IMPRIMERIILE

MIHAIL CONDRUS

GRANIȚA ROȘIEANCHETA MEA LA NISTRU

Z"' f/ ,'±L,

BUCUREȘTI IMPRIMERIILE INDEPENDENȚA

Str. R, Poincarâ, 17 1932

PREFAȚA

Senatorul Mihail Condrus, îmi este atât de drag, în cât îmi place sâ-l numesc totdeauna „mon vieux Michel11.

Amintirea lui se asociază în spiritul meu, cu amintirile tuturor călătoriilor mele în România. Ba chiar și mai departe, de oare-ce, înainte de a-l ve­dea sub haina ceremonioasă a ches­torului Camerei Deputaților sau, năvă­lind ca un atlet antic la tribuna Sena­tului ca să-și dezvolte o interpelare, l-am cunoscut la Paris, în uniforma militară.

Era un ostaș cu înfățișare măreață, purtând pe piept încă de atunci Crucea Legiunei de Onoare.

Cu ocazia unei sărbători, a cunos­cut câțiva redactori ai lui „Le Journal11.

3

încetul cu încetul deveni prietenul mul­tora dintre noi, apoi prietenul iubitului nostru Paul Erio, pe atunci mare re­porter și care, la o vârstă când nu se gândea să se retragă din serviciul activ, văzu încredințându-i-se direc­țiunea serviciilor redacționale ale ma­relui cotidian francez.

Dar o asemenea însărcinare nu-i de sigur un pas spre retragere. Din- potrivă!

Din prieten al lui „Le Journal", Mihail Condrus .deveni corespondentul acestuia la București. Nu numai prin afecțiunea noastră i s’a încredințat acest post. Ci și grație calităților lui profesionale, care sunt reale. Da, reale de oare-ce cunosc puțini ziariști care să aibă, eu istețimea lui, simțul infor- mațiunei, acel fel de dar al devinației, care duce pe reporter la locul precis unde se va desfășura un eveniment în clipa tot atât de precisă, în care el se va produce.

Având, la București, un astfel de 4

corespondent și un astfel de prieten, nu era oare firesc, când „Le Journal* m'a însărcinat să fac în Basarabia o anchetă asupra masacrelor dela Nistru, șă mă gândesc că Mihail Condrus era tovarășul visat pentru o asemenea ex- pedițiune ?

El nu se temea nici de lipsa de con­fort, nici de greutățile călătoriei.

îmi dedeau curaj și buna lui dis­poziție și buna lui tovărășie.

Și apoi, știam că Mihail Condrus iubea ca și mine, independența.

Cu ajutorul său, puteam ușor să scap de protecția oficială acordată sub forma unui concurs plăcut, dar stânjenitor.

Comuniștii, care au confirmat cu prisosință rezultatele anchetei mele, prin injuriile ce mi-au adresat, injurii care m-au lăsat tot atât de nepăsător— ca și Nistrul față de o picătură de apă — au declarat că am fost, în acest reportaj, prizonierul Siguranței.

Eroare, în ce mă privește pe mine și pe Mihail Condrus !

5

Am fi luat imediat trenul pentru București dacă vreo presiune s'ar fi încercat asupra liberei noastre acti­vități.

Am făcut ancheta mea cum am vrut, am scris tot ce am văzut, nimic altceva decât ceeace am văzut.

Și mă bucur, că astăzi cu aceeași lealitate, apreciată chiar de adversarii săi politici. Mihail Condrus aduce, în paginile sale emoționante din această carte o confirmare faptelor pe care eu le-am înregistrat, fără nici un fel de patimă.

Adevărul poate câteodată să nu pară adevăr, spune un proverb francez.

In candoarea onestității ei native, opinia publică poate cu greu să creadă că sovietele ar masacra, la Nistru, fe­meile și copiii cari fug din iadul bol­șevic.

Tot astfel opinia publică a refuzat să creadă în existența, în aparență fan­tastică, a răpirei copilului lui Lind­bergh.

6

Totuși cadavrul plăpând al acestui copil a fost descoperit.

Tragem deci concluzia:Gangsterii nu sunt un mit.Si nici Stalin...J

GEO LONDONBucurești, 17 Mai 1932.

7

ORORILE DELA NISTRU

Lumea civilizată cunoaște de multă vreme mijloacele represive întrebuin­țate de soviete împotriva oricărei ten­tative de evadare din granițele până la care se întinde dictatura „tovară­șului" Stalin.

Ororile cele mai cumplite se săvâr­șesc împotriva oricui încearcă a părăsi o țară în care omul nu este sigur nici de avutul, nici de viața lui. Sovietele afirmă sus și tare că fac acest lucru dintr’un sentiment de umanitate; indi­vidul, adică, trebue să fie forțat a se obicinui cu binefacerile regimului co­munist și că în acest scop trebue să suporte experimentarea până la urmă. Fiind considerat instrument de expe­riență, viața omului nu mai contează, totul fiind închinat unui scop, a cărui

9

realizare, oricât de imposibilă ar fi, se urmărește cu o tenacitate egalată doar de teroarea desfășurată de apostolii nouei credințe, clădită pe învrăjbire, pe ură și pe nedreptate.

In realitate represiunea sângeroasă la granițele țărei vecine este dictată de un comandament politic: evadare este negațiunea în cea mai elocventă formă a raiului sovietic, este protes­tarea mută împotriva unei stări de lu­cruri insuportabilă și care a dus la disperare o țară de una sută șase zeci de milioane de suflete, terorizată de o mână de călăi improvizați în partid, cu sediul principal la Moscova, de unde radiază undele nebuniei politice inti­tulată cu atâta mândrie înfrățire umană!

Această evadare din vasta închi­soare sovietică trebue deci oprită cu orice preț. Ea trebue stăvilită cu atât mai vârtos cu cât numărul desnădăj- duiților crește în fiecare an și mai ales de când faimosul plan cincinal al lui Stalin a început să stoarcă ultima vlagă

10

a poporului rusesc condus de bagheta „tovarășilor" conducători.

Așa se explică atrocitățile desfășu­rate la granițele Chinei și ale Persiei.

Acolo mii, zeci de mii de refugiați, au plătit cu sânge tentativa lor de evadare. In China, dealungul liniei fe­rate, în regiunea Carbinului, Hailarului și Tekirekului au fost măcelăriți de trupele sovietice zeci de mii de oameni care se zoreau să fugă din republica nebuniei roșii.

La granițele Persiei au fost masa­crate alte mii de nenorociți care râv­neau la libertate.

Marea Caspică a cunoscut ca și Nistrul nostru aceste orori repetate.

Dar dacă la acele îndepărtate gra­nițe realitatea n’a putut fi cunoscută în adevărata ei cruzime, verificarea pe teren s’a făcut dealungul Niștrului, unde sovietele au aplicat de curând, cu o ferocitate intensă, politica de împedi- care a evaziunilor.

Aci însă alte considerațiuni au dic-

11

tat masacrul. Sovietele urmăresc de mult desrădăcinarea elementului româ­nesc din locurile de peste Nistru ocu­pate din timpuri imemoriale. Această desrădăcinare se face metodic, fie prin deportări în Siberia, fie prin exter­minare pe față. S’a recurs la acest din urmă, mijloc fiind mai comod și mai expeditiv pentru soviete.

Deportările sunt costisitoare și nici măcar nu înlătură primejdia închipuită care servește drept pretext pentru ase­menea măsuri crude. înalte rațiuni de stat dictează însă această conduită. Elementul românesc, destul de nume­ros dincolo și legat de pământul stă­pânit de sute de ani, a dat semne de nervozitate. El reacționează hotărât și tenace împotriva oricărei tendințe de rusificare sau bolșevizare. Acest lucru s’a constatat mai ales odată cu aplicarea planului cincinal, când dispărând re­gimul proprietății individuale, s’a luat oamenilor tot avutul spre colectivizare și spre gloria lui Stalin. Rezistența

12

aceasta a contrariat dictatura Moscovei tocmai în perioada de formare a „Re- publicei autonome moldovenești" creiată anume pentru a atrage pe naivii care ar mai fi fost amăgiți să creadă într’o țară presentată drept isvor de fericire proletară și țărănească 1 Nu erau oare în așa fel aranjate lucrurile ca nucle­ele românești de dincolo de Nistru să radieze o forță magnetică și să atragă pe alții spre lumina binefăcătoare a bolșevismului, cum sunt atrași fluturii de noapte la lumina lămpii? Puținii fluturi care s’au repezit însă spre acea lumină au plătit scump contactul bruscx cu flacăra roșie.

Când sovietele s’au convins că orice încercare de amăgire nu mai prinde și că elementul românesc refuză asi­milarea, dar mai ales colectivizarea, exterminarea fu decretată, nu oficial, ci clandestin, ea trebuind să opereze sistematic, metodic și crud față de români, considerați elemente nu numai indezirabile, ci primejdioase. Extermi­

13

narea prezintă dublul avantagiu ; guri mai puține, avut confiscat și însușit fără opunere, fără mișcări, fără tur- burări.

Iată geneza teroarei dela Nistru.Despre această teroare voi vorbi în

această carte.Este o înfățișare a cruzimilor săvâr­

șite dealungul Nistrului, reconstituită după mărturiile celor câțiva nenorociți care au putut să se salveze de sub gloanțele soldaților roșii. Evocând aceste orori așa cum se desprind din povestirea cinstită a victimelor, ne vom putea face o idee despre starea de lucruri din Rusia sovietică, față de care moartea sub gloanțele grănice­rilor sovietici, apare ca o ispășire mai ușoară de cât viața chinuită de dincolo.

Printre acești refugiați am găsit in­telectuali, negustori, muncitori și plu­gari. Am găsit și spioni. I-am cercetat cu deamănuntul pentru a ne face o idee cât mai exactă despre situația din Rusia. Fiecare, izolat, ne-a spus păsul.

14

Un lucru am putut desprinde de la început: că nici unul n’a fugit de prea mult bine. Și aceasta o vom vedea în paginile care urmează.

15

PRiMELE ȘTIRI ASUPRA MASACRELOR

O scurtă telegramă trimisă ziarelor din București de corespondenții lor din Basarabia, anunța, într’o noapte a lunei Februarie, că pe Nistrul înghețat au căzut, sub focurile de armă ale gră­nicerilor sovietici, mai multe familii de români moldoveni surprinse în momen­tul când vroiau să treacă în România. Faptul divers, așa cum era considerat la început, lua încetul cu încetul înfă­țișarea celei mai sângeroase drame organizată cu bună știință de autoritățile sovietice.

Au urmat telegrame complimentare. S’au dat nume și amănunte. Bărbați, femei și copii, plătiseră cu viața dis­prețul lor față de binefacerile regimului comunist.

16

Acesta fu oarecum începutul. Căci și mai înainte avuseseră loc „ incidente“ de graniță, cărora nu li se dase de cât o importanță locală. Lucrurile luau însă de data aceasta o întorsătură cu ade­vărat senzațională.

La Nistru se organizase masacrul.Urmară alte telegrame anunțând alte

atrocități. Tragedia diabolică pe care Moscova o organizase dealungul Nis­trului era în plină desfășurare. Cei cari năzuiau spre apa mântuitoare a Nistrului, sătui de silniciile fizice și morale de dincolo, trebuiau să moară. Fantezia cea mai activă n’ar fi putut imagina un spectacol mai sângeros și mai abil regizat. De aceea aceste în­tâmplări au părut la început de necrezut. Le-au confirmat însă anchetele la fața locului, unde au apărut chiar mai în- fricoșetoare de cât fuseseră redate de ziare. Căci ghiața Nistrului a păstrat multă vreme cadavrele celor răpuși și sângele celor care prin minune s’au putut salva schilodiți din acest masacru.

2 17

Să-și fi putut oare închipui cineva că în anul 1932 se mai puteau săvârși asemenea atrocități?

In primul rând streinătatea civilizată a primit sub beneficiu de inventar știrile ce-i fuseseră transmise de corespondenți și agenții. Streinătatea civilizată, unde sentimentul maiestății umane nu poate concepe asemene orori a avut dreptul să se îndoiască o clipă de veracitatea acestor întâmplări; cu atât mai mult cu cât, sub înrâurirea propagandei sovietice, bine susținută cu mari sacri­ficii bănești, se mai găsesc oameni de bună credință care să se lase înșelați de minciuna paradisului sovietic. Și cum ar fi putut crede această omenire civilizată că este posibil ca familii în­tregi de nenorociți, izgoniți de mizerie, să fie doborâte la pământ pentru sin­gura vină de a vroi să trăiască? Căci toți acești refugiați masacrați n’au vrut altceva decât să trăiască.

Verificarea atrocităților s’a făcut. Co­respondenții ziarelor streine au con-

18

statat de visu realitatea, acea dramatică realitate care desminte categoric încer­cările Moscovei de a presenta drept pământ al făgăduinței acea imensă colonie de robi striviți sub călcâiul dictaturei proletariatului.

19

eu 0EO LONDON bA NISTHU

In ziua de 5 Martie 1932 primesc vizita vechiului meu prieten, ziaristul, celebru prin scrierile sale, Geo London, pe care ziarul „Le Journal" îl trime­sese special să facă o anchetă la Nistru. Era o vizită pe care parcă o așteptam. Știam că senzaționalul în­tâmplărilor de pe Nistru trebuia să atragă atențiunea acestui as al repor­terilor parizieni. N’a colindat el oare toată lumea în .goana după adevăr și dreptate ? Firesc era deci ca fantasticul crimelor de la Nistru să-l atragă. Și a venit sigur că nu riscă o călătorie de câte va zile.

—„Bănuești de ce am venit, nu-i așa? Vreau să văd ce se petrece la Nistrul vostru. Lumea civilizată vrea să știe

20

și ea ce se petrece acolo. Vreau să fac o anchetă minuțioasă și obiectivă, așa cum de altfel, după cum știi, am făcut și în Rusia acum patru ani. Nu-mi trebue concursul autorităților d-v. De aceea te rog să nu anunți nimănui presența mea. Crezi însă cu adevărat că la Nistru se petrece o dramă ? Spune-mi sincer. Nu ași vrea să fi luat atâta cale și să mă întorc cu o decepție gazetărească

— După cele ce scriu ziarele și după cele ce am auzit din surse serioase, lucrurile par a fi adevărate, vei merge acolo și desigur că te vei convinge.

— Da; însă pentru aceasta te rog să mă însoțești. Am nevoie de con­cursul tău; îmi vei fi și călăuză și tâlmaci.

