VASILE MAIEREAN - Spionii lui Stalin -

(din Revista LUMEA, nr.6/2013)

MOTTO: “Am căutat cu frenezie umanitatea şi n-am găsit decât naţiuni şi cu cât le-am înţeles mai bine cu atât umanitatea mi s-a părut mai vaporoasă, mai îndepărtată şi mai îndoielnică.” Emil Cioran “Schimbarea la faţă a României”, 1936

Spionii lui Stalin,primii arhitecți ai ultimului imperiu,

Imperiul Global

“Oculta Mondială”, pe care nimeni nu își mai permite să o ignore în condițiile în care circulația informațiilor are tot mai puține opreliști, a monitorizat atât construirea și evoluția orânduirii capitaliste, cât și a celei comuniste, iar în prezent acționează intens pentru controlul total al omenirii. Jack Bernstein, în lucrarea “The Life of an American Jew in Racist Marxist Israel”, nuanțează acest adevăr precizând: “Scopul ultim al sioniștilor este un Guvern Mondial sub controlul lor. Socialismul și comunismul sunt doar instrumente cu care vor să-și atingă sopul”. Enunțarea acestui adevăr, precum și a altor anomalii monstruoase ale acestor politici, a deranjat atât de mult, încât a declanșat o furie ucigașă din partea celor vizați. În urmă cu trei ani, Jack Bernstein, evreu ashkenazi boged (trădător), a fost asasinat de profesioniști aparținând probabil Mossad-ului (dacă luăm ca raționament dictonul “Cui prodest?” folosit în cercetarea criminalistică, precum și faptul că scrierile acestuia sunt permanent ținta unor tehnici sofisticate de compromitere în opinia publică). Imperiul care se prefigurează iminent în destinul omenirii, are o arhitectură genetică, a cărei construcție a început în primii ani ai secolului XX și se finalizează, în zilele noastre, printr-o structură dinamică uriașă, ce asigură

vitalitatea surprinzătoare a evoluției spre “guvernanța mondială”. În timpul Summit-ului UE-Rusia, din 20-21 decembrie 2012, Herman Van Rompuy, președintele Consiliului European, a lansat în repetate rânduri mesaje care subliniau “necesitatea imperioasă” a instaurării unei “guvernări globale”. În prima sa enciclică socială, numită “Caritas in Veritate”, publicată la 07.07.2009, papa Benedict al XVI-lea, recomandând reformarea Națiunilor Unite și restructurarea economiei mondiale, își manifesta opinia asupra necesității urgente de înființare a unei „reale autorități politice mondiale”, care să se constituie într-o organizație cu grad suprem la nivel internațional pentru gestionarea globalizării. Iată că până și Papa vrea Guvern Mondial. Mai mult, papa Francisc, ales conducător al Bisericii Catolice pe 13 martie 2013, este iezuit. Iezuiţii (Adam Weishaupt) au creat, în 1776, Ordinul Illuminati, care a lansat în premieră conceptul „NOVUS ORDO SECLORUM “ (“NOUA ORDINE MONDIALĂ“). Având în vedere că “scopul final al iezuiţilor este acela de a conduce lumea” (Jon Phelps, "Asasinii Vaticanului”), adevătatele motive ale retragerii lui Benedict al XVI-lea, gest rarisim în istoria papalităţii, devin tot mai evidente. Şi mai mult, oare de ce în 1978 “s-a retras” (a murit) papa Ioan Paul I, a fost rapid incinerat (fără autopsie!), la vârsta de 50 de ani, după numai 33 de zile de pontificat și a fost ales Ioan Paul II, originar dintr-o ţară comunistă europeană? Pentru că obiectivul principal era atunci distrugerea structurilor statale comuniste din Europa. Punct ochit, punct lovit. Acum, asistăm la aceeaşi strategie, doar că ţinta este realizarea Imperiului Global. Sociologul elvețian Jean Ziegler devoalează cu un realism remarcabil, în lucrarea “L’Empire de la Honte”, cele trei obiective principale avute în vedere pentru realizarea monitorizării absolute a societății omenești: - Preluarea, prin jaf organizat, a celor mai importante active economice și resurse naturale ale țărilor supuse colonizării; - Obligarea țărilor să recurgă la împrumuturi externe înrobitoare, făcându-le dependente de capitalul internațional; - Promovarea și menținerea la putere a unor lideri obedienți, care să favorizeze companiile transnaționale în spolierea bogățiilor naturale ale țărilor respective. Senatorul Jesse Helms, într-un discurs rostit în Senatul S.U.A., la data de 15.12.1987, este la fel de tranșant în aprecierile sale: “Acesta nu este capitalismul real, este drumul spre concentrarea monopolistă a activității economice și spre sclavie politică." (“This isn't real capitalism. It is the road to economic concentration and to political slavery."). Fenomenul de colonizare a lumii, cunoscut sub denumirea generică de GLOBALIZARE, se materializează ofensiv în zilele noastre, având ca principală forță motrice în toate domeniile (politic, economic, social, militar, cultural etc.) dirijismul instituționalizat suprastatal. Acest proces, început la mijlocul secolului trecut, prin colectivizarea agriculturii în URSS, cu încercări de asimilare a sistemului și în agricultura

