1

Valentin Marica NICOLAE BĂCIUŢ - CINA DIN CUVÂNT

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MARICA, VALENTIN Nicolae Băciuţ - CINA DIN CUVÂNT/ Valentin

Marica - Târgu-Mureş: Editura Nico, 2009 I.S.B.N. 978-973-1728-62-9

Coperta de Nicolae Băciuţ EDITURA NICO TÂRGU-MUREŞ,

str. Ilie Munteanu nr. 29 Apărut 2009

Copyright © Valentin Marica 2009 Toate drepturile rezervate

Lector Nicolae Băciuţ Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuţ

Format 16/61x86, Coli tipo 9 Tiparul executat la

S.C. INTERMEDIA GROUP S.A. Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr.57

România

3

Valentin Marica

Nicolae Băciuţ – CINA DIN CUVÂNT

EDITURA NICO

4

5

LAUDATIO NICOLAE BĂCIUŢ Ca să nu comitem erori, vorbim despre Nicolae Băciuţ aşa cum îl întâlnim în istoria mai îndepărtată sau recentă a literaturii române. Prin cei care o scriu – el e cuprins în judecata critică a reputaţilor Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Steinhardt, Alex Ştefănescu, Marian Papahagi, Petru Poantă ş.a.m.d. - dar şi prin îndreptăţita, nu mai puţin demnă, apărare a propriei valori, Nicolae Băciuţ are loc la masa onoarei, nobleţei şi preţuirii istoriei literaturii române.

Legenda spune că în fiecare seară când Profetul Templului de la Delphi trăgea porţile striga: Pindar Poetul poate veni la masa lui Zeus.

Din felul în care Nicolae Băciuţ îşi are fixat locul în literatura română, desprindem cuvintele de apreciere. Exemplaritatea trudei sale literare este cuprinsă în 60 de cărţi; opera sa fiind o bibliotecă, nu cu cărţi de raftul al doilea. Muzeul de iarnă, Memoria zăpezii, Nostalgii interzise, Casa cu idoli, Manualul de ceară,

6

Solstiţiu la Echinox, Singurând, Pleoapa lui Homer definesc o scriere lirică distinctă a Generaţiei 80. Antologia Anotimpul din colivie, „poeme nealese”, este o carte unică, cum unic este proiectul O istorie a literaturii române contemporane în interviuri. Alături, ca dovezi de unicitate, stau paginile de publicistică: Între lumi, Anotimpul probabil, Curs şi recurs, Oglinzi paralele, Zonă liberă, Muntele Athos din Muntele Athos, Sacru şi profan în Ţara Sfântă, Umbra apei, Arheologia clipei, Maşina de citit, La răsărit de apus. Ce imagine plină a scriitorului şi cât de stimulatoare. Acum, când vorbim, tineri scriitori aşteaptă în salonul prieteniei şi exigenţei lui Nicolae Băciuţ cu manuscrisele debutului; copii îl aşteaptă să le editeze revistele şcolare, artişti plastici, să le tipărească albumele, biserici, să le cuprindă în documentare istoria, concursuri de literatură, să le jurizeze şi să le cuprindă în antologii palmaresul, sate, să intre în modestele lor biblioteci, locuri de renume, să intre în colocviul lor de idei. El poate fi foarte repede profesorul, cel care ştie să se întâlnească cu alţii, să împartă, să corecteze, să pretindă, să formeze, să convingă, precum Montaigne în eseurile

7

despre prietenie, că noi trebuie să fim noi şi el să fie el. Nu loveşte cu măciuca orgoliului în personalitatea celorlalţi, dimpotrivă, o stimulează înspre ce poate exprima ea mai semnificativ. Cartea aceasta e foarte rară...

În asemenea date creşte timpul scriitorului şi omului Nicolae Băciuţ, un solitar, cum mărturiseşte, mereu tânjind după solidaritate; sau după ceea ce Constantin Noica, vorbind despre Eminescu, numea ritmica fiinţei? Mereu în rodire, cum ar spune Nicolae Steinhardt.

Biografia lui Nicolae Băciuţ se verifică, de la absolvirea Facultăţii de Litere din Cluj, specialitatea română-engleză, până la răspunderea profesională şi umană de astăzi, prin ritmica unei îndârjiri în a-i da Cuvântului orizonturi nebănuite. Scriu ca şi cum aş respira, se confesează Nicolae Băciuţ. Astfel, în urma scriitorului, timpul durează; căci îi încredinţează adevărul, frumuseţea şi autoritatea Cuvântului, fiinţa acestuia, ceea ce la Heidegger e tetrada cer-pământ-divin-uman. Nicolae Băciuţ este scriitorul care îşi scrijeleşte Cuvântul până şi în palmă, pentru ca atunci când ne strânge mâna să ne apropie de pământul, dar şi de cerul Cuvântului.

8

Nu este doar scriitorul în intimitatea creaţiei. Este scriitorul cu puternic rol în cultura română şi, mai departe, scriitorul cu atitudine în cultura română; pe care n-o consideră sub nicio formă, precum unii confraţi, o cultură mică, fără şanse la universalitate. Profesiunea de credinţă a lui Nicolae Băciuţ nu oscilează, doar şi-a nuanţat, prin ani, sangvinitatea. A fost director de şcoală, redactor al revistei Vatra, corespondent al Televiziunii Române şi membru în Consiliul de Administraţie al acestei instituţii de presă, iniţiatorul primei edituri mureşene postdecembriste, Casa de Editură Alpha, director al revistei Alpha, redactor-şef al Editurii Tipomur, cadru didactic asociat la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, jurnalist bursier în SUA. Este directorul Direcţiei pentru Cultură Mureş, redactor cultural la cotidianul Cuvântul liber, redactor-şef al revistei Vatra veche, publicist-comentator la Mesagerul de Bistriţa, deputat în Adunarea Naţională Bisericească, director al Editurii Nico, colaborator permanent al Societăţii Române de Radiodifuziune. În fiecare dintre aceste rostiri, scriitorul vrea să edifice idei culturale, să apere vocaţia scriitorului,

9

nu o dată ameninţată de precaritatea lumii, să rafineze dezbateri în jurul fenomenului literar-cultural, să revigoreze limbaje ale artelor, să echilibreze şi să limpezească stări de spirit. Nicolae Băciuţ a sporit orginalitatea şi viabilitatea manifestării culturale mureşne şi naţionale prin programe de excepţie : Simpozioane pe tema restaurării patrimoniului bisericesc, vernisaje în centre culturale importante, între care vernisajul Expoziţiei de Artă Bisericească de la Ministerul Culturii şi Cultelor, lansări de carte în ţară şi în străinătate, Tabăra de pictură Millenium de la Sovata, Concursul de Poezie Romulus Guga, Concursul de Poezie şi Eseu Serafim Duicu, Concursul Naţional de Poezie Religioasă Credo, Tabăta de pictură şi sculptură în sare de la Praid, Tabăra de sculptură în lemn Interart de la Muzeul Etnografic din Reghin, Saloanele de carte mureşeană de la Reghin, Târnăveni, Târgu-Mureş, colecţia de carte Poeţii oraşului, seria de volume Repere culturale târgumureşene, Tabăra de artă plastică Icoana din fereastră de la Lăpuşna şi Tabăra Crucea din fereastră de la Topliţa Română. Fiecare dintre aceste secvenţe devin date de naştere în biografia scriitorului,

10

lângă cea dintâi, 10 decembrie 1956, din Chintelnicul Bistriţei-Năsăud, loc ce i-a dat lui Nicolae Băciuţ temeinicie, vibraţie poetică şi o hărnicie rar întâlnită în a aşeza literatura, arta, cultura, dar şi preţul vieţii, la loc potrivit. Locul natal, locurile de învăţătură, ale profesiei şi ale vieţii i-au scris cu literă mare nu doar numele propriu, ci şi felul de a fi; generos şi lucid în a percepe, a intui, a simţi, a privi, a descoperi, a avea puncte de vedere, a nu demisiona moral în faţa timpului; înţelegând că e bine să te simţi glorios, dar e bine să ai şi îndoieli.

Am scris acest laudatio cu litera eseului, gândindu-mă că fiinţa celui despre care scriu are, pe lângă respiraţia sacră a poeziei - metaforic privind lucrurile - densitatea eseului. Voi încheia în această cheie stilistică. Hirsch, reprezentant Gallimard, întâlnindu-l pe Emil Cioran, l-a întrebat ce mai face . Filozoful i-a răspuns : M-am retras din lume! Subit, Hirsch are următoarea replică: Dar, lumea s-a retras din Dumneavostră? Dacă Nicolae Băciuţ s-ar îndepărta de mirajul Cuvântului şi tentaţiile ideilor culturale, atât de mult a exprimat în câmp literar-cultural, atât de ingenios şi de plauzibil a

11

adunat vârste şi talente, încât lumea nu se mai poate retrage din biografia lui. Îi preţuieşte prea mult vrednicia şi curajul luminii. Este poate cel mai discret, dar cât de cald, elogiu. Adăugăm doar că scriitorul are 53 de ani.

VALENTIN MARICA, Sărmaşu, 28 august 2009, la acordarea titlului de „Cetăţean de onoare” al oraşului Sărmaşu

12

CINA DIN CUVÂNT

Călătoria orfică a lui Nicolae Băciuţ, „printre lucruri gravide de semne”, cum ar spune acad. Eugen Simion, continuă într-o „carte cu prieteni” – Solstiţiu la Echinox, un adagiu al anului poetic, cel cu 13 luni, căutându-se şi regăsindu-se în 13 comentarii plastice.

Nicolae Băciuţ îşi întâlneşte 13 poeme cu 13 artişti plastici pe care i-a „sărbătorit” în Galeria Fortuna din Târgu-Mureş: Lucia Călinescu, Adrian Chira, Mariana Şerban, Mircea Moldovan, Vasile Grama, Ion Şulea, Maria Gliga, Victor Datu, Radu Ceontea, Florin Strejac, Ion Petru Pop, Gheorghe Mureşan şi copilul Costina Zehan; „convieţuirea” este inevitabilă. Anul 2001 a fost pentru Nicolae Băciuţ unul al iniţiativelor culturale şi plastice.

În Solstiţiu la Echinox, Nicolae Băciuţ comprimă şi, în acelaşi gest, dilată timpul – coincidentia opossitorum. „Cobor din timp în anotimp”, spune poetul; anotimpul, în citirea noastră, fiind echinoxul clujean, iar timpul – solstiţiul. Şi echinoxul şi solstiţiul sunt naşteri; „cum iar şi iarăşi m-aş mai naşte”; cu aceeaşi

13

„memorie a zăpezii”, Nicolae Băciuţ a publicat un volum intitulat Memoria zăpezii.

Trezirea de sine a poetului se repetă. Acum este altceva; iar acest altceva este luminescenţa în memorie, în sedimentul amintirii. Echinoxul e „foarfecele de iarbă” (o altă metaforă pentru Echinox e „ziua de Paşti”), ajustând, fără clamare, solstiţiul – „foarfecele de iarbă taie în zăpadă table de legi” – pentru o nouă ordine: „Legi pentru pietre, / pentru regi, / pentru păpuşa fără ochi”.

Poetul descoperă alte sensuri. Poate chiar le ridică într-o stare latentă pe cele primordiale. Actul poetic aşează lumea într-o juxtapunere eliberatoare: „De-aici încolo moartea e un fulg, / de-aici încolo ora ninge”. Între „zi” – viaţă şi „noapte” – moarte, poetul este mai aproape de noapte (vezi şi poemul Jumătate)

Trezirea de sine, aici, e durerea de a fi, nu strigată, cât răbduriu interiorizată: „Mă mai uită o zi / şi-aduce aminte de mine Înaltul…”.

Dicţiunea lirică e ca piatra de râu. Expresivitatea poetică, înaltă, e la unison cu tensiunea lirică: „Mă mai uită o zi, / şi-aduce aminte de mine o noapte / Cifra unu / în somnul

14

lui şapte”. Versurile sunt ale poeziei pure. Dinspre echinox spre solstiţiu, timpul are

disjuncţii: „Cineva aruncă un zar, / Cineva ghiceşte în iască…” sau „Nimic nu mai începe, / totul se desparte, / Jumătate de zi, / În jumătate de noapte”. Poetului îi rămâne, ca gest autoritar, degetul arătător; originală şi surprinzătoare metaforă: „Degetul tău cel de temut, / Miez în coaja oului mut”.

Ordinea lumii iniţiată, „iar şi iară” de poet, e periclitată. Lucrurile trec în opusul lor: „iată că e iarnă vara”. Sublim, poetul alege invocaţia divină: „Înfiază-mă, tu, Doamne, / până dincolo de toamne”.

Periplul poetului adastă metafora iernii: „Voi închide uşile / şi voi scrie toată dimineaţa/ despre ierni şi oglinzi retrovizoare”.

Finalul volumului ţine de biografia poeziei, de poemul ca întruchipare a idealului absolut, cum îi comenta N. Steinhardt poezia în Tribuna din 1986. Poetul nu-şi leapădă cununa cu spini, ci cu ea se aşează la „Cina din cuvânt”, pe când timpul se sparge şi firav apucă din el ce poate…

(Cuvântul liber, nr. / 2001, p. 6)

15

SEMPER FIDELIS

Despre talentul ca taină şi despre pericolul de moarte al depersonalizării scriitorului; despre oribilitatea suspi-ciunii în viaţa literară, puterea discernământului în critică, semnele însingurării şi ale fricii scriitorului; despre curaj, bunătate, laşitate,

cuviinţă, denunţ, invidie, inteligenţă, luciditate; despre fenomenul poetic optzecist sau „ţâşnirea spre libertate”; despre teroarea în literatură, batjocorirea valorilor literare, primejdia compromisului; despre aderarea la comunism, prin grabă şi necunoaştere; despre comunism ca generator de laşităţi, şmecherii, năpaste; despre dogma în literatură, cuvioşia făţarnică, prostia biruitoare, răbdarea convulsiilor istoriei care

16

înfrigurează, irită şi îmbolnăvesc; despre libertatea încăpută pe mâna nerozilor, premergătoare de haos, făcându-l pe om fantoşă şi locuitor al iadului; despre scrisul ca plăcere şi caznă; despre memoriile ca literatură, discreţia literară, „parantezele” în evoluţia unei culturi, posteritatea lui Noica, integrarea lui M. Eliade în cultura română, experimentul literar, poezia ca muncă negrăbită; despre soarta sinei; despre a nu te teme de moarte; despre declinul Occidentului sau hotărârea acestuia de a se sinucide; despre amestecul, în scrisul literar, a lucrurilor remarcabile cu cele ca „apa de ploaie”, când lipsesc: strunirea, reflecţia, respectul şi guvernează: clişeele, fleacurile, repezeala, ciornele, lozincăriile şi capcanele modelor; despre a fi treaz în literatură.

Un altar de idei, în litera şi legea Monahului de la Rohia; în ( şi din) sfinţenia sa; în convorbirile cu Nicolae Băciuţ din volumul Între lumi, ediţia a 3-a, revăzută, Editura Dacia, 2006. O carte a devoţiunii. Pentru ideea de sfinţenie, Steinhardt avea, cum mărturiseşte Al. Paleologu, „o devoţiune, o închinare pe care, de fapt, ar trebui s-o avem şi noi...” Nicolae Băciuţ

17

aşează această „închinare” în dreaptă socotinţă. Intervievează un spirit protector, credinţa ca fericire, exigenţa ca valoare umană, risipirea de sine a Sfântului „ocrotitor pentru cei care trebuiau ocrotiţi”, dându-ne, cu bucurie şi religiozitate, cartea preţuirii. Îi citeşti paginile, îi asculţi vocile, îi respiri vecernia..., învăţând, pe de rost, Scrisoarea către un tânăr poet, din bătrâneşti-copilăreştile spuse ale Sihastrului. Adresându-i-se lui Nicolae Băciuţ, „cu statornică, aleasă şi devotată afecţiune, al d-tale semper fidelis”, Steinhardt reia, la 26 mai 1987, ideea lui Maiorescu şi a lui Păstorel Teodoreanu, că scrisul e boierie, apropiind enunţul, cu probitate, de tărâmul poeziei. „Dar ea nu este numai boierie, ci şi produsul unei munci neplictisite, negrăbite, intense. E inspiraţie, desigur, dar şi îndelungată trudă. Am citit multe volume de poezie în ultimii zece ani. Şi am putut constata că, în ciuda bunăvoinţei şi prieteniei care au stat la baza lecturii mele, foarte multe nu-s câtuşi de puţin vrednice a se numi poezie. Superficiale, conformiste, uşuratice, false, scrise la repezeală, publicate fără a fi atent revăzute şi regândite, reprezintă o uriaşă masă de rebuturi...” Aceeaşi

18

idee este exprimată în interviul din 28 iulie 1987, despre „apărarea şi prezentarea omului modern” şi despre autenticitatea ca sinceritate şi curaj, nefăţărnicie şi nesimulacru : „... autenticitatea nu se defineşte, ea se simte. Oricare cititor câtuşi de puţin avizat îşi dă imediat seama dacă scriitorul scrie (conştient sau inconştient) după şablon, indicaţii, modă ş.a.m.d. ori de la sine...” Nicolae Băciuţ simte, cu respect şi dragoste, autenticitatea vieţii şi operei Monahului; în căutarea căii spre sine. Nu „justeţea” destinului vieţii şi operei în cultura română e invocată în gestul editorial, ci smerenia şi veghea lor. Cu atât mai mult, cu cât Nicolae Băciuţ i-a cerut Monahului binecuvântarea ca dialogurile şi paginile de corespondenţă să se transforme într-o carte, neîngăduind, precum ilustrul său Interlocutor, minciuna şi compromisul. „Nu admit pentru nimic în lume adaosuri ori schimbări de sens”, scria Steinhardt, cel, de altfel, obişnuit cu opreliştile. Cel care, consemnează Nicolae Băciuţ, ar fi mâhnit de tabloul receptării literare de azi. Steinhardt aprecia „lumea de bună calitate”, îi admira pe oamenii civilizaţi, în genul lui Eugen Lovinescu, manieraţi, iscusiţi şi serioşi.