Se înțelege că nu am putut refuza rugămintea prietenului meu, cu atât mai mult cu cât eu însu-mi țineam să cunosc situația la Nistru.

Și am plecat împreună.Constatările făcute în această obo­

21

sitoare călătorie dealungul Nistrului au fost publicate de d-1 Geo London în „Le Journal". Publicul frances le-a urmărit cu un viu interes. Ele reflectau adevărata stare de lucruri dela granița noastră răsăriteană. Cu acețaș viu in­teres le-a urmărit și publicul românesc. Dar ori cât de mare extensiune le-a dat ziaristul francez ele n’au fixat de cât cruzimea în sine a crimelor so­vietice, înfățișată cu acel talent care imprimă scrierilor sale o putere de emotivitate cu atât mare cu cât se țin strâns de regulile celei mai stricte obiectivități. De aceea am crezut că este nimerit să public și impresiunile mele culese în tovărășia d-lui Geo London, insistând mai mult asupra motivelor care alungă din Rusia so­vietică pe românii moldoveni dornici de libertate și de o viață sigură și mai bună.

lată Nistru?O fășie îngustă de apă care des­

22

parte două țări și două lumi. Aci este limanul civiizațiunei apusene. Dincolo începe iadu sovietic.

Aci, deahngul acestei înguste fășii de apă a fo.‘t ultragiată morala umană; aci a fost gâtuit prestigiul umanității, în numele idealului sovietic atât de amăgitor îifățișat de antenele propa­gandiste ae inchiziției moscovite.

Câte dame au dus cu ele valurile liniștite at acestui râu despărțitor și câte clip de groază n’au cunoscut malurile ii tăcute ! Iar astăzi, încre­menit îngiulgiul lui de ghiață, respiră înfiorare mută din fiecare copcă în care zae cine știe ce moldovean zorit casă ajungă cât mai repede la limanul icăpărei.

Cătreacest țărm au alergat ca să-și găsease moartea frați de-ai noștri, moldoxni, reduși ca și ceilalți cetă­țeni aiRusiei sovietice la ultima ex- presiuî a mizeriei, a umilinței și a sclavi*

Nisul înghețat este astăzi un imens

23

cimitir fără cruci. Și totuși cei de de­parte, de dincolo de el, nai râvnesc să-l ajungă și să-1 treaci chiar cu riscul vieței, căreia i se îitind curse abile din fortificațiile iscisit organi­zate și bine înarmate, d* pe malul rusesc.

Dealungul Nistrului am hat primele însemnări și am creionat ansamblul dramelor petrecute, având a izvoare de informație atât pe nenorciții scă- pați de sub focurile santineîlor roșii cât și pe sătenii cari au isistat la desfășurarea acestor sângerose spec­tacole.

24

NOPȚI DE 0ROAZA

— „Destul de des, aproape în fiecare noapte, ne spune un sătean din Va- rița, aud pe Nistru împușcături și apoi vaete.“

„Știu dinainte ce s’a întâmplat; de peste Nistru s’au tras focuri și s’a răpus o viață, două sau mai multe. De multe ori vaetele se prelungesc până dimineața. Atunci poți vedea pe ghiață trupurile nenorociților împușcați. Pri­vești cu brațele încrucișate fără a putea da o mână de ajutor; căci san­tinela bolșevică stă cu ochii țintă până ce omul își dă suflarea și dacă te-ai încumeta să-i sări în ajutor te așteaptă aceeași soartă. Așa-i consemnul roșu: oricine vrea să treacă dincoace, să moară.

25

„Câte odată, rar de tot, isbutește câte un nefericit să se târască până la malui românesc. Asta este salvarea lui; grănicerul român îi întinde mâna, î-1 scoate la mal și-i dă adăpost. Și santinela noastră înfruntă moartea, căci camaradul de peste apă nu cruță, ci trage. Dacă moartea a încremenit pe nenorocit la mijlocul apei înghețate, acolo rămâne. Nimeni nu mai poate să-l ridice. Iar câinii din toate părțile vin să se ospăteze din hoit într’o în- câerare sângeroasă la care grănicerii roșii privesc fără pic de remușcare. Spun oamenii că numai într’o singură zi s’au putut număra pe ghiața Nis­trului, 211 cadavre, din care se ospă­tau, sub ochii soldatului sovietic, câini de pretutindeni".

— „Acum câteva nopți, intervine alt sătean, n’am putut închide ochii. Auzeam pe Nistru un glas de prunc care își chema mama. Glasul era tot mai stins și gerul tot mai tare. Iar în cele din urmă n’am mai auzit nimic.

26

De dimineață, lângă malul românesc, sub un dâmb am văzut copilul dege­rat lângă trupul mamei sale ucisă de bolșevici."

— „Acum vreo șase zile, un biet moldovean a încercat și el să treacă apa înghețată după ce iscodise bine împrejurimile. Când a socotit el că nu poate fi zărit, a luat-o pe furiș pe ghiață. Țâra după el un cal legat de căpăstru. Un cai frumos, singura lui avere. Dar când nenorocitul s’a crezut scăpat, un glonț îl nemerește în plin. Omul se clatină, cade. Lângă el calul legat privea speriat. Iar santinelele bolșevice înaintează cu arma pregă­tită, desleagă calul și-l ia cu ele. Pe ghiață a rămas doar mortul. Soldații noștrii n’au tras, deși cu câte va zile înainte bolșevicii trăseseră în ei pe când vroiau să scape de la moarte niște moldoveni care treceau Nistrul".

In călătoria noastră dealungul Nis­trului am văzut cu ochii noștrii cada­vre zăcând pe ghiață, în apropierea

27

malului sovietic. Câinii cari trag din car­nea cadavrelor fac o hărmălae îngrozi­toare. Soldații roșii privesc nepăsători.

Intrăm în orașul Tighina de dimi­neață. Tighina este în doliu; santine­lele roșii au culcat pe ghiață chiar în noaptea aceea două familii de mol­doveni compuse din doispre-zece inși. Numai doi au scăpat răniți. Pe aceș­tia i-au salvat santinelele noastre. Tra­gedia aceasta s’a desfășurat la punc­tul numit Vadul lui Mihai.

Pornim în grabă la spitalul orașului să culegem amănunte. Dar cei doi salvați nu sosiseră încă. In schimb aci am găsit alți nenorociți scăpați de gloanțele grănicerilor roșii. Mutilați oribil, de-abia pot articula câte un răspuns întrebărilor ce le pun.

Mă apropii de o femee. Are mâna ruptă. Cu privirile speriate, retrăind desigur noaptea de groază prin care a trecut îmi povestește, cum bărbatul și copilul ei au fost uciși pe când treceau împreună Nistrul.

28

— „Era noapte cu lună, îmi șop­tește ea, când am luat inima’n dinți să trecem. Am ajuns la mijlocul ghie- ței: eu cu copilul înainte, bărbatul după noi. In spate aud deodată un sgomot surd, apoi copilul pe care-1 țineam de mână scoate un țipăt, se clatină și cade. Fuseseră uciși. Eu însu-mi am simțit o arsură la mână. Am căzut și eu. Apoi m-am târât cum am putut până la malul românesc unde mi s’a intins o mână de ajutor. In urma mea am lăsat, pe ghiață, ce aveam mai scump pe lume : copilul și soțul".

Pe un pat stă întins un biet om cu privirile rătăcite strângând în brațe un 'copil. Medicul spitalului îmi spune că omul a vrut să treacă Nistrul cu nevasta lui, pe care un glonț a cul­cat-o pe ghiață. Omul a rămas cu copilul.

Intr’un colț, văd un copil mâncând dintr’un codru de pâine. Are fața mușcată de ger. Picioarele îi sunt o

29

1

rană. A fost găsit de grănicerii români întins pe ghiața Nistrului alături de mama lui ucisă.

Mai colo alt copil orfan. Părinții lui au fost uciși pe Nistru acum vreo zece zile; A scăpat doar el și sora lui în vârstă de nouă ani.

Sub îngrijire medicală este și refu­giatul Mișca Bucovin, care a încercat să-și treacă soția și doi copii dincoace peste Nistru.

— In Rusia nu mai puteam trăi și de aceea m’am hotărât să fug. M’am întărit în hotărîrea mea când bolșe­vicii îmi luară ultimul petic de pământ și ultima vietate din bătătură.

. „Nu înghețase încă Nistrul și atunci m’am gândit să-mi trec nevasta și un copil într’un butoi. Pe celalt copil ho- tărâsem să-1 iau cu mine înot. Dar so­coteala mea a dat greș. Grănicerii bol­șevici m’au zărit și după ce m’au lăsat să dau drumul butoiului pe apă, l-au ciuruit de gloanțe. Eu însu-mi am fost rănit în șold și în spate. Fiul meu mai

30

mare, pe care îl țineam de mână, a scăpat odată cu mine, mulțumită sol- daților români cari ne-au ajutat să eșim la malul românesc".

Am vrut să-i cer amănunte asupra vieței din Rusia dar doctorul m’a ru­gat să-l cruț: nu mai avea mult de trăit; rana din spate era gravă.

Mă îndrept spre un colț al salonului unde ședea tristă o îemee...

— „A scăpat ușor, cu două degete rupte, zise un alt refugiat. Câți inși n’ar trece cu acest preț Nistrul din­coace".

Pe femee o chiamă Ana Molenco ; are 16 ani și este originară din satul Spao. O granată aruncată de o san­tinelă roșie i-a mutilat mâna pe când trecea Nistrul.

Dela spital am vizitat centrul de triaj al evadaților din Rusia. Aci am dat peste tot felul de oameni refugiați din vasta ocnă rusească.

Stau de vorbă cu soldatul rus de­zertor Petrov. El îmi povestește viața

31

de cazarmă și nenorocirile din Rusia. Îmi spune că a fugit de acolo ca să’și salveze viața. Căci, fiind fiu de culac îl aștepta pedeapsa cea mai grea pentru că tatăl său era suspectat de soviete, de oarece se opusese colectivizărei. La aceasta se adaugă marea mizerie care domnește în Rusia, unde lumea suferă de foame.

Un alt refugiat Paul Kîrijitzky și-a perdut soția și copilul pe ghiața Nis­trului, după ce părinții lui fuseseră de­portați în Siberia.

Mă îndrept către refugiatul Kiril Za- harof. El îmi povestește cum a văzut masacrați pe Nistru mai mulți refugiați din Rusia.

— Mi se sfâșie inima când mi-aduc aminte cum erau secerați de mitraliere. Par’că îi văd îngenuchind și rostogo- lindu-se pe ghiață. Sângele lor făcu o mare pată pe giulgiul alb, pe când ul­timele licăriri de viață mai sperau să scape. Dar sălbaticii de dincolo repe­tară focurile pentru ca nimeni să nu

32

scape. Și totuși s’au salvat câțiva că­rora le-a venit în ajutor soldații ro­mâni.

Ne-am urmat călătoria dealungul Nistrului.

Facem haltă la un post de grăniceri. Un copilaș ne privește cu ochi mari.

Ce-o fi căutând el oare aci ?Povestea lui este tot atât de tra­

gică : este un salvat dela moarte, grație soldatului român Meliol, care cu riscul

; vieței, înfruntând gloanțele posturilor sovietice, a înaintat pe ghiață de unde a ridicat copilul și pe mamă grav ră­nită.

— „Nenorociri de acestea se pe­trec în fiecare noapte, îmi spune o santinelă. Chiar aseară au fost uciși de bolșevici zece inși pe ghiața Nis­trului. Mare urgie dumnezeiască! Ii vedem secerați și n’aveam nici o pu­tere. Bolșevicul e câine, câine turbat domnule. Omoară oameni nevinovați, fără remușcare. Eu cred chiar că se

3 33

bucură făptuind atâtea grozăvii. De multe ori trag ei și în noi, așa, ca să râdă“.

Intre timp colonelul Constantin Po­pescu Cantemir ne pune la curent cu ultimele întâmplări.

— „Noaptea cea de groază a fost acea din 8 Martie. Douăzeci și șase locuitori ai comunei Delacău au vrut să se refugieze la noi. Și din 26 de oameni sănătoși: bărbați, femei și copii au putut trece doar patru. Ceilalți au fost masacrați".

Apoi colonelul ne prezintă statistica funebră a crimelor bolșevice .- fiecare ceas înregistrează o cruce. Numărul celor uciși este considerabil. Umani­tarismul sovietic are de ce să se feli­cite. Recordul macabru îl deține Mos­cova.

Părăsim Nistrul și odată cu el viziu­nea înspăimântătoare a măcelurilor și atrocităților săvârșite de „apostolii în­frățirii umane".

Chișinăul trăește sub aceiași impre-

34

siune dureroasă cauzată de nenoroci­rile de pe Nistru.

Spitalele și autoritățile adăpostesc și ele mulți refugiați de dincolo.

Aci m’am documentat asupra si­tuației adevărate din Rusia sovietică. Și vom vedea, în curând, de ce fug oamenii din infernul sovietic.

DE CE FU6 OAMENII DIN WIA

Citind aceste lucruri oricine are drep­tul să se întrebe de ce fug oamenii din Rusia și mai ales de ce oare sunt asasinați nenorociții care încearcă să evadeze de acolo ? Să se fi săturat oamenii de prea multă fericire și să se fi organizat asasinatul la granițe pentru a împiedica pe „proști" de a părăsi un trai bun ?

Nu. Orice evadat este un dușman mai mult al dictaturei proletariatului bolșevic. Prestigiul moscovit găsește un nou adversar de moarte în fiecare evadat, iar omenirea civilizată un in­formator prețios care trebue împiedicat cu orice preț să vorbească. Spre acest sfârșit glonțul și granata au găsit în manile sovietice cea mai umană între­

36

buințare. Mitraliera mânuită deopotrivă de bine rămâne ultim simbol al înfrățirii.

Statistica refugiaților de peste Nistru vădește un spor necontenit de evadați. Vorbim bine înțeles de cei scăpați, întru cât numărul celor uciși nu se cunoaște.

Dela 324 de familii de refugiați în anul 1931 am ajuns la 359 familii în primele trei luni ale anului 1932. Sporul acesta se explică prin intensificarea mijloacelor de represiune de dincolo de Nistru. Iar masacrele organizate metodic dealungul apei despărțitoare marchează paroxismul îngrijorărilor so­vietice față de exodul tot mai spornic al nemulțumiților. Căci din moment ce sârma ghimpată care înconjoară toate satele rusești din apropierea Nis­trului n’a mai putut împedica exodul desnădăjduiților, s’a recurs la barajul morții organizate pe malul apei mân­tuitoare.

