţia propriului ei popor. Este israelită în spirit şi în mod cert, israelităîn teologie."8 Scriitorul evreu inspirat a putut foarte bine să provină, aşa cum s-aafirmat, din epoca monarhiei israelite, însă întâmplarea în sine provine dinepoca patriarhală străveche, deoarece "Multe similarităţi au fost observate întreIov şi alte scrieri din lumea antică, în particular, literatura înţelepciunii dinMesopotamia şi Egipt."9

Ca alte compoziţii literare străvechi, cartea Iov are o structură literarăalternativă. Prologul şi epilogul sunt în proză, iar partea centrală a scrierii estepoetică.1.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMARCei mai mulţi cercetători consideră cartea Iov ca fiind o dramă încadrată deun prolog şi un epilog. Este drama credinciosului trecând prin suferinţă. Aceastădramă îl prezintă pe Iov înainte de încercare, felul cum este încercat până ajungela disperare, cum este consolat sau mai degrabă acuzat de către prietenii săi carenu cunosc lucrările Domnului, apoi intervenţia lui Dumnezeu şi pocăinţa de caredă dovadă Iov îi aduc aprobarea divină.Cartea se încheie prezentând situaţia credinciosului după ce a depăşitîncercarea.Cea mai simplă împărţire a conţinutului adoptată de mulţi cercetători este întrei părţi:- Prologul (1:1-2:13),*în care se arată cum Iov este încercat de diavolul şicum rămâne încrezător în Dumnezeu şi statornic în neprihănire.- Dialogurile (3:1-42:6), în care Iov se plânge până la disperare. Urmeazădialogul cu cei trei prieteni: Elifaz, Bildad şi Ţofar, care încearcă să-1 acuze.Apoi, al patrulea: Elihu, care aduce mai multă lumină, fără să stăvilească însăatitudinea disperată a lui Iov în încercare, până când Dumnezeu însuşi înfruntăpe Iov, dovedindu-i injusteţea atitudinii sale şi conducându-1 spre pocăinţă.-Epilogul (42:7-17), în care se arată că după pocăinţă Iov beneficiază deaprobarea divină şi este încredinţat de către Dumnezeu să mijlocească pentruiertarea celor trei prieteni ai săi care greşiseră atât de mult în cuvântările lor.Apoi Iov, se bucură de o îndoită măsură a binecuvântărilor avute înainte deîncercare.Francis I. Andersen, Tyndale Old Testament Commentaries - Job (Leicester, England:Inter-Varsity Press),p. 23.9 Ibid., p. 24.Dr. W.A. Criswell împarte conţinutul dramei dintre prolog şi epilog în şaseacte, în care în mai multe scene cuprind toate dialogurile, fapt care oferă o bună

bază de studiu a fiecărei părţi:10

-Prologul (1:1-2:13)- Actul 1 - Justeţea lui Dumnezeu (3:1-14:22)- Actul 2 - Soarta celor păcătoşi (15:1-21:34)- Actul 3 - Păcătoşenia lui Iov (22:1-26:14)- Actul 4 - Monologul lui Iov (27:1 -31:40)- Actul 5 - în apărarea lui Dumnezeu (32:1-37:24)- Actul 6 - Provocarea lui Iov de către Dumnezeu (38:1-42:6)-Epilog-(42:7-17).1.5.1. PROLOGUL (1:1-2:13)Prologul cărţii Iov prezintă neprihănirea acestuia precum şi provocarea dinpartea lui Satan care merge până la acuzare, însă Iov rămâne neclintit înneprihănirea lui.1.5.1.1. NEPRIHĂNIREA LUI IOV ŞI BINECUVÂNTAREADIN PARTEA LUI DUMNEZEU (1:1-5)Cartea începe cu prezentarea lui Iov, un prinţ al deşertului din epoca patriar-hală, un om care deţinea o imensă bogăţie şi influenţă şi era vestit prin integrita-tea şi pietatea sa. Un om "fără prihană", adică drept şi "curat" la suflet. Fru-moasa lui familie era formată din soţie şi zece copii: şapte fii şi trei fete. Averealui consta în şapte mii oi, trei mii cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sutede măgăriţe şi mulţi slujitori. "... Şi omul acesta era cel mai cu vază din toţilocuitorii Răsăritului." (1:3). Ceea ce ridică pe Iov şi mai mult este faptul căpurta de grijă de viaţa spirituală a familiei. Prin arderi de tot căuta să pună pefiecare din copiii săi într-o relaţie corespunzătoare cu Dumnezeu. Un asemeneaom însă nu este scutit de încercări.1.5.1.2. PROVOCAREA SATANEI ŞI MĂRTURIA LUI IOV (1:6-22)Felul în care neprihănitul Iov este încercat de către Satan cu îngăduinţa luiDumnezeu reiese din desfăşurarea a două scene: scena celestială şi scenapământească.(1) Scena cerească"Fiii lui Dumnezeu" sau "ostile cerurilor" (IRegi 22:19), adică toate fiinţelesupraumane din univers (Ez. 10:20), s-au adunat înaintea lui Dumnezeu. A venitşi Satan, adică "împotrivitorul", "adversarul", în mijlocul lor.întâmplarea sugerează câte ceva despre personalitatea lui Satan. El a fost ofiinţă celestă, creată de Dumnezeu, care însă a devenit împotrivitor,duşmanul lui Dumnezeu şi acuzatorul oamenilor înaintea PărinteluiThe Criswell Study Bible, pp. 603-604.ceresc11 (Apoc. 12:10; Zah. 3:1). Aşa cum şi Criswell sugerează, se pot facecâteva precizări despre Satan:- El este obligat să vină în faţa omnipotenţialuluiDumnezeu (v.6).- Dumnezeu ştie ce e în mintea lui Satan (v.8).- Satan este în spatele tuturor relelor de pe pământ.- Satan nu este omniprezent.- Satan nu face nimic constructiv.- Satan nu poate face nimic fără permisiunea luiDumnezeu (v. 12).- Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Satan esteîntotdeauna limitată. El nu poate face decât răul îngăduitde Dumnezeu (v.12 şi ICor. 10:13).- Satan are într-adevăr o mare putere (v. 13-19).."12

Dumnezeu se laudă cu Iov şi neprihănirea lui în faţa tuturor oştilor dinceruri, iar Satan afirmă că aceasta se datorează binecuvântărilor de careDumnezeu i-a făcut parte. Cu alte cuvinte, el acuză pe Dumnezeu de faptul că acreat asemenea condiţii pentru a fi cinstit de către Iov. Apoi, sugerează ca

Dumnezeu să se atingă de tot ce are Iov şi atunci el va blestema pe Dumnezeu,îngăduind lui Stan să se atingă de posesiunile lui Iov, Dumnezeu îi interzice săse atingă de el (1:8-12).(2) Scena pământeascăPe pământ Satan acţionează prin mijloacele sale pentru a-1 deposeda pe Iovde tot ce avea. Sabeenii, un trib arab deosebit de crud, i-au prădat boii,măgăriţele şi robii. Un incendiu venit din văzduh i-a nimicit oile şi slujitorii.Haldeenii, prădători nomazi din Arabia de nord, i-au înjunghiat cămilele şirobii. Iar un vânt mare de dincolo de pustiu a prăbuşit casa în care erau copii luiIov şi au pierit cu toţii. Calamităţile naturale pot fi acţiuni ale lui Satanîngăduite de Dumnezeu.La toate acestea Iov îşi sfâşie hainele (simbol al durerii deosebite),recunoaşte că totul a fost darul Domnului şi slăveşte numele lui Dumnezeu careeste suveran peste toate (1:21). Pe cât a fost de înfiorătoare scena celestă în careSatan plănuieşte răul pentru Iov, pe atât este de dramatică scena pământească încare vrăjmaşul confruntă pe Iov. însă tot pe atât de strălucit este triumful întragedie de care se învredniceşte credinciosul neprihănit.1.5.1.3. ACUZAREA SATANEI ŞI BIRUINŢA LUr IOV (2:1-10) .)Cea de-a doua încercare a lui Stana pentru a-1 compromite pe Iov cuprindeiarăşi două scene: una celestă şi una pământească.(1) Scena cereascăLa o altă întâlnire a "fiilor lui Dumnezeu", la care iarăşi vine şi Satan,Dumnezeu are prilejul să se laude şi mai mult cu servul Său Iov. în urma1 Mulţi cercetători consideră că descrierea căderii împăratului Babilonului din Isaia4:4-19 prefigurează căderea îngerului strălucitor devenit Satan. Decrierea depăşeşte:adrul unui portret uman.2 Criswell StudyBible, 605. . ,.,încercărilor prin care a trecut, la virtuţile sale iniţiale se mai adaugă una pe careDumnezeu o remarcă în faţa lui Satan şi a sfinţilor. încă dinainte Iov era: fărăprihană, curat la suflet, temător de Dumnezeu şi se abătea de la rău. Dupăîncercare se mai adaugă şi faptul că "el se ţine tare în neprihănirea lui" (1:9 şi2:3). Iar Satan dorea ca Dumnezeu să-1 piardă "fără pricină". Şi Satan mergemai departe cu îndrăzneala lui. De data aceasta îl acuză pe Iov ca fiind egoist şiinsensibil faţă chiar şi de cei din familie, păsându-i numai de propria fiinţă.Satan argumentează afirmaţiile sale evidenţiind natura păcătoasă a omului:"omul dă tot ce are pentru viaţa lui" (2:4). Totodată, cere lui Dumnezeu să seatingă de trupul lui Iov, garantând că astfel acesta va ajunge să-1 blesteme înfaţă. Dumnezeu îl dă pe Iov pe mâna lui Satan cerându-i doar a să-i păstrezeviaţa.Oricât ni s-ar părea de dur experimentul, trebuie menţionat că Dumnezeu seafla asupra întregii acţiuni şi după cum afirmă Criswell: "Planul lui Dumnezeu afost ca suferinţele lui Iov: să dezvolte credinţa lui Iov (cf. 42:1-6) şi să conducăla înmulţirea binecuvântărilor pentru Iov şi vor fi folosite pentru beneficiul altor.nenumăraţi credincioşi care vor trece prin suferinţă de-a lungul secolelor".13 întimp ce Satan stăruie în urmărirea planurilor lui rele, Dumnezeu veghează şilucrează spre binele credincioşilor Săi.(2) Scena pământeascăPrimind acceptul lui Dumnezeu, Satan loveşte corpul lui Iov cu o îngro-zitoare boală. întregul organism i-a fost acoperit cu bube usturătoare. Apariţialui a devenit respingătoare (2:12; 19:19), răsuflarea de nesuportat (19:17), toatemădularele erau pătrunse de durere (17:17; 19:20) şi febră neîntreruptă (30:17,30). Iov şedea pe o grămadă de cenuşă şi se scărpina cu un ciob.Mai mult, Diavolul a încercat să pătrundă şi în lumea relaţiilor lui Iovstrecurând neînţelegerea între el şi soţia lui care, determinată de Satan, îlsfătuieşte pe Iov să blesteme pe Dumnezeu şi astfel, murind, să pună capăt

acestei suferinţe. Moartea era destinată tuturor celor care îl blestemau peDumnezeu (Lev. 24:10-16).Iov demonstrează măreţia de caracter atât în raport cu Dumnezeu, cât şi faţăde consoarta sa. El interpretează suferinţele ca venind de la Dumnezeu şi estegata să le accepte, aşa cum le-a acceptat şi pe cele bune. Pentru Iov era clar, iarpentru noi, având întreaga Scriptură, nu mai încape nici o îndoială, că necazurileşi suferinţele (chiar dacă făuritorul lor este Satan) nu sunt doar pedeapsă pentrupăcat, ci "pentru cei credincioşi ele pot fi încercări sau acte de disciplinare careculminează în profituri spirituale".14

Faţă de soţia sa, Iov a avut o atitudine monumentală. Satana nu i-a luat-o, ci,lăsând-o în viaţă, a încercat să o folosească punând-o în adversitate cu Iov înmomentele de disperată suferinţă. Iov însă, care-şi iubea nevasta, nu a lăsat-o pemâna lui Satan. Mustrând-o aspru pentru felul greşit în care vedea lucrurile, aînvăţat-o cum trebuie să procedeze cei credincioşi. Atitudinea i-a fost răsplătită,căci Dumnezeu i-a păstrat soţia şi a folosit-o apoi ca mijloc prin care aii13 Ibid., p. 605.14 The NIV Study Bible, p. 721.binecuvântat pe Iov la urmă şi a făcut-o părtaşă acestor binecuvântări(42:12-13). Morala: dacă nu-i lăsăm pe cei dragi ai noştri pe mâna Diavolului, îiavem părtaşi la binecuvântări.în aceste condiţii, cei trei prieteni ai lui Iov: Elifaz din Teman, Bildad dinSuah şi Ţofar din Naama, auzind despre suferinţele lui Iov s-au sfătuit şi auvenit să-1 mângâie în necazuri. Când i-au văzut starea care-1 făcea de nerecu-noscut, i-au plâns de milă. Au stat lângă el în tăcere timp de şapte zile deoarece,aşa cum precizează Talmudul, cel ce compătimea pe un îndurerat nu spunea niciun cuvânt până când cel în cauză nu vorbea prima dată. Nu este exclus ca Satansă fi încercat să folosească şi intenţia bună a prietenilor lui Iov de a-1 compătimispre distrugerea sa transformându-i în acuzatori şi teoreticieni ai conceptelormorale. Insă Dumnezeu creşte pe Iov prin suferinţă şi-1 foloseşte apoi şi pentruridicarea lor.1.5.2. ACTUL I - JUSTEŢEA LUI DUMNEZEU (3:1-14:22)Actul întâi din cartea Iov constă în patru scene şi conţine prima rundă decuvântări ale celor trei prieteni ai săi, după ce Iov, în disperare, a rupt tăcerea şia dat glas durerii sale printr-o dureroasă tânguire.(1) Scena I - Cuvântarea disperată a lui Iov (3:1-26)Tânguirea lui Iov este exprimată printr-o frumoasă poezie evreiască. Elblestemă ziua în care s-a născut, doreşte să nu fi fost zămislit (3:3-10), să nu sefi născut (3:11-19) sau să fi murit imediat la naştere (3:20-26). Scena aceastaconstituie o radicală schimbare de atitudine a credinciosului, care acum estecopleşit de amărăciunea greu de acceptat a vieţii, stare îl pune în contrast cupacea şi cu resemnarea de care dăduse dovadă la început. Acum, în disperare,preferă moartea care însă nu vine.Poemul în care Iov îşi exprimă disperarea este prea plin de "eu". Poate spreo asemenea prăpastie a considerării eului încerca adversarul să-1 împingă pecredincios. Deşi nu-1 blestemă pe Dumnezeu aşa cum i-a sugerat soţia, Iovncepe să vorbească nepotrivit cu planul pe care Cel Preaînalt îl avea faţă de el.(2) Scena a Ii-a. Cuvântarea întâia a lui Elifaz şi răspunsul lui Iov (4:1-7:21)Fiind cel mai în vârstă dintre prietenii lui Iov, Elifaz rupe tăcerea arătându-e deosebit de şocat de cuvântarea prietenului său în suferinţă. Cu o deosebităscusinţă el expune perspectiva telogiei ortodoxe în baza unei presupuseevelaţii mistice din partea lui Dumnezeu (4:12-21). Dogma dreptei retribuiri,onform căreia Dumnezeu loveşte pe cei vinovaţi, conduce la concluzia'inovaţiei lui Iov. Faptul este sprijinit şi de ideea că nimeni nu este nevinovat înaţa lui Dumnezeu. Iov este mustrat cu asprime pentru inconsecvenţa sa. El,

are a întărit de multe ori pe alţii, nu are voie să fie acum slab. "Iov ar trebui săie pregătit să înghită propriul medicament".15 în spiritul unui desăvârşitîoretician şi cu multă asprime, Elifaz îl îndeamnă pe Iov la pocăinţă, pentru că)umnezeu îl smereşte spre binele lui din pricină că păcătuise. îndemnul său esteadevărată şi bună predică de pocăinţă, însă greşeala lui este în faptul că elDavid and Pat Alexander, The Lion Handbook to the Bible, p. 320.consideră că deţine tot adevărul şi că teologia sa privind păcatul şi suferinţa nupoate avea nici o excepţie. Deşi prieten al lui Iov, el este mai mult preocupat deapărarea propriei teologii. Ca mulţi teoreticieni, Elifaz deţine o teologie intro-vertită şi nu una orientată în folosul celui în nevoie, care ar fi adevărata teologie.în răspunsul pe care îl dă, Iov afirmă că durerea sa este aşa de mare încâtdisperarea este deplin justificată. Pretinde că ei ar fi fost datori să-1 mângâie,căci "cel e suferă are drept la mila aproapelui, chiar dacă părăseşte frica de CelAtotputernic" (6:14).în schimb, prietenii săi îl acuză pe nedrept în timp ce suferinţa lui întrecelimitele umanului. Iov este de acord cu principiile dogmatice exprimate deElifaz, însă insistă că in cazul lui, care nu a păcătuit de loc în faţa lui Dum-nezeu, suferinţa este o excepţie şi cere să-i fie dovedite acuzaţiile. Doreşte sămoară, având ca mângâiere că a fost drept până la capăt. Se adresează lui Dum-nezeu fără a vorbi rău împotriva Lui, însă postându-se pe poziţia celui drept carese ceartă cu Dumnezeu.(3) Scena a treia. Cuvântarea întâi a lui Bildad şi răspunsul lui Iov (8-10)Cel de-al doilea prieten al lui Iov îl înfruntă pe acesta într-un mod cu totulcategoric El îl acuză pe Iov de păcat. Argumentând cu autoritatea tradiţiei, elafirmă că suferinţa este cauzată de păcat (8:4). Cuvintele sale sunt "sare pe ranădeschisă"16 pentru credinciosul în încercare. Pornind de la aceeaşi dogmă aretribuţiei, Bildad învinuieşte pe copiii lui, îl îndeamnă pe Iov la pocăinţă pentrua obţine binecuvântarea.Iov acordă credit teoretic afirmaţiilor prietenilor săi, prin care ei susţin căDumnezeu nu-1 părăseşte pe cel neprihănit, însă arată că nici un om nu poate fiatât de drept încât să nu poată fi acuzat de Dumnezeu (9:2) şi că Dumnezeu nugreşeşte. în suferinţa sa, Iov descrie în mod patetic puterea lui Dumnezeuevidenţiată în manifestările naturii (vânt, zăpadă, cutremure etc) (9:4-8). Recu-noaşte că va depinde doar de harul lui Dumnezeu, însă că Cel Atotputernic îşibate uneori joc de cel neprihănit şi omul ar avea nevoie de un mijlocitor în faţaMarelui Judecător (9:33). Ideea cu mijlocitorul constituie prima exprimare anădejdii lui Iov în suferinţă.Iov este convins că Dumnezeu îi ştie nevinovăţia de aceea doreşte să moară.(4) Scena a patra. Declaraţia lui Ţofar privind înţelepciunea lui Dumnezeu şirăspunsul lui Iov (11:1-14:22).Ţofar, al treilea prieten al lui Iov, ia cuvântul şi acuză pe Iov. El nuapelează nici la experienţa religioasă, nici la înţelepciunea trecutului ci vorbeşteca un bigot în baza autorităţii personale, crezând că el apără în mod infailibil peDumnezeu. El ridiculizează pe Iov privind pretenţia de nevinovăţie şi afirmă căIov ar fi meritat să păţească mai rău. îndeamnă la pocăinţă afirmând că, dacăIov va renunţa la păcat, va scăpa de suferinţă, va fi iertat şi va avea parte deprosperitate şi fericire. Ţofar reafirmă principiul retribuţiei din teologia orto-doxă, excelează în prezentarea înţelepciunii lui Dumnezeu însă in cruzimea luifaţă de omul în suferinţă nu poate accepta nici o altă alternativă în derularealucrurilor.Ibid.Iov răspunde sarcastic cuvintelor arogante rostite de Ţofar. "S-ar putea zice,în adevăr, că neamul omenesc sunteţi voi şi că o dată cu voi va muri şi înţelep-ciunea" (12:2). Se vede că şi Iov era la curent cu doctrina retribuirii, însă tocmaide aceea se întreabă de ce el, nevinovat, trebuie să sufere pe când păcătoşii pros-

peră. El afirmă suveranitatea lui Dumnezeu, arată că şi el cunoaşte teoriilerespective, doar că acestea nu se aplică în cazul lui şi că suferinţele sale nu sedatorează păcătuirii. Apoi, se adresează lui Dumnezeu (13:20) nădăjduind că vaavea biruinţă. Este hotărât să se prezinte în faţa lui Dumnezeu cu cazul lui, iardacă cineva va dovedi că este păcătos, va fi gata să moară în resemnare.Apelează apoi la Dumnezeu, rugându-1 să-şi tragă mâna de deasupra sa şi să-1scutească de frică (13:21). In capitolul 13:24 este expusă tema cărţii în modulcel mai clar. Deşi Iov este preocupat de ideea: "De ce suferă cel neprihănit?",mai mult îl macină gândul: "De ce Dumnezeu tace în faţa suferinţei sale?"Capitolul 14 este dedicat prezentării efemerităţii vieţii. Iov recunoaşte căDumnezeu este atoateştiutor, iar omul are natură păcătoasă şi are nevoie deiertare. Fiziceşte, moartea este sfârşitul omului. Omului îi este dat să trăiască osingură dată; alternativa reîncarnării este exclusă, acum este timpul salvării.Comparând viaţa omului cu un copac, în disperarea sa, Iov consideră că omuleste in dezavantaj. Copacul poate să mai odrăsleasci pe pământ, însă loculomului este în Şeol (locuinţa morţilor).Imaginea apropierii umbrelor morţii îi dau lui Iov ocazia să atingă al doileaplan al nădejdii - nădejdea nemuririi. El îşi ridică privirile şi scrutează orizontuldincolo de umbra morţii, pledează pentru continuitatea distinctivă după moarteşi aspiră spre posibilitatea reînvierii şi a părtăşiei cu Dumnezeu, de care însăpare să se îndoiască datorită suferinţei.Aşa cum afirmă şi Criswell17, conţinutul actului întâi din cartea Iov ridicăcâteva întrebări deosebit de cruciale, ca, de exemplu:- de ce a fost omul născut pe pământ? (3:3; 10:18).- de ce trebuie să-1 servească omul pe Dumnezeu? (1:9).- poate fi omul neprihănit înaintea lui Dumnezeu? (9:2).- poate omul cerceta lucrările ascunse ale lui Dumnezeu? (11:7).- poate fi omul de folos lui Dumnezeu? (22:3).- dacă omul moare, se va mai scula el iarăşi? (14:14).In încheierea primului act, Iov cade iarăşi în deznădejde.1.5.3. ACTUL 2 - SOARTA CELOR PĂCĂTOŞI (15:1-21:34)Actul al doilea din cartea Iov conţine al doilea ciclu de cuvântări rostite deprietenii lui Iov cât şi răspunsurile acestuia după cuvântarea fiecăruia. Fiecaredintre cei trei discută din nou, tratând problema legată de "soarta celor răi". Ein-au reuşit să-1 convingă pe Iov de existenţa păcatului în viaţa lui şi de aceea elsuferă. Discuţiile lor par să se intensifice, probabil în speranţa de a-1 convingele vinovăţie. Se pare că "pe măsură ce Iov devine mai vehement, prietenii săidevin mai severi".18

' The Criswell Study Bible, p. 616.! Francis I. Andersen, Tyndale Old Testament Commentaries, p. 174.(1) Scena întâi - A doua cuvântare a lui Elifaz şi răspunsul lui Iov(15:1-17:16)Elifaz pune sub semnul întrebării înţelepciunea lui Iov. El întreabă: "Se cadesă dea înţeleptul ca răspuns înţelepciune deşartă?" (15:2). în cuvântarea saexprimă o atitudine sarcastică faţă de Iov. Dacă Iov ar fi înţelept, nu ar vorbicuvinte fără noimă. Elifaz caută cu tot dinadinsul să accentueze că principiiletradiţionale de crez sunt cu siguranţă mai importante decât părerile individualeale lui Iov. El prezintă încă o dată soarta celor răi, potrivit cu concepteletradiţionale, şi anume, că cei răi nu pot să prospere. Concluzia este că Elifaz seprezintă ca omul înţelept care rosteşte cuvintele lui Dumnezeu, iar Iov este omulcare este prost şi periculos, pretinzând că e nevinovat. Cuvântarea lui Elifazdevine năvalnică în încercarea sa de a-1 dovedi pe Iov vinovat înaintea luiDumnezeu. în scopul acesta el oscilează între acuzarea lui Iov de un păcatconcret, în ce priveşte exprimarea pretenţiei lui de nevinovăţie, şi ideea generalăprivind imposibilitatea omului de a fi curat. Pretenţia lui Iov este nebunie,

întrucât Dumnezeu găseşte necurăţie şi în sfinţii Săi din ceruri.Iov, în necunoştinţă de cele petrecute în scena celestă cu intervenţia luiSatan, se plânge că atât Dumnezeu i-a devenit adversar, cât şi prietenii săi,oamenii (16:9-11). Ei au devenit nişte "mângâietori supărăcioşi", care folosescvorbe în vânt. Iov continuă să prezinte situaţia lui disperată, dar cu toate acestease declară nevinovat şi se ridică pe culmi de credinţă, năzuind spre a avea unmijlocitor întru El şi Dumnezeu, care ar putea să-i spriine pricina (16:19). Cuaceste cuvinte este scoasă în evidenţă ideea mesianică privind Mijlocitorul dincer, Dumnezeul om, care poate pleda pentru situaţia dezastruoasă a omului(16:19-21; ITim. 2:5; Evr. 1:3; 2:9-10, 17-18; 4:14-16). Este prezentat şi cel de-al treilea moment în care Iov se ridică pe înălţimile nădejdii credinţei. Iov celneprihănit trebuie să prospere în neprihănirea lui în orice împrejurare, nu doardin pricina binecuvântărilor Domnului.în încheiere, Iov îşi plânge iar de milă şi îl acuză pe Dumnezeu pentrutragediile sale (16:13,14; 17:13-16).(2) Scena a doua - A doua cuvântare a lui Bildad şi răspunsul lui Iov(18:1-19:29)Bildad îl ridiculizează pe Iov întrebându-1 dacă nu cumva i se pare Că eleste atât de special în ochii lui Dumnezeu încât ar trebui să fie schimbată şilegea retribuirii, care este universală. El încearcă disperat să-1 determine pe Iovsă se pocăiască, considerându-1 vinovat şi pedepsit din pricina păcatului.în răspunsul său Iov le reproşează Că l-au batjocorit prin cuvântările lor "dezece ori", adică atât de mult cât e posibil (10 indicând valoarea ideală). Apoi, seplânge Că nu a primit nici un ajutor de la Dumnezeu. în răspunsul său cătreBildad în capitolul 19, Iov se ridică din cele mai adânci prăpăstii ale disperăriipe cele mai înalte culmi ale credinţei. Conştient că nu poate găsi nici unrăscumpărător pe pământ, se îndreaptă cu nădejde spre Răscumpărătorul dinceruri. El prezintă câteva trăsături caracteristice ale portretului Răscumpărăto-rului prezentate în duhul profeţiei astfel:- Răscumpărătorul este personal ("meu");- El este viu;- se va ridica pe pământ;- El este Dumnezeu;- El va fi binevoitor cu credinciosul;- va fi o întâlnire personală cu El;- apariţia Răscumpărătorului este mult dorită de sufletul zbuciumat;- Răscumpărătorul face dreptate celui credincios (19:25-29).Fără îndoială, portretul constituie o frumoasă profeţie mesianică. Cu acestecuvinte Iov dovedeşte că a găsit răspunsuri la propriile sale îndoieli din capitolul14. Răscumpărătorul biruie moartea.(3) Scena a treia - A doua cuvântare a lui Ţofar şi răspunsul lui Iov(20:1-21:34)Indiferent la strigătul disperării şi la nemaipomenita mărturisire de credinţăa lui Iov, Ţofar, în cea de-a doua cuvântare, îşi exprimă simţămintele de ominsultat şi insistă în convingerea sa cu privire la privind soarta celor răi şipăcătoşi. Biruinţa, despre care vorbeşte Iov este considerată de Ţofar ca fiindbiruinţa celor răi, care este de scurtă durată, pentru că cei răi sunt nimiciţi total(20:5-6). în mintea lui nu încape nici o îndoială că Iov a păcătuit, că zilele salebune s-au dus pentru că păcatul său 1-a ajuns. în sarcina lui Iov sunt aruncatefără milă faptele celui nelegiuit asuprirea săracilor, lăcomia şi nedreptatea, elfiind acum este tras la răspundere de către însuşi Dumnezeu.In cuvântarea sa, Ţofar atinge acel principiu clasic privind plăcerea de oclipă a păcatului (20:12-15). însă efectul păcatului asupra celui nelegiuit estedezastruos (20:16-29). Deşi principiul enunţat este biblic, aşa cum s-a spus:"Este vrednic de menţionat faptul că un semn al îngustimii credinţei lui Ţofar

este dovedit de cuvântarea lui care nu conţine nici o menţiune despre faptul căcei răi s-ar putea pocăi şi ar putea recâştiga favorul lui Dumnezeu. Ţofar estelipsit de compasiune, iar Dumnezeul lui lipsit de îndurare".19

In răspunsul său, Iov le cere prietenilor să tacă pentru că mângâierile adusede ei sunt o povară. Nu numai că Iov respinge punctul de vedere al prietenilorlui susţinându-şi propria poziţie, dar se adânceşte tot mai mult în afirmaţiile saleşi se consideră deplin îndreptăţit să fie tulburat şi nemulţumit (21:4), deoarececei răi sunt fericiţi, nu au parte de suferinţă şi se bucură de viaţă lungă, dispunde putere şi se bucură de urmaşi, stăpânesc mari avuţii şi au parte deprosperitate (21:7-13). Cei răi tăgăduiesc pe Dumnezeu şi asistă la suferinţacelor neprihăniţi; de aceea ei nu văd necesar să-1 servească pe Dumnezeu(21:14-15). In disperarea sa, Iov aduce în sprijinul spuselor sale evidenţe palpa-bile cunoscute de către mulţi dintre muritori. Cei răi mor în pace pe când ceineprihăniţi suferă. Prin aceste cuvinte vorbitorul exprimă poziţia scepticismuluiclasic.1.5.4. ACTUL 3 - PĂCĂTOŞENIA LUI IOV (22:1-26:14)Cu actul al treilea începe cel de-al treilea ciclu de cuvântări şi ultimele, încare primii doi dintre prietenii lui Iov continuă să-1 învinuiască de păcat. Actulcuprinde două scene în care Elifaz şi Bildad îşi expun din nou părerile, fiecareexpunere fiind urmată de răspunsul lui Iov.' Ibid., p.197.£) Scena 1 - A treia cuvântare a lui Elifaz şi răspunsul lui Iov (22:1-24:25)In a treia cuvântare a sa, Elifaz îl acuză pe Iov de păcate specifice decomitere, de omitere, de abuz de putere şi influenţă, şi-1 avertizează că urmeazăjudecata lui Dumnezeu. în pornirea sa vorbitorul aproape că rosteşte o blasfemieîmpotriva lui Dumnezeu, afirmând că Dumnezeu nu are nici o consideraţie faţăde neprihănirea personală a omului, că acesta foloseşte doar persoanei în cauză.Apoi, în mod sarcastic, îl întreabă dacă consideră că este pedepsit din cauzaevlaviei sale (22:1-4). Elifaz face chiar o listă cu păcatele lui Iov (22:5-9) pecare, deşi Iov încearcă, nu le poate ascunde dinaintea lui Dumnezeu (22:14), iaratitudinea lui tinde spre poziţia prin care cei din vechime (poate face aluzie lacăderea omului) l-au alungat pe Dumnezeu de la ei (22:17).în încheiere, Elifaz îl îndeamnă pe Iov să se împrietenească cu Dumnezeu.Renunţând la păcat şi la valorile vremelnice, să se orienteze spre virtute şiatunci Dumnezeu va fi bogăţia sa care îl va umple de fericire (22:21-30).în ciuda faptului că sunt greşit aplicate, cuvintele lui Elifaz din versetele21-30 constituie o monumentală descriere a pocăinţei şi a binecuvântărilor caredecurg dintr-o sinceră întoarcere la Dumnezeu. Elifaz a fost bun teoretician;- întoarcerea la Dumnezeu include îndepărtarea fărădelegii , a păcatului(v.23);- întoarcerea la Dumnezeu include îndepărtarea a tuturor valorilor păcătoasede dragul de a-L avea pe Dumnezeu, suprema bogăţie (v.24-26);- întoarcerea la Dumnezeu cuprinde primirea învăţăturii Sale, a cuvântuluicare trebuie păstrat în inimă (v.22).Rezultatele întoarcerii la Dumnezeu sunt nebănuit de mari:- pacea şi fericirea (v.21,22);- reabilitare în har (v.23);- părtăşia cu Dumnezeu şi bucuria mântuirii (v.25-27);- succes în tot ce va întreprinde (v.28-29);- conlucrare cu Dumnezeu (v.30).Exceptând ideile care indică o tendinţă către "Evanghelia prosperităţii",cuvintele lui Elifaz descriu într-un mod strălucitor pocăinţa şi urmările ei înviaţa omului.în răspunsul său, Iov se arată neînţeles de prietenii săi şi doritor să-şiprezinte cazul înaintea lui Dumnezeu (23:1-17). El socoteşte că acolo ar găsi şi

iertare, şi îndreptăţire. Iov îşi reaminteşte atributele lui Dumnezeu, care e dreptşi rezonabil, omniprezent şi neschimbabil. însă, ce îl tulbură este întrebarea:"Oare de ce Dumnezeu este pasiv în faţa suferinţei celui drept şi de ce nelegiui-tului îi merge bine şi nu i se cere socoteală pentru purtarea sa păcătoasă?"(24:1-25).(2) Scena 2 - A treia cuvântare a lui Bidad şi răspunsul lui Iov (25:1-26:14)Scurta cuvântare a lui Bildad din acest ciclu dovedeşte că prietenii lui Iovşi-au epuizat argumentele. El se limitează la reamintirea caracterului transcedental lui Dumnezeu şi a adevărului că nici un om nu poate fi fără vină înaintea luiDumnezeu.în răspunsul său Iov dovedeşte că îl cunoaşte foarte bine pe Dumnezeu şiatotputernicia sa. El ajunge să afirme aici chiar şi acel principiu cosmic alsusţinerii Pământului în univers fără să fie plasat sau atârnat de ceva (26:7).Până a ajunge pe cale ştiinţifică la acest concept omenirea a cunoscut multepăreri false şi obscurantiste, iar oamenii de ştiinţă au cheltuit multă energie şiinteligenţă. Iov a ştiut lucrul acesta prin Duhul lui Dumnezeu. însă Iov critică cusarcasm faptul că prietenul său, ca şi ceilalţi nu ştie să mângâie pe cel însuferinţă.Cu aceasta se încheie comentariul celor trei prieteni faţă de situaţia lui Iov.Ţofar nu a mai vorbit în cadrul celui de-al treilea ciclu. Ei toţi au încercat să-1convingă pe Iov de vinovăţia evidenţiată, după părerea lor de legea neschimbatăa retribuirii drepte, care se armonizează perfect cu justeţea lui Dumnezeu şivinovăţia celui ce suferă. Ceea ce nu ştiau ei este că Dumnezeu este plin deîndurare şi că El nu acţionează în mod mecanic.1.5.5. ACTUL 4 - MONOLOGUL LUI IOV(27:l-31:40)In actul al patrulea Iov vorbeşte ca unul care nu-şi mai poate opri durerea. încinci scene el prezintă idei distinctive prin care dovedeşte că el doreşte sărămână lângă Dumnezeu, însă desigur nu înţelege felul în care lucreazăDumnezeu.(1) Scena întâi - Lipsa de nădejde pentru cel rău (27:1-23)Iov îşi exprimă nemulţumirea că prietenii săi deşi îl cunosc şi ştiu că elspune doar adevărul, au totuşi această atitudine de adversitate (27:1-12). El nutăgăduieşte conceptul dreptei retribuţii, însă afirmă că sunt şi cazuri în carelucrurile stau altfel şi aşa este cazul său.(2) Scena a doua - înţelepciunea lui Dumnezeu (28:1-28)Iov afirmă că adevărata înţelepciune se găseşte numai la Dumnezeu, deşiomul a reuşit să descopere multe din minunăţiile operei Lui în univers. Dorinţalui Iov este să câştige mai multă înţelepciune pentru a putea pricepe misterulsuferinţei. înţelepciunea lui Dumnezeu nu poate fi cumpărată. Dumnezeu arevelat omului înţelepciunea sa (28:27). Afirmaţia face parte din principiulcunoaşterii lui Dumnezeu de către om doar în urma revelaţiei divine. înţelep-ciunea dezvăluită de Dumnezeu omului nu-i dă răspuns la toate întrebările pecare şi le pune, ci îl orientează pe om spre "frica de Domnul", care se identificăcu înţelepciunea, şi spre "depărtarea de rău". Concluzia este certă: "Şi omuldevine înţelept prin reverenţa (evlavia) către Dumnezeu şi respingerea răului(păcatului)"20

(3) Scena a treia - Trecutul regretat (29:1 -25)In scena a treia a cuvântărilor sale Iov prezintă trecutul său sclipitor şimarile binecuvântări, pe care le regretă profund. El priveşte înapoi spre epocade aur a trecutului de care-i făcuse Dumnezeu parte. Trecutul lui poate ficaracterizat astfel: fericire deplină în familie sub binecuvântarea şi prezenţaDomnului, deplin succes în afaceri şi respect universal în societate (29:1-11).Toate acestea rezultau în deplină eficienţă în slujirea celor lipsiţi şi năpăstuiţişi în căutarea drepturilor omului (29:15-17).°David and Pat Alexander, The Lion Handbook to the Bible, p.324.