19

Interviurile şi scrisorile, adunate cu ardere şi eleganţă, sunt însoţite, în această ediţie 2006 a volumului Între lumi, de un jurnal scris de Nicolae Băciuţ între 21 august 1986 şi 6 iunie 1988, la fel de răspunsurile la ancheta literară N. Steinhardt şi generaţia 80, iniţiată de revista „Mişcarea literară” din Bistriţa. Sunt paginate şi 3 dialoguri cu apropiaţi ai Monahului, Al. Paleologu, Mircea Oliv şi Ioan Pintea, autentificând rafinamentul cărţii. Abilitatea publicistică a lui Nicolae Băciuţ îi face reverenţă cititorului. Parcurgem o carte vie, despre cel care trebuie să aibă, acum, ca altădată, un public viu, în stare să dobândească, dăruindu-se; fără vicleşug, precum Natanail...

Frecventa Cenaclul „Sburătorul”, Camil Petrescu i-a fost primul cititor, avea pseudonimul Antisthius, folosea des cuvântul indelebil (cu valoare „de neşters”), îl cita mereu pe Gide, făcea urări de genul: „Dumnezeu să-i roureze sufletul!”

Am reintrat în aura textului. Conspectul de lectură încă nu are punctul final... (Cuvântul liber, 2006)

20

APROAPE DEPARTE

Într-un timp, credem, al deprecierii interviului literar, Nicolae Băciuţ susţine, printr-un nou volum, prestanţa acestui gen publicistic. Corpusul de interviuri din Anotimpul probabil, 1995, Curs şi recurs, 1997, Oglinzi paralele, 1998, şi, recent, din volumul Aproape departe, definesc reporterul în accepţiunea călinesciană: „…este un intelectual, un scriitor şi totodată un om de studiu.” „Rolul” de a întreba în cărţile de interviuri ale lui Nicolae Băciuţ, capitol dintre cele mai ilustrate într-o posibilă istorie a interviului, urmează celui de a cunoaşte, a dori să comunici ceva semnificativ şi necesar. Reporterul ştie că George Călinescu a scris despre poezia lui Aurel Rău şi interviul cu mentorul de la Steaua începe cu acest detaliu (p.64); ştie că Ioan Pintea îşi ia măsura vieţii şi a cărţilor din exemplaritatea lui N. Steinhardt şi întrebările de reporter se apropie de această realitate (p. 61 – 62); ştie că Ion Vlasiu l-a întâlnit pe Lucian Blaga şi interviul se desfăşoară şi pe această idee (p.88).

Prin studiu şi talent, prin consecvenţă („câtă viaţă atâta gazetărie”, spunea undeva

21

Nicolae Băciuţ) este unul dintre cei mai inspiraţi descoperitori ai subiectelor de interviu literar. În Aproape departe, prin cele 17 interviuri, merge, din nou, în vârful piramidei: Augustin Buzura, Mihai Cimpoi, Nicolae Manolescu, Aurel Rău, Mihai Sin, Ion Vlasiu, Vasile Andru etc., atestând date esenţiale din biografia culturală a 17 ani, între 1982 – 1999, panoramă a gândului civilizator şi a cordialităţii scriitoriceşti. Interviul, în opinia noastră, este cordialitate literară, căci, altfel, cum ar stârni frumuseţea povestirii. Nicolae Băciuţ îşi captează ingenios, neprecipitat, îngăduitor, interlocutorii, prin dialoguri dense, fluide, învieri ale cuvintelor, în care nu este doar reporterul, ci şi comentatorul, criticul, cititorul avizat. Mizanscena se desfăşoară după ştiinţa şi abilitatea întrebărilor, însumând inspiraţie, bun simţ, relevanţă, opinie personală.

Nicolae Băciuţ nu-şi măguleşte, prin jocuri demagogice, interlocutorii. Este sobru şi, detaliind deontologia severă a valorii, nu se autoplagiază în registrul interogativ.

Volumul Aproape departe s-ar putea numi „Cartea celor 170 de întrebări”, rânduite suplu, cu ritm, de unde viabilitatea interviurilor. Axul

22

reporterului nu este nicidecum conjunctural. Interviurile trăiesc prin subiecte esenţiale, permanente, nedevalorizate. Dacă ar reface acum interviurile din anii 1980, reporterul ar adresa aproape aceleaşi întrebări, ce ţin tot de moralitatea interviului şi pilda lui de limba română. Nicolae Băciuţ este, în interviuri, cum ar spune Ion Caraion, înconjurat „doar de aluatul imaterial şi misterios al conştiinţei; o conştiinţă, socotim, care se înmulţeşte prin ea însăşi. Între cel care întreabă şi cel care răspunde, nu pot semnala, în volumul Aproape departe, niciun dezechilibru al comunicării, nicio factologie. „Le style c’est l’homme”. Dictonul se verifică în întrebări de genul „Când consideraţi că un poet s-a rătăcit în viaţă şi în literatură?” (din interviul cu Nicu Caranica, p.38), „Ce poate însemna prejudecata, prudenţa, în poezie?” (din interviul cu Aurel Rău, p.67), „Cine şi ce poate atenta la timpul de scris?” (din interviul cu Mihai Sin, p.74), „Se poate vorbi de o ’gâlceavă’ a prozei cu lumea?” (din interviul cu Grigore Zanc, p. 108).

Aproape departe este, în domeniul interviului, invincibile argumentum şi prin modul iscusit prin care reporterul reverberează

23

amănuntul biografic al interlocutorului. Faptul că Viorel Mărginean este născut în acelaşi an, 1933, cu Nichita Stănescu, îi sugerează reporterului întrebarea : „Se poate vorbi şi în arta plastică de o generaţie ’60?” Un asemenea demers de ramificare ideatică, deloc sofisticată, doar surprinzătoare, ţine de arta interviului. (Cuvântul liber, nr. / 2001)

24

VITRALIU SAU ÎMPĂRŢIREA CU REST A… POEMELOR

NOASTRE

Antologia de poezie Îmblânzitorul de timp, realizată de Nicolae Băciuţ, intră cu adevărat în chestiunea zilei, fiind dovada cordială a apărării poetului; o apărare la timpul potrivit, căci atunci când gloria vine prea târziu e cenuşă…

Noua carte a Editurii Tipomur are ca primum movens actualizarea actului poetic. Cei 16 poeţi mureşeni antologaţi îşi prezintă ultimele creaţii, acele versuri de dată recentă, prin care înduplecă timpul, întreţinând (ca pe un concept operatoriu) ziua poeziei. Antologia, cu excepţia câtorva trădări, mărturiseşte concomitenţa între inefabilul foii de manuscris şi al celei tipărite, acele vieţuiri în ultimele texte ce vorbesc despre edificarea biografiilor literare. Din acest punct de vedere, antologia de poezie mureşeană Îmblânzitorul de timp (cu numele de graţie şi de asanare, după numele unui poem al Danielei

25

Cecilia Bogdan) îşi asigură date certe de originalitate. Supleţea antologiei şi credibilitatea ei pot veni, de asemenea, din această idee de cenaclu. Prin forma mentis, antologia este şi o carte împotriva urii. Energii pseudo-culturale se zbat să prolifereze ideea nimicirii unor biografii poetice, în chiar momentul autorităţii lor. Ultimele poeme ale lui Zeno Ghiţulescu, Iulian Boldea, Cristian Stamatoiu, Lazăr Lădariu, Aurel Hancu, Silvia Obreja, Mariana Cristescu, Magdalena Dorina Suciu sau Nicolae Băciuţ, cuprinse în antologie, alături de cele aparţinând ultimelor volume ale mai tinerilor sau mai înţelepţilor Răzvan Ducan, Sorina Bloj, Dumitru D. Silitră, Mugurel Puşcaş, Viorica Feierdan şi Daniela Cecilia Bogdan reprezintă aria curriculară a efuziunii lirice, respingerea egolatrismului şi a emfazei, a expresiei ştrengăreşti atât de lipită de sufletul unora. Poeţii antologaţi nu conciliază cu zgomotul poeziei, este adevărat, nici cu absenţa lirismului profesată astăzi sau standardizarea strâmbătăţii cuvântului. Antologia Îmblânzitorul de timp atestă, fără ierarhii rigide şi păguboase (mai bine o împărţire „cu rest” a poemelor), insurgenţa şcolii de poezie

26

mureşeană în numele bunului-simţ. Cu centrii tensionali la Târgu-Mureş, Reghin şi Târnăveni, şcoala de poezie mureşeană, în viziunea şi disponibilităţile ei, nu ucide nici flori, nici ochi, nici buze, nici morminte… Un punct de reper este antologia Îmblânzitorul de timp, proiect al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Mureş, prin consecvenţa faptei culturale pe care scriitorul Nicolae Băciuţ o încredinţează timpului.

(Cuvântul liber, nr. 251 / 23 decembrie 2003, p.6)

27

„…VIAŢA NI SE-MPARTE” SAU DESPRE NOBLEŢEA

EXPRESIEI Alb pe alb este

astralul unei biografii poetice; al acelui moment în care lucrarea prin cuvânt îşi desluşeşte, generic, despovărarea: „Nu e nici viaţă, nu e nici moarte, / totul rămâne închis într-o carte”. Versul e în ordinea lui sacră. Irepetabila biografie a poetului intră în respirările Marelui Tot: „viaţa mea nu mai este viaţa mea…” (Într-o elegie, dintr-un alt volum, Nicolae Băciuţ dizertează despre felul în care putem să-l respirăm pe poet).

Venind dinspre învolburarea fiinţei, dinspre esenţialul ei, Alb pe alb este numele lucidităţii poetului, fluxul şi refluxul cuvintelor care, în călătoria orfică printre lucrurile gravide

28

de semne (cum ar spune Eugen Simion), ştiu să semnifice: „doar cuvântul, doar cuvântul / îmi deschide iar mormântul…” Versurile sunt confraterne rugăciunii austere a gândului. Alb pe alb îl aşază pe poet la cina cuvintelor, căci „ni se mai dă un anotimp, ultimul…”, în desenul întrepătrunderii engramelor vieţii şi ale morţii. Viaţa multiplică moartea, iar moartea este o altă viaţă: „Alb pe alb, / viaţă pe viaţă” sau „moartea este dimineaţă”. Albul aglutinează metaforic vieţile (o viaţă şi cu a morţii două, spune proverbul), întruchipând, în biografia poetului, punctul de plecare şi punctul de sosire: „Sunt un om de zăpadă / de la alb până la alb”. Reverbul dureros al fragilităţii fiinţei amprenteză volumul, fiind şi firul intim de legătură cu celelalte volume de versuri din creaţia lirică, remarcabilă, a poetului Nicolae Băciuţ.

Poetul aşteaptă Judecata de Apoi. Introspectiv, acesteia îi premerge Judecata de Acum: „Sunt un fel de a ierta / fără-a mai păcătui”. (Într-o altă pagină a liricii sale, Nicolae Băciuţ numeşte poezia păcat „cu voie, fără voie…”). În acest „schimb de anotimpuri”, frustrările nu sunt pe deplin eludate. Poetul are

29

„aripă de ger”, iar „iarba încă e rugină”. Alb pe alb este şi transcripţia imposibilităţii lumii de a înlătura contrariile, a suferinţei în dezbaterea interioară a ideilor – „din ce cenuşi să mă ridic?” – , a tragicului fiinţei de a nu putea fi doar ea, fără celălalt, fără raportarea la demiurg, om, zenit ş.a.m.d.

Poetul vesteşte, în arpegiul albului pe alb (volumul a fost editat în decembrie 2002, cu solemnitatea tainei colindului, şi, credem, nu este întâmplătoare data naşterii unei cărţi), într-o profesiune de credinţă, cea a încărunţirii cuvântului, a „tablei înmulţirii”, prin care, stilistic, semnele poetice intră într-un joc grav, al permutărilor (Nordul e Sud, noaptea e zi etc.) sau în cel paulinic, al înjumătăţirii întregului (jumătate de viaţă, jumătate de zi etc.) probând nobleţea expresiei poetice: „Cu o jumătate de gură / îmi spui adevăruri, / cu o jumătate de viaţă mă minţi, / cu o jumătate de zi îmi spui noapte, / soare cu dinţi,/ îmi spui oră de iarbă, / secundă de lut, / cu o jumătate de moarte îmi spui început”.

Volumul Alb pe alb are şi o addenda, 13 poeme dintr-un alt volum de versuri, Solstiţiu la Echinox, invitaţie subtilă pe care autorul o face

30

cititorului de a-i fi citite noile versuri în relaţie cu cele publicate anterior. Biografia poetului se defineşte prin întregul operei, mai ales că, „din când în când, câte un monstru înghite poezia…” – scrie Nicolae Băciuţ în volumul de publicistică Zona liberă.

(Cuvântul liber, nr. 1/ 2003, p.3)

31

OMILII LA MUNTELE ATHOS Firul Ariadnei în călătoria spre Muntele Athos este înfrângerea Minotaurului; fiinţa călătoare (homo viator), răscolită în năvala transcendentalului (ce greu e să te mistui în Fiinţă, spunea Emil Cioran) se despovărează de ispită, pătrunzând în scenografia cerului; căci cerul este, aici, criteriul evaluator al binecunoscutului şi necunoscutului. De data aceasta, Muntele Athos nu mai e visul, simbolul de dincolo de orice realitate, ci, în relaţii de semnificaţie cu „lumina din lumină” sau „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, devine „Muntele Athos din Muntele Athos”. Astfel se poate rezuma jurnalul de călătorie la Muntele Athos al lui Nicolae Băciuţ, o carte scrisă la „cald”, sub patrafirul unde spovedania iese din înfloriturile stilistice (notaţiile lapidare pe care şi le impută autorul sunt justificate), pentru a fi linia de cursivitate şi de reverberaţie într-o experienţă unică. Autorul jurnalului (sau al documentarului?) este mai mult decât cronicarul unui pelerinaj. Într-o „carte de stări”, visul premergător îşi estompează febrilitatea unduirii,

32

ca apoi să irumpă, Muntele Sfânt din evaziunile gândului şi cel din realitate unindu-se, coexistând în numele unui timp deasupra celui fizic; numit de autor al „îndepărtării şi liniştii”. Nicole Băciuţ filtrează locurile fără de egal ale Athosului, unicitatea spirituală a acestora, în arderea interioară a unei iniţieri fundamentale, vegheate cu bună ştiinţă de inocenţa şi smerenia care duc spre un Munte Athos al eului ca spre o opera aperta; căci pelerinul constată, cu uimire, că abia a reuşit să ridice vălul de pe Muntele Sfânt, că acesta „are multe să-mi spună, eu am mai multe să-l întreb.” Pelerinul este scriitorul, mireanul, laicul, dar cu privilegiul de a avea la stânga şi la dreapta lui teologi ai Alba Iuliei, al căror glas e diriguitor; cuvintele IPS Andrei au, pentru cel copleşit la Athos de cerul căzut pe pământ, netezimea braţului îndoit sub cap pentru starea de odihnă. Cu atât mai mult cu cât laicul se află mereu la răscrucea neofitului: „Merg eu oare pe Muntele Athos ca un răzvrătit sau doar ca un nedumerit?” „Muntele Athos din Muntele Athos” are curgerea epică a romanului şi acel captatio benevolaentie al genului. Afli, in crescendo, cum

33

în timpul domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare începe istoria Athosului cu primele sale mănăstiri, Vatopedu şi Xeropotamu, care este punctul de plecare al monahismului în forma sa organizată, prin întemeierea în anul 963 a Mănăstirii Lavra de preacuviosul Atanasie Athonitul, cum de peste un mileniu republica monahală cu Careia şi Dafne, lucind de umbletul pelerinilor, cu uscăciunea pietrei, vegetaţia pitică dar şi roditoare, cu cele mai multe icoane făcătoare de minuni din lume şi cu cele mai multe moaşte ale sfinţilor, întruchipează dimensiunea interioară copleşitoare a ortodoxiei, redescoperirea iubirii aproapelui într-un timp al însingurării şi rătăcirilor cum este timpul nostru prezent. Peisajul geografic şi cel spiritual este văzut de jurnalist prin ochiul interior scrutător înspre păpastia păcatului. Un evantai al întrebărilor domină eul neabsolvit de răul lumii, dar căutător de izbăvire; este biserica o fiinţă vie? Pierderea esenţialului va putea fi atenuată prin modele de credinţă? De ce femeile nu au voie să calce pe Muntele Athos? Presiunea turistică evidentă pe Muntele Sfânt nu va ameninţa sensul esenţial? Au fost înregistrate ratări ale ascezei de

34

tip athonit? Nu este periclitat mediul spiritual al Athosului tocmai prin reorientări ale Uniunii Europene? Există o teamă a zdruncinării ortodoxiei la Muntele Athos? Cartea lui Nicolae Băciuţ este una a întrebărilor, venind din anvergura trăirilor princeps, din colocviul interior ce le amplifică acestora relieful, dar şi din neliniştea celui ce caută mereu sensul: „Cât poate reţine un jurnal din trăirea unei astfel de călătorii?”