Și acum încerc să redau, după de- clarațiunile ce ni le-au făcut refugiații

37

cu care am stat de vorbă, un tablou cât mai apropiat de realitate, al vieței din interiorul Rusiei sovietice.

Există o întreagă literatură asupra acestui subiect.

Impresii de călătorie prin Rusia so­vietică, studii speciale la fața locului, reportajii de ziare, dări de seamă a- supra diverselor manifestări și aspecte ale vieței sovietice, propaganda prin radio ne-au putut da o vagă imagine a „paradisului bolșevic". Realitatea însă, în întreaga-i cruzime, este aceea pe care ne-au înfățișat’o, în sinceri­tatea lor, refugiații cu care am stat de vorbă.

Căci trebue să se știe, că pentru toți curioșii și anchetatorii streini, so­vietele au organizat așezăminte speciale pe care le prezintă tuturora ca fiind expresiunea adevăratei stări de lucruri de acolo.

Astfel au anumite fabrici, ferme, cooperative, mine, spitale, școli, etc. care funcționează special pentru acei

38

care ar dori să cunoască organizarea sovietică. Se înțelege dela sine că aci nu poate fi vorba de cât de aparențe înșelătoare pentru uzul streinilor, de cele mai multe ori chemați să studieze la fața locului organizarea comunistă.

Prietenul meu Geo London îmi con­firmă acest lucru. In 1927 când a vi­zitat Rusia nu i-a fost posibil să pă­trundă mai în adânc, ci a trebuit să ia contact numai cu ceeace i se per­mise de către călăuzele sovietice: o fabrică model, o fermă model, un sat model, o școală model: altceva nu. Și bineînțeles tot ce a văzut era în așa fel aranjat în cât să impresioneze. Fabrica model avea lucrători dresați, gata să jure că nicăeri în lume nu este mai multă fericire ca în Rusia; satul model oferea aceleași mijloace de con­vingere ; ferma model trăia pe aceiași minciună. Un pas dincolo de ele și cer­cetătorul ar fi putut vedea marea, imensa deosebire între ceeace văzuse și ceeace este în realitate. Din acest

39

punct de vedere declarațiunile refugia- ților de peste Nistru sunt și rămân ade­văratele documente asupra situației din Rusia pe care conducătorii roșii o as­cund cu multă grije privirilor iscodi­toare ale streinătății.

— Am fugit din Rusia, de frica mor- ții, îmi spunea un biet țăran refugiat.

In aceste cuvinte se cuprinde toată tragedia disperărei.

40

planul, pe eiNei ani

Ca să se înțeleagă mai bine ceeace ar părea chiar neverosimil din întregul material informativ cules asupra Rusiei de astăzi, este nevoie de o scurtă ex­punere asupra planului pe cinci ani, în care Stalin, autorul lui, crede că a descoperit formula prin ajutorul căreia va deslega problema economică de care depinde triumful ideilor sovie­tice.

Bolșevicii punând mâna pe putere, în Octombrie 1917, au aplicat un așa zis comunism de război până în anul 1921 când, făcând bilanțul, au văzut că, în fața rezultatelor dezastruoase, este nevoie de o schimbare de front în senzul admiterei unor excepțiuni, unor derogări, dela norma adoptată

41

pentru distrugerea totală și sistematică a vechei organizări economice.

S’a început deci prin a se autoriza comerțul liber, interzis formal până atunci, și prin sprijinirea gospodăriilor individuale țărănești, care erau lipsite de orice organizare.

încetul cu încetul însă sovietele s’au văzut în față cu o situațiune în dis­cordanță cu ideile comuniste. Pe deo­parte nepmanii — adică negustorii, la orașe, pe de altă parte culacii, gos­podarii înstăriți, la sate și-n general, pretutindeni o mică burghezie cu ve­leități de emancipare inspirau temeri serioase pentru soarta reformelor ur­mărite de soviete.

Starea aceasta de lucruri nu con­venea proletariatului care cerea cu totul altceva.

Hotărât să introducă prin orice mij­loace și cu orice preț marxismul in­tegral în vasta Uniune sovietică, Stalin adoptă într’o noapte planul pe cinci ani elaborat de o comisiune numită

42

Glosplan. Planul pe cinci ani deveni programul de lucru pentru întreaga gospodărie sovietică, supusă deatunci încoace directivelor statului, în cele mai mici amănunte și în vederea realizărei unor progrese rapide care să compen­seze deficitele trecutului retardatar al fostului imperiu.

Baza planului pe cinci ani este ur­gența, ritmul accelerat, executarea ultra rapidă, în fața cărora orice alte considerațiuni trebuesc disprețuite. Viața omului contează prea puțin, ba chiar de loc, în raport cu minunile ce ar trebui să rezulte din aplicarea acestui fantastic plan de lucru. Ba chiar urgența a fost împinsă atât de departe în cât din cei cinci ani prevăzuți în plan s’a mai tăiat unul, hotărându-se ca executarea lui să se facă până în anul 1932 deși termenul expira în anul 1933. Ritmul a trebuit deci să devie și mai accelerat!

De aceea lupta de distrugere s’a început pe față, violent, dintr’odată,

43

imediat după decretarea planului. Nep- manii au fost desființați; contra cula­cilor se duce încă și astăzi lupta de exterminare, aceștia opunând o îndârjită rezistență ofensivei deslănțuităcontra lor.

Planul pe cinci ani prevede indus­trializarea totală a Rusiei odată cu colectivizarea proprietății ei rurale. Lupta între individ și stat este dârză. Individul încearcă să-și apere dreptu­rile, statul sovietic continuă să-l des- poae. De aci răscoale în mai toate regiunile, ciocniri sângeroase, încăe- rări, cărora le pune capăt doar tunul și mitraliera.

Sovietele trâmbițează succesul a- proape desăvârșit al planului pe cinci ani, deși nici pe departe prevederile lui nu s’au realizat. Ele vorbind de elanul eroic al sforțărilor creatoare ale proletariatului și de dificultățile uriașe care au fost învinse permițând exe­cutarea planului într’un timp mai scurt decât cel stabilit, nu fac decât să ne fixeze asupra mijloacelor de teroare

44

ce s’au întrebuințat, pentru reușita parțială a Iui.

Primul an de aplicare a planului n’a dat rezultatele scontate. De aceea pro­paganda pentru aplicarea lui s’a in­tensificat, odată cu apăsarea călcâiului lui Stalin pe grumajii poporului. S’a căutat deci să se câștige, în anul al doilea, ceea ce se pierduse în cel din- tâiu. Ritmul s’a accelerat, teroarea s’a întețit împotriva celor ce se opuneau edificărei socialiste, înțelegându-se prin vrăjmași ai acesteia, întregul popor rus care era acuzat de rezistență și de sabotaj contrarevoluționar.

Pentru industrializarea Rusiei, so­vietele au jefuit populațiunea rurală căreia i-a luat dela gură ultima bucă­țică de pâine; pentru colectivizare a întrebuințat numai teroarea.

Când vedem scriindu-se în presa și literatura rusă sovietică despre „mer­sul victorios al edificărei socialiste", despre „mânatare a dictaturei proletare" și despre „mijloacele prin care s’au

45

extirpat sute, mii și zeci de mii de saboteuri prin ajutorul tribunalelor so­vietice", oricine va înțelege ce prăpăd a fost în Rusia, cât sânge s’a vărsat și se varsă încă, pentru o utopie, pen­tru o poruncă a tovarășului Stalin și a celorlalți tovarăși ai lui dela conducerea Uniunei Sovietice. Și este de menționat tără a comenta, sprijinul financiar pe care l’au acordat planului pe cinci ani, unele state capitaliste, fie sub formă de împrumuturi de miliarde, fie prin în­vestiri de capitaluri în industria sovie- tizată, ale cărei țeluri ar fi trebuit dim­potrivă să dea de gândit acelora cari au ajutat-o din afară.

Pentru a justifica crimele săvârșite în numele realizărei planului pe cinci ani, sovietele au născocit comploturi contrarevoluționare, aplicându-le sanc­țiunea capitală.

„In lupta pentru planul de cinci ani, — scrie Grinko — în lupta pentru edificarea socialistă, partidul comunist dă lovituri nemiloase și ireparabile nu

46

numai adversarilor ci și elementelor ezitante, care, chiar în rândurile par­tidului și ale clasei muncitoare, re­flectând presiunea inamicilor de clasă, caută să facă partidul a devia din calea adevărată care duce la edifi­carea socialistă".

Inchipuiască-și oricine ce se poate întâmpla într’o țară în care, pivotul esențial pe care este așezată organi­zarea economică și politică, constă în dictatura proletariatului, adică în con­centrarea în mâinile acestuia, a puterii politice, și mai ales când această dic­tatură se exercită de 16 indivizi cari fac experiența cea mai îndrăsneață cunoscută în istorie asupra unui popor de 160 milioane de suflete.

Vom vedea în rândurile care urmează cum se exercită această dictatură.

Succesul planului pe cinci ani, este astăzi contestat de' toată lumea, deși, printr’o publicitate intensă, sprijinită pe neadevăr, sovietele mai încearcă să-1 prezinte ca un triumf al lor și al

47

„conștiinței revoluționare" a celor una sută șase zeci milioane de muncitori puși să-l execute cu sacrificiul vieței lor.

In adevăr, nu cine a vizitat în trecere Rusia, ci cel care a trăit în ea, cunoaște până la ce punct au putut realiza sovie­tele prevederile planului pe cinci ani, dar mai cu seamă câte eforturi le-au tre­buit ca să evite catastrofa nereușitei totale a acestei anarhii economice eșite din creerul unor doctrinari setoși mai mult de sânge, decât de a vedea perfectându-se edificarea socialistă marxistă, într’un tempo bruscat până la nebunie.

Concentrați asupra cantităței, con­ducătorii sovietelor au desconsiderat calitatea, obținând, aritmetic, în anumite ramuri industriale, oare care avantajii cari însă nu le-au putut folosi nici înăuntru, nici în afară. Dovada a fă- cut’o sub acest din urmă aspect, dum­pingul sovietic, eșuat pe toată linia.

In interior, producția nu a acoperit necesitățile consumului, iar în afară nu

48

a satisfăcut condifiunile unor mărfuri căutate.

In schimb, frenezia debutului pla­nului pe cinci ani, a năucit spiritele, făcându-le să creadă în miracolul trans­formării subite, pentru ca apoi ele să vadă că totul este pierdut. Astăzi pu­țini, foarte puțini, și numai teoreticianii de comandă sau acei cari din lașitate sunt mercenarii propagandei sovietice mai stărue în a afirma că planul pe cinci ani este în plin mers și că prima etapă cincinală se va sconta cu o formidabilă victorie a marxismului.

Lăsând la o parte considerațiunile teoretice sub cari se camuflează o dureroasă realitate, viața însăși la care se aplică experimentarea comunismului integral, prezintă nu simptome de obo­seală ci semne categorice de înfrângere.

Este o progresie aritmetică a pro­ducției, dar este și una geometrică a descurajărei. Spiritele simt apropierea dezastrului final. Foametea le vorbește instinctiv, chemându-le la realitate.

4 49

Șomajul, împotriva căruia s’au con­centrat toate preocupările sovietelor, face ravajii tot mai mari. In industrie nu este de lucru pentru toți muncitorii. Marile stabilimente industriale conce­diază zilnic sute și mii de lucrători. Numai în fosta capitală a Rusiei sunt astăzi aproape o jumătate de milion de muncitori fără lucru. Toate cele­lalte centre industriale înregistrează un număr crescând de șomeuri. Me­talurgia ține recordul concedierilor, atât din lipsa materilor brute cât mai cu seamă din lipsa comenzilor.

Șomajul muncitorilor industriali mă­rește contigentul oamenilor fără ocu- pațiune și fără posibilitate de trai. Străzile marilor centre populate sunt tixite de flămânzi cari cer pâine. Ală­turi de ceilalți desmoșteniți ai soartei, de vagabonzi, copii abandonați, pun­gași și criminali, corul foamei devine tot mai tare, tot mai sinistru.

La sate, tortura rărește rândurile colectivizaților cari fug în neștire,

-50

nimerind la orașe unde îi așteaptă o viață și mai chinuită.

Sovietele au înăsprit regimul. Nimeni nu are voe să se miște dela țară la oraș, sau viceversa.

Dreptul la viață nu cunoaște însă zăgazuri. De aceea lupta dintre cele două forțe — autoritatea sovietică uzând de teroare și poporul care vrea să nu moară — este acerbă, sângeroasă.

Stalin are dreptul însă să asiste mulțumit la această încăerare fiindcă ea îi evocă trăinicia și puterea ,,vasu­lui socialist care tae, cu încredere valurile oceanului capitalist pentru a naviga spre un Octombrie mondial“.

51

e 0 b E e T I V I Z A h £ A

După ce Stalin a decretat planul de colectivizare, dreptul omului de pro­prietate asupra pământului sau altor bunuri a dispărut. Avutul omului a trecut în proprietatea și folosința sta­tului, care exploatează după princi­piile extremiste fără a mai ține seama de nevoile de trai ale indivi­dului, considerat de aci înainte drept instrument în realizarea năzuințelor so­vietice. Pământ, vite, clădiri, brațe o- menești au fost confiscate.

înainte de aplicarea planului de co­lectivizare mai existau răzlețe proprie­tăți individuale. Ele erau însă consi­derate drept excepțiuni primejdioase pentru socotelile comuniste și de aceea se porni război împotriva lor. Căci

52

omul legat de pământul lui vădea o adversitate din ce în ce mai mare fată de comunizare. Această atitudine din ce în ce mai accentuată a proprieta­rilor individuali contra comunizărei acceleră ritmul reformei spre colecti­vizare. Și prima lovitură fu dată cu­lacilor, adică acelor țărani gospodari care puteau deveni dușmanii bolșe­vismului.

La început guvernul sovietic n’avu curaj să ia măsuri directe de depose­dare contra culacilor. Recurse deci la biruri. Povara acestor biruri era așa de mare încât foarte repede înfrânse cerbicia culacilor, care-și perdură în­cetul cu încetul avutul lor, pământuri și vite. Cea mai slabă opunere era aspru reprimată. Iar răzvrătirile erau pedepsite cu pedeapsa capitală sau în cel mai fericit caz cu deportarea în Siberia.