SUA, a continuat cu răspândirea lui în țările comuniste ce au apărut după cel de al Doilea Război Mondial. Ca etapă următoare, a fost înregistrat eșecul tendinței de implementare, în 1964, a Planului Valev, un proiect de integrare economică de tip colonial a țărilor comuniste est-europene, care prevedea specializarea respectivelor economii pe anumite ramuri de producție. În prezent, economistul sovietic Emil Borisovici Valev are satisfacția de a-și vedea principiile planului evoluând pe teritoriul întregii Europe, cu șanse mari de succes în cucerirea rapidă și a altor teritorii. Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a opus cu succes planului Valev care, excluzând accesul României şi Bulgariei la o dezvoltare industrială firească, avea în vedere transformarea lor într-o piață de desfacere pentru alte state socialiste. În prezent politicile Uniunii Europene împing țările constituente spre finalități similare. Deosebirea este că, în anii ’60, se pleda doar pentru specializarea economiilor, iar acum sunt aplicate în plus și alte dureroase strategii având ca brand de succes ”doctrina Merkel”. În paralel, s-a lucrat cu tenacitate la construirea instituțiilor care, având putere la scară planetară, să fie în măsură să acopere, cu acțiuni și reglementări “legale”, orice samavolnicii necesare pentru atingerea scopurilor imperiale (ONU/Consiliul de Securitate, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, organisme de tip guvernamental și instanțe juridice cu competențe suprastatale, tratate militare care să asigure forțe de “menținere a păcii” oriunde în lume etc.). Zorii despotismului economic centralizator și egalizator Harold Maskell Ware-"Hal", s-a născut la 19 august 1889, în Woodstown, New Jersey, fiind al patrulea copil al lui Lucien Bonaparte Ware și al Ellei Ware-Cohen-Omholt, supranumită "Mama Bloor”, fondatoare a Partidului Comunist în SUA.

Harold Ware

Harold Ware a fost membru al Partidului Comunist, începând cu anul de origine, 1919, la fel cum a fost şi sora sa mai mare, Elena. Imediat după ce a fost oficializată, mişcarea comunistă a fost pusă sub o strictă supraveghere de către autorităţile federale americane, ceea ce i-a obligat pe aderenţii săi să facă uz de nume conspirative şi să îşi desfăşoare activităţile folosind și metode clandestine. Urmare studiilor de specialitate şi a experienţei dobândite în agricultura americană, în care, în anii 20, era considerat un fel de "inovator", fiind unul dintre primii fermieri care utilizau mecanizarea, Hal Ware a devenit expertul în domeniul agricol al mişcării comuniste din SUA. În 1921, în dorinţa de a studia situaţia fermierilor, a efectuat o deplasare documentară, care a durat peste 6 luni, într-un număr semnificativ de state. Rezultatul a fost un studiu exhaustiv al

agriculturii americane, cuprinzând inclusiv hărţi care arătau distribuţia tipurilor de ferme, veniturile agricole etc. Această cercetare a fost trimisă Cominternului (Internaţionala Comunistă), la Moscova, unde a fost citită şi apreciată de către Lenin însuşi. În luna mai 1922, Hal Ware, împreună cu fratele său Charles (Cris), au plecat în Rusia Sovietică, unde au organizat un colhoz demonstrativ, aducând din SUA şi 24 de tractoare, tone de alimente şi o unitate medicală completă, provenite din fondurile strânse de organizaţia americană “Prietenii Rusiei Sovietice”. La sfârşitul sezonului agricol participanţii la experiment au mers la Moscova fiind primiţi ca nişte eroi şi felicitaţi de Stalin. În anul următor a mai fost o tentativă asemănătoare de acţiune, care însă a eșuat. În perioada ‘29-‘30, Hal Ware a participat la campania de colectivizare din URSS. Există date că în această perioadă a efectuat şi cursuri la Şcoala Lenin (International Lenin School – ILS), structură organizată pentru formarea potențialilor lideri comunişti din întreaga lume monitorizaţi de Comintern, având ca principale obiecte de studiu metodele clandestine de desfăşurare a activităţii organizaţiilor revoluţionare comuniste şi tehnicile de spionaj. Revenit în ţară, Hal Ware s-a ocupat intens de organizarea ramurii clandestine a Partidului Comunist din SUA, reuşind până în 1934 să recruteze şi să organizeze activitatea unui număr de peste 70 de membri, împărţiţi în opt celule. Cunoscut sub denumirea de “grupul Ware”, acesta cuprindea intelectuali, în special jurişti şi economişti. Ca urmare a unor evoluţii spectaculoase în administraţia federală, unii dintre ei au avut ulterior acces la informaţii de maximă importanţă pentru fiinţa statului, reuşind chiar să influenţeze politicile şi strategiile administraţiei americane în sensul dorit de Stalin. E firesc ca afirmaţia mea să vi se pare exagerată. În dorinţa de a fi pe deplin credibil, voi prezenta drept exemplu doar doi protagonişti ai acestei puneri în scenă, regizată magistral de Hal Ware la începuturile ei şi pe care îi veţi întâlni şi detaliat pe parcursul dezvoltării eseului. Primul este Harry Dexter White. Între 1934-1944 a fost director al Diviziei de Cercetare Monetară în Departamentul Trezoreriei (U.S. Department of Treasury). În 1945 era primul şef al Fondului Monetar Internaţional. A jucat un rol esenţial în procesul de constituire al Băncii Mondiale. A fost spion al lui Stalin. Al doilea personaj este Alger Hiss. În 1944 era director al Oficiului pentru Afaceri Politice Speciale, în cadrul Departamentului de Stat. În februarie 1945 a fost principalul consilier al preşedintelui Franklin D. Roosvelt la Conferinţa de la Yalta, iar în Aprilie 1945 îl găsim secretar general la Conferinţa de constituire a ONU. A spionat pentru Stalin. Hal Ware se întorsese din URSS în timpul Marii Crize de la începutul anilor ’30, perioadă în care, pentru menţinerea preţurilor la produsele agricole, mari cantităţi de alimente fuseseră distruse în mod deliberat, cu toate că malnutriţia devenise un fenomen de proporţii dramatice şi în SUA. Acest context i-a oferit oportunitatea de a fi angajat în cadrul Departamentui pentru

