NICOLAE BĂCIUŢ ȋn dialog cu

VERONICA PAVEL LERNEROameni, Repere, Mărturii

Centenarul Marii Uniri

Carte apărută în cadrul Proiectului „100 de cărţi pentru Marea Unire –

1918-2018”,proiect finanţat de

Asociaţia „Nicolae Băciuţ” pentru Descoperirea şi Promovarea Valorilor

Cultural-Artistice şi Profesionale şiConsiliul Judeţean Mureş

2

NICOLAE BĂCIUŢ ȋn dialog cu

VERONICA PAVEL LERNER

Oameni, Repere, Mărturii

Editura Vatra veche

3

4

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiLERNER, VERONICA    Oameni, repere, mărturii / Nicolae Băciuţ în dialog cu Veronica Pavel Lerner. - Târgu Mureş : Vatra veche, 2018    ISBN 978-606-8785-75-2I. Băciuţ, Nicolae (1956-.)

821.135.1

COLECŢIA „MAREA UNIRE – 100”

Nr. 51

Coperta de Adelaida Mateescu_______________________________________________

Editura Vatra vecheApărut 2018

Copyright©Nicolae Băciuţ, Veronica Pavel Lerner 2018Toate drepturile rezervte

Tehnoredactare Sergiu Paul BăciuţFormat 16/61x86, coli tipo 11,25

Tiparul executat la INTERMEDIA GROUPTârgu-Mureş, str. Iuliu Maniu nr. 14

România

5

Cuvânt înainte

6

Cum poate deveni cineva scriitor în cele mai grele condiții posibile – aceasta ar fi tema cărții de dialoguri între Veronica Pavel Lerner și Nicolae Băciuț. Prin urmare, un ciudat „dialog peste ocean” destinat să schițeze traseul unei vieți de aparențe modeste, al vieții Veronicăi – o româncă fixată în Canada în urmă cu 36 de ani, profesoară de chimie în România, chimistă de recunoscută valoare în Canada, muziciană și pianistă amatoare, redescoperitoare în cele din urmă a literaturii.

Dialogul autobiografic pe care protagonista îl are cu editorul Nicolae Băciuț ar fi trebuit probabil să surprindă specificul a zeci de mii de biografii asemănătoare, proprii românilor fixați peste hotare în ultimii ani ai comunismului. S-a transformat însă în cu totul altceva, în romanul discret al unei existențe mai degrabă neobișnuite. Coleg de facultate și prieten cu Toma Pavel, cu fratele Veronicăi, am putut urmări de la distanță biografia surorii lui, pe care o înțeleg cu adevărat abia astăzi, citind dialogurile.

7

Obstacolele în calea transformării Veronicăi în scriitor au fost numeroase și aparent insurmontabile. O boală gravă contractată la vârsta de cinci ani, care se putea termina tragic, și mai ales lunga perioadă de recuperare motorie de după boală; pasiunea de a scrie, ivită în copilărie, dar contracarată de cele mai variate circumstanțe biografice, între care formarea ei de chimist a reprezentat-o pe cea principală; plecarea din țară la o vârstă nu foarte tânără, la 38 de ani, și obligația de a munci pe brânci în noile condiții pentru a supraviețui; urgențele profesionale, continue și presante, din Canada, din a doua ei patrie.

Dar visul din copilărie și din adolescență reprezentat de iubirea pentru Artă sub toate formele ei (muzică, pictură, scris) a urmărit-o cu tenacitate. A început să-l realizeze scriind în limba română – provocare aruncată lumii întregi! – la o vârstă pe care oricine ar caracteriza-o drept tardivă. Există însă oare vârstă tardivă pentru a deveni scriitor? Se pare că nu. Prima carte a debutantei întârziate apărea în anul 2000 (Miniaturi de dincolo de Ocean), atunci când Veronica împlinise 56 de ani – dar ce contează 56 de ani, când e vorba de vocație? Vor urma și alte cărți, între care o interesantă culegere de poezii (Binecuvîntatul prezent, 2006). Actualul volum de dialoguri ne oferă explicația și justificarea imprevizibilului traseu către ieșirea la lumina literaturii.

În aceste condiții, a aprecia valoarea în sine a ceea ce scrie Veronica Pavel Lerner mi se pare inutil: nivelul mai mult decât onorabil al versurilor și al prozelor ei cade pe planul al doilea. Importante rămân victoria ultimă a Literaturii și eroismul autorului ei.

8

Mihai Zamfir

9

Un dialog peste ocean

Când poetul, scriitorul și editorul Nicoale Băciuț mi-a propus o carte în dialog, am acceptat, fără să bănuiesc prin ce aveam să trec când am răspuns, rând pe rând, la grupurile de întrebări trimise, grupuri care apoi au devenit capitole. Răspunsurile nu mi-au solicitat un efort de memorie, dimpotrivă, mi-am depănat spontan amintirile, ca și cum i-aș fi spus d-lui Băciuț povestea la telefon. Ceea ce m-a marcat însă în acest exercițiu a fost profunda emoție pe care mi-a trezit-o actul de a povesti, emoție care a continuat și după încheierea dialogului.

Sigur, fiecare dintre noi vibrează când privește înapoi la anii copilăriei și ai tinereții. Dar eu mă adresam cuiva de dincolo de ocean, de pe continentul pe care mă născusem. Iar cel care recepționa răspunsurile și-mi trimitea apoi alte întrebări era nu numai poetul căruia mă adresam, dar și mie însămi, cea care a fost acolo și atunci.

Parcurgem astăzi o epocă în care tot ce e în jur se robotizează. Mecanismele inventate facilitează viața: avem calculatoare care scriu, automobile care parchează singure, piloţi automaţi, roboți culinari, programe electronice care pot desena, picta, traduce dintr-o limbă în alta. Și, într-un viitor nu prea îndepărtat, datorită progreselor din domeniul genetic şi al procreației artificiale, va urma probabil evoluția robotică a întregii ființe umane.

10

Și totuși, în ciuda ritmului de standardizare și multiplicare a mecanismelor rigide care ne înconjoară, dialogul din cartea de față, prin felul în care a fost conceput, scris și trăit, pledează pentru permanenţa unei părți a naturii umane care va rămâne, pentru încă o vreme, neschimbată.

Mi-aș dori ca cititorul, după ce a terminat ultima filă a cărții, să continue să-și amintească de cele citite, iar emoția să stăruie în inima lui precum în a mea după ce mi-am destăinuit, în scris, trăirile.

În încheiere, o mărturisire: m-au încercat multe ezitări în timpul dialogului și n-am fost sigură că îl vom duce la bun sfârșit. Cel care m-a încurajat cu calm și încredere a fost d-l Nicolae Băciuţ, căruia îi mulțumesc pentru ideea de a fi convins cuvintele să parcurgă o cale atât de lungă pentru a le coborî apoi în cartea de faţă, martor al inimilor noastre.

Veronica Pavel Lerner

11

Un ocean între întrebări şi răspunsuri

De mai bine de patru decenii m-am pus în slujba dialogului literar. Mai întâi, în joacă, am pus întrebări unor colegi bistriţeni de cenaclu (Virgil Raţiu, Alexandru Cristian Miloş), apoi cu temere, în primele luni de facultate, unor scriitori consacraţi (Teohar Mihadaş, Romulus Guga), apoi, cu îndrăzneală, unor nume de prim rang (Nichita Stănescu, Marin Sorescu), în cele din urmă, ofensiv, la zeci de scriitori, de toate calibrele, adunând peste o mie de pagini de manuscris. De aici şi până la a da contur primei Istorii a literaturii române contemporane în interviuri (apărută în 2005, în 2 volume), ca operă de autor, (antologii de interviuri de diverşi autori mai apărând) n-a fost decât un pas, care trebuia să sfideze cenzura care îi luase locul cenzurii ideologice, cea economică.

Istoria mea oferea o panoramă a vieţii literare de dinainte de 1989, dar trecând şi dincolo de acest prag, aproape un deceniu.

Gazde bune pentru interviurile mele au fost, pe rând, revistele Echinox şi Vatra, Vatra veche, publicând însă, sporadic, şi în alte gazete.

Elanurile mele în privinţa exerciţiilor maieutice s-au concretizat şi în câteva opuri de anvergură, dacă am în vedere cărţile de interviuri pe care le-am realizat cu N. Steinhardt, Nichita Stănescu, Ion Vlasiu, Mihai Sin ş.a.

Timpul a căpătat însă alt ritm în ultimul deceniu, activităţile mele editoriale s-au diversificat, timpul rămas la

12

dispoziţie pentru ceea ce fusese pasiunea anilor de tinereţe fiind tot mai zgârcit. E adevărat, în acelaşi timp, că interesul pentru dialogurile literare nu s-a stins, ba chiar aş zice că au câştigat teren confesiunile, jurnalele literare, memorialistica...

Mijloacele de comunicare au explodat şi ele, în formule diverse, unele dintre cele mai facile – dialogul video în timp real prin skype, de pildă – astfel încât dialogul literar ajunsese să beneficieze de toate condiţiile realizării.

Formulele la care am recurs eu, în timp, au fost pe atunci determinate de oportunităţile vremii – înregistrări audio, dialoguri faţa în faţă, consemnate pe hârtie, dialoguri video... Una dintre formulele “de forţă majoră” a fost dialogul epistolar. Iar cartea de interviuri cu N. Steinhardt a fost realizată astfel, printr-o suită de scrisori, cu întrebări şi răspunsuri care se succedau şi după voia Poştei Române.

Apariţia revistei Vatra veche a readus dialogul în orizonturile lui de altădată, când, la Vatra, rubrica de forţă era “Vatra dialog”.

Număr de număr, în zece ani de apariţie, Vatra veche a publicat peste o sută de dioaloguri literare, antrenând diverşi autori, de pe toate meleagurile.

Un colaborator de nădejde în acest sens a fost Veronica Pavel Lerner, un autor de peste Ocean, care şi-a descoperit vocaţia dialogului, nu doar pentru a cunoaşte pe alţii, ci şi pentru a-şi limpezi pentru sine şi pentru cititori tot felul de necunoscute, despre autori, opere, vieţi literare şi nu numai.

Mi-am dat seama, la un moment dat, că biografia Veronicăi Pavel Lerner e de roman. Un roman pe care

13

autoarea ezita, amâna să-l scrie. Mi-am spus atunci că trebuie să încerc să forţez nota, să o provoc pe Veronica Pavel Lerner să-şi povestească viaţa de poveste, pentru frumuseţea şi, adesea, dramatismul ei, dar şi pentru accentele sale pilduitoare. Pentru că Veronica Pavel Lerner e un model din multe puncte de vedere, unul de care e nevoie acum mai mult decât oricând, în deruta în care se găsesc mulţi, în căutarea cu înfrigurare a unui drum în viaţă, când totul pare deopotrivă posibil şi imposibil.

Sigur, inconvenientul cel mai mare pentru a realiza un dialog cu Veronica Pavel Lerner îl reprezenta distanţa şi... presiunea timpului, pentru că ţinta era ca să relizăm o carte de interviuri în câteva săptămâni, printre atâtea urgenţe ale zilei, în aşa fel încât cartea să ajungă la cititor într-un context cultural favorizant: Spătămâna Culturală de la Hamilton, Canada, unde fusesem invitat să particip.

Apoi, atunci când pui întrebări în calup, prin email, te privezi de o dimensiune esenţială a frumuseţii unui dialog: privirea faţă în faţă, cu tot ce atrage după ea – reacţia spontană, construirea dialogului în funcţie de răspunsurile interlocutorului, impunerea unui ritm mai alert, cu strălucirea firescului.

Oricum, demersul nostru a fost unul asumat cu entuziasm, convinşi fiind, şi de o parte şi de alta, că va rămâne o mărturie care merită să fie cunoscută. Pentru că nu e vorba doar de un om, ci şi de o epocă, de imaginea unor lumi şi a unor locuri care, aparent, n-au nimic în comun, dar care devin consubstanţiale prin destinele care le leagă.

14

Veronica Pavel Lerner e un interlocutor de mare distincţie şi eleganţă, riguros, scrupulos, atent la cele mai mici detalii, până la... virgulă şi punct.

Ştie să povestească şi are ce povesti.Dacă ar relua fiecare capitol al vieţii sale, ar putea

construi edificii epice până la altitudini romaneşti.“Amintirile din copilărie” ale Veronicăi Pavel Lerner sunt

savuroase, au parfumul Bucureştiului de altădată. Tot traseul biografic, până la resuscitarea unor tentaţii

din adolescenţă, de a face literatură sfidând vârsta, adună suficient material epic.

Nu ştiu dacă o va face sau nu. Dar ceea ce este cuprins în aceste pagini, sub genericul “Oameni, repere, mărturii”, este dovada peremptorie a existenţei unui filon bogat.

Şi aşa cum e, în fulgurări de dialog, această carte are toate datele dăinuirii – prin ceea ce spune, cum spune şi pentru cine spune.

E o carte recuperată, o carte salvată, o restituire necesară.

Nicolae Băciuţ

15

Copilăria

-Distinsă doamnă Lerner, aţi pus întrebări şi aţi răspuns la întrebări, dând astfel contur unor destine, prin dialog, care e mai cald decât „interviul”, care pare mai tehnic. De ce credeţi că e nevoie de dialog în lumea literară, în lumea culturală în general?

-De dialog e nevoie nu numai în lumea literară și culturală. Lipsa de comunicare între oameni, pe toate planurile, duce la neînțelegeri, abuzuri, acte de violență. În lumea culturală, dialogul completează actul artistic. Pictorul se exprimă prin formă și culoare, poetul prin cuvinte, muzicianul prin sunete. Mi se pare însă interesantă și explorarea, prin dialog, a ideilor omului din spatele artistului.

-De unde credeţi că vine interesul pentru mărturisiri care sunt dincolo de opera cuiva, literară sau artistică? În ce fel potenţează biografia o operă sau o ştirbeşte?

-Iată o întrebare care m-a frământat și pe mine multă vreme: mă limitez la manifestarea artistică a unei celebrități, să zicem (prin celebritate înțelegând nu neapărat un star de cinema sau rock, ci o personalitate deja recunoscută pe plan mondial), sau am nevoie să știu și amănunte biografice care să includă viața de familie, caracterul etc.?

În general, biografiile sunt interesante în măsura în care epoca istorică, politică și culturală influențează autorul. În ceea ce privește trăsăturile personale, uneori prefer să nu știu amănunte și să mă limitez la a admira opera. Lumea e

16

atrasă de can-can-uri și o biografie plină de evenimente spumoase poate avea mare succes comercial, care însă nu întotdeauna reflectă valoarea artistică.

Nu cred că biografia ar trebui să potențeze sau știrbească o operă de artă, autorul are viața lui, iar opera creată de el, odată plecată în lume, are o alta, separată de cea a autorului…

-Care ar fi reperele biografice ale dv. care credeţi că trebuie să ajungă la public, nu doar ca informaţie, ca istorie, ci şi ca pildă?

-Din punct de vedere istoric, da, câteva din reperele mele biografice ar fi interesante, mai ales pentru cei care n-au trăit epoca stalinistă, cea a lui Gheorghiu Dej și, mai târziu, a lui Ceaușescu. Din mărturiile oamenilor care au trecut prin acele vremuri se poate reconstitui un adevăr, poate încă neînțeles de generațiile mai tinere. Cei născuți în 1944 am fost numiți oficial "generația eliberării", și statul ne-a dat și o diplomă specială în 1962, la împlinirea vârstei majoratului. Nu știu în ce măsură, însă, viața lor poate constitui o pildă. În fond, o pildă pentru cine? Specificul acelor vremuri nu se va repeta, oamenii vor fi supuși altor încercări și-și vor găsi puterea de a le învinge prin alte mijloace.

Câteva repere din biografia mea ar fi interesante ca informații asupra epocii, văzute din ochiul de copil și adolescent: un copil care a vizitat spitalele din anii 49-50, a învățat într-o școală elementară în care sala de clasă era atât de mică, încât rândurile de bănci erau lipite unele de altele și se mergea pe pupitre ca să se ajungă de la o bancă la alta; un

17

copil care era trimis la coadă la zahăr, unde se aplica principiul suta-punga (dădeai suta de lei, vânzătorul îți dădea punga de zahăr pregătită anterior și coada mergea mai repede), un copil care, când în 1953 a fost făcut pionier și a primit cravata roșie și insigna, a jurat credinţă partidului şi lui Stalin şi a cântat imnul:

Salut voios de pionier,Voios ca-l primăverii cer,Tu ești salutul nostru drag și te iubim,Cu tine noi la drum pornim.

Pornim, muncim și învățămȘi-n gând partidul îl purtăm,Tu ești Partidul nostru drag și te iubim,Cu tine noi la drum pornim.

Refren: În frunte cu partidul vise noi să făurim,Înainte, tot înainte! În pas cu pionierii fraţi din ţara lui Stalin,Înainte, tot înainte!

Mai era și salutul pionieresc "La luptă pentru cauza lui Lenin și Stalin, înainte!", cu răspunsul "Tot înainte!", folosit numai la careu, când era vreo festivitate și se aduceau de la camera pionierului steagurile de detașamente.

-Cât depinde de biografic configurarea unei opere?

18

-Foarte mult. Ba chiar aș spune că de biografic depinde însăși existența unei opere. Și nu numai. Dacă ne gândim la romanul "Jurnalului fericirii", de N. Steinhardt, considerat unul din cele mai valoroase ale secolului 20, vedem că și nașterea, dar și interzicerea lui au depins de condițiile în care autorul a trăit. Și, în cazul lui N. Steinhardt, nu numai regimul infernal a determinat scrierea și apoi interzicerea romanului, ci și personalitatea lui N. Steinhardt care, în ciuda multiplelor interogatorii și torturi (fusese implicat în procesul Noica), nu a divulgat agenților de securitate ceea ce ei doreau să afle.

-Aţi ales o ruptură radicală a biografiei dv. Regretaţi despărţirea, fizică, de România? Altfel ştiu că aţi fost mereu aici.

-Am ales această ruptură pentru că se impunea. Când fiul meu avea 2 ani, în 1979, a avut o gripă cu febră mare și doctorul i-a prescris un antibiotic. Ei bine, soțul a trebuit să meargă în provincie să facă rost de antibioticul care, în acel moment, nu se găsea în București. Când treci printr-o asemenea spaimă, nu te mai gândești decât la salvarea copilului. În același an, m-am întâlnit cu fratele meu, Toma, la Viena, venit din Canada pentru un congres. Ca să primesc pașaport, am plecat singură, lăsând soțul și copilul în țară ca garanție că mă întorc.

Era pentru prima oară când treceam granița spre Occident și nu-mi venea să cred că la magazine se găsesc de toate. Toma, cu care am discutat atunci liber (scrisorile erau cenzurate), mi-a propus să cerem plecarea din România,

19

oferindu-ne sponsorizare în Canada. Noi abia după doi ani am depus cererea de plecare în Canada. Pe mine m-au amenințat că mă dau afară (lucram în învățământ, domeniu ideologic), soțul a continuat să lucreze. Printr-o minune, în șase luni am primit aprobarea. România avea atunci un contract cu Canada pentru reactorul nuclear CANDUM. Am plecat din țară în ianuarie 1982, eu aveam 38 de ani, fiul 5.

Mă întrebați despre despărțirea fizică. Cine nu-și iubește locul natal? Sigur că m-a durut despărțirea de casa în care m-am născut, de natură, de pământ, de iarbă, de pietre și copaci, de flori și păsări. Dar nu am evadat din limba română, în care am continuat până astăzi să gândesc și să scriu. Ruptura a fost o traumă dureroasă pentru mine, dar n-am regretat-o! Deși am plecat pentru viitorul fiului nostru, am beneficiat și noi, părinții, de libertăți pe care nu le avusesem în țară. Copilul s-a adaptat ușor noii vieți, dar pentru noi, adulții, mutarea pe continentul nord american a cerut un efort considerabil de adaptare. Munca și perseverența ne-au fost însă pe deplin răsplătite.

-Dar să o luăm ardeleneşte, în acest dialog despre viaţă, operă, destin. Ce a însemnat naşterea dv. pentru familie, ce evenimente se petreceau în ţară, în lume, când vă năşteaţi?

-Când m-am născut, în România era încă război, pacea a venit în august 1944, când eu aveam șapte luni. Nașterea s-a făcut acasă și, cum pe 3 ianuarie era încă pomul de Crăciun, se pare că Gra, străbunica mea maternă, prezentă la eveniment, m-a așezat sub brad, iar lui Toma, care avea

20

atunci aproape trei ani, i s-a comunicat că are o surioară. Era o epocă plină de greutăți, desigur. Nu am discutat niciodată cu părinții despre momentul venirii mele pe lume, nu știu ce a însemnat nașterea mea pentru ei, totul îmi părea natural.

-Care era viaţa familiei dv. când aţi venit pe lume? Ce aţi însemnat, de la început, pentru părinţii dv.?

-Tata era avocat pledant. Mama, deși avea studii la Facultatea de Litere și Filosofie (unde a fost colegă cu N. Steinhardt), era casnică. Așa era pe atunci, soțiile aveau grijă de copii. Toma și cu mine am avut și o fraulein, Teta Marta, ca să ne învețe nemțește; era bătrână, știrbă, antipatică și ne spunea incontinuu: "mănâncă und taci!" Am avut și o altă guvernantă, Emilia, tânăra bună și frumoasă, cu un dinte de aur în față, pe care eu am iubit-o grozav. Ea mi-a împletit pulovăraşul cu care sunt în fotografia pe care tata o păstra sub sticla de la birou și pe care era brodată litera "E", inițiala numelui ei. Aveam, în acea poză, trei ani. Mi-aduc perfect aminte de Emilia, de pulovăraș și de scăunelul din fotografie!

Mama, cu toate că era casnică, era ocupată cu cititul. Știa trei limbi străine : engleză, franceză și germană, dar, din cauza regimului stalinist în care se căutau numai traducători din limba rusă, a început s-o învețe singură la emisiunea radiofonică "Să învățăm limba rusă cântând". Fiind mică, nu mi se spuneau toate amănuntele, așa că eu credeam că mama se distrează cu acele cântece pe rusește și, pentru că-mi plăceau, cântam și eu cu ea.

Nu știu ce am însemnat pentru părinți la naștere. Mai târziu însă, când am avut cinci ani și m-am îmbolnăvit de

21

poliomelită, iar viața mi-a fost în pericol, mi s-a povestit că tata a albit într-o singură noapte, iar cele trei săptămâni din spitalul Colentina le-am petrecut cu Gra, străbunica maternă, mama n-a suportat.

-Care sunt cele mai vechi amintiri pe care le aveţi? Când aţi desluşit prima oară rosturile lumii?

-De la trei ani am început să rețin oamenii și obiectele înconjurătoare. La patru-cinci ani, când Toma - cu trei ani mai mare - era deja la școală și părinții ocupați, mă jucam singură, observam cu atenție mobila, covoarele, îmi fabricam tramvaie din forficelul de unghii băgat prin gaura limbii de pantofi a lui tata și îl conduceam pe niște şine inventate. Detaliile, de exemplu, ale unui scaun negru, sculptat în lemn, cu brațe, care pe atunci devenau, în imaginația mea, linii de cale ferată, sau, când scaunul era întors cu picioarele în sus, el era casă şi adăpost de ploaie, mi-au rămas vii în memorie. Am trăit de la o vârstă foarte fragedă un intens dialog cu obiectele, fie ele din interior, fie din afara casei și legătura mea cu lumea care mă înconjura a fost atât de puternică încât, atunci când am venit în Canada, am făcut, pentru ca să mă pot simți acasă, un efort intens, care a durat peste șapte ani, pentru a restabili legături, ca în copilărie, cu obiectele și cu natura. Avionul traversează oceanul în șapte ore, spiritul uman are nevoie de șapte ani…

Când am început școala, în toamna lui 1950, am constatat că discursul la școală era diferit de ceea ce auzeam în casă și nu înțelegeam nici de ce și nici care era adevărul. În casa noastră se vorbea despre Dumnezeu şi despre dragostea

22

pentru părinţi şi pentru frate sau soră, la școală ni se spunea că Dumnezeu nu există și că trebuie să iubim partidul și mai ales pe tovarăşul Stalin. Când îi întrebam pe părinți de ce la școală ni se spuneau asemenea lucruri, ei mă trimiteau la lecții sau la joacă. Mai târziu, am înțeles că evitau să vorbească orice ar fi putut să creeze suspiciuni. Teroarea stalinistă punea lacăt la gură!