Jurnalul individualizează, între superlative absolute, locul în care cuvântul românesc este cel mai aproape de Dumnezeu, Schitul Prodromul, numele marilor slujitori ai ortodoxiei la Muntele Sfânt, între aceştia Părintele călugăr Iosif şi Părintele călugăr Dionisie de la Chilia Sf. Gheorghe din Colciu, român de 94 de ani, tezaurele culturale, între care cele 17 mii de manuscrise de la Mănăstirea Vatopedu, documentele care atestă rolul lui Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu în zidirea spirituală a Athosului, dar şi prefacerile zilei, imaginile postmoderne care încarcă spaţiul sacru cu detalii lumeşti. Nu este de

35

loc întâmplătoare relatarea pelerinului despre hotărârea de a îngenunchea şi săruta lespedea de piatră a Muntelui Sfânt la întâlnirea cu acesta, gest nelăsat în voia lui de zgomotul turistic din jur; cel răpitor de intimitate: „Mi-am reprimat pornirea de a îngenunchea, pentru că aş fi părut ridicol şi nimeni n-ar fi înţeles raţiunea gestului meu.” Nu este singura undă de tristeţe a autorului. Măreţia şi straneitatea locurilor îi dau celui ce le însumează în cuvânt mărturisitor, euharistic, punct de echilibru, îndoieli metafizice, percepţii inedite ale vieţii şi rostului omului pe pământ, până la reîntoarcerea în vastitatea visului, acolo unde îşi cere drept de apel revelaţia: „Muntele Sfânt e mai mult decât Sfânt…”

Părintelui călugăr Iosif numeşte Athosul locul „cu mai multă credinţă…” Nicolae Băciuţ răsfiră în pericopa sa de la Muntele Athos această reflecţie, sugerând că un alt drum spre miezul acela de cer („mistikos”) va desluşi mai mult spre dreaptă povaţă. (Cuvântul liber, 2004)

36

DREPTUL LA TIMP... Un critic literar spunea că pe Nicolae Băciuţ l-a ales poezia. Parafrazând, am spune că l-a ales şi interviul. După volumele de interviuri literare, sugestiv intitulate Anotimpul probabil, Curs şi recurs, Oglinzi paralele, Aproape departe, Babel după Babel, Zona interzisă, Nicolae Băciuţ semnează cartea celor o mie de pagini, O istorie a literaturii române contemporane în interviuri.

În cele două volume ale lucrării, sunt cuprinşi 30 de ani de interviu, demersul autorului, inspirat, elegant şi provocator, ieşind în calea deprecierii celui mai expresiv şi mai nuanţat gen publicistic. Căci, abuziv, sunt numite interviuri orice conversaţii sterile, acreditate, cu emfază, ca pagini-titlu, de autori bicisnici.

37

Nicolae Băciuţ, în această panoramă a interviului, defineşte autoritar şi nuanţat genul şi importanţa lui culturală, reprezentând accepţiunea călinesciană a reporterului : „un intelectual, un scriitor şi totodată un om de studiu…” Interviurile literare sunt, de data aceasta, căi de acces spre biografii scriitoriceşti de primă mărime, deschise cu calmul moral pe care autorul clasic îl are faţă de personajele sale; precum Nicolae Breban în Confesiuni violente.

Înainte de prima întrebare, Nicolae Băciuţ îşi cunoaşte subiectul, îi preţuieşte valoarea, îi exprimă unicitatea, neascunzându-şi dorinţa de a afla, în continuare, detalii şi subtilităţi. Florin Mugur susţinea că în realizarea unui interviu bun „ trebuie să ştii să scrii, să citeşti şi să fii curios.” Autorul Istoriei …în interviuri, un curios sincer, este concomitent cititorul avizat, criticul, eseistul, regizorul abil al unei comunicării semnificative. Fiecare întrebarea apare cu rolul ei determinant în desfăşurarea interviului, trădând felul semnificativ în care este purtată, reformulată, în gândul reporterului. Înainte de a-i adresa lui Eugen Simion întrebarea: Pe ce credeţi că se bazează detractorii lui Nichitra Stănescu atunci

38

când îi demolează opera? , Nicolae Băciuţ face o inspirată şi elocventă incursiune prin pagini critice, oprindu-se la Plânsul continuu de Ion Caraion, în care Nichita Stănescu e contestat categoric. De asemenea, ca preambul al întrebării, invocă dialogurile cu Nichita Sănescu în care acesta califică delaţiunile ca fiind manifestări ale celor care nu mai pot iubi. Întrebările reporterului, de fapt întrebările scriitorului adresate scriitorilor, cu încărcătura lor ideatică (posteritatea scriitorilor, excesele criticii literare, curajul în literatură, sinceritatea criticului literar, polemica literară, conştiinţa de scriitor, profesionalismul scriitorului, destinul romanului românesc etc.), nasc dialoguri atractive. Interviul devine dezbatere, colocviu de idei sau pagină de jurnal. De multe ori, interlocutorii, interesaţi de interviu, se prezintă prin datele mai puţin cunoscute din biografia lor, ce ar putea aparţine doar jurnalului. Noutatea este unul dintre meritele interviurilor realizate de Nicolae Băciuţ şi ţine, credem, de acea cordialitate scriitoricească în care se desfăşoară interviul. Reporterul îşi captează ingenios, cu îngăduinţă, dar şi cu exigenţă, interlocutorii, cu bun-simţ, răbdare, relevanţă,

39

originalitate şi amiabilitate. Nu-şi măguleşte interlocutorii, este sobru, pentru că nu are în faţa acestora complexul de inferioritate al lecţiei neînvăţate. Întrebările euristice surprind de fiecare dată prin supleţea lor şi prin ceea ce Arthur Hailey numea meşteşugul de echilibrare. Când consideraţi că un poet s-a rătăcit, în viaţă şi în literatură ? – îl întreabă Nicolae Băciuţ pe Nicu Caranica. Sau, o întrebare adresată lui Mircea Tomuş : Ce înseamnă prudenţa în critică ? Sau , din interviul cu Mircea Ivănescu : Aş vrea să vă întreb ceea ce japonezii l-au întrebat pe Ioan Alexandru – Ce este în adâncul inimii dumitale ?

Fiecare interviu este revelator, compunând un spectacol în care scriitorii sunt deopotrivă „personaje şi autori”, cum consemnează Petru Poantă pe coperta cărţii. Interviurile lui Nicolae Băciuţ prezintă o viaţă literară vie, definită prin frumuseţe ideatică, diversitate şi bucurie sacră. Gabriela Adameşteanu, Eugen Barbu, Ana Blandiana, Augustin Buzura, Mihai Cimpoi, Gheorghe Grigurcu, Romulus Guga, Monica Lovinescu, Mircea Ivănescu, Florin Mugur, Ioana Em. Petrerscu, Marin Sorescu, Nichita

40

Stănescu, Eugen Simion, Mircea Tomuş, Ion Vlad, Ion Vlasiu, alături de alte zeci de nume, vin să depună mărturie despre vocaţia scriitorului şi nevoie de pace a scrisului. De la l’interview d’analyse la l’interview portrait, Nicolae Băciuţ acoperă performant tipologia interviului literar, într-o orchestrare ce-i dă acesteia ritm inconfundabil, claritate şi reverberaţie. Interviurile, însoţite de fiecare dată de „aluatul imaterial şi misterios al conştiinţei”, de lumina talentului şi credinţa în cuvântul ce devine istorie literară, ilustrează ceea ce Mc Luhan numea tehnologia clarităţii. O istorie a literaturii române contemporane în interviuri are cursivitatea paginilor vii, încărcate de firescul vieţii, frumuseţea mărturisirilor şi verosimilitatea profesiunilor de credinţă ale celor peste o sută de scriitori intervievaţi. Nicolae Băciuţ a încredinţat tiparului imaginea (poate) a celei mai întinse şi mai grăitoare reuniuni scriitoriceşti, menite să consfinţească dreptul la timp ( citez numele unei anchete iniţiate de Nicolae Băciuţ în anii 80) , peste umbra paradisului în destrămare. (Cuvântul liber, 28 aprilie 2005, p.5)

41

PORTRET ÎN... ALB*

Portret după autoportret este un brand literar al lui Nicolae Băciuţ; arta plastică îl poate invidia…

Nu este prima dată când scriitorul ne surprinde printr-un titlu de carte. Numai că, dacă altădată titlurile se desfătau şi în îmbieri ludice (altfel, cum şi-ar spori poetul frumuseţea?), de data aceasta portret după autoportret aşează pe şevaletul cuvântului doar gravitatea unui timp liric; mărturisitor despre 50 de ani de viaţă ai poetului, care îşi sporeşte umbletul cu încă o ardere sau, cum ar spune Nichita Stănescu, îmbogăţeşte vederea, auzul, mirosul, pipăitul şi gustul lumii. În relaţie cu acest puzzle poetic al simţurilor, noua carte a lui Nicolae Băciuţ este un reper, fixând, într-o sintaxă poetică austeră, vederea, auzul, mirosul, pipăitul şi gustul încărunţirii timpului; înflorirea lui cea mai expresivă. Dacă în Nostalgii interzise, Ed. Columna, 1991, albul tâmplei îi era străin poetului, volumele de versuri următoare poartă, în fracul lor, metafora albului pe alb, a unui anticipat portret în… alb. La vernisarea de acum

42

a acestuia, poetul înmănunchează lacrimă, rană, nume, ploaie, orizont, sămânţă, umbră, somn, cuvânt, iarnă, ochi, în solemnitatea secundei în care are loc îngenuncherea pe pagină de carte, cel mai pur gest dintr-o biografie lirică; în această ipostază, poetul, Fiul unei Preacurate Maici, în căutarea Îngerului care să-l zămislească perpetuu, simte cum toate liniile portretului său se pierd în albul inefabil: …pe urmele mele/ vine valul/ şi Dumnezeu / se ridică din mare (Poem cu privire spre mare). Timpul fizic se estompează, îşi leapădă trupul (în volumele anterioare întâlnim imaginea timpului suspendat sau a timpului oprit), portretul luându-şi linia şi culoarea din afectivitatea iubirii: Îţi scriu scrisori în care tac/ şi clipa redevine veac. Iubirea îi naşte cuvântului trup şi-i repetă poetului propria naştere, în comuniunea zilei cu noaptea sau a florii cu fructul, fiind semnul de carte între argint şi oglindă,/ între iarnă şi cuvinte,/ între secundă şi minut,/ între fluture şi lampă,/ între sfârşit şi început… (Semn de carte ). O nouă ordine instituie cel care vede prin mâna iubirii şi face cuvântul să respire din împerecherea lucrurilor cu inversul lor, până la vis, aplanând ultragiul

43

vieţii: vulpea e lup,/ sora mi-e frate; sfârşitul îţi e început ; albul e negru,/ negrul e alb; copilul meu îmi e părinte; până când vara-i iarnă-ntreagă; cu tine răsărit în care-apun; primăvara-n iarna care vine; dimineaţa e seară; înăuntru eşti afară. Aceste permutări dau unicitate construcţiei poetice şi orientează, ingenios, unghiurile de lectură.

Poetul învesteşte, sugestiv, secunda cu rolul de a-i ancadra portretul: De tine fug şi nu am unde - / sunt lacrima unei secunde. Volumul începe sentenţios, numind poezia lecţia / de anatomie/ a/ unei secunde. Este secunda revelatoare, fasciculul proiectat pe avatarurile eului liric, cea care-l eliberează pe poet din rănile iernii, când chipul acestuia e doar cuvânt: ca o duminică/ mă-ntorc/ în săptămâna fără patimi, / cu timp cu tot (Cu timp cu tot) , dar şi cea care-l reîntoarce in damnatio: dar eu mă întorc şi scriu/ cu aceeaşi mână/ cu care refuz să scriu,/ cu aceeaşi viaţă cu care refuz să trăiesc (Acum e clipa). Portretul după autoportret nu-şi ascunde cutele frunţii. Înrămându-se în vers, spunându-şi sieşi şi altora ce a lăsat timpul în raiul cuvintelor şi cum va aduce secunda

44

schimbarea la faţă, Nicolae Băciuţ îşi caută înfrigurat şi senin eul : Tu, Nicolae, de tine fug,/ ca de o umbră fără trup;/ dacă n-aş fi privirea ta,/ din tine-aş vrea să mă rup (Alt Nicolae).

(*Portret după autoportret, de Nicolae Băciuţ, Editura Tipomur, 2005) (Cuvântul liber, 17 ianuarie 2006)

45

ÎN CREŞTEREA TIMPULUI...

Publicistica lui Nicolae Băciuţ este din nou în rodire; cum ar spune N.Steinhardt. Volumul Trecut provizoriu, apărut la Editura Tipomur din Tg. Mureş, mărturiseşte despre ritmul alert în care scrie şi publică Nicolae Băciuţ, cu credinţa că

publicistica îi dă libertate cuvântului; pe care niciun alt gen nu o egalează. Mai mult, scriitorul crede că mărturiile sale pot fi o unitate de măsură a vieţii, luându-i timpii morţii şi nuanţându-i neastâmpărul.

Trecutul provizoriu al scriitorului Nicolae Băciuţ este un panopticum al actualităţii culturale; în care notorietatea se întâlneşte cu derizoriul, luciditatea cu fleacul, nobleţea cu clişeele. Publicistul, căruia îi repugnă demisia morală, în faţa clipei, consemnează semnificativ, cu nerv, cu bătaie lungă, avataruri şi

46

graţii, în pagini de comentarii, interviuri, anchete literare, însemnări, flash-uri, dar şi în tablete cu referire la Rebreanu, Steinhardt, Caragiale, Elie Miron Cristea, Al. Paleologu, Mihai Ursachi, Aurel Rău, Gheorghe Şincai, sau în genericul evenimentelor culturale. Nicolae Băciuţ citeşte semnele realului în afişe de librărie, în achiziţiile de carte ale bibliotecilor publice, în debuturi literare, în programele editurilor, în date aniversare ale istoriei literaturii române sau în fenomenul Echinox. În curgerea cotidiană, publicistul caută nu doar informaţia nudă, ci şi încărcătura spirituală, care-l plasează pe interlocutor între înţelesurile lumii. Publicistul identifică, în propria-i mirare, unicitatea clipei şi apoi o mărturiseşte publicului; „pentru că scrisul nu trebuie să fie strigăt în pustiu, ci trebuie să aibă un destinatar, trebuie să aibă ecou...” În mărturisirile şi mărturiile sale, Nicolae Băciuţ este şi îngăduitor şi neiertător, este prompt, precis, cu picătura acidă în vârful peniţei, dar şi cu vocabulele bucuriei, când faptul cultural are substanţă ideatică şi vibraţie emoţională : „Am stat faţă în faţă cu Aurel Rău, în prag de sărbători de iarnă, în 1985, sub pavăza icoanelor din casa

47

din Cluj, a lucrărilor de artă, o colecţie demnă de un cărturar de talia sa. Am dialogat despre poezia şi traducerile sale, despre Steaua clujeană între lumile unei vieţi literare agitate mereu de valurile ideologice ale vremii.” Publicistica lui Nicolae Băciuţ are cursivitate şi, de fiecare dată, exprimă o atitudine culturală. Sunt pagini de publicistică în volumul Trecut provizoriu ce poartă, cu verosimilitate, titlurile: Legea de partea lui Lucian Blaga, Feţele provinciei, Puterea de a renunţa, Dispreţ faţă de valoare şi cultură, Sandwich cu scriitori, Cacialmaua premiilor literare, Uniunea Scriitorilor - o ficţiune necesară. Trecut provizoriu este încă un jurnal al scriitorului Nicolae Băciuţ, scris, fără a se lungi la vorbă, sub ochii noştri şi lăsat deschis ochilor noştri, în creşterea timpului, spre îndreptarea culturii. (Cuvântul liber, 2006)

48

POEME NEALESE În volumul de publicistică Zonă liberă, Nicolae Băciuţ ne invită la o gravă reflecţie: din când în când câte un monstru înghite poezia. În calea monstrului, poetul aşază, acum, pentru a-l intimida, volumul de poeme nealese, antologia Anotimpul din colivie (Editura Tipomur, 2006).

În judecata de azi a poetului, versul este păcatul, cu voie sau fără voie, iar poetul un fel de a ierta; poetul în alb (sunt un om de zăpadă / de la alb până la alb), căutându-i versului ordine în sacralitate. De la poemele din volumul Muzeul de iarnă, la cele din Memoria zăpezii sau din volumul Portret după autoportret, este trasat drumul poeziei de la alb la alb, de la albirea sau înălbirea cuvintelor, la albirea sau încărunţirea

49

poetului, când totul e dominat de esenţa cuvântului : Acum văd totul. Acum aud totul (Epistolă 1). Timpul şi tâmpla încărunţesc deodată, impregnate de poiesis, întâmpinând spada albului adânc de crin.

Dacă teritoriul liric în Muzeul de iarnă este uimirea (Dar unde oare începe viaţa mea?), volumele următoare exprimă descoperirea poemului care-l scrie pe poet şi solemnitatea secundei în care are loc cel mai pur gest dintr-o biografie lirică, acela al îngenuncherii pe pagina de carte. Traseul liric de la alb la alb autentifică aflarea îngerului care să-l zămislească pe poet perpetuu, să-i repete propria naştere, să-i amplifice auzul şi văzul în călătoria orfică pe care acad. Eugen Simion o numea „gravidă de semne”. După ritualul sobru al intrării în poem, poetul aclamă anotimpul miezului sau al sensului : Vine o zi când rânjetul e asemenea unui zâmbet /peste care se scrie sentinţa... (Ars poetica). Binomul poem – poet intră în jocul vaselor comunicante, un joc care nu se mai sfârşeşte; cum fără de sfârşit e căutarea fiinţei poemului: Numai tu, numai tu / fără anotimpuri îngenunchezi în mine/ în acest poem/ în această şoaptă/ care nu se va

50

mai sfârşi... Venirea şi plecarea poetului este aidoma intrării şi ieşirii din poem. Marele Scrib evaluează gestica poemului, venirea şi întoarcerea lui, sangvinitatea acestuia : Poemul se întoarce în cuvinte, / cuvintele se-ntorc în sânge, / sângele-n iarna ce ne minte, / iarna-n poemul ce ne ninge... (Cerc). Încărcat cu memoria zăpezii, eliberându-se de rănile iernii, trecându-şi trupul în aburul cuvântului, poetul este, însă, damnat să închidă de fiecare dată cercul sub povara unei alte memorii, cea a singurătăţii : E-atât de singur ochiul meu postum, / singură mâna care să-l atingă... Despodobit, în starea graţioasă a albului, poetul priveşte, dureros şi înălţător, spre rugul lumii, legiferând: Nu e nici viaţă, nu e nici moarte / totul rămâne închis într-o carte...

(Radio Târgu-Mureş, emisiunea VITRALII din 20 noiembrie 2006)

51

PLEOAPA LUI HOMER Carte radio de poezie. Nicolae Băciuţ –

50 de poeme în lectura autorului, cuprinse radiofonic sub numele Pleoapa lui Homer, reluând un titlu de poem din volumul Manualul de ceară.