Această cuvântare a lui Iov dezvăluie conceptul idealismului stării credin-ciosului şi înclinaţia acestuia de a se refugia în trecut din momentele triste aleprezentului şi ale încercărilor de care are parte omul (29:12-17).(4) Scena a patra - Prezentul îndurerat (30:1-31)In contrast cu trecutul strălucitor, prezentul stârneşte durerea şi mila. Ceimai de jos îl batjocoresc (30:1-15). Necazurile l-au distrus atât fizic, cât şiemoţional (16-230. Iar ceea ce îl îndurerează cel mai mult este faptul că Dum-nezeu nu-i răspunde şi nu-i vorbeşte, fapt ce dă naştere la o dilemă. întreagascenă este complet ilustrată prin expresia figurativă: "Harfa mea s-a prefăcut îninstrument de jale" (30:31).£5). Scena a cincea - Reafirmarea inocenţei (31:1 -40)în ultima parte a cuvântării sale Iov reafirmă propria inocenţă. S-a ferit depăcat şi imoralitate în gând, privire şi faptă (31:1-12). Comportamentul său afost corect şi în relaţia cu semenii. El era corect faţă de slujitorii săi şi milostivfaţă de cei în nevoi (31:13-23). S-a ferit de încrederea în lucrurile materiale, în"mamona" trecătoare (31:24-25), precum şi de închinarea la idoli (26-28). Com-portamentul său a fost drept în toate. Faţă de tot comportamentul său, Iov estegata să se supună urmărilor legii dreptei retribuiri în fiecare domeniu al vieţiisale, supunându-se înaintea dreptăţii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, tânjind dupătrecutul său strălucitor cufundat în prezentul dezastruos, însă reafirmându-şiinocenţa.1.5.6. ACTUL 5 - ÎN APĂRAREA LUI DUMNEZEU; CUVÂNTAREALUI ELIHU (32:1-37:24)Apărând pe neaşteptate, Elihu, cel de-al patrulea prieten al lui Iov, îşiexpune cuvântarea sa în actul cinci. Numele lui însemnează: "El este Dumne-zeul meu" şi era fiul lui Barachel, Dumnezeu binecuvântează". El fiind maitânăr a aşteptat să vorbească cei înţelepţi, dar aceştia n-au fost în stare sărăspundă la pretenţia de nevinovăţie a lui Iov.Cuvântarea lui este rostită sub impulsul insatisfacţiei şi al supărării atât faţăde Iov, cât şi faţă de cei trei prieteni. El a fost supărat pe Iov pentru că el eraneprihănit în ochii lui şi se justifica şi se îndreptăţea pe sine în loc să îndrep-tăţească pe Dumnezeu. De asemenea, era supărat pe cei trei prieteni pentru că eiîl condamnau pe Iov fără a avea dovezi în ceea ce priveşte păcatul lui.Cuvântarea lui Elihu se desfăşoară în patru scene.(1) Scena întâi (32:1-33:33)Elihu apare şi îşi justifică atât intervenţia cât şi motivaţia de a fi tăcut pânăacum. El pretinde că vorbeşte din autoritatea Duhului Domnului. El apelează laIov cerându-i să recunoască felul drept de a fi al lui Dumnezeu. Iov se conside-rase victima inocentă a lui Dumnezeu, acuză la care Dumnezeu nu răspunde(33:9-13).Ceea ce trebuie să înţeleagă oamenii este că Dumnezeu vorbeşte omului înmulte feluri: prin vise şi suferinţe, cu scopul de a-1 salva şi nu de a-1 distruge(33:15,19,30). Dumnezeu este gata să se îndure de omul disperat prin inter-mediul unui înger mijlocitor şi al unui preţ de răscumpărare (3:23-24). Actulizbăvirii omului cuprinde, desigur, şi pocăinţa sinceră a omului (33:27-30). Celmântuit cântă şi vesteşte mântuirea.(2) Scena a doua (34:1-37)Elihu respinge categoric ideea că Dumnezeu ar fi nedrept, aşa că atât cel răucât şi cel bun sunt trataţi la fel. Pentru asemenea concepţie. Iov este mustrat cuasprime. în continuare, Elihu expune teologia sa care în principiu este camaceeaşi cu a celorlalţi prieteni ai lui Iov. Şi, întrucât nu se poate ca şi Iov şiDumnezeu să aibă dreptate. Iov trebuie să fie vinovat. Cu oarecare mândrie,Elihu declară că Dumnezeu este suveran absolut şi nu dă socoteală nimănui deceea ce face şi tratează pe om cu totală justeţe. Elihu are dreptate însă se pare cănici el nu ştie că justeţea lui Dumnezeu decurge din caracterul Său şi nu doar

din puterea Sa aşa cum vede Elihu. El afirmă că Iov este încercat de dumnezeu.Vorbitorul nu întrevede harul lui Dumnezeu (34:33-37).(3) Scena a treia (35:1-16)Elihu respinge plângerea lui Iov care afirmase că nu-i foloseşte omului săfie neprihănit. Dimpotrivă, el declară că neprihănirea omului nu foloseşte lanimic lui Dumnezeu, ci numai omului în cauză (35:1-8). Această părere a luiElihu aparţine teologiei vremii de atunci. Adevărul este că lui Dumnezeu îiplace neprihănirea, ascultarea şi iubirea omului şi-1 supără păcatul şi vinovăţiaacestuia (2Sam.ll;27; 12:13; Iov 1:8; 2:3). Omul trebuie să vină la Dumnezeuîn umilinţă, să caute harul şi îndurarea Domnului care-1 încearcă pe om, iar înmijlocul încercării îl înveseleşte (35:10; Fapt.Ap. 16:25).(4) Scena a patra (36:1-37:24)In continuare, Elihu arată că providenţa lui Dumnezeu este spre bineleomului şi măreţia lui poate fi văzută în natură. Elihu repetă conceptul său desprejusteţea lui Dumnezeu. Suferinţa celor neprihăniţi are ca scop conducerea lor lapocăinţă. Cei care se întorc la Dumnezeu vor prospera, iar cei care nu se întorcvor muri. Singura alternativă a lui Iov este pocăinţa. Elihu este cel careformează cea mai clară şi dreaptă afirmaţie privind problema lui Iov. Suferinţai-a fost trimisă să-1 îndepărteze de rău nu să-1 împingă spre rău (36:21). Incapitolele 36 şi 37, printr-un limbaj frumos, poetic, Elihu prezintă pe Dumnezeuîn natură. A-L slăvi pe El este cea mai măreaţă oportunitate a omului. înprezentarea sa, Elihu face o mare precizare ştiinţifică privind felul cum seformează ploaia care e trimisă de Dumnezeu (36:37). Vocea celui Preaînalt esteidentificată figurativ cu tunetul. Dumnezeu controlează furtuna şi rânduieşteanotimpurile, iar animalele se comportă potrivit cu rânduielile stabilite de El(37:1-24).Cu aceste cuvinte se încheie cuvântările celor patru prieteni adresate lui Iov,precum şi răspunsurile acestuia. Se pot distinge clar conceptele teologice aleprietenilor lui Iov. Acestea au la bază legea retribuirii drepte. Ei au ajuns laconcluzia că Iov a păcătuit. Elihu se distinge de ei prin ideea că neprihănituleste şi încercat de către Dumnezeu, şi prelucrat prin încercare, pentru a fi feritde dezastru şi pentru a fi orientat spre Dumnezeu.Din cuvântările lui Iov se desprind în mod deosebit nişte concepte careconduc la nădejde, pentru ca în final nădejdea să conducă spre credinţă, iarcredinţa spre încredere. Durerea este că după fiecare înălţime Iov se prăbuşeşteîn disperare. El începe în capitolul 3 cu valea disperării, în capitolele 6 şi 7nădăjduieşte în dreptatea finală a lui Dumnezeu. El nădăjduieşte după unmijlocitor (9:15;33). După ce în capitolul 14 face speculaţii filosofice cu privirela viaţa de după moarte şi-şi exprimă credinţa în martorul ceresc (capitolul 16),în capitolul 19 declară în mod monumental credinţa în Răscumpărătorul viu dinceruri. Năzuind spre înălţimi, Iov va ajunge într-adevăr la culmi de viaţăspirituală.1.5.7. ACTUL 6 - PUNCTUL CULMINANT - CONFRUNTAREACU IOV (38:1-42:9)In final, Dumnezeu însuşi confruntă pe Iov în actul şase al dramei. Cerce-tătorii consideră acesta punctul culminant al cărţii Iov. Confruntarea se petreceîn trei scene, în care creatorul prezintă măreţia Sa în creaţie, demască tendinţade acuzare a Sa de către om şi apoi formează verdictul Său în favoarea credin-ciosului.(1) Scena întâi (38:1-40:5) Măreţia lui Dumnezeu în creaţie.Căutând să-1 demaşte ca fiind cel ce întunecă planurile Sale prin cuvântărideşarte, Dumnezeu provoacă pe Iov să-şi recunoască limitele sale în ce priveştecunoaşterea creaţiei lui Dumnezeu. Concluzia este evidentă. Dacă natura creatăde Dumnezeu nu poate fi pe deplin înţeleasă de om, cum ar putea el să înţeleagălucrurile adânci spirituale. Iov îşi dă seama că Dumnezeu pe care încerca el să-1

chestioneze este nespus de mare şi mai presus decât îşi putea el imagina şi că El,şi nu Iov, este cel ce are dreptul să pună întrebări (38:1-4).în faţa lui Iov este evidenţiată înţelepciunea lui Dumnezeu în natură, încontrolarea şi guvernarea mărilor pământului, aducerea zorilor dimineţii, cerce-tarea adâncurilor şi a locuinţei morţilor (Şelului), stăpânirea asupra luminii şiîntunericului, zăpezii şi gheţii şi a tuturor fenomenelor naturii. Mai mult, provo-carea lui Iov continuă prin menţionarea guvernării lui Dumnezeu asupra cosmo-sului, a stelelor şi mărilor, precum şi asupra tuturor vieţuitoarelor pământului.Trebuie remarcat faptul că Dumnezeu nu vine în faţa lui Iov cu o vorbirefilosofică, intelectuală sau cu o apologie asupra problemelor discutate de Iov, şinici nu-i dezvăluie scenele celestiale cu acţiunile Satanei. Dumnezeu urmeazăaceeaşi ordine în revelarea de Sine, ca şi în cazul revelaţiei universale faţă deoameni în general. El se descoperă în natură, în ordinea universului şi a creaţiei.Felul în care Dumnezeu a creat universul şi în care acesta funcţionează este câtse poate de minunat. Prezentarea făcută lui Iov nu contrazice descoperirileştiinţifice (26:7; Isaia 40:12,26; Evrei 1:10-12). Biblia se dovedeşte astfel a fiinfailibilă în ce priveşte ştiinţa şi istoria, precum şi în ceea ce priveşte teologiaşi etica, deşi nu este un manual de ştiinţă.In felul acesta Dumnezeu revelează lui Iov propria Sa personalitate, facân-du-1 să priceapă măreţia, bunătatea şi îndurarea Creatorului. El face pe om săînţeleagă că atunci când acesta îndrăzneşte să-1 chestioneze pe Dumnezeu nunumai că îşi arată ignoranţa (38:2), dar se şi deschide pentru atacul lui Satan(Gen.3:1). Dumnezeu doreşte să fie crezut pe cuvânt să să fie acceptat în bazapropriei Sale revelaţii şi nu a examinării Sale de către om (38:2-3).în urma confruntării divine Iov este întrebat despre încredinţarea pe care oare acum el cel ce vorbea împotriva Celui Atotputernic, Iov ia poziţia omuluicare se umileşte. Deşi nu a primit un răspuns concret la întrebarea sachinuitoare: "De ce suferă cel neprihănit?", Iov se resemnează şi arată că nu vamai vorbi fără însă a pricepe îndeajuns că Dumnezeu a venit la el în mijloculdurerii pentru a-i reafirma şi întări credinţa în bunătatea şi dragostea Sa.(2) Scena a doua (40:6-42:6) Tendinţa de acuzare a lui Dumnezeu de cătreom. în a doua confruntare Dumnezeu demască tendinţa generală a omului dea-L acuza pe Dumnezeu de nedreptate pentru că astfel să-şi evidenţieze propriasa dreptate (Gen.3:4-5). Dumnezeu îi prezintă puterea şi autoritatea Sa în istoriefaţă de cei trufaşi şi răi, pe care apoi o ilustrează prin autoritatea asupra a douăcreaturi specifice: hipopotamul care este neîntrecut în putere şi leviatanul sau"şarpele de apă" (poate crocodilul sau balena), care este neîntrecut în autoritate(40:1-41:34). Omului îi sunt înfăţişate doar două din creaturile lui Dumnezeu pecare el nu le poate controla, aşadar cum ar putea el să stea în faţa Creatoruluiînsuşi care nu datorează nimănui nimic (41:11).Dacă după prima confruntare Iov este determinat să tacă şi să se resemneze,după cea de-a doua confruntare el face un pas înainte în recunoaşterea puterii luiDumnezeu şi se pocăieşte, nu pentru un anume păcat (aşa cum doreau prieteniisăi să-1 dovedească), ci pentru păcatul interior al înclinaţiei lui spre revoltăîmpotriva lui Dumnezeu, pentru lipsa lui de încredere în Dumnezeu, în timpulsuferinţei (42:4-6). Iov nu a suferit pentru că săvârşise anumite păcate însă el caoricare alt om deţinea o fire păcătoasă iar salvarea sa era posibilă numai prinharul lui Dumnezeu. El a fost ridicat de la stadiul de neprihănire personală,umană, la cel de neprihănire pe care o dă Dumnezeu în urma pocăinţei şicredinţei. în urma confruntării lui Iov de către Dumnezeu s-a petrecut oprofundă schimbare în viaţa omului, aşa cum afirmă The Lion Handbook to theBible :Acum Iov şi-a dat seama că a vorbit fără să leînţeleagă, de minimi care sunt mai presus de eL. înainte elalunecase spre erezie, acum el însuşi 1-a văzut pe

Dumnezeu aşa cum a dorit. De acum, nu se mai puneproblema susţinerii cazului său; văzându-L peDumnezeu. îi este de ajuns. întrebarea lui rămâne fărărăspuns. însă el este satisfăcut. Este de neconceput caacest Dumnezeu să-1 părăsească vreodată sau săacţioneze inconştient. El se poate încrede unde nuînţelege. Acum el poate accepta ce vine asupra lui.Neprihănirea proprie se topeşte. Iov regretă cuvintelerostite. Privind la Dumnezeu şi închinându-se. el este înstare să-şi vadă problemele sale în perspectivă.21

Iov fusese învinuit de Satan în problema motivaţiei pentru neprihănirea sa.Acum. când prin adânca umilinţă şi pocăinţă recunoaşte nevoia de relaţiepersonală cu Dumnezeu, obţine cea mai mare victorie. Când a renunţat la tot acâştigat totul. Acesta este paradoxul comun al Vechiului şi NouluiTestament.(3) Scena a treia (42:7-9) Verdictul lui Dumnezeu în favoarea credinciosuluiSău aflat în suferinţă.Dumnezeu nu se lasă dator faţă de omu 1 care alege să se încreadă în El.De îndată după pocăinţă. Dumnezeu este de partea lui Iov. credinciosul Său.-'lbid.,p.326Teoreticienii, prietenii lui Iov, sunt înfruntaţi pentru teoriile şi interpretările lorfalse, sunt declaraţi vinovaţi.Teoria tradiţională a principiului retribuţiei şi a suferinţei din pricina păca-tului nu este conform cu adevărul lui Dumnezeu. Păcatele specifice nu sunttotdeauna motivaţia suferinţei (Iacov 1:2-7; 5:10-11; lPetru 3:14-17; 4:12-19).în acelaşi timp, cel neprihănit ridicat pe treapta înaltă a încrederii în Dumnezeuîn orice împrejurare este aşezată de către Domnul lui ca preot pentru neprihăniţiicu numele însă fiind vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Izbăvirea lor este legată demijlocirea şi jertfele aduse de adevăratul neprihănit.Frumoasa carte Iov se încheie cu epilogul (42:10-17). După ce a îndeplinitfuncţia de preot pentru prietenii săi care i-au făcut rău, bunăstarea şi bogatabinecuvântare se întoarce asupra lui Iov. Primeşte îndoit în cele materiale. Estecompensat emoţional şi sentimental fiind vizitat, mângâiat şi umplut de daruridin partea celor dragi. Familia sa frumoasă este restaurată la acelaşi nivel ca maiînainte (şapte feciori şi trei fete). Iov a murit apoi fericit şi sătul de zile. Carteaindică în mod direct spre restaurarea în Isus Hristos, Domnul.CAPITOLUL II

PSALTIREACARTEA SLĂVIRII LUI DUMNEZEUCea de-a doua carte din grupul cărţilor poetice în canonul protestant esteCartea Psalmilor, supranumită şi "Psaltirea", cea mai extinsă şi una dintre celemai de seamă cărţi din cuprinsul Sfintelor Scripturi. In canonul evreiesc Psalmiireprezintă prima parte din colecţia "Ketubim" (Scrierile). Datorită importanţeiacesteia şi a poziţiei pe care o ocupă în cuprinsul scrierilor sfinte, numele ei afost acordat întregii diviziuni (Luca 24:44), aceasta fiind şi Cartea de imnurireligioase a poporului evreu. Importanţa ei a fost marcată din plin şi în altenaţiuni în care Biblia a fost tradusă. în limba română Psalmii a fost cartea ceamai tradusă din înteraga Biblie şi a fost apreciată şi citită de către toţicredincioşii de toate confesiunile. Nicolae Iorga obişnuia să spună că "poporulromân s-a născut în tinda Bisericii, iar abecedarul pe care a învăţat să citească afost "Psaltirea".Aşa cum afirmă Jensen:Cineva, vorbind despre întreaga Biblie ca despre"Templul adevărului" şi despre diferitele cărţi ca diferitesăli ale templului, a numit Psalmii "camera de muzică"

"... Aici Duhul Sfânt atinge fiecare coardă sensibilă anaturii umane: de la notele joase ale vaietelor umane dinPsalmul 51, până la notele înalte ale exaltării dinPsalmul 24... din cele 283 de pasaje citate din VechiulTestament în Noul Testament, 116 sunt din cartea Psal-milor ,22

Aceeaşi importanţă este acordată şi astăzi Psalmilor în bisericile creştine.Cele mai frumoase imnuri din bisericile protestante sunt Psalmii versificaţi şipuşi pe melodii sublime. Iar cartea cea mai citită în întâlnirile devoţionale dinbisericile evanghelice şi "Cartea de rugăciune" a acestor biserici rămâne carteaPsalmilor, pe care mulţi credincioşi au învăţat să se roage. Această carte este deo inestimabilă valoare spirituală.2.1. TITLUL CĂRŢIIîn originalul ebraic numele cărţii vine de la cuvântul trVnri /Tehilim/însemnând "laudele" sau "slăvirile". Din aceeaşi rădăcină vine şi cuvântul"Haleluia", care este o expresie consacrată de slăvire. Cartea în sine se numeşte22

Jensen, p. 272.în original Dvnil "IŞD/Seifor Tehilim/, "Cartea slăvirilor", "Cartea cântărilorde slavă". Faptul că această carte începe cu Dumnezeu binecuvântând omul şisfârşeşte cu omul binecuvântându-L pe Dumnezeu este cât se poate deconcludent privind natura şi conţinutul acestei minunate cărţi.. în Septuaginta titlul cărţii este Psalmoi /Psalmoi/, de unde avem numirea dePsalmi în limba latină şi română, cât şi cuvântul bisericesc de Psaltire pentrucolecţia Psalmilor.Unii dintre psalmi poartă numirea individuală de "YiDTQ /Mizmor/, adică"Psalm" sau "Cântare", mai ales cei 57 de psalmi care se cântau cu acompania-ment de instrumente.Potrivit cu această terminologie, colecţia Psalmilor este cartea care conţineacele cântări inspirate ce constituiau vărsarea inimii umane credincioase înain-tea lui Dumnezeu în slăvire, bucurie, lamentare, implorare şi mărturie a Dom-nului sub inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt.Cartea Psalmilor a fost dintotdeauna considerată ca "Inima Bibliei". încanonul evreiesc ocupa primul loc în secţiunea scrierilor sfinte, iar în canonulprotestant este plasată în inima Sfintei Scripturi, parcă potrivit cu importanţaacordată.2.2. AUTORULPopular, cartea Psalmilor este numită şi "Psalmii lui David", aceastadeoarece mulţi din psalmii din Sfânta Scriptură au fost într-adevăr compuşi şicântaţi de către împăratul David, profet şi mare cântăreţ în poporul luiDumnezeu. Psalmii însă au fost scrişi de mai mulţi autori, după cum urmează :- 73 de psalmi au fost scrişi de către David, fapt atestat de însuşi textulacestora în original. Se ştie, de altfel, că David a fost un dulce cântăreţ în Israel(2Sam. 23:1);- 10 psalmi au fost scrişi de către fiii lui Core, unul din cântăreţii cetelor dela templu însărcinaţi cu laudele Domnului;- 12 aparţin lui Asaf, un alt vestit cântăreţ din cetele de la templu;- 2 psalmi au fost scrişi de către Solomon, împărat deosebit de cult şiînţelept;- unul a fost scris de cântăreţul Etan;- unul de cântăreţul Heman şi- unul a fost scris de robul Domnului, Moise.Toţi aceştia însumează numărul de 100 de psalmi, care sunt atribuiţiautorilor amintiţi mai sus prin remarca textuală a fiecăruia din aceşti psalmi.Restul de 50 de psalmi apar ca fiind anonimi în textul masoretic, însă sunt

evidenţe certe în favoarea opiniei că şi unii dintre aceştia au fost scrişi tot decătre David. Exemplu: Psalmul 2 este atribuit lui David în Fapte 4:25; Psalmul95 este atribuit lui David în Evrei 4:7. Aşa cum observă Jensen, comparândtextul din Psalmul 105:1-15 cu 1 Cronici 16:8-22 şi Psalmul 96 cu 1 Cronici16:23-33 ne putem convinge cu uşurinţă că David este autorul acestor Psalmi.23

23

Jensen, p. 274.

Trebuie reţinut faptul că în Septuaginta mai sunt încă 15 psalmi atribuiţi lui )avid, care în textul masoretic sunt anonimi.24

2.3. CADRUL CĂRŢII PSALMIConsiderând cadrul cărţii, avem, desigur, de-a face cu data scrierii salinilor. Nici o altă carte din Biblie nu are atât de mulţi scriitori diferiţi şi nu : extinde pe o aşa de lungă perioadă de timp ca această carte a Psalmilor, impui scrierii Psalmilor se identifică cu timpul diferiţilor autori, Psalmii fiind origine cântări sau poeme individuale, care apoi au fost adunate în mici ilecţii şi în final au format colecţia Psalmilor din Sfânta Scriptură.Perioada cărţii Psalmilor se extinde între anii cea. 1400-500 î.Hr. Cel mai chi pare să fie psalmul 90, un psalm al lui Moise care provine din timpul Iui oise (cea. 1400î.Hr.). Cei mai mulţi psalmi au fost scrişi între anii 1000-931 hr., perioada monarhiei înfloritoare a Israelului sub David şi Solomon. Psal-ul 137 pare să fi fost scris în jurul sau după anul 722 în timpul exilului, iar :almul 126 în jurul anului 450 î.Hr. în perioada restaurării.Având în vedere faptul că încă pe vremea lui Ezra şi Neemia în perioada staurării s-a format Canonul Vechiului Testament în care a fost inclusă fără ci o discuţie cartea Psalmilor, înseamnă că înainte de această perioadă cei 150 ■ psalmi au fost adunaţi în colecţia numită Cartea Psalmilor sau Psaltirea .în ce priveşte cadrul geografic, acesta este specific fiecărui poem în parte, lentificându-se cu cadrul şi condiţiile în. care s-a aflat autorul în momentul "pectiv. Unii psalmi evocă închinăciunea în casa Domnului; alţii, împrejurări înfruntare a vrăjmaşilor şi izbăvire a psalmistului prin puterea Domnului.De o importanţă crucială în stabilirea cadrului specific al fiecărui psalm este titlul psalmului. Se poate observa că mulţi dintre psalmi dispun de un titlu. :este titluri sunt foarte vechi, deoarece apar şi în traducerea Septuaginta XX) şi au mai multe roluri:- unele redau numele autorului (ex.: "Un psalm al lui David");- unele titluri conţin şi indicii privind tonul şi felul muzicii pe care să fie htate (ex.: "De cântat în felul cântecelor de jale");- unele titluri arată şi cui este dedicat poemul respectiv (ex.: "Către mai rele cântăreţilor");- unele titluri indică şi caracterul psalmilor pe care-i reprezintă (ex.: Psalmul 81,86);- unele titluri indică şi perioada istorică, timpul când psalmul a fost scris .:Psalmul 59 şi 142).Dacă pentru cei din timpurile biblice aceste titluri arătau când trebuie să fie osit psalmul în închinăciune şi cum să fie cântat, pentru cei de astăzi titlurile ită la tălmăcirea psalmilor şi la înţelegerea semnificaţiei lor profunde.In ceea ce priveşte numărul psalmilor, trebuie precizat că în ebraică (textul soretic) sunt 150 de psalmi. Sulurile de la Marea Moartă deţin 151 de psalmi, imul dintre aceştia nu apare în Biblia ebraică. în LXX şi apoi în Vulgatahe Criswell Study Bible, p. 640.

Psalmii 9 şi 10 sunt puşi într-unui singur, ca şi 114 şi 115, iar Psalmii 116 şi 147 sunt divizaţi fiecare în două. Din aceste motive unele versiuni biblice au 150 psalmi, pe când altele 151.2.4. TEMA CĂRŢII I CLASIFICAREA PSALMILORCu toate că, aşa cum le este numele, poemele ce constituie frumoasa carte a Psalmilor sunt "Tehilim", "laudele", şi aceasta ar putea fi considerată tema generală a întregii cărţi:"Laudele aduse lui Dumnezeu", trebuie totuşi remarcat că anumiţi psalmi au teme diferite. Se observă şi faptul că există grupuri de psalmi în care sunt tratate anumite teme. De aceea, s-a încercat clasificarea psalmilor în mai multe feluri, după temele care sunt tratate în Psalmii respectivi. Nu trebuie uitat faptul că diferite categorii de psalmi nu se diferenţiază în mod absolut, iar unele poeme fac parte din mai multe categorii. Poate cea mai simplă şi cea mai concludentă împărţire a psalmilor în raport cu tema acestora

este cea făcută de Criswell Bible Study, astfel:25

- Psalmi de pocăinţă (Ps. 6, 32, 38, 51, 102, 130, 143).- Psalmi de slăvire; Halelul mare şi Halelul mic (113-118 şi 115-118).- Psalmi care invocă răul asupra vrăjmaşilor psalmistului (35, 52, 58, 59, 69, 79,83, 109,137, 140).- Cântările treptelor (120-134).- Psalmi mesianici (2, 8, 16, 22, 23, 24, 40, 41, 45, 68, 69, 72, 89, 96, 98, 102, 110, 118, 132).Jensen clasifică Psalmii în zece categorii, menţionând:Psalmi didactici, istorici, psalmi de slăvire, de pocăinţă, de implorare, de mulţumire, mesianici, psalmi care vorbesc despre natură, psalmii pelerinilor sau ai treptelor şi psalmii blesteme.26

O clasificare a psalmilor după tema acestora, însă mai amănunţită, poate fi următoarea:(1) Psalmi Mesinici, care-L prezintă pe Hristos:- ca rege: 2, 45, 72, 110, 132;- ca rob al suferinţei: 22, 41, 55, 69;- ca Domn înviat: 16;- ca Domn înălţat: 68.(2) Psalmi despre om:- despre înălţarea sa: 8;- despre păcătoşenia sa: 10, 14, 36, 55, 59.(3) Psalmi ce prezintă situaţia lumii şi a celor răi:- cei răi în contrast cu cei buni: 1, 4, 5;- anunţarea pedepsei împotriva celor răi: 10;- prosperitatea celor răi: 37, 73;- soarta celor răi: 9, 11;- încrederea în bogăţii: 49.2SCriswell Study Bible, p. 640. 25 Jensen, pp. 175, 176.

(4) Psalmi ai experienţelor religioase:- pocăinţă şi iertare 25, 32, 38, 51, 130;- convertire: 40;- consacrare: 116;- de încredere: 3, 16, 20, 23, 27, 31, 34, 42, 61, 62, 91, 121;- de învăţătură : 25;- de aspiraţie: 42, 63, 143;- de slăvire: 96, 98, 100, 103, 107, 136, 145, 148, 149, 150;- de închinăciune: 43, 84, 100, 122, 132;- de întristare, mâhnire: 6, 13, 22, 69, 88, 102;- de bătrâneţe: 71;- despre vanitatea vieţii: 39, 49, 90;- despre familie: 127;- despre dorul de casă: 137.(5) Psalmi despre casa Domnului (Biserică):- siguranţa ei: 46;- unitatea ei: 133;- dragostea pentru ea: 84, 122;- gloria ei: 48, 887.(6) Psalmi ai Cuvântului lui Dumnezeu: 19, 119.(7) Psalmi ai misiunii: 67, 72, 96, 98.(8) Psalmi privind datoria conducătorilor: 82, 101.(9) Psalmi ai atributelor divine:-înţelepciune, maiestate şi putere: 19,29,62,66,89,93 97 99118,147;- milostivire: 32, 85, 136;- omniştiinţă: 139;

- omniprezenţă creatoare: 33, 89, 104.(10) Psalmi ai experienţei israeliţilor:- necredinţă: 78;- dezolare şi mizerie: 79, 80;- alunecare: 81;- providenţă divină: 105, 106, 114.Se poate observa că în cartea Psalmilor este prezentată o paletă largă, o-nare varietate de teme. Aici poate fi întâlnită întreaga gamă de sunete alebătăilor şi zbuciumărilor inimii umane sub atingerea Duhului Sfânt al Iui Dum-nezeu: de la extazul bucuriei până la delirul durerii. Psalmii cuprind simţămin-tele inimii umane în legătură cu cele mai variate elemente ale trăirii; de laTemplul lui Dumnezeu până la casa omului, de la câmpul de luptă la siguranţajatnei liniştite, de la tabăra de deportaţi la vatra caldă a familiei. Psalmiicuprind întregul şirag al experienţelor umane în raport cu Dumnezeu, cusemenii şi cu sine.2.5. PARTICULARITĂŢI STILISTICEsunt adevărate poeme, rugăciuni sau cântări scrise în formă poetică. Deşi stilulpoetic este deosebit de frecvent şi în celelate cărţi ale Scripturii (Cartea Iov şiProverbe, precum şi multe din scrierile profetice abundă în stilul poetic),Psalmii constituie cea mai însemnată secţiune poetică compactă în Biblie. Toateformele literare ale stilului poetic evreiesc sunt tributare ideei ce trebuie expri-mată, deoarece comunicarea cuvântului sau a adevărului era sarcina primordialăa scriitorului inspirat. De o mare importanţă este ritmul accentelor în versul saurândul întâi al poeziei. Cel mai comun ritm de accentuare este de trei pe trei.27

Ex. Ps. 26:2.Cercetează-mă, Doamne, încearcă-măTestează-mi inima mea şi mintea.Există însă şi ritm de accentuare de tipul doi, trei, patru şi mai multe accentepe linie în diferite combinaţii. Ex. Ps.27 uzează de ritmul de accentuare trei pedoi, favorit pentru elegii „De cine să mă tem?" (Ps. 27:1).Ritmul de accentuare adaugă mult la operativitatea şi precizia interpretăriipsalmului.Caracteristica fundamentală a poeticii evreieşti este, desigur, paralelismul deidei potrivit căruia în linia a doua a formaţiunii este reluată ideea exprimată înprima linie. Cele mai obişnuite formaţiuni sunt dubletele, cele formate din douărânduri, însă în cartea Psalmilor pot fi întâlnite şi formaţii compuse din treirânduri (triplete) sau din patru rânduri (quartete) etc. în toate aceste cazuri ideeaexprimată în următoarele linii fie că reafirmă ceea ce s-a spus în prima, fie cădezvoltă conţinutul precizând alte detalii, îmbogăţind efectul şi conducând spreun punct culminant al ideei exprimate. Câteva exemple vor fi concludente.Nu ne face după păcatele noastre,nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre (Ps. 103:10)în cea de-a doua linie se repetă cu alte cuvinte ce s-a spus în prima. Inasemenea cazuri ideea este exprimată pe bază de sinonimie, şi se cheamă "para-lelism sinonimic". Sunt şi cazuri de sinonimie când în linia a doua şi în urmă-toarea gândul este dus mai departe, spre un punct culminant.Râurile vuiesc vuiesc, Doamne,râurile vuiesc tare vuiesc tare,râurile se umflă cu puterese umflă cu putere (Ps. 93:3).Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă ceice-L cheamă,Lângă cei ce-L cheamă cu toată inima (Ps. 145:18).Alte cazuri de formaţiuni poetice uzează de aşa-numitul "paralelism anti-tetic", atunci când ideile exprimate în cele două rânduri sunt în antiteză, eviden-ţiind astfel şi mai pregnant ideea ce trebuie exprimată: „Cel rău ia cu îm-

prumut şi nu dă înapoi; dar cel neprihănit este milos şi dă" (Ps. 37:21).Pe lângă sinonimii şi antiteze există şi un sistem de paralelism numit "para-lelism sintetic sau constructiv", în care gândul exprimat în prima linie înainteazăspre punctul culminant în următoarele răspunzând la întrebarea sau problemaridicată în primul (Ex. Ps. 35:10).27

cf.Derek Kidner, Tyndale Old Testament Commentahes, Psalms 1-72 (London:Inter-Varsity Press, 1973), pp. 1 -3.Toate oasele mele vor zice:Doamne, cine poate ca Tinesă scape pe cel nenorocit de unul mai tare decât el,pe cel nenorocit şi sărac de cel ce-1 jefuieşte?Mulţi dintre psalmi sunt adevărate capodopere ale poeziei evreieşti deosebitde fascinante. Conţinutul lor este nu numai inspirat, ci şi aşezat cu tâlc în formede o deosebită frumuseţe. Spre exemplu, Ps. 119 al cărui autor se consideră căr fi fost Ezra; cele 176 de versete sunt grupate în 22 de formaţiuni a câte 8ersete fiecare, iar fiecare verset din aceeaşi grupă începe cu aceeaşi consoanădin alfabetul ebraic (care are 22 de consoane), în formă de acrostih. Psalmul:onstă din 22 de serii de octete în acrostih.Este adevărat că prin traducere se pierde o însemnată parte a frumuseţii şiloate chiar sensul conţinutului acestor poeme. Insă cercetătorul atent care vatudia aceste forme în original va beneficia de deosebita bogăţie de frumuseţe şidei aşezate în conţinutul psalmilor prin inspiraţia Duhului Sfânt şi transmise)rin intermediul elementelor stilului poetic evreiesc.înainte de a trece la prezentarea conţinutului sumar al cărţii şi al unor psalminai este necesară menţionarea expresă a psalmilor mesianici şi un cuvântBespre felul cum trebuie priviţi psalmii ce conţin blesteme asupra vrăjmaşilor.2.6. PSALMI MESIANICI f l!