La radio, ascultam cu mare evlavie transmisiile defilărilor, mai ales pe cea de la 7 noiembrie, când era ziua de naștere a mamei și eu eram convinsă că tot fastul era pentru mama. Îmi plăcea grozav muzica și, odată, în timpul unei transmisii de defilare la radio, i-am spus mamei că aș vrea, când mă fac mare, să devin comunistă. Mama m-a întrebat de ce, iar eu i-am răspuns cu tonul cel mai firesc: "Pentru că îmi place muzica ritmată pe care defilează sportivii!" Mi-aduc aminte că mama a zâmbit, dar a tăcut. Sursa mea de adevăr a fost întotdeauna Toma, care a avut, de mic, o luciditate extraordinară.

-Ce aţi moştenit de la părinţii dv? Cu cine credeţi că semănaţi?

-Tata era moldovean, un om cald și bun, foarte talentat la muzică, făcuse Conservatorul la vioară și cântase în orchestra operei înainte de a fi avocat. Mama se deosebea temperamental de tata, dar amândoi aveau o cultură remarcabilă și o mare exigență în ceea ce privește bunele maniere, conștiinciozitatea, punctualitatea și integritatea profesională.

23

Cred că de la tata mi se trage urechea muzicală, gustul pentru poezie și tot ceea ce ține de fantezia artistică. De la mama am moștenit forța interioară și perseverența, care m-au ajutat să răzbat într-o viață nici ușoară și nici lipsită de obstacole.

Nu știu cu cine semăn, dar e sigur că apreciez educația primită și faptul că m-am născut într-o casă cu multe cărți și tablouri, o casă ȋn care de două ori pe săptămână se adunau tata împreună cu trei colegi, care înființaseră un quartet de coarde și care cântau muzică de cameră de Mozart, Haydn, Beethoven. Eram nedezlipită de ei când repetau. Tata îi conducea de la violă și aveau din când în când concerte, nu știu unde, eram mică și n-aveam voie să merg seara…

-Cum era copilul Veronica? Sau cum vă alintau în familie?

-Veronica nu a fost un copil răsfățat. Mama avea un fel riguros și oarecum sever de a ne educa, pe Toma și pe mine. Nu aveam voie să spunem mami și tati, ci mamă și tată și, în general, în casă nu se foloseau diminutive. Toma îmi inventase, când m-am născut, numele Beroici și când mă striga așa îmi plăcea grozav, o luam drept alint, chit că nu era. Mama a inventat cuvântul apătu-bijilică; nu însemna nimica, dar era ceva de bine. Când mama venea, de exemplu, la patul meu și se apleca spre mine spunându-mi apătu-bijilică-bijilică", eheeeei, ăsta era deja răsfăţ! Toma cu mine aveam și alte coduri pentru a ne exprima afecțiunea. Eu inventasem un criteriu după care selectam oamenii pe care-i iubeam: moliciunea obrajilor. Toți cei cu obraji moi intrau în grațiile

24

mele și simplul fapt de a-i atinge lui Toma obrajii și de a-i confirma că sunt moi era suficient ca el să știe că-l iubeam. Pupături și mângâieri nu prea aveam decât de la tata, mama era mai sobră. Iar cuvântul inventat de mine bojeneaca nu era alint, el însemna orice, în funcție de împrejurări. Toma l-a îndulcit în bujineaga, dar universalitatea sensului i-a rămas aceeași.

Când eram copil, îmi plăcea să observ cu atenție obiectele din casă și dialogam cu ele. La cinci ani, când am avut poliomielita, după șederea din spital a trebuit să port un aparat la mâna stângă pe care l-am botezat Rădulescu. Nu mă entuziasma, dar mama îmi tot spunea că nu era altceva decât un fel de braț de fotoiu, ca să-mi susțină mâna. Ba chiar, ca să-l facă mai autentic, l-a îmbrăcat în același material ca husa unui fotoliu din casă. Dar tot nu-l prea purtam, deși l-am iubit pe Rădulescu. La restabilirea mâinii stângi, paralizate atunci, mi-au ajutat mai mult pianul, la care îmi plăcea să mă joc, plus recuperarea prin raze și exerciții de gimnastică zilnice, timp de nouă ani, băi fierbinți și masaje - toate asistate cu răbdare de tata.

Nu răsfățul a fost ceea ce am primit când eram mică, ci am avut - de la tata - o imensă dragoste, cu care m-a îngrijit ani de zile pentru recuperarea paraliziei datorate poliomielitei, iar de la mama și tata împreună, o educație în care valorile morale se axau pe modestie, punctualitate, generozitate, cinste, sârguință, conștiinciozitate și respect față de aproape, indiferent cine ar fi acela. În plus, tot ce aveam de făcut, când eram mică, trebuia să fac singură. Un

25

mic ajutor, dacă nu ȋnţelegam ceva la lecții, era permis, dar ca altcineva să muncească în locul meu și ca eu să pretind că sunt autorul, asta era interzis. Vedeam la școală colege venite cu desene sau materiale didactice făcute de părinți, dar eu nu aveam voie să recurg la asemenea metode. Efortul meu era adeseori dublu. Cuvintele pe care mi le-a repetat mama: "cea mai mare satisfacţie vine din lucrul făcut de tine însăţi" conţin mult adevăr şi mi-au ramas întipărite în memorie. Iar dacă ceilalţi îţi recunosc reuşita, ăsta e un bonus, adaug eu!

-Care v-au fost vecinătăţile bucureştene? Nu doar cele geografice, ci şi cele relaţionale.

-Locuiam în București pe lângă Hala Traian și, în apropiere de noi, pe strada Traian, locuia familia Diaconu, cu care părinții mei erau prieteni. Fetița lor, Alina, cu un an și jumătate mai mică decât mine, era prietena mea cea mai apropiată. Tatăl Alinei era scriitor și avocat, dar era și un mare iubitor de tablouri; mama ei făcea legătorie de cărți în piele, urmase Facultatea de Litere. Aveau tablouri de Petrașcu, Iser, Ciucurencu, Pallady și alți pictori, iar în casa lor se aduna lumea intelectuală a Bucureștiului: scriitori, doctori, avocați, printre care era și N. Steinhardt. Despre Crăciunurile petrecute la Alina am scris în cartea Oameni pe care i-am cunoscut (Ed. Vatra veche 2015). La Alina mergeam des, uneori dormeam la ea. Îmi plăcea acolo pentru că mama ei ne pupa, la mine acasă nu era obiceiul. Alina avea talent la desen, credeam că va ajunge pictoriță. A devenit scriitoarea de renume Alina Diaconu din Argentina, unde familia lor a plecat când Alina avea 14 ani. La Paris, i-a cunoscut pe Eugen

26

Ionescu și pe Cioran, cu care a fost prietenă. Am păstrat legătură cu ea, avem aceleași gusturi artistice și literare, aceleași idei despre oameni și viață. Cum altfel, când am avut aceeași "Mademoiselle" cu care am învățat franceza, același pianist și pictor, Theodor Bălan, prieten cu N. Steinhardt, cu care am luat lecții de pian și, în general, am primit o educaţie atât de asemănătoare?

Într-un recent interviu transmis de Televiziunea Română, aici, Alina Diaconu povestește - în românește - trauma plecării din România și dragostea cu care a rămas pentru țara în care s-a născut. În interviu, ea spune că ar recunoaște toate tablourile pierdute la plecare (a reușit să recupereze doar câteva). Îndrăznesc să cred că și eu le-aș recunoște, pentru că și la ea acasă am observat cu atenție mobila, covoarele, perdelele, tablourile și am intrat în dialog cu ele, cum o făceam și la mine acasă.

Am mai avut multe prietene care locuiau aproape, eram de aceeași vârstă și am fost colege la școala elementară. Ne jucam cele patru fetițe - Pușa, Cristina, Vali și cu mine - fie în curte la Pușa, chiar vizavi de Hala Traian, fie în curtea din spatele blocurilor vecine, în care locuiam Vali, Cristina și eu.

Într-o zi, pe la sfârşitul anilor '50, ne-a venit o idee de joacă: să înființăm, noi patru, o mică organizaţie, asemănătoare cu UTM-ul în care tocmai fuseserăm primite, cu carnet de membru, ștampilat. Imitam, de fapt, ce vedeam în jur. Am confecționat deci carnetele de membru, am scris frumos numele fiecăreia, am folosit ștampila de la jocul meu "Poșta Copiilor" și așa am devenit toate patru membre ale

27

micii noastre organizații. Lucrurile s-au întâmplat în curtea Pușei, iar mama ei a văzut joaca noastră. Nu știu cum a ajuns tata să afle de organizația pe care o înfiinţasem, probabil că s-a întâlnit la piață cu mama Pușei, care i-a spus. Cert este că tata mi-a interzis cu fermitate să mai particip la astfel de jocuri. Mi-a cerut toate cele patru carnete de membru şi le-a rupt în faţa mea. M-a certat foarte tare, spunându-mi că sunt lucruri cu care nu trebuie să mă joc niciodată. Am realizat că făcusem ceva rău, dar pe moment n-am ştiut ce anume. Abia mai târziu am înțeles spaima - justficată de altfel - a tatei. Într-adevăr, în acea perioadă, totul, chiar şi un simplu joc, putea fi interpretat ca un act de dușmănie politică. Erau anii în care deținuții politici erau condamnaţi, în urma unor procese înscenate, cu trimiterea la Canal, iar tata, ca avocat, ştia exact situaţia. Nu ne-am mai jucat niciodată altfel decât cu mingea sau de-a v-ați ascunselea…

-Ce vă amintiţi despre Bucureştiul copilăriei? Când aţi ieşit prima oară din Bucureşt? Ce v-a impresionat, prin comparaţie?

-Bucureștiul copilăriei mele avea limitele date de traseul meu cu tricicleta, pe trotuarul străzii, unde știam toate crăpăturile pavajului de pe trotuar. Teii răspândeau primăvara și vara un miros puternic, iar rădăcinile lor străbăteau trotuarul și-mi plăcea să conduc tricicleta (și mai târziu trotineta) pe terenul accidentat creat de tei, trotuarele nefiind niciodată reparate!

Foarte aproape de bloc era piața Hala Traian și urmăream de la fereastră căruțele cu pepeni, cartofi, varză.

28

Pe stradă, auzeam strigătele furnizorilor ambulanți: "Cuțite ascuțim, cuțiteee", "Jeamuuuri, jeamuri" și, cel care-mi plăcea cel mai mult, al unuia care ducea sub braț un imens borcan cu nuci curățate plutind într-un lichid maroniu: "Nuci noi vindem, nuci noi".

Dimineața venea lăptăreasa cu bidonul și cana de măsurat, ambele de tablă, iar în fața ușii găseam sfertul de bloc de gheață pentru răcitor. De la oltenii cu cobiliţe cumpăram iaurt proaspăt.

Seara, de la restaurantul "Zorile roșii" din apropiere, care avea și grădină, se auzea vara muzică de dans, din care cauză nu puteam dormi cu geamul deschis!

În părculețul de vizavi, construit pe un fost maidan, florile erau stropite cu un furtun lung, negru, înfășurat pe un cilindru între două roți mari. Se făcea mare udătură, iar râulețele de lângă trotuar erau folosite de copii pentru curse cu bărcuțe de hârtie. Eu, pasionata acestor curse, aşteptam cu mare nerăbdare venirea udătorilor. La un moment dat, am descoperit că râulețele se formează și când plouă, am şi încercat o dată să pun bărcuțe pe ele, dar ploaia le-a distrus, așa că visul meu de a avea râulețe mai des a fost spulberat. Când am lucrat în anii '80 la Paris vreo 3 săptămâni, am văzut că la marginea trotuarelor curgea apă tot timpul, pentru că acolo trotuarele erau stropite zilnic. Văzându-le, mi-a părut rău că la București nu era practicat același sistem, aș fi avut zilnic, în copilărie, curse de bărcuțe!

Ieșitul din București era numai vara, în vilegiatură. Venea o trăsura acasă care ne ducea la Gara de Nord, de unde

29

luam trenul până la mare (la Eforie, unde era nămol, obligatoriu pentru mine) sau la munte (Azuga). După teribila poliomielită pe care o avusesem, la mare trebuia să stau întinsă la soare, pentru razele ultraviolete, iar la munte, în zilele cu soare, eram culcată pe o pătură în iarbă, unde urmăream insectele, ascultam bâzâitul lor și, când scăpam de statul de "nemișcare", culegeam margarete pentru coronițe.

Se cărau valize, sacoșe, ba chiar și un balot format din plăpumi, așternuturi și perne. Plecările ȋn vilegiaturi erau adevărate aventuri. Pe mine, ca și în București, mă atrăgeau porțile de lemn cu clanţă de fier ale curților, copacii, florile, pietrișul, mirosul de copaci, de iarbă și de pământ ud după ploaie. Am fost foarte legată de pământul natal și nu există nici acum peisaj din România, privit de mine în fotografii sau în filme, la care să nu vibrez adânc, observând din nou amănuntele păstrate în memorie din fragedă copilărie.

N-am comparat localităţile de vilegiatură cu Bucureștiul, ele constituiau, pentru mine, locuri complet distincte. Am vizitat mult mai târziu alte orașe din România sau din ţările de democraţie populară, dar nu am făcut comparații, Bucureștiul fusese foarte al meu. Când am ieșit pentru prima oară ȋn vest, în 1979, ca să mă întâlnesc cu Toma, în împrejurările pe care le-am descris, atunci da, am comparat Viena cu Bucureștiul și tot atunci s-a produs și trezirea mea în ceea ce priveşte adevărul politic şi economic din România.

30

Blocul din Bucureşti în care m-am născut

31

Gra Pulovăraşul cu “E”

Toma, Veronica şi Toma, pionier, şi Veronica pulovăraşul

32

În faţa blocului

33

Crăciun la Alina

La Azuga

34

Primii ani de şcoală

-Ce voiaţi dv. să deveniţi? Îmi stăruie şi acum în minte întrebarea pusă adesea: „Ce vrei să te faci când o să creşti mare?”

-Cuvintele dv. când o să creşti mare m-au făcut să zâmbesc, amintindu-mi că, atunci când eram mică, repetam expresia inventată de mine: "Când eram eu mare și purtam taior". Cum să cresc mare când deja fusesem?

Lăsând însă gluma la o parte, mi s-a povestit că de foarte mică știam să cânt o mulțime de șansonete franțuzești, părinții și prietenii se amuzau, iar Nicu Steinhardt, prietenul casei, m-a numit de atunci "Cântăreața" și așa am rămas pentru el toată viața.

La 5 ani, mi-amintesc de concursul la care am participat la radio cu cântecul "Vulpe tu mi-ai furat gâsca / dă-mi-o înapoi / dă-mi-o înapoi / că de nu eu vin cu pușca / și cu doi copoi/"…etc, iar premiul a fost un carton pe care era desenată marea, o plajă și un petec de iarbă, cu figurine care trebuiau colorate. Culorile cartonului îmi stăruie și acuma în minte.

Pe la 6 ani, am declarat că vreau să mă fac dizeuză, îi auzisem pe părinți spunând că dizeuza de la restaurantul "Zorile Roșii" cântă bine. Într-o seară, tata m-a întrebat dacă știu ce-i aia dizeuză. I-am spus "Da, cântăreață". "Nu, a spus

35

el, dizeuza nu cântă, mai mult recită cuvintele pe acompaniamentul muzical". Atunci am renunțat la ideea de dizeuză și, pe la 7 ani, am trecut la dorința de a deveni dirijoare. Mă plasam în fața radioului cu o andrea în mâna și dirijam. Pe la 13-14 ani, îmi făcusem deja programul primului concert pe care urma să-l dirijez: Uvertura la opera "Ifigenia în Taulida" de Gluck, Concertul nr. 5 pentru pian (Imperialul) de Beethoven și Simfonia 40 de Mozart. Mi-am cumpărat și partiturile pentru orchestră, ca să mă pregătesc. Le știu și acum pe de rost, măsură cu măsură…

N-a fost să fie, dar n-am regretat cariera în chimie. În laboratorul de analize pe care l-am înființat în Canada și al cărei directoare am devenit, îmi închipuiam deseori că toate cele 30 de instrumente analitice, calibrate și automatizate de mine, constituiau, de fapt, orchestra în care fiecare instrument cânta sub bagheta mea. Laboratorul a oferit clienților performanțe științifice, dar ele aveau simplitatea și eleganța celor artistice! De altfel, am fost întotdeauna convinsă că între artă și știință există o legătură fundamentală, pe care, din poziția omului de știință pasionat pentru artă, am simțit-o din plin!

-Cum a fost copilăria până la a merge la şcoală? Aşteptaţi să mergeţi la şcoală, eraţi pregătită sufleteşte pentru acest „asalt”?

-Până am mers la școală, mă jucăm cu fetițele cu care eram prietenă, în special cu Alina și, în rest, stăteam multe ore la discuţie cu obiectele din jur, care căpătau viață în imaginația mea.

36

Toma era ocupat cu școala, dar în timpul liber ne jucam împreună cu un teatru de păpuși pe care mama ni-l cumpărase. În plus, improvizam piese, eu i le jucam lui Toma și el mie. Mi-a jucat odată o piesă, "Lohengrin", care m-a făcut să plâng. Povestea era despre un muzician care pierduse partitura de la Lohengrin (o aveam în casă, împreună cu multe altele) și, de disperare, a hotărât să se sinucidă. S-a înjunghiat pe balcon (adică pe covor) și a căzut, dar, chiar înainte de a muri, a văzut partitura care căzuse jos în curte (noi eram la etajul doi). Mi-a plăcut piesa la nebunie și-l tot rugam să mi-o repete, dar să schimbe sfârșitul și să scoată sinuciderea. El îmi promitea, dar de fiecare dată folosea același final și eu iar plângeam.

Piesele mele erau mai simple, odată am rămas în pană de replici și tot repetam, (eram sluga Regelui), "nu pot, nu pot", în timp ce mă gândeam cu disperare la vreo idee de replică a Regelui. N-am găsit-o (noi înșine jucam toate personajele) și așa a rămas între Toma și mine celebra expresie, repetată cu patos "nu pot, nu pot!"

Jucatul pieselor se petrecea la ora la care noi trebuia să dormim după amiaza. Scena era patul fiecăruia. Eu aveam un pat de lemn cu gratii, pe care aluneca o pătură în calitate de cortină. Somiera patului meu nu era prea stabilă și, de multe ori, în timpul jocului, scândura de sub somieră cădea, antrenând după ea și restul patului. Zgomotul îl trezea pe tata, care venea și, văzând că nu dormim, se supăra foc. Toma râdea, dar mie-mi părea rău să-l supăr pe tata. Între teatrul cu

37

Toma și dormitul de după amiază - ca să nu-l supăr pe tata -, preferam totuși teatrul cu Toma!

La cinci ani, după ce m-am îmbolnavit de polio, am fost ocupată cu recupererea mâinii stângi și piciorului drept. La spital, în salon, eram trei fetițe și, într-o dimineață, una dintre ele a murit. Am fost foarte impresionată, dar abia după un an am aflat, de la doamna Olănescu, cu care învăţam acasă franceza, că și eu o să mor. Mi-a spus-o simplu, dar mie nu mi-a plăcut și, din acel moment, n-am mai vrut să învăț franceza cu ea.

Când eram la spital, mi se făcea zilnic câte o injecție foarte dureroasă în pulpă, ora de injecție era la prânz, dar eu, ca să scap, mă duceam dis de dimineață în camera surorilor și le rugam să-mi facă injecția, pentru ca atunci când veneau la prânz, eu să fiu deja gata! Mi-o făceau, ba chiar se amuzau să mă vadă apărând dimineața cu cerea mea neobişnuită.

Dacă așteptam să merg la școală? Sigur! Eram nerăbdătoare să învăț să scriu. Mi-aduc aminte de primul meu demers în ale scrisului.

«Aveam patru ani, iar Toma, cu trei ani mai mare, se pregătea să intre la școală. Deși eram obișnuită ca atunci când venea Arghira, croitoreasa, din resturile hainelor mamei să mi se facă și mie câte ceva, faptul de a i se fi croit și cusut acuma numai fratelui meu o uniformă școlară m-a lasat indiferentă. Când însă i s-a cumpărat papetăria necesară, adică ghiozdanul, cărțile, caietele, creioanele, gumele, hârtia de învelit, etichetele, penarul și celelalte, pasiunea mea pentru papetărie fiind la acea vreme deja instalată în mine, atunci mi

38

s-a părut o tragedie faptul că nu mi se cumpără și mie articolele respective și am făcut o scenă de gelozie. Principala țintă a dorințelor mele nu erau însă nici cărțile, nici penarul, nici etichetele, nici hârtia de învelit. Obiectele mult jinduite erau doar creioanele și caietele, cu alte cuvinte, cele necesare scrisului (ignorând pe atunci că guma era și ea indispensabilă, uneori mai importantă chiar decât creionul). Se vede treaba că de pe atunci îmi plăcea să scriu, căci, în ciuda încercărilor mamei de a mă convinge că, din moment ce nu știam să scriu, nu aveam nevoie nici de creioane, nici de caiete, a fost cu neputință să scape de gura mea, eu o țineam una și bună, că vreau un caiet și un creion ca să scriu.

În cele din urmă, mama s-a înduplecat și mi-a dat un creion și un caiet de aritmetică, dar eu, aflând că acel caiet este pentru numere și socoteli, l-am refuzat categoric, argumentând că am nevoie de un caiet pentru scris. Iarăşi a încercat mama să mă îmbuneze și să-mi explice că pe caietul cu pătrăţele se poate nu numai scrie, dar și desena, eu l-am refuzat cu îndârjire, cerând cu insistenţă unul fără linii, ca să scriu ca un om mare, cum văzusem la tata, care scria pe foi neliniate. Pâna la urmă, mama mi-a dat un maculator, care mi-a plăcut nu numai pentru că nu avea linii, dar și pentru că era mai gros și avea foile mai mari decât celelalte caiete. Mi-am luat mulţumită caietul și creionul, m-am urcat pe pat, m-am așezat turcește, punând caietul pe genunchi și, cu creionul în mână, m-am apucat de lucru. Nu mai conta nimica în jurul meu. Vag de tot auzeam că mama îi arăta fratelui meu

39

cum se învelesc cărţile și caietele și cum se lipesc etichetele, dar eu nu eram atentă decât la scrisul meu.

Am hotarât să umplu caietul în întregime, așa că nu-mi puteam permite să înregistrez ce se petrecea în jur. Tehnica de învelit și de lipit etichete aveam să o învăt peste trei ani de la Toma, acuma însă eram ultraocupată cu scrisul. Am luat pagină cu pagină, desenând cu creionul spirale și încercând să umplu în întregime spațiul paginii. Dacă cineva m-ar fi urmărit și ar fi vrut să descrie activitatea mea, ar fi folosit cu siguranţă verbul "a mâzgăli". Din fericire, n-a fost nimeni căruia să-i pese de ce făceam eu.

Când am terminat, m-am dus la mama și i-am arătat mândră și satisfăcută manuscrisul. S-a uitat la primele foi și a vrut să mi-l înapoieze, dar eu am insistat să îl parcurgă foaie cu foaie, până la sfârşit. Fiind preocupată de frate-meu, nu prea îi ardea de mine, așa că m-a cam repezit: "Ce-mi arăţi în caiet, nu vezi că l-ai umplut cu mâzgăleli? Eu ți-am spus că nu aveai nevoie de caiet, pentru că tu nu știi să scrii!" Mi-am luat înapoi comoara, am privit-o pe mama cu revoltă și, contrariată, am izbucnit: “Ba eu știu să scriu, tu ești cea care nu știi să citești ce am scris eu”.» 1)

Cum se vede, pentru mine începutul școlii n-a fost de loc un asalt, cum îl numiți dv, ci o clipă mult așteptată, având în vedere faptul că voiam tot timpul să fac ce făcea Toma!