Nicolae Băciuţ, poetul la 50 de ani, ştie că din când în când un monstru înghite poezia. Vine poetul să-i apere poeziei aura şi publică o antologie de 600 de pagini, a poemelor “nealese”, Anotimpul din colivie, la Editura Tipomur din Tg. Mureş. O Judecată de Acum, înainte de Judecata de Apoi…

Poezia este păcatul, cu voie sau fără voie, iar poetul un fel de a ierta. Poetul despodobit, în starea de graţie (“Sunt un om de zăpadă, / de la alb până la alb…”) , legiferând : “Viaţa mea nu mai este viaţa mea…”

Drumul poeziei de la alb la alb este cel dătător de chip interior inefabil, suport al portretului în alb, autentificând ordinea sacră a cuvintelor: “nu e nici viaţă, nu e nici moarte, / totul rămâne închis într-o carte…” Este uluitoare privirea calmă a poetului înspre rugul lumii, când

52

cuvântul îi este patrie, ordonându-i timpul şi simţurile: “acum văd totul, acum aud totul…” Poemul îl scrie pe poet; în trepte, dureros şi sublim, până la solemnitatea secundei în care are loc îngenuncherea pe pagina de carte, cel mai pur gest dintr-o biografie poetică; coloană albă la nunţile lumilor.

Puternic şi blând, poetul e doar respiraţia cuvintelor. (Prefaţă la volumul Pleoapa lui Homer, 50 de poeme în lectura autorului, în colecţia “Cartea radio de poezie”, Societatea Română de Radiodifuziune şi Studioul Regional de Radio Târgu-Mureş, Valentin Marica).

53

ÎN AŞTEPTAREA MELCULUI Nicolae Băciuţ

înmulţeşte binele cuvântului printr-o nouă carte „În aşteptarea melcului” (Editura Nico, 2008). Este un titlu polemic. Melcul are mersul şi ritmul lui. Societatea în care suntem se pare că are nu doar răul acesta. În metaforă, în poezie, pasul melcului este strălucitor. În societate, pasul melcului este distructiv. Nu are doar pasul melcului societatea, ci are şi un invers al sensului de mers. O societate care merge în pas de melc şi cu spatele înainte. Se pare că un asemenea mers nu duce nicăieri. Este esenţa cărţii, a acestor tablete din învălmăşagul cotidian, rupte din timpul cotidian, dar veţi vedea din fiecare picătură de cotidian.

54

Nicolae Băciuţ este scriitorul care esenţializează, adună, coagulează o idee. Din fiecare falie de cotidian, fie ea albă sau neagră, senină sau încruntată, el ajunge la un fel de morală în finalul fiecărei tablete aproape constituindu-şi cartea ca pe un cod uman, un cod care ar trebui să ne cuprindă pe noi toţi într-o altă trăire.

Scrisul, pentru Nicolae Băciuţ, este bucurie, este răspundere, este permanenţă şi este condiţie existenţială. ”Scriu ca şi cum aş respira” - spune scriitorul şi cartea vine să dovedească dictonul acesta, valabilitatea acestui dicton al lui Nicolae Băciuţ. Şi completează el într-o altă confesiune: „scriu din respect” şi completează, într-o altă carte a lui, este un dublu respect, respectul pe care mi-l acord mie şi respectul pe care îl acord cititorului. Este atât de bine să putem vorbi despre un scriitor care îşi respectă propriul cuvânt, propria literară, dar, în acelaşi timp, în simultaneitate, îşi respectă cititorul. Cartea este scrisă inteligent, este o carte cu ritm, este ca un serial care se desfăşoară generos, ne reţine în ideatica ei şi veţi vedea cât de inteligent este fundamentată această carte pe un text testamentar,

55

l-aş numi scrisoarea lui Nicolae Steinhardt pe care i-o trimite lui Nicolae Băciuţ despre răspunderea scriitorului. Spunând în acea scrisoare Nicolae Steinhard că se scrie probabil prea mult, se scrie ca o apă de ploaie uneori, se scrie valoros alteori, dar era speriat filosoful, monahul de la Rohia, de repezeala cu care scriitorii îşi scot cărţile neglijente de foarte multe ori într-un limbaj abrupt care nu spune nimic. Cerea Steinhardt răspundere faţă de cuvântul scris şi tipărit, şlefuire, răbdare, spunea Stainhardt. De ce aşează ca pe un motto, ca pe un fundament de fapt al demersului scriitoricesc, Nicolae Băciuţ, textul acesta? Pentru că el crede foarte mult în şlefuirea cuvântului. În a pune cuvântul în pagină pentru a avea reverb, pentru a avea semnificaţie, a nu bântui cuvântul. El trebuie să aibă prestanţă, trebuie să aibă demnitate. Aceasta e cartea ca un răspuns, un alt răspuns la acea scrisoare foarte importantă a lui Nicolae Steinhardt. O scrisoare care l-a marcat pe scriitor şi la care revine mereu ca la un colţ în care şi scriitorul îşi permite într-o clipă a lui de linişte sau de nelinişte să se mărturisească, să se spovedească. Sunt lumile acestea care coexiste îşi răspund semnificativ,

56

expresiv, frumos în primul rând, frumos, frumosul este tot mai rar în jurul nostru. Se caută artificii şi nu se pune degetul acolo unde este cu adevărat frumosul. Mai bine desenăm ponei roz şi îi ducem înspre marginile lumii decât să venim cu ceea ce suntem noi, cu sufletul nostru încărcat şi cu răbdare, cum spunea Nicolae Steinhardt, să dăm cititorului pagina de carte, pagina de literatură. Este importantă cartea aceasta. Nicolae Băciuţ are multe cărţi de publicistică. Cred că este scriitorul care a realizat cele mai multe interviuri literare şi cele mai importante. Cel puţin 120 de personalităţi, mari scriitori ai literaturii române: Nichita Stănescu, Marin Sorescu sunt în istoria lui, istoria literaturii române, prin interviuri. Are o abilitate, o ştiinţă a declanşării materialului publicistic, ceea ce nu se întâmplă astăzi în jurul nostru. Lumea foarte grăbită nu mai are timp de lucruri cizelate. Cred că Nicolae Băciuţ la această oră ilustrează cel mai bine definiţia pe care a dat-o George Călinescu reporterului. Ce spunea George Călinescu despre reporter? Este reporter adevărat cel care întotdeauna în mintea cititorului, în mintea ascultătorului, în mintea telespectatorului va aduce o idee şi în sufletul lui

57

un sentiment. Aceasta ar trebui să fie publicistica valoroasă. Să îmbine ideea din minte şi sentimentul din suflet. E ceea ce reuşeşte şi în această carte de publicistică, o carte valoroasă, comentată în presa noastră. Carte care poate fi şi un manual pentru tinerii gazetari. Este o carte care are seriozitatea elaborării.

58

LA RĂSĂRIT DE APUS

La răsărit de apus reiterează apetenţa scriitorului Nicolae Băciuţ pentru consemnarea culturală cotidiană. Se simte cum litera intră în aceeaşi respiraţie a clipei de viaţă, devenind cea de toate zilele. Căci, publicistica este pentru Nicolae Băciuţ

inevitabilul, jurnalul zilnic, neastâmpărul conştiinţei scriitoriceşti în a exprima şi a atenua ceea ce Eminescu ar numi, acum, „relele apucături”.

Ochiul publicistului vede totul pe imensa scenă a cotidianului şi, autoritar, pare a scrie, în simultaneitate, cronică de spectacol. Cu ce efecte? – ne întrebăm, preluându-i lui H. Lasswell o expresie din teoriile sale cu privire la comunicarea prin mass-media. Pagina de

59

publicistică a lui Nicolae Băciuţ merge, neezitant, înspre împăcarea contrariilor; termeni aflaţi în opoziţie, răsărit-apus, se armonizează. Timpul omului „abţibild” este respins şi, concomitent, orientat spre direcţii salutare. Nicolae Băciuţ este iniţiator de programe culturale în premieră absolută: Tabăra de sculptură în sare de la Praid-Harghita, Icoana din fereastră (pictură religioasă pe ochiuri de ferestre vechi), Cartea de la miezul nopţii (lansări de carte la Ceasul de flori din Târgu-Mureş, la miezul nopţii), Simpozionul naţional pe tema restaurării bisericilor de lemn din Transilvania.

Publicistul înlătură ab initio câmpuri referenţiale irelevante, respinge ambiguităţile, în favoarea unui exerciţiu publicistic modus vivendi ce întâmpină, interoghează şi evaluează realităţi stringente. Suma acestora este, pe de-o parte, coagularea culturală (afişul cultural de anvergură), pe de altă parte neîmplinirea sau dispersia culturală (scrierea sub semnul hazardului a istoriilor literare, spre exemplu). Cel care simte mirajul cuvintelor, din tableta Fenomenul Cleopatra, şi doreşte să creeze lumi, nu poate aşeza noile lumi decât pe altele

60

îndreptate. De aici, imperativele legate de casele memoriale, emisiunile culturale ale televiziunilor, intoleranţa scriitorului de azi, destinul bibliotecilor, dependenţa de e-mail, schimbările în statutul Uniunii Scriitorilor, „temperatura” zilei naţionale, lectura cărţilor, culegerile de folclor, cum s-a născut proiectul Istoria autocritică a literaturii române etc. Publicistul contracarează datele ce ţin de anomaliile culturale ( de o anume lenevie culturală) prin însemnarea, articolul, comentariul, tableta sau eseul care numesc manifestări de prestigiu (vernisajul expoziţiei „Icoana din fereastră”, Tabăra de creaţie artistică „Muntele vrăjit”), biografii culturale de reverberaţie (Echinoxul), noutăţi editoriale importante ( „Vâslele timpului” de Lazăr Lădariu sau „Dantela de Babilon” de Melania Cuc).

Într-un timp al deraierii publicistice, al neglijenţelor şi greşelilor elementare, al lipsei de talent, dar al tuturor obrăzniciilor, publicistica lui Nicolae Băciuţ ţine locul manualului de publicistică. La răsărit de apus defineşte un crez publicistic. Este cartea ideilor bine rânduite. Mai întâi sunt comentate, cu amărăciune, dar cu decenţă, aspectele ce fac din domeniul cultural

61

ţara nimănui, dar sunt şi pagini ce poartă rigoarea studiului de istorie şi filozofie a culturii (Sentimentul românesc al fiinţei), pagini scrise într-un discret registru afectiv (Biserica din inima mea) sau pagini-remember (Călător în Ţara Sfântă).

Atractivitatea noii cărţi a lui Nicolae Băciuţ stă în pedagogia scrisului publicistic, univocitatea şi frumuseţea limbajului publicistic. Autorul consemnează în cursivitate literară, cu efect, prefaţându-şi, de fiecare dată, pagina în culoarea unui captatio benevolaentie. Este preocupat de ceea ce V. Pisarek numea în Retorica ziaristică „încălzirea” textului. Anecdota cu poliţistul care intră în radar, din tableta Pedala democraţiei, este elocventă pentru vivacitatea scrisului publicistic al lui Nicolae Băciuţ; prin care depune mărturie pentru timpul ce i-a fost hărăzit; un timp pe care îl judecă şi căruia îi caută dreptate şi îndreptare. La răsărit de apus este şi o altfel de definiţie dată speranţei. (Cuvântul liber, sâmbătă, 11 iulie 2009)

62

ICOANA – CÂMPURI EXEGETICE

Am invocat în

dezbaterea Simpozionului Naţional „Artă şi credinţă”, desfăşurat la Reghin, iniţiat de scriitorul Nicolae Băciuţ, director al Direcţiei pentru Cultură Mureş, repertoriul ideatic al lui Evgheni N. Trubeţkoi din 3 eseuri despre icoană, din următoarele considerente: autorul interpretează icoana ca preîntâmpinare a unităţii universale; consideră gândirea umană ca participantă la logosul

divin; îi atribuie gândirii umane intuiţia unei conştiinţe absolute, ce cuprinde principiul unităţii universale. Adăugăm că eseurile lui Trubeţkoi au cunoscut o ediţie pariziană, în 1965, iar în 1999,

63

Editura Anastasia, prin Sorin Dumitrescu, publică o inspirată ediţie românească. De unde pornesc câmpurile exegetice ale filozofului şi care este linia lor de viabilitate?

S-ar putea să existe o teamă de a cuprinde sensul vieţii în cuvânt, presupune filozoful, şi atunci „cercarea” este trecută în răspunderea culorii. De aici, splendoarea limbajului plastic, consemnează, generic, Trubeţkoi, făcându-ne părtaşi la splendoarea celuilalt tărâm. Icoana e preînchipuirea unităţii universale, a unirii soborniceşti care învinge haosul şi vrajba, discordia şi războiul universal, de fapt chipul fiarei. Soborul întregii făpturi va aduce pacea universală, celălalt adevăr şi celălalt sens al lumii, decât chipul fiarei. O asemenea citire pune în evidenţă spiritul icoanei, bucuria pe care o vesteşte aceasta lumii, prin uluitoarea ei forţă şi claritate plastică. Forţa ideatică şi claritatea îi încheagă lui Trubeţkoi comentariul, care surprinde prin originalitate şi francheţe: icoana înnegrită este semnul indiferenţei faţă de conservarea patrimoniului sacru; există şi o forţă de respingere a icoanei, prin sensul biologic al vieţii din bacanalele lui Rubens; suferinţa e buna-

64

vestire a negrăitei măreţii ce trebuie să se nască în lume; iconografia exprimă în limbajul culorilor marile revelaţii spiritruale, cea mai profundă inspiraţie creatoare artistică şi religioasă, ş.a.m.d.

În opinia lui Trubeţkoi, iconografia bisericească este o incitantă enigmă. Se manifestă tendinţa de a caracteriza icoanele prin expresia de ascetism. Dar, cum se împacă ascetismul cu culorile atât de pregnante? Cum se explică îmbinarea în icoană a tristeţii şi bucuriei? În acest sens, pledoaria lui Trubeţkoi se fixează pe câţiva indici de lizibilitate, între care rolul pregătitor pe care i-l atribuie aspectului ascetic al icoanei; Paştele nu poate exista fără Vinerea Mare. Pentru a se împărtăşi din bucuria îmbisericirii întregii făpturi, omul se pregăteşte prin asceză. În icoană nu e pictat modelul viu, ci prototipul umanităţii îmbisericite. Mişcarea este redusă la minimum. În locul ei, domină ochii sfântului, vădind superioritatea artei religioase. Cu cât este mai imobil trupul, cu atât poate fi percepută mişcarea duhului mai puternic şi mai clar. Univers spiritual se transmite prin privire; expresia autorităţii spiritului asupra corpului. Existenţa trupească este redusă la o stare letargică, de aşteptare a unei

65

revelaţii, după porunca : Să tacă tot trupul omenesc! Omenescul se fixează în imobilitate, umplându-se de ceea ce există dincolo de sine, când capătă un conţinut dumnezeiesc. Fără acest conţinut icoana e conturul trăirilor agitate. Mântuitorul, Ilie sau Moise sunt surprinşi în atitudini statice, superioare. Apostolii căzuţi la pământ sunt înfăţişaţi în spaimă, cu corpurile într-o deconcertantă varietate de mişcări fizice. Imobilitatea, îşi continuă filozoful teoria, nu face icoana lipsită de viaţă, căci figura spiritualizată nu e rece şi abstractă. Autorul eseurilor despre icoană ne îndeamnă să cercetăm raportul dintre corpul sfântului şi braţele aşezate cruciş, cum sunt ţinute degetele în gestul binecuvântării sau care e poziţia corpului sfântului.

Un alt câmp exegetic din eseurile lui Trubeţkoi detaliază concepţia arhitecturală a icoanei, evidenţiată în chipuri, în felul în care sunt grupaţi sfinţii etc. Uneori liniile bisericii impun în icoană figuri rectilinii sau curbate. Când iconostasul e prea înalt şi figurile din icoană sunt alungite. În Prima epistolă a apostolului Petru, proorocii, apostolii, sfinţii adunaţi în jurul lui Hristos, surprinşi în gesturi de nemişcare sau de

66

închinăciune, sunt piatra vie de oameni, la Dumnezeu aleasă, iar prin atitudinea lor par a se preface ei înşişi în pietre vii, zidindu-se drept casă duhovnicească. Fiecare icoană are o arhitectură interioară. Există un centru arhitectural care corespunde unui centru spiritual. Mântuitorul sau Maica Domnului preiau funcţia de centru arhitectural, în jurul căruia se adună soborul dispus simetric.

În eseurile sale, Trubeţkoi iniţiază un colocviu al privitorului cu icoana, până când ea va dori să vorbească, din cauza uriaşei distanţe separatoare. Figurile icoanei au ceva care atrag şi ceva respingător. Degetele împreunate spre binecuvântare atrag, dar în acelaşi timp avertizează greşeala privitorului de a accepta seducţia biologicului. O asemenea greşeală face ca icoana să nu vorbească. Va începe să vorbească când va vesti suprema bucurie: sensul supra-biologic al vieţii şi sfârşitul împărăţiei fiarei.

Exegeza la care ne referim detaliază în alte capitole: ierarhia imperială a culorilor, taina auriului celest, revelaţia solară, auzul lăuntric al celui întors spre nevăzut, tehnica redării luminii

67

dumnezeieşti prin asiste, supra-conştiinţa mistică a iconografului, intuiţia mistică. Un asemenea câmp ideatic a cuprins Simpozionul de la Reghin, grăitor în preocuparea constantă a scriitorului Nicolae Băciuţ pentru patrimoniul cultural bisericesc şi cuprinderea lui într-un circuit spiritual al zilei. Nu doar ca dezbatere, ci mai ales ca făptuire, ca soluţii de reabilitare. Bisericile de lemn din judeţul Mureş îi sunt scriitorului Nicolae Băciuţ subiect predilect, la fel icoanele din patrimoniul bisericesc. Simpozionul de la Reghin a omagiat în largi emoţii icoana, a vernisat expoziţii de artă bisericească şi a lansat monografii ale unor biserici din judeţul Mureş editate de Nicolae Băciuţ. O manifestare de notorietate prin tematică şi participare naţională.