Agricultură al guvernului american. În procesul de New Deal, al căutării de noi soluţii pentru lansarea economiei americane, aici fusese creată o structură intitulată Administraţia de Ajustare Agricolă (AAA - Agricultural Adjustment Administration). În cadrul acesteia, Hal Ware a constituit o celulă clandestină a Partidului Comunist, formată în special din jurişti, printre care Lee Pressman, Alger Hiss şi John Lee Abt, dovediţi ulterior că erau spioni ai Rusiei Sovietice. Cu o putere de influenţă remarcabilă, Hal Ware reuşeşte să îl transforme pe secretarul pentru Agricultură, Henry Wallace (care va deveni, între 1940-1944, vicepreşedinte al SUA), într-un admirator al sistemului colhoznic din agricultura sovietică, adaptat în SUA, în epocă, sub sintagma “farm dictator”. Bref, specialiştii AAA, Jerome Frank, Rexford Tugwell, Mardoheu Ezechiel, Chester R. Davis, Lee Pressman, Alger Hiss şi John Lee Abt, situaţi în aria de acţiune a lui Hal Ware, elaborează primul Act de Ajustare Agricolă, pe care Henry Wallace îl prezintă preşedintelui Roosvelt, la 8 martie 1933, care îl trimite în procedură de urgenţă Congresului spre adoptare. Pe 13 aprilie 1933, Senatul votează 47-41 în favoarea adoptării Legii AAA. Această lege operează până la 06.01.1936, când Curtea Supremă de Justiție o declară neconstituțională, principalul motiv fiind că dădea o autoritate extrem de largă puterii executive (de a controla producția, de a cumpăra mărfurile excedentare, de reglementare a comerţului și producției, de percepere de accizelor pentru orice etc.). Despre efectele legii în cei peste doi ani de aplicare, opiniile au fost diferite. Astfel, secretarul pentru Agricultură Henry Wallace preciza: "Nu mulți oameni şi-au dat seama cât de radicală a fost această idee, guvernul de a cumpăra de la cei care au avut prea mult, pentru a da celor care au avut prea puțin” (“Not many people realized how radical it was - this idea of having the Government buy from those who had too much, in order to give to those who had too little”). În schimb, George N. Peek, preşedintele Băncii Import-Export a Statelor Unite, a fost ferm în a afirma că Legea AAA “este o formă de socialism”, prin “promovarea deficitului planificat”("the promotion of planned scarcity”) şi a cotelor de producţie, şi “iniţiază mecanisme care pun în pericol întregul sistem individualist al ţării” (“preliminary to breaking down the whole individualistic system of the country”). Economistul James E. Boyle, de la Cornell University, constată că, prin reducerea producției agricole, această lege a fost responsabilă pentru lăsarea fără loc de muncă, a peste două milioane de muncitori agricoli americani. Mai dură este declaraţia ultra-conservatoarei American Liberty League, care considera că planificarea economică prevăzută prin politicile de ajustare era "o tendință de control fascist al agriculturii “ (“a trend toward fascist control of agriculture“). Punând punct acestui experiment care dăduse fiasco, un studiu elaborat în anii ’40 preciza că astfel de politici, aplicate în cursul New Deal-ului, au prelungit Marea Depresiune cu aproximativ şapte ani. Centralizarea despotică a economiilor s-a implementat însă în ţările comuniste ale lumii cu efectele cunoscute, iar în ultimii 20 de ani este exersată și în interiorul Uniunii Europene.

Deci, tovarăşi, kameraden, tovarisci, companeros, compagnions, compagni, companheiros etc., așa cum ne-a învăţat Marx, Engels și Lenin: din greşală în greşală, spre victoria finală. Epilogul vieţii celui care a fost Harold Maskell Ware s-a scris în munții de lângă Harrisburg, Pennsylvania, pe 13 august 1935, când mașina lui s-a ciocnit cu un camion, el decedând în accident la vârsta de numai 49 de ani. Ciudată moarte pentru un atât de important, energic şi eficient activist al Cominternului. Începutul ofensivei financiare a colonialismului global Harry Dexter White s-a născut în 1892, în Boston, Massachusetts, fiind al șaptelea copil al unei familii de evrei așkenazi lituanieni. Tatăl său, Iosif Weit și mama sa, Sarah Magilewski, au imigrat în America în 1885. A fost doctor în economie al Universității Harvard. În 1934, Jacob Viner, profesor al Universității din Chicago, i-a facilitat angajarea la Trezoreria SUA. În cadrul acesteia, în calitate de director al Diviziei de Cercetare Monetară, s-a ocupat de influența pe care o aveau fluctuațiile pe piață ale aurului și argintului asupra evoluției monedei, devenind expert și în politica monetară japoneză și chineză. Din 1935 a avut acces fără nici o restricție la toate documentele Trezoreriei SUA. În decembrie 1941, după atacul japonez de la Pearl Harbor, secretarul Trezoreriei, Henry Morgenthau, i-a dat lui White puterea de a "prelua controlul și a-și asuma întreaga responsabilitate în ceea ce privește participarea Trezoreriei la aspectele economice și financiare în legătură cu funcționarea Armatei, Marinei și afacerilor civile, în zonele străine în care forțele armate ale SUA sunt operaționale sau sunt susceptibile de a deveni operaționale ", și de a acționa, în calitate de ofițer de legătură între Trezorerie și Departamentul de Stat, cu privire la toate problemele care au impact asupra relațiilor externe ale SUA. În calitate de asistent al secretarului Trezoreriei, White a participat la Conferința Monetară și Financiară, care a avut loc la Bretton Woods, Washington (1-22 iulie 1944), dominând lucrările și impunându-și viziunea în privința instituțiilor financiare de anvergură mondială necesare după război, în detrimentul soluțiilor susținute de reprezentantul britanic, eminentul economist John Maynard Keynes. Acordul încheiat cu această ocazie stipulează proceduri și reguli care guvernează economia mondială și în prezent și a înființat BIRD (Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare/Banca Mondială), GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț) și FMI (Fondul Monetar Internațional).