_________________1) Vol. "Binecuvântatul prezent" (Ed. Pallas 2008), pg. 73

40

-A fost integrarea în colectivitate grea/uşoară?-Integrarea în colectivitate, cum o numiți dv, a fost

pentru mine ceva natural. Abia așteptam să fiu împreună cu alți copii și mi-a plăcut întotdeauna să port uniformă, să fiu la fel ca alții. Deși acasă mă jucam foarte des singură, nu mă plictiseam, pentru că dialogam cu obiectele înconjurătoare și cu jocurile. Mergând la școală, am schimbat doar environmentul și partenerii de dialog, altfel, însă, tot înconjurată am rămas, deci n-am simțit o schimbare decât în sensul în care, la școală, făceam ceva mai important. Cât despre temele obligatorii, eram chiar mândră că am o datorie, mi se părea că asta mă onorează, eram în fine elevă, ca Toma!

-Cum aţi descoperit o particularitate relaţională: prietenia? Ce-i poate da durată unei prietenii? Ce s-a ales de prietenii de altădată?

-Răspunsul la această frumoasă întrebare, care se referă la unul din cele mai profunde sentimente omenești, prietenia, ar putea constitui material pentru o carte întreagă!

Prietenia, pe care copilul o simte ca nevoie din primii ani, este, de fapt, un schimb și rămâne așa toată viața. Împrejurările în care se leagă prieteniile sunt legate de întâmplarea care aduce oamenii alături: școală, serviciu, locuinţe vecine etc.

Înainte de a mă duce la școală, prietenii mei erau copiii prietenilor părinților. Cu unii am rămas prietenă până astăzi, cum e cazul Alinei, cu care schimbul de tandrețe a fost reciproc din primii ani. Ea accepta jocurile mele, eu pe ale ei, totul era natural și legătura a rezistat timpului și distanțelor.

41

La școala elementară, prieteniile intervin pentru că toți copiii sunt în postură de egalitate, invidiile sau competițiile încă n-au apărut. Prietenele mele Vali, Cristina, Pușa locuiau în apropiere. Cu Vali și Cristina - care sunt acuma în România - am rămas prietenă până azi, Pușa, din păcate, a părăsit lumea noastră. Ce ne leagă pe noi, încă? Aceeași simplitate, sinceritate și generozitate pe care o aveam când ne jucam, în curte, împreună, sau când împărțeam dudele scuturate din copac (una coaptă ție, una coaptă mie, una crudă ție, una crudă mie).

Mai târziu în viaţă, relațiile de prietenie devin ceva mai complicate, ele implică o complicitate desăvârșită. Am fost întotdeauna covinsă că proverbul "Prietenul la nevoie se cunoaște" s-ar putea înlocui, uneori, cu "Prietenul la bucurie se cunoaște".

La liceu, am avut prietene cu care complicitatea stabilită atunci a creat legături care s-au păstrat până astăzi. Cu colega mea de bancă și cele două din banca din spate formasem un grup de patru: Veronica, Marga, Cici, Manuela, care învățam împreună, ne ajutam reciproc. Pe una din ele, Manuela, am pierdut-o cu vremea, dar celelalte trei am rămas în corespondență până astăzi. Marga, coleguța mea de bancă, avea un talent grozav la desen, scria superb și desenele ei cu Pif mă încântau. Eu o ajutam la matematică. Cici, colega din spate meu, e tot la București, mama ei gătea splendid și Cici i-a moștenit talentul. Prietenia noastră continuă pentru că toate ne bucurăm de succesele celorlalte. Tot din liceu am rămas prietenă și cu alții. Unii, din păcate, au murit, iar cu cei

42

aflaţi prin alte colţuri ale lumii păstrez legătura prin corespondenţă.

Prieteniile din România au continuat cu cele de la lucru. Cu Adelaida Mateescu, colegă de cancelarie între anii 1970-1982, ea profesoară de matematică, eu de chimie, am o trainică prietenie care durează de peste patru decenii. Avem multe realizări impreună.

Prietenia implică generozitate, complicitate și, mai ales, bucurie la succesul celuilalt. Un cât de mic grăunte de invidie poate compromite prietenia. Reciprocitatea este, de asemenea, un element fundamental. Mi-e greu să continui prietenii în care sunt singura care ofer. Și, când spun a oferi, nu mă refer la bunuri materiale, ci la un gând sau un schimb emoțional. Prieteniile din copilărie, adolescență și tinerețe au ținut poate și pentru că, în ciuda anilor care au trecut, complicitatea și schimbul (de idei, gânduri, emoții) au funcționat de ambele părți!

Acum am prieteni noi, întâlniţi în spațiul virtual, pe care îi prețuiesc, şi sper să-i merit, pentru că simt din partea lor complicitatea, generozitatea şi reciprocitatea.

-Prin ce s-au remarcat primii dv. dascăli? Aţi avut vreun model de dascăl, atunci, în cei dintâi ani de şcoală?

-Am învățat la școala elementară Mecet, dar în clasa a doua am fost bolnavă aproape tot timpul și am lipsit. În clasa a treia am fost mutată la L F. 4 (devenit apoi Liceul 16, George Coșbuc), unde am continuat școala elementară și apoi liceul. Cele două învățătoare, d-na Ghiţescu, la Mecet, și d-na Roca, la Liceul 16, nu m-au impresionat în mod deosebit, cu

43

excepția îndemnului d-nei Ghiţescu de a ne face singuri lecţiile şi a ne duce singuri ghiozdanul.

În schimb, pentru că am pierdut multe zile în clasa a doua, mama mi-a luat un profesor particular, pe d-l Belcescu, învățător la școala Mântuleasa, unde învățase Toma. Pe d-l Belcescu nu-l pot uita, el mi-a deschis capul pentru problemele de aritmetică, avea un fel extraordinar de simplu și de eficient pentru a te face să gândești. A fost un învățător cu vocația meseriei, un suflet mare și un om cu remarcabil talent pedagogic!

-Prin ce se deosebea şcoala/educaţia de acasă, de cea instituţională?

-Și la școală și acasă învățam că trebuia să fiu disciplinată și conștiincioasă. Doar că la școală trebuia să ascultăm de directivele partidului și nu mă prea împăcam nici cu asta și nici cu faptul că pe pereți erau portretele tovarășilor, total neinteresante pentru mine, în timp ce acasă aveam tablouri cu picturi. Nu mă deranjau nici activitățile pioniereşti, dar simțeam ceva nesincer în vocabularul pompos al activiștilor. Acceptam diferențele dintre acasă și la școală, dar instinctul îmi spunea că adevărul era acasă.

-Vă făceaţi singură temele, eraţi supravegheată, controlată?

-Îmi făceam temele singură și nu am fost niciodată supravegheată sau controlată. De fapt, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să nu-mi fac lecțiile. Învățătoarea, d-na Ghiţescu, ne spusese, în prima zi de școală: "Voi sunteți elevi și aveți datoria să vă faceți singuri lecțiile și, de asemenea, să purtați

44

singuri ghiozdanul la școală, nu să cereți ajutorul părinților. Așa cum soldatul își poartă singur arma și-și face singur datoria, așa și voi trebuie să vă duceți singuri ghiozdanul și să vă faceți singuri lecțiile". Cuvintele ei mi-au rămas.

E foarte interesant să observ, privind din perspectiva anilor, că, deși am fost un copil ascultător, când era vorba de muzică și de scris, disciplina mea se cam… risipea. La pian, în loc de game, preferam să cânt, după ureche, melodiile auzite la radio. Mai târziu, la liceu, n-am fost în stare să scriu nicio compunere respectând regulile date. Am avut odată, prin clasa a VIII-a cred, o teză despre pastelurile lui Alecsandri și ar fi trebuit să scriu conform planului unei compuneri, dar eu, nici gând, am scris despre ce reprezentau poeziile lui Alecsandri pentru mine, despre ce i-aș fi spus dacă l-aș fi întâlnit și multe altele. Mă așteptam să iau notă mică. Nu-mi explic nici acuma de ce m-am lăsat dusă de impulsul de a scrie ce mi-a venit și nu ce trebuia. Profesoara de română, spre marea mea surprindere, mi-a dat nota maximă și m-a pus să citesc teza cu voce tare în clasă, dând-o ca exemplu de creativitate.

Revenind la întrebarea dacă-mi făceam singură temele, răspund: da. Nu mă învățase mama că una din satisfacțiile cele mai mari în viață ți-o dă ceea ce faci tu însuți?

-V-a fost dragă şcoala? Ce aşteptări aveaţi? Ce vise?-N-aș putea spune că mi-a fost dragă școala. Îmi

plăcea să fiu cu colegii de clasă, îmi plăcea să fiu instruită și să-mi fac lecțiile, dar aveam o reținere în ceea ce privește adevărurile în care trebuia să cred. Nu aveam așteptări, o

45

consideram o obligaţie și, disciplinată cum eram, mă achitam de datorie, încercând să iau partea hazlie a lucrurilor, de care nicio școală nu duce lipsă! Visele mele erau în afara școlii, legate de muzică. Mai târziu, în clasele mai mari, când am fost în corul școlii și am interpretat cu el un repertoriu incluzând muzică de Mozart, Brahms, Wagner, atunci a fost altceva…

-Cât şi cum a contat ceea ce aţi învăţat atunci pentru ceea ce aţi făcut în viaţă?

-În clasa a V-a și a VI-a, la Liceul George Coșbuc din București, am avut-o ca profesoară de Limba Română pe d-na Viorica Rustea. Fusese retrogradată dintr-o funcție mai înaltă la cea de profesoară la clasele V-VII din motive politice (asta am aflat mai târziu). De la ea am învățat ortografia și gramatica și până astăzi scriu corect în limba română!

Cariera de chimistă i-o datorez profesoarei pe care am avut-o la fizică și chimie în clasele VIII-XI la același liceu, d-nei Alice Negoescu, un om exigent, de o integritate și competență profesională remarcabile. Mulți dintre elevii ei au urmat facultatea de fizică sau chimie.

-Cum a fost trecerea de la învăţători la... profesori? Aţi urmat şapte clase?

-Da, am urmat șapte clase. După primele patru clase primare am dat examen de absolvire. Din clasa a V-a până într-a VII-a, am dat examene de absolvire în fiecare an, iar apoi examen de admitere pentru clasa a VIII-a. După seria mea, examenele de absolvire s-au desființat, iar la sfârşitul clasei a XI-a (secția "Real", unde predominau orele de știință),

46

am dat examenul de maturitate (bacalaureatul). Am trecut prin multe exemene, cu muncă serioasă și emoții pe măsură.

Trecerea de la învățători la profesori de diferite specialități mi-a plăcut, era amuzant să vezi mai multe tipuri de profesori, fiecare cu specificul lui. Ca materii, Geografia și Ştiințele Naturii nu erau preferatele mele, în schimb îmi plăcea - spre suprinderea tuturor- Limba Rusă, care era obligatorie, am studiat-o din clasa a IV-a până într-a XI-a.

Îmi plăceau Matematica, Fizica, Chimia și chiar și Româna, când aveam un profesor bun. La Istorie, m-a cucerit profesorul nostru, d-l Sufrin, care semăna perfect cu actorul francez Fernandel, era glumeț și ne povestea evenimentele istorice cu mult umor și talent. Mi-aduc aminte că odată ne-a spus, printre altele, că vizavi de cimitirul Bellu era o cârciumioară pe firma căreia scria: "Orișice s-ar spune / și oricum ar fi / tot mai bine-aicea / decât vizavi".

-Aţi putea face o comparaţie între şcoala de atunci şi şcoala de acum, la acest prim nivel, în România sau Canada? Se îndepărtează cumva şcoala de şcoală? A devenit ea altceva, nu doar din perpectiva asaltului ştiinţei şi tehnicii? Ce pericole credeţi că o ameninţă?

-E greu de făcut o comparație între epoci atât de diferite. Tehnologia a evoluat rapid și, odată cu ea, societatea și-a schimbat prioritățile. Nu pot compara România de ieri cu cea de azi, pentru că din '82 nu mai sunt în țară. Pot doar să spun că există o diferență mare de concepție între învățământul european și cel nord-american. Fiul meu a urmat, la Montreal, o școală privată franceză cu programa

47

școlară din Franța. Am recunoscut, în acea programă din anii '85-87, rigorile învățământului pe care-l cunoșteam din România. Fiul meu era stresat, dar își făcea temele cu conștiinciozitate.

În Canada, programa școlilor publice e mai lejeră. În State, unde se află nepoțelele mele, una de 6 și una de 4 ani, am observat că educația copiilor e diferită și de cea europeană, dar și de cea din Canada. Nu mă refer la vârsta fragedă la care copiii știu deja astăzi literele și sunt mult mai avansați decât eram noi la vârsta lor, ci de conceptul educației. Dacă în Europa se pune (sau se punea) accentul chiar din primii ani de școală pe construirea unei baze de cultură și gândire, lucru care implică multă muncă din partea copilului, pe continentul nord american ideea esențială este ca, la școală, copiii să se amuze (to have fun). Prin acest concept și transformând percepția de obligativitate în cea de amuzament, se pare că se elimină stresul.

E drept că am întâlnit ideea have fun la serviciu, în Canada, dar la adulți, datorită competiției feroce pentru obținerea unui job, am înțeles-o ca pe o necesitate în evitarea folosirii drogurilor și altor elemente nocive pentru eliminarea stresului. La copii mi se pare că doar a se amuza nu e de ajuns. Nu cred că în învățământul asiatic, de exemplu, există o asemenea concepție; copilul, de mic, e pus la muncă. Nu sunt însă de acord nici cu această extremă și mă doare în suflet când văd copilași de 3-4 ani interpretând o piesă la pian cu tehnica unui adult.

48

În învățământul superior, însă, lucrurile se schimbă și studenții muncesc din greu în toate universitățile nord americane.

Nu știu dacă putem vorbi de pericole care ameninţă școala. Valorile societății s-au schimbat rapid în ultimele decenii, iar școala urmărește prioritățile societății. Astăzi, omul nu mai este același cu cel de acum 50 de ani, capacitățile lui cognitive și chiar emoționale s-au transformat. Generația tânără are acces instantaneu la sursele de informație, iar necesitățile ei sunt diferite de cele ale generației precedente. E nevoie de oameni competenți și bine informați în organismele care legiferează schimbările din învățământ.

49

Acasă

50

Prima zi din clasa I

51

La Azuga

52

În Parcul “Stalin”

53

În tabără, la Moeciu

54

Liceul, adolescenţa

-Cum aţi ales liceul pe care l-aţi urmat? A fost o decizie proprie, au fost circumstanţe care au decis unde să vă continuaţi studiile?

-Am urmat același liceu în care era și școala elementară, la LF 4 (Liceul de Fete 4), devenit mai târziu LF 16, unde mă mutaseră părinții în clasa a III-a de la școala elementară Mecet, unde erau condiții inacceptabile de înghesuială. Am dat acolo examenul de admitere pentru intrarea ȋn clasa a V-a și altul pentru intrarea în clasa a VIII-a. Liceul era în Raionul Tudor Vladimirescu, ca și Liceul de băieți, nr. 17 (LB 17), sau Liceul Matei Basarab. În anul în care am intrat într-a VIII-a, liceele au devenit mixte, iar în 1961, Liceul 16 (nu mai era de fete, ci mixt) a căpătat numele de Liceul George Coșbuc. S-a scris cu această ocazie și un imn al școlii, pe care corul - din care făceam și eu parte - l-a cântat la serbarea inaugurală. Mi-au rămas în memorie și melodia, dar și cuvintele:

Școală noastră a primit în darCa pe-o stemă de lumină vie,Nume înțelept de cărturar,

55

Purtător de vis și bucurie

Refren:Drag elev, școlar de frunte,Brav să fii, bun și drept, silitor,Țară ta de te cheamă,Tu să-i vii în ajutor.

Pe atunci, erau obligatorii 7 clase din cele 11 în total. Prietenele mele de pe străzile alăturate au urmat Liceul Matei Basarab, dar le reîntâlneam la munca patriotică şi la toate activităţile pentru tineret organizate de Raionul Tudor Vladimirescu.

Părinții mi-au promis că-mi vor dărui un pick-up dacă reușesc la admiterea în clasa a VIII-a, pentru că iubeam la nebunie muzica și aveam doar patefon cu manivelă. Am primit pick-up-ul promis, unul polonez de 300 de lei, de care m-am servit mulți ani!

-„Liceu, cimitir al tinereţii mele...” spunea Bacovia. Ce a fost liceul pentru Veronica Pavel?

-N-aș spune că pentru mine liceul a fost cimitir. Îmi plăcea, de exemplu, drumul de 15-20 de minute până la școală, pe care-l făceam cu o prietenă cu care cântam la două voci. Muzica era pentru mine indispensabilă și am avut noroc cu această colegă de clasă căreia îi plăcea să cânte. Pe drum, cântam cântecele învăţate la şcoală. Profesoara de muzică ne spunea că fusese cântăreață de operă și ne învăța piese clasice, cum erau Corul torcătoarelor din opera "Tanhäuser"

56

de Wagner, "Serenada" de Brahms, piese de Mozart, Beethoven etc. Dar, pe lângă ele, trebuiau lucrate și piesele obligatorii. Corul nostru câştiga mereu concursurile pe Capitală.

Mi-a plăcut școala și pentru că mă bucuram să învăț lucruri noi. Nu percepeam regimul școlar ca pe o sumă de îngrădiri, ca unii colegi, ci, dimpotrivă, ca pe un mijloc de a intra în competiție cu mine însămi. Unul din lucrurile care mă stimula era să mă planific în așa fel încât, după cele șase ore la școală, zilnic, inclusiv sâmbăta, să-mi pot termina lecțiile, să exersez la pian - (obligatoriu, Toma mă supraveghea!) și să mă duc și afară la joacă. Fiecare zi era un fel de cursă cu timpul, pe care îmi plăcea să o câștig. Continui să practic acest gen de curse chiar și în ziua de azi!

-Ce se întâmpla dincolo de programa şcolară? În ce activităţi eraţi, de obicei, antrenaţi?

-La școală aveam tot felul de activități voluntar-obligatorii: muncă patriotică, serate dansante la școală (mai ales în seara de Înviere), filme în sala de festivități a liceului în fiecare sâmbătă la sfârșitul orelor. Munca patriotică se făcea fie pe șantierele noilor construcții - de exemplu la căminul cultural "Turturele", fie la cules recolta. Acolo erau convocaţi și elevii de la Liceul Matei Basarab. Așa i-am cunoscut, pe șantiere și pe câmpii agricole, pe regretații Nicolae Licareț (viitor pianist), Al. Bocăneț (viitor regizor TV), Lucica Râpeanu (viitoare actriță la Teatrul de estradă) și pe mulți alții.

57

Uneori, eram luați la repetițiile pentru defilările de 1 mai cu sportivii. Nu-mi displăceau, pentru că scăpam de școală și de lecții, ni se dădeau note din oficiu.

La seratele dansante de la școală nu-mi plăcea să particip, dar în seara de Înviere se lua prezența și era imposibil să lipsești. Uneori se organizau excursii, unde îmi plăcea să fiu împreună cu colegii.

Acasă luam lecții de pian cu Theodor Bălan. Din clasa a X-a, am întrerupt pianul și am început lecțiile de armonie, ca să mă pregătesc pentru o carieră muzicală. Am avut un profesor foarte bun, regretatul Friedrich (Fritz) Wanek, de origină germană. Din păcate, el a plecat în Germania numai cu câteva luni înaintea examenului de admitere la Conservator, drept care m-a lăsat în grija lui Aurel Stroe. Acesta era un compozitor talentat și cu o vastă cultură, dar avea un caracter total diferit de Wanek și mi-a fost greu să mă adaptez schimbării. Până la urmă, n-am mai dat examen la Conservator, ci am ales, sfătuită de Toma, Facultatea de Chimie. Iubeam muzica prea mult și, mi-am spus, dacă nu reușeam la admitere la Chimie n-ar fi fost o nenorocire, dar la muzică, dacă aş fi ratat intrarea, ar fi fost - pentru mine - o mare lovitură! Așa că am acceptat sugestia de a alege Facultatea de Chimie, mai ales că urmasem secția real a liceului și-mi plăceau matematica și științele.

În acea vreme se făceau patru clase de liceu, dintr-a VIII-a în a XI-a, iar din clasa a X-a, programele școlare se despărțeau în două secții, real și uman. La secția real, predominau orele de matematică, fizică și chimie, la uman

58

cele de limba și literatură română, limbi străine şi se continua latina începută în clasele VIII-IX.

Decizia viitoarei mele profesii - de chimistă - a fost bună și n-o regret. Dar atunci, timp de un an, n-am fost în stare să mai trec prin fața Atheneului, eu, care mergeam regulat la repetițiile generale cu public ale Filarmonicii de sâmbăta dimineața, unde îi văzusem pe marii dirijorii Ionel Perlea, George Georgescu, Sergiu Celibidachi și pe mulți alții în haine de lucru.

-Care vă erau lecturile? Cum percepeaţi viaţa literară, raportat la conţinuturile manualelor de limba şi literatura română?

-În acea vreme nu erau atâtea mijloace de comunicare ca acuma, iar eu eram mai mult axată pe lecturile muzicale. Aveam acasă multe partituri, unele pentru vioară, ale tatei, altele pentru pian, de la mama. Albume întregi cu Chopin, Beethoven, Schubert, Mendelsohn, Haydn, Mozart, opere transpuse pentru pian, ca "Nunta lui Figaro", de Mozart, "Tanhäuser" şi "Lohengrin", de Wagner, operete, valsuri de Johan Strauss și altele. Notele care-mi lipseau din colecție sau noile apariții (ca de exemplu cele editate de Theodor Bălan, profesorul meu) mi le cumpăram cu un preț convenabil de la un magazin de discuri și partituri de lângă Romarta Copiilor (vizavi de magazinul Delta Dunării). Multe erau în ediție rusească, dar pentru mine limba nu era o problemă, doar am făcut rusă dintr-a IV-a până-ntr-a XI-a! Și, culmea este că mi-a plăcut! Mai aveam şi note de muzică lăsate de Fritz Wanek când a plecat, cum ar fi operele de Wagner din tetralogia

59

"Inelul Nibelungilor" şi"Parsifal" (partitura de orchestră, în facsimil), un album de lieduri de Schumann, pe care le cântam cu un băiat mai mic decât mine, care avea voce bună, cele 5 lieduri pe versuri de Mathilde Wesendonk de Wagner și multe altele. Citeam partiturile la pian, lăsând muzica să pătrundă prin degete, în întregul meu corp. Nu exersam piesele, cum fac pianiștii, doar le citeam.

Ghidul meu literar era Toma, care îmi recomanda ce merita citit. Nu reușeam să parcurg în întregime lecturile obligatorii de la școală. Aveam de ales însă, din imensa biblioteca de acasă, cărți pentru lecturile neobligatorii. În liceu, am citit romanele esențiale ale clasicilor, m-am delectat cu marii scriitori englezi, francezi, ruşi. Apăreau multe traduceri bune și, cum tata cunoștea pe cineva care ne anunța data când vor primi cărți noi, eu mă duceam în acea zi și le cumpăram. Îmi plăcea să mă plimb și prin edițiile vechi, care erau de pe vremea când mama studiase la Faculatea de Litere și Filosofie. Am regăsit cu mare emoție aceleași ediții, din literatura franceză, în anticariatele din Paris. În casă mai aveam și o mulțime de albume de artă, unele de pe vremea bunicilor din partea mamei, cu reproduceri de artă din marile muzee ale lumii. Le-am iubit și parcurs de sute de ori.

Cu o bună parte din literatura română am făcut cunoștință după absolvirea liceului, când am putut citi autorii interziși, omiși din programa școlară.

-Ce era greu de acceptat ca elev? În viaţa şcolii şi în afara ei?

60

-Ceea ce mi se părea greu de acceptat erau regulile iraționale de disciplină. În școala din acea vreme se practica o ordine și o disciplină care nu-mi displăceau, acasă fusesem deja învățată cu ordinea, punctualitatea și disciplina. Mi-am iubit și uniforma bleumarin, guleraşul alb, apretat, prins cu nasturi. Eram - în general - destul de cuminte, evident, cu mici excepții. Dar, pentru că eram tunsă scurt, cu breton, panglicuța albă obligatorie nu putea ascunde bretonul, care era interzis. Explicația acestei interdicții? Greu de înțeles! Am pătimit mult din cauza bretonului.