Aşa cum menţionează Halley: "Mulţi Psalmi care au fost scrişi cu o mie deni înainte de Domnul Isus conţin referinţe la Hristos, care sunt în întregime deeaplicat la vreo altă persoană din istoria omenirii/'28 De aceea, este deosebit demportant să se observe felul în care diferiţii psalmi mesianici l-au prezentat peflomnul Isus, Mântuitorul. Aşa cum afirmă şi Halley, cei mai clari Psalmiîesianici sunt:29

Psalmul 2: Arată divinitatea şi domnia universală a lui Mesia.Psalmul 8: Prin Mesia, omul devine domn al creaţiei.Psalmul 16: Prezintă învierea lui Mesia din morţi.Psalmul 22: Prezintă suferinţele Unsului.Psalmul 45: Prezintă Mireasa regească şi tronul lui Mesia.Psalmul 89: Arată jurământul lui Dumnezeu cu privire la domnia eternă a|egelui Mesia.Psalmul 110: Mesia este regele şi preotul etern al poporului Său.Psalmul 118: Prezintă pe Mesia respins de propriul Său popor, dar apoi puscapul unghiului.Psalmul 132: Prezintă pe moştenitorul etern al tronului lui David.Citind cu atenţie toţi psalmii mesianici, se poate observa că în ei estejrezentat portretul complet al lui Mesia: El este Dumnezeu adevărat, care areIceeaşi fiinţă cu Tatăl, om adevărat, om al suferinţei şi respins de propriul|opor, biruitor şi înviat din morţi, preot, precum şi Domn al Domnilor şiHalley's Bible Handbook, p. 250.1 Ibidem.împărat al împăraţilor. Psalmii abundă în prezentarea lui Mesia ca rege şi aîmpărăţiei Sale slăvite.>.7. PSALMI ÎN CARE SE ROSTESC BLESTEMEASUPRA VRJĂMAŞILOR

Oricare cititor care se va îndeletnici cu studierea frumoaselor poeme dincartea Psalmilor va putea observa, urmărind frecvenţa cuvintelor specifice, căideile de bază exprimate în această carte sunt: încredere în Dumnezeu, bucuriaîn Domnul şi îndurarea lui Dumnezeu.Dacă toate acestea încântă urechea şi alină sufletul cititorului înălţându-1 totmai aproape de Domnul, nu pot fi trecute cu vederea nici acele părţi din uniiPsalmi ca: 35, 52, 58, 59, 69, 83, 109, 137, 140, care conţin blesteme, lăsându-1pe cititor uimit şi umplându-1 de groază. Pe bună dreptate, cititorul îşi puneîntrebarea: cum pot fi acceptate în Cuvântul lui Dumnezeu asemenea cuvinte şiasemenea blesteme? Cu ce gând trebuie să se apropie credinciosul nou- testa-mental de astfel de pasaje din Scripturi? Mai întâi trebuie reţinut, aşa cum binemenţionează Halley, că aceste exprimări "nu sunt pronunţarea divină a mânieilui Dumnezeu asupra celor răi, ci sunt implorări ale unui om pentru răzbunareasupra vrăjmaşilor săi, în deplină opoziţie cu învăţătura Domnului Isus cătrebuie să ne iubim vrăjmaşii." °Apoi, trebuie considerat faptul că acestea sunt exprimări vechi-testamentare,care evidenţiază o gândire diferită de cea a Noului Testament şi o fază infe-rioară a revelaţiei progresive. Epoca şi cadrul acestor rostiri trebuie luate în con-siderare. Gleason L. Archer afirmă:Este important să se reţină că înainte de prima venirea lui Hristos, singura cale tangibilă în care adevărulScripturii putea fi dovedit observatorilor umani a fostprin testul pragmatic al dezastrului care venea asupracelor greşiţi şi a scăpării asigurată celor ce se ţineau deadevăr. Câtă vreme cei răi continuau să fie triumfători,prosperitatea lor pare să fi respins sfinţenia şi suverani-tatea Dumnezeului lui Israel. Un credincios evreu întimpul Vechiului Testament..., identificându-se total cucauza lui Dumnezeu, nu putea decât să considere pevrăjmaşii lui Dumnezeu ca fiind propriii duşmani şi să-Iceară lui Dumnezeu să-şi apere onoarea Sa şi să-şijustifice propria neprihănire trimiţând distrugerea acelorce tăgăduiau suveranitatea şi legea Sa.31

Toate aceste afirmaţii trebuie privite în lumina cadrului Vechiului Testa-ment, când scopul lui Dumnezeu a fost să-şi menţină o naţiune pregătind caleavenirii lui Cristos. La acele niveluri anterioare ale revelaţiei, Dumnezeu a lucratcu natura umană decăzută aşa cum era. Revelalia deplină în Domnul Isus^° Idem, p. 257.Gleason L. Archer, A Survey ofOld Testament Introduction (Chicago: Moody, 1964),p. 437.prezentată în Noul Testament dovedeşte felul în care doreşte Dumnezeu să sepoarte credincioşii Săi faţă de vrăjmaşii lor în dragoste după pilda DomnuluiIsus.Chemarea Noului Testament în baza învăţăturii Domnului Isus este: "bine-cuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Căci la aceastaaţi fost chemaţi să moşteniţi binecuvântarea" (Romani 12:4; lPet. 3:9).2.8. SCHEMA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢIICartea Psalmilor a fost împărţită în cinci părţi mari. Asemănarea, probabilîntâmplătoare, a conţinutului din cele cinci cărţi a psalmilor cu conţinutul dincele cinci cărţi ale lui Moise a condus pe unii cercetători la ideea unei analogiicu Pentateuhul lui Moise.Astfel, cartea Psalmilor a fost numită "Pentateuhul lui David". De aceea,fiecare secţiune a fost numită după numele corespunzătoare ale cărţilor dinPentateuh.

(1) Cartea I-a: Psalmii 1-41; Psalmii Genesei, în care subiectul predominanteste omul, conţin psalmii de adorare şi închinare faţă de Domnul.(2) Cartea a-II-a: Psalmii 42-72; Psalmii Exodului conţin mai ales cântecede eliberare. Psalmii din această carte scot în evidenţă închinarea în uimire acredinciosului salvat.(3) Cartea a -IlI-a: Psalmii 73-89; Psalmii levitici, în care conţinutul estemai ales asociat cu închinarea şi slujirea la templu. Sunt psalmi de închinareneîntreruptă.(4) Cartea a-IV-a: Psalmii 90-106; Psalmi paraleli cu cartea Numeri, care auconţinutul asociat cu peregrinările Israeliţilor prin pustiu. Psalmi de închinarecu supunere.(5) Cartea aV-a: Psalmii 107-150; Psalmii deuteronomici, al căror conţinutse ocupă cu Legea Domnului şi cu Ţara Făgăduinţei, sunt numiţi şi psalmi deînchinare deplină.Fiecare din primele patru cărţi se încheie cu o scurtă doxologie, în timp cecartea a V-a se încheie cu Psalmul 150, care este el însuşi o doxologie strălucităla încheierea întregii cărţi a psalmilor.Ţinând cont de toate aceste precizări, cercetătorul va trebui să urmăreascătema specifică a fiecărui psalm, considerând totodată atât categoria cât şi carteadin care psalmul respectiv face parte.Psaltirea a fost supranumită şi "Cartea tuturor timpurilor şi tuturor oame-nilor". In acelaşi timp ea este şi cartea care se ocupă cu Legea lui Dumnezeu şidezvăluie şi planul Său de mântuire avându-1 în centrul ei pe Domnul Isus,centrul revelaţiei şi lucrarea Sa de mântuire.Apropierea cu reverenţă de această carte în spiritul lui Cristos va oferioricărei persoane privilegiul unor mari beneficii spirituale. în continuare, va fiprezentat în sumar conţinutul psalmilor.Pentru a sugera felul în care trebuie studiat ficare psalm, potrivit cu temaşi împrejurarea în care a fost scris, unii dintre aceştia vor fi prezentaţi maidetaliat.2.8.1. CONŢINUTUL SUMAR AL PSALMILOR. CARTEA I-a(Psalmii 1-41)Psalmul 1 - Alternativele vieţiiPsalmul întâi este considerat de către mulţi interpreţi ca o introducereformală la întreaga colecţie a Psalmilor.32 în acest psalm sunt întâlnite acelegânduri pe care într-un fel sau altul le întâlnim la ceilalţi Psalmi, ca: fericirea şinefericirea, cei răi şi cei neprihăniţi. Psalmul prezintă cele două moduri de viaţăposibile pe pământ.I. Trăirea cu Dumnezeu în neprihănire (v.1-3)1. Constă în îndepărtarea de păcat (v. 1).2. Constă în alipirea de Legea Domnului (v.2).Asemenea om este ilustrat printr-un pom sădit lângă un izvor de ape care nuîncetează să rodească.II. Trăirea fără Dumnezeu a celor răi (v. 4-6)Cei răi sunt asemuiţi cu pleava pe care o spulberă vântul - tablou sugestiv.1. Răutatea lor este dovedită în mijlocul credincioşilor: "Ei nu pot ţineacapul sus în adunare"(v. 5b)2. Va fi demascată în ziua judecăţii (v. 5a).Ideea centrală este contrastul dintre cele două căi şi şansa finală pentrufiecare.Psalmul 2 - împăratul şi Unsul Său; Dumnezeu şi Mesia.Introducere: Psalmul doi este primul psalm mesianic din Psaltire. Deşi nueste prezentat autorul, în Noul Testament (Fapte 4:25) Psalmul este atribuit luiDavid. Este un psalm al încoronării fiului împăratului. Pe când din punct devedere istoric se putea referi la încoronarea lui Solomon, conţinutul depăşeşte

limitele umane, dezvăluind adevăruri despre Dumnezeu şi Mesia. El prezintă:I. Coaliţia împăraţilor pământului împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său(1-3)Pe când ungerea este în toi, se petrec lucruri interesante. împăraţii şipopoarele pământului se împotrivesc. Psalmul prezintă natura acestei coaliţii:1. Este o coaliţie la răscoală.2. Este o coaliţie cu scopul îndepărtării Unsului.3. Este o coaliţie pornită din gânduri deşarte.II. Atitudinea Domnului în faţa coaliţiei umane1. Domnul râde văzând iniţiativa deşartă.2. Domnul înspăimântă pe vrăjmaşi prin Cuvântul Său.3. Domnul depune mărturie pentru UnsulVezi la Iordan (Mat. 3:17), în Duminica Floriilor (Ioan 12:27-32) şi lacruce, cutremurul de pământ (Mat. 27:45-54).III. Decretul Unsului (7-9)1. Unsul vorbeşte, depune jurământul de credincioşie în faţa Domnului.Derek Kidner, p. 47.2. El se dovedeşte a fi Adevăratul Fiu.3. El îşi ia în serios încredinţarea.IV. Şansa răzvrătiţilor (10-12)Deşi vinovaţi, răzvrătiţii sunt sfătuiţi.Se vede belşugul de har.1. Sunt sfătuiţi să fie înţelepţi.2. Sunt sfătuiţi să dea cinste Unsului.3. Sunt avertizaţi să aleagă viaţa şi să evite moartea.încheiere: Unsul vine să aducă viaţa, dar cine-L respinge va avea parte demoarte veşnică (Ioan 3:16-19).Psalmul 3 - încrederea în Dumnezeu în vremuri de încercareIntroducere: Titlul indică împrejurarea în care David fugea de fiul săuAbsalom (2Sam. 15). Psalmul este "unul dintre cele mai remarcabile exemplede încredere liniştită în vremuri de grea încercare. El a putut dormi liniştit,pentru că "Mâna lui Dumnezeu a fost perna lui".33 Psalmul prezintă:I. Ceata vrăjmaşilor (1-2)1. Sunt mulţi la număr. Uneori, chiar cei de la care nu se aştepta. Chiarfiul său.2. Se ridică împotrivă.3. Discreditează pe credincios (v.2).Acesta este felul diavolesc de a lucra al vrăjmaşilor.II. Ocrotirea credinciosului (v.3-4)1. Dumnezeu este scutul celui credincios (v.3)în pustie, Dumnezeu a devenit tot ce aveau nevoie israeliţii. în Hristos, El estemântuirea.2. Dumnezeu intervine în urma rugăciunii (v.4). îndemnul persistent(Mat. 7:7; Iac. 1:5).III. Pacea credinciosului (v.5-6)Deşi împrejurările sunt grele, credinciosul are pace şi viaţă liniştită.1. El se culcă şi se scoală în pace (v.5). Dumnezeu e pacea sa.2. El nu este răpus de frică (v.6). Deşi duşmanii sunt cu zecile de mii şimotive de frică există, el nu se teme deoarece este cu Domnul. Când Domnuleste în corabie ucenicii nu trebuie să se teamă.IV. Biruinţa finală a credinciosului (v.7-8)1. Constă în intervenţia Iui Dumnezeu (v.7). Dumnezeu a intervenit prinFiul Său în marele dezastru al omenirii.2. Constă în înjosirea vrăjmaşilor (v.7b).3. Constă în dezarmarea vrăjmaşilor (v.7b).încheiere: Credinciosul scăpat mărturiseşte şi laudă pe Domnul (v.8).

Psalmul 4 - Gândurile inimii credincioase în timpul înserăriiIntroducere: Psalmul patru este un alt poem al încrederii în Dumnezeu scrisde David şi vizează condiţiile retragerii din vâltoarea vieţii în timpul serii.33

Halley, p. 252.Credinciosul se retrage în fiecare seară la sânul părintesc al lui Dumnezeupentru odihnă. Psalmul poate fi împărţit astfel:I. Refugiul la Dumnezeu în rugăciune (v.l)II. Gândul întristării pentru cei ce trăiesc în păcat (2-4)III. Gândul consacrării în slujirea şi în încrederea în Domnul (5-6).IV. Gândul recunoştinţei pentru binecuvântările Domnului (7).V. Gândul odihnei în braţul Domnului.încheiere: Cu asemenea gândire credinciosul se odihneşte în pace, ocrotit deprezenţa Domnului.Psalmul 5 - Rugăciunea dimineţii înnourateIntroducere: Psalmul subliniază importanţa începerii zilei cu Dumnezeu,mai ales că uneori ziua se anunţă a fi înnourată. Cadrul indică spre începutulunei zile când duşmanii îl hărţuiesc.I. Rugăciunea de dimineaţă (1-3)De dimineaţă, credinciosul îndreaptă rugăciunea sa spre Dumnezeu, dupăcare urmează aşteptarea. Rugăciunea lui este:1. Rugăciune brăzdată de suspine.2. Rugăciune îndreptată către împăratul şi Dumnezeul adevărat.3. Rugăciune care aşteaptă răspuns.II. îndreptăţirea rugăciunii de dimineaţă (4-7)Psalmistul îşi începe ziua cu rugăciune din motive bine întemeiate.1. Se roagă, pentru că Dumnezeu este drept şi vrednic (4)2. Se roagă, pentru că Dumnezeu este plin de îndurare cu ai Săi (7).III. Perspectiva zilei în rugăciune (v.8)1. Psalmistul porneşte în perspectiva noii zile după ce s-a rugat în casalui Dumnezeu, iar el are: Perspectiva călăuzirii divine(8)Aceasta o cere avându-i în vedere pe vrăjmaşii a căror apariţie se profi-lează la orizont.2. Perspectiva netezirii (uşurării căii) (8/b)IV. Imaginea vrăjmaşilor desprinsă din rugăciune (v.9-10)1. Sunt mincinoşi (9)2. Sunt linguşitori (9/b)3. Merită să fie pedepsiţi, căci se ridică împotriva lui Dumnezeu (10)V. Asigurarea celor ce se încred în Domnul (v.l 1-12)1. Le este asigurată bucuria deplină (11)2. Le este asigurată binecuvântarea (12)In încheiere, psalmistul întrezăreşte mântuirea fericită a celui ce-şi puneîncrederea în Domnul.Psalmul 6. Rugăciunea printre lacrimi. Credinciosul bolnav şi doborât deîntristare cere lui Dumnezeu viaţa, care-i este asigurată.Psalmul 7. Este un apel la protecţia Dumnezeului cel drept. Cei răi vor fipedepsiţi, căzând în groapa pe care au săpat-o, însă cel credincios va lăuda peDomnul.Psalmul 8. Dumnezeu şi omul, coroana creaţiunit Sale. Deşi slab şi ne-însemnat, omul a fost creat de Dumnezeu cu scopul să stăpânească asupra tutu-ror lucrurilor. Sensul mesianic este dezvăluit de însuşi Domnul Isus (Mat.21::16). împlinirea deplină a omului şi menirii sale se săvârşeşte în Hristos şi înîmpărăţia Sa veşnică (Evr. 2:6-9).Psalmul 9. Poem de laudă. Este primul dintre psaLmii scrişi sub formă deacrostih, metodă care continuă în Psalmul 10. Un poem de laudă şi mulţumire

pentru credincioşia lui Dumnezeu. Experienţele trecutului constituie baza pentruîncercările care urmează (15-20).Psalmul 10. Rugăciunea către Dumnezeu pentru ajutor. Cel fără ajutor întimpuri de grea încercare, rănit de mândria celor răi (1-11), are singura scăpareIa Domnul, împăratul (12-18).Psalmii 11, 12, 13 par să provină din perioada când David era prigonit deSaul. Psalmul 11 - o mărturisire de credinţă în DomnuL care este drept şi suve-ran şi scapă pe cel în nevoi. Psalmul 12 este o implorare a ajutorului Domnuluifăcută din mijlocul celor nelegiuiţi. Psalmul 13 - rugăciunea omului disperat şiobosit de încercări. încrederea în Domnul aduce scăpare şi bucurie.Psalmul 14. Nebunia ateistului, necredinţa capătă proporţii universale şi areca rezultat păcătoşenia şi stricăciunea. Psalmul îl prezintă pe Dumnezeu, carenu numai că există, însă va şi judeca pe păcătoşi. în final, se va realiza scăparea,mântuirea celor credincioşi.Psalmul 15 - Adevăraţii cetăţeni ai sfintei cetăţiIntroducere: Acest psalm prezintă portretul omului care are dreptul sălocuiască în casa Domnului, pe muntele Domnului (la Cortul întâlnirii sau laTemplul din Ierusalim). Thomas Jefferson a numit acest psalm "tabloul adevă-ratului cetăţean".34 Psalmul arată care sunt trăsăturile adevăratului credin-cios:I. Trăsături ale adevăratului credincios în raport cu Dumnezeu (1,2)1. Neprihănire.2. Ascultare de Dumnezeu.3. Iubire de adevăr.II. Trăsături ale adevăratului credincios în raport cu semenii (3,4)1. Nu cleveteşte pe aproapele.2. Nu face rău aproapelui.34

Halley's Bible Handbook, p. 253.3. Nu ocărăşte pe aproapele.4. Apreciază pe cei credincioşi.5. Este cinstit, chiar şi dacă pierde.III. Trăsături ale adevăratului credincios în raport cu bunurile materiale1. Cinste în mânuirea banilor.2. Reţinere de la asuprirea aproapelui.în încheiere, este garantată viaţa celui care se poartă în felul acesta. El valocui în casa lui Dumnezeu.Psalmul 16 - Poemul învierii lui MesiaIntroducere: Se pare că psalmul a fost scris în împrejurări de strâmtoare şide pericol pentru David.Psalmul însă depăşeşte limitele umane, profeţind învierea Domnului Isus.Conţinutul prezintă pe Servul credincios răsplătit.I. Credincioşia Servului (1-6)1. în care îl mărturiseşte pe Domnul (v.lb).2. în care se încrede în Domnul (v.la).3. în care trăieşte în părtăşia sfinţilor (v.3).4. în care se opune idolatriei, respinge idolii (v.4).5. în care are deplină nădejde în Domnul (v.5,6).în cuvintele frumoase prin care David declară credincioşie lui Dumnezeu, seîntrezăreşte imaginea Servului credincios din profeţia lui Isaia; totala încredereşi supunere a Fiului faţă de Tatăl pe care-1 slujeşte cu credincioşie având ochiiaţintiţi spre răsplătirea veşnică (Filipeni 2:5-11).II. Credincioşia Domnului (7-11).La credincioşia Servului răspunde credincioşia Domnului.1. Prin care îndrumă pe Servul Său (7).2. Prin care însoţeşte pe Servul Său (8) şi-1 sprijineşte (Isaia 42:1).

3. Prin care îi asigură bucurie şi odihnă (9).4. Prin care îi garantează învierea (v.10). El va ajunge în locuinţamorţilor, însă nu va rămâne acolo şi nu va vedea putrezirea - va învia (Isaia53:8-11).5. Prin care îi asigură răsplătire veşnică (v.l 1).Apostolii Domnului Isus insuflaţi de Duhul Sfânt atribuie aceste cuvinte luiMesia, care a fost înviat din morţi (Fapte 2:25-28; 13: 35-37).Psalmul 17 - O rugăciune pentru protecţieDeşi cadrul istoric al psalmului nu este redat, se crede că psalmul a fost scrisde David "când era aproape să fie capturat de Saul şi de oamenii Săi".35 Psal-mistul apelează la adevăr (1-5), la îndurarea Domnului (6-9), cerând protecţiepământească (v.8) şi rugându-L să întâmpine El pe vrăjmaşii care trăiesc pentruaceastă viaţă. Nădejdea credinciosului este în Domnul, pe care-1 va vedea laînviere (15).Chswell Study Bible, p. 647.Psalmul 18 - Cântare de mulţumire pentru eliberareDupă anii de grea încercare în care a fost hărţuit de Saul, David înălţat peronul împărătesc îi cântă Domnului această cântare de mulţumire, care estescrisă şi în 2Samuel 22. Preocuparea centrală este "Domnul - tăria mea", careeste stânca, cetăţuia, Izbăvitorul şi scutul credinciosului. Psalmistul se delec-ează prezentând felul în care Dumnezeu a intervenit pentru el. El mărturiseştecă datorează lui Dumnezeu viaţa sa, triumful său, tronul său şi tot ce are (28-50). în perspectivă profetică psalmistul întrezăreşte pe Mesia, "Fiul lui David",ca şi cap al neamurilor (43-45).Psalmul 19 - Minunata creaţie şi Legea perfectăElemente de bază ale revelaţiei divineîn Psalmul 19, David evidenţiază cele două mijloace prin care Dumnezeu serevelează omului şi învăţămintele care decurg din aceasta. "Spurgeon le-aîumit: Cartea lume şi Cartea cuvânt".36 Astfel, sunt prezentate:I. Creaţia ca mijloc al revelaţiei (1-6)1. Cerurile.2. Succesiunea ordonată a zilei şi a nopţii.3. Soarele în mişcarea sa este prezentat ca un mire.întreaga natură creată de Dumnezeu depune o mărturie tăcută, dar puternicădespre slava Sa.II. Legea Domnului ca mijloc al revelaţiei (7-14).1. Legea Domnului.2. Orânduirile Domnului.Legea şi orânduirile Domnului, care sunt drepte şi desăvârşite, dau înţelep-;iune şi sensibilizează pe om în ce priveşte păcatul.în faţa actului revelaţiei divine, psalmistul se vede nevrednic, se pocăieşte,:erând să fie ferit de mândrie.Psalmul 20 - Rugăciune pentru Rege şi ţarăPsalmul pare să fie o rugăciune rostită pentru regele David în faţa unei lupte>au o rugăciune rostită în cadrul unei zile naţionale sau aniversări regale. Oirare adresată regelui pentru a fi ascultat de Domnul în ziua necazului, pentru aî ocrotit şi ajutat. Sunt avute în vedere viaţa religioasă şi lupta împotrivavrăjmaşilor. Biruinţa regelui va fi bucuria poporului.Psalmul 21 - Cântarea de mulţumire pentru ajutorul DomnuluiPsalmul putea fi o odă a încoronării sau un imn cu ocazia unei aniversăriregale, după cum putea fi şi perechea Psalmului 20 într-un sistem de cerere şirăspuns. Sunt prezentate credinţa şi bucuria împăratului determinată de ocro-irea Domnului (1-7), cât şi atitudinea Domnului faţă de vrăjmaşii împăratului8-12). Toţi aceia care au avut parte de ocrotirea şi ajutorul divin sunt datori sănărturisească şi să laude pe Domnul (13).

Halley 's Bible Handbook, p. 254.7 cf. Derek Kidner, Psalms 1-72 , p. 103.Psalmul 22 - Umbra şi strălucirea cruciiPsalmul 22 este un minunat poem supranumit şi "Psalmul crucii". încă dela primul verset introduce pe cititor în drama Golgotei, realizând o veritabilăprofeţie despre suferinţele şi biruinţa Domnului Isus la Golgota (Mat.27:46).Este un psalm mesianic prin excelenţă.Poemul depăşeşte cu adevărat orice sferă a experienţei lui David. Elprezintă:I. Umbra crucii - strigătul după ajutor (1-21)1. Strigă cel părăsit (1,2).2. Apelează la Cel Sfânt (v.3).3. Strigă cel ce a cunoscut istoria ajutorului divin (4-5).4. Strigă cel îmbrăcat în nevrednicie (6).5. Strigă cel batjocorit (7-8).6. Strigă cel ce a avut parte de protecţia divină (9-10).7. Strigă cel ce e în ghiarele morţii (11-21).Psalmul 22 este, în prima sa parte, o descriere extraordinară şi precisă aultimelor ore ale Domnului Isus pe crucea de la calvar, când umbra crucii cuîntunecimea şi povara păcatelor noastre a apăsat din plin asupra Mântuitorului.II. Strălucirea crucii - Promisiunea eliberării (22-31)1. Biruinţa este sigură, biruinţa lui Mesia.2. Cel biruitor va aduce slavă Domnului (22-25).3. Va fi un popor care va lăuda pe Domnul.4. Oameni de orice fel, bogaţi şi săraci, vor veni împreună la ospăţulharului şi vor lăuda pe Domnul, Ii vor vesti Numele (26-29).5. Lauda, misiunea, mântuirea sunt sclipiri ale crucii în urma biruinţei.Generaţii de mântuiţi vor sluji şi vor vesti mântuirea Domnului (30-31). Pe câteste de întunecoasă suferinţa, pe atât este de strălucitoare biruinţa.Psalmul 23 - Suficienţa Bunului PăstorPsalmul 23 urmează în modul cel mai natural după psalmul precedent. Dupăbiruinţa de la cruce, ne putem aştepta la siguranţa şi suficienţa Bunului Păstorcare şi-a dat viaţa pentru oile Sale (Ioan 10).I. Bunul Păstor este suficient pentru hrănirea turmei (1-2).1. Păşuni verzi.2. Ape de odihnă - toate din pricina Numelui Său.II. Bunul Păstor este suficient în călăuzire (3-5)1. Pentru a ieşi din moleşeală.2. Pentru a nu rătăci.3. Pentru a depăşi valea umbrei morţii (4).4. Pentru a depăşi confruntările vrăjmaşe.III. Bunul Păstor e suficient pentru părtăşie (6)Cine a gustat din părtăşia minunată a Bunului Păstor va rămâne fericit înpărtăşia casei Lui toată viaţa.Psalmul 24 - Procesiunea Regelui măririiPsalmul a putut fi scris cu ocazia procesiunii aducerii de către Davida Chivotului Domnului La Ierusalim. Chivotul era reprezentarea prezenţei luiDumnezeu (2Sam. 6:12-15).Cele cinci afirmaţii despre "împăratul slavei" şi identificarea Sa cu "Dom-nul oştirilor" fac ca Psalmul să capete perspectivă mesianică (cf. Iosua 5:14-6:2). El este stăpânul, ca şi creatorul tuturor lucrurilor. Favorul de a sta în păr-tăşie cu El este rezervat acelora care au primit de la El "starea după voia Sa".Perspectiva trăirii fericite în părtăşie cu împăratul Măririi ne dă şi o anumităresponsabilitate.Psalmul 25 - Rugăciunea omului sub opresiunea păcatului

Psalmul 25 pare să fie un poem autobiografic scris în bună parte sub formăde acrostih, deoarece se potriveşte bine cu experienţa amară a căderii lui David,dar şi a profundei sale pocăinţe. Atacat de vrăjmaşi şi apăsat de propria con-ştiinţă, conştient de nevoia sufletului său, autorul se îndreaptă spre Dumnezeucăutând iertare şi dragoste. Păzirea legământului garantează deţinerea îndurăriişi a credincioşiei divine.Psalmul 26 - Devoţiunea unui om integruDeşi Psalmistul caută să trăiască în neprihănire, el se supune cercetăriidivine. El îşi dă seama că numai bunătatea lui Dumnezeu îl ajută să trăiască oviaţă sfântă. El însă îşi face partea: - Nu umblă cu mincinoşii, - nu se însoţeştecu cei răi - se curăţeşte de păcat (1-6). Diferenţiindu-se de cei răi, doreşte săaibă o soartă diferită de cea a acestora. Trăirea de pe pământ şi relaţia cuDumnezeu determină veşnicia (8-12).Psalmul 27 - încredere şi devotament DomnuluiCel care a ajuns să-şi stabilească just priorităţile nu are motive de frică. El1-a ales pe Domnul şi doreşte permanent părtăşia cu El (1-6). El ştie unde săapeleze în timp de încercare - va căuta faţa Domnului. încrederea şi devotamen-tul său către Domnul îi asigură şi veşnicia fericită (7-14).Psalmul 28 - Rugăciunea ascultatăIn timp de încercare şi suferinţă credinciosul îşi îndreaptă rugăciunea cătreDomnul. Chiar în faţa pericolului morţii (1-5), credinţa că rugăciunea i-a fostascultată îl determină pe credincios să-I fie recunoscător Domnului şi să-L slu-jească (6-9). Aspiraţia celui care a experimentat ascultarea rugăciunii este caDumnezeu să mântuiască şi pe poporul său.Adevăratul credincios este stăpânit de Duhul misiunii şi al evanghelismului(8-9; Rom. 9:1-3; 10:1-4).Psalmul 29 - Chemarea fiilor lui Dumnezeu la slăvirea numelui SăuFiii lui Dumnezeu (poate "oştirea cerurilor") sunt chemaţi să aducă slavă luiDumnezeu şi să se închine Lui (1-2).Glasul Domnului care răsună ca o furtună şi se manifestă cu putere asupraîntregii creaţii dovedeşte măreţia Sa. El asigură pacea şi tăria poporului Său.Psalmul 30 - Cântarea marilor realizăriCadrul acestui psalm este creat cu ocazia ridicării casei lui Dumnezeu, dupăunii, iar după alţii a palatului împărătesc (ICron. 21), ceea ce este cu mult maiposibil, deoarece este un Psalm al lui David. Poate ocazia dedicării loculuipentru constriurea templului după încercarea cu recensământul şi urgia abătutăasupra poporului. Oricum; este un poem cântat în urma unor mari realizări.Psalmistul cântă depăşirea unei mari primejdii.Marele pericol a trecut, Domnul a intervenit (1-5). Prostia mândriei perso-nale este reamintită şi credinciosul îşi aduce aminte ce înseamnă să-şi ascundăDumnezeu faţa (6-9). O simplă întoarcere către Domnul produce izbăvire şi facedin cel care a trecut prin şcoala încercării un cântăreţ veşnic pentru El (10-12).Psalmul 31 - încrederea în Domnul în cele mai grele momenteEste un poem al încrederii în Domnul. El conţine şi ultimele cuvinte aleDomnului Isus rostite pe cruce: "în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul !" (V.5)(Luca 23:46).Se vede că Dumnezeu este o astfel de "stâncă ocrotitoare" (v.2), încât celcredincios se poate încrede în El şi în clipa morţii. Lucrul acesta 1-a înţeles şimartirul Ştefan. "Istoria bisericii arată că mulţi martiri au citat, de asemenea,aceste cuvinte în momentul execuţiei".38

Psalmul 32 - Calea şi fericirea iertăriiFără îndoială, psalmul a fost scris cu ocazia păcătuirii lui David cu Bat-Şebaşi a pocăinţei lui profunde înaintea lui Dumnezeu (2Sam. 11-12).I. Fericirea iertării are la baza pocăinţa sinceră şi profundă (1-2)

l.Prin care fărădelegea este iertată.2. Prin care păcatul este acoperit.3. Prin care păcătosul este justificat.4. Prin care păcătosul e transformat.II. Pocăinţa sinceră include mărturisirea păcatului înaintea lui Dumnezeu (3-5)1. Deoarece păcatul aduce dezastru, apăsare.2. Deoarece păcatul face pe om neroditor.3. Deoarece mărturisirea păcatului aduce iertarea Domnului.De aceea, pocăinţa este singura cale ce se poate oferi tuturor păcătoşilor(6-7).III. Cel iertat se bucură de o nouă relaţie cu Dumnezeu (8-10)1. Domnul îl învaţă şi îl povăţuieşte.2. Credinciosul ascultă de Dumnezeu din dragoste (nu ca un cal sau caun catâr strunit).3. Domnul se îndură de el.Neprihăniţii au multe motive să se încreadă în Domnul şi să se veselească(v.ll).38