White și Keynesla Conferința Bretton Woods

Din 23 ianuarie 1946, Harry Dexter White este primul șef al Fondului Monetar Internațional, contribuind esențial și la înființarea și edificarea Băncii Mondiale, ambele instituții având ca scop declarat “promovarea unei economii mondiale sănătoase”. Evoluția profesională a lui White nu a fost una obișnuită și s-a datorat în primul rând capacităților sale ieșite din comun. Este important de știut însă, și ce se mai afla, în afara competenței de necontestat, în mintea și sufletul acestui strălucit economist american. Înainte de a fi angajat la Departamentul Trezoreriei SUA, în timp ce era profesor la Universitatea Lawrence, în Appleton, Wisconsin, Harry Dexter White a activat într-una din celulele comuniste ale “grupului Ware”. Dar asta a fost doar perioada romantică a evoluției acestui personaj spre tranșeele războiul clandestin al serviciilor secrete. De-a lungul anilor ’30–’40, au apărut unele informații care duceau spre concluzia că White avea legături organizate cu unul dintre cele două mari servicii de informații ale Rusiei Sovietice (NKVD/KGB și GRU-serviciul de informații al Armatei Roșii). Ele nu au fost considerate credibile la nivelul FBI-ului, decât după ce, în noiembrie 1945, Elizabeth Bentley, vice-președinte la United States Service and Shipping Corporation, îi trădează pe ruși și printre alte informații furnizate americanilor, îl dezvăluie pe Harry Dexter White ca fiind o sursă a NKVD-ului în mediul guvernamental. Coroborate și completate și cu alte informații obținute de către agenții speciali ai lui Edgar Hoover, aceste date au constituit conținutul unui raport intitulat "Spionajul sovietic în Statele Unite ale Americii", pe care, la 4 decembrie 1945, FBI-ul l-a înaintat Casei Albe, Procurorului General și Departamentului de Stat. În acest moment al expunerii faptelor se impune o mică digresiune. La începutul anului 1943, Serviciului de Informaţii Electronice al Armatei SUA (U.S. Army's Signal Intelligence Service-ASIS), precursorul Agenției Naționale de Securitate (National Security Agency-NSA), a demarat Proiectul Venona. Astfel a fost interceptată o cantitate enormă de mesaje diplomatice secrete sovietice, care au fost stocate și, treptat, o parte dintre ele au fost descifrate. Poate vi se pare ciudat, dar trebuie să menționez, fără a intra acum în amănunte, că președinții Franklin D. Roosevelt și Harry S. Truman nu au cunoscut nimic despre existența Proiectului Venona. Activitățile derulate de criptanaliști au oferit informații importante în timp real, cu precădere după 1946, când sistemul de criptare folosit de ruși a devenit tot mai transparent pentru specialiștii NSA. În plus, datele dezvăluite au oferit clarificări semnificative și în privința activităților desfășurate de unii spioni sovietici în perioada războiului, când criptogramele interceptate nu putuseră fi încă decriptate. În această situație sunt și doi dintre eroii eseului nostru: Alger Hiss și Harry Dexter White. Din analiza tuturor elementelor constitutive ale activității sale de spionaj, rezultate inclusiv din interceptările Venona, în care figurează cu diverse nume de cod: "Avocat", "Richard", "Jurist", "Kassir”, "Richard", "Reed" etc., rezultă

că Harry Dexter White a avut o activitate de spionj complexă, care a depășit cu mult simpla furnizare de informații. Voi prezenta câteva dintre acțiunile de anvergură pe care le-a desfășurat, ca urmare a dirijării concrete a NKVD-ului și profitând de excepționala sa poziție în Administrația Statelor Unite. In primele luni ale anului 1941, în strategia sa politico-militară, Stalin a prevăzut un complex de acțiuni menit să declanșeze un conflict armat între SUA și Japonia, având ca țintă finală îndepărtarea trupelor japoneze de frontierele Rusiei Sovietice și atragerea SUA în calitate de aliat în marea conflagrație. În acest scop NKVD și GRU au pus în aplicare “Operațiunea Zăpada”, în care roluri principale au avut, în Japonia, Richard Sorge, atașat la Ambasada Germaniei la Tokyo (care l-a dirijat pe agentul său Hotsumi Ozaki, consilier al premierului japonez Fumimaro Konoe) și în SUA, Harry Dexter White (cu dirijare directă pe caz din partea col. Vitalie Pavlov, aflat sub acoperire diplomatică în Canada). Astfel, White a folosit poziția sa în Departamentul de