Socializarea agriculturei dădu cula­cilor lovitura de moarte. Pământurile li s’au confiscat, vitele asemenea, iar

53

casele le fură dărâmate. Chiar familiile lor au fost risipite pe toată întinderea republicei. Rămași fără adăpost, fără familii, fără pământ și fără libertate nenorociții aceștia pribegesc și nimeni nu are voe să-i ajute sau să-i găz­duiască. Căci cine le întinde o mână de ajutor este aspru pedepsit.

Avutul confiscat a fost dat colecti­vității. Statul și-a rezervat dreptul de administrație și control asupra bunu­rilor confiscate. Agenții G. P. U-lui supraveghează stricta aplicare a acestui plan. Gospodăria individuală a dispărut. Astăzi nu mai sunt decât fermele de stat și colectivitățile sau colhozurile. Către aceste două creațiuni pur so­vietice s’a îndreptat toată atențiunea și tot efortul guvernului din Moscova. Ele sunt sortite să aducă triumful re­formelor comuniste, care până acum n’au dat rezultatele urmărite.

Ferma de stat sau sovkhozul funcțio­nează după cele mai rigide prescripțiuni sovietice. Ele trebue să fie „uriașe

54

fabrici de cereale" sau „colosale cres­cătorii de vite".

Totul este etatizat, dela inventar până la brațe. Și totul trebue făcut după indicațiunile guvernului. Astăzi sunt în Rusia câteva sute de ferme de stat posedând fiecare zeci și sute de mii de hectare de pământ în urma confiscărilor proprietății individuale. Se înțelege ce viață duc nenorociții de muncitori care efectuiază treburi sub presiunea unor agenți a căror unică țintă este să stoarcă la maximum vlaga omului, pentru triumful panului pe cinci ani căruia Stalin îi sacrifică astăzi for­țele unui popor îngenuchiat 1

Ferma de stat sau Sovkhozul este organizată după normele exploatărilor industriale. Muncitorii agricoli duc o viață militară, sub cea mai strictă și rigidă disciplină, departe de femeile și copiii lor. Sub conducerea unor in­gineri streini, a căror situațiune este cu totul privilegiată, având locuințe aparte și lefuri foarte mari, toată această

55

lume necăjită trebue să se supună dre­sajului. Acest dresaj consistă în ini­țierea în tainele mașinismului care tinde a înlocui mâna de lucru. Bietul plugar trebue să devie vrând nevrând, me­canic, și dacă nu poate, sau dacă din nedibăcie strică mașina care i-a fost încredințată, este acuzat de sabotaj și i se aplică pedeapsa gradată — dela suprimarea temporară a rației de hrană la deportare, după gravitatea cazului, apreciată de comitetul de conducere al sovkhozului local.

Munca omului este exploatată câi- nește. Rusia trebue să câștige în cinci ani, atâtea secole de întârziere.

Planul cincinal fixează fiecărei ferme programul de lucru și cantitatea de pro­duse ce trebue să dea într’un an, iar ferma, impune muncitorului să efectueze munca, pentru a corespunde progra­mului ordonat de centru.

Alături de aceste ferme de stat; omul trăește în plină colectivizare. Pro­prietatea individului a fost comunizată.

56

La început colectivitățile s’au consti­tuit cu forța, și cu sacrificarea multor vieți omenești. Nici o considerație de umanitate n’a făcut pe Stalin să șovăe. Viața omului nu prețuia nimic în fața planului cincinal de al cărui succes conducători Rusiei cred că-și pot lega propria lor soartă.

Sovietele au procedat cu viteză. Unde se manifesta o rezistență oare care, se trimetea imediat o brigadă comu­nistă, având misiunea să înfăptuiască, cu orice preț, fie sovkhozul, fie colectivi­tatea. Orice opunere era reprimată în sânge : Tunul și arma stau la temelia nouei instituțiuni de fericire umană.

Dar cu acest sistem cursese prea mult sânge, ceea ce a determinat o schimbare de metodă. Sovietele în fața rezistenței au recurs la o stratagemă : a lăsat liberă exploatarea proprietății in­dividuale, dar a scos pe proprietarul respectiv de sub protecția statului, adică î-a răpit dreptul la hrană, prin refuzul de a i se da cartelă de aprovizionare.

57

Astfel că, pe deoparte trebuind să su­porte biruri grele — excepționale pentru proprietarii individuali — și pe de altă parte lipsit de cele necesare, fiindcă recolta i se rechiziționa de stat, omul a trebuit să capituleze și să intre în colectivitate. Dacă însă opunerea cuiva lua forme mai accentuate, se găsea ultimul remediu: deportarea sau îm­pușcarea. Kolhozul s'a clădit astfel pe sânge, fără ca, măcar, după cum vom vedea, să fi dat rezultatele scontate de inițiatorii lui.

In sistemul Kolhozului, toți trebue să pue la masa comună avutul lor, și roți trebue să se supună dispozițiuni- lor luate de guvernul sovietic. Progra­mul de lucru se fixează de sovietul local și cu votul celor colectivizați. Dar cine oare ar îndrăsni să opue un veto sau să-și exprime măcar o pă­rere ? Ori ce obiecțiune este consi­derată răsvrătire și ori ce opunere este taxată drept mișcare contrarevo­luționară și pedepsită ca atare.

58

Pentru constituirea unui colhoz se procedează astfel: Dela centru apare un delegat al guvernului, însoțit de o echipă de comuniști. Se ia în primire tot avutul după ce se face un inventar amănunțit al lucrurilor colectivizate. Apoi sovietul satului fixează valoarea bunurilor re­chiziționate, și dă în schimb fostului proprietar un bon. Lucrurile rechizițio­nate sunt strânse pe categorii și de­pozitate în locuri anumite. Vitele sunt strânse la o laltă și devin colective, ca și păsările din bătătura omului.

Cel intrat în colectivitate primește un carnet individual de muncă, pe care supraveghetorul colhozului îl vi­zează în fie care dimineață. Aceeași viză o pune și seara când constată câte ore de muncă a efectuat munci­torul. La sfârșitul anului se face so­coteala generală, adică se calculează orele de muncă prestată efectiv și beneficiul ce se cuvine fiecăruia. Acest beneficiu va reprezenta în prim rând dobânda la capitalul investit

59

(lucrurile rechiziționate și evaluate în bani) și apoi salariul pe oră, stabilit după recolta obținută.

Colectivitățile sau colhozurile sunt conduse în fiecare sat de câte 40—50 funcționari sovietici. Aceștia exercită cea mai cumplită teroare asupra sa­tului, ei având puteri discreționare și drepturi nelimitate. Hotărârile sovie­tului care conduce colhozul sunt de­finitive și executorii. Nici o cale de atac împotriva acestor hotărâri nu există. Ba din potrivă; dacă cineva ar protesta împotriva unei măsuri, fie și în forma cuviincioasă a unei plân­geri adresată autorităților superioare sovietice, își riscă viața. Acest proce­deu ar fi considerat nu numai ca un ultraj adus funcționarului sovietic, dar ca o demonstrație contra planului cin­cinal al cărui succes se urmărește peste orice considerațiune de umanitate și de dreptate socială. Se înțelege dela sine că pe spinarea miilor de oameni reduși la sclavie trăește o viață fără

60

griji liota funcționarilor sovietici că­rora li se acordă o încredere cu atât mai mare cu cât dovedesc că știu să asuprească și să tortureze mai mult pe robii colectivizați.

Sovietele s’au întors astfel la vechea sclavie după ce veniseră în numele drepturilor omului agitând stindardul libertăților individuale. Țăranul a fost legat de pământul care nu mai este al lui ci al colectivității; căci nici un țăran nu are voe să părăsească colecti­vitatea din care face parte.

Gospodăriile individuale care au mai scăpat sunt prădate de membrii colec­tivității. Iar oamenii care au dosit vre-o vită spre a se servi în ascuns își primesc numai de cât pedeapsa. Agenții poliției n’au alt-ceva de făcut de cât să descopere asemenea contra- vențiuni. Și pentru ca să se vadă cât de departe merge această prigoană este suficient să arăt că sovietele au decretat pedeapsa cu moartea pentru toți acei cari își înstreinează sau omoară

61

vitele pentru a nu le da colectivității.Viața în colectivitate este o viață

de silnicie.In fața casei colective oamenii tre­

bue să se adune imediat ce agentul sovietic sună adunarea. Semnalul se dă bătându-se într’o șină de fer atâr­nată în fața casei colective. Oficiul acesta este îndeplinit de secretarul colhozului.

Muncitorii trebue să se adune ime­diat. Se face apelul nominal al mun­citorilor. Ori-ce absență este înregis­trată și dacă nu este motivată serios se pronunță pedeapsa proporțională cu gravitatea vinei. De obicei, pedeapsa pentru o absență nemotivată este re­fuzul sovietului de a-i da mâncare pe o zi, două sau mai multe. Cel pedep­sit astfel trebue însă să-și găsească hrana aiurea. Și se înțelege cum. Omul ia dela alți, pe ascuns sau pe față. Dar acest lucru se întâmplă în mod obici­nuit, fiindcă în regulă generală omul colectivizat nu are ce să mănânce și

62

se repede unde nimerește, să fure și să prade. Incăerările din această pri­cină sunt frecvente; unii fură, alții își apără ce mai au. Furtul pentru satis­facerea nevoei de a trăi nu este pedep­sit. Din acest punct de vedere bolșe­vicii sunt consecvenți: apreciază ome­nește dreptul de a potoli foamea chiar când răpești pâinea dela gura altui flămând.

In Rusia sovietică sentimentul de omenie a dispărut. Nu mai avem aface cu oameni, ci cu fiare. Chiar în sufle­tele cele mai cinstite și mai bune au pierit sentimentele nobile. Nu mai este omenie, nu se mai cunoaște ce este mila, nici ospitalitatea. Fiecare pentru el. Homo homini lupus!

După ce muncitorii s’au adunat și s’a făcut apelul, o pornesc la muncă sub conducerea unui staroste sovietic care le dă pe teren toate indicațiile, fixând fiecăruia porțiunea de pământ ce trebue să lucreze în atâtea ore. La început se muncea numai cinci ore

63

pe zi. Dar munca era nespornică după cum se întâmplă cu ori-ce muncă fă­cută fără tragere de inimă și fără sen­timentul recompensei. Când s’a con­statat că munca efectuată în aceste condițiuni nu a dat rezultatele scon­tate, orele de lucru au fost sporite în- trebuințându-se în acest scop mijloace noi de presiune și de teroare. In cele din urmă s’a lăsat la latitudinea admi­nistrațiilor colhozelor durata muncei.

De-acum înainte omul trebue să muncească nu atâtea ore pe zi, ci atât câți se fixează de soviet. Și în realizarea planului pe cinci ani se cere omului ultima sforțare. Muncitorilor li se arată o su­prafață de pământ care trebue muncită. Această muncă trebue efectuată în atâta timp. Brigada de lucru căreia i s’a dat această muncă trebue s’o exe­cute muncind zi și noapte neîntrerupt și fără adaus de plată, în hrană bine înțeles. Căci muncitorului din colec­tivitate nu i se plătește în bani, de care nu s’ar putea de altfel folosi —

64

întrucât comerțul este mort și n’ar avea de unde să-și cumpere cele trebuin­cioase — ci în natură, după aprecierea sovietului care îi eliberează bonuri. Cu aceste bonuri muncitorul se prezintă depozitului local și-și procură lucrurile strict necesare, bineînțeles în cantități care nu-i sunt de ajuns, și anume : pâine, sare, îmbrăcăminte, chibrituri, tutun, petrol, etc.

Când se simte lipsă de brațe într’o altă regiune, fie ea cât de îndepăr­tată, colectivitatea care are un plus de brațe trimete acolo un număr de oameni cu titlu de împrumut. Se face astfel schimb de muncitori ori de câte ori se simte nevoia și chiar când so­vietul local ar vrea să se scape de anumite elemente.

La sfârșitul anului se impută fie­cărui muncitor toate stricăciunile fă­cute mașinilor ce i-a fost date în pri­mire, această reținere fiind un adaus la pedepsele ce i s’au aplicat imediat după săvârșirea faptului.

5 65

Asemenea pedepse se înregistrează zilnic, încă de când sovietele au în­zestrat colhozurile cu tot felul de ma­șini agricole pe care neîndemânarea țăranilor le-a deteriorat de cele mai multe ori înainte de a fi puse în func­țiune.

Cu mijloacele de constrângere în­trebuințate de soviete pentru realizarea planului cincinal își închipue oricine că nimeni nu poate munci cu tragere de inimă. Pământurile rămân pârloagă pe întinderi considerabile, iar acolo unde se lucrează, cultura lasă de dorit. Fără sentimentul proprietății și mai ales fără acela al răsplatei, căci omul este nevoit să lucreze ca vita, munca nu poate avea spor ori cât de aspre ar fi pedepsele aplicate recalcitranților. Cât despre însămânțări ele se fac tot atât de greu și de defectuos mai ales din lipsa sămânței. Lipsa sămânței este din ce în ce mai simțită și aceasta din pricina sovietelor care în urmărirea succesului planului cincinal obligă fer­

66

mele și colectivitățile să verse în ma­gaziile statului, în centre anume fixate, toate produsele, neavând dreptul să reție pentru ele decât strictul necesar pentru sămânță și hrană. Ori, cum acest strict necesar este fixat la minimum posibil, se înțelege că nu satisface ne­voile de trai, așa în cât colectivitatea ia și din stocul rezervat însămânțărilor, ceeace explică deficitul cantităților pen­tru însămânțări.

In hambarele colectivităților nu sunt cereale. Iar desorganizarea transportu­rilor face ca în foarte multe centre să zacă, păzite de trupele sovietice, mici cantități de cereale destinate expor­tului.

Sovietele preferă să le lase să se strice de cât să le dea oamenilor pen­tru satisfacerea nevoilor lor de viață. Căci planul cincinal nu cunoaște de cât un singur lucru : triumful unei idei chiar când ar fi să fie sacrificate sute de mii de vieți. Este doară în joc onoarea comunistă și tenacitatea în

67

aplicarea teoriilor economice celor mai îndrăsnețe pe care le-a experimentat vreodată omenirea.

Dar strigătul disperării prinde a se auzi tot mai bine. Desele răscoale ale satelor împotriva colectivizărei au pus pe gânduri guvernul din Moscova. Ți­pătul „Vrem pâine*1 se aude tot mai lămurit, tot mai stăruitor. Și cu toate acestea în loc de pâine se trimit oa­menilor gloanțe. Așa înțeleg sovietele să tranșeze toate chestiunile mari. Câte vieți omenești nu au perit ca pedeapsă pentru curajul de a fi cerut pâine !