Criswell Study Bible, p. 656.Psalmul 33 - Cântarea neprihăniţilorCei credincioşi sunt chemaţi să cânte Domnului o cântare nouă. Celorneprihăniţi li se potriveşte cântarea în cinstea Domnului (1-3). Ei cântăcaracterul Domnului (4-5), cântă puterea Lui cea mare (6-7) prin care a creattoate lucrurile. "Pasajul este o declaraţie clasică a creaţiei prin decretul divin (cf.Gen. 1:3-31). Creaţia graduală şi evoluţia.teistică.sunt amândouă eliminate.Dumnezeu a adus în fiinţă toate lucrurile prin Cuvânt". 39 Credinciosul cântă cureverenţă suveranitatea Sa în toate lucrurile, cât şi grija Sa pentru cei ce-1onorează şi se încred în El (8-22).Psalmul 34 - Mulţumirea şi lauda aduse Domnului pentru izbăvireîmprejurarea scăpării ca prin minune, când David a făcut pe nebunul în faţalui Achiş, a declanşat în inima lui mulţumirea şi lauda Domnului (lSam. 21:10-22:1). El împărtăşeşte bucuria sa lui Dumnezeu şi altor credincioşi, dorind să-icuprindă şi pe alţii în părtăşia slăvirii Domnului (1-4). Scăparea divină e pusă laîndemâna oricui are nevoie. O dată cu izbăvirea. Dumnezeu oferă şi ocrotirea Saprin îngerul Său. Chemarea evanghelistică la experienţă personală este cea maipotrivită ofertă (5-8). Cei izbăviţi trebuie să trăiască o viaţă de credincioşie faţăde cel ce le poartă de grijă (9-18) şi-i scapă din încercările inevitabile (19-22).Psalmul 35 - Cu vrăjmaşii înaintea DomnuluiAcest psalm este primul din categoria psalmilor în care se invocă răulasupra vrăjmaşilor, psalm de blestem. Ca şi în cazul altor psalmi de aceastănatură, aşa cum sugerează Criswell, credinciosul va trebui să considereurmătoarele:Asemenea psalmi trebuie interpretaţi din punctul de vedere al Legii şi nu alEvangheliei. Psalmistul preia răzbunarea din mâinile sale şi o pune în mânaDomnului (Rom. 12:19). Dorinţa psalmistului este să vadă Numele Domnuluirevendicat şi cauza Sa neprihănită împlinită pe Pământ. în final, toţi păcătoşiirebeli şi nepocăiţi vor avea de întâmpinat judecata înfricoşătoare a luiDumnezeu.Cu toate acestea în gând, observăm că psalmistul cere Domnului săplătească vrăjmaşilor cu aceeaşi monedă cu scopul să fie cunoscută pe Pământneprihănirea Domnului şi a servului Său (1-6; 7; 11-16; 19-25). Lucrul acesta vadetermina pe psalmist să laude şi să mărturisească pe Domnul (9-10, 18,28).încă din Vechiul Testament se întrevede şi o altă variantă de înfăţişareînaintea Domnului cu vrăjmaşii. Profetul Ilie se roagă: "...Fă să se ştie astăzi căTu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău. ... şi să le întorci astfel

inima spre bine." (lîmp. 18:36,37).Atitudinea desăvârşită este iubirea faţă de vrăjmaşi, descoperită de DomnulIsus.Psalmul 36 - Păcătoşenia omului şi dragostea lui DumnezeuTrăirea în nelegiuire dovedeşte hotărârea celui rău de a umbla după propriasa dorinţă (1-4). In contrast cu natura şi trăirea păcătoasă a omului, caracterul39

Id, p. 34.lui Dumnezeu se evidenţiază din plin prin iubirea, credincioşia şi bunătatea Sa(5-10). El este sursa vieţii, luminii şi a oricărei binecuvântări (11-12).Psalmul 37 - Credinciosul în mijlocul păcătoşilorPsalmul este un minunat poem în formă de acrostih, ridicând poate una dincele mai critice probleme de totdeauna: cum trebuie să trăiască cel credincios înmijlocul unei mulţimi care stăruie într-o trăire păcătoasă?Psalmistul răspunde la această înterbare crucială:- Să nu-i invidieze, deoarece aceştia sunt pândiţi de pieire (2).- Să se încreadă în Domnul (3).- Să trăiască în neprihănire şi să facă binele (4-5).- Să nu se îngrijoreze şi să nădăjduiască în El. Sorţii de izbândă suntrezervaţi pentru credincioşii care se încred în Domnul (7-17).Psalmul 38 - Pocăinţă în încercăriPsalmul 38 este un alt psalm de pocăinţă. Trecerea credinciosului prinsuferinţă poate să fie cauzată de mai multe motive. Uneori, credinciosul treceprin suferinţă pentru ca Domnul să-şi arate slava, ca în cazul lui Iov şi a orbuluidin naştere. Alteori, pentru a-1 ridica pe credincios la o nouă statură. Iar alteori,pentru a-1 mustra pe vinovat şi a-1 conduce la pocăinţă. Acesta era şi cazulpsalmistului.Păcatul i-a cauzat boală fizică (3,5,7), precum şi psihică şi spirituală(2,4,6,8). Prietenii şi rudele l-au părăsit (11), iar vrăjmaşii profită de ocazie şipregătesc răul (12,16). în aceste condiţii, psalmistul se pocăieşte profund şiapelează la Domnul pentru ajutor (18,21,22). Chiar sub nuiaua încercăriipocăinţa aduce iertare şi binecuvântare.Psalmul 39 - Rugăciunea omului care înţelege fragilitatea vieţiiPsalmul 39 este o rugăciune rostită în timp de boală şi suferinţă. Aceastăsuferinţă îngăduită de Dumnezeu din cauza greşelilor îi aduce aminte cât este detrecător (8-11). Psalmistul tace înaintea lui Dumnezeu, poate în atitudine deresemnare mai întâi (1-4). Apoi, îşi vede viaţa efemeră (5-6). Descoperă căsingura sa nădejde este în Domnul, căruia îi cere să-i ierte păcatele şi să seîndure de el (7-13). în faţa neputinţei umane şi a morţii, iertarea şi îndurarea luiDumnezeu sunt de cel mai mare preţ.Psalmul 40 - Cântarea izbăviriiAmintirea izbăvirii minunate divine îl conduce pe psalmist la bucurie şi lamărturia marelui eveniment (1-3). Izbăvirea de la pieire a necesitat aplecarea luiDumnezeu spre starea păcătosului în groapa pieirii. Fericirea mântuirii se oferătuturor (4). Planul lui Dumnezeu cu cel mântuit este nespus de minunat (5).Psalmul este mesianic.întreaga operă a salvării păcătosului şi a planului lui Dumnezeu cu el îşigăseşte dezlegarea în întruparea şi jertfirea Domnului Isus pentru păcateleomului (6-8).Mântuirea trebuie apoi vestită, pentru ca şi alţii să cunoască pe Izbăvitorul,iar cei necredincioşi să rămână de ruşine (10-17).Psalmul 41 - Rugăciunea unui bolnav şi părăsitSe crede că psalmul a fost scris de către David în împrejurarea în care fiulsău Absalom a uzurpat tronul şi în care a fost trădat de către sfetnicul săuAhitofel (2Sam. 15:12).40 Este stabilit principiul fericirii celui care îngrijeşte de

cel sărac (1-3). în vreme de încercare, cel milostiv este sprijinit de cătreDumnezeu. Apoi, David prezintă propriul caz, fiind prigonit, bolnav şi izolat (4-12). în asemenea condiţii apelează la Dumnezeu cu pocăinţă, conştient fiind cămotivul situaţiei este propriul păcat (4) şi Domnul îl sprijină.în timp de suferinţă şi boală, păcătosul trebuie să se întoarcă laDomnul. Faptul că psalmul devine Mesianic prin versetul 9 arată că DomnulIsus s-a identificat cu situaţia fiecăruia care suferă şi prin rănile Sale omulcapătă vindecare, iar viaţa sa devine o cântare.într-adevăr, psalmul se încheie cu doxologia plasată la încheierea primeicărţi, confirmând tema generală a acesteia - adorarea şi închinarea în faţaDomnului.2.8.2. CONŢINUTUL SUMAR AL PSALMILOR. CARTEA I-a (42-72)în timp ce psalmii din prima carte sunt aproape în întregime psalmii luiDavid, în cartea a doua sunt grupaţi psalmii proveniţi de la diferiţi autori, ca:Fiii lui Core (42-49); Asaf (50); David (51-65; 68-70); Solomon (72), precumşi trei psalmi anonimi: 66, 67, 71.Psalmii 42 şi 43 - Rugăciunea sufletului înstrăinat.Având în vedere tema comună, cât şi lipsa de titlu pentru Psalmul 43 esteuşor de presupus că "în timp ce fiecare dintre psalmii acestei perechi poate ficântat individual, ei sunt de fapt două părţi ale unui singur poem, unul dintrecele mai frumoase din întreaga Psaltire."41 De asemenea, amândoi psalmii auacelaşi refren (42:5,11; 43:5).Psalmul 42 este primul dintre psalmii atribuiţi fiilor lui Core, care eraudescendenţi din Core, unul dintre conspiratorii care s-au ridicat împotriva luiMoise şi Aron în pustiu şi care au fost înghiţiţi de pământ la porunca luiDumnezeu, din pricina revoltei lor (Num. 16; ICron. 6:16-48).Fiii săi au fostlăsaţi în viaţă şi au devenit muzicieni în slujba Domnului, în cetele de cântăreţidin timpul lui David şi Solomon. Unii comentatori consideră că fiii lui Core nuau fost autorii versurilor, ci compozitorii muzicii acestor poeme.42 Poemulcuprinde cuvintele pline de dor din rugăciunea unui om înstrăinat de cei dragi,de Dumnezeu şi de Casa Domnului. Psalmistul se găseşte în exil, undeva înpartea de nord (42:6), înconjurat de oameni fără frica lui Dumnezeu, caredispreţuiesc şi batjocoresc credinţa lui (42:3,10; 43:1,2). Se pot uşor observa:I. însetarea sufletului (42:1-5)Psalmistul însetează după Dumnezeu, aşa cum însetează cerbul dupăizvoarele de apă, mai ales că este în mijlocul batjocoritorilor. Printre lacrimi40 Halley 's Bible Handbook, p. 258.41 Derek Kidner, Psalms 1-72, p. 165.42

Criswell Stucfy Bible, p. 663.

amare întrezăreşte starea de odinioară în contrast cu cea prezentă. îşi aduceaminte de ocaziile fericite ale pelerinajelor sărbătoreşti la Casa Domnului 94).Refrenul subliniază însă că mângâierea sufletului său este nădejdea înDumnezeul care nu 1-a părăsit nici o clipă (5).II. Nefericirea robiei (42:6-11)A doua parte a poemului dă glas întristării, evidenţiind mizeria sufletească arobiei. în mijlocul întristărilor el apelează la Dumnezeu şi acelaşi refren denădejde este singura mângâiere a sufletului (11).III. Perspectiva eliberării (43:1-5)Psalmistul apelează cu stăruinţă la Dumnezeu. Convingerea lui este căscăparea lui stă în faptul ca Dumnezeu să trimită lumina şi credincioşia Lui (3).Bucuria sa deplină va fi atunci când va putea merge din nou la Casa Domnuluişi când va putea să-L laude pe Domnul din nou în Casa Lui. Nădejdea lui esteexemplară. însetarea sufletului uman poate fi stâmpărată doar cu prezenţa lui

Dumnezeu, aşa cum zicea Augustin: '"Sufletele noastre sunt din TineDumnezeule şi nu vor găsi odihnă până nu se vor odihni în Tine."Psalmul 44 - Poemul unui plâns naţionalDacă în psalmii anteriori este exprimată durerea individului credinciosînstrăinat de Casa lui Dumnezeu, în psalmul acesta naţiunea israelită plânge dincauza unui dezastru naţional (22). Poate fi vorba de confruntări şi asupririvrăjmaşe din perioada dinaintea exilului, când începuseră deportările (10).Este amintit trecutul glorios, cu acţiunile miraculoase ale lui Dumnezeu dinistoria timpurie a naţiunii (1-3). Adeseori cei care trec prin încercări serefugiază în trecut. Sunt uimiţi privind la situaţia prezentă (4-8, 17, 18). Se simtpărăsiţi de Dumnezeu (9-12) şi se întreabă: De ce? (17-22).în mijlocul strâmtorării ei strigă din inimă către Dumnezeu (23-26). Singuralor nădejde este în izbăvirea divină.Psalmul 45 - Poemul nunţii împărăteşti. Prezentarea MireluiProbabil că poemul a fost compus şi cântat cu ocazia nunţii împăratuluiSolomon. întrucât psalmul depăşeşte cadrul istoric al limitelor umane şisimbolistica sa corespunde cu evidenţele Noului Testament, psalmul estemesianic, preilustrând nunta Mirelui ceresc, Mesia (6-7; Evrei 1:8-9).Psalmul 45 realizează o strălucită imagine a Domnului Isus, MireleBisericii Sale:I. Frumuseţea Mirelui (1-2)1. Trebuie descrisă şi cântată.2. Este o frumuseţe superlativă.3. Podoaba cea mai evidentă este harul Cuvântului Său.II. Vrednicia Mirelui (3-5)1. El este un adevărat războinic, viteaz.2. El este împodobit cu armură sigură.3. El apără valorile spirituale (blândeţea, adevărul şi neprihănirea).III. Guvernarea Mirelui (6-8)Mirele din poemul acesta este împărat ceresc, este însuşi Dumnezeu (6) dinDumnezeu (7) . Aceste versete nu numai că indică spre Dumnezeirea DomnuluiIsus. dar aici "se vede şi distincţia între două persoane ale sfintei Treimi,amândouă Persoanele fiind Dumnezeu adevărat'.43

1. Guvernarea Sa este veşnică.2. Guvernarea Sa este dreaptă.3. Guvernarea Sa asigură bogăţie şi frumuseţe.IV. Mireasa Mirelui (9-17)1. Este frumos împodobită (Apoc. 19:6-8).2. Devotată total Mirelui.3. Dusă la palat în alai împărătesc.Veşnicia fericită este asigurată celor ce vor avea parte de nunta Mieluluiceresc.Psalmul 46 - Dumnezeu - cetăţuia invincibilăPsalmul 46 a putut fi scris în amintirea atacului nereuşit a lui Sanheribasupra Ierusalimului pe timpul lui Ezechia, când Dumnezeu a izbăvit cetatea înmod miraculos (2Cron. 32). Se pare că Luther s-a inspirat din tema şiconţinutul acestui psalm când a scris faimosul imn al Reformei: "Cetate tare-IDumnezeu".Sau poate poemul a fost inspirat din scăparea Ierusalimului în urma altordezastre naturale sau în anticiparea evenimentelor ce vor anunţa revenirea luiMesia. Versetele 4-5 au o paralelă în Apocalipsa 22:1-5, unde este prezentatăcetatea ideală.4A Poemul este o celebrare a siguranţei Ierusalimului, cetatealui Dumnezeu, şi constituie pentru israeliţi poemul nădejdii cu care celebreazăcertitudinea triumfului împărăţiei lui Dumnezeu.O fermă mărturisire de credinţă evidenţiază pe Dumnezeu ca adăpost şi

sprijin sigur în timp de grele încercări (1-3). în timp ce Ierusalimul pământescnu are un râu ca alte mari cetăţi ale lumii, Râul îndurării divine înveseleştecetatea lui Dumnezeu (4-5). Prin Dumnezeu biruinţa şi împlinirea sunt deplinasigurate. Ca rezultat, se impune contemplarea şi mărturisirea minunatelorlucrări ale Domnului, cât şi declararea dumnezeirii Lui (6-11).Toţi câţi se încred în El nu vor fi daţi de ruşine, ci vor avea parte deconvieţuirea veşnică în cetatea cerească.Psalmii 47 şi 48 - Poeme ale împăratului şi cetăţii saleFăcând parte din trilogia care include şi psalmul anterior, aceşti psalmi seocupă cu prezentarea lui Dumnezeu. In primul am văzut că prezenţa lui asigurăIerusalimul, următoarele două poeme (47. 48) subliniază că Dumnezeu esteîmpăratul , iar Sionul este Cetatea Sa. Dumnezeul nostru este veşnic pe tron,avem motive puternice de bucurie.| Criswell Study Bible, p. 665.cf. The Lion Handbook to the Bible, p. 337.Psalmul 49 - Deşertăciunea vieţiiPsalmul 49 prezintă deşertăciunea vieţii vremelnice, care este ameninţată demoartea inevitabilă care se apropie. In faţa acestei realităţi omul esteneputincios. De aceea, preocuparea înţeleaptă a muritorului este să-şi asigurerăscumpărarea sufletului, care nu poate fi acoperită de om, însă este asigurată deDumnezeu. In întunericul umbrei nopţii, Farul luminos este Dumnezeu.Psalmul 50 - Chemarea la judecatăPsalmul 50 este primul dintre cei doisprezece atribuiţi lui Asaf. o căpeteniea muzicienilor lui David (ICron. 6:33, 39,44).Psalmul vizualizează ziua cea mare a judecăţii, când Dumnezeu va judecatoate naţiunile. In imaginile unei veritabile teofanii, Dumnezeu apare şi cheamăpopoarele înaintea Sa (1-6). Judecata începe cu poporul Său, cu fiiilegământului. Se evidenţiază clar că ceremoniile religioase nu asigură pecredincios pentru ziua judecăţii (7-15). Nu ceremoniile, ci Domnul trebuiecăutat cu jertfa mulţumirii pentru tot ce a făcut (14-15). Ipocrizia va fi dată pefaţă (16-22). In loc de forme religioase fără valoare se cere o trăire vrednică decalitatea de membri în familia legământului.Căutându-L pe El şi primind cu mulţumire ce a făcut pentru ei, ceicredincioşi vor fi călăuziţi din moarte la viaţă şi nu vin la judecată, ci vor gustamântuirea Domnului (23; Iov 3:14-19).Psalmul 51 - Poemul pocăinţei profunde. Spălarea păcatuluiAcest psalm este recunoscut ca cel mai de seamă psalm de pocăinţă, oclasică mărturisire de păcate în Vechiul Testament. Titlul precizează că aceastăprofundă nigăciune de pocăinţă s-a declanşat când profetul Natan a demascatpăcatul adulterului şi crimei în viaţa împăratului David (2Sam.l2:l-15).Mărturisirea păcatului este făcută în cel mai profund mod prin cele trei expresiiîn ebraică, care demască cele mai acute laturi ale păcătuirii. Acestea sunt:fărădelege, abatere şi revoltă împotriva lui Dumnezeu. De asemenea, înmărturisirea sa, David demască firea păcătoasă a omului şi apelează la mila luiDumnezeu pentru iertarea păcatului. Izbăvirea de păcat se realizează printransformarea totală a fiinţei (o inimă curată şi un duh nou de la Dumnezeu),care apoi va garanta o slujire adevărată şi o vrednică mărturisire pentruDumnezeu. Se pot observa:I. Apelul la mila lui Dumnezeu (1-2).II. Mărturisirea păcatului (3-5).III. îndepărtarea păcatului şi restaurarea (6-9).IV. Reînnoirea lăuntrică (9-13).V. Consacrarea totală a celui iertat (14-19).Pocăinţa trebuie să fie deplină şi iertarea va fi pe măsură, la fel va trebui săfie şi recunoştinţa.

Psalmul 52 - Avertizarea trădătorului şi încrederea în DomnulPsalmul a fost scris atunci când Doeg Edomitul 1-a pârât la Saul pe David căa fost ajutat de către preotul Abimelec (lSam. 21,22). Trădătorul, arogant şirău, este demascat în timp ce credinciosul este acoperit de bunătatea nelimitată alui Dumnezeu (1-4). Limba şi comportamentul său moral sunt total pervertite.Distrugerea lui de către Dumnezeu este inevitabilă (5-7). Credinciosulbeneficiază de protecţia divină, bucurându-se de viaţă, de părtăşie sfântă şilaudă pe Domnul (8-9).Duşmanul şi trădătorul celui neprihănit nu sunt de invidiat, ci decompătimit.Psalmul 53 - Păcătoşenia universală a omuluiCu mici variaţii, psalmul are acelaşi conţinut cu psalmul 14 şi evidenţiazănebunia tăgăduirii lui Dumnezeu. Ultimul verset sugerează timpul exilului şiaşteptarea timpului când Dumnezeu îşi va dovedi puterea şi îndurarea prinpoporul Său Israel.Psalmul 54 - Strigătul după ajutorTrădat de zefiţi, David apelează la singurul ajutor sigur - Dumnezeu, care aşi intervenit în mod miraculos (lSam. 23). Psalmul cuprinde aducerea situaţieiîn faţa lui Dumnezeu (1-3) mărturia încrederii ferme că Dumnezeu va trimiteajutorul Său (4-7).Oricine îndrăzneşte să apeleze la ajutorul lui Dumnezeu poate fi sigur dereuşită (Ps. 46:1; Filip. 4:6-7).Psalmul 55 - Rugăciunea credinciosului trădat şi hărţuitCadrul psalmului corespunde cu împrejurarea rebeliunii lui Absalomîmpotriva tatălui său David, marcând poate. în speţă, trădarea de către sfetniculAhitofel (2Sam. 15-17).La faptul prigonirii de către vrăjmaşi se adaugă durerea trădării de cătreomul de încredere (1-14). în asemenea împrejurări credinciosul doreşte aripileporumbelului cu care să zboare la un loc de odihnă. David ştie că singura luiscăpare este la Domnul şi aceasta este sigură (1,16, 17, 22). De asemenea, elcere ca Domnul să nimicească pe vrăjmaşi. Când cei mai dragi te părăsesc,rămâne Cel care nu părăseşte niciodată - Dumnezeu.Psalmul 56 - Rugăciunea credinciosului când viaţa îi este periclitatăPrins de filisteni la Gat, viaţa lui David este în pericol (lSam. 21:10-15).Psalmistul se încrede în Domnul şi se laudă cu Dumnezeu care înţelegedurerea, vede lacrimile şi intervine. Psalmistul se simte dator să-şi redediceviaţa Celui ce-1 salvează. Când alţii se laudă cu ei înşişi, dovedesc cea maideşartă încredere; cine se laudă cu Dumnezeu, poate fi sigur în toateîmprejurările vieţii.Psalmul 57 - Seara primejdiei şi dimineaţa cântăriiIn adâncimea peşterii Adulam, când Saul şi cu oamenii săi înarmaţi stau lantrarea peşterii. David are o noapte de coşmar (lSam. 22:1.24). Viaţa îi este înnare pericol. Apelul către Dumnezeu este urgent (1-6). Apărat de Domnul şi)iruitor, David are parte de o dimineaţă sărbătorească. îşi trezeşte instrumentele.;erându-le să-1 acompanieze pentru a lăuda pe Domnul printre popoare.Chiar în miez de noapte întunecoasă, în adâncul temniţei din Filipi, Pavel şiSila, apostolii Domnului, cântă şi se roagă pentru că lumina feţei lui Dumnezeule străluceşte (Fapt.Ap. 16:19-25).Psalmul 58 - Apel la Judecătorul SupremPsalmul este o rugăciune către Dumnezeu, care este judecătorul suprem, săacţioneze potrivit cu faptele fiecărui om; să judece pe acei conducători caretrăiesc în corupţie şi nedreptate şi să apere pe cei neprihăniţi. Ziua retribuiriidrepte este sigură, deşi pentru o vreme se pare că cei răi au parte de succes.Judecătorul cel drept face dreptate, El este Dumnezeu.Psalmul 59 - Rugăciune pentru protecţie

în împrejurări deosebit de dificile, pe când oamenii lui Saul înconjurau casaca să-1 prindă pe David (lSam,19:10-17), acesta apelează la Dumnezeu şi-i ceresă-1 izbăvească. Ideea pare să fie reluată pentru toate cazurile când omul luiDumnezeu sau poporul Său sunt în pericol (2Împ.l8:19, Neemia 4 etc). Armade seamă şi deosebit de periculoasă este vorbirea lor. "Din gura lor ţâşneşte răulşi buzele lor sunt săbii" (v.7). Deşi seara vrăjmaşii îi fac multă tulburare celuicredincios, când ei înconjoară casa ca nişte câini lacomi, dimineaţa, când celneprihănit experimentează izbăvirea divină, el cântă Domnului "tăria lui" şi"turnul său de scăpare". Oricât de mari ar fi pericolele. Dumnezeu este scăpareacelui credincios.Psalmul 60 - Rugăciune unei oştiri înfrânteAcest psalm este o rugăciune naţională, o rugăciune a oştirii israelite subconducerea lui David când experimenta înfrângeri sau era în pericol. In condiţiineplăcute de confruntare cu ostile vrăjmaşilor din jur: sirienii şi edomiţii, David,conducătorul armatei israelite, devine conducător al poporului în rugăciunecătre Dumnezeu (2Sam. 8). Poporul împreună cu împăratul deplâng situaţiatristă în care sunt şi se simt părăsiţi de Domnul, care le-a dat să soarbă din cupamâniei Sale. însă ei apelează la Dumnezeul lor în vederea restaurării. El- esteCel biruitor în sfinţenia Sa. Toate ţinuturile israeliţilor şi ale neamurilor din jursunt la dispoziţia sa. Isprăvi mari sunt garantate celor care se încred în Domnul.Psalmul 61 - Rugăciunea pentru restaurareîmprejurările par să fie cele în care David era plecat într-o expediţie saupoate fugărit de fiul său Absalom. departe de starea de satisfacţie deplină. Dedeparte, din înstrăinare şi mâhnire, doreşte a ajunge stânca cu toate că este preaînaltă pentru el. Psalmistul apelează la Dumnezeu, care este turn de scăpare şiadăpost pentru el. Dorinţa lui este să trăiască în continuare în părtăşie cuDumnezeu, care-1 va sprijini pe vecie, fapt care îl determină pe psalmist sălaude pe Domnul şi să-şi împlinească juruinţele. în împrejurările create deînstrăinare sau disconfort spiritual. Domnul este Acela care îl poate plasa pecredincios la locul său.Psalmul 62 - Mărturia celui ce se încrede în DomnulDumnezeu fiind stânca şi ajutorul psalmistului, încrederea sa este înexclusivitate în Domnul. Puterea şi bunătatea sunt la Domnul. Chiar dacă cei răise năpustesc cu putere asupra celui credincios, scăparea lui este sigură.Psalmul 63 - Rugăciunea însetatului din pustiuPoate însetat şi obosit, pe când era în pustia Enghedi, fugind de Absalom(lSam. 24), David înţelege mai bine însetarea sufletului său după Dumnezeu.Această însetare se datoreşte bunătăţii Domnului, care preţuieşte mai mult decâtviaţa. Dumnezeu satură sufletul credinciosului precum bucatele alese pentrutrupul său. Ca şi în alţi psalmi, noaptea aduce pericole, însă dimineaţa exceleazăîn salvarea lui Dumnezeu. Acest psalm a fost scris pentru a fi folosit pentrurugăciunea publică zilnică în biserica primară.45 Bucuria şi lauda iau loculîntristării în inimile tuturor celor care laudă pe Domnul.Psalmul 64 - Apel la Dumnezeu pentru protejarea vieţiiPrins în ghearele unei conspiraţii, psalmistul apelează la Domnul. Duşmaniisunt răi şi puternici; ei uneltesc în ascuns împotriva celui credincios (1-6).Pieirea celor răi este sigură, iar cei neprihăniţi au parte de fericire.Psamul 65 - Poemul recunoştinţei pentru bunătatea DomnuluiPsalmistul David slăveşte pe Domnul pentru marea Sa bunătate arătată faţăde poporul Său. El ne-a iertat păcatele pentru a ne putea bucura debinecuvântările Sale (3-4). în providenţa Sa asupra întregii lumi, Dumnezeupune capăt războaielor şi aduce pacea în ţara credincioşilor Săi (5-8). Pământuleste prefăcut într-o grădină a Edenului care aduce roade îmbelşugate pentru ceicredincioşi. Viaţa cu Dumnezeu, stăpânul universului, este o cântare.Psalmul 66 - Recunoştinţă pentru izbăvire

Toate popoarele sunt chemate să binecuvinteze pe Domnul ale cărui lucrărisunt înfricoşătoare. Felul în care Dumnezeu a condus pe poporul Său prinMarea Roşie şi peste Iordan dovedeşte că El este stăpân atotputernic. încercărileîngăduite de El asupra poporului Său au dovedit puterea şi izbăvirea divină.Dumnezeu este vrednic de laudele credincioşilor Săi.Psalmul 67 - Poemul protecţiei misiunii universalePsalmistul imploră mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu asupra poporuluiSău ca astfel să se cunoască de către toate popoarele calea şi mântuireaDomnului. în măsura în care toate popoarele laudă pe Domnul pentru judecăţileSale drepte şi pentru povăţuirile sale, binecuvântările Lui se revarsă asuprapoporului Său şi Pământul întreg se teme de Domnul.Psalmul 68-0 cântare a triumfuluiPsalmul acesta pare să fie cântarea unei procesiuni de sărbătorire atriumfului poporului lui Dumnezeu. Versetele 1-18 conţin multe referinţe clareale marşului triumfal al lui Dumnezeu de la Muntele Sinai (în zilele lui Moise)la Muntele Sion (în zilele lui David). La Muntele Sinai este marcată naşterea45

The NIVStudy Bible, p.831Teocraţiei (a cârmuirii lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său), iar la MunteleSion are loc restabilirea Teocraţiei în Ierusalim, cetatea regală.46 încă dintimpul bisericii primare, creştinii au considerat acest psalm ca pe o prevestire aînvierii şi înălţării Domnului Isus. împăratul împăraţilor şi Domnul Domnilor(cf.Ef.4:8-13).'Versetele 1-6 evidenţiază pe Dumnezeu care înaintează triumfător. Portretullui Dumnezeu este deosebit, El fiind: "Tatăl orfanilor şi Apărătonil văduvelor"(v.5. Dumnezeu conduce naţiunea Sa prin pustiu (7-10). până când îi aşază înŢara Făgăduinţei (11-14). El alege Muntele Sionului ca locaş împărătesc al Lui(15-18). Datorită prezenţei Domnului, Israel va fi mântuit, iar vrăjmaşii lui vorfi nimiciţi (19-23). Din Israel Dumnezeu îşi arată puterea în toate naţiunile (24-35). mântuirea lui Dumnezeu antrenează toate popoarele să laude pe Domnul."Acest psalm a fost favoritul cruciaţilor, hughenoţilor. al lui Savonarola şi al luiOliver Cromwell".47

Psalmul 69 - Rugăciune din mijlocul încercăriiîntotdeauna suferinţa îl apropie pe credincios de Dumnezeu. Psalmul acestaeste o rugăciune fierbinte a psalmistului din mijlocul suferinţei. Fiind înconjuratde mulţimi de duşmani înrăiţi, care-1 prigonesc fără să fie vinovat, psalmistulapelează la Dumnezeu. El suferă de dragul lui Dumnezeu (1-12). în aceastăsituaţie, apelează la ajutorul lui Dumnezeu (13-18). Persecutorii săi suntvinovaţi şi vor fi pedepsiţi pentru ceea ce au făcut (19-28). Credinciosul însă vafi eliberat şi va lăuda pe Domnul. Ca şi Psalmul 22. părţi din Psalmul 69 suntmesianici şi prezintă scene concrete din suferinţele Domnului; în sensul acestasunt citate în Noul Testament (versetele 4,9,21,22,25; în Io.2:17; 15; 25; iarversetele 19-28-30; în Fapt.Ap. 1:20; Rom. 11:19: 15:3). Dumnezeu vegheazăasupra credinciosului Său aflat în suferinţă şi îi va răsplăti în dreptate peprigonitori. Biruinţa va fi de partea celui ce se încrede în Domnul.Psalmul 70 - Strigăt urgent după ajutorul DomnuluiVersetele din Psalmul 70 se mai găsesc şi în finalul Psalmului 40 (40:13-17). Psalmistul stăruie să-i fie trimis de urgenţă ajutoail Domnului. CândDomnul îşi trimite ajutorul, vrăjmaşii celui credincios vor fi făcuţi de ruşine,iar cei ce se încred în Domnul se vor veseli şi vor lăuda pe Domnul.Psalmul 71 - Rugăciunea unui credincios înaintat în vârstăFiind slăbit de putere şi totuşi încercat de vrăjmaşi, psalmistul apelează laajutorul lui Dumnezeu. întregul psalm este un apel pentru ajutorul luiDumnezeu din partea unuia care nici în împrejurări critice nu-şi pierdenădejdea.