Trezorerie pentru a dezvolta o politică ostilă Statelor Unite față de Japonia. A înaintat o serie de propuneri cuprinzând sancțiuni economice dure împotriva Japoniei, pe care președintele Roosevelt le-a acceptat (blocadă economică,

înghețarea tuturor activelor financiare japoneze în Statele Unite etc.). Opt din cele zece puncte ale Ultimatumului din 26 noiembrie 1941, transmis Japoniei de către SUA, au fost elaborate de White. Efectul a fost aproape instantaneu. Conținutul dur al Ultimatumului a primit un răspuns pe măsură. După numai 11 zile, în dimineața de duminică, 7 decembrie 1941, japonezii au declanșat atacul de la Pearl Harbor. Iată foarte pe scurt și alte câteva acțiuni de anvergură ale spionului cu zeci de nume de cod. În decembrie 1944, a reușit să întârzie acordarea de către SUA a ajutorului financiar către guvernul naționalist condus de Chiang Kai-Shek, până când a fost prea târziu pentru a fi eficient în combaterea inflației din China naționalistă, asigurând totodată un avantaj considerabil guvernului comunist al lui Mao Tse-Tung. În septembrie 1944, White a fost autorul de facto al Planului Morgenthau, care presupunea eliminarea forțelor armate, interzicerea activităților industriale și transformarea Germaniei într-o țară eminamente agricolă. Această aberație sinistră a durat, din fericire, foarte puțin. Semnat de președintele Franklin D. Roosevelt și de premierul britanic Winston Churchill la a doua Conferință din Quebec, în 16 septembrie 1944, Planul Morgenthau a fost abandonat la presiunea opiniei publice, care a aflat conținutul acestuia datorită unor scurgeri în presă. La scurt timp după Conferința de la Teheran (28 noi.-01dec. 1943), Comandamentul Suprem al Forțelor Expediționare (Forțele Aliate), a solicitat ca o bancnotă comună să fie pregătită pentru perioada de ocupație din Germania, hotărându-se ca imprimarea să se realizeze de către Trezoreria SUA. Ce vă

imaginați că a putut face cu această oportunitate picată din cer, un personaj ingenios de talia lui Harry Dexter White? Pur și simplu, în aprilie 1944, a reușit să trimită sovieticilor plăcile de gravură ale mărcilor germane de ocupație. Rezultatul? Planurile aliate prevăzuseră tipărirea a circa cincisprezece miliarde de mărci de ocupație. Sovieticii au imprimat mai mult de șaptezeci și opt de miliarde, pe care le-au folosit în sectorul lor de ocupație. Chiar dacă americanii au realizat la un moment dat malversațiunea sovieticilor, nu au protestat niciodată pentru a “nu pune în pericol cooperarea postbelică “. “Lucrătură” impecabilă! Reluând firul vieții lui White, vă reamintesc că FBI-ul trimisese Casei Albe, la 4 decembrie 1945, raportul "Spionajul sovietic în Statele Unite ale Americii", în care era indicat ca spion al lui Stalin. Și totuși, șase săptămâni mai târziu, pe 23 ianuarie 1946, președintele Truman anunță public numirea lui Harry Dexter White în funcția de director al Fondului Monetar Internațional. Vă întrebați cum a putut fi posibil așa ceva? Pentru a vă răspunde la această dificilă întrebare, a venit momentul să aflați că Harry Dexter White a mai avut o “calitate” deloc de neglijat, a fost și membru marcant al francmasoneriei, activând în clandestinătatea Lojei Ordinului Cavalerilor Templieri ai Arcului Regal. Templierii au fost bancherii caselor regale europene, sunt întemeietorii băncilor elvețiene și ai altor imperii financiare europene. Statele Unite au avut 14 președinți și 18 vicepreședinți masoni (inclusiv George Washington). Președintele Franklin Delano Roosevelt (1933-1945) a atins gradul 32 în Ritul scoțian, iar președintele Harry S. Truman (1945-1953) gradul 33 și a fost Mare Maestru onorific al Ordinului de Molay. Se terminase un război terifiant. Erau preliminariile unui nou război, mai complicat și cu uriașe mize globale. Se impunea construirea unor instituții adaptate la noile comandamente și sfidări. Un specialist de talia lui White, internaționalist pragmatic practicant și templier cu înaltă calificare, capabil să proiecteze și să facă operațional “Ochiul Dracului”, arma care să asigure stăpânirea lumii, devenise intangibil. A urmat participarea la Conferința Bretton Woods și edificarea BIRD-ului (Banca Mondială) și a FMI-ului, ambele proiecte avându-l, incontestabil, ca arhitect-șef, pe Harry Dexter White. La 19 iunie 1947, White demisionează de la FMI, în aceeași zi în care procurorul general Tom Clark ordonă unui juriu federal să ivestigheze declarațiile făcute, în noiembrie 1945, de Elizabeth Bentley. Pe 14 august 1948, Harry Dexter White compare în fața Comitetului pentru Activități Antiamericane (House Committee on Un-Amercan Activities-HUAC), negând că ar fi desfășurat vreodată activități comuniste. Două zile mai târziu, pe 16 august 1948, moare la ferma sa din Fitzwilliam, New Hampshire. Avea 55 de ani și, conform buletinului medico-legal, decesul s-a datorat unei supradoze (!) de medicamente digitalice.