Un alt lucru care mă irita era lipsa de competență a unor profesori. Nu suportam neinteligenţa și nu mă puteam abține să nu reacționez, uneori, ce-i drept, cam zgomotos. Pe atunci, exista o condică a clasei, unde profesorii însemnau actele de indisciplină și aceste însemnări ghidau dirigintele la stabilirea notei la purtare. La trei însemnări aveai un punct scăzut. Eu eram responsabilă cu completarea condicii. Însemnările unor profesori erau însă de-a dreptul hilariante. Am fost, la rândul meu, profesoară și am știut că disciplina și respectul se câștigă prin autoritate profesională, nu prin regulamente și pedepse.

Greu de suportat au fost și nedreptățile la care am fost supusă pentru că nu aveam origine sănătoasă. Am simțit discriminarea celor care nu aveau dosar bun, atât în liceu, cât și la examenul de admitere în facultate, unde candidați care făceau parte din mica burghezie (ca mine) concurau câte 10-15 pe un loc, ceilalți, unul singur pe mai multe locuri. Mic-burgezul avea deci nevoie de o medie peste 9 ca să între la

61

facultate, celuilalt îi ajungea nota 5. Mulți profesori de liceu sau de facultate au fost obligați să facă aceste discriminări. Mi-am înăbușit revolta spunându-mi că era preferabil să fii nedreptățitul şi nu cel obligat să comită, cu bună știință, o nedreptate. Puțini au fost cei care au refuzat atunci să aplice nedreptățile impuse de partidul călăuzitor. Se justifică astăzi atitudinea lor prin condițiile politice de atunci. Și totuși, la liceu, am avut profesori care au știut să ocolească, în mod abil, obligația de a face nedreptăți. Nu-i voi uita niciodată.

În viața din afara școlii, mă dezgusta faptul că poșta îmi cenzura scrisorile. Aveam o prietenă, fostă colegă de clasă, care plecase cu părinții definitiv în Germania prin anii '59-60 și cu care am rămas în corespondență până în ziua de azi. Atunci, în anii 60, toate scrisorile pe care le primeam de la ea erau controlate, lucru care se observa cu ușurință după cleiul vizibil cu care plicul era relipit după deschidere. Eram spionată, ca toți cei care primeau scrisori din străinătate.

-Ce nume rămân de referinţă pentru această etapă a devenirii dv? Profesori, colegi?

-Sunt câteva nume de profesori care au lăsat urme adânci în mine. Printre ele, aș menționa-o pe d-na Viorica Rustea, profesoara mea de lb. română (gramatică) din clasele V-VII (anii '55-57). Datorită talentului cu care știa să ne explice și să ne predea corectitudinea în limba scrisă și vorbită, toți cei care i-am fost elevi am știut să scriem corect. Până în ziua de azi știu gramatica pe care ne-a predat-o. D-na Rustea fusese profesoară universitară, retrogradată în funcție din motive politice (avea rude în străinătate).

62

O altă profesoară pe care n-am uitat-o a fost d-na Nițescu, profesoara noastră de desen în clasele VI-VII. Ea ne-a învățat legea perspectivei, semnificaţia punctului de fugă și ne-a explicat cum pictorii din epoca Renașterii aplicau regulile respective în tablourile reprezentând biserici sau interioare. Ne-a cerut să găsim în cărți asemenea exemple și să le aducem la școală. Tot d-na Nițescu ne-a învățat, în clasa a VI-a, cum se privește o floare înainte de a o desena. Fiecare elev avea câte o floare pe bancă. Doamna trecea printre bănci și ne ajuta. Eu aveam o narcisă albă și, datorită doamnei de desen, privesc și acum narcisele albe cu o tandrețe deosebită…

La limba latină am avut-o, în clasele a VIII-a și a IX-a pe d-na Constantiniu. Era mama a doi gemeni, Mihai și Cornel Constantiniu, cel din urmă ajungând un cunoscut cântăreț de muzică ușoară. Când eram elevi, d-na Constantiniu ne-a dus la piesa "Prinț și Cerșetor" în care au jucat băieții ei, pe atunci elevi. Mi-a rămas în memorie acest nume nu numai datorită băieților ei, care au jucat minunat în piesă, dar și pentru că doamna Constantiniu a fost cea care ne-a învățat să cântăm și să traducem imnul "Gaudeamus igitur".

Și, în sfârşit, un nume care a rămas multora în memorie, cum am mai menţionat, e cel al d-nei Alice Negoescu, profesoara de fizică și chimie. A fost un om de o integritate și competență profesională deosebite. O mare parte din elevii ei au urmat facultățile de fizică și chimie. Pentru mine a fost modelul pe care l-am urmat în anii în care am predat chimia la liceu. Iar fizica și chimia pe care le-am

63

învățat în orele de liceu m-au acompaniat în toată cariera mea de chimistă.

-Au rămas lucruri memorabile din anii de şcoală, dar şi din acelea pe care aţi vrut să le uitaţi cât mai repede?

-M-a dezgustat întotdeauna prostia agresivă, indiferent de împrejurările în care o descopeream. La Examenul de Maturitate (așa se numea Bacalaureatul pe atunci), la sfârșitul clasei a XI-a, se dădeau probe la șapte materii, printre care și chimia. Comisia era formată din profesori de la altă școală, în cazul nostru de la Liceul Matei Basarab, care, cum am menționat, era tot în raionul Tudor Vladimirescu. La chimie, a fost un profesor renumit pentru severitatea lui.

Examenul oral se dădea la toate cele șapte obiecte în aceeași zi. Trecusem deja de celelalte șase, chimia a fost ultima. Am tras biletul și mi-a căzut un subiect care, după părerea mea, era mai mult politic decât din domeniul chimiei: trebuia să expun sarcinile planului cincinal fixate pentru combinatul de la Năvodari și ce rol avea acesta în economia patriei. Am încercat să spun ce se fabrică la Năvodari și să explic proprietățile și aplicațiile Acidului Sulfuric, produsul ei principal. Profesorul n-a fost mulțumit. Voia cifre de plan. I-am spus că aceste cifre se pot găsi în documente și că nu le știu pe de rost. S-a uitat urât la mine și m-a întrebat: "Vrei să intri la facultate"? "Da", am răspuns". "Și la care, mă rog"? a continuat el cu ironie. M-am gândit: dacă spun "la Chimie", mă pică sigur, așa că am spus "la Conservator". A sărit ca ars: "Voi, ăștia care vă credeți artiști, vă dați mari și nu vreți să știți

64

nimic din realizările glorioase ale patriei?" Am amuțit, la așa o provocare n-aveam răspuns.

Eram convinsă că am ratat examenul, dar mi s-a dat nota 5. Ulterior, am aflat că profesorul a vrut să mă pice, dar șeful comisiei s-a opus, argumentând, întâi, că eu răspunsesem corect, doar puţin incomplet și, în al doilea rând, pentru că la toate celelalte materii luasem note mari. A fost singurul meu 5 din viaţă în sistemul de notare 1-10. Și la ce materie? Tocmai la Chimie, disciplină pe care am studiat-o apoi - cu succes - la facultate, ajungând să am, în Canada, o carieră de cercetător științific, cu invenții și participări la conferințe internaționale. Am vrut să uit episodul, dar n-am reușit…

-Ce s-a ales de colegii dv? Câţi au ajuns să fie ceea ce şi-ar fi dorit?

-O parte din colegii mei au plecat în străinătate, unora le-am pierdut urma, cu alții am rămas în legătură. Unii colegi au ajuns profesori universitari, cercetători științifici, arhitecți, ingineri, fie în România, fie în străinătate. În marea majoritate, colegii au reușit să facă ce și-au dorit, cei cu origine sănătoasă mai ușor, ceilalți, ca mine, cu un efort considerabil. Cei care au urmat secția uman - de care mă despărțisem în clasa a X-a - au avut și ei cariere răsunătoare în domeniu. Pot spune că Liceul George Coșbuc din București ne-a învățat multe și bune, într-un climat de exigență și disciplină care a dat roade!

-V-a ajutat şcoala să vă descoperiţi vocaţia, să vă proiectaţi împlinirea?

65

-Nuuuu! Mie-mi plăcea muzica dinainte de liceu. Iar împlinirea mea nu știu dacă s-a datorat școlii sau mai curând valorilor învățate în casă, cărților din bibliotecă, mai precis a educației și exemplului părinților și al fratelui.

Cât despre scris, mi-a plăcut dintotdeauna să scriu, dar nu compuneri! Le uram, pentru că trebuia să urmez o schemă și eu voiam să mă exprim liber. Dar scriam scrisori colegelor plecate, la ele nu erau reguli de urmat. Cât despre scrisorile din Canada adresate părinților și prietenilor din România, ca și unei mătuși din Franța, ele au ajuns să constituie, la sugestia mamei, povestirile incluse în primele două cărți ale mele, "Miniaturi de dincolo de Ocean" (Ed. Arhaeus 1999) și "Gânduri printre rânduri" (Ed. Arhaeus 2001).

În meseria de chimistă, în facultate, dar și mai târziu, ca cercetătoare, îmi manifestam nevoia de scris întocmind rapoarte. La facultate lucram, în laborator, în grupe de câte doi studenți. Colegul meu era talentat la experiențe, eu la prezentarea - în scris - a rezultatelor. Combinația a mers de minune.

În Canada, țară bilingvă, cu materialele obligatoriu redactate și în franceză și în engleză, eu am preferat întotdeauna limba franceză, care permite jocul în scris. Deși erau lucrări științifice, rapoartele mele se puteau citi - mi s-a spus - ca pe o poveste, lucru care le plăcea și celor din companie, dar și, mai ales, inspectorilor care verificau sistemul de standardizare al laboratorului de analize chimice pe care-l conduceam.

66

-Eraţi adolescentă şi, sunt convins, v-aţi intersectat şi cu iubirea. Noi stări, sentimente, emoţii. Îmi stăruie în minte afirmaţia lui N. Steinhardt: „Am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea...”

-Foarte emoționant este, pentru mine, citatul din N. Steinhardt. I-am citit mărturisirile după ce el plecase din lumea noastră și mi-am închipuit cum se plimba el prin Cișmigiu cu tânăra lui iubită…

Sigur că m-am intersectat cu iubirea, cum altfel? În liceu, cu un mugure incipient, dar frumos: cea mai mare escapadă a fost mersul cu un coleg, în clasa a VIII-a, la matineul operei "Căsătoria Secretă" de Cimarosa. Ce splendoare de muzică!

Îndrăgostită de-abinelea am fost însă la facultate, în anul întâi. Îmi plăcea un băiat palid, cu ochi mari, negri. Îi dedicam poezii în stil eminescian. Nu i le dădeam, ci le păstrăm într-un caiet - pe care nu-l mai am - în care scriam cu cerneală neagră, ca ochii lui. Pluteam într-un vis platonic din care m-am trezit la realitate în anul II, când acel băiat s-a combinat cu o colegă. Am fost foarte nenorocită și tocmai atunci s-a nimerit ca fostul coleg de liceu al lui Toma, Emil Lerner, care era deja inginer, să ne frecventeze mai des, locuind aproape de noi. El avea mult umor și, ca să mă consoleze de tragedia prin care trecusem, mă făcea să râd în hohote. Și așa a început - și apoi a continuat - povestea mea de viață cu Emil. Moartea lui prematură, în ianuarie 2013, a constituit o dureroasă pierdere pentru toți cei care l-am cunoscut și iubit.

67

-Fănuş Neagu are un titlu de carte „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Cum erau frumoşii adolescenţi ai celui mai mare oraş din România tinereţii dv.?

-Adolescenții bucureșteni erau, în anii '60, niște nebuni chiar mai frumoși decât cei din alte țări, pentru că tinerețea, zâmbetul și zburdălnicia lor a compensat lipsa de libertate a epocii.

În acea vreme se făceau serate dansante, numite ceaiuri, unde cineva aducea un magnetofon cu șlagărele americane, italienești și franțuzești ale epocii și adolescenții dansau, cântau, se distrau. Eu nu prea agream aceste ceaiuri, nu pentru că n-aș fi fost sociabilă și nici pentru că nu mi-ar fi plăcut să dansez. N-aveam vreun motiv special pentru care preferam alt gen de distracții, cred că, pur și simplu, ele nu erau genul meu. Ascultam şansonete la radio, le învățam cuvintele, îmi cumpărasem și o ghitară cu care mă acompaniam când le cântam, dar făceam asta singură, nu printre alții. Ar fi greu, deci, să descriu cum erau adolescenții marelui oraș. O face însă foarte frumos Victor Ieronim Stoichiță în superba sa carte "Despărțirea de București: o povestire" (trad. de Mona Antohi; București, Humanitas, 2015).

Pot scrie însă multe despre frumosul București în care m-am născut și pe care l-am iubit până la durere!

L-am străbătut singură, în lung și-n lat, fie cu bicicleta, fie pe jos. Dialogul meu cu obiectele din jur, pe care-l începusem în copilărie, a continuat în adolescență, transformându-se în comunicarea mea cu străzile, clădirile,

68

porțile de fier forjat ale curților, în fața cărora mă opream ca să observ ordinea lor interioară. Studiam seara ferestrele caselor și încercam să ghicesc ce se întâmpla în dosul perdelei luminate. Magazinele de muzică, librăriile și bibliotecile publice erau preferatele mele, iar primăvara mă entuziasmau castanii, teii și liliacul în floare. Grădina Icoanei, Parcul I.V Stalin (Herăstrău), Parcul Libertății (Carol), Cişmigiul, Grădina Icoanei, Parcul Ioanid, Pădurea Băneasa….câte locuri minunate! Unde-mi ești, orașul meu drag?

-Cum v-aţi simţit ca adolescent, în România? Ce s-a schimbat în plan personal, în această etapă a devenirii?

-Perioada adolescenței mele a avut momente foarte frumoase, dar a fost și plină de tristeți și tulburări. La începutul anilor '60, au fost foarte mulți români care au făcut cerere de plecare, fie în Israel, fie în alte țări. Am trăit despărțiri dureroase, multe colege de clasă și prietene au plecat. Am traversat și în familie o perioadă care mi s-a părut grea, poate și pentru că sensibilitatea mea excesivă a făcut ca să percep schimbări inerente ca pe niște catastrofe. Mi-am găsit refugiu în mine însămi, ca în copilărie, când mă jucam singură cu ceea ce improvizam, când comunicam cu obiectele și mobila. Ca adolescentă, îmi făceam albume muzicale cu fotografii de pianiști, violoniști și dirijori.

Primul Festival și concurs Enescu, din 1958, m-a fascinat, nu l-am uitat pe pianistul Li Ming Qiang (Li-Min-Cean), pe care l-am întâlnit după câteva decenii în Montreal, când l-am întrebat despre torturile îndurate de el în timpul revoluției culturale din China. Am scris povestea lui

69

bulversantă în cartea "Gânduri printre rânduri". Am rămas, după întâlnirea cu el la Montreal, în contact permanent. Acum trăiește în Hong Kong, e profesor universitar și face parte din juriile marilor concursuri internaționale de pian. A fost și a rămas un mare prieten al României.

Tot în acei ani, i-am ascultat pe Dan Grigore şi Radu Lupu. Oh, cât de greu era să decizi care din ei era mai bun! Dan Grigore descrie, în frumoasa carte a Diei Radu "De vorbă cu Dan Grigore - Lumea în și bemol" (Ed. Polirom 2015), împrejurările concursului de pian de la Festivalul Enescu, unde l-a avut concurent pe Radu Lupu. Dan Grigore a rămas fidel țării în care s-a născut, Radu Lupu a făcut carieră în străinătate.

Precum se vede, muzica m-a însoțit cu fidelitate în toate momentele - mai mult sau mai puțin dificile - pe care le-am traversat în adolescență.

Un alt refugiu l-au constituit cărțile. "Micul Prinț", de St. Exupery, carte pe care o găsisem în franceză în bibolteca de acasă, m-a încântat. Am început s-o traduc, am desenat și ilustrațiile autorului, copiate cu foița de pe cele originale. Dar, cu puțin înainte de a termina cartea mea tradusă pe un caiet cu foi veline, a apărut în librării varianta în limba română. Am abandonat ideea, dar am început un jurnal, pe care nu l-am păstrat.

Evadările mele s-au soldat odată cu o săpuneală din partea părinților. Am plecat de acasă și m-am întors mai târziu ca de obicei (aveam reguli stricte cu ora de masă, seara). Mă dusesem la o prietenă, colegă de liceu, o fată

70

deşteaptă și cultivată care urma să plece cu părinții și fratele mai mic în Franța. Locuia pe strada Toamnei, cam la jumătate de oră de mers de la mine de acasă. La ea l-am ascultat pe fratele ei interpretând la pian Coralul și Fuga de César Franck. La numai 13 ani, avea o maturitate remarcabilă. Reușisem, fascinată, să uit de timp, dar când am ajuns acasă, cu întârziere, am fost certată destul de aspru.

Prietena mea era - cum spuneau colegele - cam urâțică, dar eu îi vedeam frumusețea interioară. La puțină vreme după ce au plecat la Paris, fratele ei s-a sinucis aruncându-se de la etaj. Ce drame interioare l-au atins oare pe acel băiat sensibil și talentat? Pe prietena mea am pierdut-o în negurile vremii, n-am mai regăsit-o niciodată…

-Cum percepeaţi sensurile libertăţii în acei ani?-Bine spus "în acei ani", pentru simplul motiv că viața

impune în permanenţă constrângeri. Sensul libertății se schimbă însă pe parcursul anilor. În tinerețe, constrângerile vin din exterior, mai târziu ele sunt impuse de vârstă.

N-aș putea spune că aveam prea multă libertate în acei ani. Nici acasă, unde trebuia să respect ordinea și disciplina, care făceau parte din valorile morale familiale, dar nici la școală, unde, pe an ce trecea, simțeam din ce în ce mai mult impunerea unei orientări ideologice și politice fără nicio justificare credibilă. Cum însă eram o fire ascultătoare, mă supuneam. De fapt, nu aveai alternativă, trebuia să asculți, pentru că orice revoltă, chiar imaginară, era absolut inutilă.

Am compensat lipsa de libertăți din acea vreme cu ceea ce îmi ofereau lecturile, muzica și dialogul cu natura în

71

lungile mele plimbări - pe jos sau cu bicicleta - prin București. În plus, m-am bucurat de ce era frumos în jur: piețele cu legume, fructe și flori, cinematograful la grădină, unde rar se jucau și filme bune, vitrinele atelierelor de fotografie, în care erau expuse fotografii alb-negru sau sepia reprezentând mirese, miri sau copilași grăsuți și zâmbitori. Lipsurile din România acelor ani ne-au făcut pe noi, copiii și adolescenții de atunci, să inventăm soluții pentru orice. Când am venit în Canada, am observat că spiritul inventiv al tineretului era mai lent, probabil și pentru că, de la o vârstă foarte fragedă, n-au avut de înfruntat, ca noi, lipsuri sau constrângeri.

-Cum aţi resimţit rezonanţele politicului, ale ideologicului?

-În anii adolescenței mele era imposibil să nu simți rezonanțele politicului. La 14 ani am fost primită în organizația UTM (Uniunea Tineretului Muncitor), care ne obliga să participăm la ședințe și activități în care eram lămuriți ideologic. Prezența era obligatorie, iar dacă lipseai, absența ducea fie la scăderea notei la purtare, fie la alte consecințe neplăcute.

Ședințele UTM erau îmbibate de limba de lemn a epocii, iar șefii organizației erau, bineînțeles, recrutați din rândul celor cu dosar bun. În plus, liceul era, în principiu, gratuit. Dar nu pentru toți! Mic-burghezul liber profesionist, cum am fost eu catalogată din cauza meseriei de avocat a lui tata, era obligat să plătească taxe, lucru care n-a fost ușor pentru părinții mei. Și nici pentru mine, care nu mă simțeam la largul meu să fiu taxată pentru o vină pe care n-o aveam.

72

Din fericire, aceste taxe s-au suprimat după un an sau doi, așa că ultimele clase de liceu au fost și pentru mine gratuit.

Printre activitățile culturale se număra și vizionarea de spectacole și filme sovietice. Eram obligați să cumpărăm bilete. Dacă doreai să cumperi bilet la un spectacol bun, de exemplu la o piesă de Caragiale, erai obligat să cumperi bilet și la o piesă sau un film sovietic de propagandă, la care trebuia să fii prezent. Sigur că au fost și filme sovietice memorabile, ca "Zboară Cocorii", cu Tatiana Samoilova, dar cele de propagandă erau toate la fel şi, in plus, atât de previzibile, încât erau greu de suportat…

O împrejurare foarte dureroasă, la începutul anilor '60, legată de prietenul nostru de familie N. Steinhardt, pe care îl iubeam mult, mi-a deschis mai bine ochii asupra problemelor politice. În "Jurnalul fericirii", N. Steinhardt povestește despre vizita lui la noi acasă, pe 1 ianuarie 1960, după convocarea cu o zi înainte la Securitate. S-a consultat atunci cu tatăl meu, care era avocatul lui, în privința felului în care ar trebui să acționeze în continuare în fața amenințărilor Securității. Era vorba de a decide dacă să-i trădeze sau nu pe prietenii lui, intelectualii implicați în procesul Noica și arestați în 1958. Eu nu știam amănunte, dar mi-aduc aminte perfect de vizita lui și, de faptul că tata ne-a spus, după câteva zile, lui Toma și mie, că Nicu a fost arestat. Abia când a ieșit din închisoare și l-am revăzut, deși nu fusesem la curent cu detalii, mi-am dat seama cât de cumplite și nejustificate erau persecuțiile politice din acea vreme. Nicu nu s-a plâns niciodată, evita să-mi răspundă la întrebări legate de

73

închisoare, dar n-a ezitat să-mi spună, cu tonul cel mai voios, că l-au trimis muncitor într-o fabrică de carton, la montat ghiozdane. Adevărurile mai complete despre el le-am aflat mai târziu, unele în anii studenției, altele după '89, la apariția cărții cu fragmente din dosarul lui de securitate. El însă nu mi-a vorbit niciodată despre problemele lui politice, cred că nu voia să mă necăjească. Pentru el, eu am rămas, chiar și după ce am plecat din țară, "cântăreața" și, ca și el, "iubitoarea de mâţe".

O altă interdicție care m-a afectat profund în acea vreme a fost cea privitoare la muzica religioasă, care nu era permisă nici la radio, nici în sălile de concert. Marile cantate de Bach ca Mathäuss Passion sau Johannes Passion, Requiemul de Mozart, Marea Missă de Bach, Missa Solemnis de Beethoven și multe altele erau interzise. Le-am putut asculta la Biblioteca Centrală de Stat (BCS), pe Lipscani, în apropiere de Calea Victoriei. Biblioteca avea o sală cu căști pentru audiţia operelor din inventarul bibliotecii. Ți se aducea și partitura, dacă doreai. În mod ciudat, BCS era singurul loc în care restricția muzicii religioase nu se aplica. Deciziile din domeniul culturii, în acea vreme, ori aveau o logică de neînțeles ori, ca în cazul de față, n-aveau nicio logică…

Colindele de Crăciun erau de asemenea interzise în concerte și la radio. Erau admise în biserici și în tramvaie, unde obiceiul de a se cânta colinde era, de fapt, o formă de cerșit. În seara de Ajun însă, sunau la ușă colindătorii, cu o Stea frumos împodobită și cântau Steaua sus răsare, iar de Anul Nou, aceiași copii veneau cu plugușorul sau cu sorcova.

74

Probabil că partidul considera aceste manifestări ca tradiții folclorice, drept care ele n-au fost niciodată interzise. Dar "Stille Nacht" sau "Venite Adoremus", le găseai numai la posturile de radio străine, iar pe cele românești, ca "O ce veste minunată", sau "Mititel, ȋnfăşeţel", doar în biserici.