Săteanul care a îndrăznit să crâc­nească este, în cazul cel mai fericit pentru el, deportat în Siberia, unde zeci de mii de condamnați ispășesc vina de a se fi rostit împotriva con­ducătorilor de azi ai Rusiei.

Pe jos, sau în trenuri de marfă, ei merg zile și nopți în șir spre acea imensă pușcărie care trebue să le fie și mor­mânt. Acolo, formând brigăzi de câte o sută de inși sunt puși să despădu-

68

rească imense întinderi masive forestiere într’un timp determinat. Cele mai înspăi­mântătoare mijloace de teroare sunt întrebuințate contra nenorociților cari, sfârșiți de puteri nu pot executa pro­gramul de lucru ce li s’a dat. Călăul bolșevic nu are nici un sentiment ome­nesc. Bate până la sânge și omoară când vrea. Nimeni nu-i va cere soco­teală, ba din potrivă, el este felicitat și recompensat pentru zelul ce a de­pus spre desăvârșirea idealului extre­mist.

Doi tineri, dintre cei refugiați : mi-au istorisit dramatica lor evadare din Siberia. Deși știau că încercarea lor nereușită ar fi însemnat moartea, au preferat-o. Numai o putere suprao-

, menească ar mai fi îndurat chinurile morale și fizice la care sunt supuși bieții deportați. Nici respect pentru făptura omenească, nici compătimire. Dar paz­nicul bolșevic vrea sânge, oroare, des- nădejde, chin. Pentru desfătarea Iui provoacă de cele mai multe ori pe

69

câte un nenorocit, și-și poate astfel mulțumi apucăturile lui crude și instinc­tul lui de bestie.

Acești tineri care mi-au povestit eva­darea lor mi-au arătat și de ce fuse­seră deportați în Siberia.

S’ar părea de necrezut ceiace mi-au spus dar sinceritatea ochjlor, simplita­tea lor, mi-au dat credința că ei nu pot, nu știu să mintă. Prea era mare suferința lor ca s’o mai exagereze în neadevăr.

— „Sovietele, îmi spune unul din ei, au adus fel de fel de mașini agricole și instrumente moderne pentru munca câmpului. Dar noi nu eram obicinuiți cu ele și de aceia întrebuințam tot uneltele cu care eram obicinuiți. So­vietul ne dedea ordin însă să muncim cu ele.

Ne supuneam. Dar, din nenorocire, unele din ele se stricau în mâinile noastre și atunci pedeapsa era gata. Eu am fost făcut vinovat de trădare fiindcă am stricat o secerătoare și drept

70

pedeapsă am fost deportat în Siberia. La fel s’a întâmplat tovarășului meu de aci, care și el a stricat nuștiu ce la o secerătoare“.

In realitate toate acestea sunt pre­texte : Sovietele au nevoie de brațe care să le exploateze gratis întinderile forestiere din Siberia pentru ca apoi să poată inunda piețele streine cu lem­năria rusească și să facă a se crede în reușita planului cincinal.

Dumpingul sovietidascunde astfel cea mai cumplită tragedie, regizată cu fe­rocitate dela Moscova, unde apostolii carității și ai înfrățirei universale pun vecinie în mișcare rezorturile celei mai mari terori pe care a cunoscut-o lumea.

71

VIAȚA IN FABRICI

Să încercăm să urmărim, după de- clarațiunile făcute de o parte din re- fugiații cu care am stat de vorbă, și viața ce se desfășoară în fabricile ru­sești. Urmărind viața acestora ne vom putea face o idee adevărată despre starea de lucruri din Rusia sovietică, fiindcă în numele acestor muncitori s’a agitat drapelul roșu al internațio­nalei și s’a așezat noua organizațiune socială cu care propaganda sovietică vrea să amețească lumea muncitoare, presentând situația din republica anar­hiei drept maximum de fericire umană, economică și socială.

Dintre cei cu care am vorbit, după refugiul lor de peste Nistru, unii au fost sinceri, alții poate că au vrut să

72

ascundă adevărul. Confruntările pe loc ne-au dus însă la o apropiere cât mai mare de adevăr. Am reținut punctele în care se mărturisia un deplin acord și am înlăturat tot lestul contrazicerilor pentru a ne înfățișa cât mai limpede frământarea sângeroasă în care se zbate muncitorimea rusă.

Organizarea muncii în fabrici s’a început în plină anarhie, pentru ca treptat să se injecteze cât mai multă disciplină și severitate, în special odată cu decretarea planului pe cinci ani. As­tăzi, foarte puțini muncitori trăesc bine și aceștia sunt privilegiații care militează în partidul comunist. Marea majoritate a lumei muncitoare o duce foarte greu fi­ind lipsită de cele strict necesare traiului.

S’a procedat prin restrângerea nu­mărului orelor de lucru la cinci pe zi și s’a ajuns apoi la munca silnică de câte șapte, opt și nouă ore pe zi, cu un repauz de o jumătate de oră la prânz. La aceste ore se adaugă și cele suplimentare pentru efectuarea

73

programului de lucru supraîncărcat din ultimul timp. Sovietele urmărind spo­rirea producției, fac abstracție de pu­terile de muncă ale individului căruia îi cere chiar sacrificiul sănătății și al vieței. Se muncește astfel și ziua și noaptea, printr’un sistem de rotație care nu ține seama decât de rande- ment, fără nici o considerațiune pentru dreptul la repauz al muncitorului. Șefii brigăzilor de lucru, care nu sunt de cât agenții guvernului, întrebuințează toate mijloacele pentru a obține un randement cât mai mare. Lucrătorul a devenit un adevărat sclav.

Toată lumea, la început, când regi­mul sovietic, prin propaganda lui extra­ordinară arătă binefacerile pe care do­rește să le impue muncitorimii a avut dreptul să-și facă iluzii. Pe zi ce trece însă lumea muncitoare se afundă într’o descurajare și desnădejde tot mai mare.

Muncitorul intrând dimineața în fa­brică își lasă acasă familia lipsită de cele trebuincioase. Femea este și ea

74

obligată să lucreze, dacă nu are copii, sau dacă copiii i-au tost luați de stat „sub ocrotire" spre a fi crescuți în comun.

Din punct de vedere al salarizărei nu se aplică un tratament egal pentru toți. Muncitorii sunt selecționați după însușirile și pregătirea fiecăruia. Unora li se plătește mai mult altora mai puțin. Criteriul este bunul plac al to­varășilor conducători. Astfel sunt mun­citori plătiți cu 90 de ruble pe lună, alții cu 150—200 ruble pe lună și chiar cu 400. Aceștia sunt așa zișii șefi de ateliere care au conducerea și supravegherea technică și politică a atelierului. In sfârșit vin inginerii în majoritatea cazurilor germani, cari primesc salarii atingând și 2000 de ruble lunar.

Executarea programului de lucru trebue să fie punctuală. Se fixează cantitatea de produs într’un anumit timp, și ordinul trebue executat, fără discuțiune, fără șovăire. Dacă uzina

75

este în întârziere în raport și cu pres- cripțiunile planului cincinal și cu alte uzine, se trimet echipe volante de lucru — așa zisele brigăzi model — care, împreună cu muncitorii respectivi ai uzinei vor desăvârși lucrarea or­donată.

Munca excesivă din fabrici sleiește zi cu zi forțele muncitorului.

Fiecare întreprindere este condusă, cu puteri aproape discreționare, de câte un comitet diriguitor, compus din trei membri, care au și o mare răs­pundere față de conducerea centrală a statului. Dintre aceștia trei, unul și anume directorul politic, are însăr­cinarea să vegheze la stricta aplica- țiune a legilor și regulamentelor so­vietice dar mai ales să exercite func­țiunea de polițist și informator. El raportează centrului atmosfera politică a întreprinderei.

Vine apoi directorul technic al în­treprinderei. Acesta trebue să fie in­giner, de naționalitate rusă. In sub­

76

ordinele lui sunt toți ceilalți ingineri folosiți de întreprindere.

In sfârșit, cel de al treilea din comitetul de conducere este președin­tele sovietului fabricei, al cărui aviz este obligatoriu pentru ori ce hotărâre s’ar lua în interiorul uzinei, fie în ce pri­vește lucrul, fie în ce privește viața muncitorului.

S’ar părea că avem aface cu un sistem convenabil muncitorilor din mo­mentul ce orice chestiuni care-i inte­resează, trec în prealabil prin sovietul fabricei reprezentat prin președintele din comitetul de conducere al acesteia. In realitate însă hotărârile se iau peste capul muncitorului și iată cum :

Se pune în discuțiunea sovietului uzinei o chestiune oarecare. Hotărârea sovietului devine obligatorie pentru pre­ședinte care trebue s’o susție și s’o impue comitetuluide conducere al fabricei.Când chestiunea respectivă ce urmează a fi pusă în discuțiunea sovietului trebue să-și primească soluțiunea pe care ar

77

vrea-o guvernul — soluțiune care ar fi în contradicțiune cu dorința munci­torilor din uzină — președintele so­vietului pune în așa fel problema încât să lase pe muncitori să întrevadă că nici o obiecțiune nu-i admisibilă. Pro­cedeul este oarecum ingenios. Preșe­dintele, după ce expune chestiunea, roagă pe cei care sunt contra să ridice mâna în sus. Cine ridică mâna, este notat și mai curând sau mai târziu — experiența a dovedit — consecințele nu întârzie să se producă. In felul acesta se pot lua hotărâri chiar contra inte­reselor muncitorilor, fără ca aceștia să poată obiecta că n’au fost consul­tați sau că s’a decis contra voinței lor.

Să luăm un exemplu : Direcțiunea politică a unei uzine, făcându-și soco­telile și constatând un deficit, vrea să opereze o scădere a salariilor. Se con­voacă sovietul uzinei și se pune ches- tunea în discuțiune. Cu sistemul de mai sus, toți muncitorii vor fi de acord că salariile trebuesc scăzute, deși sunt

78

salarii de mizerie. Guvernul central poate deci afirma sus și tare că nimic nu se face fără voința suverană a po­porului !

In modul acesta sovietele uzinelor acoperă „cu entuziasm“ împrumuturile de stat pentru reușita planului cincinal și-și sacrifică ultima bucățică de pâine „prin libera exprimare a voinței indi- viduale“.

La începutul revoluțiunei hotărâ­rile se luau prin vot invers: ridicau mâinile în sus cei care erau pentru; cei care erau contra rămâneau în mi­noritate. Inversându-se sistemul nimeni nu mai poate fi contra.

Pentru stimularea muncei se aplică două sisteme : pedeapsa și recompensa. Pedeapsa pentru muncitorii recalcitranți, leneși sau nespornici și recompensa pentru cei care dau dovada unui exces de zel. Printr’o vastă publicitate se aduce la cunoștința publicului uzinele cele mai vrednice și se denunță cele mai înapoiate. Se fac grafice ilustrând

79

mersul progresiv sau regresiv al pro­ducției. La intrarea tuturor uzinelor, fabricilor, întreprinderilor etc. se pun anumite embleme simbolizând avântul sau întârzierea. Celor mai sârguitoare întreprinderi li se conferă, emblema reprezentând un avion ; apoi în ordine descrescândă, un automobil, o loco­motivă, un măgar, o cămilă și un melc, Aceleași embleme se pun și pe ateliere, după stadiul în care se găsesc față de prescripțiunile planului cincinal.

Dar se acordă recompense și sub alte forme: ele sunt însă cu totul excepționale și de ele se bucură par­tizanii hotărâți ai regimului. Acestora, dacă sunt muncitori în vre-o uzină și dacă au rapoarte favorabile, Ii se dă câte o locuință cu atât mai conforta­bilă cu cât individul ocupă un loc mai însemnat în erarhia comunistă.

Pedepsele se dau fie imediat, fie la sfârșitul anului. Pedeapsa imediată este diminuarea rației de hrană sau dacă

80

vina este mare se avizează asupra pe­depsei de rigoare.

La sfârșitul anului, toți muncitorii unei întreprinderi dau sovietului fa- bricei socoteala faptelor săvârșite. So­vietul se pronunță fie asupra pedep­selor de aplicat fie asupra recompen­selor de acordat. Ca pedeapsă minimă este retrogadarea și perderea salariului temporar; ca recompensă se acordă avansarea în grad și în salariu.

Cu această ocaziune se varsă toată ura unora contra altora. Delațiunea lucrează activ. Și cine știe să pârască mai bine, înseamnă că a știut să spio­neze mai tare așa în cât merită în­treaga solicitudine a direcțiunei poli­tice, care acordă o deosebită aten­țiune acestui fel de a lucra.

A fost un timp în care accesul vizi­tatorului strein era interzis în orice în­treprindere sau fabrică. De câtăva vreme încoace însă sovietele au per­mis vizitarea unora dintre ele și anume a acelora pregătite în mod special în

6 81

vederea propagandei. In aceste între­prinderi, puține la număr, totul func­ționează în mod ireproșabil. Vizitato­rul pleacă cu impresiuni excelente des­pre progresele industriei sovietice. Dar în marea lor majoritate, aceste între­prinderi suferă de vițiul inițial al des- organizărei, ori-cât de mare ar fi dis­ciplina vieței interioare. In Rusia există uzine noi și uzine renovate. Renova­rea consistă numai în înlocuirea în parte a mașinilor aduse în acest scop din America. Comenzile de material în America se ridică la zeci de mi­liarde franci. Totuși aceste mașini nu sunt utilate cum trebue. Lipsiți de cu­noștințele tehnice necesare, muncitorii ruși mai mult strică de cât produc. Din această cauză au loc dese inci­dente între muncitori și conducere, incidente care sfârșesc cu sancțiuni destul de aspre pentru vinovății de­nunțați că sabotează prin acest mijloc planurile de refacere sovietice.

82

MIJL.0ACEL>E DE T*RAI

Dar dacă munca în fabrici se efec- tuiază în aceste grele condițiuni, apro­vizionarea muncitorului cu cele nece­sare traiului se face în mod detestabil. Ca și țăranul din colectivitățile agri­cole, muncitorul dela oraș nu-și poate procura cele trebuincioase de cât din depozitele de aprovizionare ale statului, pe bază de bon. Căci statul sovietic a luat în mâinile sale întregul comerț rusesc, și nu-1 exercită de cât în sco­purile politicei sale de așa zisă sociali­zare. Numai comerțul* ambulant de mărunțișuri se bucură de oare, care libertate. Toate celelalte magazine fiind rechiziționate în folosul și pentru uzul statului, au fost transformate în coo­perative de consum conduse de câte

83

un funcționar sovietic. De aci își pro­cură omul ce poate din cele trebuin­cioase. Dar cu ce preț și cu ce pre­țuri ! Cu prețul celor mai lungi aștep­tări. Coada celor care așteaptă este totdeauna atât de lungă încât trebuesc ceasuri întregi până ce omul ajunge să pue mâna pe ce-i trebue. Nu toată lumea așteaptă la fel. Sunt preferați membrii marcanți ai partidului, ingi­nerii și funcționarii sovietici.