Bustul din marmură albă al lui Harry Dexter White poate fi văzut în subsolul clădirii Fondului Monetar Internațional. Ce se poate constata după mai mult de o jumătate de secol  ? Că “indicii bursieri au devenit singurul link social al satului global”. (Alain Gresh, Les aléas de l’internationalisme, mai 1998). Parafrazând o anecdotă cu evrei, întreb și eu: “Dar, o să fie bine pentru români?”. “Clasa politică ne-a transformat într-o colonie a UE și a FMI. Datoria externă a României a depășit 99 de miliarde de euro, o sumă colosală pentru o țară a cărei economie a fost distrusă. Acum Fondul Monetar Internațional dictează guvernului ce măsuri să ia, ce să privatizeze și ce să mai vândă. Iar aderarea la Uniunea Europeană nu ne-a adus prosperitate economică așa cum ne spuneau toți politicienii, ci a distrus și mai mult economia națională, fiind avantajoasă doar pentru marile corporații occidentale.” (Codrin Goia/FrontPress/ 06.02.2013). Debutul instituționalizării noii ordini mondiale Tratatul de la Versailles, din 19 iunie 1919, a statuat și crearea Ligii Națiunilor. Această construcție cu competențe internaționale a fost realizată datorită, în primul rând, voinței viguroase manifestată în acest sens de președintele american Woodrow Wilson, animat de o doctrină morală acceptată sub sintagma de „internaționalism wilsonian”. Având 58 de membri în perioada de „glorie”, Liga Națiunilor, conform statutului a acționat în principal pentru medierea conflictelor dintre națiuni înainte ca ele să ajungă la beligeranțe. Visul unei păci durabile a durat însă puțin. Mecanismele Ligii Națiunilor s-au dovedit falimentare după numai câțiva ani de la înființare. În 1945, la sfârșitul unui război mondial hecatombic, hotărârea puternicilor lumii de a construi organizații suprastatale, care să protejeze omenirea de alte catastrofe militare, politice și economice, a fost acceptată ca firească de majoritatea țărilor lumii, greu încercate de conflagrația care fumega încă în multe dintre ele. Astfel, la 24 octombrie 1945, ia ființă Organizația Națiunilor Unite (ONU). Ce a rezultat, dincolo de obiectivele oficiale declarate, precum și despre efectele pe care le trăim cu toții, poate voi dezvolta într-un alt eseu. Dacă în privința Ligii Națiunilor, “ziditorul” a fost președintele Woodrow Wilson, este unanim recunoscut că arhitectul acestei construcții de anvergură globală, care este Organizația Națiunilor Unite, a fost Alger Hiss, autorul statutelor sale și cel care a și condus, în calitate de secretar general, lucrările de constituire la Conferinţa din San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945). Voi prezenta în continuare cine a fost în realitate acest personaj, unul dintre cei mai importanți oficiali ai Departamentului de Stat în timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, membru al Partidului comunist din SUA, implicat în operații informative în favoarea Rusiei Sovietice, căruia, deși din 1948 i s-au adus

învinuiri de trădare, nu a fost judecat niciodată pentru spionaj, singura pedeapsă suportată fiind pentru două capete de acuzare de sperjur. Alger Hiss s-a născut pe 11 noiembrie 1904, în Baltimore, Maryland, fiul lui Mary Lavinia (născută Hughes) şi al lui Charles Alger Hiss. Tatăl său s-a sinucis când el avea doi ani și mama lui a fost obligat să se bazeze pe moştenire şi asistenţă din partea membrilor familiei ca să reușească să-și întrețină cei cinci copii. Hiss a fost un student eminent al Universității Johns Hopkins și a primit diploma de drept la Harvard Law School. La Harvard a fost unul dintre protejații profesorului Felix Frankfurter, viitor judecător la Curtea Supremă de Justiție (1939 – 1962), care îl va sprijinii ulterior de-a lungul întregii cariere. Nu lipsit de importanță este faptul că Felix Frankfurter, sionist militant, este cel care, în calitatea sa de consilier al președintelui Woodrow Wilson, l-a convins pe acesta să accepte conținutul „Declarației Balfour” din 2 noiembrie 1917, declarație oficială de politică extenă a guvernului Regatului Unit prin care se afirma că: „Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin național pentru poporul evreu…”. Această Declarație a fost certificatul de naștere al sionismului oficial. Un an mai târziu, Herzl a fondat Organizația Sionistă (ZO), care, la Primul Congres Sionist, a cerut fondarea în Palestina a unui “cămin național pentru evrei”, a cărui existență să fie garantată de legile internaționale. După terminarea studiilor Hiss a lucrat la diferite firme de avocatură. În 1933 a fost angajat la Departamentul de Justiţie şi apoi a devenit consultant general pentru Senatul Statelor Unite în Comisia Nye (condusă de senatorul Gerald P. Nye), care a investigat presupuși profitori în urma afacerilor cu armament din timpul războiului. Istoricii apreciază aceste audieri ca fiind o "vânătoare de vrăjitoare" pentru "capitaliști subversivi", în care Hiss a fost la Nye ceea ce Roy Cohn ar fi fost mai târziu la Comisia senatorului Joe McCarthy, care a “vânat” comuniști în anii ’50. În 1934 îl găsim pe Hiss membru al echipei juridice condusă de Jerome Frank, la Departamentui pentru Agricultură (Administraţia de Ajustare Agricolă -AAA), dar și în celula comunistă clandestină organizată acolo de către cunoscutul nostru Harold Ware. În 1935, Hiss a fost transferat în Departamentul de Justiție, iar în 1936, la Departamentul de stat. Aici a fost la început asistentul secretarului de stat Francis B. Sayre (ginerele lui Woodrow Wilson) şi apoi asistentul directorului Oficiului Afacerilor Orientul Îndepărtat. În 1944, Hiss a fost numit director al Oficiului Afacerilor Politice Speciale, o entitate de elaborare a politicilor de planificare pentru organizaţiile internaţionale postbelice.