68

ICOANA DIN FEREASTRĂ Aleasă ziua

vernisajului Icoana din fereastră de la

Ministerul Culturii şi Cultelor; căci, suntem, prin această expoziţie, în răsufletul

veşniciei; înţeles ca înnoire a gândului, a cunoaşterii, a sensibilităţii şi a bunului-simţ. Îngerul este sau va fi păzitor. Altfel, de ce atâta ardere prin artă. Vorbim, aici, despre icoana ca artă; cea care formează civilizaţia sufletului şi pe cea a ochiului. Sluţenia nu cucereşte un popor, reflecta Mihai Eminescu. Icoana trebuie să fie cathartică, artă, nu manieră. Expoziţia artiştilor mureşeni, vernisată la Ministerul Culturii şi Cultelor, un proiect al scriitorului Nicolae Băciuţ, director al Direcţiei de Cultură Mureş, este tărâm cathartic, mărturisind despre fiinţa lumii. Icoanele

69

dezmărginesc lumea (precum Poetul!) şi amplifică lumina Învierii. Simţim întemeieri de lumi şi lumina neînserată a locului în care au fost pictate icoanele, Lăpuşna. Este locul propus de scriitorul Nicolae Băciuţ pentru o Tabără de Artă Icoana din fereastră, domnia sa organizând aici şi un Simpozion Naţional pe tema Restituirii Patrimoniului Artistic Bisericesc.

Icoana din fereastră e ţesătura în filigran a mâinilor artistelor Emilia Manole, Ana Sălăgean, Elena Costinaş, Veta Paşcu, Kulcsar Pârvu Marina, mâini lucrând deodată pe ochiul ferestrei (ferestre de case vechi), ancadrând, delicat, vizibilul invizibilului.

Lângă icoanele din fereastră stau sculpturile în lemn de paltin ale lui Vasile Crişan, exegeză tandră a eternului feminin. Trupul femeii trece în vibraţia corzilor de vioară, vestind suprema bucurie a neopritei Întrupări. Venind din Sânmihaiul de Pădure, artistul îmi pare că scrie pe creştetul sculpturilor versul lui Lucian Blaga: Om de pădure sunt şi-mi place frunza. Într-un alt unghi al expoziţiei sunt icoanele de mari dimensiuni ale lui Călin Băgătean în care îl simţim pe Dumnezeu, cel ce lucrează în noi şi

70

face ca să voim şi să săvârşim. Descifrăm o anume concepţie arhitecturală în icoanele artistului, Sfinţii lui zidindu-se în lăcaşuri duhovniceşti. Sunt icoane ce poartă demnitatea celebrării liturgice. Se spune că în dialogul cu icoana, trebuie să aştepţi până când ea doreşte să-ţi vorbească. Icoanele lui Călin Bogătean, alături de ale Klarei Balasz, doresc să vorbească, în numele omului ca microtheos. Spune Evanghelia: Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este. Icoanele Klarei Balasz invită privitorul pe calea desăvârşirii şi spre contemplarea luminii dumnezeieşti. Se remarcă o inspirată tehnică de redare a asistelor, a fluxurilor de lumină ce emană de la divinitate. Prapurii lui Marcel Naste dau nobleţe expoziţiei, prezentându-se ca autentificări ale statorniciei credinţei, ca luceferi de zi şi de seară, arătându-ne sensul de mers. Marcel Naste expune hiperbola auriului din braţele crucii biruitoare. Prapurii artistului sunt cadrane solare ce coagulează solemnitatea rugăciunii. Este evidentă cultura teologică şi artistică a expozantului, nu doar în seria prapurilor, ci şi în ceea ce am numi noua icoană; o reconfigurare a icoanei în suflul

71

modernităţii, amintindu-ne de repetata izgonire a omului din rai.

Nichita Stănescu şi-l imagina pe Horea Bernea scoţând cu penseta mâinilor zmee dintr-un raft, zmee de care atârna spiritul. De lucrările vernisate atârnă Spiritul. Şi bucuria că ingenioasa idee a scriitorului Nicolae Băciuţ , are viaţă. - Provincia a învins Capitala? Este cel mai important eveniment pe care mureşenii l-au organizat în Capitală şi nu într-un loc oarecare. Spaţiul unde am expus este atipic, dar lucrările au ajuns să se aşeze în aşa fel, încât fiecare aripă a proiectului să poată să se înalţe. A nedumerit, la început, apoi a uimit noutatea proiectului. Este prima expoziţie de acest fel în România. A început în vară, la Lăpuşna, în cadrul Simpozionului Naţional privind protejarea patrimoniului cultural. Am avut şansa unei echipe care şi-a asumat proiectul cu toate energiile. Icoana din fereastră are nu doar echipă, ci performeri bine individualizaţi. Marcel Naste cu Prapurii şi icoanele scoase din canon, reinventându-li-se un alt canon, a smuls superlative din partea lumii culturale bune a Capitalei. Călin Băgătean şi Balasz Klara

72

echilibrează expoziţia cu icoane pe lemn şi pe sticlă, aratând că tradiţia îşi are dimensiunea de modernitate. Mai departe, sculpturile lui Vasile Crişan demonstrează valoarea estetică a instinctului. Artistul creează din adâncul fiinţei lui într-o modernitate evidentă, deşi trăieşte rupt de lumea artistică, la ţară, vorbind paltinilor din care îşi face lucrările, cântând din frunză şi fluier. Icoana trebuia să aibă lângă ea cântecul, cântecul fără sfârşit, şi, astfel, la vernisaj a doinit Sorina Bloj. Întregul a avut forţă. Credem că valoarea acestor oameni care expun va răzbate şi va învinge ostilităţile pe care în general le are Capitala faţă de provincie. Am fost o Capitală într-o Capitală, o Capitală culturală într-o Capitală a tuturor posibilităţilor.

(în emisiunea „Vitralii”, Studioul Regional de Radio Târgu-Mureş, 13 noiembrie 2008)

73

„Prefer să fiu în criză de timp”

- Se mai poate intra în Casa cu idoli? Prin ce “încercări” trebuie să treacă aleşii?

-“Cine n-are bătrâni să şi-i cumpere” – iată cum şi-a sintetizat străvechimea raportarea la… maeştri, adică la experienţă, la înţelepciune. Cine n-are idoli să şi-i inventeze, îmi vine să parafrazez. De ce să luăm totul de la început, ignorând ceea ce s-a acumulat până la noi? Ar fi curată nerozie o astfel de trufie! Iertaţi-mi rima!

Ceea ce vrem să devenim e de neconceput fără a trăi prin alţii. Sigur, după regula afinităţilor elective. Nu te însoţeşti cu oricine, nu urmezi pe oricine, orbeşte. Pentru a ajunge la capătul drumului cu conştiinţa împăcată, sunt însă necesare repere – morale, estetice. Modele, dacă vrei. Idoli, ca să mă întorc la întrebarea ta. Idoli nu în sens de chip cioplit. Iar modele nu se asumă odată pentru totdeauna. De aceea, se mai intră în Casa cu idoli, nu sunt ocupate toate locurile. Sper să mai am parte de întâlniri de grad zero. Dincolo de orice vârstă. Oricând mai e loc pentru a descoperi “idoli”, sfinţi de pe pământ, cu alte cuvinte.

74

Virgil Raţiu, în anii adolescenţei, m-a vindecat de inocenţă, Ion Vlad, “la tinereţe”, mi-a salvat încrederea în mine, Liviu Petrescu şi Ioana Em. Petrescu mi-au adus mai aproape orizontul aşteptărilor, Romulus Guga a dat sens existenţei mele, iar N. Steinhardt mi l-a readus pe Dumnezeu în inimă.

Fără aceşti idoli, întortocheate mi-ar fi fost căile Domnului… Pe idoli nu-i supun la nicio încercare. Eu trebuie să fiu demn de ei!

- Sunteţi scriitorul atât de furtunos şi atât de blând. O contradicţie?

- Sunt un Săgetător şi sunt un Nicolae. E o contradicţie aceasta? Temperamental sunt un… furtunos bine temperat. (“Ingeniosul bine temperat”, spunea prozatorul, nu?) Adică blând, calculat.

Energia pe care o am şi pe care o risipesc adesea şi în gratuităţi vine din surse… paranormale. N-am făcut caz de calităţile mele bioenergetice peste normal, deşi în cercuri mai restrânse (şi la concurenţă cu alţi… “paranormali”), am făcut câteva demonstraţii (filmate, fotografiate!). Dar energia mea vine şi din altă parte – tot ce mi-am asumat să fac fac din

75

plăcere, nu din obligaţie. Şi unde a fost obligaţie am convertit-o în plăcere! Ori, în aceste condiţii, uzura nu e mare, iar loc de plictiseală nu e niciodată. Pe câţi nu-i distruge plictiseala?! Păcat, pentru mine, că ziua n-are decât 24 de ore. Shakespeare spunea că “munca pe care o îndeplinem cu plăcere ne vindecă de truda ei”.

Cartea mea recentă de versuri, Solstiţiu la Echinox, pe care nu s-a uscat de mult cerneala tipografică, e concepută pe “teza” anului poetic, care, spre deosebire de cel calendaristic, are 13 luni.

Blândeţea mea vine din adâncul fiinţei. Întâlnirea mea cu părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia a fost un exerciţiu de admiraţie a blândeţii sale, a bunătăţii sale. Blândul N. Steinhardt era şi un furtunos. Stau mărturie o viaţă şi o operă. Nu e nici o contradicţie. Doar nişte contrarii (aparente) care se atrag.

- Manualului de ceară i-aţi alăturat unul de sare. Ce înseamnă iniţiativa culturală? Cum poate ea să surprindă, eficient şi reverberant, viaţa culturală?

- Manualul de ceară nu are în sumar „lecţii”. A fost doar o invitaţie, la ceas de seară, la

76

meditaţie. Manualul de sare a fost o provocare, o demonstraţie că sarea e bună în artă ca şi în bucate. Manualul de sare a fost o iniţiativă culturală într-o serie începută la Bunavestire, în acest an.

Ai fost părtaş la toate aceste iniţiative culturale. Fără sprijinul tău total, aceste iniţiative ar fi avut mult de suferit. În artă (în iniţiative culturale) e ca în iubire – e nevoie de doi. Cel puţin!

Aşa au fost posibile lansările de carte la miezul nopţii (ora întâlnirii cu muzele!), la „Ceasul de flori”, pe un bac, legănaţi de valurile Mureşului, în direct, la radio, sub pământ, în Salina Praid, astfel am putut „spiritualiza” graniţele, în dialoguri culturale, la Budapesta, Chişinău, Cernăuţi. Împreună am dat începutului de mileniu reflexe plastice la Simpozionul „Millenium”, de la Sovata, în Tabăra de Pictură şi Sculptură în Sare de la Praid. Stăm alături în a da coerenţă aspiraţiilor „Fortunei”, Galeria neconvenţională de artă asumată de un Mecena al culturii, Mihai Iordache.

Să mai adaug şi Concursurile de Poezie Religioasă „Credo”, de Poezie şi Eseu pentru

77

Elevi şi Studenţi „Serafim Duicu”, de Poezie şi Proză „Romulus Guga”, zecile de întâlniri cu cititorii, lansările de carte, vernisajele, participările la diverse jurizări de concursuri literare, iniţierea colecţiei „Poeţii oraşului”, în care au apărut cinci cărţi de autor şi prima antologie de poezie mureşeană Ceasul de flori, volumele de publicistică etc? Mi-ar trebui prea mult spaţiu pentru a vorbi despre iniţiativele culturale pe care mi le-am asumat deja şi cele la care mă gândesc.

Convingerea mea a fost că lâncezeala dintr-o anumită zonă culturală mureşeană nu e incurabilă. Ieşirea din hibernare nu se poate face însă într-un ritm… tradiţional. De aceea am optat pentru formule şi spaţii nonconvenţionale. Audienţa a fost peste aşteptări, iar faptul că s-au (re)activat foarte mulţi „producători” culturali mi-a dat încredere. Există potenţial cultural deosebit în spaţiul geografic mureşean. Dacă există şi iniţiative, toată lumea are de câştigat.

- Cum vă manifestaţi intransigenţa în viaţa culturală?

- Printr-o invitaţie continuă la respectul faţă de valoare. Unde există respect, se deschid

78

porţi şi pentru… iubire. Valoarea unei culturi e dată de cultura (cultivarea) valorilor. Descoperirea şi promovarea valorilor fac parte din credinţa mea în salvarea prin cultură.

Intransigenţa mea nu înseamnă exclusivism, nu înseamnă respingere, dispreţ. Oricui i se mai poate acorda o şansă. Oamenii sunt capabili de surprize dacă manifeşti încredere în ei, răbdare. De aceea, sunt dispus la mici „compromisuri”. Nu-i poţi reteza cuiva toate speranţele, cu sânge rece. Până la urmă, e loc pentru toată lumea. Nu strică puţină înţelegere, puţină… blândeţe.

O cultură se impune prin vârfuri, dar şi acestea au fost odată… şesuri.

- Cum se defineşte utopia poetului astăzi, când sufletul are doar margini. Mai sunteţi în „arena cu iluzii”?

- N-am părăsit niciodată „arena cu iluzii”. Şi sper să nu pierd niciodată acest „paradis”. Într-o lume a tuturor pragmatismelor, mă hrănesc din utopii. Şi n-am nici un fel de răutăţi, resentimente, invidii. Nu mă las pradă vanităţilor, orgoliilor mărunte.

79

Ambiţiile mele nu vor să demoleze ambiţiile nimănui. Şi nici nu intră în competiţie cu ambiţiile altora. Nu am decât un singur adversar – pe mine însumi.

- Poezia dumneavoastră a fost consecvent comentată de voci critice autorizate. Ce a însemnat acest lucru pentru poet? Cum apreciaţi acum discursul critic? Se scrie una şi se comentează alta? Există pericolul excesului de erudiţie?

- Sunt etape în care poetul are nevoie vitală de recunoaştere, de confirmare. În care judecata critică e aşteptată cu sufletul la gură, cu speranţă şi spaimă, în care poate fiecare cuvânt al criticului poate conta. Nu cred însă că o judecată critică radicală poate fi corect percepută de autorul tânăr. Nici nu cred că aceasta poate deturna decisiv un destin poetic, oricât de sever ar fi tonul critic. Mai degrabă cred că elogiile, chiar şi nemeritate, la tinereţe, pot fi însă adevărate aripi de Icar.

Am beneficiat de comentarii pertinente din partea elitei criticii româneşti, de la Nicolae Manolescu la Eugen Simion, de la Gh. Grigurcu la N. Steinhardt, dar şi de elogiile unor confraţi din

80

generaţii diferite. Am avut parte şi de câteva răutăţi nesemnate sau ale unor critici de ocazie, iluştri anonimi. Aceştia din urmă aproape că m-au înduioşat, mi-au provocat mai degrabă milă. Fiindcă nu mi-a luat Dumnezeu luciditatea. Ştiu ceea ce sunt şi ceea ce pot. Sunt detaşat şi atunci când laudele întrec măsura. Cândva puneam şi eu preţ pe judecata critică, pe actul critic. Revoluţia a bulversat însă receptarea critică, creând teren favorabil confuziilor, răsturnării scării valorilor pe criterii nespecifice. Limpezimea discursului critic vine din consistenţa şi profunzimea judecăţii de valoare. Discursul criptic poate ascunde adesea incapacităţi care frizează patologicul. Apoi, după cum „insinuezi” în întrebare, de multe ori se spune una şi convingerile intime sunt altele, adesea radical diferite. Există ipocrizie, duplicitate, nu gratuite, cât interesate. Fariseisme de tot felul. Nu sunt acestea achiziţii „postdecembriste”, dar manifestarea lor e în ultimii ani în ofensivă. E în tonul crizei societăţii în tranziţie, crizei valorilor culturale şi morale într-o societate care se caută pe sine.

Există pericolul excesului de erudiţie, ca să confirm şi ultima parte a întrebării tale, uşor

81

retorică. E o modă, ne aflăm în plină paradă. Stau liniştit însă. Lucrurile vor reveni încet la normal. Nu excesul de erudiţie mă sperie însă ci excesul de ignoranţă, impostura…

- Le-aţi însoţit multor tineri momentul de „prima verba”. Nu e păgubos pentru dumneavoastră, ca timp? - Nu e păgubos, din nici un punct de vedere. „Pierderea de timp” e compensată de bucuria descoperirii poeziei în rostire mereu nouă. Tinereţea e contagioasă, pe măsură ce te îndepărtezi de ea… Chiar dacă eu mă iluzionez că încă mai sunt tânăr. „Prima verba” a fost o investiţie de încredere. Poezia nu suportă „verigi slabe” în „Lanţul slăbiciunilor”. Şi dacă doar o zecime din cei susţinuţi şi promovaţi de mine vor confirma şi tot efortul se justifică.

- Ziua noastră îl găzduieşte pe Abel şi Cain. Pe Hyperion l-a abandonat cu desăvârşire? - În fiecare din noi a rămas ceva din Cain, fiecare din noi se mai poate mântui prin jertfă şi credinţă. Abel e steaua noastră călăuzitoare. De aceea nu poate fi abandonat Hyperion.

82

- Cum aţi încheiat mileniul literar? Cum încheiaţi anul 2001? Câtă anormalitate vă stăvileşte? - Mileniul literar? L-am încheiat cu speranţa unei păci de o mie de ani. Căci dacă pace e, muzele nu ne vor ocoli.

Fără să fac calcule, în 2000 am publicat volumul de interviuri Babel după Babel. Poate că şi acest titlu e un răspuns la prima parte a întrebării tale.

Anul 2001 a fost un an bun, de parcă n-ar fi fost un început de mileniu, ci un sfârşit de lume. A fost anul Manualului de ceară, al Ceasului de flori, al Podurilor de umbră, al lui Aproape departe, a fost un an Între lumi.