Cât despre prețuri ele variază după capriciul fiecărui director-funcționar. Iar calitatea lucrurilor furnizate este inferioară, ca a tuturor produselor so­vietice.

Se întâmplă foarte des ca după lungi ceasuri de așteptare omul să nu găsească Ia cooperativă tocmai obiec­tele căutate.-Trebue să încerce la o altă cooperativă pentru ca nici acolo să nu le găsească. Sunt inconveniente care ar fi motivat suficient părăsirea acestui sistem defectuos de aprovizio­nare ; dar sovietele îl mențin, prezen­

84

tând pentru ele marele avantaj de a putea ține în mână un popor întreg de flămânzi.

Chinul zilnic al muncitorului nu s’a sfârșit însă odată cu lucrul. La eșirea din fabrică el este obligat să participe la diverse întruniri și conferințe. Ab­sența lui ar fi considerată drept o demonstrațiune fățișe împotriva regi­mului și ar atrage astfel sancțiuni destul de grele.

Există, ce e drept, unele orașe în care s’a acordat o mai mare atențiune vieței muncitorului. La Moscova, spre pildă, s’au construit case colective pentru unii muncitori. Viața aci este în comun. (Jn restaurant deservește o clădire. O slugă, căci există încă slugi în această țară de egalitate, servește mai multe familii. Ii lipsește însă muncitorului marea bucurie a copilului, confiscat și el, ca să zic așa, de către stat.

O situațiune și mai privilegiată o au inginerii. Pentru aceștia s’au clădit

85

case aparte departe de ale muncitori­lor de rând.. Ei duc o viață de abun­dență, sfidând mizeria celor de jos. Copiii lor trăesc în familie și nu duc ca alții giija zilei de mâine. Ingi­nerii sunt proprietari de automobile, iar soțiile lor sunt îmbrăcate foarte luxos.

Restul lumii muncitoare cere mereu pâinea care lipsește tot mai mult.

Și totuși lucrătorul este obligat să binecuvânteze binefacerile regimului sovietic. Și dacă n’o face, pentru el nu există scăpare. Retrăgândui-se li­vretul, i se tae posibilitățile de trai, fiind considerat afară din lege și tra­tat ca atare.

86

FAMIbl A

Familia și fericirea casnică nu mai există în Rusia sovietică. Au fost dis­truse odată cu venirea bolșevismului.

La început femeia era colectivi­zată ; după un timp însă i s’au re­cunoscut drepturi egale bărbatului, scoțând-o de sub tutela acestuia. In sens juridic căsătoria există. Ea este o simplă formalitate constând în înre­gistrarea la autoritatea respectivă a voinței celor doi soți de a se căsă­tori. Și pe cât de repede se efec­tuează o căsătorie pe atât de repede se și desface, prin simpla învoială a soților amândoi sau numai prin voința unilaterală a bărbatului sau a femeii. Concepția sovietică ce stă la baza acestei instituții este că femeea trebue

87

să joace și ea un rol social în vederea căruia trebue să i se rupă lanțurile legăturei juridice ce o fixează de cămin. Femeea legată de familie nu mai este de cât o femelă, așa s’au rostit doctrinarii comunismului. I se înlesnește totuși o formă burgheză de împreunare în vederea procreerei.

Căsătoriile, făcute în mod oficial sunt de altfel foarte rare. Oamenii se mulțumesc să trăiască în concubinaj. Cu atât mai bine ! Sovietele sunt pentru uniunea liberă și-i facilitatează reali­zarea. Căci de cele mai multe ori fruc­tul acestor împreunări dispare, și so­vietele au mare interes să fie așa.

In adevăr, populațiunea se înmulțește considerabil. Sovietele privesc cu ochi răi această continuă creștere și caută mijloace pentru a-i pune capăt. Mai ales că introducerea mașinismului a lăsat fără lucru un considerabil număr de brațe. Și atunci, de ce nu s’ar înlesni stârpirea noilor născuți? Că așa este o dovedește și faptul că sovietele au

88

legitimat dreptul la avort. Și nu numai că l-au legitimat dar și îl preconizează, făcând în acest scop o propagandă susținută prin ziare, prin radio și prin cinematograf. Dar de ochii lumei, bene­ficiul avortului nu poate fi atribuit fe­meii decât cu anumite formalități și printr’o anumită procedură în fața unui juriu, compus din bărbați și femei, că­ruia femeia care dorește să avorteze, trebue să expună motivele hotărârei sale.

Femeia deslegată de obligațiunile ei conjugale se dedă oricărei ocupațiuni, fiind supusă aceluiași regim militar pe care-1 suportă toată lumea. Sunt în Rusia sovietică mai multe regimente de femei. Cele mai multe sunt însă în serviciul poliției de siguranță.

Luptând cu greutățile vieței, și lip­sită de ocrotirea maritală, femeia a perdut sentimentele materne. Avortul și abandonul sunt cele două expresiuni ale acestei psihologii. Există un con­tingent numeros de copii abandonați de mamele lor. Acum câți-va ani, s’au

89

înregistrat vre-o 5—6 sute de mii de copii părăsiți. Astăzi numărul lor a di­minuat. Imprăștiați pe tot cuprinsul vas­tei republici, acești mici și nefericiți vagabonzi cerșesc la colțuri de stradă, sub ochiul indiferent al polițistului so­vietic. Numai unii au norocul să fie culeși și internați în vre-o colonie în­depărtată, unde primesc o educație în contradicțiune cu inclinațiunile nobile ale sufletului omenesc. Din ei sovie­tele vor face fanaticii apărători ai doc­trinei pe care s’a clădit improvizația politică actuală în Rusia.

Cât despre copiii muncitorilor, plu­gari sau industriali, aceștia sunt luați de lângă părinții lor și dați în îngri­jirea unor instituțiuni speciale. Statul exercită asupra lor un drept suveran, în vederea educărei lor în scopuri po­litice.

Lipsește astfel căminurilor fericirea intimității și a legăturilor de sânge rupte în mod brutal de o voință care nu cunoaște decât înaltele rațiuni de stat.

90

INTRE OAMENI seoși DIN LEGE ȘI BENEFICIARII REGIMULUI

Libertățile publice, în numele cărora au sunat goarna revoluționarii din Oc­tombrie 1917 aproape că au murit cu totul strivite sub călcâiul marelui re- gisor al... democrației revoluționare. Aceste libertăți sunt conferite, cu mare prudență și numai după considerațiuni de oportunitate politică. De ele se bu­cură nelimitat numai membrii partidu­lui comunist, recunoscuți ca atare de G. P. U. și cu oare care rezerve, băr­baților și femeilor ale căror caziere nu poartă semnul suspiciunei antisovietice. Marea mulțime însă suferă de lipsă de drepturi, după cum suferă de foame.

Din punct de vedere legal — pentrucă și această anarhie este legalizată în

91

coduri — există mai multe’categorii de oameni cari nu au drepturi civile și po­litice. Astfel sunt în primul rând preo­ții, puținii preoți cari mai sfidează an- ticrismul sovietic; apoi negustorii lo­viți de capitis diminutio fiindcă în­deplinesc un rol social în flagrantă con­tradicție cu concepțiunile socialismului integral care-i socotește mijlocitori ne­productivi și beneficiari ai trândăviei; cei câțiva proprietari de pământ, cula­cii, pe cari teroarea comunistă nu i-a putut încă îngenuchia și în sfârșit ofi­țerii fostei armate imperiale și funcțio­narii regimului țarist, cari sub nici un motiv nu pot fi considerați cetățeni activi, adică cu drepturi civile și po­litice.

Totalizate, aceste categorii de os­tracizați, însumează câteva milioane de oameni, declasați, nenorociți, în goană zadarnică după hrană, demora­lizați, fără sprijin, fără orientare și fără nici o speranță.

Nici copii acestora n’au drepturi

92

civile și politice. Li se refuză chiar hrana spirituală și culturală. Pentru ei porțile școalelor sunt închise. Numai dacă se fac lucrători în uzinele so­vietice și au o purtare conformă cu catehismul bunului revoluționar, ei pot fi reabilitați de Comitetul Central. Această reabilitare se acordă însă cu mare greutate.

In schimb, proletariatul dictează în întreaga Rusie. Proletariatul exprimat printr’un mănunchi restrâns de oameni care, sprijinit de baionete, și ocrotit de poliția secretă, conduce destinele celor 160 de milioane de suflete subjugate.

Gradele, în erarhia proletară se câș­tigă după statele de serviciu. Cu cât mai multe servicii s’au adus „ideii44 cu cât mai mult devotament s’a mani­festat față de mișcarea revoluționară, cu atât mai multe galoane umplu epoleții individului. Dar mai presus de toate, în cumpăna aprecierei, intră rolul jucat de individ cu ocazia dez- lănțuirei revoluțiunei din 1917.

93

Galoanele politice aduc cu ele și beneficii aparte. Devotatul sovietic se bucură de prerogative multiple.

Cuvântul de ordine care pornește de sus este ca adevăratul soldat devotat proletariatului, să propage crezul co­munist, prezentându-1 singurul cores­punzător aspirațiunilor umane.

94

VIAȚA HELI6I0ASA

Nici viața religioasă nu mai există în Rusia pravoslavnică de eri. Bolșe­vismul de astăzi a ucis-o.

încă de la izbucnirea revoluției au fost asasinați conducătorii duhovnicești, începând de la mitropoliți, episcopi și arhimandriți și sfârșind cu modeștii preoți dela țară. Măcelărirea acestora formează unul din cele mai tragice capitole ale primelor etape de bolșe- vizare. După uciderea acestora începe opera de dărâmare a locașurilor de rugăciune. Bisericile, sinagogile și mos- cheele au fost surpate din temelii. Azi nimeni nu se mai poate ruga dumne­zeului părinților săi. Semnul crucei constitue o crimă, iar rugăciunea este o provocare gravă. Mila a fost pros­

95

crisă. Bunătatea, ospitalitatea, com­pătimirea și celelalte sentimente creș­tinești au fost șterse și din vocabu­larul și din sufletul bolșevic. Cine își îndreaptă speranțele, spre mila cerea­scă, în clipe de grea încercare, săvâr­șește un delict reprimat cu ultima asprime.

Arhimandritul Almazov, fost rector al seminarului teologic din Kiev, ne-a înfățișat tabloul tragic al bieților cre­dincioși nevoiți să se lepede de Dumne­zeu. Acest venerabil cleric a fugit din Rusia după ce teroarea bolșevică săvârșise acest îngrozitor asasinat moral.

Cine simte nevoia să se roage, și această nevoie o simt nenorociții mai mult ca oricând astăzi în Rusia, trebue să aleagă între semnul credinței lui și temniță. Din bisericile existente altă dată n’au rămas de cât zidurile, sau pe alo­curi clădirea întreagă în care însă se adăpostesc vitele colhozurilor sau măr­furile cooperativelor de aprovizionare.

96

Inderdicțiunea credinței este cea mai cumplită suferință morală pe care o îndură milioanele de drept credin­cioși de dincolo de Nistru.

Inchipuiți-vă câtă umilință, câtă du­rere să-ți fie interzis a-ți mărturisi credința! Câtă durere să nu te poți împărtăși în clipele supreme ale vieței și să nu ai dreptul a-ți ridica gândul spre slava cerească 1

Din acest punct de vedere cred că nici cel mai convins apostol al cre­dințelor lui Lenin, nici cei cari au de­cretat prohibițiunea crezului creștinesc, nu poate renunța în adâncurile ființei lor, la necesitatea unei credințe reli­gioase. Și cu toate acestea, o voință diabolică, o preseverență tenace în­cearcă să ucidă în om acea sete a credinței care face parte din însăși structura adâncă a sufletului omenesc.

Credința în Dumnezeu vor bolșe­vicii s’o înlocuiască cu credință în idolii comunismului.

Poporul drept credincios a opus

977

o rezistență îndârjită contra distruge- rei bisericei. S’a vărsat mult sânge omenesc în încăerările care au avut loc între credincioși și anticriști.

Marile catedrale au fost transfor­mate în muzee antireligioase. Aci se poate vedea tot ceea ce ar putea contribui la un dispreț față de bise­rică. Sunt înfățișate tablourile perse- cuțiunilor religioase de altă dată și sunt evocate timpurile inchiziției.

De ce această luptă împotriva bi­sericei ?

Fiindcă este singura care are dreptul să revendice pentru ea dreptul de a propovădui iubirea între oameni, nimi­cită în sufletele unor indivizi robițiideilor înaintate ale nebunilor delaMoscova.

Când sovietele au constatat însăcă prin sânge nu pot înăbuși forța credinței au aplicat și aci sistemulpreconizat față de culacii cari nu voiau să intre în colectivitate. In consecință a scos pe preoți afară din

98

lege, adică, le-a răpit chiar dreptul la cartela de hrană. Iar credincioșilor întru Christos, cari nu vor să-și lepede credința, li se face viața imposibilă, fiind urmăriți la fiecare pas de agentul guvernului care-i denunță la cea mai mică abatere și-i supune unui regim de fiscalitate aparte căruia nu-i pot rezista.

99

ARMATA "ROȘIE

Pentru ca o mână de conducători să poată stăpâni cele aproape una sută șase zeci de milioane de suflete și să le „fericească" cu sila a fost nevoie, încă dela început, de organi­zarea unei armate, care să lucreze în acord cu indicațiunile guvernului so­vietic, prin intermediul unui organ de teroare, cunoscut sub numele G. P. U.

In special colectivizarea economiei naționale cu întregul ei cortegiu de suferințe mai ales în epoca debutu­rilor ei, când lumea căreia i se im­punea această experiență întrevedea cu groază rezultatele ei finale, cerea guvernului central sovietic o atitudine plină de hotărâre și o autoritate cu care să-și ’impue până la urmă toate

100

fanteziile representanților nouei doc­trine economice și sociale. Această autoritate nu o puteau avea de cât prin teroare. Iar ca mijloace de executare au fost organizate ghepeu-ul și armata roșie. Primul cercetează, spionează; a doua execută.