Mai târziu, muzica religioasă a fost permisă, iar concertul de la Atheneu din 1990, când s-a cântat Requiemul de Mozart în amintirea victimelor din decembrie 1989, a fost tulburător. Am primit din România discul vinil cu înregistrarea concertului și, ascultându-l, am simțit vibrația întregii săli. Momentul covârșitor a fost partea numită "Lacrimosa", când publicul s-a ridicat în picioare și un plâns la unison a țâșnit din sunetele orchestrei și sufletele ascultătorilor. Mi s-a părut că am auzit - în înregistrare - durerea pierderii celor dispăruți, dar și regretul zecilor de ani de suferință, minciună și interdicție a muzicii religioase în România. Discul m-a cutremurat și, deși l-am ascultat în Canada, am participat la emoţia momentului cu aceeași intensitate cu care l-au trăit cei prezenţi la concert.

-Cu diploma de bacalaureat în mână, ce aşteptări aveaţi? Ce vise?

-Cu diploma de maturitate (așa se numea la începutul anilor '60), ce așteptări să fi avut? Ea dădea dreptul de continuare a studiilor. Era doar un document necesar pentru înscrierea la examenul de admitere la facultate, nimic mai mult.

Nu știu dacă aș putea spune că după bacalaureat aveam vise. La studiul muzicii renunțasem, datorită

75

împrejurărilor povestite, așa că ținta mea - nicidecum visul- era să fiu admisă la o facultate care, la absolvire, să-mi ofere posibilitatea de a-mi câştiga onorabil existența.

-„Pe vremea mea”, intrarea la facultate era dominată de concurenţă foarte mare – Dreptul, Medicina, facultăţile vocaţionale, ba chiar şi Filologia aveau o atracţie mare. Cum a fost la Chimie?

-Și la începutul anilor '60 concurența la Medicină era foarte mare, dar și la Politehnică, în special la Facultatea de Electronică. Cum spuneam, cei cu dosar bun aveau locuri separate în concurs, și, în plus, beneficiau de cursuri de pregatire date vara gratuit pentru ei, ca ajutor pentru examenul de admitere.

S-a întâmplat ca, în anul admiterii mele, Facultatea de Chimie a Universității București să ofere cursuri de pregătire la care au avut voie să participe și alți candidaţi, nu doar cei cu originea sănătoasă. Am fost prezentă şi ele mi-au fost foarte utile.

Am fost înscriși 600 de candidați pe 120 de locuri. Examenul avea șase probe, trei scrise și trei orale, la matematică, fizică și chimie. Scrisul era eliminatoriu. Lista celor admiși după cele trei probe scrise a fost afișată în ordine alfabetică și mi-am găsit numele Pavel Veronica la litera P. După cele trei probe orale, rezultatele s-au afișat și m-am căutat la litera P, dar nu m-am găsit. Eram aproape leșinată, când cineva mi-a spus că listele sunt, de data asta, în ordinea descrescătoare a mediilor, nu în ordine alfabetică. M-am găsit, eram a treia, fusesem admisă cu media 9.30. Numărul

76

studenților din anul I a fost 120, dar el s-a micșorat pe parcurs, din cauza examenelor deosebit de grele, exigențele fiind foarte mari. Până astăzi mi-e greu să uit stresul dinaintea și din timpul acelor examene!

Am muncit din greu la Facultatea de Chimie a Universității! Datorită notelor mari, am beneficiat în toți anii de o bursă lunară de merit, care se acorda în funcție de medie, indiferent de originea socială. În sfârșit, am simțit că mi se făcea dreptate! Din bursa lunară mi-am cumpărăt note și discuri. Chimia era frumoasă, dar tot muzica rămăsese marea mea pasiune.

Intrasem la facultate pe locul trei, am absolvit pe locul doi, cu media 9.60, drept care, la repartizare, am putut alege un post în învățământul superior, la Institutul de Petrol și Gaze din București. Când el s-a mutat la Ploiești, în 1970, am am rămas profesoară de liceu în București.

77

Ca elevă, pe şantierele patriei

La muncă patriotică

78

În excursie cu prof. Alice Negoescu, la Sinaia, 1960

Cu d-na Chivu, prof. de gimnastică, repetiţie cu eşarfe pentru defilarea de 1 Mai, 1960

79

Cu clasa şi profesoara de limba rusă, 1960

Cu diriginta, d-na Capatos, la absolvire, 1961

80

Portretul de pe diploma de absolvire

81

Fr. Wanek, soţia şi băieţelul, fotografie trimisă din Germania, 1967

82

Anii de maturitate. Plecarea din ţară

-Aţi fost dascăl mulţi ani. Care era condiţia profesorului? Cât de importantă e vocaţia în ecuaţia acestei profesiuni?

-Da, am fost mulți ani dascăl și mi-a plăcut la nebunie să predau. Sunt convinsă că vocația joacă un rol primordial în rezultatele elevilor. Aș fi continuat cu mare bucurie meseria când am ajuns în Canada. Am dat proba pentru un post de profesoară la un colegiu francez din Montreal, am fost admisă, dar nu aveau decât normă parțială și nu știau când se va ivi o normă întreagă. Cum eram abia veniți și aveam nevoie de bani, am acceptat postul cu normă întreagă oferit de o firmă industrială.

În România, începând de la mijlocul anilor '70, nu era ușor să fii profesor de chimie, mai ales pentru că Tovarășa era chimistă. În plus, trebuia să fiu atentă la ce vorbeam, pentru că unii elevi - tineri de 17-18 ani- fuseseră deja recrutați de Securitate și raportau ce se vorbea în clasă. Mie nu prea îmi păsa și le spuneam elevilor: "Știu că n-aveți nevoie de formule chimice ca să cumpărați din piață cartofii care nu se găsesc, dar aveți nevoie, pentru viață, de raționament, iar chimia vă dezvoltă gândirea". Nu le ceream memorizări, ci gândire logică, iar predarea o făceam interactiv, prin dialog cu elevii și notam răspunsurile foarte bune, așa că menţineam elevii

83

atenți și interesați. În plus, orele de chimie se ţineau în laborator, unde făceam experiențe cu ajutorul elevilor care își câștigau - prin note mari - dreptul de a mă ajuta.

Se pare că elevii apreciau felul meu de a-i cointeresa, pentru că, după o operație de tiroidă în care mi-a fost secționat un nerv și am pierdut vocea, când am revenit la școală vorbind numai în șoaptă, elevii au păstrat, timp de câteva luni, nu numai o liniște impecabilă, dar se ofereau, câte unul, să repete ce spuneam eu, ca să audă toți. Ajutorul lor a fost determinant în recăpătarea - după câteva luni - a capacității de a vorbi, în ciuda parezei vocale permanente cu care am rămas.

Aveam ideea că, în educație, un stimulent ajută mai mult decât o pedeapsă, drept care incercam să-i stimulez prin tot felul de mijloace. Apreciam umorul de bună calitate, glumeam cu ei, dar, când era vorba de conștiinciozitate, toți știau că nu-i de glumă cu mine.

Din păcate, din cauza lipsei de încălzire, trebuia să stăm în clasă cu paltoane și mănuși. Aveam în laborator, la fiecare masă de lucru, becuri Bunsen care funcționau cu gaz. Nu aveam gaz întotdeauna, dar, când era, aprindeam becurile pentru câteva minute (nu mai mult, ca să nu ne intoxicăm) și ne încălzeam un pic.

Fiind transferată din învățământul superior, mi s-a acordat din oficiu definitivatul, am luat gradul II de profesor în 1975 și gradul I în 1980, când condițiile economice și politice deveniseră greu de îndurat.

84

La inspecțiile de gradul I a venit conducătorul meu de lucrare, un profesor de la Politehnică, care mă cunoștea din comisiile de la Olimpiadele de chimie pe țară și din articolele publicate în revistele de învățământ. La prima inspecție, în discuția care a urmat, la care era prezent și directorul liceului și secretarul de partid, profesorul universitar a raportat că lecția a fost excelentă din toate punctele de vedere, dar că ar trebui, data viitoare, să accentuez meritele Tovarășei în materie de polimeri. Mi-am luat angajamentul că așa voi face și, pentru următoarea inspecție, mi-am propus să amintesc de polistiren și de cauciucul artificial, specialitățile Tovarășei. Dar, de emoție, am uitat. Profesorul de la Politehnică m-a luat și mi-a spus între patru ochi: "Ce facem? Mi-ați promis că politizaţi". "Vai de mine, am uitat, m-am luat cu lecția și mi-a scăpat treaba cu polimerii", am răspuns. Profesorul m-a înțeles, a făcut un raport favorabil în care a scris că metoda mea de predare e foarte eficientă, dezvoltă gândirea elevilor, etc., la care a adăugat și faptul că "tovarășa profesoară Lerner Veronica folosește exemplul obținerii cauciucului polistirenic numai la orele la care acest exemplu e aplicabil". Și așa am luat examenul cu nota 10.

Mi-am exercitat cu pasiune meseria de dascăl nu numai în predarea chimiei, dar și în postul de dirigintă, căruia m-am dedicat cu devotament. Pe atunci se făceau întreceri între clase și clasa mea a câștigat la un moment dat locul I pe țară. A apărut atunci un articol în "Scânteia tineretului" și o poză a clasei, după care am primit niște fonduri pentru o excursie cu elevii la Curtea de Argeș și împrejurimi.

85

După obţinerea gradului I, am avut o experienţă neplăcută. Când am vrut să-mi ridic diploma, care urma să fie gata în mai 1981, tocmai făcusem cerere de plecare în Canada. Ca pedeapsă pentru faptul că părăseam țara, nu numai că n-am primit diploma de gradul I, dar inspectoarea de sector m-a și amenințat că voi muri de foame, pentru că în Canada nu e nevoie de chimiști.

Lucrând în învățământ, considerat domeniu ideologic, ar fi trebuit să fiu dată afară din post (și din partid, dar nu eram membră), însă directorul nu a primit ordin scris în acest sens, ci doar verbal. M-a întrebat deci dacă vreau să mă mut ca muncitoare necalificată la o fabrică de cauciuc în trei schimburi. Mi-a dat însă de înțeles că, dacă nu doresc, nu mă obligă. Așa că am rămas la școală încă șase luni (din care două luni au fost vacanța de vară), până în 14 noiembrie 1981, când directorul a primit un telefon prin care i s-a cerut să mă concedieze imediat. Chiar a doua zi, la exact șase luni de la depunerea cererii, am primit acasă un telefon care ne anunța, pe soţ şi pe mine, că puteam veni să ne ridicăm pașapoartele pentru Canada. Am plecat după două luni, în ianuarie 1982. Nu ştiu nici până astăzi cauza aprobării rapide a paşaportului nostru, dar multe cereri pentru Canada au fost rezolvate ȋn acea perioadă poate şi datorită, cum am menţionat, contractului România-Canada privitor la reactorul nuclear CANDUM.

Revenind însă la vocația unui dascăl, aș folosi o expresie din matematică: este necesară, dar nu suficientă. Sunt și alți factori care determină calitatea educației. Totul

86

depinde de scopul ei, iar acesta evoluează odată cu dezvoltarea tehnicii. În anii '70, scopul educației în școli era de a forma, orienta și dezvolta gândirea logică, astăzi au apărut şi alte obiective. Pentru ilustrarea afirmaţei referitoare la scopul anilor '70, mi-aş permite să reproduc un mic fragment din povestirea mea "Şcoala" 1):

«Meseria de profesor, pe care am practicat-o în România, m-a pasionat. Eram în elementul meu.

Cursurile mele de chimie erau de fapt dialoguri cu elevii, de foarte multe ori presărate cu glume. În plus, înființasem, cu buna mea prietenă Adelaida Meteescu, al cărei cabinet de matematică se afla alături de laboratorul meu de chimie, o gazetă unde afișam perle spuse sau scrise de elevi, fără ca numele acestora să fie divulgat.

Și acuma, după mulți ani, mi-aduc aminte de elevul Vintileanu Florian, un băiețel brunet și șmecher, elev în clasa a IX-a B, care nu avea note prea bune și pe care-l ascultam mereu, ca să-i dau o șansă. Eram la lecția “Stările de agregare” și eu le explicasem că solidele au volum și formă determinată, lichidele au volum determinat dar formă variabilă, luând forma vasului în care se află, iar gazele nu au nici formă, nici volum determinat.

Îl ascult pe elevul în chestiune. Întreb: "Care e diferența dintre starea solidă și cea lichidă?” Tace. Ca să-l ajut, îi arăt o bucată de lemn și îl întreb: “Poți pune bucata asta de lemn___________________1) Miniaturi de dincolo de ocean, Ed. Arhaeus 1999, pg. 46

87

într-o sticlă?" După o clipă de gândire, îmi răspunde: “Da, dacă o facem rumeguș.” Mi-a plăcut răspunsul, mi s-a părut inteligent și i-am dat o notă bună. M-am bucurat când am aflat, de la fosta lui dirigintă, că a devenit un om cu suflet generos și care-și ajută prietenii.»

-Vedem, cât de cât, cum e şcoala azi. Cum va fi ea însă mâine? Ce se arată la orizontul ei?

-Nu mai știu cum e școala în România. Dar, în lume, este sigur că multe din concepțiile și metodele educaționale au suferit schimbări esențiale în ultimele decenii. Copiii au alte instrumente la îndemână, deci alte necesități cognitive. Voi da un exemplu personal: mi-a plăcut grozav matematica și am reținut, până în ziua de azi, algebra superioară care se cerea in anii '60 la bacalaureat și la intrarea în facultate. Discutând recent cu o fostă colegă de cancelarie, profesoară de matematică din generația mea, am aflat cu surprindere că multe elemente din algebra superioară au dispărut din manuale. De exemplu, astăzi graficele nu se mai fac prin gândire și calcul, ci se obțin direct pe calculator. Iată un efort de gândire care nu mai există.

Am constatat că există o diferență importantă între conceptul european și cel american al școlii. Am fost învățată, în România, cu muncă, iar fiul meu, care a urmat în Montreal un liceu privat francez cu programă școlară din Franța, a fost tot așa, educat în spiritul de a munci. Spre deosebire de sistemul european, bazat pe efort, cel american promovează - în clasele primare - ideea de a se distra ("to have fun"). Nu munca e esențială, ci plăcerea pe care o ai din ceea ce faci. E

88

un alt fel de a vedea lucrurile. La universitățile americane, însă, când studenții se confruntă cu o mare concurență, ei trebuie să muncească din greu. Mulți studenți asiatici promovează cu succes facultăți de prestigiu din Statele Unite tocmai pentru că sunt obișnuiți cu efortul de când sunt mici.

Școala viitorului va suferi schimbări fundamentale, iar din cauza vitezei cu care se vor produce, cei din generațiile anterioare vor fi, inevitabil, martorii lor. Şi, pentru că mentalităţile nu se pot schimba cu aceeași viteză, vor apărea, probabil, din ce în ce mai mulţi nostalgici.

-Nu v-aţi despărţit de Bucureşti, aţi optat pentru un post sub ceea ce meritaţi. Şi totuşi, v-aţi despărţit de Bucureşti. Ce a atârnat atât de greu în balanţa unei astfel de opţiuni?

-Nu de București m-am despărțit, ci de regimul comunist din România, de condițiile imposibile pe care le aveam de îndurat, cu copil mic, în blocul meu unde nu mergea liftul, n-aveam apă, trebuia s-o cărăm în găleți de la o cișmea din curte, ca să putem spăla scutecele, nu erau alimente, medicamente, era frig în casă. Nu se întrevedea niciun viitor pentru fiul nostru, dar nici pentru noi. Am acceptat deci oferta lui Toma de a ne sponsoriza dacă ne hotăram să venim în Canada, unde era el atunci.

Am iubit Bucureștiul și am rămas fidelă limbii române, iar emigrația este un traumatism, dar, în numele dragostei pentru fiul meu, pasul de a-l scoate din țară trebuia făcut! Și, de fapt, de ce să nu recunosc? Am beneficiat și noi, părinții

89

lui, de acest pas. Evident, cu un efort considerabil, care însă a meritat!

-A fost Canada la înălţimea aşteptărilor? Care sunt secretele adaptării, integrării?

-Nu aveam o idee clară despre Canada. După ce am ajuns, multe luni n-am putut intra în mall-urile supra-abundente, nu suportam gândul că cei din România nu aveau acces la nimic din cele văzute de mine. La fel, în supermarketuri eram copleșită. Nu mă puteam bucura, mă durea contrastul dintre rafturile goale lăsate în urmă și belșugul expus aici, îmi venea să-mi acopăr ochii și să mă protejez, cum făceam la filmele cu scene de violență.

La început, vitrinele mi se păreau agresive și dușmănoase, pentru că n-aveam bani să cumpăr mare lucru. Când soțul și eu ne-am găsit joburi, percepția mi s-a schimbat.

Adaptarea nu e ușoară, mi-au trebuit ani întregi ca să înțeleg și să pot funcționa în societatea canadiană. Venisem la o vârstă matură, după 5 ani de facultate şi 12 ani de muncă în România. Efortul a fost multiplu, cel mai urgent fiind învățarea la perfecție a limbilor - franceză și engleză - scris și oral, care trebuiau stăpânite în totalitate. Apoi a urmat cunoașterea obiceiurilor și respectarea regulilor sociale din țara de adopție, diferite de tot ce știam din România.

Nu există secrete ale adaptării. Totul e muncă, perseverență, răbdare, sacrificiu și iar muncă. Când reușești să convingi, prin rezultate, că ești un om competent, integru și de încredere, atunci societatea te acceptă și începe să dispară statutul tău de organ transplantat, amenințat de respingere.

90

Probleme însă există peste tot pe lume. Ele țin de natura umană, nu ca în România, de o dictatură care a sacrificat, fizic și mental, întreaga generație a anilor lumină.

Îmi vine să cred însă, din experiența personală, că există un ingredient care ajută la traversarea traumatismului provocat de emigrația transoceanică. El este simțul umorului. Deosebirile dintre cele două societăți, fundamental diferite, mi-au dat multiple ocazii de amuzament, pe care le-am împărtășit, în scrisori, cu cei rămași în țară. Așa s-au născut, de fapt, primele două cărți.

-Profesional aţi urcat foarte sus. Cum se câştigă încrederea când trecutul e dintr-o altă lume?

-Nu știu dacă formularea "am urcat foarte sus" e cea mai adecvată. Am muncit pe brânci ca să pot recupera anii de carieră pe care i-am pierdut în România, pentru că în Canada am luat-o de la capăt, cu un salariu de tânăr absolvent. Aveam un copil de crescut și de educat, era normal să îi asigur viitorul. L-am dat la o școală privată cu programul din Franța, deci am plătit. După terminarea liceului, la facultate, datorită notelor lui mari, fiul nostru a câștigat tot felul de burse și premii și n-a trebuit să mai plătim. Doctoratul în computere - l-a făcut la Seattle, iar acum e profesor universitar în San Diego (California). Scopul nostru de a-i asigura viitorul a fost atins.

Când am început să lucrez, la numai câteva luni de la aterizarea din ianuarie '82, am constatat, spre surprinderea mea, că marea majoritate a femeilor erau fie casnice, fie secretare. Extrem de puține aveau profesiuni tehnice. În

91

funcțiile de conducere erau numai bărbați, deci era aproape imposibil să fiu promovată. Abia după mulți ani, când au început să apară și femei prin posturi mai înalte, am reușit și eu să mă impun. Mare mi-a fost bucuria când am fost recompensată cu niște premii.

În ceea ce privește câștigarea încrederii când "trecutul e dintr-o altă lume", aș spune că fizica, matematica și chimia au același limbaj și aceleași legi pe tot globul și, dacă ești bun din punct de vedere profesional, în Canada nimeni nu dă atenție țării din care ai venit. Ba dimpotrivă, efortul meu, conjugat cu al altor ingineri și tehnicieni români, a contribuit la creșterea prestigiului instituțiilor de învățământ superior din România.

-Cum era perceput comunismul din afara lui? Cât de aproape de adevăr era cunoaşterea realităţilor româneşti din acei ani?

-Cei din Canada auziseră de Ceaușescu, dar nu aveau nici cea mai mică idee despre regimul comunist practicat în România. Tot ce le povesteam îi impresiona profund, pur și simplu nu le venea să creadă. Și, oricât de concrete erau descrierile mele, pentru cineva care n-a trăit în acel regim era greu de imaginat mizeria fizică și morală prin care românii fuseseră obligați să treacă. Unii canadieni păreau chiar oarecum amuzați de faptul că așa ceva se putea întâmpla în secolul 20. Nu era vina lor, crescuseră într-o țară în care s-au născut cu automobil în garaj, cu televizor color, scutece jetabile, zeci de produse alimentare pentru bebeluși etc. Râdeau când le spuneam că în România nu se găsea hârtie

92

igienică. Nu puteau să realizeze în întregime toată minciuna propagandei, în totală contradicție cu realitatea economică a României anilor '80.

Aș menționa aici însă și ceea ce m-a amuzat în primele zile ale venirii noastre ȋn Canada. Locuiam la Toma, era iarnă și eu am gătit un gulaș cu ce am găsit la el în bucătărie. Lui Toma i-a plăcut la nebunie, nu mâncase de mult ca acasă și, după o săptămână, când a invitat niște colegi de la Universitate (pe atunci era profesor la UQAM (Université du Québec à Montréal), m-a rugat să pregătesc pentru musafiri gulașul respectiv. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că invitații canadieni, care aveau, în materie de supermarketuri și restaurante, tot ce și-ar fi putut visa, au fost absolut încântaţi de gulașul românesc.

Acesta a fost succesul meu. Cel al fiului, de patru ani și jumătate, a constat în povestirea bancurilor care circulau în România. Spunea, în casele de români pe unde eram invitaţi, gesticulând, bancul cu bătrâna care mergea agale pe stradă ducând în mână două sacoșe goale și încercând să-și amintească: "Oare mă duc la piață sau mă întorc de la piață?"

-Nu v-aţi putut rupe total de ţara natală. Ce vă urmărea însă permanent, când întorceaţi capul înapoi?

-Nu m-am putut rupe de pământul natal și am crezut că nimeni n-o poate face. M-am înșelat. Am întâlnit în Canada români care au rupt-o definitiv cu România. Poate pentu că au plecat când erau foarte tineri? N-am întrebat pe nimeni de ce, fecare are motivele lui. Dar constatarea m-a uimit. Eu am fost legată, din copilărie, de pietre, copaci, frunze, garduri, păsări.

93

Am fost copil de oraș, dar iubeam pământul și mirosul lui reavăn ca și când aș fi trăit la țară.

Sigur că, pentru ca să mă pot adapta cu natura canadiană, foarte diferită de cea europeană, a trebuit să fac efortul de a mă naște, voit, a doua oară, pe un alt pământ și să încep să iubesc ceea ce mă inconjura - potecile, copacii și natura locului nou, cel în care venisem.

Nu știu dacă a fost nevoie să "întorc capul înapoi", pentru că limba română mi-a rămas ca locuință a gândului vorbit și scris. Iar comparațiile cu tot ce fusese dincolo m-au inspirat, aproape că m-au obligat să scriu…

Cel mai emoționant a fost momentul în care am fost trimisă cu lucrul în Franța, prin '87, când am făcut un stagiu la Paris. Tocmai inventasem ceva în laboratorul uzinei Montreal al companiei multinaționale cu sediul în Franța și am fost trimisă ca să implementez metoda și în laboratorul din zona Parisului.

În Franţa natura e foarte asemănătoare cu cea din România și mi-am regăsit teii, forma băncilor și a peluzelor din parcuri, trotuarele, cutiile poștale asemănătoare cu cele din București, librăriile și papetăriile. Europa fusese a mea, America de Nord a devenit, mult mai târziu, și a mea. După '87, am mai călătorit cu familia în Europa și am revizitat România, unde erau părinții mei. Tot la București au fost lansările celor trei volume ale mele, două de proză şi pe cel de poezie, intitulat "Binecuvântatul prezent" (Ed. Pallas, 2006). În paranteză fie spus, unii mă consideră poetă și mă sfătuiesc să nu-mi mai pierd timpul scriind proză, alții, dimpotrivă, susțin

94

că sunt o prozatoare care povestesc frumos și cu umor. Nu știu cine are dreptate.