In original, psalmul este compus într-o formă simetrică de şase strofe decâte cinci şi patru rânduri alternativ, având în centru versetul 14.Prima strofă (1-4), cu cinci rânduri, cuprinde apelul iniţial către Dumnezeupentru ajutor. Strofa a doua (5-8) cu patru rânduri este o mărturie că Dumnezeu46cf. The NIVStudy Bible, p.835.41Halley's Bible Handbook, p.261a fost întotdeauna nădejdea sa. Apelul este din partea unuia care a experimentatajutorul Domnului.Strofa a treia (9-13), cu cinci rânduri, cuprinde rugăciunea ca Dumnezeu săcontinuie să-i vină în ajutor în timpul bătrâneţilor când puterile slăbesc şi cândvrăjmaşii caută să atace.Strofa a patra (14-18). cu cinci rânduri, constituie o promisiune fermă că, odată ajutat, psalmistul va face cunoscute lucrările minunate ale Domnului.Strofa a cincea (19-21), cu patru rânduri, este o minunată mărturisire căDomnul este încă nădejdea psalmistului. în mijlocul încercărilor. El aşteaptă caDomnul să-i restaureze viaţa.Iar strofa a şasea (22-24), cu cinci rânduri, cuprinde promisiunea de a-Llăuda pe Domnul cu tot felul de instrumente, în timp ce vrăjmaşii vor fi făcuţide ruşine. Scăparea celui credincios este la Domnul, în orice situaţie s-ar găsi.Psalmul 72 - Imaginea lui Mesia - Regele desăvârşitPsalmul 72 este una dintre capodoperele Psaltirii, un strălucit psalmmesianic. Psalmul este atribuit lui Solomon şi conţine ultimele cuvinte ale luiDavid înainte de moartea sa cu privire la persoana şi domnia fiului său care vaurma la tron (v.20).în multe privinţe, cuvintele depăşesc sfera personalităţii şi împărăţieipământeşti ale lui Solomon. Este cât se poate de clar că Duhul Sfânt descoperăaici aspecte din personalitatea şi domnia regelui Mesia, fiul lui David. Psalmulprezintă conceptul ideal al regelui şi efectele glorioase ale domniei sale. Psalmulconţine şase părţi:I. Dreptatea regelui desăvârşit (1-4)Regele desăvârşit va cârmui cu dreptate:- Potrivit cu darul lui Dumnezeu;- în vederea unei cârmuiri drepte;- în vederea asigurării prosperităţii.II. Domnia regelui desăvârşit este fără sfârşit (5-7)- Ascultarea de El va fi veşnică;- Binecuvântarea va fi fără sfârşit.III. Domeniul regelui desăvârşit cuprinde tot pământul (8-11).- Va fi o împărăţie fără margini;- Ii vor fi supuse toate împărăţiile.IV. Caracterul domniei Lui va fi deosebit. El va domni cu compasiune(12-14)- Săracul va fi izbăvit;- Nenorocitul va fi scăpat;- Cel apăsat va fi eliberat.V. Cârmuirea împăratului desăvârşit va aduce alese binecuvântări (15-17)- Va fi belşug de bogăţii şi grâne;- Va fi belşug de bogăţii spirituale.VI. Cârmuirea împăratului desăvârşit stârneşte laudaPsalmul se încheie cu doxologia care slăveşte Numele lui Dumnezeu. Seîntrevede perspectiva mesianică, când tot pământul va fi plin de slavaDomnului.2.8.3. CARTEA A TREIA (Ps.73-89)Cu Psalmul 73 începe Cartea a treia din Psaltire, cuprinzând psalmii 73-89.Cartea a treia cuprinde Psalmii Levitici, care sunt asociaţi mai ales cuînchinarea şi slujba la templu. Unsprezece din aceşti psalmi sunt ai lui Asaf (73-

83), care era unul dintre conducătorii cântărilor la templul din Ierusalim(ICronici 25:1). Patru aparţin fiilor lui Core (84-87). Psalmul 86 este al luiDavid,' 88 al lui Heman, iar 89 al lui Etan.Psalmul 73. Cugetări asupra unei lumi nedrepteDeşi Psalmul 73 începe cu o notă de nemulţumire faţă de felul cum sepetrec lucrurile în lumea plină de nedreptate, psalmul descoperă înţelepciuneadivină privind soarta celor neprihăniţi şi a celor răi. Privind locul acestui psalmîn carte s-a spus:Editorii Psaltirii au plasat Psalmul 73 la începutul cărţii a IlI-a, după cum eiau plasat Psalmul 1 la începutul întregii colecţii. Aici este tratată una dintre celemai tulburătoare probleme ale sfinţilor Vechiului Testament: Cum se face că ceirăi adesea prosperă, pe când cei temători de Dumnezeu suferă atât de mult.48

Psalmul este împărţit în două părţi, în baza afirmaţiilor din versetul 1 şi 27.I. încercarea aproape fatală a credinţei (1-14)în mijlocul multor încercări şi probleme, credinciosul îşi opreşte privirileasupra prosperităţii celor răi. Lucrul acesta îl tulbură pe psalmist până aproapede îndoială. Cei răi şi copiii lor au mai mult decât le doreşte inima, de aceeasunt plini de mândrie şi nu se tem de Cel Preaînalt.II. Reîmprospătarea credinţei (15-28)Mergând în Casa Domnului, credinciosul întrezăreşte soarta de la urmă acelor răi. Ultimul cuvânt nu este moartea, ci răsplata va veni după moarte.Faptul de a-1 avea pe Dumnezeu şi de a trăi în părtăşia sfinţilor pe pământ estemult mai de preţ decât bunăstarea pământească. Cei izbăviţi de Domnul vor fiprimiţi de El în ceruri.în mijlocul încercărilor, credinciosul trebuie să privească la Dumnezeu şi lamarile privilegii ale celor ce se încred în El pentru viaţă şi eternitate.Psalmul 74. Cântarea de jale în urma distrugerii TempluluiPsalmul acesta a fost scris probabil pe timpul exilului, când Israel a fostdistrus ca naţiune, Ierusalimul devastat şi Templul prefăcut în ruine. Psalmulconstituie o rugăciune către Dumnezeu, regele naţiunii sale. să vină în ajutorulpoporului Său pentru a-1 apăra de vrăjmaşii batjocoritori.Psalmistul face un sumar al situaţiei triste. Dumnezeu s-a întors împotrivapropriului Său popor pe care-1 răscumpărase (1-2). Templul, care era fala trăiriiwThe N.I.VSludyBible, p.843lor, fusese desacralizat şi dărâmat (3-8). întrebarea care persistă acum în minteacelor care sunt supuşi acestei tragedii este: "Cât timp vor mai stăpâni duşmaniiui Dumnezeu?"- (9-11). In baza cunoaşterii puterii lui Dumnezeu, psalmistulcere lui Dumnezeu să-şi ţină promisiunea făcută Israelului şi să apere cauzapoporului Său, care este propria Sa cauză (12-23). Chiar şi în cele maintunecate împrejurări, credinciosul nu trebuie să uite că Dumnezeu se identificăcu propriul Său popor şi cu credincioşii Săi.Psalmul 75. Certitudini DivineCredincioşii lui Dumnezeu izbucnesc în laude aduse Domnului, în timp ceputerile lumeşti înconjurătoare pun la încercare securitatea poporului ales.Dâteva certitudini garantează asigurarea şi apărarea poporului Domnului.Cadrul putea fi în timpul când Asiria punea la încercare siguranţa israeliţilor2Regi 18:3-19:37). Este cert faptul că Dumnezeu va judeca pe cei aroganţi,ndiferent dacă se ridică de la apus sau răsărit (1-6). De asemenea, este cert căDumnezeu guvernează asupra tuturor popoarelor şi aduce pedeapsa asupra celorrăi (7-8). Tot atât de cert este şi faptul că cel neprihănit va fi ridicat. Astfel căcel credincios poate, în orice vreme, să laude pe Domnul (9-10). Cât este de certcă există Dumnezeu, atât este de cert că soarta tuturor lucrurilor este în mâna.ui.Psalmul 76. Cântarea de mulţumire pentru o mare victoriePsalmul 76 este o celebrare a victoriei divine în apărarea Ierusalimului. Se

>are că a fost scris cu ocazia distrugerii armatelor lui Sanherib de către îngerulDomnului când intenţionau să asedieze Ierusalimul (2Regi 19:25-35). Versetele-3 conţin cuvinte de laudă la adresa lui Dumnezeu, care a sfărâmat armeleduşmanului. In versetele 11-12 se revine la aceeaşi idee, îndemnând totodată peoţi credincioşii să aducă daruri lui Dumnezeu, care "frânge mândriaDomnitorilor". La mijloc, versetele 4-10 conţin cântarea de celebrare, măreţiaui Dumnezeu în actul judecăţii divine. Fiecare victorie divină deschideperspectiva unei adevărate celebrări.Psalmul 77. Mângâiere în mijlocul crizeiProbabil în împrejurări de criză, în anumite probleme personale, psalmistulcaută mângâiere. Chiar dacă prezentul este sumbru, omul lui Dumnezeu găseştemângâiere în amintirea felului în care Dumnezeu a lucrat în trecut. Trecând în■evistă câteva din faptele divine mari, credinciosul găseşte motive să-1 laude peDomnul. Amintirea lucrării trecute a lui Dumnezeu poate fi temelie pentruncrederea în El în crizele prezentului.avut mare prestigiu (Jud.8:2; 12). Cerinţa lui Dumnezeu a fost ca ei să ţinălegea, însă Efraim nu a ascultat de Domnul (9-11). Ei au uitat ce s-a întâmplat înpustiu, minunile Sale (13-16; 23-29; 44-53; 54-66), cât şi pedepsele date de El(17-22; 30-43). Cu ridicarea lui David, Dumnezeu a făcut pe Iuda tribconducător. Ierusalimul a devenit capitala lui Iuda şi David împărat (67-72).Neascultarea va duce pe om la pierdere, pe când ascultarea de Dumnezeu îlîmplineşte.Psalmul 79. O altă cântare de jale pentru distrugerea IerusalimuluiCucerirea Ierusalimului de către babilonieni în anul 586 î.Hr. a fost într-adevăr un mare dezastru pentru israeliţi. Poetul deplînge situaţia, vărsarea desânge (1-4). Apoi, cere pedeapsa asupra cotropitorilor şi ajutor pentru poporulpedepsit, iertare de păcate şi răzbunare din pricina numelui Domnului. Ceicredincioşi au prilejul să se întoarcă la Domnul în timpuri de grea încercare.Psalmul 80. Rugăciune pentru RestaurareProbabil după ducerea în robia asiriană, însă înainte de exilul lui Iuda(2Regi 17:1-6), bărbaţii din Efraim, Beniamin şi Mânase, scăpând de asirieni laIerusalim, cer de la "Păstorul lui Israel" restaurarea. Bogata vie plantată altădatăde El a fost jefuită. Strălucirea feţei Sale asupra omului în necaz va aduce iarăşiridicarea.Psalmul 81. Un Poem sărbătorescLa una din marile sărbători, poate din cele cu pelerinaj (Pastele,Cincizecimea sau Corturi), israeliţii sunt chemaţi să celebreze ajutorul luiDumnezeu. în special este cântată izbăvirea de care Dumnezeu le-a făcut parteeliberându-i din robie: "I-am descărcat povara de pe umăr, şi mâinile lui nu maiţin coşul" (v.6). Din pricina acestei izbăviri ei sunt chemaţi sa se redediceDomnului cu ocazia sărbătorii (1-7). Sărbătorile sunt într-adevăr un bun prilejde reconsacrare.Ascultarea de Domnul ar garanta biruinţa asupra oricăror vrăjmaşi şi încontinuare (8-16). De altfel, cel care ascultă de Domnul are parte de fericireeternă.Psalmul 82. Judecarea Judecătorilorîntr-un limbaj adecvat pentru timpul său şi cu o condiţie accentuată,psalmistul Asaf ilustrează faptul că deasupra tuturor celor mari de care depindesoarta vremelnică a oamenilor este Dumnezeu, care judecă pe aşa-numiţii"Dumnezei". Termenul <yh!Oa$ /Elohim/, aici la plural, pare că se referă lajudecătorii corupţi şi conducătorii israeliţi nedemni , care sunt mandatarii luiDumnezeu pentru a face dreptate (cf.Deut.1-17; Rom. 13:1-7). Dumnezeucheamă la judecata Sa dreaptă şi nepărtinitoare orice autoritate, care exercită49Derek Kidner op.cit.. p.296-297: sugerează, de asemenea, părerile lui Delitzschi,Perowne şi Briggs. conform cărora "dumnezeii" ar putea fi stăpânirile acestui veac ( cf.

Filipeni 6:12). Sau că ar fi zeităţile păgâne (ICor. 10:20). Iar alţii consideră că este vorbade regii neamurilor.judecata asupra oamenilor săvârşind nedreptate pe pământ. Nedreptăţilesăvârşite de către cei încredinţaţi să împartă dreptatea determină strigătul dupăjudecata dreaptă a Celui Atotputernic, Neprihănit şi Veşnic. "Scoală-TeDumnezeule, şi judecă pământul căci toate neamurile sunt ale Tale" (v.8).Psalmul 83. Rugăciune pentru protecţiePsalmistul Asaf, în numele naţiunii sale în pericol din cauza uneiconspiraţii, apelează stăruitor la Dumnezeu pentru protecţie. Naţiunile vrăjmaşeIsraelului din totdeauna (în sud: edomiţii şi moabiţii, descendenţi din Esau şiLot; în est: hagareniţii, ghebaliţii, amoniţii şi amaleciţii, popoare biruite deisraeliţi când au venit din Egipt; în sud-vest: filistenii, iar în nord-vest: tirienii şisidonienii cu care s-au aliat şi asirienii) au format o coaliţie în scopul nimiciriilui Israel, poporul Domnului. Psalmistul invocă biruinţele poporului său dintrecut şi cere lui Dumnezeu acelaşi tratament pentru duşmanii aliaţi de astăzi, catoţi să ştie că Domnul este mai presus de tot pământul. în mijlocul strâmtorăriivrăjmaşilor, scăparea celor credincioşi este numai în Domnul.Psalmul 84. Splendorile Casei DomnuluiAcest psalm este un poem al pelerinilor care se îndreaptă spre Ierusalim lasărbătorile anuale în perspectiva închinării la Templu.Poemul, care este al fiilor lui Core, conţine trei diviziuni principale:I.Profunda dorinţă după Casa Domnului (1-4). întreaga fiinţă acredinciosului: sufletul, inima şi trupul însetează după locul întâlnirii cuDumnezeu. Cei care ajung acolo sunt fericiţi. Până şi păsările găsesc acolo locliniştit pentru puii lor.II.Fericirea celor care pot merge în pelerinaj la Templul din Ierusalim (5-7).- Ei sunt fericiţi pentru că se încred în Domnul;- Ei străbat fericiţi Valea plângerii50;- Ei au parte de binecuvântări în locuri secetoase;- Ei îşi înnoiesc puterile în Casa Domnului (v.7).III. Rugăciune pentru împăratul (8-11).Se pare că desfătarea sufletelor pelerinilor la Casa Domnului atârnă decredincioşia şi bunăstarea împăratului. De aceea, pelerinul se roagă pentru unsulDomnului prin care se asigură pelerinajul sărbătoresc la templu.Concluzia psalmistului este că fericirea se asigură prin încrederea înDomnul oştirilor (v.12).Psalmul 85. Rugăciune pentru înviorare SpiritualăPe fondul amintirii binecuvântărilor din trecut este implorată îndurarea luiDumnezeu, în vederea înviorării în prezent. Autorul (fiii lui Core) mulţumeştepentru bunăvoinţa Domnului faţă de poporul Său arătată în întoarcerea dincaptivitate şi în iertarea tuturor nelegiuirilor (v.1-3).50

The Criswell Sudy Biblic, p.686. "Valea Baca" este un tablou ilustrativ a văii uscatepeste care treceau pelerinii mergând spre templu la Ierusalim. "Baca" înseamnă şilacrimi.Rugăciunea pentru înviorare evidenţiază îndurarea lui Dumnezeu de careatârnă revitalizarea spirituală, cât şi pocăinţa poporului stârnită de mila divină,"întoarce-ne iarăşi, Dumnezeul mântuirii noastre! Încetează-Ti mânia împotrivanostră" (v.4.). De aceea, psalmistul se roagă fierbinte pentru înviorare (4-7). înprocesul înviorării se înmănunchează împreună bunătatea cu credincioşia, paceacu dreptatea. înviorarea are tendinţe universale, naţionale (v.9).Trecutul spiritual înălţător constituie baza pentru viitorul sperat în fericire."Ridică-ne iarăşi"!Psalmul 86. Rugăciunea credinciosului din mijlocul încercărilorCa unul care se bucură de un statut special, fiind unul din cei iubiţi de

Domnul care se încrede în El, psalmistul apelează la îndurarea Domnului pentrua-1 scoate din încercările de care are parte. El are motive să se încreadă înDomnul şi întrezăreşte timpul când toate naţiunile pământului se vor închina şivor da slavă .Domnului (v.9).Cu această convingere, credinciosul rămâne statornic, încrezător în Domnulpe care-L laudă (v.12.), care îl ajută şi-1 mângâie în timp ce vrăjmaşii săi rămânde ruşine.Psalmul 87. Gloria SionuluiPsalmistul caută gloria cetăţii regeşti a lui Dumnezeu, a împărăţiei Sale.Poemul face parte din grupul cântărilor Sionului (46, 48, 76, 125, 129, 137), cucare se aseamănă, dar faţă de care prezintă şi însemnate deosebiri. Psalmul esteo expunere panoramică a prezentului şi o profeţie despre viitorul strălucit alcetăţii lui Dumnezeu. Temeliile şi porţile sunt elementele de căpetenie alecetăţii care întregesc mărturia lucrurilor pline de slavă despre Sion (1-3).Perspectiva cetăţii lui Dumnezeu este să cuprindă în sferele ei cetăţileîntregului pământ, şi cetăţeni ai ei vor fi chiar şi duşmanii de moarte de altădată(Egiptul, Babilonul, Filistia şi Etiopia). Dezideratul profetic îşi găseşte deplinăîmplinire în Domnul Isus (Ioan 1:12).Psalmul 88. Rugăciunea credinciosului disperatPoemul pare să fie cel mai trist din întreaga Psaltire, fiind lipsit de orice razăde speranţă. Sătul de rele, ameninţat de umbrele întunecate ale morţii şi părăsitde toţi cei dragi, psalmistul se adresează lui Dumnezeu, care este "Dumnezeulmântuirii lui". Preocuparea lui cea mai intensă este lauda Domnului, care nupoate fi îndeplinită de cei morţi. Rămâne valabil adevărul că cel credincioslaudă pe Domnul chiar şi în necazurile lui.Psalmul 89. Rugăciune pentru Restaurarea celui ce a intrat înLegământ cu Dumnezeuîn încheierea cărţii a treia a psalmilor este plasat poemul ce constituie orugăciune fierbinte pentru restaurarea seminţiei davidice în baza legământuluiîncheiat cu David.Se pare că psalmistul se referă la situaţia dezastruoasă adinastiei davidice cu ocazia atacului lui Nebucadneţar asupra Ierusalimului şiducerea în captivitate a regelui Ioiachin în anul 597 î.Hr. (2Regi 24:8-17).51

în introducere sunt cântate dragostea şi credincioşia lui Dumnezeu şilegământul Său cu David (1-4). Aceste elemente stabilite în introducere suntexpuse apoi în detaliu în cele două părţi ale psalmului, urmate de rugăciunepentru restaurare.I. Proclamarea dragostei şi bunătăţii lui Dumnezeu (v.5-18)- Cerurile înseşi proclamă îndurarea lui Dumnezeu şi tot universul este omărturie a puterii Sale;- Dreptatea şi judecata stau la temelia guvernării Sale;- Poporul guvernat de El este fericit. "Ferice de poporul care cunoaştesunetul trâmbiţei, care umblă în lumina Feţei Tale, Doamne".II. Amintirea Legământului davidic (19-37)Psalmistul rememorează legământul încheiat cu David, expunând istoriaevenimentelor cu ridicarea tânărului păstoraş la rang împărătesc. împlinireadeplină a legământului se realizează în persoana Domnului Isus Hristos, Fiullui David (2Sam.7:4-17). Legământul nu poate fi invalidat (v.35-37).III.Rugăciunea pentru restaurare (38-52)Pe un ton de profundă lamentare este prezentată starea deplorabilă amonarhiei davidice. In încheiere este invocată îndurarea lui Dumnezeu faţă destarea poporului în lumina promisiunilor făcute lui David. Psalmul se încheie cubinecuvântarea cuvenită Domnului, singurul în care există nădejde. Poporullegământului are ca singură şansă de reabilitare reîntoarcerea la Dumnezeulcredincios al Legământului, care este binecuvântat în veci.2.8.4. CARTEA A PATRA . Ps. 90-106

Psalmul 90. Apelul din vremelnicie adresat Dumnezeului eternPsalmii din cartea a 4-a, psalmi paraleli cu cartea Numeri, au conţinutulasociat cu peregrinările israeliţilor prin pustiu. Ca unii care sunt încercaţi,credincioşii lui Dumnezeu aduc în aceste poeme o închinare cu supunere luiDumnezeu care este suveran.Fiind atribuit lui Moise, psalmul 90 ar putea fi cel mai vechi din Psaltire,datând din jurul anului 1400 î.Hr. Se pare că omul lui Dumnezeu, Moise, a scrisacest poem cu ocazia sau în starea de spirit cauzată de moartea fratelui său,Aron, pe muntele Hor (Num.21:22-28). Psalmul poate fi împărţit în două părţi:I. Contemplarea măreţiei eternului Dumnezeu (v. 1-11). Aşa cum afirmă şiDerek Kidner: "Numai Isaia - capitolul 40 poate fi comparat cu acest psalm înce priveşte prezentarea grandoarei şi eternităţii lui Dumnezeu în raport cuefemeritatea omului".52

- Dumnezeu este etern (v. 1,2);- Dumnezeu oferă adăpost generaţiilor umane;.\The N.I. V. Study Bible, p.862.■Derek Kidner, Psalmii 73-150, p.327.- Dumnezeu este stăpân asupra vieţii şi morţii. în acelaşi timp, omul estevremelnic şi la porunca lui Dumnezeu se întoarce în ţărână (v.3).:- Dumnezeu judecă păcatele omului, chiar şi pe cele ascunse (v.7.8):II. Apelul celui vremelnic la Dumnezeul eternIn partea a doua, omul apelează la Dumnezeu.- In vederea învăţării cu privire la numărul anilor;- In vederea îndurării:- In vederea sprijinirii;- în vederea bunăvoinţei Domnului prin care să fie întărită lucrareamâinilor lui.Dumnezeu este singurul sprijin şi singura nădejde pentru omul trecător. LaEl poate apela în orice clipă a vieţii, pentru că El este etern, atotputenic şibinevoitor.Psalmul 91. Siguranţă şi odihnă sub ocrotirea lui DumnezeuPsalmul este structurat în două părţi a câte opt versete fiecare. în prima partecredinciosul este asigurat că nu trebuie să se teamă în faţa a patru încercări, carebântuie ziua sau noaptea: groaza din timpul nopţii, săgeata din timpul zilei,ciuma din întuneric şi molima din timpul amiezii (v.5-6). în timp ce mii şi zecide mii cad, cel credincios este spectator la răsplătirea celor răi (7-8). Şi aceastapentru simplul motiv că stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se încrede în El, caîn cetăţuia lui de scăpare (1-2).în partea a doua, credinciosul este victorios asupra a patru fiare deosebit defioroase: lei, năpârci, pui de lei şi şerpi. Victoria lui se datoreşte faptului că facedin Domnul locul lui de adăpost şi turnul lui de scăpare (7-14), şi fiindcă iubeştepe Dumnezeu (v. 14). Domnul asigură pe cel credincios atât prin îngerii Săi(v. 11.12), cât şi prin ascultarea rugăciunii şi ocrotirea directă până la capăt.Faptul că această asigurare este destinată copiilor lui Dumnezeu se vede şiprin aceea că însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost ispitit în aceste privinţe dar a fostbiruitor (Mat.4:6). Viaţa credincioşilor nu este scutită de încercări, însăizbăvirea Domnului este sigură şi trainică.Psalmul 92. Cântarea SabatuluiPsalmistul este impresionat de posibilitatea pe care o au cei care laudă peDomnul în ziua de Sabat în Casa Domnului. Dumnezeu trebuie lăudatîntotdeauna din pricina bunătăţii şi credincioşiei Lui arătate în lucrările Lui. înCasa Domnului, cel credincios ajunge să cunoască mai bine lucrările luiDumnezeu chiar atunci când în aparenţă cei răi au parte de prosperitate. Deaceea, cei sădiţi în Casa Domnului sunt roditori şi la bătrâneţe viaţa lor esteînviorată prin Cel ce este "Stânca".Posibilitatea închinăciunii în Casa Domnului

în sărbătoarea săptămânală conduce la mari binecuvântări de care nimeni nu artrebui să-şi lipsească sufletul.Psalmul 93. Domnia lui DumnezeuPoemul este o confesiune minunată a credinţei în guvernarea CeluiPreaînalt. Se pare că acesta este unul dintre imnurile compuse pentrufestivalurile religioase evreieşti în care se proclama guvernarea lui Dumnezeuasupra ordinei cosmice, asupra naţiunilor şi asupra lui Israel. Dumnezeucârmuieşte în dreptate şi sfinţenia este podoaba Casei Sale.A înţelege guvernarea lui Dumnezeu înseamnă a fi la adăpost în faţa oricăreiforţe din univers.Psalmul 94. Apelul la justeţea divinăîn disperare din pricina celor răi, psalmistul strigă către Dumnezeuinvocând justeţea divină faţă de atitudinea lor. Prima parte dovedeşte că cei răimerită judecata lui Dumnezeu datorită atitudinii lor faţă de Domnul şi semeniilor. (1-11). Dumnezeu însă îşi revarsă îndurarea asupra poporului Său încercat(12-22). El mângâie pe credinciosul său când este încercat şi ispitit.Trecând prin încercări, credinciosul poate apela la justeţea divină care se vadescoperi.Psalmul 95-100. Poeme ale Slăvirii Iui DumnezeuAceşti şase psalmi constituie o grupare de poeme care îndeamnă la slăvireaCelui care guvernează asupra tuturor lucrurilor.Psalmul 95 îndeamnă la slăvirea lui Dumnezeu, creatorul nostru şi altuturor lucrurilor. De aceea, lui i se cuvine ascultare. Israeliţii s-au doveditnevrednici de El când şi-au împietrit inima în pustiu.Psalmul 96 este o chemare a tuturor locuitorilor pământului să laude peDomnul, deoarece El este singurul Dumnezeu adevărat care guvernează asupraîntregii lumi. în perspectiva judecăţii Sale cu dreptate asupra neamurilor,pământul întreg tresaltă de bucurie. Deplina împlinire se va realiza înDomnul Isus, care va judeca întreag pământul.în Psalmul 97 este lăudat Dumnezeu, singurul Domn, Mântuitor slăvit şitriumfător, de aceea cei neprihăniţi tresaltă de bucurie.Psalmul 98 este o chemare la celebrarea cu bucurie a guvernării neprihănitea Domnului. Din pricina mântuirii descoperite, toţi locuitorii pământului sălaude pe Domnul cu vocile şi instrumentele lor. Tot El este cel ce va judeca cudreptate.în Psalmul 99 este prezentat Dumnezeu cel Sfânt pe tronul Său de slavă, Elcel care iartă şi disciplinează pe poporul Său, El guvernează din Sion asupraîntregului pământ.Iar în Psalmul 100 este prezentată invitaţia de a lăuda pe Domnul în curţileCasei Domnului. El este creatorul, susţinătorul şi păstorul poporului Său. Deaceea trebuie lăudat pentru bunătatea şi credincioşia Sa veşnică.Psalmul 101. Programul unui conducător credinciosîmpăratul David, om după^ inima lui Dumnezeu, anunţă programul său deguvernare şi conduită (cf. 2Împ.23:3). Acesta a fost apoi transmis şi luiSolomon cu ocazia încoronării lui şi se potriveşte cu fiecare credincios în sferalui de trăire (IRegi 2:2-4). Acel care a îndeplinit în mod desăvârşit un asemeneaprogram este împăratul Mesia.53 Psalmistul consideră că, pe lângă laudele ce secuvin Domnului pentru bunătatea şi dreptatea lui (v. 1.), el are două îndatoriri decăpătâi: să îşi apropie tot mai mult pe cei neprihăniţi (v.6.) şi să îndepărteze delângă el, din casa şi din cetatea lui, pe cei păcătoşi, stricaţi şi nelegiuiţi (4-5; 7-8). Pentru a putea realiza un asemenea program este nevoie de o trăire personalăneprihănită, (v.2.) Dumnezeu primeşte lauda celui care se depărtează de ceipăcătoşi şi trăieşte în neprihănire în părtăşia celor credincioşi.Psalmul 102. Strigătul către Dumnezeu în mijlocul întristăriiConsiderat un psalm de pocăinţă, Psalmul 102 prezintă pe cel nenorocit

strigând către Dumnezeu din mijlocul necazului şi suferinţei, care îşi îndreaptăfaţa spre Dumnezeu şi imploră îndurarea Lui. Mai întâi, îşi prezintă Domnuluisuferinţa (1-11). Lovit şi părăsit, batjocorit de vrăjmaşi, suspină sub urgiamâniei lui Dumnezeu cel veşnic (12-28), care va avea milă de el şi de poporulsău. Exemplificarea deplină o găsim în cazul Domnului Isus, psalmul fiindprofetic, mesianic (Evr. 1:10-12). Rezultatul final al pedepsirii divine estebinecuvântarea.Psalmul 103. Poemul recunoştinţei pentru dragostea şi îndurareaDomnuluiProbabil scris de către David spre sfârşitul vieţii, Psalmul 103 este ofrumoasă cântare a recunoştinţei către Dumnezeu. Scrutând şiragul binefacerilordivine, credinciosul se îndatorează să binecuvinteze pe Domnul. Printre celemai de seamă binefaceri, el aminteşte: iertarea păcatelor, vindecarea bolilor,izbăvirea de moarte, înviorarea vieţii şi susţinere.Deosebit este ilustrată iertarea păcatelor pe care El le îndepărtează de lanoi,"cum este de departe răsăritul de apus". Toate acestea se datoresc îndurăriipărinteşti a lui Dumnezeu faţă de cei ce se încred în El (1-14). Deşi omul estetrecător, îndurările Domnului sunt eterne.De aceea, orice fiinţă este datoare să binecuvinteze pe Domnul.Recunoştinţa este de mare preţ în faţa lui Dumnezeu.Psalmul 104. Odă închinată CreatoruluiDacă în Psalmul 103, Dumnezeu este binecuvântat pentru ceea ce face înviaţa individului şi a comunităţii umane, în Psalmul 104 El este glorificat ca şicreator al universului. Psalmistul laudă pe Domnul pentru frumuseţea şiperfecţiunea creaţiei.Structura psalmului urmează de-aproape structura istoriei creaţie dinGeneza cap. 1., slăvind pe Dumnezeu pentru fiecare element major al creaţiei.După introducerea din, (v.l), în care Dumnezeu este lăudat din pricinamăreţiei Lui, care este ilustrată în elementele creaţiei:54

- lumina (v.2a) (Gen. 1:3-5);- cerul (v.2b-4) (Gen. 1:6-8);- apa şi uscatul (v.5-9) (Gen. 1:9-10);- pământul, vegetaţia(v. 14-18) (Gen. 1: 11-13);- luminătorii (v. 19-24) (Gen. 1:14-9);53

The N.I. V. Study Bible, p.874.

54cf. Derek Kidner, p. 368.- animalele aerului şi ale mărilor ( v.25-26) (Gen. 1:20-23);- animalele uscatului şi omul (v.21-24) (Gen. 1:24-28).Dumnezeu, care le-a creat pe toate, le şi susţine hrănind toate vieţuitoarele(27-30). De aceea, credinciosul este decis să laude pe Domnul toată viaţa.Creatorul îşi va restaura creaţia îndepărtând păcatul şi pe cei răi (31-35). Creaţiadetermină şi inspiră pe credincios să laude pe Domnul.Psalmul 105 şi 106. Poporul LegământuluiCartea a patra din Psaltire se încheie cu doi psalmi care prezintă pe israeliţi,poporul Legământului. In primul (Ps.105). Dumnezeu este slăvit pentrulegământul Său cu Israel.Israeliţii sunt chemaţi să laude pe Domnul, să-L mărturisească şi să sefălească cu numele Lui pentru tot ce a făcut pentru ei (105:1-11); urmeazăfazele istoriei israelite: patriarhi (105:12-15), istoria lui Iosif (105:16-23),eliberarea din Egipt (105:23-38), călăuzirea prin pustiu (105:39-42) şi cucerireaCanaanului (105:43-45). Datorită tuturor acestor fapte măreţe, divine, israeliţiisunt datori să păzească Legea şi să laude pe Domnul.In continuare, Psalmul 106 prezintă neascultarea israeliţilor. In prima parte

psalmistul slăveşte pe Domnul (1-5). după care urmează mărturisirea păcatelornaţiunii alese (6-39).Psalmistul deplânge abaterile lor, care au constat în necredinţă (7-12),nemulţumire (13-15). gelozie (16-18). idolatrie (19-23). neascultare (24-27),apostazie (28-31), provocare (32-33), decădere în păgânism (34-39).Din cauza acestor abateri, Dumnezeu a fost nevoit să aplice judecata asupralor, însă datorită milei Sale a ţinut cont de legământul încheiat cu ei (40-46).Psalmul se încheie cu invocarea ajutorului Domnului, cerând readucerea lor înţara promisă fapt care va fi o reală pricină de laudă Domnului.2.8.5. CARTEA A CINCEA, PSALMII 107-150Cartea a cincea a psalmilor conduce la o culme tematică a cărţii, conţinânddouă colecţii de psalmi ai lui David (108-110; 138-145); cei cincisprezecepsalmi ai treptelor (120-134), din care patru sunt din nou ai lui David (122,124,131,133), iar unul al lui Solomon (127); Halelul egiptean, care se cântă la Paşti(113-118) şi apoi încheierea cărţii cu cei cinci psalmi "Halleluiah" (146-150).Psalmul 107. Poemul răscumpărării şi izbăviriiDumnezeu este cel ce răscumpără pe cei care trec prin necazuri, de aceea eisunt datori să-L laude pentru bunătatea şi minunile Sale.- El izbăveşte pe cei pribegi prin pustiu (4-9);- El izbăveşte pe captivii înlănţuiţi (10-16);- El scapă pe cei bolnavi (17-22);- El izbăveşte pe cei prinşi de furtunile mărilor (23-32).Deşi în împrejurări şi pericole diferite, cei ce strigă către Domnul suntizbăviţi de el. De aceea, toţi trebuie să laude pe Domnul pentru dragostea Lui deneschimbat (33-43).Psalmul 108. Imnul inimii consacrată DomnuluiInima consacrată Domnului este gata să cânte laudele Lui din zorii zilei,acompaniată de instrumente de muzică. Motivaţia este bunătatea Domnului,care este mai presus de ceruri (1-5). Credinciosul consacrat este gata să laude peDomnul şi pentru biruinţele din viitor, pentru marile isprăvi cu Domnul careurmează, pentru izbăvirile din viitor (6-13). Trecutul, prezentul şi viitorul cuDumnezeu sunt asigurate.Psalmul 109. Răzbunarea asupra vrăjmaşilorPsalmul 109 este un psalm în care este chemat Dumnezeu să judece într-uncaz în care cel credincios suferă din cauza falselor acuzaţii ale vrăjmaşilor săi.Ei au răspuns dragostei cu ură şi au răsplătit binele cu rău (1-5). Ca şi în alţipsalmi de acest fel, potrivit cu conceptul Legii Vechiului Testament şi cudreptatea finală, este implorată justeţea divină asupra celor răi. Deşi aceasta estecutremurătoare, justeţea va fi partea celor care resping îndurarea dezvăluită înDomnul Isus şi în Noul Testament (6-20). De asemenea soartă tristă a avut parteIuda, care a vândut pe Domnul (Fapt. 1:20).Cel credincios însă apelează la Domnul şi se încrede în El în toateîmprejurările.Psalmul 110. Poemul încoronării Regelui MesiaAcest psalm este un minunat poem mesianic, o veritabilă profeţie despreungerea Regelui-Preot Mesia."Chiar înainte de Domnul Isus, evreii auconsiderat acest psalm ca fiind mesianic"55. De asemenea, în Noul Testament,Domnul Isus însuşi (Mat.22:43-45; Marcu 12:36-37; Luca 20:42-44) şi ap.Petru(Fapt.2:34-36) au interpretat acest psalm ca fiind profetic cu privire la Domnulnostru. Psalmul este o adevărată capodoperă a profeţiilor mesianice în VechiulTestament.Domnul Isus este prezentat în modul cel mai sclipitor ca Rege, Preot, şiDomn biruitor.I. Ca rege (1-3).- Este mai presus de regele David (v.l.) (Fapt.2:34). aşa cum este mai

presus de Moise şi de îngeri (Evrei 1-13);- Este întronat de către însuşi Dumnezeu, la dreapta Lui, deşi a fostrespins de oameni (Fapt.5:30; îs.53:13);- Domnia lui va fi cu autoritate deplină, căci domneşte împreună cuDumnezeu, este Dumnezeu;Poporul guvernat de el are parte de viaţă deplină, înflăcărare şiprospeţime (v.3)II. Ca preot (v.4.).împăratul Mesia va fi şi preotul după rânduiala lui Melhisedec(cf.Gen. 14:18; Evr.5:6; 10; 6:20; 7:1; 10-11, 15, 17, 21).Melhisedec, al cărui nume înseamnă "Regele meu este neprihănit",misteriosul rege al Salemului şi preot al Dumnezeului celui Preaînalt în timpul5The N.l V. Study Bible, p.888.patriarhului Avraam, a fost un tip reprezentativ al Domnului Isus în calitatede preot.- Preoţia Lui, ca şi a lui Melhisedec, este prin încredinţare divină şi nu pecale de linie genealogică, cum era cazul cu preoţia aronică (cf. Evr.7:3).Domnul Isus se trăgea din tribul lui Iuda şi nu din tribul preoţesc al lui Levi;- în preoţia Lui, oficiul de preot este combinat cu cel de rege. ca în cazul luiMelhisedec (Gen. 14:18; Evr.7:l);- Preoţia Domnului Isus, ca şi a lui Melhisedec, este deplină în sine, fărăascensiune şi succesiune. El este începutul şi Sfârşitul, El deţine preoţiadesăvârşită;- Preoţia lui Mesia, ca şi a lui Melhisedec, nu are de-a face cu nici o altăjertfă decât cu pâinea şi vinul, reprezentând trupul şi sângele Său pentruispăşirea păcatelor omenirii (Gen. 14:18).III. Ca Domn biruitor (5-7).încheierea psalmului aduce în imagine bătălia finală a Regelui biruitor. Vaveni o zi a mâniei când El va face dreptate printre neamuri şi va fi atotbiruitor.Se putea oare ca acest psalm să lipsească din Psaltire? Nicidecum, deoareceacesta este punctul cel mai important, în El îl avem pe Marele Preot de careavem nevoie, Regele şi Domnul nostru atotbiruitor (Evr.8:l,2).Psalmii 111, 112. Dumnezeu şi cel ce se teme de DomnulDoi psalmi identici ca formă, fiecare constând în original din 22 de rânduriscrise sub formă de acrostih urmând succesiunea consoanelor din alfabetulebraic, tratează despre Dumnezeu şi onnil care se teme de Domnul.Psalmul 111 aduce laudă Domnului pentru maiestatea, onoarea,neprihănirea, îndurarea, justeţea, credincioşia, sfinţenia şi eternitatea luiDumnezeu (1-9). Frica de El este începutul înţelepciunii (v.10).Psalmul 112 prezintă pe omul care se teme de Domnul şi are o mare plăcerepentru poruncile Lui.Chipul lui Dumnezeu se întipăreşte în caracterul lui. El este: neprihănit,îndurător, milostiv, drept, iubitor faţă de Legea Domnului. El este binecuvântatde Domnul şi stârneşte invidia celor răi.Nu există mai minunată combinaţie ca aceea dintre iubitorul Dumnezeu şiomul temător de Dumnezeu. Aceasta constituie armonia desăvârşită.Psalmii 113-118. Hallelul PascalPsalmii aceştia se cântau cu ocazia sărbătorii pascale, de aceea au fostnumiţi şi "Hallelul egiptean". "Psalmul 113 şi 114 se cântau la începutul cineipascale, iar ceilalţi (115-118) la încheierea acesteia. Aceasta a fost cântareacântată şi de către Domnul Isus şi vecinii Săi în seara cinei pascalefMat.26:30)"56