In fond însă toată Rusia este mili­tarizată, adică este supusă rigorilor militare și supraveghiată atent de or­ganele de siguranță ale statului care pătrund, prin multiple mijloace, în viața intimă a individului căruia i s’a în­cătușat toate libertățile și i s’au in­terzis orice manifestare care n’ar fi în concordanță cu principiile politice fixate de partidul comunist. Cine în­drăznește să facă cea mai mică opu­nere, sau să manifesteze cea mai neîn­semnată rezistență de opinii progra­mului de colectivizare este taxat de contrarevoluționar, calificare extrem de gravă, cu penalități tot atât de grave mergând în cel mai fericit caz, pentru delicvent, până la deportarea

101

în Siberia sau încarcerarea pe viață în una din numeroasele închisori so­vietice.

Din gura refugiaților cu care am stat de vorbă la Nistru, n’am putut culege prea multe amănunte asupra ghepeu-lui; o singură constatare am făcut doară și anume că numai pro- nunțându-se acest cuvânt, vezi în ex- presiunea de groază care-1 însoțește, toată teroarea pe care el o exercită dincolo. Ghepeu-ul și Ceka exprimă paroxismul cruzimilor prin ajutorul că­rora sovietele vor să-și atingă țelurile revoluționare.

In schimb am putut lua informațiuni precise despre armata roșie, bine în­țeles nu din cele referitoare la orga­nizarea și înzestrarea ei, ci din cele care permit a ne face o ideie asupra sentimentelor care o însuflețesc. Sol- dații refugiați mi-au dat amănunte pre­țioase vorbindu-mi de viața lor de cazarmă, de raporturile lor cu supe­riori, de hrana lor, de disciplină și de

102

• atmosfera în care soldatul roșu trăește și primește instrucțiunea militară.

Am putut face o distincțiune între armata devotată conducerei centrale, armată care lucrează în strânsă cola­borare cu ghepeu-ul, și armata cea­laltă care trebue să fie garanția inte­reselor de apărare ale țărei. Cea dintâi este o armată politică, formată din elementele cele mai devotate și ser­vind ca instrument de manevră în mâinile comisarului războiului. Ea se bucură de un regim excepțional, având drepturi și prerogative aparte. Pentru întreținerea ei se cheltuesc sume fa­buloase.

Restul armatei este lipsit cu totul de sentimentul patriotic, dar mai cu seamă de acela al datoriei. O disciplină as­pră, severă, reduce pe soldat la rolul unui adevărat sclav obligat să suporte un regim greu, și apăsător.

Nu există viață de camaraderie, fiindcă nu există sinceritate din pricina delațiunei frecvente în rândurile oști-

103

rei roșii. Cine-și spune păsul riscă să se dea întreg pe mâna călăului. Căci în Rusia sovietică nimeni n’are drep­tul să-i spuie suferința de teamă a nu fi considerat contrarevoluținnar. Sol- dații se spionează reciproc, se pârăsc tot așa și trăesc în neîncredere, unii față de alții și toți față de superiorii lor cari, câștigă cu atât mai mult me­rite cu cât știu să tortureze mai bine sub pretextul exercitărei unei autorități care altfel ar risca să slăbească.

Serviciul militar a devenit obligato­riu din primele clipe ale revoluției, când s’a înrolat în armata roșie toată drojdia societății dornică a exercita măcar așa, o părticică de putere. Du­rata serviciului militar, efectiv, este de doi și patru ani, după arme. Sunt ex­ceptați del a îndatoririle militare cei scoși afară din lege — preoții, comer- cianții, culacii, foștii funcționari și ofi­țeri țăriști— și copii acestora. In schimb ei sunt obligați să plătească impozite excepționale pentru această dispensă si-

104

lită de!a executarea serviciului miiitar.Cadrele ofițerești sunt formate din

fostele grade inferioare ale armatei imperiale. Sovietele pretind că au ast­fel o armată de valoare eșită din ma­sele adânci ale populațiunei. Sunt și ofițeri din fosta armată țaristă, dar aceștia sunt rare excepțiuni, și privesc numai pe aceia caii, încă dela izbuc­nirea revoluțiunei au trecut de partea răzvrătiților.

Pentru formarea nouilor ofițeri s’au înființat școli militare în care accesul nu-i îngăduit decât elementelor prole­tare, destinate mai mult să militeze ca agenți politici și spioni în rândurile oș- tirei. O școală centrală militară să-i zicem o școală de stat major, este sortită să dea ultima cultură ostășească fostelor grade inferioare ajunse azi la posturi înalte de comandă.

Ofițerii au uniforme pompoase, cu multe galoane și decorațiuni. Nu li s’a luat dreptul la ordonanță. Fiecare ofi­țer are deci la dispoziție, una, două

105

sau mai multe ordonanțe, pentru ser­viciile lui personale.

Legăturile se țin strâns între viața de cazarmă și cea de uzină. Una se completează prin cealaltă, căci în de­finitiv amândouă se reduc la același lucru : devotament sovietelor.

De altfel, regimentele sunt împănate cu civili, bărbați și femei cari înde­plinesc diverse oficii, dar cari în fond nu sunt decât agenții siguranței cen­trale, făcând legătura între aceasta și mersul interior al treburilor militare.

Sovietele își dau seama însă că ar­mata nu are calitățile războinice pe care vor să i le infiltreze, și că la prima mișcare, descătușarea din lanțu­rile dictaturei, s’ar produce fulgerător. De aceea, ele sunt foarte atente și înte­țesc acțiunea de pregătire sufletească, oferind armatei avantajă cât mai mari, cu sacrificiul celor mai mari cheltueli din bugetul statului.

Soldatul Krijinzki, refugiat de peste

106

Nistru îmi povestește viața lui de ca­zarmă. Este extrem de interesantă.

Viața în regiment este foarte rigu­roasă. Aceasta din pricina disciplinei oarbe ce trebue păstrată în viața de cazarmă.

Comandanții, mari și mici, acei care au legături cu sovietele și sunt înscriși în partid, au o situațiune privilegiată, care le dă dreptul să se poarte cum vor cu soldații. Mijloacele de constrângere sunt sălbatice. Demnitatea umană a dispărut. Soldatul este sclav. El n’are dreptul să se plângă și nici nu are cui. Cel care ar îndrăzni să raporteze un șef, se face vinovat de crimă și își primește pedeapsa. De aceea ra­porturile între șefi și subalterni sunt foarte încordate.

Chiar între comandanți sunt două categorii: unii devotați regimului, și care din această cauză se bucură de o încredere nelimitată din partea con­ducătorilor și alții nevoiți să suporte regimul, și care, fiind suspectați de

107

conducerea centrală au o situațiune destul de grea.

Pedeapsa nu cunoaște decât o gra­dație. Dela carceră, pentru cea mai neînsemnată abatere până la deportare în Siberia, pentru abaterile socotite grave. Ca abatere gravă este consi­derată orice nemulțumire contra deri­ziunilor luate de sovietul regimentului.

— „Noi am fost trimiși la Nistru, spune soldatul, ca să executăm niște fortificații din beton armat și cuiburi de mitraliere. Am lucrat multe zile și nopți în șir până ce într’o seară m’am hotărât să fug in România unde au­zisem că este o viață bună.

„Am fugit ca să scap de iadul de acolo.

„Primeam vești de acasă, dela pă­rinții mei care erau culaci, că viața este de nesuferit din cauză că li se luase tot avutul. Si poate că nu ași fi părăsit așa de ușor țara mea dacă un camarad nu mi-ar fi spus că pă­rinții lui au fost deportați în Siberia

108

pentru că opuseseră rezistență organe­lor sovietice când acestea veniseră să le ia și așternutul.

— Crezi d-ta, l-am întrebat eu, că se poate conta pe disciplina militară despre care mi-ai vorbit?

— Nu. Tot ce fac camarazi [mei este de frică.

In sufletele lor mocnește revolta, dar nu se pot mișca de teama teroarei, și mai ales de teamă că însăși familiile lor, părinți și copii, vor fi greu osân­diți. Cu G. P. U-l nu-i de jucat*.

103

PB0PA6AN DA

Evident că pentru a ascunde ome­nirii civilizate cât mai mult din ceea ce se petrece astăzi în Uniunea re- publicelor sovietice, și pentru a putea stăpâni mai ușor massele populare refractare regimului sălbatic aplicat de dictatura proletariatului, sovietete întrebuințează numeroase mijloace de propagandă în favoarea lor și a sis­temului lor de guvernământ.

Sume fabuloase se cheltuesc cu acest fel de reclamă sovietică înăun­tru și în afară. Este doară în joc nu numai soarta conducătorilor Rusiei de azi ci și aceea a Internaționalei roșii, care, având nevoie de cât mai mulți aderenți, trebue să fie înfățișată în lumina progreselor și umanitarismului,

110

uzându-se spre acest sfârșit de cel mai comod mijloc, minciuna, în toate domeniile și sub toate aspectele.

Propaganda formează astfel, după planul pe cinci ani, centrul preocupă­rilor sovietice. Propaganda trebue să acopere și haosul anarhic din Rusia sovietică și fiascul planului pe cinci ani, pentru a da lumii impresiunea că Uniunea sovietelor se consolidează.

In interior propaganda se face prin discursuri, afișe, presă, conferințe, radio, cinematograf, muzee și de la catedră.

Discursuri ocazionale se țin la răs­pântii, în fabrici, la întruniri și la teatru. Lucrătorul bolșevizat, adică cel salariat ca agent al sovietelor, își exe­cută, prin discursuri, una din cele mai importante obligațiuni.... cetățenești. El se adresează tuturor invitându-i să dea încredere și ascultare conducerei și să se sacrifice pentru reușita fan­teziilor economice și politice ale bolșe­vismului. Cetățeanul are obligațiunea

111

să asculte și să nu ripostez căci orice gest de dezaprobare este considerat ca infracțiune.

In fabrici se perindă zilnic tot soiul de oratori, și mașinile trebue să sto­peze în fața perorațiunilor agentului orator.

Dar, afară de această propagandă orală, există una prin scris, mai ales prin afișaj. Sunt faimoasele tablouri murale care înfățișează aspecte din ac­tualitate în comparație cu nenorocirile trecutului raportate în special la viața muncitorului rus. In aceste tablouri mu­rale variind în conținut de la o săptă­mână la alta, un singur lucru rămâne acelaș: figura tovarășului Stalin și a celorlalți șefi comuniști, după impor­tanța ce au dar mai ales după teroa­rea ce inspiră. Figurile acestora sunt încadrate în articole elogioase, ilustrând valoarea și opera lor socială, econo­mică și politică.

Afișele acestea sunt obligatorii în toate autoritățile, oficinele și instituțiu-

112

nile publice ca și în locuințele parti­culare, formând așa zisul , ,colț roșu“ destinat sfaturilor, îndrumărilor și ame­nințărilor sovietice.

In ultimul an de aplicare a planului pe cinci ani propaganda pe calea ta­bloului mural s’a intensificat. Ea chiamă toate energiije la luptă pentru succe­sul programului la lucru. Progresele realizate în timpul aplicărei planului sunt înfățișate prin grafice sub care se ascunde cea mai cumplită mizerie omenească. Se încearcă astfel a se strecura în sufletele îndoelnice credința în succsul desăvârșit al unui plan care în fond a dat greș pe toată linia.

Vine propaganda prin teatru.Spectacolele sunt precedate de câte

o mică expunere comunistă. Se înfăți­șează în rezumat rezultatele, la zi, ale planului cincinal. Imaginea lui Stalin predomină. La numele acestuia toată lumea trebue să se scoale în picioare și să aplaude. Cât despre spectacole, nu-i permis să se represinte decât

8 113

ceeace s’a trecut prin cenzura guver­nului. Filmele cinematografice au su­biecte comuniste și representarea lor este precedată de conferința de rigoare ținută de agentul comunist însărcinat cu acest oficiu.

Bine înțeles în fruntea mijloacelor de propagandă sunt ziarele și radiofonia.

Ziarele nu numai că nu se bucură de nici un fel de libertate, — orice cri­tică, fie ea cât de obiectivă nefiind îngăduită — dar sunt obligate să sprijine efectiv anumite campanii pentru înșe­larea opiniei publice. Din acest punct de vedere funcționează cea mai severă cenzură, codul penal sovietic prevă­zând sancțiuni aspre pentru ziarele care s’ar abate dela conduita impusă de guvernul sovietelor. Presa este toată oficială astăzi, întru cât riscu­rile publicității sunt prea mari pentiu ca cineva să se mai gândească a scoate, pe cont propriu, și pentru promovarea ideilor, vreun ziar.

Posturile de radio trebue să anunțe

114

„urbi ei orbi" că în Rusia sovietică de astăzi este adevăratul paradis pămân­tesc.

Acestor mijloace directe de propa­gandă ii se adaugă, pentru uzul strei- nătății și altele. Fondurile Moscovei lucrează mereu. Se cumpără ziare și conștiințe. Conștiințele cumpărate vor milita în favoarea sovietelor; ziarele cumpărate vor activa pentru gloria lui Stalin. Propaganda trebue însă să îmbrace cele mai înșelătoare forme. Altfel riscă să nu prindă. De obicei nu se face propagandă pe față, ci de­ghizată. Intr’un articol de ziar, care ar înfățișa o situațiune nefavorabilă Ru­siei sovietice trebue să se găsească ceva care să le fie de folos.

Pentru toate acestea, guvernul cen­tral sovietic dispune nu numai de fonduri importante, ci și de un întreg aparat funcționăresc, de care se folo­sește, fie ca să-și distrugă adversarii dinăuntru, fie ca să câștige tot mai mulți aderenți în afară. Această apa­

115

ratură este însă concentrată în mâinile lui Stalin, care și-a organizat-o în așa fel încât să poată doborî la pământ pe toți dușmanii săi personali și să ră­mână singur dictator peste întreaga Uniune a sovietelor. Este de ajuns să citez numele lui Trotzki, el însuși idolul de eri al bolșevismului, pentru a ne da seama de puterea discrețio­nară a dictatorului, în măsură să exi­leze pe fostul lui tovarăș de luptă. Ca și Trotzki ceilalți bolșevici de frunte, ispășesc pedepse pentru că i s’au împotrivit.