-Yalta-Roosvelt între Stettinius și Hiss

Între 4-11februarie 1945, ca membru al delegației conduse de secretarul de stat Edward Stettinius, Hiss a participat la Conferința de la Yalta. O lume întreagă a rămas uimită și suportă și acum consecințele nefaste ale concesiilor uriașe făcute lui Stalin de un Roosvelt tot mai neputincios fizic și psihic și aflat total sub influența malefică a perfidului Hiss (peste 60 de zile, la 12 aprilie 1945, va lăsa pentru totdeauna în urmă bunele și relele făcute în această existență). James F. Byrnes, care era la Yalta în calitatea sa de director al Office of War Mobilization and Reconversion(OWMR), mărturisește în amintirile sale că “toate acțiunile lui Roosevelt au fost dictate de Hiss, cu care se sfătuia înainte de a zice și face orice” și că “acțiunile președintelui nu se conformau documentelor pregătite de Departamentul de Stat, întrucât de multe ori nu erau citite de acesta din cauza bolii” (James F. Byrnes: Unwitting Yalta Myth-Maker, Political Science Quarterly, Vol. 81). În 1996, la scurt timp după moartea lui Alger Hiss, a fost dată publicității o telegramă, din 30 martie 1945, decriptată în cadrul Proiectului Venona, care se referea la un american cu numele de cod “Ales”. Potrivit mesajului, “Ales” era un agent al sovieticilor care lucra în Departamentul de Stat și care l-a însoțit pe președintele Roosevelt la Conferința de la Yalta, apoi a mers la Moscova, s-a întâlnit cu Andrei Vâșinski, comisarul pentru afaceri externe și a fost apreciat acolo pentru sprijinul prețios acordat lui Stalin în cursul tratativelor. Analiștii NSA sunt fermi în a aprecia că “Ales” nu putea fi decât Hiss. Există indicii că printre recompensele primite de trădător a fost și înalta decorație sovietică Ordinul Steaua Roșie. Alger Hiss a fost apoi secretar general al ONU. În 1946 a devenit preşedinte al Carnegie Endowment for International Peace. La 5 mai 1949 a fost obligat să demisioneze.

Alger Hiss -audiere la HUAC-

În 1948, Hiss a fost chemat la HUAC pentru a răspunde acuzațiilor aduse de David Whittaker Chambers, jurnalist la revista TIME, un fost spion al GRU, care “se pocăise”, mărturisind FBI-ului, încă din 1938, activitatea sa clandestină în favoarea sovieticilor și care până atunci nu fusese luat în serios. În cursul audierilor Alger Hiss a negat cu fermitate că ar fi fost comunist și că ar fi desfășurat activități de spionaj. Au urmat două procese, la sfârșitul cărora, pe data de 21 ianuarie 1950, Hiss a fost găsit vinovat pentru două capete de acuzare de sperjur și a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Acuzațiile de spionaj au fost respinse datorită faptului că probele directe de incriminare prezentate de Chambers nu au putut fi susținute până la capăt în fața unor avocați versați și a unor martori ai apărării de mare notorietate (Felix Frankfurter, judecător la Curtea Supremă de Justiţie, Adlai Stevenson, viitor candidat democrat prezidenţial, John W. Davis, fost candidat democrat la preşedinţie etc.). În plus

intervenise deja termenul de prescripție pentru infracțiunea de spionaj, care în legislația americană era, la acea dată, de cinci ani. Din pedeapsă, Hiss a executat trei ani și opt luni, în penitenciarul federal din Lewisburg. În 1957 a publicat o carte expunând în detaliu cazul urmăririi penale împotriva lui, iar în 1988 a scris o autobiografie. Și-a susținut nevinovăția până la “adânci bătrânețe”. A trecut în neființă pe 15 noiembrie 1996, la venerabila vârstă de 92 de ani. S-au scris cărți pe această temă și de către principalul acuzator al lui Hiss, publicistul Whittaker Chambers, ca și de către câțiva istorici, care însă nu au reușit să limpezească cu certitudine suspiciunile. Documentele confidențiale din diferite arhive, apărute de-a lungul timpului, au fost foarte puține și nu au fost suficient de concludente. Din Proiectul Venona există un sigur material decriptat care se referă la un agent cu nume de cod “Ales”, pe care NSA îl asociază, după cum am mai arătat, prin deducție, cu persoana lui Hiss. În mai 2009, la o conferinţă găzduită de centrul Wilson, istoricul Ronald Radosh a afirmat că în timp ce cerceta documente despre mareşalul Kliment Voroșilov în arhivele de la Moscova, ar fi văzut două dosare în care GRU, referindu-se la Alger Hiss, l-ar fi caracterizat ca “agentul nostru”. Afirmația e subțire în lipsa unor amănunte complementare și a unor probe concrete. Și cam asta este tot ce a putut ieși la lumină până acum. Rușii demonstrează, și cu acest caz, că sunt foarte buni profesioniști și au o tradiție solidă în determinarea lor de a-și proteja agenții. De menționat în plus că, în 1976, arhivele HUAC, cu bogăția lor de fapte aflate ca urmare a mii de audieri, a fost închisă pentru 50 de ani. Poate atunci, în 2024, se va mai putea afla ceva edificator în acest caz de dimensiune istorică.