Psalmul 113 constituie un adevărat imn de slăvire a maiestăţii şi îndurăriilui Dumnezeu. Dumnezeu este incomparabil, mai presus de creaţia Sa, însă estepreocupat de soarta credincioşilor săi, săraci şi lipsiţi. De aceea Lui i se cuvine

:oată lauda.Halley, p.265.Psalmul 114 cântă prezenţa lui Dumnezeu cu poporul şău, în mod unicînactul eliberării din robia Egiptului. Dumnezeul care a rupt lanţurile robieipoporului Său face să se cutremure pământul, munţii şi dealurile, marea se dă lao parte, iar râurile îşi schimbă cursul în faţa Domnului şi a poporului Său. CuDumnezeu omul experimentează minuni unice.Psalmul 115 arată că Dumnezeu este singurul Dumnezeu adevărat şivrednic de slavă. Idolii nu sunt decât materie moartă. De aceea, Israel să seîncreadă în Domnul, atât ca indivizi cât şi ca familii şi triburi, căci El esteajutorul şi sprijinul lor şi de la El se primeşte binecuvântarea; de aceea ai Săi îlvor lăuda veşnic.Psalmul 116 este un imn al recunoştinţei şi mulţumirii către Dumnezeupentru scăparea de moarte şi ispite şi pentru ascultarea rugăciunii. Cel izbăvit deDomnul doreşte să-şi arate întreaga recunoştinţă înălţând paharul izbăvirilor înnumele Domnului. Recunoştinţa va fi manifestată şi în public în CasaDomnului. Dumnezeu se bucură de recunoştinţa credincioşilor Săi.Psalmul 117, care, deşi este cel mai scurt, este şi capitolul central alSfintelor Scripturi. El reprezintă o chemare către toate popoarele şi către toateneamurile să laude pe Domnul pentru bunătatea şi credincioşia Sa cea mare.Psalmul. 118, cu care se încheie Hallelul, este un imn de mulţumire pentruizbăvirea de vrăjmaşi, pentru biruinţa deplină a Domnului. Israel şi fiecare tribîn parte sunt invitaţi să laude pe Domnul. Poemul este cu deosebire mesianic debiruinţă, întrezărind perspectiva profetică a învierii şi biruinţa deplină. "Piatra,pe care au lepădat-o zidari', a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii"(v.22). Astfel apar zorii zilei bucuriei depline. Nici o altă cântare nu ar fi fostmai potrivită pentru împrejurarea când Domnul Isus părăsea camera de sus,îndrcptându-se spre Ghetsimani, spre Golgota. Iată un tablou premergător albiruinţei depline.Psalmul 119. Poemul Cuvântului lui DumnezeuNumit de Spurgeon şi "micuţa Biblie" sau "Biblia concentrată", Psalmul 119este un preţios giuvaer al Cuvântului lui Dumnezeu, al Legii Domnului. Estecapitolul cel mai lung din întreaga Scriptură şi cel mai lung psalm în Psaltire.Din punct de vedere al structurii, psalmul este o capodoperă a poeziei ebraice,un exemplar clasic şi cel mai lung acrostih. Cele 176 versete sunt grupate în 22de secţiuni a câte opt versete fiecare, după numărul consoanelor din alfabetulebraic. Fiecare verset dintr-o secţiune începe cu aceeaşi consoană în modconsecutiv în ordine alfabetică. Mai mult, aproape fiecare verset conţine oanumită referinţă la Legea Domnului, iar conţinutul fiecărei secţiuni are ooarecare legătură cu semnificaţia străveche a consoanei cu care încep cele optversete ale secţiunii. în general, sunt folosiţi zece termeni pentru a prezentaCuvântul lui Dumnezeu. Aceştia sunt: "Legea Domnului", "mărturiile", "căile","preceptele", "statutele", "poruncile", "judecăţile", "cuvintele", "zicerile" şi"cărările".1. Secţiunea X /alef/ ("cap de bou") - Inimă neîmpărţită cuprinde atitudineade ataşament a celui neprihănit la Legea Domnului (1-8).2. Secţiunea 3 /Bet/ ("casă") - Comoară tezaurizată cuprinde adevăruldespre tezaurizarea Cuvântului Domnului în inimă, aceasta fiind singura şansăpentru credincios şi, în special, pentru cel tânăr ca să poată umbla pe caleaDomnului în curăţie (9-16).3. Secţiunea 1 /Gimel / ("cămilă") - Mângâiere în singurătate vorbeştedespre faptul că, fiind un străin şi călător pe pământ, psalmistul apelează laLegea Domnului pentru ocrotire, călăuzire, mângâiere şi sfătuire. Pe cărareavieţii călătoreşte meditând adânc la Poaincile Domnului (17-24).4. Secţiunea 1 I Dalet/ ("uşă") - înviorare pe calea vieţii arată cum în

pribegia vieţii evreul era înviorat prin poruncile Domnului plasate la uşa casei,pentru a le citi la plecare şi la venire (25-32). Această Lege îl îndepărtează decalea necredincioşiei şi—1 conduce în cea a adevărului.5. Secţiunea H /Het/ ("deschizătură") - indică spre faptul că cel credincioseste deschis şi gata să primească învăţătura din Legea Domnului şi să trăiască înneprihănirea cerută (33-40).6. Secţiunea T / Wav/ ("cârlig") - Cuvinte pentai alţii cuprinde dorinţa de amărturisi altora învăţăturile Domnului (41-48). Ca unul care a fost umplut deCuvântul adevărului va putea, prin Legea Domnului, prinde şi pe alţii în cârliguladevărului.7. Secţiunea T / Zain/ ("armă") - cuvinte ferme: Cuvântul Domnului estearma cea mai sigură pentru străjerul credincios zi şi noapte (49-56).8. Secţiunea Ti /Chet/ ("gard") - Complet, cu toată inima. Partea care-i revinecredinciosului este să păzească Cuvântul Domnului, fapt care îl asigură şi-1protejează de cei ce se tem de Domnul şi păzesc Legea Lui (57-64).9. Secţiunea D /Tet/ ("ţeava", "conductă") - Comunicarea sau învăţarealecţiilor grele. Psalmistul doreşte să înveţe prin Legea Domnului şi acele lucruricare sunt mai greu de priceput şi cere lui Dumnezeu să-1 înveţe. Prin LegeaDomnului a învăţat să preţuiască Cuvântul mai mult decât aurul (65-72).10. Secţiunea "• /Iod/ ("braţ, mână") - Creatorul să fie glorificat în creaturileSale. Ca unul care ştie că a fost creat de mâna Domnului, psalmistul cere luiDumnezeu să continue a-1 forma conform cu Legea Sa, astfel ca cei îngâmfaţi săfie umiliţi, iar cei ce se tem de Domnul să se bucure văzând lucrarea Domnuluiîn el (73-80).11. Secţiunea D /Kaf/ ("palmă") - Aşteptările celui ruinat. Lovit fiind pânăla ruină sub apăsarea încercării, aşteaptă mângâiere. El se încrede în cel carepoate mângâia prin Legea Lui cea dreaptă (81-88). Aceeaşi palmă a Domnuluicare încearcă pe cel credincios îl poate şi mângâia şi poate pedepsi pe cei care-1prigonesc.12. Secţiunea b /Lamed/ ("bici") - Marile certitudini. Dumnezeu suveran şiatotputernic supune şi menţine prin Cuvântul Său toată creaţia, şi toate lucrurileîi sunt supuse (89-96).13. Secţiunea U /Mem/ ("apă") - înţelepciunea cerească. Legea Domnuluieste ca o apă care curge şi umple din abundenţă cu învăţătură şi înţelepciune,fiind plăcută şi dulce (97-104).14. Secţiunea ] / Nun/ ("peste") - Nepierzând calea. Cuvântul Domnuluieste o candelă şi o lumină pe cărare, care asigură pe cel credincios să nu serătăcească (105-112).15. Secţiunea D / Samek/ ("proptea") - împotriva şchiopătării. LegeaDomnului sprijină pe cel credincios pentru a nu se poticni. El nu doreşte săşchiopăteze, precum cei ce trăiesc o viaţă duplicitară, ci să urmeze hotărât CaleaDomnului (113-120).16. Secţiunea V /Ain/ ("ochi") - Presiune din partea celor fără Dumnezeu,ochii lui se topesc după mântuirea Domnului. Psalmistul doreşte să atragă spreel privirea binevoitoare a Domnului, pentru a fi sprijinit să trăiască după LegeaSa (121-128).17. Secţiunea D /Pe /("gură") - Lumina luminează în întuneric. Psalmistulîşi deschide gura şi îşi însuşeşte Legea Domnului cu mare bucurie, prin careapoi trăieşte în strălucirea feţei Domnului (129-136).18. Secţiunea X / Ţade/ ("undiţă") - Neprihănire veşnică. Prins în undiţanecazului şi a încercării în opoziţie cu duşmanii săi, psalmistul gustăneprihănirea şi dreptatea lui Dumnezeu şi trăieşte în libertatea credincioşilorDomnului (137-144).19. Secţiunea p / Qof/ ("ureche") - Nădejde nestrămutată. Psalmistulstrigă către Dumnezeu zi şi noapte şi are nădejdea că va fi ascultat potrivit cu

bunătatea celui ce ascultă rugăciunea (145-152).20. Secţiunea "1 / Reş/ ("lapte") - Trăire preţioasă. îndurările Domnului suntmăreţe. Psalmistul suspină după laptele duhovnicesc, Legea Domnului care-1poate înviora (153-160).21. Secţiunea Vi I Şin/ ("dinte") - Asigurarea păcii. în ciuda urii şi prigoaneicelor răi care scrâşnesc din dinţi împotriva celui credincios, el se bucură deCuvântul Domnului ca de o mare pradă. în el găseşte pace şi siguranţă (161-168).22. Secţiunea FI /Tau/ ("cap de cruce") - Strigătul după salvare. Psalmistulcaută salvare la Domnul cu suspine adânci. Izbăvirea va face din el unul care vamărturisi laudele Domnului. El doreşte viaţă ca să laude pe Domnul. înţelegeînsă că el rătăceşte ca o oaie pierdută şi numai opera salvării divine îl poatemântui (169-176). Psalmul se încheie cu scrutarea viitorului în nădejdea salvăriiprin crucea Golgotei (Isaia 53:1-12). într-adevăr, după cum Legea a fost unîndrumător spre Hristos, tot aşa oda închinată Legii Domnului, formulată prinDuhul Sfânt cu atâta măiestrie, nu putea să indice spre altceva decât spreglorioasa jertfă aducătoare de mântuire de pe crucea Calvaailui.Psalmii 120-134. Cântările TreptelorCei cincisprezece psalnji numiţi "Cântările treptelor" sau "Cântărilepelerinilor" se pare că au fost destinaţi să fie cântaţi vocal de către pelerini pecând călătoreau (urcau) spre Ierusalim la sărbătorile speciale de peste an.Alţi cercetători sunt de părere că aceste poeme erau "cântate de cătrepelerini pe când urcau cele 15 trepte înspre curtea bărbaţilor'0 . Iar alţiiconsideră că numele are de-a face cu indicaţii muzicale în vederea interpretăriiacestora.Psalmul 120 este o implorare către Dumnezeu pentru scăparea celuicredincios de vorbirile de rău, clevetirile şi minciunile celor răi, care căutau să-1distaigă. în faţa discreditărilor şi ale vorbirilor de rău. nădejdea credinciosuluieste Domnul.Halley, p.266Psalmul 121 probabil era cântat de către pelerini când zăreau prima datăIerusalimul pe înălţimi şi exprimă încrederea în Dumnezeu, care îl va păzi atâtla plecare cât şi la venire. Cel ce a făcut cerurile şi pământul veghează asupracelui credincios, păzindu-1 de orice rău.Psalmul 122 era cântat pe când pelerinii ajungeau la porţileIerusalimului. Admirându-i zidurile şi temeliile, pelerinii se rugau pentrucetatea sfântă care era sediul împăratului şi centrul religios, era cetatea luiDumnezeu. Ei cereau pace pentru cetatea lor iubită.Psalmul 123 era cântat când pelerinii ajungeau în templu şi ridicau ochii lorspre Dumnezeu. Ei implorau mila lui Dumnezeu pentru a-i scăpa de ocărilevrăjmaşilor lor.Psalmul 124 este un imn de mulţumire către Dumnezeu pentru izbăvirea decare El a făcut parte israeliţilor. Ei înţelegeau că mântuirea lor a fost un miracolal lui Dumnezeu, prin care ei au scăpat " ca pasărea din laţul păsărarului". Celizbăvit ştie şi mărturiseşte că singura lui scăpare şi ajutor sunt în Domnul.Psalmul 125 elogiază încrederea în Domnul, care este asemănată cusiguranţa oferită Ierusalimului de munţii care îl înconjoară. încrederea înDomnul aduce credinciosului pace şi siguranţă.Psalmul 126 este un poem al bucuriei până la lacrimi legată de ocaziaîntoarcerii captivilor din exil. întoarcerea captivilor a fost un act divin, Domnula adus înapoi pe prinşii de război şi aceasta a fost o mare realizare pentruisraeliţi, recunoscută şi de cei din jur. Rugăciunea lor fierbinte este caDumnezeu să aducă pe toţi prinşii tor de război şi au deplina nădejde înpromisiunea aceasta. Dumnezeu îşi împlineşte făgăduinţele.Psalmul 127 era un poem care, probabil, se cânta în curtea templului la

poartă. De la preocuparea cu zidurile cetăţii pelerinii treceau la preocuparea cuzidirea propriei familii. Psalmul mărturiseşte zădărnicia strădaniei umane fărăDumnezeu şi fericirea şi îndestularea, asigurarea deplină prin îndurareaDomnului. Dumnezeu este acela care dă o familie celui credincios şi prin El seasigură susţinerea lor.Psalmul 128 continuă preocuparea cu familia care, fiind baza bunăstăriinaţiunii, era de o importanţă deosebită în Israel. Psalmul prezintăbinecuvântările de care are parte omul care ascultă de Dumnezeu.Psalmul ilustrează tot ce îşi dorea cineva în timpul său. Prin cuvintefigurative sunt descrise frumuseţea, pacea, prosperitatea în familia celuicredincios.Psalmul 129 continuă închinarea Ia templu, apelând la Dumnezeu pentrunimicirea celor care au asuprit pe Israel încă de la început. Este exprimatănevoia de siguranţă şi linişte.Psalmul 130 este unul din psalmii de pocăinţă prin care pelerinii cereau luiDumnezeu iertare pentru păcatele lor. Dumnezeu este cel care dispune deposibilităţi de răscumpărare, atât pentru indivizi cât şi pentru Israel ca naţiune.Psalmul 131 exprimă încrederea copilărească pe care trebuie să o aibă celcredincios în Domnul. Israel este chemat la acest fel de încredere pentrutotdeauna.Psalmul 132 este un poem de comemorare a ocaziei când Domnul a duschivotul Domnului la Ierusalim şi a stabilit acolo centrul de închinare. De locul388

de închinare şi de întâlnire intimă cu Dumnezeu sunt legate multe dinpromisiunile făcute de Domnul celui ce se încrede în El.Psalmul 133 cântă fericirea unirii familiei poporului Domnului în închinareîn jurul Său. Părtăşia celor credincioşi împreună e dulce şi plăcută, earăspândeşte mireasma prezenţei Marelui Preot în mijlocul lor şi este roditoare şibinecuvântată. Psalmul este o frumoasă prefigurare a fericitei părtaşii frăţeşti înBiserica Domnului Isus în jurul Lui ca Preot şi împărat.Psalmul 134, ultimul din cântările treptelor, este o chemare la slăvirea luiDumnezeu a acelor care petrec nopţile veghind în Casa Domnului.In felul acesta psalmii treptelor constituiau un ciclu de închinăciune apelerinilor când veneau la Templu la marile sărbători. Tot ce preocupa pevremea aceea fiinţa umană, problemele religioase, familiale, sociale, particulareşi naţionale erau aduse înaintea Domnului în închinare şi în toate slăveau peDomnul şi implorau îndurarea Sa în toate privinţele. Ce altceva poate să fieadevărata închinare decât părtăşie cu El şi cu Domnul?Psalmul 135. îndemn stăruitor Ia a lăuda pe DomnulPsalmistul îndeamnă pe robii Domnului să laude numele Său pentrubunătatea Sa ilustrată în raporturile Sale de bunăvoinţă faţă de Iacov. El, celatotputernic, şi-a călăuzit poporul, a înfrânt pe vrăjmaşi şi le-a dat ŢaraCanaanului. El, şi nu idolii muţi, au făcut aceasta şi El merită toată lauda.Psalmul 136. Lauda adusă DomnuluiContinuând ideea slăvirii Domnului din Psalmul anterior, psalmul acestaredă motivele de seamă pentru a aduce laudă Domnului. Sunt prezentate marileSale lucrări în creaţie (4-9), urmând şi lucrările sale în cursul istoriei (10-24).Refrenul din fiecare verset: "căci în veac ţine îndurarea Lui", evidenţiazămotivaţia Sa în toate acţiunile de dragoste. Dumnezeu a lucrat şi lucreazăpotrivit atribuţiilor Sale şi în mod deosebit a dragostei.Psalmul 137. Elegia captivităţiiDeparte de casă şi de tot ce le^ era drag, captivi pe malurile râurilorBabilonului. israeliţii îşi plâng soarta. în mod deosebit îi ardea dorul după Sion,după Casa lui Dumnezeu.

La durerea lor se adăuga batjocura asupritorilor, care le cereau să-i distrezecu faimoasele "cântări ale Sionului". Babilonienii, care au distrus Ierusalimul, şiEdomiţii, care s-au bucurat de răul israeliţilor, constituie cea mai neagră pată înmemoria captivilor şi asupra lor implorând răzbunarea Domnului. Deşi înrobie, departe de cetatea sfântă, israelitul jură să rămână fidel patriei şi cetăţiisale iubite.Psalmul 138. Poemul mulţumirii adusă DomnuluiDumnezeu şi-a împlinit făgăduinţa, a ascultat rugăciunea de aceea celcredincios laudă pe Domnul.El doreşte să imprime şi altora, chiar împăraţilor pământului dorinţa de alăuda pe Domnul pentru felul cum lucrează El. Deşi înălţat mai presus de toatevede pe cel smerit şi-i vine în ajutor.Psalmul 139. Poem Dumnezeului Omniprezent şi omniştientPsalmistul este consternat de faptul că Dumnezeu cunoaşte toate lucrările şieste prezent pretutindeni. De aceea el se minunează de felul în care Dumnezeu alucrat în propria fiinţă încă înainte de a se naşte. Dorinţa psalmistului este caDumnezeu să nimicească pe cei răi pe care el nu-i poate suferi pentru că ei urăscpe Domnul. El se supune mai departe cercetării divine şi doreşte să fie dus pecalea veşniciei. Cercetarea Domnului este întotdeauna benefică celor ce vor sătrăiască în voia Lui.Psalmul 140 -144. Apeluri la protecţia divinăToţi aceşti cinci psalmi constituie rugăciuni sau cântări prin care esteimplorată protecţia lui Dumnezeu în diferite situaţii.Psalmul 140, psalmistul fiind în grea strâmtorare din pricina oamenilor răi,asupritori şi mincinoşi. Nădejdea credinciosului este că Dumnezeu nu-i va lăsasă-şi împlinească planurile mârşave iar cei neprihăniţi vor avea parte de părtăşiaşi lauda adusă Domnului.Psalmul 141 este o rugăciune ca Domnul să-1 ajute pe slujitorul Său să aibăo poziţie corespunzătoare în mijlocul celor nelegiuiţi. Păzirea buzelor, a inimiişi a umbletelor este de primă importanţă. Psalmistul preferă mustrareaDomnului mai degrabă decât profiturile cu cei răi.Psalmul 142 este o rugăciune a lui David pe când se ascundea dinaintea luiSaul care căuta să-1 omoare. Hăituit de vrăşmaşi, rămas singur în faţa curselorîntinse de cei răi, Dumnezeu este scăparea fiecăruia care se încrede în El.Psalmul 143 evidenţiază rugăciunea credinciosului care a ajuns la capătulputerilor, când nu mai dispune de nici un fel de resurse (3-4). în asemeneasituaţii singurul refugiu este la Dumnezeu, care este plin de îndurare. Psalmistulimploră îndurarea pentru Numele cel mare al Domnului, căruia se declară ca robsupus.Psalmul 144 încheie secţiunea acestor rugăciuni din strâmtorare cu ocântare de laudă Domnului care este "Stânca", "Cetăţuia" şi "Turnul de scă-pare". Omul este trecător şi neputincios dar Domnul izbăveşte pe cei ce seîncred în El. Pacea şi prosperitatea vor fi partea generaţiilor viitoare a celor cese încred în Domnul.Psalmul 145-150. Cântările Slăvirii DomnuluiUltimii şase psalmi sunt o minunată colecţie de cântări de laudă Domnului.Fiecare începe şi se încheie cu un "Alleluia", "Lăudaţi pe Domnul".In psalmul 145, compus sub formă de acrastih se aduce laudă Domnuluipentru măreţia şi puterea Lui (1-7; 10-13), cât şi pentru caracterul Său (8-9;14-21). Dumnezeu este bun şi plin de îndurare şi în El nădăjduiesc toate fiinţele,El susţine toate lucrurile, de aceea orice făptură să laude pe Domnul.Psalmul 146 este o cântare de laudă individuală. Făcând diferenţă întreresursele umane, înşelătoare şi resursa divină sigură, psalmistul laudă pe Dom-nul. El a făcut cerurile şi pământul, El intervine în viaţa oamenilor sprijinind pecei în nevoi şi iubeşte pe cel neprihănit.

Psalmul 147 este o cântare de laudă Domnului din partea naţiunii israelite.Se cuvine să-1 lăudăm pe Domnul căci El conduce universul, anotimpurile,naţiunile şi natura. în mod deosebit El a lucrat cu poporul Său. PoporulDomnului se cuvine să laude pe Domnul.Psalmul 148 este o cântare universală de laudă Domnului. Toate lucrurilesunt chemate să laude pe Domnul: îngerii, cerurile, soarele, luna şi stelele,întreaga natură, adâncurile cât şi toate categoriile de oameni. Toată existenţa sălaude pe Domnul.Psalmul 149 este o cântare specială de laudă adusă Domnului de cătrepoporal Său credincios. Israel, fiii Sionului, naţiunea aleasă şi privilegiată sălaude pe Domnul. Domnul se bucură de poporal Său care-L mărturiseşte şi-Llaudă.Psalmul 150 este o simfonie corolară de laudă adusă lui Dumnezeu. In toatelocurile în cer şi pe pământ pentru toate lucrurile, şi întreaga lui personalitate,cu tot felul de instrumente tot ce are suflare să laude pe Domnul:HALLELUIAH.într-adevăr este suficient ca cineva să studieze, cât de puţin Psaltirea, poemcu poem şi va experimenta fiorul sacra al apropierii de Dumnezeu. Va gusta dinatmosfera înmiresmată asanctuarului sfânt al Cuvântului lui Dumnezeu şi va fideterminat la contemplare şi închinare.CAPITOLUL III

PROVERBECARTEA ÎNŢELEPCIUNII ŞI UMBLĂRIIÎN FRICA DOMNULUICartea Proverbe este, conform cu canonul protestant, cea de-a doua cartedin colecţia cărţilor poetice. In canonul evreiesc este cuprinsă în colecţia Ketu-bim (Scrierile Sfinte), după cărţile Psalmi şi Iov. Alături de Iov şi Eclesiast, car-tea Proverbe conţine acel tip special de literatură în Israel numită "literaturaînţelepciunii". Această literatură a fost un tip de literatură străveche asociată cuaşa numiţii "oameni înţelepţi" care împreună cu preoţii şi profeţii constituiau opătură culturală deosebit de importantă în Israel (Ier. 18:18; Iov 15:18). înţelepţiise preocupau cu instruirea tinerilor şi a semenilor lor în latura practică şi filozo-fică a vieţii, în timp ce preoţii şi profeţii se preocupau mai ales cu viaţa religi-oasă, considerând natura materialului din Proverbe s-a afirmat:Proverbe este o carte de zicători înţelepte: nu o sim-plă antologie, ci un manual oriental, instruind pe tineri întrăirea dreaptă şi înţeleaptă prin repetarea gândurilorînţelepte. Aceasta este înţelepciune distilată în propoziţiiscurte, tăioase, contraste dramatice şi scene de neuitatdin viaţă. Ea arată ce este bine şi ce este rău... pentru că"înţelepciunea" în Proverbe este bazată pe reverenţă faţăde Dumnezeu şi ascultare de legile Lui.5

Pentru creştini, cartea Proverbe este parte din Cuvântul inspirat al luiDumnezeu, care este adevăratul autor al întregii Scripturi. Cartea are menirea dea fi, pentru viaţa practică creştină ceea ce este cartea Psalmilor pentru viaţacreştină devoţională. Această carte cuprinde înţelepciunea divină aplicată lacondiţiile vieţii pământeşti. Unii apreciază că Proverbe din Vechiul Testamentcorespunde cu Epistola lui Iacov din Noul Testament, deoarece şi aceastaaccentuează religia aplicată la viaţa de fiecare zi.Cartea Proverbe atinge multelaturi ale vieţii: viaţa de familie, economie şi afaceri, religie, prieteni, atitudini,viaţa particulară, trăsături de caracter, moralitate şi altele. Nu la întâmplare afost pusă această colecţie în "Cartea Vieţii".3.1. TITLUL CĂRŢIITitlul comun al cărţii este „Proverbele" potrivit cu prima expresie din textul

|original al cărţii. Se mai numeşte şi „Proverbele Iui Solomon".58

David and Poth Alexander. The Lion handbook to the Bible, p.354Cin ântul ebraic pentru proverb este ^UJO /maşal/ ce vine dintr-o rădăcinăcare însemnează "a fi ca" sau "a reprezenta". Acest nume este foarte potrivitdeoarece fiecare proverb din colecţie foloseşte comparaţia pentru a învăţaadevărul propus. Ex."omul care nu este stăpân pe sine este ca o cetate surpată şifără ziduri" (25:28).Un alt cuvânt folosit a fost i"ITn /chidah/ tradus în greacă cu napaŞoAc/Parabole/ "Parabolă". In Septuaginta cartea este numită napoiuiai/Paroimiai/. Astfel şi numele arată clar că această carte conţine Proverbe şi pildesau parabole spuse de oameni înţelepţi, inspiraţi cu scopul de a înţelepţi pe ceitineri şi pe credincioşi în general. Cele mai multe dintre ele sunt scurte zicătoriscrise într-o manieră literară caracteristică poeziei evreieşti, fapt care ajută lamemorizarea, reţinerea şi transmiterea mai departe a proverbului. Numele de"Parabole" sau "Pilde" corespunde mai mult secţiunilor cu discursuri mai lungidin cap. 1-9. In toate acestea este prezentată cu înţelepciune comportarea umanăîn diferitele laturi ale vieţii. In principal, toate acestea se preocupă de domeniile:spiritual, moral şi social al vieţii.Este semnificativ faptul că Billy Graham a inclus în lectura sa devoţionalăzilnică, pe lângă cinci psalmi şi un capitol din cartea "Proverbe", considerând-ope aceasta ca un minunat manual pentru viaţa de toate zilele, un ghid pentrutrăirea de fiecare zi.Aşa cum precizează şi Criswell, există mai multe categorii de Proverbe înaceastă minunată carte59.1. Proverbe istorice care folosesc un eveniment din trecut sau o zicalăpentru a exprima un sentiment general (6:27,28).2. Proverbe metaforice care exprimă un adevăr moral printr-o figură devorbire literară luată din natură sau viaţa umană (1:17; 6:6).3. Proverbe enigmatice, care ascund adevărul moral sub forma unei întrebăriobscure (30:4,15).4. Proverbe parabolice, care sunt expresii concise sau afirmaţii scurte aleînţelepciunii (9:1).5. Proverbe didactice, care au ca scop instruirea precisă privindcomportamentul moral sau religios (1:5,33; 2:1-5).3.2. AUTORUL CĂRŢIIAtât tradiţia evreiască, cât şi cea creştină sunt îndreptăţite să atribuie cartealui Solomon datorită evidenţelor interne şi externe. Textul însuşi afirmă înintroducerea cărţii, cât şi în alte părţi că Solomon a scris cele mai multe dintreProverbe (1:1; 10:1; 25:1). Nu avem nici un motiv să ne îndoim întrucât la 1Regi 4:32 se spune că Solomon a scris nu mai puţin de 3000 de Proverbe pecând în această carte avem doar 800.Deşi unele secţiuni din carte sunt scrise de alţi autori, ca: Agur (30:1),Lemuel (31:1) şi "înţeleptul" (22:17; 24:23), este posibil ca Solomon să fi pus şipe acestea alături de ale sale. Iar despre unele se spune că au fost culese doar de9 Criswell Stucfy Bible, p.721către oamenii împăratului Ezechia (25:1). Astfel în însuşi textul biblic suntindicaţi ca şi autori de Proverbe din carte următorii:' -Şolomon (1:1; 25:1)-înţeleptul (22:17)-Agur(30:l)- Lemuel şi mama sa (31:1)Reflectând asupra tuturor acestor evidenţe, cercetătorii au ajuns la trei păreridistincte privind autorul Proverbelor:(1) Că Solomon a scris toate Proverbele din carte.

(2) Că Solomon a scris cea mai mare parte a Proverbelor, la care a maiadăugat şi unele Proverbe preluate din alte surse, [Această părere pare să cores-pundă mai mult cu evidenţele interne şi externe (1 Regi 3; 4:30-34; 2 Cron.9:l-24)].(3) Există şi părerea liberalistă care nu ţine cont de evidenţe, ci pe bazaunor considerente laice a lansat presupoziţia că Proverbele nu ar putea aparţinelui Solomon şi că ar proveni dintr-o perioadă mult mai târzie, adoptând doarnumele lui Solomon, care era atât de reprezentativ în domeniul înţelepciunii.Chiar dacă această carte ar fi o colecţie de Proverbe ale lui Solomon şi unele alealtor înţelepţi, ea este caracterizată de o strălucită unitate în natura generală aconţinutului prezentând de-a lungul întregii cărţi virtutea înţelepciunii şi viciulprostiei. Faptul acesta constituie temelia pentru autenticitatea cărţii.Din Scriptură reiese că Solomon este autorul Proverbelor adunate deoamenii lui Ezechia (25:1). Iar unii consideră că împăratul Lemuel din cap.31nu a fost altul decât tot Solomon. Aşa cum David a fost rege şi cântăreţ,Solomon a fost rege şi filozof.3.3. CADRUL CĂRŢIIDin punct de vedere istoric, cartea Proverbe este datată înaintea anului 931î.Hr., pe vremea când Solomon, la vârstă matură, după suficientă experienţă s-aocupat mai mult de cuvinte înţelepte şi sub călăuzirea înţelepciunii primite de laDumnezeu a compus Proverbele. Chiar Proverbele din secţiunea cap.25-29,culese de oamenii lui Ezechia în jurul anului 700 î.Hr. provin tot din timpul luiSolomon, iar ultimele poate sunt tot dintre cele culese sau folosite de alţii maitârziu, dar provenind din aceeaşi perioadă.Cadrul geografic nu poate fi altul decât cel al monarhiei unite sub condu-cerea înţeleptului Solomon pe când domeniul monarhiei israelite a înregistratcea mai vastă întindere, cea promisă în Legământul lui Dumnezeu cu Avraam(de la Pârâul Egiptului până la Eufrat), iar regatul a cunoscut timpuri de pace şiprosperitate.3.4. TEMA, MESAJUL ŞI SCOPUL CĂRŢIIîncă de la început, autorul dezvăluie clar şi deschis scopul multiplu pe care-1urmăreşte cu această carte: să dea înţelepciune şi pricepere fiecăruia, în moddeosebit celui tânăr şi fără experienţă şi celor simpli şi neştiutori (1:2-4); să-icălăuzească în viaţa practică de fiecare zi şi să-i instruiască cu privire la datorialor faţă de Dumnezeu (1:7; 3:5: 14:9), faţă de sine (1:10; 14:30; 16:5,18,19),faţă de aproapele (12:25: 16:24), în sfera domestică (20:7; 22:6) şi în ce priveştedatoria faţă de autorităţile civile (16:10; 12; 20:28).Nu poate fi neglijat faptul că unele din secţiunile cărţii prezintă un conţinutintensiv teologic. Sunt evidenţiate mari concepte teologice, ca:- Atributele lui Dumnezeu: omniştienţa (15:3.11; 21:2). omnipotenţa(10:27.29; 12:2), justeţea (15:11; 16:2; 17:3; 20:27).- Conceptul relaţiei de Legământ (2:16; 3:5,7: 22:19: 29:25).- Suveranitatea lui Dumnezeu (16:4,9; 19:21; 22:2).- Principii teologice legate de familie (10:1; 17:21,25; 18:22; 19:14,26;20:7; 21:9,19; 23:24; 27:15; 31:30). Aşa cum în Legământul de la Sinai treiporunci din zece se ocupă cu relaţiile de familie, în Proverbe aceste relaţiiocupă loc central.Derek Kidner evidenţiază următoarele subiecte expuse în carte60:(1) Dumnezeu şi omul. Frica de Domnul este începutul înţelepciunii.Părinţii sunt datori să-i înveţe pe copii Tora.(2) înţelepciunea are mai multe feţe^ (instruire, înţelegere, proceduriînţelepte, agerime de minte, cunoştinţă). înţelepciunea se oferă tuturor şiînseamnă întoarcerea de la rău spre devoţiune (9:4,16; 9:10; 9:9).(3) Prostia este numită: simplitate (1:10), nebunie (26:7,9).