Prin mijlocul propagandei Rusia vrea să distragă omenirea dela adevăratul țel urmărit de soviete. Planul pe cinci ani având un caracter pur militar, pu­nând în primul plan industriile de război, trebue, cu orice preț distrasă atenția lumii civilizate, și de aceea sovietele nu pierd nici o ocaziune să proclame, în toate conferințele internaționale la care a fost admisă să participe, spi­ritul lor pacific și „dorința lor de a

116

vedea capitalismul strein trăind în pace cu comunismul rusesc".

In afară propaganda se face prin organele G. P. U-lui care servesc și ca instrumente de spionaj. Și dacă propaganda nu reușește sau întâmpină dificultăți, acestea trebuesc înlăturate.

Mâna spionului propagandist sovietic este totdeauna înarmată. Ea trebuie să suprime pe ori cine este considerat primejdios idealului sovietic.

Dacă într’o țară, agenții spionajului sovietic n’au putut determina măcar o frământare, dacă nu o mișcare so­cială, se trece la fapte. Sunt doborîți mai ales oamenii politici cari stânje­nesc manevrele revoluționare.

Democrația dacă nu este roșie, tre­buie să piară.

Naționalismul nu trebuie să mai aibă reprezentanți nicăiri. Cei ce se opun infiltrațiunilor comuniste au aface cu sovietele. Intransigența patriotismului integral este marele obiectiv al atacu­rilor anarhiei ruse. De aceea, atât în

117

Extremul Orient, cât și în apusul ci­vilizat al Europei fiara sovietică în­cearcă să se strecoare fără a fi ob- seivată, pentru ca apoi să-și arate dinții și ghiarele.

Franța a dat modestului medic Gor- guloff, ospitalitatea ei tradițională. Și „modestul medic“ dovedit a fi fost agent sovietic, a răpus apoi viața pri­mului magistrat al Republicei franceze, bunul și marele președinte Doumer!

118

SOAHTA INTELECTUALILOR

Cât despre intelectuali, aceștia luptă cu greutăți de neînchipuit.

Aceste elemente fiind considerate primejdioase scopurilor urmărite de so­viete au format primele obiective ale prigoanei roșii. Și atacul s’a dat în plin, fără cruțare, izbind toate catego­riile de intelectuali, dela vechii func­ționari ai fostului imperiu, până la ul­timul posesor al unei diplome de stu­dii. Martiriul preoților a mers paralel cu acela al învățătorilor și profesorilor. Toate celelalte profesiuni libere și-au dat tributul de sânge. Medici, arhitecți, avocați, ingineri și tot ceace în con­cepția bolșevică representa un pericol pentru organizatorii teroarei au fost suprimați.

119

Vânătoarea aceasta de oamenii a durat mai multă vreme până ce ulti­mul intelectual neînscris în partidul co­munist a dispărut.

Din vechea elită a intelectualității ruse nu mai există astăzi nici un exem­plar, afară, bineînțeles de cei refugiați în streinătate sau de cei care de ne­voie au capitulat în fața teroarei roșii.

Viața socială nu se poate dispensa însă de intelectuali, mai ales într’o epocă în care toate sforțările se în­dreaptă către reușită unui plan de nouă organizare. Acest lucru l-au înțeles și so­vietele care s’au văzut silite să improvi­zeze în grabă ceeace le lipsea. Insă se observă fenomenul că majoritatea aces­tor intelectuali devin adversarii regi­mului chiar din momentul în care se găsesc în posesiunea unui titlu sau a unei slujbe de cele mai multe ori re­tribuite cu salarii de foame. Căci în Rusia sovietică, dacă muncitorul nu mai contează, ce ar putea conta un biet intelectual considerat, nepro-

120

ductiv din moment ce nu-și pune în serviciul societății de cât capul, cru- țându-și brațele? In concepția sovie­tică este muncă orice se referă la ma­terie, la transformările ei în vederea satisfacerei unor nevoi practice ime­diate, ceeace nu se poate spune și despre munca intelectuală ale cărei rezultate nu pot fi pipăite de prota­goniștii analfabetismului instalat la con­ducerea republicei sovietice.

S’a desființat obligativitatea învăță­mântului primar. De altfel, cine ar mai putea întreține un copil în școală, când el singur nu are ce să mănânce?

La orașe, există încă școli primare dar nu sunt frecventate de cât de copiii oamenilor cu stare. Ceilalți va­gabondează, cerșesc și fură.

Sovietele și-au concentrat toată a- tenția asupra învățământului profe­sional devenit obligatoriu și pentru muncitorii din fabrici și pentru copiii acestora.

Elevul școalei profesionale, dacă nu

121

poate deveni niciodată un bun mese­riaș are cel puțin prilejul să se edifice asupra doctrinei comuniste, al cărui propovăduitor va trebui să fie de aci înainte.

Din aceste școli profesionale se re­crutează propagandiștii politici ai so­vietelor.

Puținii elevi cari se selecționează în aceste școli profesionale merg mai departe, spre Universități, care și ele nu sunt organizate de cât în vederea propagandei anarhiei.

Universitatea în Rusia sovietică nu este ceea ce ne-am obicinuit să numim astfel. Nici clădirea grandioasă, nici prestigiu, nici profesori, nici studenți. Cine vrea, chiar fără pregătire elemen­tară poate urma cursurile. In definitiv cum este profesorul este și elevul. Căci nici profesorii n’au pregătire. De aceea predarea cursurilor se sprijină pe metoda intuitivă și practică.

Amatorului de studii universitare nu i se fixează ore de curs. El poate

122

veni când vrea și poate pleca tot așa. Se ține seama de faptul că printre studenți sunt mulți muncitori care vin să urmeze, nu cursuri propriu zise ci conferințe ușoare însoțite de proecți- uni, de tablouri, dar mai ales de scene cinematografice de multe ori fără nici o legătură cu subiectul tratat.

Fiind un auditoriu lipsit complet de cele mai elementare noțiuni, Uni­versitatea sovietică este o adevărată școală primară. In școlile de adulți din celelalte țări europene se predau cursuri cu mult mai grele de cât în universitățile rusești.

De cele mai multe ori pe lângă fie­care universitate funcționează câte un muzeu în care se poate vedea tot ce interesează o industrie oarecare. A- ceste muzee sunt pentru uzul munci­torilor.

Ca să devii medic, n’ai decât să urmezi aceste cursuri. Se începe cu noțiuni de higiena, se trece la schele­tul uman, se face puțină anatomie și

123

medicul este gata. Statul chiar se gră­bește să puie mâna pe el ca să-l fo­losească acolo unde se simte nevoie. Căci în Rusia toți sunt militarizați: medici, arhitecți, ingineri. Ei sunt tri­miși dela un capăt la altul al țărei și nu pot ședea mai mult în acelaș loc.

Dintre așa zișii intelectuali, numai funcționarii sovietici o duc mai bine. Nu că ar fi mai bine plătiți ci pentru simplul fapt că nu prestează nici un ser­viciu, fără bacșiș. Posibilitățile repre- zentenților biurocrației sovietice de a exploata pe ori cine și ori cum, au sporit numărul acestor beneficiari ai comunismului. Mirajul îmbogățirei în­groașe rândul acestora.

124

La Nistru, armata sovietică ucide încă și astăzi frați de-ai noștri mol­doveni.

De sfintele Sărbători ale Paștilor, au căzut alte 300 de oameni, sub fo­curile de armă ale soldaților bolșevici.

Ziarele au relatat și această fio­roasă dramă desfășurată în clipele când credința fixează învierea Mân­tuitorului, după marile Lui suferințe pentru omenire.

In acea seară a Invierei, populațiu- nea satului Dubasari (Ucraina), vrând să sărbătorească în ascuns, sfântul eveniment religios, în casa unui locui­tor dela marginea satului, au fost surprinși de autoritățile sovietice, care după ce au arestat pe preot, au aver-

125

Uzat pe oameni că vor fi aspru pe­depsiți pentru această „crimă11.

Sătenii s’au supus încetând rugă­ciunea.

Dar în prima zi de Paști, auzind ei sunând clopotele din bisericele sate­lor noastre — căci comuna Dubasari este foarte aproape de Nistru — s’au adunat să se roage, într’o luncă din apropiere. Deodată au apărut mai multi grăniceri roșii, cari au cerut so­coteală sătenilor. Aceștia s’au retras înspăimântați. Vre-o 3—400 au con­tinuat însă, nu să se roage, ci să as­culte clopotele bisericilor noastre. N’a trecut mult și apărură vre-o 200 de soldați călări cari se năpustiră [asupra credincioșilor trecându-i prin sabie. In mai puțin de un sfert de oră lunca era acoperită de cadavrele celor mă­celăriți.

Și astfel, în timp ce la noi oamenii preamăreau învierea Mântuitorului, bol­șevicii dela Moscova își potoleau cru­

î 26

zimea sorbind din sângele nevinovat al moldovenilor dela Nistru.

*In reportajiile publicate de d. Geo

London în „Le Journal1' găsim explozia revoltei față de cruzimile săvârșite de guvernul sovietelor contra refugiaților moldoveni.

„Am văzut scrie Geo London. Fără patimă, fără idee preconcepută! Voi înfățișa, în mod obiectiv, fără ură și fără părtinire tot ce am văzut.

„Da; vreau să-mi stăpânesc nervii, să-mi stăpânesc durerea care mă apasă în fața spectacolului ce se desfășoară la Nistru.

Fără exagerare, fără vorbe mari, căci vorbele cele mai pompoase sunt zadarnice în fața unor asemenea lu­cruri, afirm:

„La Nistru se petrece o tragedie a cărei amploare nu o cunoaște toată lumea. In fiecare noapte nenorociții locuitori a Ucrainei, chinuiți de foame

127

și de teroare, fug spre Nistru, spre acest Nistru care nu separă numai Rusia de România, ci chiar civilizația lui Stalin de civilizația vechei Europe. In fiecare noapte grănicerii ruși trag asupra fugarilor sau îi ucid cu gra- nate; în fiecare noapte nenorociții cari încearcă să-l treacă spre România, sunt uciși. In fiecare noapte câte mame de abia se ridică, extenuate, pe malul românesc purtând în brațe trupul plă­pând al unui copil, ucis de glonț ?; câte femei riajung rănite, după ce au lăsat pe ghiață trupul soțului, sau câți băr­bați nu se aruncă în brațele sentinelei române, plângând: Nevasta, biqta mea nevastă, mi-au omorât-o“.

*

Sovietele continuă a ucide și a propaga în interior ura împotriva țărilor vecine, prezentându-le drept exploatatoare și tiranice. Nu se scapă nici o ocaziune fără a se infiltra în sufletele nenoro- ciților sclavi a sovietelor veninul acestei 128

dușmănii prin ajutorul căreia se nă- dăjduește într’o rostogolire a comunis­mului peste vechile așezări sociale de ordine, de libertate și progres.

Suntem denunțați ca popor barbar. Propaganda sovietică ne arată drept o țară în care domină teroarea, nesi­guranța vieței, foamea.

Transnistrienii, refugiați la noi, nu știu ce să creadă, în momentul când iau contact cu ospitalitatea românească acordată, cu aceiași căldură deopotrivă și fraților noștrii de sânge și nenoro- ciților de alte neamuri cari caută la noi un adăpost și o viață mai bună.

Numai când grănicerul român le în­tinde mâna și după ce autoritățile noastre le asigură o bucată de pâine și un căpătâi, își dau oamenii seama de noblețea sufletească a poporului român.

Este, din acest punct de vedere caracteristică și mișcătoare, cuvântarea pe care un transnistrian a ținut-o la Chișinău, cu ocazia serbărei zilei de 10 Mai, în fața autorităților noastre.

9 129

„ Transnistrienii — a spas el — prin umilul meu glas, mulțumesc poporului român și depun la picioarele Tronului de­votamentul, cu sacrificiul vieții lor, atunci când li se va cere. Scăpați din iadul bol­șevic, azi în cea mai măreață zi a țării românești noi vă mărturisim că nu am mai trăit până azi nici o zi din viața noastră mai frumoasă și mai fericită.

„Imbrăcați și sătul, noi semănăm azi a oameni; copiii noștrii, viitori soldați ai patriei românești, vă asigură dea- semeni prin noi de tot devotamentul; iar mamele ai căror copii au murit pe ghiața Nistrului străpunși de gloan­țele bolșevicilor, se găsesc în acest moment îngenuchiate pe lespedea So­borului, blestemând urgia barbată.

„Copiii, rămași orfani, îngenuchiați alături de noi, pe aceiași lespede, bles­temă și ei pe cei de dincolo cu toată puterea sufletului lor curat.

„Recunoscători fraților de pe cuprin­sul țării românești; recunoscători tu­turor acelora cari au sărit în ajutorul 130

nostru, recunoscător marei națiuni ro­mâne și înțeleptului nostru Rege Carol alll-lea strigăm din adâncul sufletului:

Trăiască națiunea română! Trăiască M. S. Regele Carol al II-lea“!“

Prin glasul acestui om deslipit de familia și de avutul lui, a vorbit marea durere a milioanelor de oameni care-și duc în spate crucea suferințelor celor mai grele.

Dar vechea civilizațiune europeană, a apusului opune, cu încredere, la gra­nița roșie a Nistrului, sufletul popo­rului românesc călit la cruntele suferințe a două milenii.

încercările Moscovei de a-și întinde tentaculele asupra noastră rămân za­darnice. Toată măestria pusă de soviete în aplicarea planului de răzvrătire generală, s’a lovit de rezistența noastră, de sănătatea noastră morală care res­pinge cu hotărîre toate mijloacele prin care ele vor să excite ura, și să spe­culeze suferințele trecătoare ale clipelor de față. Noi am respins aceste încer­

131

cări, anihilând acțiunea reprezentanților clandestini ai ghepeu-ului de a demo­raliza massele și de a slăbi forțele naționale, ca să-și creeze apoi teren favorabil agitațiilor prin care ar fi dorit să atingă definitiv țelurile Inter­naționalei a Ill-a. Noi am demascat toate uneltirile, am înlăturat orice ade­menire, am dat marele contraatac al bunului simț, al rațiunei, care repu­diază tentativele de înșelăciune sub care se urmărește realizarea marxis­mului integral, prin surparea bruscă din temelii a societății de astăzi.

La Nistru, așa dar, noi am zăgă­zuit puhoiul de sânge al teroarei so­vietice și am stăvilit orice infiltrațiune perfidă a curentelor anarhice.

Plătim, desigur scump, această re­zistență ; o plătim cu sângele fraților moldoveni și cu amarul suferințelor lor.

Dar ne fălim cu rolul nostru de apă­rători ai civilizației, deasupra căreia se agită tot mai neputincioși, pumnii plini de sânge ai dictatorilor roșii!