Dar să revenim la Canada: din păcate, am rămas un străin în țara de adopție, dar și în cea natală, pentru că scriu în altă limbă decât cea a locului în care trăiesc. Și totuși, aș fi nedreaptă dacă n-aș menționa efectul cărților mele, traduse în engleză, în Canada. Volumul "Miniaturi peste ocean", a devenit, în engleză, "Talking the World Over" (Cranberry Tree Press, 2001), iar "Gânduri printre rânduri", "Smiles in the Mirror" (Cranberry Tree Press 2002). Pentru a găsi editura, m-am dus la începutul anilor 2000 cu manuscrisul la directorul sistemului de Biblioteci din Mississauga (suburbie a Toronto-ului), recomandată fiind de primărița orașului. L-am rugat, dacă poate, să citească manuscrisul și să-mi spună dacă merită publicat. L-a citit și, când m-am dus să-l iau înapoi, secretara, o negresă, mi-a spus, cu ochii în lacrimi, că a citit textul și că-mi mulțumește, in numele tuturor emigranților, pentru cât de bine am descris realitățile Canadei văzute de un nou venit. A adăugat că s-a identificat perfect cu mine. Directorul bibliotecii mi-a recomandat imediat o editură, foarte bună de altfel, care mi-a publicat prima carte. Biblioteca a cumpărat imediat câteva exemplare, și, la puțin timp, am trimis, la aceeași editură, a doua carte tradusă în engleză. Exemplarele s-au vândut, iar banii strânși au fost donați unui spital din regiune, care m-a îngrijit.

Am dat unor colegi de la serviciu cărțile ca să le citescă. N-o să uit remarca unuia dintre ei, născut undeva prin nordul Canadei: "Mi-au plăcut foarte mult cărțile, mi-am

95

recunoscut copilăria, locul natal, felul în care mă jucam, ce simțeam și ce gândeam. În plus, am înțeles mai bine ce înseamnă schimbarea de țară. Extraordinare cărți!". Cuvintele lui m-au impresionat, dar și mirat. Ce legătură are nordul Canadei, unde un copil trăieşte o iarnă de şase luni și plină de zăpadă, cu România mea, unde natura e complet diferită? Și totuși, iată, cartea a atins latura umană care e în fiecare dintre noi.

Comunicarea între oameni există indiferent de limbă. Numai că, dacă aș fi scris direct în engleză, aș fi putut participa la întrunirile scriitorilor de limba engleză. Scriind în limba română, sunt prea departe de ţară ca să particip la manifestările culturale din limba mea: târguri de carte, lansări, întruniri etc.

-Cum aţi rămas cu legăturile umane de acasă? Cum vi se reîncărcau bateriile nostalgiilor?

-În anii '80, mijloacele de comunicare nu ajunseseră încă la nivelul de astăzi. Legăturile telefonice cu România se prindeau greu, internet nu exista, deci scrisorile se trimiteau prin poștă și le trebuia timp ca să traverseze oceanul. Corespondam regulat cu părinții, fiecare din ei îmi răspundea, eu le trimiteam și fotografii cu copilul. Aveam aparat de fotografiat, dar pe atunci developatul dura, așteptam să am noi poze ca să le trimit.

Corespondam și cu prietenii, deși nu aveam mult timp. Scriam de mână. Soțul avea o mare plăcere în a-mi citi scrisorile în care povesteam aventurile noastre și, la un moment dat, m-a sfătuit ca, înainte de a le trimite, să le

96

copiez la Xerox, ca să-mi rămână și mie. L-am ascultat și bine am făcut, în acest fel le-am putut folosi pentru cărțile care urmau să vină.

În perioada incipientă a emigrației, nu-ți poți permite să ai nostalgii. Urgența problemelor cotidiene te urmărește, calea de rezolvare trebuie găsită cât mai repede. Abia după ce capeți siguranța zilei de mâine încep dorurile și, odată cu ele, munca de înlocuire a percepției de a locui într-o țară străină ție cu cea de a te simți acasă. N-am reușit demersul în totalitate, dar, într-o mare măsură, da.

97

Căsătoria civilă, cu o prietenă şi Toma, în spate se zăreşte mama. Bucureşti 1966, Sfatul Popular T. Vladimirescu

98

Acasă, Bucureşti, 1966.

99

Cu Andrei Pleşu, soţia şi fiul lor, la Bran,sfârşitul anilor 60

Cu Andrei Pleşu, sotia şi fiul, la Bran, la un târg de 9 iulie - Sf. Pantelimon, sfârşitul anilor 60

100

La Institutul de Petrol şi Gaze, Bucureşti 1970

Profesoară de liceu, anii 70

101

Cu colegii de cancelarie, anii 70

Clasa cu care am primit premiul de clasă fruntaşă pe ţară, anii 72-73

102

Notiţele de mână ale conducătorului lucrării mele de gradul I, cu numele celor din şcoală care mă recomandau

103

La Bran, cu mama şi Sorin, sfârşitul anilor 70

104

Ultimul revelion în România, decembrie 1981

105

Vizită la omologii din companie în Elveţia, 1987

Inaugurarea laboratorului, în Toronto 1998

106

Laboratorul de cercetare în Montreal, 1996

107

Conferinţă în SUA, cu o invenţie afişată pe un panou, 1999

Conferinţă SUA, 1999

108

Conferinţă SUA, 1999

Biroul laboratorului, Toronto 2005

109

Debutul literar

-Este complexul de stări prin care aţi trecut când aţi schimbat ţara vinovat de elanurile dv. creatoare? Când v-aţi apucat de scris cu conştiinţă auctorială?

-Nu știu dacă "elanurile creatoare" sunt suficiente. Arta, ca și știința de altfel, cer o continuă muncă de creație. Există oameni care se nasc cu spirit inventiv și cu nevoia de a crea. Poate că și eu sunt așa, altfel nu-mi explic de ce nu sunt în stare să respect, la bucătărie de exemplu, o rețetă. De fiecare dată inventez altceva. Tata spunea că-mi plăcea să gătesc din cauza meseriei de chimistă, dar n-am fost de acord cu părerea lui. Nu e și Arta Culinară o manifestare a creativității?

De-a lungul întregii mele cariere științifice, mi-am manifestat dorința de a inventa ceva nou. Când eram proaspăt angajată la Montreal, în laboratorul de chimie, gazul de analizat era în niște imense butelii de gaz comprimat, mai înalte ca mine și, ca să le conectez, pe rând, la câte un instrument de analiză, trebuia să le rulez de la un aparat la altul. Îmi era teribil de greu, dar nu puteam părăsi postul, aveam nevoie de salariu! După ce m-am chinuit câteva luni, mi-a venit ideea ca, în loc să deplasez buteliile de la un aparat la altul, să construiesc un sistem prin care să conectez aparatele între ele printr-un tub de oțel inoxidabil și, cu

110

butelia în același loc, să trimit gazul din butelie și el să circule de la un instrument la altul, printr-un sistem de valve pe care le deschideam și închideam. Mi-a reușit ideea care, în câțiva ani, s-a extins în toate laboratoarele din Canada ale companiei.

Îmi vine să cred că și în privinţa scrisului, complexul de stări și noua realitate în care am aterizat a fost numai pretextul exprimării mele în scris. Dacă nu era el, ar fi apărut altul.

Nu m-am apucat niciodată de scris cu conștiința auctorială și mă îndoiesc de probabilitatea de a o căpăta vreodată. Încerc pur și simplu să povestesc, în scris, ceea ce observ ȋn jur.

-Cum s-au petrecut lucrurile cu debutul în presă? Ce-aţi simţit atunci când v-aţi văzut numele publicat?

-În România, am publicat în anii '70, articole de specialitate în reviste de pedagogie din țară.

În Canada, compania la care lucram m-a mutat din Montreal la Toronto în 1997. A fost ca o nouă emigrație, pentru că în Montreal, parte francofonă a Canadei, domină cultura latină, total diferită de cea anglo-saxonă a provinciei Ontario, în care se află Toronto.

La venirea în Toronto, am dorit să cunosc comunitatea românească și cineva m-a sfătuit să-l contactez pe d-l Dumitru Puiu Popescu, directorul ziarului "Observatorul". N-am făcut-o imediat. După o vreme însă, mi-am luat inima-n dinți și l-am sunat. I-am menționat, în trecere, că am un frate care scrie, m-a întrebat cum îl cheamă, i-am spus și imediat

111

mi-a mărturisit că și-a adus cu el în Canada prima ediţie a cărţii "Fragmente despre cuvinte", Editura pentru Literatură, 1968), de Toma Pavel, care îi plăcuse grozav. M-a întrebat dacă și eu scriu. I-am răspuns că, deși sunt chimistă, îmi place să scriu. D-l Popescu mi-a oferit o rubrică la ziar, pe care am intitulat-o "Contrapunct în cotidian", titlu legat, bineînțeles, de muzică. Așa am început să scriu pentru "Observatorul" din Toronto și o fac deja de aproape 20 de ani. Titlul de acum al rubricii este "Cuvântul bine temperat", tot legat de muzică!

Sigur, vederea numelui meu publicat m-a bucurat, dar n-aș putea spune că mi-a dat o senzație specială. Ceea ce însă m-a îmbogățit atunci a fost participarea la cenaclul "Observatorul", condus tot de d-l Popescu, unde am cunoscut multe personalități, printre care și pe sculptorul Nicăpetre, în memoria căruia, după 2008, când artistul a murit, "Cenaclul Observatorul" a devenit "Cenaclul Nicăpetre". Toate busturile din curtea Câmpului Românesc de la Hamilton sunt sculptate de Nicăpetre. A fost un mare artist. Ședințele de cenaclu se țineau la tipografia ziarului, apoi, când locul n-a mai fost disponibil, s-au ținut în alte părți.

Întâlnirea cu revista "Vatra veche" din România, în 2012, s-a datorat unui text al meu despre N. Steinhardt postat la Cenaclul virtual "Lira 21" - condus de Cristina Ştefan, pe care poeta de limba română cu domiciliul în Anglia, Carmen Tania Grigore, membră şi ea a "Lirei 21", după ce l-a citit, m-a sfătuit să vi-l trimit. Mi-aţi răspuns imediat şi mi-aţi dezvăluit legătura dv. literară cu Nicolae Steinhardt, ca şi admiraţia pentru personalitatea lui. Această întâlnire a fost, pentru

112

mine, un moment decisiv. Când mi-ați propus să scriu într-o rubrică a revistei despre "Oamenii pe care i-am cunoscut", n-am realizat că proiectul respectiv va duce, tot din inițiativa dv, la cartea "Oameni pe care i-am cunoscut" (Ed. Vatra veche 2015), acea "expoziție de portrete" - cum a numit-o Ioana Pârvulescu în prefaţă, a unor oameni de cultură pe care am avut ocazia să-i cunosc. Printre ei, bunul prieten al familiei, Nicolae Steinhardt, actorii George Constantin, Ileana Predescu, Ion Lucian, Mircea Şeptilici, regizorul George Rafael, compozitorul Aurel Stroe, scriitorii Matei Călinescu, Mihai Zamfir, Adriana Bittel, Andrei Pleşu, Teodor Mazilu, Octav Pancu Iaşi, Octavian Sava, Alina Diaconu, poeții Ana Blandiana, Ștefan Augustin Doinaş, balerina Irinel Liciu, actriţa Dorina (Doti) Stanca - soția poetului Radu Stanca, pianiștii Dan Grigore, Li- Ming- Qiang (Li-Min-Cean), Theodor Bălan, sculptorul Nicăpetre, cântăreața Aura Urziceanu și alţii. Iar la închiderea listei, numele iniţiatorului de proiect, scriitorul, poetul și editorul cărții, Nicolae Băciuţ.

Dedicată centenarului nașterii mamei mele, Amelia Pavel (1915-2003), cartea a fost prezentă la Standul Editurii Polirom (Iaşi) de la Târgul de carte Gaudeamus, din toamna lui 2015. Prezenţa volumului meu la acest stand se explică prin faptul că, în seria de autor "N. Steinhardt" a Editurii Polirom, a avut loc atunci lansarea volumului "Convorbiri cu Nicolae Băciuţ şi Zaharia Sângeorzan", iar legatura familiei mele cu Nicolae Steinhardt era deja cunoscută. De altfel, în volumul dv. "N. Steinhardt - cu timp şi fără timp" , (Editura Nico 2012) - apărută cu ocazia Centenarului naşterii lui N.

113

Steinhardt, aţi inclus nu numai textul meu "Amintiri despre N. Steinhardt", dar şi prima corespondenţă dintre dv. şi mine, prin email, din iulie 2012, când, la recomandarea poetei Carmen Tania Grigore, v-am trimis textul respectiv.

Lansarea cărţii "Oameni pe care i-am cunoscut" a avut loc la Toronto în noiembrie 2015, ȋn prezenţa d-lui Doru Liciu, atunci Consul General al României la Toronto, a d-lui Dumitru Puiu Popescu, directorul ziarului Observatorul, şi a unui numeros public. Prezentările au fost susţinute de scriitoarea Maria Cecilia Nicu şi de prof. Tereza Barta, Toronto York University, Cinema & Media Arts Department. Cartea s-a bucurat de o primire foarte călduroasă, iar coperta ei, cu portretele personajelor din carte desenate de graficiana Adelaida Mateescu, a avut un impact pozitiv asupra primei impresii a cititorilor.

Deși a fost a 5-a carte pe care am publicat-o, ea a fost prima la care am căpătat un dram de încredere în scrisul meu, nu însă destul ca să mă consider "scriitoare".

N-am putut - și nici acum nu pot - să public din proprie inițiativă. Chiar și prezentul dialog a fost inițiat de dv., și, deși prietena mea din copilărie, scriitoarea argentiniană de renume Alina Diaconu m-a sfătuit să scriu o carte autobiografică, asigurându-mă că va fi citită cu interes, nu m-am hotărât. Acuma însă, la solicitarea dv, iată, o pot face.

-A contat biblioteca de-acasă la astfel de aspiraţii? V-aţi gândit vreodată să ajungeţi... scriitor? În ce fel s-a manifestat influenţa fratelui dv., Toma Pavel?

114

-Biblioteca de acasă a contat foarte mult! Îmi plăcea la nebunie să cotrobăi și să găsesc câte ceva interesant. Dar n-aveam nicidecum aspirația de a ajunge scriitor. Doream să citesc pentru că, atunci când eram mică, îmi plăcea mai mult să mă joc pe afară, iar mama și Toma îmi spuneau că, dacă nu citesc, o să ajung o incultă. Sigur, Toma citea imens, eu mai puțin.

Când m-am făcut mai mare, m-am gândit că ar fi bine totuși să citesc mai mult, ca să nu rămân o incultă, cum mă amenințaseră mama și Toma. Când am ajuns în lumea largă, am constatat că citisem mai mult decât alții, așa că mi-a venit inima la loc…

Față de Toma am avut întotdeauna o mare admirație. El a fost cel care m-a influențat în două direcții majore: în alegerea meseriei de chimistă și, apoi, în decizia de a părăsi România. Pentru ambele îi sunt recunoscătoare. În ceea ce privește însă scrisul, am avut întotdeauna o reținere, tocmai pentru că știam că nu pot ajunge la nivelul lui. Ştiindu-l foarte ocupat, nu mi-am permis să-i trimit texte ca să-mi dea sfaturi. De fapt, mi-era și frică de verdictul lui. Când, acum câțiva ani, de Crăciun, s-a întâmplat să-mi citească ceva publicat în România - și mi-a spus că i-a plăcut, mi s-a părut cel mai frumos cadou de sărbători. Cred că, datorită standardului cultural pe care l-am văzut acasă, auto-exigența pe care mi-am impus-o a fost mai mare decât a altora. În același fel, sau poate și datorită educației primite, am fost întotdeauna exigentă nu numai cu mine, dar și cu elevii, iar mai târziu, cu subalternii. Severă, dar dreaptă.

115

-Aţi spus adesea că doreaţi să fiţi ca Toma. Cum aţi reuşit, când aţi reuşit? Cât sunteţi… ca Toma? Deşi, ca să-l invoc pe Apostolul Pavel, prin voia lui Dumnezeu suntem ceea ce suntem.

-Orice copil vrea să-și ajungă din urmă fratele (sau sora) mai mare. Sigur că doream, când eram mică, să fiu ca Toma, mai ales când el a intrat la școală și eu mai aveam de așteptat trei ani. Apoi însă, după ce am înțeles cum e treaba cu timpul, n-am avut niciodată ambiția să fiu ca el. Suntem diferiți ca temperament, capacitate intelectuală, rezistență fizică și chiar și emoțională. Ne potrivim însă grozav la gusturile muzicale și îi sunt și astăzi recunoscătoare pentru toate discurile cu muzică religioasă pe care mi le-a trimis din Canada în anii '70. La plecarea mea din țară, la începutul anilor '80, i-am lăsat lui Nicu Steinhardt discul cu "Magnificat" de Bach. După ce el s-a stins, discul a fost găsit în garsoniera lui din București, cu mențiunea: "de la Cântăreața".

Multă vreme n-am vrut să public. Am fost mezina familiei și n-am avut niciodată ambiția – cunoscându-mi limitele - să fiu ca mama, tata, sau Toma. Am fost eu însămi, diferită de ceilalți. Nicu Steinhardt, când venea în vizită, obișnuia să ne spună pe un ton amuzat: "Îmi place la nebunie familia voastră, pentru că sunteți foarte diferiți unul de altul!"

Totuși, când a apărut prima carte a mea "Miniaturi de dincolo de ocean" (Ed. Arhaeus 1999), recunosc faptul că m-am gândit la mezina, care, iată, a luat-o și ea pe urmele familiei: toți ceilalți avuseseră cărți publicate, mama - Amelia

116

Pavel - în domeniul artelor plastice, tata - Doru Pavel - în cel juridic și fratele - Toma Pavel - în cel literar.

-Între debutul în presă şi cel editorial e nu doar o diferenţă calitativă, ci şi cantitativă? “Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/Decât un nume adunat pe-o carte”, spunea Arghezi.

-Debutul meu în presă și cel editorial au apărut cam în același timp. În cărți prin scrisori, în presă prin articole pe care mi le imaginam, cum mă sfătuise mama, că erau scrisori. Așa că n-am simțit diferența.

Marea mea școală în ale scrisului au fost site-urile literare în care am activat, în unele chiar ca editor, între 2008-2017. Site-urile "Europeea", "Rolit", "Lira 21", "Confluențe Lirice", "Însemne culturale", "Agonia", "Casa gândului - Cleopatra", "Ars Poetica", mi-au fost și școală, dar și prilej de a cunoaște poeți și scriitori talentați. Câteva reţele au dispărut, altele s-au transformat sau funcționează acum pe facebook sub formă de grupuri. Postam pe site-uri poezii, eseuri sau texte mai vechi, revizuite. Se făceau comentarii și din ele am învățat ce mergea și ce nu, atât în scrisul meu, cât și în al colegilor. Am participat la antologiile tipărite ale "Lirei 21, "Confluențe lirice", "Casa gândului - Cleopatra". Acum, sistemul grupurilor literare pe facebook e funcțional, dar atmosfera mi se pare mai puțin efervescentă, iar un simplu like nu poate înlocui un comentariu competent si la obiect.

În toți acești ani, colaborând la diverse reviste, am strâns material suficient pentru mai multe cărți, nu una. Am însă rețineri, autocontrolul mă împiedică să mă afișez cu ele.

117

Știu, alții o fac, sunt autori care scot cel puţin câte o carte pe an, cu materialele publicate în diverse reviste sau ziare. Nu cred însă că toate materialele publicate în periodice merită să fie adunate în cărţi. Consider că e necesară, mai ales în practica de self-publishing, o atentă şi riguroasă selecție a textelor.

-Cu ce sentimente aţi privit imaginea numelui dv. adunat pe-o carte?

-La primele cărți m-am bucurat, dar în același timp am fost puțin înfricoșată. Abia în 2015, cartea care m-a maturizat și căreia m-am devotat în totalitate, implicându-mă și în structura, dar și în prezentarea ei, a fost cea mai recentă, propusă de dv, "Oameni pe care i-am cunoscut" (Ed. Vatra veche 2015), dedicată centenarului nașterii mamei. Deși au trecut aproape trei ani de la apariție, primesc încă solicitări de achiziționare. Tirajul însă e epuizat de mult.

Mă gândesc de aceea la o continuare a cărții, care să cuprindă, pe lângă alte portrete ale rubricii "Oameni pe care i-am cunoscut" - tot din revista "Vatra veche" - și pe cele din noul ciclu "Întâlniri în spațiul virtual", în care sunt creionate portretele câtorva colegi de pe site-urile literare menționate

Cum vedeți, singurele materiale pe care am curajul să le adun într-o carte sunt cele publicate în revista dv. Nu știu motivul, poate calmul și optimismul dv. mi-au insuflat mai multă încredere în mine. Și, apoi, ideea dv. despre ziarele și revistele care dispar, spre deosebire de cărțile care rămân, mi-a rămas și, poate, la un moment dat, o voi pune și eu în practică…

118

-Ce rol a jucat muzica în demersul dv. scriitoricesc? Ce învaţă scriitorul de la un muzician? V-a întreţinut muzica arderea, metafora, înălţarea?

-Muzica mi-a întreținut întotdeauna arderea, e ca și când întrega mea ființă ar fi condiționată de muzică. Și nu e vorba numai de cea clasică, ci de orice fel de muzică, fie ea o piesă de jazz, o șansonetă, un dans țigănesc, un cântec popular sau un cor dintr-o operă. N-a fost Yehudi Menuhin fascinat de lăutarii din România, pe care îi cunoscuse datorită lui Enescu, sau de niște interpreți de jazz? De fapt, toată lumea e atinsă de muzică. S-au făcut niște experimente medicale cu bolnavi de Alzheimer în stadiu avansat și se pare că muzica a fost singura cale prin care neuronii afectați de boală au putut fi reactivați. Ascultând melodii din tinerețea lor, bolnavii au început să le fredoneze și să-și manifeste stări emoționale pe care nu mai erau capabili să le exprime.

Nu pot afirma că muzica ar fi avut vreun rol în "demersul meu scriitoricesc", pur și simplu pentru că la mine n-a existat un asemenea demers. Întotdeauna am scris ce mi-a venit, n-am studiat tehnica artei de a scrie, cum am făcut-o cu muzica, învățând pianul, armonia, teoria muzicii etc. S-a nimerit pur și simplu ca scrisorile mele să le placă destinatarilor. Nu știu dacă un scriitor poate învăța ceva de la un muzician. Sunt două arte diferite, cu meșteșuguri diferite.

-Cum aţi împăcat ştiinţa, muzica cu arta scrisului? Aţi avut repere în acest sens? Modele?

-Știința și arta sunt foarte apropiate. Armonia, ale cărei reguli le-am studiat în anii adolescenței, are multă

119

matematică în ea. Consonanțele și disonanțele, caracteristice muzicii, urmează legile fizice de interferență ale undelor sonore. Artistul, ca și omul de știință, are nevoie de imaginație creativă.

În cazul meu particular, care visasem să devin șef de orchestră, mi-am exercitat rolul în fața instrumentelor de laborator. Le-am automatizat și, apoi, le-am dirijat. Laboratorul inventat de mine a devenit, după un timp, un punct de atracție pentru clienți, moment în care șefii au hotărât mutarea laboratorului - cu mine cu tot - de la Montreal la Toronto. Scrisul - în profesiunea de chimistă - intervenea numai în rapoartele ştiinţifice și în manualul de utilizare a laboratorului. Dar ce frumos manual! Ca o poveste...

Cât despre scris, el n-avea altă legatură cu muzica decât aceea că ascultam (ca și acuma) în permanenţă muzică, orice făceam. Scriam scrisori. Când mama a insistat să scriu şi altceva, i-am spus că nu știu să pun pe hârtie altceva decât scrisori. La care mama mi-a răspuns: "În cazul asta, începi cu "dragă mamă" și-mi scrii o scrisoare. Pe urmă ștergi primele două cuvinte și rămâne literatura!" Ceva asemănător îmi spusese și regretatul regizor George Rafael, cu ani în urmă, când, citindu-mi o scrisoare, a declarat că aceea nu era scrisoare, ci literatură, afirmație care m-a jignit profund, eu crezând pe atunci că literatura era ceva inventat, în timp ce eu scriam adevărul!

Muzica însă mi-a dat, prin ritmul ei, gustul instinctiv pentru poezia în vers clasic. Habar n-am avut, până prin anii

120

2000, că pentru păstrarea ritmului în poezia cu formă fixă, autorul trebuie să numere silabele. Eu le scriam după ureche! Mi-am verificat poeziile deja scrise și am constatat ca ele respectau regulile prozodiei, deşi când le scrisesem nu le ştiam.