(4) Lenea. Este prezentat în mod ironic omul leneş (26:13.14; 22:13), careîncepe cu greu lucrul (6:9,10), nu termină (12:27; 19:24; 26:15) şi este mereuneodihnit (13:4: 21:25.26; 10:26). Este trimis la furnică, să înveţe hărnicia(6:11; 24:32).(5) Prietenia este prezentată pe larg în imaginea prietenului ideal (17:7).Adevăratul prieten nu se ceartă (3:29; 25:8,9), nu critică (11:12), ajută (14:21;21:10). Chiar şi rănile provocate de prieten sunt favorabile (27:6). Există şi ovulnerabilitate a prieteniei (2:17; 16:28,17:9).(6) Cuvintele constituie un alt subiect important. Ele au putere (18:21),pătrund (18:14; 12:18.25; 11:19; 10:21), produc efecte (6:14; 12:14; 10:11;18:4; 15:4), însă nu pot să substituie faptele (14:23) şi nici să le schimbe (26:23-28). Cuvintele alese cu grijă sunt cinstite, drepte (16:13; 24:24-26), suntpuţine (17:28; 10:14: 13:3). sunt calme (18:13; 15:1; 25:13). sunt vrednice(15:23; 25:11; 25:12; 22:11; 10:32).(7) Familia, constituie un subiect deosebit de frecvent. Soţ şi soţie (1:8.9;6:20; 5:19; 2:17; 16:28; 14:1; 31:10-23). Păcatul faţă de familie este asprucriticat (5:9-23: 6:33 şi 27-29). De asemenea părinţii, copiii şi fraţii sunt toţicuprinşi în Proverbe.(8) Viaţa şi moartea. Viaţa materială şi socială (16:15), la fel cea personală,psihică, morală şi spirituală. Moartea este des pomenită. Deci, în Proverbe esteprezentat omul din punct de vedere al persoanei, familiei, societăţii, vieţii şimorţii.Cartea Proverbe este mult mai teologică şi mai spirituală decât pare la primavedere. în 12 cărţi din Noul Testament pot fi întâlnite citate sau aluzii din cartea°Derek Kidner - Proverbs, pp.31-56

>roverbe (Rom. 12:16; Iac.4:6; 1 Pet2:17, etc). De asemenea, relaţia Domnuluisus cu această carte este profundă. înţeLepciunea din Proverbe prefigurează pesus Hristos (8:22-31; 23:11;30:4, cf. cui Cor.l:30). în Proverbe găsim aspiraţiae întrupare a înţelepciunii (cap.8), ceea ce s-a şi realizat în Hristos Domnull.2:3). Iar omul înţelept este cel neprihănit şi adevărata neprihănire se capătărin Hristos Domnul. Cei înţelepţi suat cei ce sunt în Hristos. Iată tabloulomplet al adevăratei înţelepciuni, aşa cum este prezentată în cartea Proverbe:- Ea este originea divină (8:22-31);- Ea este izvorul vieţii biologice şi spirituale (8:35,36; 3:18);- Ea este neprihănită şi adevărată (8:8.,9);- Ea se oferă tuturor celor ce o caută (8:1-6; 32.35).Iată, într-adevăr, o frumoasă preilustrare a Domnului Isus.Aşa cum afirmă şi Jensen, pentru a profita cât mai mult de studiulroverbelor şi a înţelege mesajul divin alezat în ele, cercetătorul trebuie să ia înonsiderare şi natura literară a cărţii61.3.5. CARACTERISTICI LITERARESe poate observa cu uşurinţă că această carte este unică în Biblie, în ceriveşte stilul ei literar. Se remarcă o mare varietate de stiluri şi forme aleroverbelor. Cartea este caracterizată de:(1) Mijloace literare: poezie, parabole scurte, întrebări directe, povestiricurte (1:20-23), monolog dramatic (3:1-10) etc.(2) Mijloace stilistice: antiteza, comparaţia, metafora etc. (16:22; 17:10;6:27).(3) Metode contrastive de transmitere a mesajului; ex: repetareaonjuncţiilor "însă", "dar".(4) Lungimea: multe din Proverbe conţin de la 1-4 versete. Acestea seăsesc mai ales în capitolele de la începutul cărţii. Sunt, de asemenea, şi grupuriProverbe singulare, mai ales în capitolele de la sfârşitul cărţii (26:1-12).(5) Simetria. Cele mai multe Proverbe sunt simetrice (maxime antitetice

gate cu conjuncţiile "însă", "dar").Caracteristice Proverbelor evreieşti sunt poetica şi jocul de idei (20:10).In ceea ce priveşte structura literară, se poate vedea că această carte senparte în unităţi bine definite, conţinând un prolog (1:1-7), în care sunt■ezentate scopul şi tema scrierii: un epilog mai lung (31:10-31), care se«denţiază prin subiectul deosebit şi forma de acrostih a textului. între prolog şi)ilog întâlnim o mare varietate de forme literare.- Primele nouă capitole sunt discursuri ce pun în contrast înţelepciunea cu"ostia. Expresia "fiule" cu care începe aproape fiecare capitol dezvăluie naturavăţăturii părinteşti.Capitolele 10-22 conţin marea parte a Proverbelor lui Solomon, sunt)mplete, individuale şi cele mai multe pe bază de contrast. Ocazional, douăei Proverbe au acelaşi subiect (11:24-25; 16:12-15; 19:4,6-7).- Proverbele din capitolele (22:17-22:24) sunt structurate în grupuri de câte2-3 versuri, ca şi Proverbele din cap.25-29.- Proverbele din cap.30-31 sunt Proverbe numerice în special(30:15,18,21,24,29).Iar epilogul este un veritabil acrostih.3.6. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMARCartea Proverbe poate fi structurată în mai multe feluri:(1) Prolog (1:1-6:35).(2) Colecţia centrală a Proverbelor (7:1-25:28)-Ale lui Solomon (7:1-22:16)- Cuvintele înţeleptului (22:17-24:34)- Cele adunate de oamenii lui Ezechia (25:1-29:27)(3) Epilog (30:1-31:31)- Cuvintele lui Agur (30:1-33)- Cuvintele lui Lemuel (31:1 -9)- Femeia înţeleaptă (31:10-31)Urmând criteriul autorilor. Criswell a adoptat următoarea structură:(1) Introducere (1; 1-7)(2) Proverbele lui Solomon- Instrucţiuni pentru tineri (1:8-9:18).(3) Proverbele lui Solomon-înţelepciunea în contrast cu prostia (10:l-22;16)(4) Proverbele înţeleptului (22:17-24:34)(5) Proverbele lui Solomon culese de oamenii lui Ezechia (25:1-29:27)(6) Apendice final (30:1-31:31)3.6.1 INTRODUCERE (1:1-6 şi v.7)în versetul întâi e cuprins titlul cărţii şi este indicat autorul: "Pildele luiSolomon". Urmează beneficiul acesteia şi cine sunt beneficiarii. Scopul cărţiieste obţinerea înţelepciunii în toate laturile acesteia.Proverbele sunt destinate celor neîncercaţi, ca să le dea agerime de mintetinerilor fără experienţă, să le dea cunoştinţă şi chibzuinţă, şi celor înţelepţipentru a le aprofunda.Versetul şapte este un moto al scrierilor înţelepciunii şi apare ca un refren(9:10; 15:33; 11:10; Iov 28:28).Se precizează că "Frica de Domnul este începutul ştiinţei, dar nebuniinesocotesc înţelepciunea şi învăţătura" (1:7). Este vorba de început sau primeleprincipii care implică o relaţie corespunzătoare şi supunere în închinare luiDumnezeu.Nebunul nu poate face aceasta, deoarece chiar acesta a fost primul act denebunie al omului: să nu-i fie frică de Dumnezeu şi să asculte de Diavolul(Gen.cap.3). Prostia înseamnă a te opune lui Dumnezeu şi a urma propria cale laîndemnul Diavolului (I Sam.25:17).3.6.2. PROVERBELE LUI SOLOMON, INSTRUCŢIUNIPENTRU TINERI (1:8-9:18).

Proverbele din această secţiune caută să instruiască pe cei tineri şi fărăexperienţă discutând în comparaţie ideea înţelepciunii cu cea a prostiei, dupăcare secţiunea se încheie cu o odă închinată înţelepciunii.3.6.2.1. ÎNVĂŢĂTURI DESPRE ÎNŢELEPCIUNE. PRELUDIULA ADEVĂRATA ÎNŢELEPCIUNE (1:7-4:27)Această primă parte scrutează înţelepciunea, analizând câteva laturi prelimi-narii care ţin de înţelepciune.(1) Avertizarea înţelepciunii (1:8-19). Primii învăţători sunt părinţii. Chema-rea copilului, "fiule!" este să asculte, să nu lepede învăţătura. A avea frică deDomnul implică atât reverenţă faţă de Dumnezeu, cât şi cinstirea şi respectareapărinţilor (1 Pet.5:5). Aceasta este şi prima poruncă din a doua parte a Decalo-gului şi împlinirea ei rezultă în demnitate, bogăţie şi frumuseţe.Se insistă asupra evitării influenţelor rele, cât şi a bogăţiilor câştigate prinjaf. Aici este vizată responsabilitatea pentru păcat, cât şi puterea de evitare apăcatului (1:15), deoarece acesta are efect de bumerang împotriva propriuluisuflet.(2) Stăruinţa înţelepciunii (1:20-33).Folosind personificarea, autorul prezintă stăruinţa înţelepciunii. Ea strigă înlocuri publice şi avertizează pe batjocoritori împotriva batjocurii şi pe proştiîmpotriva prostiei, ca şi pe nebuni împotriva nebuniei şi urii faţă de ştiinţă. Ceice leapădă înţelepciunea, vor fi şi ei lepădaţi. Nebunia şi prostia duc la dezastru,pe când ascultarea duce la linişte.(3) Răsplata înţelepciunii (2:1-22)Tânărul este îndemnat să caute înţelepciunea ca pe o comoară, ca să sebucure de răsplata înţelepciunii, care constă în:- înţelegerea fricii de Domnul (2:6);- Izbândă şi ocrotirea Domnului (2:7-9);- Trăirea în înţelepciune şi scăpare de rău (2:10-11), căci cei ce fac răul îşifac scop din a face răul;- Scăparea de femeia adulteră (16-19).Este arătată mizeria preacurviei şi natura femeii preacurvare. Cine se lasăademenit de ea merge la moarte.Contrastul dintre oamenii răi şi oamenii de bine şi între neprihăniţi şi cei răieste ca de la viaţă la moarte, ca de la primirea la pierderea moştenirii (2:20-22).(4) Disciplina înţelepciunii (3:1-4:24).Tinerii trebuie să cunoască şi disciplina înţelepciunii. Păstrarea învăţăturilorpărinteşti va rezulta în lungirea zilelor şi în pace, odihnă şi prosperitate.Bunătatea şi credincioşia trebuie legate la gât şi primite în inimă; şi astfelomul va fi plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (3:3-4). Disciplina înţe-lepciunii constă în:- Păstrarea bunătăţii şi credincioşiei (v.3-4);- încrederea deplină în Domnul (5-7).Aceasta implică refuzul bizuirii pe sine şi abatere de la rău, ca şirecunoaşterea Domnului în toate lucrurile şi căile.- Cinstirea Domnului cu averile şi veniturile financiare: potrivit cu LegeaDomnului, cele dintâi roade trebuie închinate Lui (3:9-10). Aceasta va duce labelşug.- Primirea mustrării (11-12).- Fericirea înţelepciunii (13-16). Ea este ca un pom de viaţă, care asigurătoate binecuvântările. Creaţia este rodul înţelepciunii divine.Binefacerea (3:27-35). Ea nu trebuie oprită şi nici întârziată pentru că eaeste o ocazie, un privilegiu pentru cine poate să o facă.- Relaţia corectă cu aproapele. Nu trebuie nici măcar să gândeşti răuîmpotriva aproapelui, căci pizma răufăcătorului dezvăluie un caracter rău şiînstrăinare de Domnul. însă cel înţelept este de partea Domnului.

în încheierea prezentării disciplinei: motivaţiile pentru primirea sfaturilorpărinteşti (4:1-27). înţelepciunea se transmite din tată în fiu, şi sporeşte cuvârsta şi experienţa. De aceea trebuie căutată, dobândită (4:1-9), trebuie aleasă(10-19). întreaga fiinţă să fie pusă în slujba înţelepciunii (4:20-27).3.6.2.2. DISCUŢII DESPRE PROSTIE - PRELUDIUL PĂCATULUI (5-7)Pentru a instrui pe cei tineri. în paralel cu înţelepciunea este prezentatpreludiul prostiei, al lipsei de înţelepciune care, de asemenea, cuprinde maimulte elemente.(1) Avertizare împotriva imoralităţii (5:1-14)Tânărul este avertizat în ceea ce priveşte femeia prostituată, care ştie săamăgească cu vorba, dar la urmă vine amărăciunea. Cuvintele înţelepciuniiîndepărtează pe om de cărarea care duce la casa prostituatei, unde este ruină.(2) îndemn pentru fidelitate în căsătorie (5:15-23)Viaţa de căsătorie trebuie să fie curată (5:15). Căsătoria este de originedivină, în scopul desfătării şi procreerii, pe când preacurvia aduce dezastrul,pierzarea şi moartea. Căsătoria trebuie să fie sfântă şi viabilă.(3) Avertizarea împotriva uşurătăţii, lenei şi înşelătoriei (6:1-19)înţeleptul se va feri de uşurinţă în ce priveşte chezăşia. Sunt incluse aicijocurile de noroc. Leneşul să înveţe ce-i hărnicia de la furnică, pentru că leneaaduce sărăcia. De asemenea, omul trebuie să se ferească de răutate. A avea uncaracter rău înseamnă să fii un om de nimic sau fiu al lui Belial (1 Sam. 2:12; 1Regi 21:10).Vrând să cuprindă în spectrul avertizării toate relele, autorul Proverbelorfoloseşte procedeul literar al enumerării: "şase, ba chiar şapte" lucruri suntneplăcute Domnului (ca şi "'trei, ba chiar patru" (30:15 şi 18), ceea ce arată călista prezentată nu este exhaustivă: trufia, minciuna, uciderea, inima rea,alergarea la rău. martorul mincinos şi cel ce stârneşte certuri între fraţi sunt toateurâte Domnului.(4) Avertizarea împotriva femeii străine (6:25-7:27).Din nou adulterul este demascat şi condamnat. Legătura cu femeia uşuraticăaduce sărăcie şi pierderea sufletului. Păcatul preacurviei este asemănat cu foculpus în sân şi cu umblarea pe cărbuni aprinşi. Preacurvia este o nebunie cuurmări dezastruoase (cap.7 descrie în mod plastic procesul ademenirii unui tânărîn păcatele imoralităţii sexuale: "Casa ei duce la moarte").3.6.2.3. ODĂ ÎNCHINATĂ ÎNŢELEPCIUNII (8:1-9:18)Oda monumentală închinată înţelepciunii cuprinde:(1) Descrierea înţelepciunii (8:1-36). Ea este un ghid pentru fiecare om (8:1-5) şi se oferă tuturor. Ea cuprinde excelenţa morală (8:6-13) şi e urmată derăsplătire (8:14-21). Aduce beneficii materiale şi spirituale şi este maipretenţioasă decât aurul. Este arătat rolul înţelepciunii în creaţie (8:22-31). Cuminunatele ei calităţi şi acţiuni (preexistentă, activă în creaţie, conlucrătoare cuDumnezeu şi găsindu-şi plăcerea în OM (8:31), înţelepciunea îl prefigurează peDomnul Isus, care este soluţia divină pentru fiecare.(2) Invitaţia înţelepciunii (9:1-18).In concluzie sunt prezentate comparativ înţelepciunea şi prostia,înţelepciunea pregăteşte un ospăţ şi invită la participare (9:1-6). Destinulfiecăruia depinde de răspunsul la chemarea ei. In acelaşi timp, şi prostiapregăteşte un ospăţ şi invită pe cei proşti. Ea oferă "ape furate" şi "pâineascunsă". Ospăţul ei însă conduce în locuinţa morţilor. Fiecare trebuie să aleagă.3.6.3. ÎNŢELEPCIUNEA ÎN CONTRAST CU PROSTIA (10:1-22:16)Această secţiune conţine Proverbele propriu-zise ale lui Solomon. Temaprincipală este aceeaşi şi, de fapt, asistăm la un fel de reluare şi prezentarespecifică prin Proverbe. Dacă până aici s-a distins mai mult sau mai puţin un stildiscriptiv, şi înţelepciunea şi prostia au fost prezentate paralel, acum pentru o şimai bună înţelegere, înţelepciunea este pusă în contrast radical cu prostia.

Fiecare proverb aproape foloseşte conjuncţia "dar", evidenţiind contrastul. Esteprezentat contrastul dintre cel înţelept şi cel prost: "Un fiu înţelept este bucuriatatălui, dar un fiu nebun este mâhnirea mamei sale" (10:1).După ce în primele capitole ale secţiunii este etalat cât se poate de radicalcontrastul dintre omul înţelept şi cel prost, în următoarele capitole sunt redateînvăţăminte etice, morale şi spirituale.3.6.3.1. CONTRASTUL DINTRE ÎNŢELEPT ŞI PROST (10:1-15:33)In fiecare verset se ilustrează contrastul acut dintre înţelept şi prost, dintrecel neprihănit şi cel păcătos.- Un fiu înţelept este bucuria tatălui, pe când un fiu nebun este mâhnireamamei sale (10:1). în continuare, în tot capitolul 10 este evidenţiat acestcontrast în diferite domenii (10:2-32). în mod deosebit se are în vedere viaţaparticulară a individului. în toate laturile vieţii, înţelepciunea şi neprihănirea dausens trăirii pe pământ.- Contrastul este evidenţiat şi în viaţa economică, a afacerilor. Cântărireadreaptă este pusă în contrast cu cea înşelătoare (11:1). Cinstea în fiecaredomeniu al vieţii este plăcută Domnului şi aduce binecuvântare, pe cândminciuna şi înşelătoria sunt scârboase şi aduc dezastru (11:2-31).- Lumea relaţiilor, de asemenea, este evidenţiată prin contrastul dintreiubirea sau urarea mustrării: "Cine iubeşte certarea iubeşte ştiinţa, dar cineurăşte certarea este prost" (12:1). întregul capitol conţine Proverbe caredezvăluie relaţiile acceptabile dintre indivizi în contrast cu cele inacceptabile(12:2-28).- Ascultarea pusă în contrast cu respingerea sfaturilor părinteşti constituietema proeminentă în cap. 13:1. în celelalte versete din acest capitol se continuăcu prezentarea lucrurilor pozitive în contrast cu cele negative în diferite domeniide viaţă (13:2-25).- Contrastul dintre înţelepciune, care edifică sau zideşte, şi nebunie caredistruge sau demolează, debutează în cap. 14:1: "Femeia înţeleaptă îşi zideştecasa, iar femeia nebună o dărâmă cu înseşi mâinile ei". De-a lungul capitoluluisunt prezentate măreţe edificări prin înţelepciune şi prăbuşiri datorită nebuniei(14:2-35).- Vorbirea aspră e pusă în contrast cu vorbirea blândă: "Un răspuns blândpotoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia" (15:1). în acest capitol suntpuse în contrast virtuţi ce ţin de vorbire cu păcate legate de vorbire (15:2-33).Deşi fiecare proverb are tema şi subiectul său, există totuşi o oarecare orientarepe anumite domenii care permit gruparea anumitor Proverbe.3.6.3.2. ÎNVĂŢĂMINTE ETICE, MORALE ŞI SPIRITUALE(16:1-22:16)Spre deosebire de Proverbele anterioare, cele din această secţiune prezintăînvăţături care pot să înţelepţească cu privire la Dumnezeu, la oameni şi laimportante probleme etico-morale şi spirituale.- Dumnezeu este suveran în toate domeniile vieţii. Omul propune, însă celce dispune este Domnul (16:1-9).- Cei înălţaţi în dregătorii trebuie să cârmuiască după voia Domnului, iarîmpăratul să stăpânească cu dreptate (16:10-15).- In toate privinţele să se aleagă ceea ce este bun şi corespunzător cu planullui Dumnezeu (16:17-32).- Este de preferat să trăieşti în lipsuri dar în pace, decât în belşug şi certuri(17:1-28). în v.28 se arată şi cum se stinge cearta prin tăcere.- A fi ursuz în relaţia cu alţii este neplăcut (18:1-24), iar prietenia trebuie săfie cinstită şi selectivă (17:17 şi 18:24).- Sărăcia este mai bună decât nebunia (19:1-29)- Alcoolul este forţa batjocoritoare şi duce pe om la ruină şi distrugere(20:1-30; 23:30)- Dumnezeu este suveran şi asupra împăratului şi a altor forţe (21:1-31).

Biruinţa este a Domnului.- De o deosebită importanţă este un nume bun, el înalţă pe cei ce-1 poartă(22:1-16).3.6.3.3. PROVERBELE ÎNŢELEPŢILOR (22:17-24:34)în această secţie sunt redate Proverbele înţelepţilor în două serii. Suntprezentate lucruri ce trebuie evitate şi lucruri ce trebuie căutate.(1) Prima serie (22:17-24:22). Scopul Proverbelor din această serie este săconducă la punerea nădejdii în Dumnezeu. în introducere este arătată caleapotrivită de folosire a Proverbelor pentru a atinge acest scop (22:17-21). încontinuare, sunt atinse diferite domenii ale vieţii:- Sfaturi împotriva exploatării săracilor şi împotriva nedreptăţilor(22:17-29).- Sfaturi împotriva lăcomiei şi dorinţei de îmbogăţire (23:1-18).- în mod cu totul categoric sunt criticate folosirea alcoolului şi beţia (23:19-21; 29-35).- Sfaturi împotriva neascultării de părinţi şi a imoralităţii (23:22-27).- împotriva pizmuirii celor răi şi a dorinţei de a face răul (24:1-20), precumşi împotriva părtinirii şi nedreptăţii (24:21-22).(2) Seria a doua (24:23-34).Proverbele înţelepţilor continuă cu sfaturi din diferite domenii de viaţă.' - împotriva părtinirii şi falsificării adevărului (24:22-26).- împotriva lenei şi a nepăsării care duc la sărăcie şi lipsă (24:27-34).3.6.3.4. PILDELE LUI SOLOMON CULESE DE OAMENIILUI EZECHIA (25:1-29:27).în aceste Proverbe sunt redate grupuri de comparaţii, avertizări şi instruc-ţiuni, după ce în 25:1 avem introducerea secţiunii:Pe vremea împăratului Ezechia, când a avut loc o importantă reformăreligioasă, Israel s-a întors spre Dumnezeu şi felul corect de închinare. Au fostrestaurate închinăciunea şi muzica la Templu după orânduiala stabilită de David(I Cron.29). Cu această ocazie israeliţii s-au orientat şi spre înţelepciuneaclasică de pe vremea lui Solomon. în felul acesta atenţia a fost îndreptată spreProverbele lui Solomon, care au fost adunate. Următoarele contraste suntevidenţiate:- Diferenţa dintre slava lui Dumnezeu şi slava omului (25:2-28);- Asocierea dintre slavă şi cel nebun este ridicolă (26:1-28);- Sfaturi împotriva mândriei şi a laudei de sine (27:1-27);- Diferenţa dintre cel rău şi cel neprihănit (28:1-28).Sfaturi împotriva celui ce respinge mustrarea (29:1-27).3.6.3.5. APENDICE FINAL (30:1-31:31)Apendicele final al cărţii Proverbe cuprinde trei părţi. Proverbele lui Agur,Cuvintele lui Lemuel şi despre soţia perfectă şi înţeleaptă.3.6.3.5.1. Cuvintele lui Agur (30:1-31)Identitatea lui Agur nu este cunoscută. Unii consideră că el provine dintr-untrib arab, descendent al lui Ismael fiul lui Avraam62.Oricum, atât faptul că Solomon a inclus Proverbele acestuia în colecţia sa,cât şi natura conţinutului lor dovedesc că aceste Proverbe sunt inspirate, ca şiDavid and Pat Alexander, p.361

cele ale lui Solomon. Este arătată originea înţelepciunii: ea este cerească şi arede-a face cu măreţia lui Dumnezeu, creatorul şi susţinătorul tuturor lucrurilor, şicu revelaţia Sa, la care nu trebuie adăugat nimic (30:2-6).Aspiraţia unui neprihănit înţelept se vede din rugăciunea lui Agur, care ar fipotrivită pentru fiecare credincios. El cere îndepărtarea de la el a minciunii şipăzirea de extremele îmbogăţirii sau sărăciei, extreme care ar conduce la ispite.El se mulţumeşte cu pâinea cea de toate zilele. Umilinţa şi acceptarea voiei

Domnului sunt remarcabile (30:7-9).Agur evidenţiază patru feluri de oameni răi, care sunt dezgustători înatitudinea lor:- Cei care nu-şi cinstesc părinţii (v. 11)- Cei care se încred în propria şi falsa lor neprihănire (v. 12)- Cei aroganţi (v. 13)- Şi cei cruzi şi asupritori (v.14).Aceste caracteristici sunt proprii celor răi în toate generaţiile.Lăcomia şi năzuinţa după împlinirea poftelor umane sunt ilustrate prinlipitoarea care nu se mai satură de sânge. Pofta firii păcătoase este asemuită cupatru lucruri care se dovedesc a fi nesăţioase: locuinţa morţilor, femeia stearpă,pământul uscat şi focul (15-16).Patru lucruri sunt menţionate ca cele ce nu pot fi urmărite: calea vulturuluipe cer, a şarpelui pe stâncă, a corăbiei în mijlocul mării şi a bărbatului la ofemeie. Cu acestea este asemănată femeia preacurvă. care caută să acoperefaptele sale păcătoase (18-20).Patru lucruri sunt revoltătoare într-o ţară: un rob care împărăteşte, un nebunbogat, o femeie dispreţuită care se căsătoreşte şi o roabă care moşteneşte pestăpână (21-23).Patru vietăţi din natură, deşi sunt mici şi neînsemnate, pot sluji ca pildăpentru oameni: furnicile, care sunt pildă de hărnicie: şoarecii, care ştiu să-şiasigure locuinţa în stânci: lăcustele, care sunt organizate deşi nu au împărat şipăianjenul care, deşi aşa de firav, pătrunde în casele împărăteşti, este exemplude perseverenţă (24-28).în final, patru fiinţe au ţinută magistrală: leul, regele dobitoacelor, calulechipat, ţapul şi împăratul. Acestea ilustrează demnitatea şi competenţa la careeste chemat cel înţelept.Secţiunea se încheie cu ideea cu care a început. Dacă la început semărturiseşte lipsa de pricepere în umilinţă, încheierea este o implorare şichemare la umilinţă.3.6.3.5.2. CUVINTELE LUI LEMUEL (31:1-9)Identitatea lui Lemuel este. de asemenea, necunoscută. Potrivit cusemnificaţia acestui nume, care înseamnă "unul dedicat lui Dumnezeu", seconsideră că numirea este o simbolică referire la împăratul Solomon, iar acestecâteva versete conţin sfaturile înţelepte pe care i le dădea mama lui pe când încăera tânăr de tot (1-2).Candidatul la poziţia de împărat este avertizat împotriva trăirii destrăbălate,a curviei şi a beţiei, care conduc pe cârmuitori la dezastru (3-5). Curvia şi beţia403degradează pe om şi înjosesc pe cârmuitori. Un împărat înţelept trebuie să apereşi să ridice pe cel sărac şi lipsit, şi să judece cu dreptate.3.6.3.5.3. ODĂ ÎNCHINATĂ SOŢIEI IDEALE (31:10-31)Structurat în formă de acrostih, ultimul pasaj din cartea Proverbe este o odăînchinată soţiei virtuoase. Ea este atractivă (22,25), cu un caracter ales (10-12,17,25,30-31).Este eficientă în treburile casei (13-15,21,27), un ajutor potrivitpentru soţul ei (11,23,28) şi o mamă virtuoasă şi înţeleaptă (v.28). Femeia defelul acesta are o implicare pozitivă. în societate (20,26), este deosebit detalentată (16,18-19,24) şi vrednică de laudă (28-31). Secretul unei asemeneaperformanţe este frica de Domnul. Cu această idee se reia în încheiere temacentrală a minunatei cărţi a Proverbelor. Citind-o şi meditând asupraînvăţăturilor care le cuprinde, oricine poate să pătrundă izvorul înţelepciuniidivine.CAPITOLUL IV

ECLESIASTUL

DEŞERTĂCIUNE FĂRĂ DUMNEZEU,DAR ÎMPLINIRE CU DUMNEZEUCartea Eclesiast este o adevărată investigare cu scopul de a arăta ce fel deviaţă merită trăită. Ea face parte din literatura înţelepciunii şi foloseşte metodaobservaţiei vieţii după care sunt trase concluzii logice.4.1. TITLUL CĂRŢIIîn ebraică, titlul cărţii este /Kohelet/, "Predicator" care vine de la verbul /Qahal/ "a chemat congregaţia, adunarea". Kohelet este cel ce adunăcongregaţia pentru a-i vorbi. în Septuaginta a fost tradus în limba greacă cu"Eclesiastes", un cuvânt compus din "ek-afară" şi "klesis - a chemat". Estevorba despre unul care a chemat o adunare afară, unul care vorbeşte unei eclesii.Termenul este folosit în Vechiul Testament numai în această carte (1:1,2; 12;7:27; 12:8-10).4.2. AUTORULDeşi tradiţia evreiască susţine că Solomon este autorul acestei cărţi, uniicercetători afirmă că ea ar fi fost scrisă de către un autor care a trăit mult maitârziu în epoca post-exilică. Chiar şi Luther şi în mod deosebit unii cercetătoriliberali din secolul al XlX-lea susţin această părere. Argumentele lor însă suntmult prea slabe pentru a fi luate în considerare şi sunt, în consecinţă, false.Există în schimb suficiente mărturii interne şi externe care atestă paternitatea luiSolomon asupra cărţii. Câteva dintre acestea sunt următoarele:- Textul arată că Eclesiastul a fost fiul lui David, împăratul Ierusalimului(1:1).- Autorul dispunea în mod incontestabil de o aleasă înţelepciune (1:16).- El a fost deosebit de bogat (2:8) şi un vestit edilitar (2:4-6).- S-a îndeletnicit cu colectare de proverbe (12:9).Toate acestea indică spre una şi aceeaşi persoană: Solomon, ca autor alcărţii. La aceste evidenţe interne se mai adaugă şi afirmaţiile tradiţiei evreieşti şicreştine, cât şi faptul că particularităţile lingvistice sunt caracteristicilor scrie-rilor din secolul al X-lea î.Hr. Aşa cum afirmă Criswell: "Există o afinitateremarcabilă în expresii şi frazologie în scrierile Proverbe, Cântarea Cântărilorşi Eclesiastul"6363The Criswell Studv Bible, p.756

4.3. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢIICartea prezintă deşertăciunea vieţii bazată pe posesiuni şi ambiţiipământeşti. Scopul este să se dovedească falsitatea filosofiei umane, caresusţine că experienţele vieţii sunt sursa cunoaşterii, cât şi a filosofieiraţionaliste, care limitează adevărul la ceea ce poate cunoaşte raţiunea umană.Cartea conduce spre filosofia creştină, spre Dumnezeu ca sursă a cunoaşterii şioferă motive de mângâiere în dificultăţile vieţii.O dovadă în plus a inspiraţiei divme a cărţii Eclesiastul este faptul că. deşiea se ocupă în principal de probleme pământeşti care frământă mintea umană,totuşi oferă şi imaginea răscumpărării omului. Omul care avea totul la picioare;posesiuni şi bogăţii nelimitate, educaţie strălucită şi înţelepciune, glorie,oportunităţi, plăceri la discreţie, este un nenorocit dacă îşi pierde propriul suflet(1:16; 2:8; 2:4-6; Mat. 16:26). Diavolul poate folosi chiar şi darurile bune aleacestei vieţi pentru a aduce distrugerea. Scăparea însă este la Dumnezeu. Carteaconţine sfaturi înţelepte care conduc pe om la viaţa veşnică (12:7-14), prinDumnezeu, creatorul şi Răscumpărătorul omului.Din punct de vedere al subiectelor, cartea poate fi împărţită în unsprezecepărţi, care încep cu următoarele versete: (1:1; 1:12; 2:24; 3:16: 5:1; 6:1: 7:1;8:14; 10:1; 12:8; 12:9).Cuvintele care se repetă sunt: "deşertăciune"' apare de 39 ori; "sub soare",

apare de 29 de ori şi "Dumnezeu" apare de 40 de ori. Expresia "sub soare"înseamnă "pe pământ" sau în experienţa omului (natural). In opoziţie, cartea sereferă la Dumnezeu, care-i mai presus de Soare. Astfel, cartea Eclesiast prezintădouă concepţii de viaţă în opoziţie. Pe de o parte, sunt prezentate lucrurile aşacum le vede omul firesc fără lumina revelaţiei divine. Concluzia la toatestrădaniile şi concepţiile acestuia este că "toate sunt deşertăciune" (1:13-14: ICor.2:14). Pe de altă parte sunt prezentate lucrurile aşa cum sunt desoperite prinrevelaţie divină. Tot ceea ce Dumnezeu face va rămâne (3:14).Eclesiastul foloseşte pentru Dumnezeu numirea evreiască Q"TI?$/Elohim/. Dumnezeul creaţiei. El vorbeşte ca unul care nu cunoaşte deplin peDumnezeu, nu a avut parte de revelaţie deplină (Gen. 1:1). Numele demn7"Iahve7, sau Domnul, echivalent cu Răscumpărătorul sau Mântuitorul, nuapare niciodată în toată cartea. Cu versetul 13 din cap. 12, în care Eclesiastul dăultima poruncă a cărţii "Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui,cititorul este gata să fie introdus la Hristos. Răscumpărătorul.Se poate constata că, după cum Legea a fost menită să introducă pe oamenila Hristos. tot aşa Eclesiastul a fost scrisă să-i introducă pe cei de „sub soare' peoamenii obişnuiţi, la Fiul lui Dumnezeu (Evr.l:l).Cartea arată deşertăciunea urmăririi scopurilor materiale, pământeşti şiindică spre Dumnezeu ca sursă a tot ce este bun. Tema cărţii este determinată deaceste scopuri:- fără Dumnezeu, orice strădanie este deşertăciune;- lucrarea lui Dumnezeu dăinuie şi numai El poate imprima adevăratavaloare strădaniilor şi năzuinţelor omului.Cele zece deşertăciuni care sunt enumerate, indică spre totala deşertăciune atot ce poate omul în sine: înţelepciunea umană (2:15,16), munca umană(2:19-21), scopul uman (2:26), pizma umană (4:4), lăcomia umană (4:8), faimaumană (4:16), insatisfacţia umană (5:10), pofta umană (6:9), bucuria umană(7:4), şi răsplătirile umane (8:10,14).Deci, cartea prezintă omul cu deşertăciunea strădaniilor sale şi peDumnezeu, şi folosul temerii de El şi a înţelepciunii divine.4.4. CADRUL ŞI STILUL CĂRŢIICadrul cărţii Eclesiast este cel oferit de secolul al X-lea, în jurul anului 935î.Hr. Tradiţia evreiască susţine că Solomon a scris Cântarea Cântărilor întinereţe: Proverbe la maturitate, iar Eclesiastul la sfârşitul vieţii. Când, privindla cenuşa şi ruinele propriilor realizări constată deşertăciunea tuturor lucrurilorşi se întoarce spre Dumnezeu, singura ieşire din prăpăstiile vieţii.împreună cu Iov şi Proverbe, Eclesiastul formează "literaturaînţelepciunii", de aceea scrierea foloseşte stilul filosofic care constă înprezentarea propriilor observaţii, reflexii, raţionamente şi concluzii în proză şiversuri.4.5. SCHEMA ŞI CONŢINUTUL SUMARCei mai mulţi cercetători au constatat că întregul conţinut al cărţii Eclesiastconstă din patru predici, încadrate de o scurtă introducere (1:1) şi un epilog(12:9-14).Introducerea prezintă titlul şi autorul cărţii.- Prima predică - Deşertăciunea eforturilor şi realizărilor umane.- A doua predică - Realitatea vieţii şi a morţii.- A treia predică - Materialismul este nesatisfăcător.- A patra predică - Moartea este mai certă decât viaţa.- Epilogul.4.5.1. PRIMA PREDICĂ - DEŞERTĂCIUNEA REALIZĂRILORUMANE (1:2; 2:26). "Toate sunt deşertăciune" (1:14).Structura predicilor este aceeaşi.