Dacă mai pun în calcul şi faptul că a apărut şi Solstiţiul la Echinox, şi Zona liberă alături de Linia de contur, semnată de Valentin Marica, aş putea chiar spune: „Opreşte-te clipă, sunt fericit!”

Am răspuns astfel şi multelor întrebări pe care mi le-ai fi pus, ca şi la cele peste care am sărit, în lumina blândă a ninsorii, la ceas târziu de noapte de… noiembrie. 27 noiembrie 2001

83

“Am optat pentru formule şi spaţii nonconvenţionale”

- Vi se spune: poetul, publicistul, corespondentul de televiziune, redactorul-şef de editură, directorul culturii mureşene etc. Spre ce concluzie? - Răspund adesea, mai în glumă, mai în serios, la întrebări de genul „Ce mai faci?” cu „Mi-e mai uşor să spun ce nu fac. Sunt un om fără astâmpăr (neastâmpărat?!), plin de energie şi deloc risipitor cu orele zilelor şi nopţilor. Nu-mi pierd vremea cu fleacuri, inutil, nu mă lungesc la vorbă. Sunt un om pragmatic. Foarte riguros în ceea ce fac, motiv din care de multe ori fac eu ceea ce ar trebui să facă alţii, pentru a avea garanţia lucrului bine făcut. E mai simplu să faci singur ceva de la început decât să trebuiească să repari după alţii. Să le iau pe rând. „Profesiunea” de poet e nenormată. Poezia este uneori năvalnică, alteori îşi ia lungi vacanţe. Vine când o chemi, dar vine şi nechemată – oricând şi oriunde. E o profesiune fără carte de muncă, fără impozit pe venit – e o stare sublimă, care te încarcă cu energie pentru

84

ceea ce eşti dincolo de întâlnirea cu ea. Şi dincolo de ea sunt publicistul – cel care drămuieşte săptămânal o pagină de cultură în cotidianul Cuvântul liber (şi asta de mai bine de patru ani!), cel care scrie editoriale, materiale de cultură şi nu numai, în mai multe publicaţii, mai ales din zonă. Sunt apoi reporterul de televiziune care opreşte clipa în loc pentru a o restitui mai târziu într-un joc de cuvinte şi imagini – pentru că de aproape trei ani sunt şi propriul meu operator (îmi face mare plăcere să filmez eu, e o adevărată pasiune – am câteva sute de ore de imagini filmate în ţară şi prin multe străinătăţuri prin care am umblat). Publicistica de televiziune te ţine mereu în priză, simţi viaţa la cea mai înaltă tensiune. Şi-apoi mai e şi varietatea. Nicio zi nu seamănă cu alta, nicio filmare cu alta – e greu să te plictiseşti. Câştigul acestei condiţii e extraordinar. Nicio altă formă de jurnalistică nu e la fel de captivantă ca şi cea de televiziune. După un astfel de tur de forţă, sunt numai bun de pregătit manuscrise pentru tipar. La Tipomur, am tipărit în zece ani peste 350 de titluri – pe unele, făcându-le şi corectura, le-am citit şi de trei ori. Dar mi-a rămas timp şi pentru cărţile

85

mele, 17 titluri publicate doar după 1990, la care se adaugă două publicate înainte de decembrie 1989. Pentru toate cărţile tipărite la Tipomur am organizat lansări, întâlniri cu cititorii etc., vreo patru sute de manifestări cu cartea… Preluarea conducerii Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Mureş m-a găsit numai bine antrenat pentru mişcarea culturală ba, mai mult, mi-a dat posibilitatea să-mi diversific şi să-mi amplific preocupările în zona mişcării culturale. Fără falsă modestie, cred că m-am nimerit ca o sămânţă potrivită pe un teren fertil, în aşteptare, nelucrat de multă vreme. Tot ceea ce am făcut am făcut cu plăcere şi din plăcere. De aici poate şi… uzura redusă. Cel mai stresant pentru mine e să am timpi morţi. Din fericire, astfel de timpi sunt accidente rare. Sunt mereu pregătit să-mi gospodăresc cu folos timpul. Cât mă vor ţine puterile va fi greu să-mi schimb ritmul. Îţi mai aminteşti distihul din copilărie – „Ăsta-s eu şi n-am ce-mi face,/ Altul mama nu mai face!”? - Ce momente de sublim şi ce momente de impas ai trăit în viaţa literară? Se urăsc scriitorii? Cum este moartea lor?

86

- A fost sublim să mă aflu alături de Nichita Stănescu la Struga, în 1982, după sute de kilometri făcuţi „şi călare şi pe jos”, la decernarea Premiului Internaţional pentru Poezie „Cununa de aur”. Solidaritatea literară este şi ea sublimă. E sublim să te simţi înconjurat de prieteni, de sinceritate… E sublim să poţi ajuta, să sprijini scriitori tineri… E sublim să-ţi apară o carte… dar, până la urmă, ce înseamnă sublimul? Sunt atâtea lucruri simple, banale, de care te bucuri mai mult decât de cine ştie ce lucruri deosebite! Nu cred să fi trăit momente de impas în viaţa literară. Impasul este al tău, în competiţia cu tine însuţi. O trădare în viaţa literară rămâne o trădare şi nu un impas. Nu ştiu dacă se urăsc scriitorii între ei. Oricum, n-ar trebui să se urască. Eu nu pot urî pe nimeni. Pot fi dezamăgit, mâhnit, deprimat de ceea ce se întâmplă în viaţa literară, dar nu pot urî. Cum să urăsc eu pe Zeno Ghiţulescu, Cornel Moraru, Iulian Boldea, pentru felul în care au dat Premiile Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-Mureş pentru cărţile apărute în 2001, an în care mi-au apărut patru cărţi (două de poezie, dintre care una ediţie bilingvă română – maghia-ră), una de interviuri şi o reeditare a cărţii de

87

dialoguri cu N. Steinhardt, la care se adaugă şi prima antologie de poezie târgumureşeană. Mi-e milă de aceşti colegi de breaslă pentru demisia lor morală. Au premiat cărţi pe care nu le-au citit, criteriu fiind cel …geografic, ca scuză ipocrită! În timp ce eu, naivul, credeam că se premiază cărţi, nu geografii literare. Dar, după ce în Vatra, de aproape zece ani nu se mai scrie, nu s-a scris niciun rând despre cărţile a peste 50 de autori mureşeni, de la Mihai Sin la Lazăr Lădariu, de la Valentin Marica la Cristian Stamatoiu, iar Romulus Guga, Serafim Duicu şi Anton Cosma au fost îngropaţi, după moartea lor, în uitare, nu ne mai putem aştepta la nimic bun. Aceasta e cea mai urâtă moarte a unui scriitor. Nu cea fizică, aceasta fiind în mâinile lui Dumnezeu, ci moartea cărţilor, îngroparea cărţilor.

- Ai intervievat aproape toate numele de rezonanţă ale literaturii noastre în câteva cărţi de interviuri, care vor rămâne în istoria interviului literar. Ce crezi despre întrebările reporterului? Ce şanse dai interviului ca gen publicistic? - Cred în interviul literar, altfel nu mi-aş fi asumat condiţia reporterului. Lucrurile sunt însă

88

mai nuanţate, mai complexe. Dacă reporterul e un simplu tehnician, care e doar o parte pasivă într-un interviu, şansele interviului de a rămâne, de a traversa clipa, sunt foarte puţine. Am fost pus, de la început, de Romulus Guga, să fac nu interviuri, ci dialoguri literare. De altfel, o bună parte din dialogurile literare pe care le-am realizat au apărut la rubrica „Vatra – dialog”, când Vatra era o revistă care-şi respecta programul pe care şi l-a impus în 1971, la apariţia seriei noi.

Dialogul literar poate face istorie literară, poate eterniza clipa, salvând-o de banal şi nesemnificativ. Dialogând cu numeroşi scriitori, am ţinut să umplu goluri ale biografiilor lor literare, antrenându-i în mărturisiri atunci când exista „primejdia mărturisirii”. Nu te poţi duce la un scriitor să-i pui întrebări de doi bani, de vânător de senzaţii ieftine şi… tari. Nu te duci ca la nu ştiu ce vedetă apărută peste noapte, numai pentru că prezintă ştiri sau cântă manele. Dialogul /interviul literar are şanse să rămână în măsura în care îşi respectă condiţia şi nu e „sarcină de serviciu”, un mod de a te afla în treabă ca să câştigi o pâine.

4 ianuarie 2003

89

„Eu cred că, până la urmă, tot literatura va salva omenirea”

-Un iunie care a ucis orice boare de

vânt. Dar nu o „moarte a căprioarei” se scrie acum la Târgu-Mureş, ci o poveste frumoasă a căprioarei.

Nicolae Băciuţ, ai cuprins copilăria într-o carte foarte frumoasă.

-Copilăria este foarte frumoasă, iar o carte care nu este frumoasă când cuprinde între coperţile ei copilăria, nu merită să se numească deloc carte.

-Te-ai apropiat de nişte ţânci poeţi, de nişte copii ai Târnăveniului, copii încărcaţi de soare, de foarte multă viaţă. Ar trebui să ne contaminăm de la aceşti copii.

-Pentru mine a fost o surpriză extraordinară. Pentru mine, care mă întâlnesc foarte des cu copiii în teritoriile literaturii, vorbindu-le despre scris, ascultând ceea ce scriu. Merg des în şcoli, pentru că eu consider şcoala ca fiind locul cel mai important dinspre care se pot deschide ferestre şi spre poezie, spre literatură, în general, spre artă, spre creaţie. O constatare care

90

nu face decât să mă bucure e că n-a murit interesul pentru literatură în şcoală, pentru creaţia literară, iar copiii sunt extraordinar de sensibili, de interesaţi să devină scriitori. Unii chiar afirmă cu tărie acest lucru, în toată inocenţa vârstei. Unii chiar au argumente. Un argument de unicitate este cel care vine dinspre o clasă întreagă de elevi de-a III-a, de la Gimnaziul de Stat „Avram Iancu” din Târnăveni, care toţi scriu. Toţi elevii din acea clasă se consideră scriitori, unii chiar aspiră să devină scriitori, fiind cultivat acest vis de învăţătoarea lor, Lucia Lupşa, care nu e scriitoare.

Am avut o primă întâlnire cu ei şi le-am dezvăluit câteva din tainele creaţiei, despre abecedarul scrisului, despre rigorile scrisului, despre tehnici de creaţie literară.

La proxima întâlnire cu aceşti copii, surpriza a fost extraordinară. Copiii deveniseră foarte atenţi la metaforă, la structura poemelor. Şi-atunci mi-am zis că trebuie făcut pasul următor, trebuie încurajat tot acest entuziasm prin publicarea celor mai reuşite texte într-o antologie, pentru a da rotunjime editorială universului lor de creaţie. Speranţei.

91

-Ce moment curat de trăire, de bucurie, de emoţie. La „Zilele Culurii Târnăvenene” a fost lansată acea antologie literară.

-Chiar s-au închis „Zilele Culurii Târnăvenene” cu lansarea cărţii „Jocuri de cuvinte” a copiilor de clasa a III-a de la Gimnaziul de Stat „Avram Iancu”. Poate chiar simbolic, manifestarea s-a închis cu o deschidere. Pentru că această antologie e o uşă deschisă celor temerari şi încrezători, celor talentaţi.

Sigur, nu ne facem iluzii. Nu toţi cei incluşi în această antologie vor împlini un destin literar. Ar fi prea frumos, ar fi o utopie să fie altfel. Toţi însă, cu siguranţă, vor şti să preţuiască altfel cultura, literatura, se vor raporta altfel la valorile artei, la creaţia literară, plastică, muzicală.

Copiii au dus lucrurile dincolo de graţiile cuvântului, în armoniile culorii. Fiecare poem e însoţit de un desen, într-o reconfirmare a celebrei „ut pictura poesis”. Copiii au simţit că fiecare poem poate avea un ecou plastic, astfel că antologia lor este, până la urmă, de poezie şi desene. Cartea este atât de frumoasă, încât îmi era

92

chiar ciudă că n-am fost şi eu, măcar pentru o clipă, elev în clasa a III-a, coleg cu ei.

-Este, într-un fel, cartea copiilor tăi. Trebuie să te bucuri mult pentru această reuşită. Ei îţi sunt copii, pentru că vor fi legaţi întotdeauna de cuvântul tău, de sfatul tău, de îndrumarea ta.

Când în urechi le intră rumoarea vorbelor deşarte, cum sapunea odată petru Creţia, la Târgu-Mureş, scriitorul Nicolae Băciuţ povesteşte despre copilărie. Ai făcut-o şi în cadrul Festivalului de Poezie „Romulus Guga”. Tot copilăria a fost invitată să se exprime.

- Acest Festival, care a ajuns la a XV-a ediţie, a fost deturnat, l-am deturnat, am coborât vârsta creaţiei la nivel şcolar şi surpriza mea a fost pe măsura gestului. Au sosit la Concurs peste 250 de plicuri cu creaţie literară a elevilor. Ceea ce infirmă pesimismul, scepticismul celor care susţin că nu mai ştiu copiii de azi ce înseamnă bucuria creaţiei, că nu mai trăiesc fascinaţia literei tipărite.

Copiii mai au încă resurse nelimitate în a descoperi magia cuvântului scris, dar sunt ei

93

înşişi făuritori de slovă. Sunt preocupaţi să dea contur poetic cuvintelor, să dea forţă lirică cuvântului.

Sub sigla „Romulus Guga”, s-a întâmplat chiar o mică minune: peste 250 de copii de la clasa a III-a până la clasa a VIII-a, vor să scrie. Vor să vadă lumea prin ochii literaturii, s-o înţeleagă prin creaţia literară. Ceea ce nu poate fi decât de admirat!

-Prin această apropiere de copilărie, de universul acesta mirific, vrea scriitorul Nicolae Băciuţ să îmbânzească puţin din răul lumii? Vine acest rău din toate părţile. Cineva spunea că chiar a trecut stadiul de pârgă, chiar se coace acum răul în jurul nostru.

-Eu cred că, până la urmă, tot literatura va salva omenirea, arta în general va salva omenirea, iar în timp ce se pârguieşte răul, eu ajut nişte muguri să-şi deschidă privirea spre lumină. Cred în aceşti copii. Cred că aceşti copii vor descoperi universul care-i înconjoară altfel decât acei copii care (n-am nimic împotriva Internetului!) exclud cartea din viaţa lor, prinşi în mrejele altor provocări, tentaţii.

94

Copiii care acum scriu literatură vor rămâne mereu, şi folosesc o sintagmă uzată, dar încă nedezgolită de semnificaţii, preiteni ai cărţii.

-Nicolae Băciuţ, dascăl de poezie şi prieten pentru copiii din Târnăveni, din Târgu-Mureş, din Reghin, pentru că şi la Reghin îi ajută pe copii să tipărească o revistă…

-Şi la Reghin şi la Târnăveni şi la Târgu-Mureş mă apropiu cât de mult e posibil de copiii cu preocupări literare, publicistice. Vedem cu ochiul liber, o simţim chiar pe propria piele, există mult amatorism în presă, în publicistica din România, tocmai pentru că lipsesc cei şapte ani nu de acasă, ci de la şcoala gazetăriei, sărindu-se nişte etape, unii ajungând jurnalişti fără să-şi dea seama, în vârtejul intereselor de presă.

Aceşti copii care acum, ajutaţi, fireşte, şi de profesorii lor, dar şi de cei hârşiţi într-ale presei, vor putea să facă altă presă când le va veni vremea, vor putea să fie jurnalişti adevăraţi. Pentru că ei învaţă la timpul potrivit abecedarul presei, învaţă primele lecţii de jurnalism, de respect faţă de cuvântul scris, faţă de adevăr, faţă de cititor, de ascultător sau telespectator.

95

Revista de la Reghin apare sub un generic provocator „Anotimpuri şcolare”, pentru că aceşti copii vor să trăiască autentic fiecare anotimp al devenirii lor. Ei nu au vacanţă în preocupările lor jurnalistice. Vor să aibă continuitate în ceea ce fac şi cuprind întregul an de vise între coperţile publicaţiei lor.

-Anotimpuri şcolare, la figurat acum, e anotimpul cel mai cald acum pentru şcoli, pentru copii. Zilele de sfârşit de an şcolar, de premiere a celor merituoşi. M-aş bucura ca şi la aceste serbări şcolare, în acest anotimp, să se spună versuri de Nicolae Băciuţ.

-Acest anotimp şcolar îl voi încheia tot între copii, cu o carte de versuri pentru copii, la Colegiul Naţional „Unirea” din Târgu-Mureş, unde este profesoară şi o fostă colegă de facultate, de an, de clasă, care are elevi de gimnaziu foarte buni şi care mi-au luat cărţile mele de versuri pentru copii, iar uneia dintre ele, „Lina lumina”, i-au ilustrat toate poemele şi cartea, în această regie, se află sub tipar. „Lina lumina” va apărea într-o variantă nu doar revăzută şi adăugită, ci şi inspirat însoţită de desenele copiilor. Voi avea o întâlnire la sfârşit de an şcolar cu aceşti copii şi

96

vom lansa cartea noastră, iar aceşti copii, lin luminând, vor rosti poeme (pe de rost) din această carte.

Reuşesc astfel să închid între coperte acest an şcolar, pentru că am fost alături de ei din septembrie şi până-n iunie.

-Copiii din Târgu-Mureş au şi un auxiliar al manualului de limba română, o talentată şi inspirată profesoară, Codruţa Băciuţ, a scos o carte interesantă de exerciţii pe texte din opera scriitorului Nicolae Băciuţ. O noutate, o carte cum nu s-a mai făcut, foarte bine primită de copii, se antrenează cu exerciţiile acestea, când ele sunt bine propuse.

-Cartea se cheamă Ludica şi a fost o mare surpriză. N-am ştiut nimic despre pregătirea, elaborarea acestei cărţi. A fost cadoul care mi s-a făcut când am rotunjit o vârstă şi ea se doreşte o carte prin care să se testeze preocupările de limbă română, de gramatică şi stilistică ale elevilor, având ca material de lucru cărţile mele.