N-am avut repere, nici modele. Nu mă consider scriitor, ci un fel de lăutar care scrie după ureche. Dar mi-aş dori să pot scrie ca un scriitor adevărat, adică să las o distanţă între mine şi ceea ce scriu. Fac eforturi.

-Cine aţi vrea să vă fie cititori? Cum vedeţi cititorul de azi? Care mai e locul lecturii în formarea personalităţii, mai poate ea menţine în formă condiţia intelectualului şi nu numai?

-Aș vrea ca cititorii să-mi simtă dăruirea. Nu am nevoie de glorie, dacă sunt şi numai câțiva oameni care se bucură de lectura cărților mele, mi-ajunge.

Primele cărți, "Miniaturi de dincolo de Ocean" (Ed Arhaeus 1999) și "Gânduri printre Rânduri" (Ed Arhaeus 2001), conțin scurte povestioare despre contrastul - uneori comic - între ce știam eu din România și ce întâlnisem în Canada. M-a impresionat faptul că, atunci când am trimis prima carte unor prieteni români din Statele Unite, iar sora soției s-a îmbolnăvit, lectura cărții mele a făcut-o să zâmbească, ușurându-i suferințele în ultimele zile de viață.

A fost de asemenea interesant să primesc, recent, telefonul unei nonagenare, internată într-un azil din Toronto. Mi-a mulțumit pentru cărţile mele, pe care le ține pe noptieră și cu care se amuză în fiecare seară.

121

În legătură cu locul lecturii în viața oamenilor, se pare că există încă tineri cu gustul de a citi, atât în universitățile nord americane, cât și în Europa. E greu însă de prevăzut ce se va întâmpla. Pe măsură ce mijloacele tehnice vor evolua, e posibil ca poveștile să migreze din cărţi și să-și găsească loc în alte forme de exprimare. Dar gustul oamenilor pentru povești nu va dispărea niciodată.

122

Lansarea volumului “Miniaturi de dincolo de ocean”, cu Adriana Bittel, Laurenţiu Hangan, Muzeul Literaturii

Române, octombrie 1999

Invitaţie lansare

123

Lansarea volumului “Gânduri printre rânduri”, cu Mihai Zamfir şi Valentin F. Mihăescu,

Muzeul Literaturii Române octombrie 2001

Invitaţie lansare

124

Cenaclul Observatorul la Tipografia ziarului, Toronto. Veronica prezintă poeziile ei

Cenclul Observatorul din Toronto, la tipografie, cu directorul Dumitru Puiu Popescu

125

La Biblioteca Centrală din Mississauga,cu volumele în engleză

126

Cu Dumitru Puiu Popescu, Maria Cecilia Nicu şi Tereza Barta la lansare, Toronto - noiembrie 2015

Lansarea carţii “Oameni pe care i-am cunoscut”, cu Maria Cecilia Nicu si Tereza Barta, Toronto,

noiembrie 2015

127

Afişul lansării cărţii “Oameni pe care i-am cunoscut”

128

Expoziţie de carte românească în Toronto

129

N. Steinhardt

-Ce nume importante au trecut pragul casei dv. de-a lungul anilor, atât în casa părintească, precum şi în casa... Lerner?

-Părinții mei au avut, printre prietenii care veneau în casă la noi, doctori, avocați, arhitecți, muzicieni, critici sau colecționari de artă. Numele unora a rămas cunoscut, al altora s-a pierdut în ceața vremii, deși valoarea lor și umană și profesională era, în acea vreme, recunoscută. Lui N. Steinhardt, dimpotrivă, deși merita din plin, i s-a recunoscut valoarea mult mai târziu și, din fericire, numele lui va rămâne în istoria culturii românești.

Când m-am măritat, am rămas tot acasă, la aceeași adresă. La Toma, care locuia în același apartament, veneau prietenii lui și asistam și eu la discuțiile lor. Printre ei erau: Matei Călinescu, Ion Negoițescu, Șt. Augustin Doinaș, Mihai Zamfir și mulți alții.

Pe mine cel mai tare mă bucurau vizitele lui Dan Grigore, cu care făceam la pian, Toma cu mine și cu el, niște nebunii de ne tăvăleam toți trei de râs. Aveam o pianină Steinway și duduia casa de cântecele noastre. Și Dan și Toma au un formidabil simţ al umorului. Dacă ne-am reîntâlni, oriunde pe lume, cu siguranță că ne-am distra la fel de bine ca și în tinerețe.

-Un episod aparte în biografia dv. îl ocupă N. Stein-

130

hardt, la care ne-am referit adesea în corespondenţa noastră. Cum l-aţi cunoscut, cum a apărut în familia dv?

-N. Steinhardt era un prieten al familiei, iar pentru mine era ca și când ar fi fost întotdeauna împreună cu noi. Venea des în vizită, la masă, în plus era prezent la Crăciun și la noi, dar și în casa familiei Diaconu, prietenii părinților, despre care am vorbit deja.

Și, cum Nicu (așa îi spuneam noi, prietenii lui) nu lăsa pe nimeni neobservat, deși eram cea mai mică din familie, mi-a dat și mie atenție, îl amuza felul în care cântam şansonete de epocă și m-a numit "Cântăreața". Mai târziu, când l-am avut profesor de pian pe Theodor Bălan, pianist și pictor, prieten cu Nicu, am avut ocazia odată, când eram la lecția de pian, să asist la o discuție în contradictoriu, foarte amuzantă, între Nicu și Theodor Bălan referitoare la rețeta adevăratei baclavale. Am povestit întâmplarea în cartea "Oameni pe care i-am cunoscut" (Ed. Vatra veche 2015).

-Ce v-a impresionat la N. Steinhardt, atunci când, copil fiind, aveaţi o altă percepţie asupra lumii, asupra oamenilor?

-M-au impresionat multe la N. Steinhardt. Era imposibil să nu-l iubești, pentru că avea o capacitate extraordinară de a dialoga cu oricine și despre orice. Se apropia, cu dragoste, de toţi cei din jur, avea darul de a se face iubit. Era întotdeauna vesel și avea o exaltare pe are n-o întâlnisem la nimeni. Umbla mereu cu câte o carte în mâna și mă gândeam că o citea în tramvai, pe drumul până la noi acasă. Avea o imensă cultură, mie mi se părea că știa tot. Mai

131

târziu, când m-am făcut mare, mi-am dat seama că nu fusese numai o impresie de copil, ci era o realitate: Nicu era un erudit, citise nu numai literatură și filosofie, dar știa o mulțime și în domeniul artelor și științelor.

-Ce l-a legat în mod special de familia dv.? Ce ştiţi că se discuta cu el? Asistaţi la discuţiile din casă cu N. Steinhardt?

-Nicu a fost coleg de facultate cu mama mea, pe care o striga "Juna". Apoi a fost prieten cu toată familia, ne iubea pe fiecare în parte, mie îmi spunea cât de mult ține la tata, mama și Toma și cred că și celorlalți le spunea la fel. Eram de față la discuțiile care aveau loc la masă, când era invitat. Când însă el și tata au vorbit despre procesul Noica, în care Nicu fusese implicat, s-au dus în altă camera și au discutat separat.

Ceea ce am observat era faptul că subiectele abordate, când Nicu era la noi, erau despre cărți, scriitori, concerte, expoziții, în sfârșit, totul se referea la cultură. El, ca să-și argumenteze părerile, ne dădea - din memorie - citate din diverși autori, în franceză, engleză sau germană, după caz. Era foarte ferm în părerile lui despre vreo carte sau fenomen cultural, idiferent dacă ele erau erau pozitive sau nu.

Mai târziu, când am devenit studentă la chimie, am fost uluită de cât de multe noțiuni de matematică și fizică avea. Pe scurt, era un om cu totul deosebit, din toate punctele de vedere.

Mi-aduc aminte că v-am admirat curajul, domnule Băciuţ, când am citit, într-una din cărțile dv., că i-ați trimis lui N. Steinhardt, cu ani în urmă, câteva din poeziile pe care le-ați

132

scris. Cuvintele de laudă au venit cu promptitudine în răspunsul lui N. Steinhardt. Validarea calității poeziilor dv. dată de o personalitate ca cea a lui N. Steinhardt e un privilegiu de care nu mulți poeți au avut parte! Am fost şi sunt în continuare foarte impresionată.

-Dacă ar fi să-i faceţi un portret, ce n-ar putea lipsi din acesta?

-Nicu oferă imaginea unui intelectual perfect și a unui om de mare caracter, dar, dacă ar fi, de exemplu, să-l desenez, i-aș pune alături o pisică. ÎI plăceau la nebunie, spunea că viața fără "mâțe" n-ar avea niciun farmec și, când îi dădeam ilustrate sau calendare cu pisici, primite de mine de la o prietenă din Germania, era ultrafericit și-mi mulțumea de o mie de ori!

-Cum l-au marcat anii de puşcărie? Mai ales că a ales lipsirea de libertate în locul incriminării salvatoare a unor prieteni!?

-Când ceva nu-i era pe plac, Nicu afişa o mimică dezaprobatoare, pe care i-am detectat-o de câteva ori după revenirea din închisoare. Nu știam nimic despre chinuitoarele anchete ale Securității, pe care le îndurase cu stoicism. El nu avea obiceiul să se plângă, rămăsese omul exaltat și bucuros pe care-l cunoscusem înainte. Dar se vedea că fusese, într-un fel, marcat. Era slab și ceva mai palid. Indirect, auzind discuții în casă despre el, am mai aflat și eu câte ceva. Prietenii lui Toma, scriitori, când veneau la Toma în vizită, la noi acasă, vorbeau adesea despre contrastul dintre meritele literare și intelectuale ale lui Nicu și felul în care era tratat. Eu nu intram

133

în discuțiile lor, dar aflam cu durere faptul că acest om, pe care-l iubeam și admiram, fusese - și era în continuare - victima unor mari nedreptăți. Un intelectual de talia lui să fie obligat să muncească într-o fabrică de carton? Mie însă Nicu nu-mi spunea nimic din toate acestea, mă considera același copil ca pe vremuri, "Cântăreața".

-Trecerea la ortodoxie i-a schimbat lui N. Steinhardt raporturile cu dv? Era el alt om la ieşirea din închisoare?

-Raporturile lui N. Steinhardt nu s-au schimbat cu niciunul dintre membrii familiei mele. Era același Nicu. Și, cu toate că, imediat după ieșirea din închisoare arăta palid și obosit, degaja, prin toată ființă lui, o mare fericire. Rămăsese același Nicu, exaltat de orice, dar cu o lumină în plus, venită, desigur, din credință.

-Ce ştiţi despre aspiraţiile lui monahale, despre alege-rea Mănăstirii Rohia ca prag spre mântuirea sufletului său?

-Pe la mijlocul anilor '70, Nicu ne vorbea despre Rohia și gândul lui de a merge mai des acolo. În 1977, când a fost în vizită la noi ca să-l vadă pe fiul meu nou născut (și l-a speriat pe bebeluș cu barba lui, lucru care ne-a amuzat pe toți!), ne-a spus despre gândul lui de a sta mai mult la Rohia și poate de a se muta acolo. Nu-mi amintesc dacă a menționat ceva despre aspirațiile lui monahale. În 1978, și-a petrecut vara la Rohia, în 1979 s-a mutat acolo, iar în 1980 a devenit Monahul Nicolae.

-Vă mai vizita după ce a intrat în viaţa monahală?-Emil şi cu mine am depus cererea de pașaport pentru

Canada în primavăra lui 1981 și am plecat din România în ianuarie 1982. Perioada dintre ungerea lui N. Steihndardt ca

134

monah (august 1980) și plecarea noastră a fost prea scurtă, n-a mai fost timp nici ca el să ne viziteze, nici ca noi să mergem la Rohia, lucru pe care-l regret nespus.

-Ce ştiaţi despre scrisul său, cel care a fost închis şi el (mă refer la „Jurnalul fericirii”, dar şi la scrierile sale cu conţinut religios), v-a vorbit despre soarta capodoperei sale romaneşti, jurnalul unei conştiinţe a veacului douăzeci?

-Nicu nu vorbea cu mine despre ceea ce scria, mai aflam de la Toma câte ceva. Nu am știut nimica despre povestea cu "Jurnalul fericirii", mă plimbam cu el, chiar am niște fotografii cu el din perioada în care rescrisese manuscrisul confiscat și era foarte vesel, dar toate amănuntele le-am aflat mult după aceea. Ca și altele, despre persecuțiile și mizeriile prin care a trecut. Lectura "Jurnalului fericirii" m-a impresionat nu numai ca valoare literară, dar și pentru că în carte l-am recunoscut exact pe Nicu, așa cum vorbea, cum gândea, cum se manifesta.

Cartea "Dăruind vei dobândi" (Ed. Polirom 2008) mi-a dat o idee și asupra felului în care Nicu interpreta ȋnvăţătura creștină şi cum o predica oamenilor, în modul cel mai abordabil posibil. Iar CD-ul atașat cărții mi -a readus și vocea lui Nicu lângă mine.

-Cum apreciaţi posteritatea lui N. Steinhardt, destinul operei sale?

-Sunt fericită că, în sfârșit, N. Steinhardt e apreciat la adevărata lui valoare! A suferit mult, a fost un om de mare caracter și ar fi meritat să fie recunoscut mult mai devreme. În sfârșit, s-a făcut dreptate!

135

Cu N. Steinhardt, Andrei Pleşu, soţia şi fiul,sfârşitul anilor 60, Bran

136

Cu N. Steinhardt, un violonist şi soţia, sfârşitul anilor 60, Bran

137

N. Steinhardt, Bucureşti, iarna lui 1975

138

Cu N. Steinhardt, Bucureşti, iarna lui 1975

139

Carte poştală de la N. Steinhardt, 1978

140

Carte poştală de la N. Steinhardt, 1978

Dedicaţia lui N. Steinhardt mamei (căreia îi spunea "Juna"), pe cartea "Critică la persoana întâi", Editura Dacia 1983

141

Cărţile viitorului

-Noi, cei crescuţi cu cartea tipărită, privim altfel viitorul cărţii, chiar dacă ne-am adaptat, unii cu uşurinţă, la ofertele virtuale. Cum vă raportaţi la cartea tipărită, ce şanse mai are ea pe termen lung, vor lua bibliotecile virtuale locul bibliotecii tradiţionale, va supravieţui cartea tipărită?

-Îmi voi permite să citez fragmente din textul meu "Dispărea-vor cărțile?", apărut în volumul "Gânduri printre rânduri" în 2001. Deși au trecut 17 ani de când l-am scris, el conține o parte din răspunsul la întrebarea dv.

«Cu câteva zile în urmă am citit în România literară (via Internet) un articol de Gabriel Liiceanu publicat în luna mai a acestui an (2001, n.m.) și intitulat "Dans cu o carte ". Articolul m-a emoționat profund și am vibrat ca și cum cartea ar fi fost iubirea mea lentă și continuă de o viață. Și ca și când Gabriel Liiceanu mi-ar fi luat ideea mea de a dansa cu cărțile, preluând-o într-un balet de vorbe cu mult mai grațios decât l-aș fi putut crea eu însami.

Copil fiind, nu am manifestat o pasiune pentru cărți. Ba dimpotrivă, trăgeam chiulul când mama și fratele meu îmi impuneau lecturi zilnice. Acasă aveam câteva biblioteci: unele cu uși de sticlă, altele adânci cu cărți pe două rânduri și în cele din urmă altele cu vitrină. Ele adăposteau o mare diversitate de cărți: de la literatură, artă și filosofie, până la tratate de drept sau cărți de critică literară. Nu era nici pe departe o

142

ordine perfectă printre cărți, ceea ce avea un anumit farmec atunci când îmi petreceam timpul uitându-mă la titluri și amuzându-mă să răsfoiesc vreo carte <…>

Cărțile erau pe atunci parte integrantă a vieții mele, le aveam la dispoziție și le îndrăgeam ca decor al casei chiar fără să le citesc. Îmi plăcea colecția violet a "Classiques Larousse "-ului, în care am găsit "Maximele" lui La Rochefoucauld, "Caracterele " lui La Bruyère și câteva piese de Moilère, sau colecția în care aveam romanele lui Victor Hugo, sau vechea "Biblioteca pentru toți", cu coperți de foiță cărămizie, devenite mai târziu coperți roșii pentru literatura română sau bleu pentru cea universală și câte altele! <…>

Și iată-mă, astăzi, iubitoare de cărți în forma lor actuală, de hârtie, în fața dilemei care-l frământă pe orice intelectual: oare vor dispărea cărțile? Gabriel Liiceanu își încheie sus-menționatul articol într-o notă oarecum nostalgică: "Îmi dau seama, recitind aceste note, că am vorbit despre o vreme când cărțile creșteau oamenii. Epoca aceasta a trecut. "

Îndrăznesc, cu timiditate și respect, să am o altă părere decât cea a eruditului și talentatului filosof <…>. Mai mult chiar, mulți dintre cei pe care i-am întrebat mi-au răspuns cu convingere că niciodată cărțile nu vor dispărea. Chiar dacă li se va schimba formatul, conceptul de carte va ramâne. <…>Până când nu va apărea o alternativă valabilă a lecturii în pat seara înainte de culcare, este absolut sigur că, pe lângă magazinele de computere, vor exista și librării cu cărți pe care să le putem purta în brațe și iubi ca pe niște ființe. <…>

143

Cât despre mine, cum să nu mă fi atașat încetul cu încetul de internet, când el este acela care îmi furnizează articolele literare și filozofice interesante? Ba mai mult: cum articolul lui Gabriel Liiceanu m-a mișcat, am simțit dorința de a revedea România literară pe hârtie. Când mi-a căzut întâmplător în mână un număr, m-a surprins reacția mea de a fi preferat varianta electronică a revistei. Dar, să ne fie cu iertare, era vorba de o revistă. La cărți nu cedez!»1)

Astăzi, în 2018, cred că tirajele cărților ȋn formă tipărită vor fi mai mici, ele se vor scumpi, devenind un lux, dar vor mai exista. Pe termen lung însă, probabil că bibliotecile virtuale le vor înlocui pe cele tradiționale.

-Cum vedeţi bibliotecile viitorului? Ce se va alege de cele de acum? Vor deveni muzee?

-Cărțile deja tipărite nu vor fi distruse, bibliotecile de pe tot globul, care conțin milioane de volume, vor mai funcţiona multă vreme. Sunt proiecte pentru arhivarea cărților existente, din toate domeniile, în variantă digitală, dar chiar când acest proces, care va dura ani buni, va fi completat, cărțile în bună stare vor putea fi consultate în biblioteci. Nu m-aș grăbi să fac pronosticuri atât de îndepărtate!

-Cum se va raporta scriitorul la aşteptările cititorului viitorului?

-Așa cum există - dintotdeauna - o diversitate în gusturile cititorilor, așa va fi și în viitor situația cu cititorii, dar și cu ceea ce vor oferi scriitorii. Întrebarea dv. mă pune pe __________1) Gânduri printre rânduri (Ed. Arhaeus 2001), pg. 61

144

gânduri: oare scriitorii de meserie creează la comandă? Nu se apleacă, fiecare scriitor, asupra temei care îl interesează? Desigur, evoluția tehnicii și psibilitatea de a se documenta pe internet vor schimba prioritățile de lectură ale oamenilor, dar va exista întotdeauna un evantai de oferte - mai mult sau mai puțin literare - pentru gusturile fiecăruia!

-Ce aşteptări va putea avea cititorul într-un mâine mai mult sau mai puţin îndepărtat?

-Nu sunt sigură că cititorul are așteptări, el alege, din ce e disponibil pe piață, lecturile care îl atrag. Nu scrie autorul literar din dorința de a comunica celorlalți ideile, părerile, emoțiile lui? Cu excepția lucrărilor istorice sau documentare, care i se pot comanda unui scriitor, nu e el însuși cel care scrie pentru că are ceva de spus? Și atunci, ce importanţă mai au sau vor avea, pentru scriitor, așteptările cititorilor? Vorbim de marketing? Astăzi, best-seller-urile, pe care le poți cumpăra la toate standurile din aeroporturi, se vând cel mai bine, dar sunt ele valoroase din punct de vedere literar?

-Ce teme vor interesa pe cititor, ce formule ar putea fi cele mai potrivite pentru ca să se menţină legătura cu cartea, cu lectura?

-Dacă ne gândim la piesele lui Shakespeare, care atrag și astăzi, după sute de ani de când au fost scrise, publicul de pe tot globul, ne dăm seama de atemporalitatea problemelor umane. Iubirea, ura, dorința de răzbunare, setea de bogăție și putere (să nu uităm că ele merg împreună!), nașterea, moartea, toate acestea vor rămâne în continuare temele principale în toate formele de artă, deci și în literatură. Poate

145

că atributele umanității vor fi prezentate, în viitor, prin tehnici diferite de cele de astăzi, dar temele de interes, în esență, vor rămâne aceleași, atâta timp cât, genetic, omul va rămâne încă cel pe care-l cunoaștem astăzi. La acestea se vor adăuga, precum s-a întâmplat în toate epocile, aspectele specifice ale vieţii generaţiilor viitoare, pe care scriitorii şi cititorii le vor trăi simultan şi care, de aceea, îi va conecta în mod direct.

-Va dispărea scrisul „de mână"? Îl va îngropa definitiv tehnologia de acum şi cea care va veni? În ce fel va schimba standardizarea reperele pe care le oferea scrisul „de mână"? Marca de identitate?

-Scrisul de mână poate că va dispărea, dar nu și "marca de identitate!" Există, pentru cei care știu să vadă și să audă, o caligrafie și în mesajele electronice.

Caligrafia şi scrisul de mână oglindesc acel ceva, pe care marii caligrafi ai timpurilor ni l-au transmis prin operele lăsate de ei. Scriitorul turc Omar Pamuk - laureat al premiului Nobel în 2006 - a descris superb, în romanul "Mă numesc Roşu", munca miniaturiştilor şi a caligrafilor de pe vremea când tiparul încă nu exista.

Am prins, la serviciu, perioada în care scriam rapoartele ştiinţifice fie de mână, fie chiar la computer, dar o secretară mi le formata şi întotdeauna - fără excepţie - trebuia să corectez o mulţime de greşeli. Am fost fericită când am avut acces la programele de computer care permiteau formatarea rapoartelor ştiinţifice. Din motive practice şi în virtutea obişnuinţei de a scrie la computer, am început să scriu şi scrisorile la fel, mi se părea mai simplu.

146

Se pare că organul principal al omului, creierul, se poate adapta la schimbări chiar fundamentale. Recuperările pe care creierul le poate face sunt uluitoare şi, dacă o funcţie a lui e diminuată din cauza unei leziuni pe creier, acea funcţie poate fi preluată de o altă regiune a creierului. Mă întrebam, acum câţiva ani, dacă nu cumva tocmai acest fel de recuperare s-a petrecut şi în cazul modului în care eu îmi citeam emailurile. Înainte, când primeam scrisori, cum mă obişnuiesem deja să aud tonul comunicării în scris, asociam şi grafica expeditorului cu imaginea lui. Nu două scrisuri erau la fel, deci nu existau persoane identice, nici în realitate, dar nici în relaţia afectivă cu mine.

Şi, deodată, când prin folosirea computerului, scrisurile, indiferent de provenienţă, s-au uniformizat, toate caligrafiile au devenit identice. Primeam emailuri de la diverse persoane, dar toate aveau acelaşi format. Şi totuşi, printr-un miracol, poate pentru că funcţia creierului de a deosebi caligrafiile în funcţie de persoană a trecut de la zona vizuală la cea - să zicem - emoţională, am început, încetul cu încetul să văd caligrafii diferite chiar şi în emailuri. Nu exagerez. Mi-aduc aminte că am corespondat multă vreme cu un prieten; noi ajutam computerul intercalând cu text colorat răspunsurile fiecăruia printre rândurile celuilalt. Era un fel simplificat, dar real, de caligrafie: câteva semne grafice ca "italic", "bold" sau de culoare nu schimbau prea mult, dar această particularitate se traducea, în percepţia mea, în acelaşi răspuns afectiv pe care l-aş fi avut dacă mi s-ar fi scris de mână.