(l)Prezentarea conceptului (1:2-3). Predica afirmă că toate sunt deşertăciuneşi încă deşertăciune prin excelenţă "O, deşertăciune a deşertăciunilor" (v.2).Cuvântul "deşertăciune" sau "vanitate" însemnează "abur" sau "suflare".Aceasta este cea mai autentică descriere a vieţii naturale a omului pe pământ.Aceasta, desigur, ca o urmare a păcatului.(2) Demonstrarea conceptului (1:4-2:23).Faptul că totul este deşertăciune este demonstrat pe baza propriei experienţea predicatorului:- Prin vanitatea ciclului vieţii şi istoriei umane (1:4-11). Eclesiastul este lacurent cu principiile ştiinţifice ale ciclurilor vieţii, ciclul este acelaşi şi însocietate, ca şi în natură, cu particularităţile specifice. Aceste observaţii care,deşi sunt din epoca preştiinţifică, sunt bazate pe principiile ştiinţei şi totul sepetrece potrivit cu rânduielile aşezate de- Dumnezeu. Aceasta este valabil pentrulumea materiei, totul "de sub Soare".- Conceptul este dovedit prin vanitatea înţelepciunii şi fîlosofiei umane1:12-18). Fiind rege la Ierusalim şi beneficiind de pace şi prosperitate,Eclesiastul s-a bucurat de posibilitatea cântării înţelepciunii. Dar şi aceasta a;ăsit-o ca deşertăciune, deoarece nu stă în puterea omului să schimbe lucrurile;1 le poate doar constata cu multă trudă (v. 15).- Prin vanitatea plăcerii şi bogăţiei (2:1-11). încercarea de a obţine fericirea|prin satisfacerea tuturor plăcerilor este, de asemenea, o deşertăciune, pentru căiucuria plăcerilor durează o clipă, iar materialismul nu poate satisface fiinţaumană.- Prin certitudinea şi universalitatea morţii (2:12-17).Chiar şi înţelepciunea omenească, deşi este de dorit şi de lăudat, urmează săîe uitată, pentru că moartea este sigură şi universală şi nimic nu-i trainic subioare.- Prin zădărnicia muncii succesului uman (2:18-23).După ce a încercat să ajungă la fericire prin filosofie şi înţelepciune, prinilăcere şi bogăţie, încercare în care a eşuat, omul încearcă prin muncă. Acesta:ste un început mai acceptabil. Dar şi munca limitată la capacităţile şiitrădaniile umane este tot o deşertăciune, iar omul se alege doar cu truda.(3) Concluzia (2:24-26)In concluzie la prima sa predică, Eclesiastul arată că numai Dumnezeu esteel ce aduce satisfacţie adevărată şi deplină omului, chiar şi cele mai nobile şile dorit lucruri îşi găsesc rostul numai cu El. Ştiinţa, înţelepciunea şi bucuria;unt darurile Lui. El direcţionează calea Fiecărui om.4.5.2. A DOUA PREDICĂ. REALITATEA VIEŢII ŞI MORŢII (3-5)(1) Prezentarea conceptului (3:1-22)Dorind să prezinte realitatea vieţii şi a morţii, predicatorul arată că toate|ucrurile în univers sunt create de către Dumnezeul bunătăţii şi îndurării în:adrul unui plan stabilit de El. Paisprezece perechi de evenimente suntirezentate pentru a ilustra cum Dumnezeu, în suveranitatea Sa, controlează totulii a stabilit un timp anume pentru fiecare lucru. "Orice lucru El îl face frumos laTemea lui" (3:1 l/a). Totul e o problemă de timp şi aşteptare în vederea[ăscumpărării. Omul, de asemenea, este aşezat la locul lui (9-15). Chiar şi trudaimului i-a fost dată de către Dumnezeu (v. 10) şi este controlată de El. NumaiDumnezeu poate avea o privire panoramică şi de perspectivă asupra tuturorbcrurilor. Doar El imprimă diferenţa asupra lucrurilor comune şi deşerte fără1(16-22).Omul, ca şi animalele, este supus morţii şi se întoarce în ţărână. Aceasta nuhseamnă că se tăgăduieşte nemurirea sufletului, ci este arătată situaţia din punctfe vedere pământesc, poate şi sub puterea pesimismului.(2) Dezamăgirea asupra vieţii pământeşti pline de frustrări (4:1-16).Asuprirea conduce pe om la dezamăgire şi regretul că s-a născut. Deşi lenea

jste aspru criticată, se pune totuşi întrebarea: pentru cine munceşte omul?Singurătatea este o tragedie, de aceea este apreciată unitatea. Această ideeeste în acord cu planul iniţial al lui Dumnezeu, potrivit căruia singurătatea esteînlăturată prin companie, în care omul găseşte suport şi ajutor, mângâiere şipărtăşie, protecţie şi putere.(3) Concluzie (5:1-20)In concluzia predicii a doua este accentuată vanitatea vieţii egoiste văzutăprin prisma a trei lucruri:- Ritualurile religioase sunt o vanitate (5:1-7). Ascultarea de Dumnezeu estemai de preţ decât multă vorbă. Principiul cuvintelor puţine în rugăciune, careeste subliniat de Domnul Isus este găsit aici. Juruinţele făcute Domnului trebuieîmplinite întocmai. Mai bine ca cineva să nu facă o juruinţă decât să o calce.Frica de Dumnezeu şi vorbirea înţeleaptă sunt impuse indiscutabil.- Şi posesiunile materiale sunt inadecvate (5:8-17).Omul trebuie să se supună autorităţii lui Dumnezeu şi să nu se bazeze pebogăţii. Cu bogăţia vine neodihna şi lăcomia de avere. Munca aduce odihna şiscapă de îngrijorări.- Mulţumirea şi recunoştinţa (5:18-20).Bogăţiile sunt darul lui Dumnezeu şi, deci omul trebuie să fie mulţumit şirecunoscător lui Dumnezeu pentru toate.4.5.3. PREDICA A TREIA - ÎMPOTRIVA MATERIALISMULUI (6-8)(1) Prezentarea conceptului de bază (6:1-12)Predicatorul afirmă că posesiunile sunt o vanitate, căci setea după bogăţii nupoate fi satisfăcută.(2) Sfaturi practice pentru o trăire corespunzătoare (7:1-8:11). Suntsubliniate următoarele sfaturi:- Deţinerea şi lăsarea unui nume bun este de mare importanţă.- Popularea casei de jale este mai bine decât a celei de petrecere, că în casade jale omul îşi aduce aminte că este trecător şi poate să pună la inimă aceasta.- Mustrarea celui înţelept este mai bună decât cântecul celui nebun.- Câştigul prin luare de mită este distructiv.- Sfârşitul unui lucru este mai bun decât începutul lui.- Mânia caracterizează pe nebuni.- Privirea înapoi şi trăirea în trecut sunt periculoase, dar cel înţelept acceptărânduiala Divină.- Omul este chemat la echilibru să nu se supraaprecieze.- Vorbirea de rău este distructivă.- Femeia pervertită constituie o cursă pentru cel ce se lasă prins de ea.- In faţa împăratului, omul trebuie să se comporte în mod corespunzător(3) Concluzia (8:12-17)Concluzia la predica a treia arată că Dumnezeu execută judecata. Chiar dacăcel păcătos nu este răsplătit aici după faptele lui, Dumnezeu va aduce totul lajudecată si nimic nu va rămâne nerăsplătit.4.6.4. PREDICA A PATRA(9:1-12:8). VIAŢA ESTE INCERTA,MOARTEA ESTE SIGURĂ(1) Prezentarea conceptului (9:1-18). Ca unul care a cercetat toate lucrurile,Eclesiastul vorbeşte într-un mod pesimist despre faptul că toţi oamenii mor şi,de aceea, el îndeamnă la trăirea vieţii. El subliniază câteva lucruri importantepentru cel ce trăieşte:Să aibă o trăire decentă şi competentă în puritate (v.8), exprimată prin douămetafore: hainele albe şi untdelemnul.- Puritate în viaţa de familie. Insistă pentru monogamie.- Hărnicie şi străduinţă căci viaţa este scurtă. Toate lucrurile atârnă devreme, de împrejurări (11-12).- Cei neînsemnaţi şi mici au o mai mare importanţă, deşi sunt dispreţuiţi

(13-16).- înţelepciunea este de mare importanţă (17-18).- Păcatul aduce mari nenorociri în societate.(2) Demonstrarea faptului că viaţa este incertă, iar moartea sigură (10:1-20).Incertitudinea vieţii se vede din:- Lucrurile rele chiar fiind mici pot distruge valori mari (1-3). Wycliffespunea: "Un om poate comite un singur păcat şi acesta poate distruge virtuţileîntregii vieţi".- Când nebunul ajunge să fie pus în dregătorii, cei afectaţi trebuie să-şipăstreze calmul (4-20). Prin această predică, Eclesiastul vrea să abată pe oamenide la pesimism, la optimism (10:1-20).(3) Concluzia (11:1-12:8)Fiecare om este răspunzător de felul cum îşi investeşte viaţa ca urmare aoportunităţilor de care are parte (11:1-12:8).Omul este dator să aibă în vedere pe aproapele (v. 1,4,5,8) şi să fie harnic înfapte bune, căci Dumnezeu cârmuieşte toate (11:1-7).Tânărul să se pregătească pentru bătrâneţile care vin cu neputinţă, să sepună în rânduială cu Dumnezeu până nu vine moartea (11:1-12:1). Esteprezentat patetic şi figurativ tabloul bătrâneţii (12:9-14)4.6.5. EPILOGUL (12:9-14)In epilog se revine asupra autorului indicând spre Solomon care a întocmitmulte proverbe (v.9). De asemenea, se revine asupra căutării înţelepciunii princăutarea cuvintelor înţelepţilor şi tânărul este sfătuit să ţină seama de acestelucruri prezentate pe scurt (v.l 1-12).Cartea se încheie cu cea mai de seamă datorie a fiecărui om: Frica de Dom-nul şi Păzirea poruncilor Lui (v. 13), Căci Dumnezeu va aduce orice faptă lajudecată. In capitolul ultim, pesimismul se transformă în oportunism, vanitateaîn înplinire, iar nepăsarea în responsabilitate. Cartea conduce pe cititor de ladeşertăciune la Dumnezeu, de la moarte la viaţă.

CAPITOLUL V

CÂNTAREA CÂNTĂRILORPOEMUL COMUNICĂRII ÎN DRAGOSTECântarea Cântărilor sau Cântarea Iui Solomon (în engleză) este a cinceacarte în colecţia cărţilor poetice în Canonul protestant al Vechiului Testament.în Canonul evreiesc este prima din colecţia Ketubim, Maghilot sau sulurilesfinte alături de Rut, Eclesiast, Plângerile lui Ieremia şi Estera. CântareaCântărilor se citea în cadrul programului de sărbătorire a Paştelui, cea mai sacră 'sărbătorire mozaică. Mulţi nu-şi pot explica de ce o asemenea scriere a fostcuprinsă în Canonul Sfintei Scripturi, deoarece văd în aceasta doar manifestareadragostei erotice. Această carte însă este una din cele mai sublime scrieripoetice, o capodoperă a poeticii iudaice şi poate cea mai de valoare dintre cele1005 cântări scrise de Solomon. Ea a fost inclusă în Canon alături de Eclesiastulprintr-un act al proyidenţei divine, pentru a evidenţia adresarea lui Dumnezeu latoate laturile sufletului uman. Cartea Eclesiast apelează la intelectul uman, iarCântarea Cântărilor se adresează sentimentului uman vizând în mod deosebitemoţia iubirii. Cartea este, pe de-o parte, o odă care ridică dragostea dintre soţ şisoţie la parametrii propuşi de Dumnezeu când a întemeiat căsătoria. Se constatăîncă o dată că în planul lui Dumnezeu nu a fost prevăzute nici ascetismul şi nicidepravarea. Această carte sublimă ilustrează, pe de altă parte în mod profund şidragostea dintre Dumnezeu şi Israel, cât şi dintre Hristos şi Biserica Sa.5.1. TITLUL CĂRŢIIPotrivit cu tradiţia evreiască, titlul cărţii este luat de la primele două cuvintedin conţinut în original D'Ţ$n TlŞ /Şir hăşirim/, Cântarea Cântărilor în

latină Canticum- Canticorum, = "Cântarea Cântărilor". în ebraică acesta este şifelul în care se exprimă şi superlativul, sugerând astfel valoarea Cântării. Astfel,ea este cea mai de seamă dintre cântările lui Solomon (1 Regi 4:32).5.2. AUTORULTradiţia evreiască, ca şi cea creştină, susţine că această carte a fost scrisăde către Solomon. Teologii liberali susţin că această carte ar fi fost scrisă maitârziu de către un alt autor din acele timpuri. Evidenţe zdrobitoare favorizeazăînsă calitatea de autor a lui Solomon. Printre evidenţele interne trebuie menţio-nate:- faptul că numele lui Solomon apare în text (1:1,5; 3:7,9,11; 8:11,12).5.3. CADRUL CĂRŢIIUnele expresii sau nume din cuprinsul cântării indică spre cadrul geograficistoric al cărţii. Solomon a fost fiul lui David şi al Batşebei, împărat peste totsraelul la Ierusalim. Sub domnia sa monarhia israelită capătă aliura de "epocae aur" (1 Regi 1:32:37; 2 Sam. 12:24).Sulamita, iubita lui Solomon (6:13), provenea probabil din localitateaunem, aşezată în partea de nord a Israelului, aproape de Câmpia MeghidoIos.l9:18; 1 Sam.28:4; 1 regi 1:3; 2 Regi 4:8). Merril Unger sintetizeazăadrul astfel:împăratul Solomon avea o vie în ţinutul deluros al lui Efraim, la circa 50nile nord de Ierusalim (8:11). El a îacredinţat via unei familii de arendaşiompusă din: mama, doi fii şi două fete. Sulamita şi o soră mai mică (1:6; 6:13;:8). Sulamita era frumoasa neglijată a familiei (1:5). Fraţii ei, care se pare cărau vitregi, (1:6) o dispreţuiau şi-i făceau viaţa grea (2:15; 1:8).într-o zi, Solomon, deghizat într-un păstor, a vizitat via (1:6). Sulamita 1-aîntâlnit şi 1-a întrebat unde-şi paşte turma (1:7). EI i-a răspuns evaziv (1:8), şi i-astrecurat cuvinte de dragoste (1:8-10), şi i-a promis daruri mari în viitor (1:11).l\ i-a câştigat inima şi i-a făcut promisiunea că va reveni şi o va lua în căsătorie,ia îl visa noaptea şi avea impresia că este lângă ea (3:1). în final, el a venitntr-adevăr, a făcut-o mireasa lui şi a luat-o la el în splendoarea împărătească-1)^. Se pare că pe un asemenea eveniment istoric îşi- bazează Solomon;ântarea, frumosul său poem liric. Astfel, cartea provine din timpul luiolomon, probabil pe când împăratul era încă tânăr, înainte de a se fi îndepărtate Iahve în urma influenţelor celor 700 de neveste şi trei sute de concubine aleale(l Regi 11:3-4).5.4. TEMA ŞI SCOPUL CĂRŢIIPentru a putea determina mai precis tema şi scopul acestei frumoase cărţi,ste necesară mai întâi o incursiune în diferitele tipuri de interpretare a cărţii.Jensen menţionează trei tipuri de interpretare a Cântării Cântărilor65.(1) Interpretarea naturalistă . Adepţii acestei interpretări spun că această;arte este o poveste de dragoste orientală, umană, având doar merite literare şiomantice. Ei consideră că cel mult, cântarea indică idealul dragostei romanticeî căsătorie şi constituie un avertisment împotriva pervertirii căsătoriei dinimpui lui Solomon. Alţii, mai optimişti spun că aici este prezentată dragostea înăsătorie aşa cum a rânduit-o Dumnezeu, când a instituit căsătoria (Gen.: 18-25; Mat. 19:4-6), că această carte ar fi un tratat de instruire a tinerilorăsătoriţi în viaţa de familie.Acceptând o asemenea interpretare, cu greu ar mai putea cineva susţinereptul acestei cărţi de a fi inclusă în canonul Sfintelor Scripturi. Mai mult,

asemenea interpretare nu concordă cu deosebita consideraţie acordată CântăriiCântărilor de către evrei care o citeau în timpul închinăciunii de Paşti, cea maisolemnă şi spirituală sărbătoare a israeliţilor. "Ei asemănau Proverbe cu curteade afară a templului; Eclesiast cu locul sfânt; iar Cântarea Cântărilor cu Sfânta

Sfintelor".(2) Interpretarea alegorică a fost metoda prin care evreii au văzut înCântarea Cântărilor iubirea dintre Israel şi Dumnezeu, iar interpreţii creştiniiubirea dintre Hristos şi biserică. Potrivit cu această interpretare toate detaliiledin această carte capătă semnificaţie figurativă, simbolică. S-a afirmat că părulmiresei din Cântarea Cântărilor reprezintă neamurile care încadrează pe Israelîn opera mântuirii. O astfel de interpretare îndepărtează pe cititor de cele scriseaşa cum afirmă G.Lloyd Carr:La baza interpretării alegorice stă ideea că un anumepasaj nu conţine nici un adevăr istoric real din trecut, cieste numai un vehicul pentru unele adevăruri maiadânci, spirituale. Semnificaţia gramaticală-istorică atextului este total ignorată, aşa că ceea ce autoruloriginal spune trece pe al doilea plan faţă de ceea ceinterpretul doreşte să spună66.Interpretarea alegorică este în total contrast cu consensul general alScripturii şi nu are nici un suport în cuprinsul Noului Testament.(3) Interpretarea Tipologică. Spre deosebire de cea alegorică, aceastămetodă păstrează fundalul istoric al scrierii. Solomon şi Sulamita au fostpersonaje istorice reale, ca şi dragostea dintre ei. însă Solomon este tipreprezentativ al lui Dumnezeu, al lui Hristos, iar Sulamita a Israelului sau abisericii. Potrivit cu această metodă reprezentarea este în linii generale şi nu înamănunte (ca şarpele de aiamă, care este un tip reprezentativ al lui Hristos). Oastfel de reprezentare este în acord cu Duhul Scripturii Vechiului şiNouluiTestament, căsătoria este reprezentarea dragostei divine. Cei mai mulţiinterpreţi evanghelici afirmă că tipologia constituie adevărata interpretare aCântării Cântărilor, care găseşte o bază solidă în Scripturi (îs.54:5-6; Ier.2:2;Ezec. 16:8-14; Osea 2:16,18-20; 2Cor.l 1:1-2; Apoc.l9:7-9; 21:9).Ţinând cont de această interpretare, tema cărţii, pe lângă prezentareadragostei dintre Solomon şi Sulamita, ilustrarea dragostei dintre Dumnezeu şiIsrael, dintre Hristos şi biserică. Tot astfel, şi scopul cărţii este îndoit: scopulliterar este de a onora dragostea curată în căsătorie, potrivit cu planul şistandardele divine. Iar scopul figurativ este de a ilustra dragostea lui Dumnezeufaţă de Israel şi a lui Hristos faţă de Biserică şi de a arăta că fiecare este chematsă răspundă dragostei divine.5.5. STRUCTURA ŞI CONŢINUTUL SUMAR AL CĂRŢIICântarea Cântărilor poate fi uşor împărţită, după conţinutul acesteia şi dupăfelul în care tema este tratată, în două părţi:66G.Lloyd Carr, The Song of Solomon in Tyndale Old Testament Commentaries(Leicester; Inter-Versity Press, 1984), p.21.1. Exprimarea şi experimentarea dra-gostei (1:1-5:1)2. încercarea şi triumful dragostei (5:2-8:14).5.5.1. EXPRIMAREA ŞI EXPERIMENTAREA DRAGOSTEI (1:1-5:1)Această primă parte a cântării cuprinde curtarea Sulamitei şi apoi căsătoria.5.5.1.1. CURTAREA SULAMITEI DE CĂTRE SOLOMON (1:2-3:5).După ce în versetul întâi din primul capitol sunt daţi titlul şi autorul,începând cu v.2, cap. 1 şi apoi de-a lungul cap.2 şi începutul cap.3, ne este redatăcurtarea Sulamitei. Timpul curtării a fost timpul de când Solomon, deghizat înpăstor, a întâlnit-o pe Sulamita la vie şi s-a îndrăgostit de ea. I-a promis că vaveni şi o va face mireasa lui. In timpul acesta cei doi se gândesc unul la altul şianticipează relaţia de care vor avea parte la căsătorie. Sulamita priveşte la sineşi se vede nevrednică de iubirea princiară din pricina împrejurărilor vieţii ei(1:2-6). Cei doi se doresc unul pe altul, schimbă cuvinte de dragoste, dar şi caapreciere reciprocă (1:7-2:7). precum şi declaraţii de iubire. In tot acest timp decurtare, accentul se pune pe aşteptarea mirelui care va veni. Cel mai mult se

exprimă mireasa, care-1 aşteaptă pe iubitul inimii ei (2:8-13). întreaga naturăînconjurătoare, cu frumuseţile ei şi cu splendorile venirii primăverii, are darulde a intensifica dorul după venirea mirelui. Anticipând pregătirea nunţii la palat,cei doi exprimă cuvinte de dragoste unul către celălalt care scot în evidenţăseriozitatea pasului spre care se îndreaptă. Expresii mai deosebite, ale mireseidespre mire sunt: "Numele tău este ca o mireasmă vărsată" (l:3/b), "'Pe drepteşti iubit" (l:4/c), "Ce frumos eşti, preaiubitule" (15:16/a), "Ca un măr întrecopacii pădurii, aşa este prea iubitul meu între tineri" (2:3), "Aud glasulpreaiubitului meu! Iată-1 că vine" (2:8), "Preaiubitul meu este al meu. şi eu sunta lui" (2:16).Expresii ale mirelui despre iubita lui sunt: "Ce frumoasă eşti, iubito"(l:15/a), "Porumbiţă din crăpăturile stâncilor ... arată-mi faţa ta şi fă-mă să-ţiaud glasul!".Cântarea conţine şi cuvinte de avertizare, care scot în evidenţă şi neliniştilesufleteşti cauzate de dragoste. Ca un refren de-a lungul întregii cărţi apareimplorarea: „Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe căprioarele şi cerboaicele de pecâmp: nu stârniţi, nu treziţi dragostea până nu vine ea" (2:7; 3:5; 8:4). Ceea ceînsemnează că manifestarea dragostei trebuie să fie la timpul ei, printr-un procesnatural şi etic-moral corespunzător fără să fie stimulată artificial prin practicipăcătoase . Asemenea practici nu fac decât să denatureze dragostea şi să otransforme în curvie. Deşi o carte despre exprimarea dragostei, Cântarea Cântă-rilor susţine cu claritate castitatea deplină înainte de căsătorie (4:12;8:8-12).De asemenea, avertizarea împotriva libertăţii de exprimare în perioada decurtare dintre tineri este puternică. Ceea ce ar putea fi considerate de uniipăcate mici' sunt "vulpi mici" care strică viile pe când sunt în floare, aduc odistrugere totală (2:15).67cf. David and Pat Alexander, p.368A.\A

5.5.1.2. CĂSĂTORIA (3:6-5:1)Alaiul de nuntă este împărătesc. Mirele soseşte cu suita lui împărătească sa-şi ia mireasa. Vorbitorul principal în această fază este mirele, care şi acţioneazăcu preponderenţă. El este încântat de frumuseţea miresei lui. Naţiunea întreagăpriveşte procesiunea căsătoriei împăratului (3:6-11). Mirele îşi priveşte mireasacu deplină satisfacţie (4:1-16). După nuntă, urmează consumarea fericită acăsătoriei în dragoste (5:1-1).5.5.2. ÎNCERCAREA ŞI TRIUMFUL DRAGOSTEI (5:2-8:4)în viaţa de căsătorie menită să fie un colţ de rai are loc şi încercarea, pentrucă familia este ţinta săgeţilor diavolului.5.5.2.1. Visul înspăimântător al separării (5:2-6:3)în cazul căsătoriei ideale din Cântarea Cântărilor, încercarea are loc în visulsoţiei (5:2-8). Din fericire, cazurile sunt cât se poate de reale în viaţa de toatezilele. De fapt, ideea unei asemenea încercări este anticipată printr-un alt visîncă din timpul anterior căsătoriei, în care logodnicei i se părea că pierduse peiubitul inimii ei şi, după stăruitoare căutări 1-a găsit (3:1-4).Adevărata încercare însă intervine după consumarea dragostei (de data astatot într-un vis). încercarea dragostei vine prin atitudini reciproce la început.Soţul vine acasă seara cu întârziere, reţinut poate de problemele împărăţiei.Soţia lui, poate supărată, este prea comodă în a-1 primi imediat. După puţinăstăruinţă el pleacă, o părăseşte (5:2-6). Ea însă îşi revine repede, şi îl caută cudisperare. Lucrurile se înrăutăţesc prin intervenţia negativă a celor din jur. Intimp ce unii bine intenţionaţi se oferă să o ajute să-şi găsească iubitul pe care-1descrie tuturor în termeni superlativi ai dragostei, alţii, păzitorii cetăţii, oconfundă cu o stricată şi o bat (5:7-6:2). Separare în căsătorie provoacă rănidureroase.5.5.2.2. FRUMUSEŢEA DRAGOSTEI RECIPROCE DUPĂ DEPĂŞIREA

ÎNCERCĂRII (6:3-8:4)Ajutaţi de dragostea lor nestrămutată şi de cei binevoitori, soţii se regăsesc(6:3). Tonul întregului dialog care urmează este acela de apreciere reciprocă lasuperlativ în dragoste (6:4-8:4)).5.5.2.3. SIGILIUL DRAGOSTEI (8:5-14)Scăpată din strâmtorarea încercării, dragostea biruitoare şi fierbinte aspirăspre dimensiunile ei naturale; fermitate, nezdruncinare şi eternitate.Dragostea pecetluieşte relaţia ideală în căsătorie prin întipărirea reciprocă asoţilor pe inima celuilalt ca o pecete. Dragostea se dovedeşte a fi mai tare camoartea (8:5-7). Şi acesta este singurul model de iubire în căsătorie şi pentrugeneraţiile care vin (8:8-14).Pe lângă ilustrarea căsătoriei ideale. Cântarea Cântărilor oferă cadrul idealal relaţiei Bisericii şi creştinului cu Mântuitorul său, cu care s-a logodit, pecare-1 iubeşte mai mult ca orice pe lume, pentru care suferă şi pe care-1 aşteaptăcu înfrigurare în perspectiva nunţii din slavă.Legea, Istoria şi poezia Vechiului Testament, repectiv cărţile legislative,împreună cu cele istorice şi poetice, constitue o parte deosebit de importantă arevelaţiei scrise.Avem o adevărată panoramă a revelaţiei lui Dumnezeu, Creatorul cu omul,creatura mâinilor Sale, de la începutul acesteia până în perioada când s-adeschis larg uşa nădejdii şi aşteptării lui Mesia, Salvatorul Lumii şi Revelaţiadeplină a lui Dumnezeu.Legea cuprinde poruncile şi aşteptările lui Dumnezeu de la poporul Său,poporul legământului. Partea istorică a Vechiului Testament ilustrează fapteleconveţuirii poporului lui Israel cu Dumnezeu de-a lungul istoriei zbuciumate aneamului omenesc, începând de la creaţie şi până în pragul marilor aşteptări dela începutul perioadei interstamentare. Partea practică reprezintă acele vibraţiiale inimii umane la atingerea undei calde şi luminoase a revelaţiei divine.Fenomenul şi mesajul profetic al Vechiului Testament, o arată secţiuneacentrală, a revelaţiei scrise, care va fi prezentat într-un volum separat, penetreazăîntreg Vechiul Testament cu spada ascuţită a mesajului profetic chemândoamenii, să se întoarcă la Dumnezeu.Studentul şi orice persoană interesată în raportul cu Dumnezeu şi în gustareacomorii bogate a revelaţiei divine nu va considera prea mult nici un efort pentrua se adânci în studierea Sfintelor Scripturi.

BIBLIOGRAFIE■

Plan editură: 1139Format: 16/70x100. Coli de tipar: 26,25___________Bun de tipar: 13.05.1999___________Tiparul executat la Imprimeria „Oltenia" - CraiovaB-dul Mareşal Ion Antonescu, nr. 102Comanda 57>>>>Alexander, David and Pat, The Lion Handbook ofthe Bible (Lion Publishing, 1973).Allen, Clifton J., Ed. The Broadman Bible Comentary, (Broadman Press, Nashvile,Tennessee, 1969).Anderson, G. W., A Criticai Introduction ofthe Old Testament, „Studies in Theo-l°gy " (London Duckworth, 1974).Andersen, I. Francis, Tyndale Old Testament Comentaries-Job, (Leicester, England:Inter-Varsity Press).Archer, L. Francis, A survey of Old Testament Introduction, (Chicago: Moody, 1964).*** Enciclopedia of Bible Difficulties, (Zondervan Publishing House: Grand Rapids,

Michigan, 1982).Biblia - Cornilescu - Cu explicaţii.Blaiklock, Edward M., The New International Dictionary ofBiblical Archaeology,(Zondervan Publishing, Grand Rapids, Michigan, 1983).Buttrick, A. George, ed. The Interpreter's Dictionary ofthe Bible, voi. 3, 4, (Nash-ville: Abigdon Press, New York, 1962).Carr, G. Lloyd, The Song of Solomon in Tyndale Old Testament Commentaries(Leicester: Inter-Varsity Press, 1984).Clifton, J. Allen, Gen. Ed. The Broadman Bible Commentary, voi. 2, (BroadmanPress: Nashville, Tennessee, 1970).Cole, Ala, Tyndale Old Testament Commentaries, (Downers Grave, Inter-Varsity Press,1973).Chriswell, W. A., The Criswell Study Bible, (Thomas Nelson Publisher's, Nashwille,1979).Davidson, F., Ed. The New Bible Commentary, (London: The Intervarsity Fellow-ship, 1961).Deckery, S. David, Gen. Ed. Holiman Bible Handbook, (Nashville, Tennessee: HolimanBible Publishers, 1992).Douglas, J. D. & Tennery, C. Ed. Merrill, The New International Dictionary oftheBible, (Zondervan Publishing House: Grand Rapids, Mi, U.S.A.).Drane, John, Old Testament Faith An IllustratedDocumentary, (Sidney: A Lion Book,1986).Ellicott, Charles John, Eliocott s Bible Commentary in One Volume, (Grand Rapid'sMichigan: Zondervan Publishing, House, 1971).Halley, H. Henry, Halley s Bible Handbook, (Michigan: Zondervan Publishing House,1965).*** Manualul Biblic, (tradus de Doru Motz, Ed. Door of Hope, 1983).Harrington, Wilfrid, Key to the Bible, voi. 1, (Record of Revelation: Image Dom.Books, Doubleday, Company, Inc. New York, 1976).Harrinson, R. K., Introduction to the Old Testament, (Grand Rapids, Michigan: W. B.Eerdmans Publishing Company).

> *** Leviticus, Tyndale Old Testament Commentaries.> *** Tyndale Old Testament Commentary, Leviticus - An Introduction and Commen-tary, Leicester: Inter-Varsity Press, 1980).> Haynes, B. Carlyle, Este Biblia cartea adevărului?> Ionel, Truţă, Istoria Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament, (Arad).> Irving, Jensen, Jensen s Survey of the Old Testament, (Moody Press, Chicago, 1978).> Keller, Werner, Şi Biblia are totuşi dreptate.> Kidner, Derek, Tyndale Old Testament Commentaries, Psalms 1-72, (London: Inter-Varsity Press, 1973).> Kraeling, Emil G., Bible Atlas, (New York: Rând McNally & Company).> Mears, C. Henrietta, What the Bible is AH About,(Mineaipolis, Minesotta. World WidePublications, 1966).> Micklesen, Berkeley, A., Interpreting the Bible, (Eerdmans Publishing Company,Grand Rapids, Michigan, 1929).> Morris, M. Henry, Creaţionismul ştiinţific, (Creation Life Publisher, 1974).> Orr, Hames, Ed. Gen., The International Standard Bible Encyclopedia, voi. II, IV(WM. B. Eerdmans Publishing Co. Grand Rapids, Michigan, 1939).> Popovici, Petru, Biblia este totuşi adevărată, (Editura Lumina Lumii).> Prelipcean, Vladimir, Studiul Vechiului Testament, Bucureşti, Editura Institutului Biblicşi de Misiune Ortodoxă, 1995).> Schultz, J. Samuel, Călătorie prin Vechiul Testament, (Harper and Row PublishingCompany, 1980).> Spratt, Gordon & Menzies, Bos, The Scripture Truth-Biblio-File, (Central Bible Hom-mond Trust, 1992).> Stevard, Alexander James, Divina Bibliotecă, (WM.B. Eerdmans Publishing Co, GrandRapids, Michigan).

VASILE TALPOŞISBN 973 - 30 - 5971 - 4

Starea civilăCopiiData şi locul naşterii • 23 iulie 1942 .„umuna Bocşa-Sălajde lângă Zalău (unde văzuse luminazilei şi Simion Bămuţiu)• Căsătorit cu Lidia (Suciu) din Sibiu• Cristina (căsătorită cu Samuel Bâlc, pastor în Racoviţa,Sibiu)• Cristian-Mihail (student anul IV la Teologie)• Emanuela-Lidiaînvăţământ educaţional

Activitatea, pastorală• Şcoala elementară 7 clase (1949-1956) în comuna Bocşa-Sălaj• Şcoala de meserii în oraşul Ciuj (1956-1959)• Liceul seral la Cluj (1960-1969)• Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti (1965-1969)• Facultatea de Teologie la Institutul Teologic Protestant Unicde Grad "> Jnîy .sitar din Cluj-Napoca (1975-1979)-obţinândLicenţa în Teologie.• Cursurile postuniversitare de doctorat la Southern BaptistTheological Seminary, din Louisville, Kcntutky, U.S.A.(1980-1983)• a obţinut doctoratul, Ph. D.•A slujit ca pastor la Biserica Creştină Baptistă Nr. 3 Cluj-Iris între anii, 1969-1974,iar în oraşul Turda din 1975-1980.• După revenirea din U.S.A. s-a înrolat din nou în lucrarea lui Dumnezeu din ţară:începând să predea la Seminarul din Bucureşti.• între anii 1984-1988 a lucrat şi ca Secretar General al Uniunii Baptiste şi cavicepreşedinte, preşedinte şi apoi fost-preşedinte al Federaţiei Baptiste Europene.• în anul 1988 a fost ales director al Seminarului, iar în anul 1990 a organizattiansformarea Seminarului din Bucureşti în Institutul Teologic Baptist de Grad Universitardin România şi de atunci îndeplineşte funcţia de rector al acestui Institut.• începând cu anul 1991 deţine şi funcţia de decan al Facultăţii de Teologie Baptistădin cadrul Universităţii Pucureşti şi predă ca piofesor la această facultate.• Din anul 1997 este şi pastor al Bisericii Creştine Baptiste "NĂDEJDEA" dincartierul Giuleşti din Bucureşti.Gândul care 1-a însufleţit toată viaţa a fost: "totul pentru Domnul şi lucrarea Sa"!