Nu e deloc uşor să te ştii luat la bani mărunţi de către copii, uneori chiar în prezenţa ta, cum s-a întâmplat în câteva rânduri. S-a întâmplat ca texte ale acestei cărţi să fie obiectul unor

97

lucrări, teste, verificări pentru elevi de gimnaziu. Am avut emoţii, temeri, pentru că n-aş fi vrut ca eu să fiu cauza unor note mici. Mă rog, „eu” e un fel de a zice. Cartea mai e şi o bună demonstraţie că nu pot fi excluse textele de literatură contemporană din programele şcolare, că, alături de autorii din manuale, se mai poate lucra şi pe alte texte decât cele „consacrate”. Copiii au demonstrat că pot ieşi din tiparele manualelor şi se pot descurca şi pe texte noi, chiar ies dintr-o anume inerţie a textelor aplicative, descoperind „cuvânt de învăţătură” şi la scriitori cu care nu doar sunt contemporani, dar chiar se pot întâlni. Poate că n-ar fi lipsită de interes o primenire a textelor din manualele de gramatică. Ba chiar şi a celor de literatură. Nu trebuie neapărat să se aştepta să moară un scriitor pentru a i se face un loc şi lui în manualele şcolare. -Ai tipărit zeci de cărţi, cărţi de poezie, de publicistică, o istorie a literaturii române în interviuri, ai intervievat mari oameni ai culturii române, mari scriitori. Nicolae Băciuţ pregăteşte şi o teză de doctorat, e şi om de televiziune, directorul culturii mureşene.

98

Coborând atât de aproape de acest interlocutor, de copil, toate acestea, Festivalul „Romulus Guga”, antologia copiilor de la Târnăveni – sunt doar completări la biografia ta culturală?

-Nu, ele sunt chiar biografia mea, sunt bucuria mea de a mă mirui cu mirul tinereţii (fără bătrâneţe?) şi de a da şansă fiecărui anotimp al creaţiei să se afirme.

Sunt concursurile şcolare de creaţie, sunt revistele şcolare, cărţile copiilor – toate sunt viaţa mea. Eu trăiesc în acest perimetru al unor activităţi neimpuse, nu sunt sarcină de serviciu, sunt nevoia mea de a nu lăsa locuri goale pe traseele literaturii. Sunt viaţa mea şi sper că şi ele prind viaţă prin aceasta.

-Scriitorul Nicolae Băciuţ, prezent în viaţa Târgu-Mureşului, în viaţa judeţului, în panorama aceasta a Transilvaniei, prezent la foarte multe manifestări, neacceptând să stea doar într-un fotoliu, ci exprimându-se mereu. Tipăreşti multă carte la Editura Nico, tipăreşti carte bună, eşti exigent, eşti un scriitor harnic şi un om bun. Nu suferi din cauza acestor calităţi?

99

-Poate c-aş suferi dacă nu le-aş avea. Eu am fost fascinat de carte, ca să zic aşa, din fragedă pruncie. Mi-am realizat artizanal, cred prin 1975, o carte. Mă fascina ideea de carte şi cum aş fi putut eu, mai apoi, în viaţă, să nu-mi doresc să ajung robul cărţilor? Rob al cărţilor pe care le scriu, dar şi al cărţilor, ale mele şi ale altora, pe care le tipăresc? Eu nu pot concepe ca în jurul meu să fie pustiu, îmi doresc să simt foşnetul cărţilor scrise şi de alţi scriitori pentru că, nu-i aşa, se spune nu de ieri de azi, puterea e în unire.

În această forţă comună de manifestare a literaturii se poate spera în renaşterea literaturii, de repunerea ei în drepturile fireşti, de redescoperirea cărţii, pentru că civilizaţia nu poate trăi, supravieţui fără această hrană. Se moare mai uşor decât de lipsa hranei!

-Acum, când prostia stă cu regele la masă, când al cincilea cavaler al deznădejdilor este incultura…

-N-ar fi grav, dacă ar fi doar atât, dar incultura, prostia mai au şi alte forme de manifestare care ar trebui să ne îngrijoreze. Prostia e şi agresivă, distructivă, demolatoare.

100

Incultură şi ignoranţă au fost întotdeauna. Dar ele pot fi benigne, dacă nu aduc îndivizi pe poziţii nepotrivite. Vedem însă cu ochiul liber cum în ultima vreme lumea s-a întors cu dosul în sus şi unde există mai multă incultură e loc şi pentru impostură, răutate, agresivitate, lipsă de omenie şi de respect pentru valoare. Lipsă de onoare.

Nu confruntăm cu o agresivitate dusă până la dorinţa de suprimare fizică a celui care ar atenta la „siguranţa” prostiei.

Nu trebuie să mergem foarte departe. Avem şi în preajma noastră situaţii în care oameni de cultură stimabili sunt puşi la zid de nişte impostori, vremelnic în funcţii administrative, cu puţine clase mai multe decât trenul, dar care se cred instanţe culturale critice. Cum să judece competenţa managerială culturală un strungar, ajuns „şef de comisie” de anchetă? N-am nimic cu strungarii, câtă vreme rămân la strung, sau dacă, ieşind la pensie, se relaxează în staţiuni. Dar să vină să dea note culturii?! E dincolo de orice înţelegere! Trăim în superlativul ridicolului. E vorba de competenţe. Chiar nu ne pasă cine pe cine judecă? Ce se va alege de cultură, dacă oameni care n-au nimic în comun cu

101

cultura vor fi puşi mereu să fie instanţe ale culturii? Să decidă destine culturale?!

-În scrisul lui geo Bogza e o parabolă despre scroafa care urcă în copac. Dacă vrea să urce în copac, o face. Geo Bogza, dacă ar trăi, ar reveni la textul acesta. Astăzi, dacă scroafa vrea să urce în copac, urcă în copac.

-Îmi amintesc, apropo de acest lucru, o altă sintagmă care a făcut carieră, nu ştiu cine şi cui a spus-o: „Nu mă tem de ministrul culturii, ci de cultura ministrului”. E de mare actualitate şi azi. Aserţiunea e din aceeaşi familie cu urcatul scroafei în copac. Câtă vreme nu va fi om potrivit la locul potrivit, copacii vor fi plini de scroafe.

-Cât de ingrată, de deplasată poate fi replica unui factor de decizie care adresează o întrebare de genul „cine e acela?” „Acela” fiind un mare om de cultură.

Nicolae Băciuţ, acestea toate sunt vinovăţii. Le va judeca timpul, va hotărî Dumnezeu, unde le va aşeza la Judecata de Apoi.

Să revenim la copilărie, pentru că ea este cea nevinovată. Câtă încredere vine

102

dinspre copil în viaţa noastră, în umbletul nostru, în încercările noastre de a face ceva?

-Copilăria e contagioasă. Prezenţa mea în lumea copiilor este una cu profit de ambele părţi, şi din acest punct de vedere. Eu simt că întineresc manifestându-mă în lumea copiilor, iar ei câştigă încredere prin ceea ce creditez eu pentru ei. Eu câştig timp, mă încarc de visele lor, ei îşi pun prin mine temelie viselor.

Iunie 2007

103

„În Înviere stă toată credinţa noastră”

- Nicolae Băciuţ, Christos a înviat! Înaltă

e ziua în care ne salutăm astfel... - Apostolul Pavel spunea că dacă

Christos nu a înviat, zadarnică e credinţa. În Înviere stă toată credinţa noastră, fără de care suntem praf şi pulbere.

- Spuneai, mai demult, că ai vrea să vieţuieşti măcar o zi în chilia părintelui Steinhardt de la Rohia. Ai făptuit visul acesta sau încă eşti în aşteptarea acelei zile?

- Mă bucur că mi-a rămas visul. Nu cred că voi reuşi să prind cele 24 de ceasuri, de zi şi de noapte, de veghe, în chilia lui Nicolae Steinhardt. M-am gândit, mai apoi, că ar putea fi chiar o tulburare a ordinii lucrurilor din acel spaţiu dumnezeiesc. Mă mulţumesc cu puţinul care îmi este permis, acela de a mă duce din când în când în acea chilie, de a mă aşeza pe scaunul pe care a stat Nicolae Steinhardt, privind în jurul meu lumea şi lucrurile rămase de la Marele Părinte. Dacă ar fi să-mi împlinesc cu adevărat visul, atunci chiar ar trebui să mă călugăresc. Altfel,

104

totul ar fi o joacă. Cu astfel de lucruri însă nu te poţi juca. Ar fi un păcat de neiertat.

- Ai cuprins mulţi ani în trăirea ta Rohia, ai corespondat cu Nicolae Steinhardt, texte cuprinse într-o carte unică, Între lumi, te-a însoţit imaginea Rohia când ai fost în Ţara Sfântă sau la Muntele Athos. E ceva din Muntele Sfânt la Mănăstirea Rohia?

- Poate că Nicolae Steinhardt era mărturisitorul la dimensiunea Muntelui Athos. Loc unic în lume. Nimic nu poate avea atmosfera de acolo, una a plenitudinii aspiraţiei duhovniceşti. Rohia noastră este un altfel de Munte Athos. Pentru mângâierea noastră îi acordăm şi distincţia athonită. Dar, sunt lumi diferite, trăiri care n-au termen de comparaţie. Îmi refuz şi mie pornirea de a mă mai întâlni cu Muntele Athos, pentru că a fost atât de sublimă prima întâlnire, încât n-aş vrea cu nimic să-mi tulbur acele trăiri. Mă îngrozeşte gândul că aş putea să cobor sub acea înălţime a trăirii de la Muntele Athos. Şi atunci, îmi reprim orice dorinţă de a mai merge acolo. Pentru mine, locul acela e scara la rai. Pământeşte, stau la locul meu şi mă mulţumesc cu puţinul care îmi e îngăduit.

105

- Cuvintele noastre sunt acum, în emisiunea Vitralii, Ferestre fără zid?

- Ferestre fără zid este cartea ce numeşte timpul meu în dimensiunea sa continuă, clipa ce se înnoadă cu altă clipă, ca o mărturisire, cartea fiind adunătoare de acele cuvinte ce pot mărturisi cu sinceritate. Am un alt volum, Ziduri fără ferestre, în care spun lucrurilor pe nume mai răspicat, mai netemător. Cartea e tipărită, dar mi-e greu s-o scot în lume, pentru că oamenii nu acceptă să li se spună adevărul verde-n faţă. Liviu Rebreanu a lăsat cu limbă de moarte să nu-i fie publicat Jurnalul decât după 30 de ani de la moartea sa, ca să-i protejeze pe cei contemporani cu ideile şi însemnările lui. Eu am făcut să se aşeze lucrurile altfel. Prefer să-mi tipăresc aceste mărturisiri, aceste trăiri, acest jurnal al existenţei mele în timpul vieţii mele, căci nu am încredere în posteritate. Poate nu a mea neapărat, ci, în general, în posteritatea artistică. Avem atâtea dovezi că scriitori importanţi ai literaturii române au fost îngropaţi aproape sincron cu îngroparea lor fizică, îngropaţi în uitare, în indiferenţa noastră cea de toate zilele. E important pentru un scriitor, şi la propriu şi la figurat, să fie

106

contemporan cu el însuşi şi să nu mizeze foarte mult pe posteritate, pe redescoperirea sa peste decenii. S-ar putea să fie prea groasă uitarea ca să mai răzbată ceva înafară. Lumea va fi mai grăbită decât este astăzi şi nu va avea timp să se întoarcă în trecut, căci nu va avea timp nici de propriul prezent. Şi atunci deschid fereastra...

- Iar fereastra încorporează crucea... Cartea este o provocare dinspre poetul Emil Dreptate din Bistriţa. Cum sunt cărţile care se nasc din provocarea cordială a altor scriitori?

- Sunt cărţi care au valoarea antrenamentului în sport. Scrisul are nevoie de sportul minţii. Nu poţi spune: acum nu scriu! N-am timp, n-am chef, la ce bun!? Pentru mine scrisul este dimensiunea fiecărei clipe, a fiecărei zile. Nu trece o zi fără să scriu, jurnal, poezie, proză, sau fără să-mi revăd pagini de altădată. Pentru mine viaţa e scris. Iar provocarea lui Emil Dreptate este una mai mult decât cordială, consecinţa invitaţiei făcută de bistriţenii mei de a merge acasă. Cum nu mă pot duce de câte ori doresc, la modul fizic, am găsit această formulă, să mă întorc acasă pe calea cuvintelor, să deschid fereastra, fiindcă rubrica pe care o am în

107

cotidianul Mesagerul de Bistriţa se cheamă Ferestre, iar pentru această provocare chiar mă înclin în faţa lui Emil Dreptate. El a făcut un lucru pe care mi-l doream, dar n-am îndrăznit să-l cer nimănui, nici cotidianelor din Târgu-Mureş. Când vine un gând curat al cuiva e altceva decât o forţare de către tine a unei ferestre. Emil Dreptate întoarce dreptatea întoarcerii mele acasă.

- Să întoarcem dreptatea spre această zi de mai, a interviului, amintindu-ne de cel care a plecat din sat, de maestrul Ion Vlasiu. Se împlinesc 100 de ani de la naşterea sculptorului, pictorului, scriitorului. În jur, tăcere...

- Ion Vlasiu este artistul, omul de cultură nedreptăţit, aici, la el acasă, şi la nivel naţional. Repet, nu au contemporanii vreme de înaintaşi. Centenarul Ion Vlasiu merita mult. Au fost angajamente, promisiuni. Nici soarta Galeriei Ion Valsiu din Târgu-Mureş nu este una dintre cele mai fericite. Este o galerie exilată în Clădirea Teleki, fără să-şi găsească adevăraţii receptori. Am încercat să-l restitui, să-l aşez printre trăitorii de azi, prin cartea Ion Vlasiu, dincoace de spaţiu şi timp, o trimitere, prin titlul cărţii, la paginile lui de Jurnal. În acest fel îi spun : Bună ziua, Ion

108

Vlasiu, oriunde te-ai afla! Sunt convins că se află printre cei drepţi. Am făcut acest gest şi dintr-o uşoară revoltă. Am propus a lucrare cu texte de referinţă semnate de contemporanii lui mureşeni. Cum gândul meu a rămas fără ecoul cuvenit, m-am răzbunat pe propriu-mi gând şi am editat această carte. Era nevoie de ea, cum e nevoie de un muzeu memorial Ion Vlasiu la Bistra Mureşului. Mi-a fost foarte drag, am avut sentimentul că ţine la mine într-un mod aparte, dovadă că înainte de a pleca dintre noi, m-a chemat la atelierul din Pangrati şi mi-a dăruit trei lucrări, un portret a lui Horia, o icoană Horia, Cloşca şi Crişan, pe sticlă, cu feţele celor trei pline de lumină, în ciuda grirurilor care domină compoziţia, şi un desen realizat la Atena, în 1979, intitulat Miresele, cu nişte coloane dorice stilizate. A făcut acest gest faţă de un tânăr, diferenţa de vârstă între noi fiind de o jumătate de veac.

- Avea un simţ precis al valorii. Unii au vrut să se apropie de maestru, numai că aveau de a face cu un intransigent când vedea prostia şi incultura. În Luntrea lui Caron, Lucian Blaga îi aprecia talentul, originalitatea.

109

- Cartea mea are ca motto cuvintele prin care Lucian Blaga îi apreciază maestrului robusteţea rurală şi faptul de a fi mereu surprinzător. Gândul meu este să fac o tabără de artă plastică Ion Vlasiu, pentru a nu-l priva de restituirea continuă. Ferestrele trebuie ţinute mereu deschise.

Mai 2008

110

„Scriu în fiecare zi, puţin-mult, bun-rău, inspirat-neispirat”

- Scriitorul Nicolae Băciuţ în aşteptarea

melcului ? - Se pare că în ritmul acesta, al melcului,

evoluăm după 89. Trebuie să aşteptăm un melc să ne transforme, să fim şi altceva în viaţa politică, în cea economică sau literară.

- În aşteptarea melcului este ultima ta carte? - Nu! Este cea mai recentă. Sper să mai pot

scrie... Mi-am făcut un regim pe care mi-l respect cu rigurozitate. Scriu în fiecare zi, puţin-mult, bun-rău, inspirat-neispirat, dar fac acest exerciţiu şi sper să nu mă opresc din scris decât în clipa în care nu voi mai avea puteri.

- Începutul verii culturale mureşene 2008 nu are pasul melcului. S-a lansat, cu aplomb, monografia oraşului Luduş.

- Luduşul şi-a respectat o preocupare de trei decenii, căci această monografie se coace de trei decenii şi era timnpul ca Luduşul să se legitimeze, să-şi prezinte cartea de vizită. Este o lucrare amplă, substanţială, realizată de specialişti. E o cercetare în adevăratul sens al

111

cuvântului, una pilduitoare. Ar trebui urmată şi de cei care cred că editarea de monografii e un sport popular.

- Luduşului i se ia, astfel, măcar puţin, din starea de anonimat în care se zbate. Monografia are o surată, în apropiere...

- La Sărmăşel, localitate mureşeană ca o aripă de înger. Făcând parte din Sărmaşu a stat mereu în umbra acestuia. Printr-o doamnă profesoară, Rodica Ilieş, a recuperat timpul din urmă. Nu este o monografie ideală, e mai mult un exerciţiu, dar va constitui părticica pe care vor lua-o în considerare cei care acum concep monografia nouă a Sărmaşului.

- Din câmpie, să trecem începutul verii prin zariştea Văii Mureşului. La Răstoliţa s-a dezvelit bustul scriitorului Romulus Guga. Cum sunteţi directorul culturii mnureşene, le ştiţi pe toate...

- Guga s-a întors acasă, fiindcă o parte din scurta lui viaţă a trăit aici unde era în largul lui şi unde a scris o parte din opera sa. Romulus Guga mai are un bust la Târgu-Mureş, dar acesta, de la Răstoliţa, îl reprezintă în întregul lui. Se simte spiritul scriitorului, nu doar portretul lui. S-a făcut pasul necesar pentru restituirea lui Guga la

112

Răstoliţa. Interesant este că judeţul Mureş nu are nicio casă memorială. Poate acest bust va deschide şi iniţiative care să ducă la deschiderea unei case memoriale Romulus Guga la Răstoliţa, care să recupereze tot ce are Valea Mureşului ca ofertă culturală.