“Armonia este a contrariilor”(Heraclit 540 – 470 î.H.)Strobe Talbott, secretarul de stat adjunct al S.U.A., abordând tema

“naşterii naţiunii globale” susținea în ziarul “New York Times”, din 27 septembrie 1999 că: "În următoarea sută de ani, ideea de naţiune se va perima, iar toate statele vor recunoaşte o autoritate unică, globală. Toate ţările sunt, la origine, convenienţe sociale, adaptări la circumstanţe în schimbare. Indiferent cât de permanente sau sacre pot părea la un moment dat, în realitate ele sunt artificiale şi temporare". Îl credeți?

Politologul Mircea Platon este de părere că discursurile de acest tip “mustesc de autoritarism și dispreț față de demnitatea națională… acest lucru se întâmplă și pentru că acești oameni (apologeții mondializării-n.a.) sunt afiliați unor instituții în al căror ADN e înscris autoritarismul, colonialismul, disprețul față de demnitatea umană (a minorităților sau a majorităților, după cum o cer interesele) și față de binele public… toate camuflate sub lozincile pieței libere și cruciadei democratice globale”. (Mircea Platon, “Elita aeropurtată“, COTIDIANUL/ediția on-line, 07.03.2013). Profitând de sensul metaforic dat structurii ADN în citatul de mai sus, îmi permit să precizez că, după percepția mea, durata vitalității giganticelor

orânduiri, care sunt comunismul și globalismul, este afectată de anomalii genetice mortale. Pe de o parte, minimalizarea de către doctrina comunistă a importanţei instinctului de proprietate cu care omul se naşte şi care asigură un dinamism natural dezvoltării societăţii, a adus acest sistem politic în stare de comă, în nici o sută de ani de evoluție. “Din punctul de vedere al justiţiei sociale, formele pe care le-a îmbrăcat instinctul de proprietate consacră omul în rândul bestiilor perfide (...) Proprietatea pare a fi o fatalitate în faţa căreia mă plec cu scârbă” (Emil Cioran, “Schimbarea la faţă a României”, Editura Vremea, Bucureşti, 1936, pag. 166-167). Consecința directă a competiției/concurenței este valoarea sigură adăugată puterii economice mondiale. Pe de altă parte, tendinţa de polarizare a puterii mondiale, unii politologi nu se sfiesc să o numească “globalizare pustiitoare”. Ea va trebui să se confrunte cu reacţia complexelor şi delicatelor particularităţi naţionale, religioase şi etnice, ce fuseseră blocate în ultimii 50 de ani şi de tentaculele paralizante ale Războiului Rece. În calculul evoluţiei este obligatoriu să se ţină cont de importanţa pentru individ a “glasului sângelui”, a apartenenţei sale la o rasă, la un popor, la o religie. “Este un fapt verificat încontinuu, că detaşarea de naţiune duce la ratare.” (Emil Cioran, “Schimbarea la faţă a României”, Editura Vremea, Bucureşti, 1936, pag. 49). Ca şi instinctul de proprietate, nici originea etno-culturală, considerată de unii politologi ca fiind ultima linie de rezistenţă împotriva haosului” (Bogdan George Rădulescu, “Ultima linie de rezistenţă împotriva haosului”, Revista “Rost”, nr. pilot, 2002.), nu poate fi ignorată fără consecinţe dezastruoase. Din contradicții și diversitate se nasc binefăcătoarele armonii universale. Dacă Dumnezeu ne-ar fi vrut altfel, am fi vorbit toți o singură limbă și am fi avut toți aceeași culoare a pielii, de la “începutul începuturilor” noastre, până la “vremea sfârșirei”.

Ochiul apotropaic, atoatevăzător şi “proteguitor” al pretorianului Big Brother, își perfecționează în termenii legii câștigului accelerat, capacitățile. Imperiul Global este acum în perioada lui de creștere. Oare cât va rezista însă, înainte de a intra în comă, având în vedere atât propriile carențe sinucigașe, cât și incertitudinile prezentului și sfidările, încă nebănuite, ale viitorului?

Vasile MAIEREAN

N.B. Câțiva dintre spionii lui Stalin (NKVD/GRU) cunoscuți că au acționat în SUA în perioada 1930-1945 (36): John Abt, Joel Barr, Whittaker Chambers, Lona Cohen, Morris Cohen, Judith Coplon, Noel Field, Klaus Fuchs, Harold Glasser, Harry Gold, David Greenglass, Theodore Hall, John Herrmann, Alger Hiss, Donald Hiss, George Koval, William Malisoff, Hede Massing, Isaiah Oggins, William Perl, Victor Perlo, J. Peters, Ward Pigman, Lee Pressman, Vincent Reno, Julius Rosenberg, Alfred Sarant, Saville Sax, Morton Sobell, Julian Wadleigh, Harold Ware, Bill Weisband, Nathaniel Weyl, Harry Dexter White, Nathan Witt, Flora Wovschin.

BIBLIOGRAFIECioran, Emil, “Schimbarea la față a României”, Ed. Vremea, București, 1936.Ziegler, Jean, “L’EMPIRE DE LA HONTE”, Ed. Fayard, Paris, 2005.Bernstein, Jack, “The Life of an American Jew in Racist Marxist Israel”, Ed. Noontide Press, 1985.Weinstein, Allen , „Perjury: The Hiss-Chambers Case”, Ed. Random House, 1997. Maierean, Vasile /Dulciu, Dan, “O istorie a criptologiei românești”, Ed. RAO, București, 2010.