- Valea Mureşului, locul care a stat, atât de generos, în dalta, pensula şi pana maestrului Ion Vlasiu.

- Valea Mureşului pe unde a trecut în 1866 Eminescu, unde a trăit Vasile Netea şi unde se află atelierul de vară al maestrului Ion Vlasiu, la Bistra Mureşului. Ion Vlasiu este o rană deschisă, fiindcă am dorit să deschidem un spaţiu muzeistic în atelierul de la Bistra ce adună multe din căutările sale, dar n-am reuşit. E nevoie şi de acordul familiei. La 100 de ani de la naştere, maestrul merita mult din partea noastră.

- Restituiri culturale la începutul verii culturale mureşene. La Reghin, la Muzeul Etnografic, s-a lansat Calendarul creştin ortodox în icoane.

- Etnologul Maria Borzan continuă demersul mai multor cercetători în legătură cu icoana din aceste izvoare mureşene de cultură. Am tipărit

113

lucrarea cercetătorului Valer Pop, Icoanele de la Iernuţeni, o cercetare de pionierat privind şcoala de iconari de la Iernuţeni, din apropierea Reghinului. Prin lucrarea doamnei Maria Borzan se extinde orizontul acestei cercetări şi cred că cercetarea se va extinde şi mai mult în viitor la ceea ce înseamnă întregul patrimoniu bisericesc, foarte bogat în acest spaţiu.

- La Galeriile de artă ale cotidianului Cuvântul liber s-a vernisat erxpoziţia de pictură a Rodicăi Oltean, s-a născut o nouă revistă literară la Târgu-Mureş, Universul Scriitorilor, s-a încheiat ediţia 2008 a Festivalului de Poezie Romulus Guga.

- Universul Scriitorilor e un pas mic pentru viaţa literară naţională, dar foarte important pentru viaţa literară mureşeană. Există frustrări ale scriitorilor mureşeni care nu se regăsesc în publicaţiile locale. Din acest punct de vedere Universul... va fi o publicaţie cordială.

Ai amintit de Festivalul Guga. Ediţia aceasta a făcut o punte între noi şi Bistriţa, între Vatra lui Guga şi Vatra lui Coşbuc. Am premiat cărţi ale scriitorilor bistriţeni. S-a redeschis o cale de dialog care intrase în suferinţă. Să ne amintim

114

că pe vremea Vetrei lui Romulus Guga, am editat un supliment pentru scriitorii bistriţeni, Cadran.

- Sunt descumpăniţi bistriţenii, le-a ars un simbol, Biserica Evanghelică. Aveai acolo, în turnul bisericii, o pagină de manuscris?

- E aproape de necrezut că această pagină de manuscris ( acum s-a înălţat la ceruri) datează din anii 70. Eram elev, îl citeam pe Papini cu Un uomo finito şi contaminat de spiritul cărţii, pusă sub semnul unui motto teribil – aici e îngropat un om care nu a putu să devină Dumnezeu – copilul care eram a scris pe un bileţel : de aici s-a înălţat la ceruri un om care n-a putut să devină Dumnezeu. Am pus bileţelul între grinzile din turnul bisericii în care urcam adesea. Îmi plăcea acea ascensiune. Cu câteva luni în urmă, într-un interviu, la Bistriţa, spuneam că o părticică din sufletul copilăriei mele e în acel turn şi că voi căuta dacă mai este acolo bileţelul. Nu-l voi mai găsi niciodată, el face parte din rana imensă care s-a deschis în trupul Bisericii, nu doar simbolul unui oraş, ci chiar oraşul. Turnul Bisericii Evanghelice, cu ceasul încremenit în 11 iunie, îi reprezenta pe oamenii care de-a lungul istoriei au trecut sub acel cer. Ceva sfâşietor s-a întâmplat la

115

Bistriţa, dar iubirea de Bistriţa va face ca acel turn să renască. Nu va mai fi acelaşi turn, va fi Pasărea Phonix.

- (În emisiunea Vitralii, 19 iunie 2008, Studioul Regional de Radio Târgu-Mureş şi în Matinal de Week-end, România Cultural, 21 iunie 2008)

116

Portret de Nichita Sănescu

117

118

119

120

121

122

FIŞĂ BIO - BIBLIOGRAFICĂ • Nicolae Băciuţ, (Ioan Nicolae), născut la 10 decembrie 1956, la Chintelnic, judeţul Bistriţa-Năsăud. • Absolvent al Liceului “Liviu Rebreanu”, Bistriţa. • Facultatea de Filologie, secţia română-engleză, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1978-1982 • Bursier al “Magazine Publishers of America”, iulie-septembrie 1990. • Doctorand în litere, din 2004, la Universitatea “Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca, cu o teză despre Caragiale, Cehov şi Ibsen. • Masterat în ştiinţe administrative la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, 2005

*

123

• a fost profesor, director adjunct la Şcoala Generală Găleşti, judeţul Mureş, între 1982-1983, • redactor la revista “Vatra”, Târgu-Mureş, între 1983-2003, • corespondent la Televiziunea Română, Bucureşti, Departamentul Emisiunilor Informative, între 1991-2003, • redactor-şef la Editura Tipomur, Târgu-Mureş, între 1991-2003, • redactor-şef la revista “Mondo bussines”,Târgu-Mureş, în 1995, • redactor cultural la cotidianul “Cuvântul liber”, Târgu-Mureş, 1999 -, • director la revista “Alpha”, Târgu-Mureş, 1990, • secretar de redacţie la revista “Societatea încotro?, Târgu-Mureş, între 1995-1997, • director la revista “Gura lumii”,Târgu-Mureş, între 1997-1999, • redactor-şef la revista “Teatru-n teatru”, Târgu-Mureş, în 1998, • redactor-şef la revista “Ambasador”, Târgu-Mureş, între 1996-2003, • coordonator al publicaţiilor “Gazeta Reghinului”, 1990-, “Informaţia mureşeană”, 1991-1993, “Făgurel” (revistă pentru copii) şi “Codrul Cosminului”, publicaţii pentru Bucovina

124

de Nord, tipărite la Târgu-Mureş, 1994-1998, al revistei “Comlodul”, Râciu, judeţul Mureş, 2001-, • cadru didactic asociat la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, 1998 - 2008 • director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Mureş, din februarie 2001 • fondator, editor şi redactor-şef al revistei „Vatra veche”, 2009 • publicist comentator la Mesagerul de Bistriţa-Năsăud, 2005, • membru în Consiliul de Administraţie al TVR, din 1995, şi membru supleant, 1997-2001, • deputat în Adunarea Eparhială Ortodoxă de Alba Iulia, din 1998, şi deputat în Adunarea Naţională Bisericească din 2002. • Vicepreşedinte al Despărţământului Mureş al ASTREI.

* • Membru al Cenaclului “Echinox”, 1978-1982, • al Cenaclului revistei Vatra, 1981-1989, • al Cenaclului “Romulus Guga”, 1984-1989, • membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 1990. • Fondator şi membru al grupului de artă religioasă „DEISIS”, 2009

125

• A debutat cu publicistică în ziarul bistriţean Ecoul, şi cu poezie în revista Liceului “Liviu Rebreanu” din Bistriţa, Zări senine, în 1975, făcând parte dintr-un grup de poeţi tineri, între care Domniţa Petri şi Cleopatra Lorinţiu, membri ai cenaclului liceului. • Şi-a continuat activitatea publicistică în timpul studenţiei la revista “Echinox”, Cluj-Napoca, unde a fost redactor, apoi secretar de redacţie, între 1978-1982 • După mai multe prezenţe în volume colective, a debutat în volum în 1986, la Editura Dacia, cu Muzeul de iarnă, versuri. • A colaborat la revistele Echinox, Vatra, Steaua, Tribuna, Astra, Convorbiri literare, Luceafărul, SLAST, Flacăra, Transilvania, Dialog, Opinia studenţească, Napoca Universitară, Mişcarea literară, Poesis, Nord literar, Formula As, Mesagerul literar şi artistic, What’s Going On Here, The New Farmm, Emmaus, SUA, Poezjia, Katowice, Polonia, Fjala, Flaka e välläzarimet, Iugoslavia, Ungaria ş.a., la Radiodifuziunea Română, studiourile Cluj, Târgu-Mureş, Bucureşti, şi la Televiziunea Română, programele I, II, TVR Cultural, TVR Internaţional etc.

A publicat volumele:

126

• Muzeul de iarnă, versuri, Ed. Dacia, 1986 • Memoria zăpezii, versuri, Ed. Cartea Românească, 1989 • Jocuri încrucişate, versuri pentru copii, Casa de editură Alpha, 1990 • Nostalgii interzise, versuri, Ed. Columna, 1991 • America, partea nevăzută a lunii, jurnal, Ed. Tipomur, 1994 • Între lumi. Convorbiri cu N. Steinhardt, Ed. Tipomur, 1994, ediţia a II-a, Editura Dacia, 2001 • Anotimpul probabil, interviuri, Ed. Tipomur, 1995 • Casa cu idoli, versuri, Ed. Ambasador, 1996 • A doua Americă, jurnal, Ed. Tipomur, 1996 • Curs şi recurs, interviuri, Ed. Tipomur 1997 • Şi aşa mai departe…, publicistică, Ed. Arhipelag, 1997 • Oglinzi paralele, interviuri, Ed. Ambasador, 1998 • Lina lumina, versuri pentru copii, Ed. Tipomur, 1999, ediţia a doua 2007, Editura Nico. • Babel după Babel, interviuri, Ed. Tipomur, 2000 • Aproape departe, interviuri, Ed. Tipomur, 2001 • Poduri de umbră, versuri, ediţie bilingvă română-maghiară, Ed. Tipomur, 2001 • Manualul de ceară, versuri, Editura Academos, 2001 • Solstiţiu la Echinox, poeme, Ed. Tipomur, 2002

127

• Zona interzisă, interviuri, Ed. Tipomur, 2003 • Alb pe alb, poeme, Ed. Tipomur, 2003 • Muntele Athos din Muntele Athos, Editura Tipomur, 2004 • De la San Francisco la Muntele Athos, Editura Reîntregirea, 2004 • O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, vol.I, II, Editura Reîntregirea, 2005 • Valori mureşene de patrimoniu, documentar, Editura Tipomur 2005 • Muntele Athos – Meteora, via Bizanţ, Editura Tipomur, 2006, Ediţia a II-a, revăzută, Editura Dacia, 2006 • Trecut provizoriu, publicistică, Editura Tipomur, 2006 • Sacru şi profan în Ţara Sfântă, Editura NICO, 2006, ediţia a II-a, Editura Dacia, 2006. • Credinţă şi ortodoxie, Editura Tipomur, 2006 • Nichita Stănescu, Cu colţul inimii, Editura NICO, 2006 • Anotimpul din colivie/ Le saison dans la cage, ediţie bilingvă, română – franceză (versiunea franceză şi selecţia de Mircea Bătrânu), Editura NICO, 2006 • Literatura exilului, exilul literaturii, Editura NICO, 2006 • Nicu Caranica – Dincolo de noapte, Editura NICO, 2006

128

• Mihai Sin – Ierarhiile liniştii, Editura NICO, 2006 • Dincoace de Capitală, dincolo de provincie, Editura NICO, 2006 • Mănăstirea Lăpuşna, Biserica „Sf. Nicolae”, album, Editura Nico, 2006. • În colaborare cu Gheorghe Şincan, Monumente de Arhitectură Bisericească, Catedrala Mare Târgu-Mureş, album, Editura NICO, 2006, • Monumente de arhitectură Bisericească, Biserica de lemn „Sf. Arhanghel Mihail”Târgu-Mureş, Editura NICO, 2006 • Monumente de arhitectură Bisericească, Biserica de piatră „Înălţarea Domnului”,Târgu-Mureş, Editura NICO, 2006 • Cu Dumitru şi Gabriel Fărcaş, Monumente de Arhitectură Bisericească, Biserica din Deda, Centenar, album, Editura NICO, 2006. • Umbra apei, repere critice, Editura NICO, 2007 • Arheologia clipei, jurnal, Editura Nico, 2007 • Caragiale după Caragiale. O scrisoare pierdută, Editura NICO, 2007 • Ferestre fără zid, publicistică, Editura Nico, 2007, • Maşina de citit, critică literară Editura Nico, 2007. • Singurând, poeme,Editura Nico, 2007, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Nico, 2008, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Nico, 2009

129

• Ziduri fără ferestre, publicistică, Editura Nico, 2007 • Cartea inimii, Editura Nico, 2007 • Email&email, Editura Nico, 2008 (corespondenţă cu Mioara Kozak), • În aşteptarea melcului, publicistică, Editura Nico, 2008, • Ion Vlasiu – Dincoace de spaţiu şi timp, Editura Nico, 2008, • Linia de orizont. Dialoguri literare, Editura Nico, 2009, • • A editat volumul „Simpozionul Monumentele bisericeşti – mărturie de credinţă şi artă”, Editura Nico, 2007. • America, the Unseen Side Of the Moon, Jurnal, Editura Nico, 2007 • Cu Emil Mariaşiu, volumul „Centenarul bisericii ortodoxe Chintelnic. (1907 – 2007), Editura Nico, 2007 • • Ceasul de flori, antologie de poezie târgumureşeană, Editura Tipomur, 2001 • Îmblânzitorul de timp, antologie de poezie mureşeană, Editura Tipomur, 2003

130

• A fost inclus în Antologia Spaţii posibile, Bistriţa, 1979 • în antologia Biblioteca Opinia, Iaşi, 1981 • Caietul debutanţilor, 1980-1981, Editura Albatros, 1983 • Alpha ‘84, Editura Dacia, 1984 • antologia Cântecul patriei, Editura Albatros, 1996 • antologia Un sfert de veac de poezie la Sighetu Marmaţiei, Fundaţia Luceafărul, 1998 • antologia Eminescu pururi tânăr, Editura Litera, 1998 • antologia Patruzeci de poeţi bistriţeni, Editura Aletheia, Bistriţa, 2001 • antologia Ceasul de flori, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2001 • antologia Cenaclul literar George Coşbuc – 30, Editura Aletheia, Bistriţa, 2001 • antologia Îmblânzitorul de timp, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 2003 • Antologia poeţilor ardeleni contemporani, de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, Editura Ardealul, 2003, Poeţii revistei Echinox, Antologie (1968-2003), vol. I, de Ion Pop, Editura Dacia 2004. • Inclus în volumul Artur Silvestri, „Mărturisirea de credinţă literară”, 2006

131

• Un copac de sunete, antologie bilingvă română – maghiară, Editurile Charmides şi Eikon, 2006 • Voices of contemporary Romanian poets”, Antologie de poezie românească, ediţie bilingvă română – engleză, de Dan Brudaşcu, Editura Sedan, 2007, • Antologia de poezie „Miresele cuvântului”/Nuset e Fjalës, de Baki Ymeri,Bucureşti, 2009, în albaneză • I-a fost editat CD-ul “Muntele Athos din Muntele Athos”, realizat de Margareta Puşcaş, la Radio Târgu-Mureş, 2005. • I-a fost editat volumul Pleoapa lui Homer, 50 de poeme în lectura autorului, în colecţia “Cartea radio de poezie”, Societatea Română de Radiodifuziune şi Studioul Regional de Radio Târgu-Mureş, redactor Valentin Marica. • A fost editată lucrarea Codruţa Băciuţ, Ludoteca, Teste de aplicaţie de limba şi literatura română pe texte din opera scriitorului Nicolae Băciuţ, Editura Nico, 2007 • Un copac de sunete, L’arbre a sons, antologie bilingvă română – franceză, volum şi CD, 2007 •

* • Fondator al Cenaclului “Virtus Romana Rediviva”, Bistriţa, 1975,

132

• a iniţiat în 1979, în revista Echinox, ancheta “Dreptul la timp”, despre generaţia ’80, continuată în revista Vatra în 1984, până la suspendarea ei, în 1985, de cenzură, • a fondat Cenaclul “Hyperion”, Târgu-Mureş, 1983, devenit din 1984 “Romulus Guga”, • iniţiator al Concursului de Poezie “Romulus Guga”, Târgu-Mureş, 1985, cu ediţii anuale, • fondator al revistei lunare Alpha, Târgu-Mureş, apărută în 12 numere în 1990, • a înfiinţat prima editură târgumureşeană postdecembristă, Casa de Editură “Alpha”, • iniţiator şi autor unic al revistei Noul Pământ, din care a apărut un singur număr, în 1990, la Emmaus, SUA, • iniţiator al Taberei de Pictură Millenium, de la Sovata, o singură ediţie, în 1999, • iniţiator al colecţiei “Poeţii oraşului Târgu-Mureş”, în 2001, • al Concursului de Poezie Religioasă “Credo”, Târgu-Mureş, 2001, cu ediţii anuale, • al Concursului de Poezie şi Eseu pentru Elevi şi Studenţi “Serafim Duicu”, Târgu-Mureş, 2001, cu ediţii anuale, • al Taberei de Pictură şi Sculptură în Sare de la Salina Praid, 2001, cu ediţii anuale,

133

• al Taberei de Sculptură în Lemn “Interart”, de la Reghin, 2002, cu ediţii anuale, • al Salonului Judeţean de Carte Mureşeană, în 2001, cu ediţii la Reghin şi Târnăveni, • al Taberei de Pictură “Apollo”, cu tema “Nudul”, Sângeorgiu de Mureş, 2003, • a iniţiat seria de volume Repere Culturale Mureşene, I – 2002, II – 2003, III – 2004, Editura Tipomur, • a iniţiat galerii de artă în spaţii nonconvenţionale – bănci, sedii de firme etc. • A editat la Editura Tipomur şi la Editura NICO, peste 500 de titluri din 1991 încoace, a scris zeci de prefeţe, postfeţe. • A realizat aproape 3000 de reportaje TV.

134

EEDDIITTUURRAA NNIICCOO

135