147

Sigur, scrierea cu tocul sau pixul este, aşa cum spun toţi, o prelungire a mâinii. Dar şi scrisul la computer e tot o prelungire, chiar a ambelor mâini! Am cântat ani de zile la pian şi pentru mine, atingerea tastelor de calculator nu e un simplu mecanism, ci e muzică, e suflu, e legătura corporală cu scrisul ca şi în cazul caligrafei.

Atunci când primesc un mesaj electronic, aud vocea celui care mi l-a trimis, îi simt participarea, am reacţia emoţională pe care aş avea-o şi în faţa unui bileţel scris de mână. Pe cei care azi regretă scrisul de mână, i-aş îndemna să aibă răbdare, pentru că, încetul cu încetul, vor vedea şi în scrisul electronic acea caligrafie - oglindă sufletească - pe care fiecare dintre noi o caută în rândurile primite de la un prieten. Pentru că, poate şi tinerii care-şi trimit scurte misive pe telefoanele celulare, de genul: "Vb dsr, te iub" (vorbim diseară, te iubesc) reacţionează emoţional la fel ca îndrăgostiţii care, pe vremuri, primeau o misivă frumos caligrafiată, în versuri...

-Dincolo de preocupările literare, cum vedeţi modificările registrului epistolar? Luând în calcul nu doar facilităţile tehnologiei, ci şi sfânta... comoditate! Mai scrieţi „de mână "?

-Mi-ați pus o întrebare care mă atinge direct și cu forță. Spuneam, în răspunsurile anterioare, că începutul scrisului meu s-a manifestat prin scrisori. Pentru mine, deci, epistolele au fost și sunt, în continuare, purtătorii trăirilor mele, dăruite sau primite.

148

Ce înseamnă epistolele, de fapt? Un mijloc de comunicare. Iar acum, când mijloacele de comunicare sunt atât de numeroase și diferite de cele din trecut, epistolele lungi nu se mai practică. Comunicările scurte și la obiect se fac rapid. Dar cele care includ dialogul de idei și transmiterea emoțiilor, și ele tot epistole, nu și-au modificat registrul de loc! Oamenii sunt tot oameni, emoțiile, tot emoții, iar transmiterea lor, indiferent de cât de lungi sau de scurte vor fi, vor depinde de capacitatea celui care le scrie de a transmite celuilalt dorul, iubirea, neputința, preaplinul sufletului sau orice altceva. Genul epistolar nu va dispărea niciodată, indiferent de tehnica folosită, pentru că întotdeauna vor exista oameni care vor dori să poarte, cu un partener valabil, un dialog de opinii, idei, sentimente.

N-aș acuza pe nimeni de comoditate, fiecare îşi alege mijloacele care-i sunt la îndemână. Mulţi preferă dialogul direct.

Profesorul meu de armonie, regretatul Friedrich Wanek, îmi spunea că e important creionul pentru rezolvarea exercițiilor de armonie, dar mult mai importantă este guma! Câtă dreptate avea! Computerul are facilitatea de a fi simultan și creion și gumă. Nu mai scriu "de mână", în sensul de a folosi creionul sau pixul, dar, pentru mine, scrisul la computer nu e doar cu degetele care tastează pe claviatura computerului, ci cu tot trupul, mintea şi sufletul care coboară în cuvintele născute prin atingerea, cu grijă, a fiecărei litere, virgule, linioare…

149

La Montreal, când am sosit, în faţa bibliotecii lui Toma

150

Parte din biblioteca mea din Toronto

Parte a bibliotecii mele actuale

151

Condiţia scriitorului român în Canada

-Cum percepeţi cele două concepte uzuale, exil, diaspora, în a defini condiţia celui ce-şi părăseşte ţara?

-Exilul este plecarea din țară fără posibilitate de întoarcere. Diaspora românească este comunitatea de români din afara granițelor țării. Cum însă nu orice român plecat din țară se încadrează sau activează în cadrul comunității respective, aș prefera termenul "Român stabilit în străinătate", el reflectă statutul celui plecat care și-a păstrat identitatea de român, fără ca neapărat să activeze în cadrul comunității românești din țara de adopție.

-Aţi plecat din România constrânsă de circumstanţe familiale. Implicată profesional într-un domeniu tehnic. Cum aţi perceput viaţa culturală a românilor din Canada, în general, din zona în care v-aţi stabilit cu familia?

-Aș spune mai curând că am plecat din România constrânsă de greutățile vieții cotidiene și de lipsa de perspective de la începutul anilor 80. Circumstanțele familiale - fratele aflat în Canada - au constituit ajutorul, nu constrângerea care a determinat plecarea. Când am venit în Canada și m-am stabilit în Montreal, preocuparea principală a fost reînceperea unei noi vieți, așa că n-am avut contact cu viața culturală a românilor din Canada, care pe atunci nici nu prea exista. Abia când m-am mutat din Montreal în Toronto, după primii 15 ani de Canada, mi-am putut permite să caut

152

activitățile culturale ale românilor. Deşi eram implicată profesional în activitatea științifică, cum fiul meu rămăsese la Montreal pentru a-şi continua Unversitatea începută, timpul disponibil rămas mi l-am dedicat lecturii presei literare din România, (apăruseră variantele online), scrisului și frecventării Cenaclului Observatorul.

-Prin ce s-ar distinge viaţa culturală identitară şi care e locul literaturii în acest context?

-În Canada, fiecare grup etnic are manifestările culturale proprii. Comunitatea românească a crescut numeric în ultimii ani și, ca urmare, și activitățile culturale s-au îmbogățit. Sunt organizate numeroase manifestări teatrale și cinematografice, lansări de cărți, întâlniri cu scriitori sau alte personalități artistice, emisiuni TV in limba română etc.

Canada, fiind întinsă de la un ocean la altul, provinciile își au propriile ziare în limba română, iar asociațiile românești respective organizează activități cultural artistice și manifestări mass media locale. La Montreal există o librărie de cărți românești, înființată de revista montrealeză "Pagini Românești", unde se pot comanda prin internet cărți apărute în România.

Cenaclul Nicăpetre de pe lângă ziarul Observatorul din Toronto - condus de Dumitru Puiu Popescu, adună în jurul lui oameni de valoare din toate domeniile. Unele întâlniri se țin la Consulatul general al României din Toronto, cum sunt, de exemplu, cele comemorative ale poetului Mihai Eminescu sau ale sculptorului Nicăpetre, pe care l-am avut coleg de cenaclu mulți ani.

153

În fiecare an, în luna iulie, are loc "Săptămâna culturală" de la Câmpul Românesc din Hamilton (100 km de Toronto), organizată de Părintele Dumitru Ichim din Kitchener, care este și un foarte talentat poet. La manifestare, participă invitați de pe tot globul. Participanții asistă la conferințe, lansări de cărți, plimbări prin împrejurimi. În ziua de închidere .are loc un program artistic organizat de Dumitru Puiu Popescu, directorul Cenaclului Nicăpetre.

-E literatura scriitorilor români din Canada adaptată locului, una de integrare, sau rămâne mereu conectată la literatura română de acasă?

-Orice scriitor, indiferent de naționalitate, scrie inspirat de propriile trăiri din realitatea în care se află. Aș spune că, dacă nu e vorba despre o cronică de carte apărută în România, sau despre o carte de memorii, un scriitor român aflat în Canada va descrie, în lucrările lui, realități din Canada. Dar literatura e un domeniu foarte vast. Cărțile turistice, de exemplu, sau culegerile de poeme, pot fi scrise oriunde pe lume și în orice limbă. Îmi vine totuși să cred, gândindu-mă la marele Nichita, că elementul important în viața unui scriitor nu este neapărat subiectul abordat, ci mai ales casa lui literară, adică limba în care citește, gândește și scrie. În rest, totul e devenire…

-Scriu, se afirmă românii din Canada doar în limba română sau îşi încearcă puterile şi în franceză, engleză…

-Unii scriitori au publicații și în alte limbi. Călin Andrei Mihăilescu, de exemplu, profesor la Western University din London (Ontario - Canada), membru USR, este foarte

154

cunoscut în România datorită multiplelor activități literare în limba română. Are însă cărți publicate în mai multe limbi și numele lui este cunoscut în lumea universitară nord-americană. Flavia Cozma, de asemenea, scrie în mai multe limbi şi are o reputaţie bună în multe ţări. Alți scriitori publică în Canada traducerile cărților scrise în românește, cum am făcut și eu.

Sunt, de asemenea, scriitori sau poeți de origine română, unii foarte tineri, care activează în grupuri locale de scriitori, participă la antologii sau publicații online în engleză sau franceză.

-Cum sunt percepuţi de critica literară, pe de o parte, dar şi de publicul larg scriitorii români din Canada?

-Canada este o țară de emigrație, în care originea scriitorilor nu are mare importanță. Când un scriitor profesionist a pătruns în lumea literară, el are exact același tratament din partea criticii și a publicului larg ca orice alt scriitor, indiferent de țara lui natală. Dar, ca și în alte țări, n-am auzit de scriitori canadieni (sau nord americani, în general) de origine română care să trăiască numai din scris: sunt fie profesori universitari, fie traducători, fie lucrează ȋn alt domeniu. Din critica literară la care am avut acces, am detectat câțiva scriitori bine primiți, dar cazurile sunt rare pentru că nu sunt mulți scriitori canadieni profesionișți de origine română.

-Scriitorii români din Canada şi-au constituit o Asociaţie profesională aici. Care e rolul acesteia, prin ce poate ea sprijini, susţine scriitorii de aici?

155

-Scriitorii români din Canada au o asociație și mai există și o alta, cea a scriitoriilor de limba română din Quebec, provincia franceză a Canadei. Ambele asociații organizează lansări de carte, publică reviste sprijină activitățile literare ale membrilor.

Canada are un teritoriu imens și existența unor filiale pentru fiecare provinice a Canadei, după modelul filialelor USR în România, ar da posibilitatea mai multor scriitori români din Canada să beneficieze, mai ales în activitățile live, de sprijinul Asociației canadiene.

-Cum sunt legăturile scriitorilor români din Canada cu scriitorii români din ţară?

-N-aș putea generaliza, dar, din câte am observat, există legături prietenești între scriitorii din România și cei din Canada.

-Cum e percepută poziţionarea criticilor, istoricilor literari din România faţă de scrisul românilor din Canada? Ce le-aţi reproşa acestora?

-Criticii și istoricii literari profesioniști din România se apleacă asupra lucrărilor care se impun din punct de vedere calitativ, indiferent de țara în care s-au stabilit scriitorii români. Personalități ca Martin. S. Martin, din Statele Unite, Călin Andrei Mihăilescu, din Canada, Andrei Vieru, din Franța, Victor Ieronim Stoichiţă, din Elveția, sau regretatul Matei Călinescu, din Statele Unite, - ca să dau numai câteva exemple - au beneficiat de cronici literare sau de interviuri în presă și televiziune pe măsura calității lor de scriitori. Desigur, nu toți cei care scriu - nici în Canada, nici în alte țări, au parte

156

de același tratament din partea specialiștilor, dar mi se pare normal ca numai după confirmarea calității, care cere timp, adevărații scriitori să atragă atenția istoricilor și criticilor literari din România.

-După ce aţi ieşit de pe scena profesională v-aţi activat energii de altădată. Ce înseamnă scrisul pentru dv? Care sunt ţintele dv. literare? Ce aveţi pe masa de lucru?

-Acuma îmi manifest "energiile", cum le numiți dv., prin ceea ce scriu. Sunt foarte ocupată, colaborez la multe reviste din țară, dar și din Canada și, ca să pot scrie, trebuie să fiu la curent cu actualitatea culturală, deci citesc o mulțime. Muzica e, ca întotdeauna, alături de mine.

Nu știu dacă ceea ce practic e jurnalism sau literatură, dar nu sunt ele înrudite? Având în vedere că trăiesc în Canada, scriu despre realitățile de aici și, desigur, îmi place să pun umor în textele mele, iar prietena mea din România, fostă colegă de cancelarie (predând matematica), graficiana Adelaida Mateescu, îmi înțelege bine umorul și îmi ilustrează excelent textele. Ocazional, când poezia vine la mine - pentru că poezia e cea care-l scrie pe poet, o las să mă cuprindă și să-mi cânte în oricare din limbile pe care le cunosc…

-Generaţiile tinere duc mai departe nostalgiile şi idealurile celor mai în vârstă? Care sunt valorile culturale, literare de care se ataşează, în care se regăsesc? Se vor întoarce vreodată la obârşiile părinţilor?

-Marea majoritate a copiilor ajunși pe continentul nord american la vârste fragede se identifică, mai târziu, cu societatea în care trăiesc. Uneori ei păstrează obiceiurile și

157

gusturile părinților, dar vor funcționa în limba societății în care au venit și în care își vor întemeia viitoarea lor familie.

Valorile de care se atașează tinerii - și spun asta din experiența fiului meu, venit aici la 5 ani - sunt, printre altele, cele culinare. Canada și Statele Unite sunt țări cu populația formată din imigranți și există multe activități sociale în universități și în întreprinderi, în care fiecare aduce câte un fel de mâncare specific țării lui natale. Cu ouă umplute și chifteluțe, fiul meu are mare succes la San Diego, iar în curând, pentru că și-a instalat un grătar în curte, va face şi mititei, pe care americanii îi adoră. Pe mulţi i-am învăţat chiar eu să pronunte şi memorizeze numele: mit (meat = carne) - it (eat = mâncăm) -ei (hei! = exclamaţie de bucurie - de buni ce sunt!)

Din punct de vedere al valorilor literare și artistice, tânăra generație consideră cultura României ca făcând parte din patrimoniul european, pe care-l apreciază. Contactul însă cu literatură română nu le e accesibil, numărul de traduceri în engleză a cărților românești este încă foarte mic.

Dacă se vor întoarce vreodată la obârșiile părinților? Schimbarea unei țări e un traumatism. Aș fi părăsit România dacă nu m-ar fi gonit condițiile imposibile de viaţă din anii '80? Tinerii care și-au întemeiat o familie - de cele mai multe ori prin căsătorii mixte, normale şi frecvente într-o țară de emigrație - iar apoi și-au construit o situație convenabilă în țara de adopție, de ce ar pleca de la bine?

-În cazul dv. nu mai e loc de întors. Veţi rămâne în a doua patrie, Canada. Ce l-ar putea face pe un român să se

158

reîntoarcă acasă? Mă gândesc nu în general, la românii de aici, ci la cei care au preocupări de creaţie literară, plastică, muzicală etc.

-S-au făcut statistici privitoare la întoarcerea românilor din Canada în România, și, din numărul total, care nu este foarte mare, predomină, în general, cel al pensionarilor a căror pensie din Canada le asigură în România un câștig mai bun. Cei cu preocupări artistice găsesc mai greu, pe continentul nord american, efervescența culturală a Europei, dar n-am întâlnit cazuri de artiști români plecați din țară şi care s-au întors. Sunt multe exemple de pictori, scriitori, sculptori, care și-au continuat cu succes cariera artistică în țara de adopție. Fiecare om, artist sau nu, e un unicat și își va alege singur locul de viață potrivit.

159

Cu colegii de la Mississauga Writers Group

Cenaclul Observatorul, cu lecturi de poezie

160

Cu Cenaclul Observatorul la atelierul lui Nicăpetre

Veronica citeşte din poeziile ei la Cenaclul Observatorul

161

162

Secvenţe de la Cenaclul « Observatorul », în Tipografie

163

Ziua Naţională a României la Consulatul din Toronto,1 decembrie 2016

164

Vecini, colegi, familie

-Aş vrea să vorbim de un subiect pe care nu l-am întâlnit în numeroasele interviuri pe care le-am citit de-a lungul anilor. Despre vecini. Înstrăinarea poate face ravagii, până la izolare, indiferenţă... Nu ne interesează vecinii, invocând respectarea intimităţii lor, ne deranjează vecinii, orice ar face, ne ignorăm reciproc, ne salutăm formal, avem o bună convieţuire, comunicare etc. Ce vecini aţi avut dv. de-a lungul vieţii? Cum ar trebui să fie vecinii ideali?

-Am locuit și în România și în Canada "la bloc", deci m-aș referi numai la vecinii de bloc. În România, am fost în relații bune cu vecinii noștri, iar vizitând-o pe mama, care locuia într-un bloc în Balta Albă, am constatat că și relațiile de vecinătate din blocul ei erau plăcute. Odată, mama m-a dus la "Madam' Șinși" - o moldoveancă, fostă profesoară de matematică (de unde porecla) și care ne-a tratat cu o formidabilă dulceață de cireșe amare, producție proprie. Am descoperit recent, prin internet, în același bloc, un alt vecin care ținea mult la mama. De fapt, el m-a descoperit pe Facebook și mi-a scris că are în bibliotecă multe cărți ale d-nei Amelia Pavel, pe care a stimat-o.

La Montreal, apartamentul alăturat celui în care locuiam era ocupat de o pereche de români pensionari. Fiind oameni de cultură, aveau o biblioteca mare, lucru rar în

165

locuințele moderne. Ne vizitam reciproc, făceam schimb de cărți și decesul lor ne-a afectat profund. Cu alți vecini din Canada însă n-am intrat în legătură.

M-am gândit adeseori la vorbele mamei: "cu cât spațiile unei locuințe sunt mai mari, cu atât conflictele familiale sunt mai puține." Aș crede că dimensiunea spațiului influențează înțelegerea dintre oameni în general, nu numai în familie. Cum în Canada întinderile sunt imense, pe de o parte, iar pe de alta, există o cultură în care obligația de a respecta "the privacy" (intimitatea) este impusă în toate instituțiile și spațiile publice, oamenii, deși amabili și săritori, nu depășesc anumite limite.

Cât despre "vecinul ideal", nu cred că există o rețeta universală, preferințele diferă de la un om la altul! Pe continentul nord-american totul este foarte dinamic, oamenii își schimbă joburile și locuințele, azi ai un vecin sau coleg de serviciu, mâine un altul. Adjectivul "ideal" n-ar trebui asociat unui vecin, coleg sau, în general, unui factor din exterior, ci mai degrabă capacității noastre de a ne adapta locului în care am ales să trăim. La începutul anilor 2000, directorul bibliotecii din Mississauga mi-a dat un bilețel după ce mi-a citit manuscrisul uneia din cărțile mele traduse în engleză. Pe el era următorul citat, pe care m-a sfătuit să-l rețin: "Bloom where you are planted!"(înflorește acolo unde ești sădit).

-Nu-ţi alegi nici vecinii, nici colegii de muncă. Dacă ne-aţi vorbit despre vecini, ce ne puteţi spune despre colegii de muncă, până la ajunge ca aceştia să vă fie subalterni.

166

-Când am început să lucrez în Canada, m-a surprins faptul că, deși aveam orar fix, de la 8 la 4, cu o pauză la prânz de 45 de minute, nu exista condică de prezență. Dar nimeni nu întârzia, totul se respecta și funcționa datorită sistemului concurențial în care fiecare încerca să iasă în evidență în raport cu colegii și față de șef.

În profesiunea științifică de chimist analist, lucrul e legat în principal de metode și instrumente analitice. Colegii cu care am lucrat cel mai mult au fost cercetătorii și inventatorii din firmele care fabricau aceste instrumente. Ei mă solicitau să evaluez performanța noilor modele și așa am ajuns să particip cu referate și comunicări științifice la conferințe internaționale. Am cunoscut oameni valoroși, iar contactul cu ei m-a îmbogățit nu numai din punct de vedere științific, dar și uman.

Datorită faptului că îmi automatizasem laboratorul, subalternii mei principali erau aparatele de analiză operate de chimistul pe care-l aveam sub supraveghere.

E interesant de menționat felul în care, când m-am mutat la Toronto, am angajat -o pe chimista care lucrează și acuma în laborator. Primisem zeci de cereri de la candidați cu studii în toate universitățile lumii. După o primă selecție a CV-urilor, m-am oprit în final la o candidată de origine vietnameză, cu studii la o cunoscută universitate din Canada. Mi-a plăcut în primul rând faptul că era deja familiară cu instrumentele din laborator, pe care le studiase la Universitate. A fost ȋnsă, și un alt element care a jucat un rol în alegera făcută.

167

La o angajare în Canada trebuie ținut cont de schimbarea frecventă de joburi pe care o practică angajații pentru a urca scara ierarhiei, iar în laboratorul pe care-l conduceam era nevoie de cineva stabil. Am întrebat-o pe candidată cum a ajuns în Canada. Mi-a povestit cum ea și fratele ei, din cauza condițiilor grele de viață din Vietnam, la 14-15 ani au hotărât să se îmbarce împreună cu alți refugiați pentru a părăsi ilegal țara natală. M-a impresionat povestea ei, amenințările, chinurile și pericolele prin care au trecut, ea și fratele, tenacitatea cu care, ajunsă în Canada, a muncit pentru învățarea limbii și absolvirea unei facultăți de renume. Am angajat-o și n-am regretat alegera. Între timp s-a măritat, are doi băieți, unul la facultate, celălalt în ultimul an de liceu. -Când vorbim de relaţiile noastre cu lumea, desigur, nu putem ignora două categorii: prietenii şi duşmanii. Ce prieteni aţi avut pe parcursul dv. biografic? Dar duşmani?

-Aș împărți prieteniile în două categorii: unele active, cu un contact permanent între prieteni și, altele dormante, în care contactul e mai rar, dar care sunt la fel de profunde și care, când contactul se reia, au aceeași intensitate, indiferent de lungimea pauzelor.

Venită pe continentul nord american, mi-am făcut și prieteni noi, de toate naționalitățile, iar datorită Internetului, a rețelelor literare și a Facebook-ului, m-am împrietenit cu cititori și scriitori pe tot globul.

Prieteniile la serviciu erau posibile în România anilor '70, pentru că se mergea pe un sistem sindicalizat, în care salariile erau în funcție de vechime și cunoscute de toată

168

lumea. În Canada, în sistemul privat în care am fost angajată, salariile sunt confidențiale și depind de valoarea fiecăruia. Interesul primează, drept care prieteniile între colegi, sunt mai rare. Cu toate acestea, am rămas prietenă cu acei colegi din Statele Unite cu care am avut colaborări științifice.

Dușmani? Da, e posibil și chiar probabil să fi avut, dar nu i-am identificat. Am ignorat - și continui să ignor - orice manifestare de invidie sau gelozie, mă concentrez exclusiv, în orice demers, pe integritatate și profesionalism, fie că e vorba de mine, fie de alții.

-Dar rudele? Nici rudele nu ni le alegem! Care au fost legăturile dv. de rudenie? Cât aţi simţit legătura de sânge sau cea prin alianţă?

-Întrebarea dv mă duce cu gândul la replica vulpii din Micul Prinț de St. Exupery: "Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de prețioasă." Sigur, legăturile de sânge sunt puternice, dar timpul petrecut împreună cu cineva poate crea și el legături foarte strânse. Cred în adopție și nu pot uita cazul regretatului regizor Acs, despre care am aflat, prin anii '60, că avea o fetiță înfiată pe care o iubea la nebunie. Se spunea chiar că fetița începuse să semene la figură cu el.

Mi-am iubit rudele, indiferent dacă erau directe sau prin alianță. În afara de mama, tata și Toma, am manifestat afecțiune și pentru alții. Cum aș putea s-o uit pe tanti Marta, soția fratelui mamei (deci rudă prin alianță), care-mi aducea zilnic prăjituri la spitalul Colentina, când aveam poliomielită? N-avea voie să între (poliomielta era contagioasă) și îi făceam

169

semne de la geam. Îmi trimitea ce-mi adusese printr-o infirmieră. Și pe Nicu Steinhardt l-am iubit, și pe o prietenă a mamei, doctoriță, care m-a îngrijit ani de zile după polio, și pe o altă rudă de alianță, la Paris. Atașamentul meu pentru ei nu era bazat pe legături de sânge, ci pe o compatibilitate sufletească!

-Nu în ultimul rând, aş vrea să ne vorbiţi despre familia dv. – de la bunicii dv. la nepoţii dv. Cât contează familia în destinul unui scriitor?

-Bunicii din partea tatei, "Bunicu' și bunica", erau moldoveni, calzi și răbdători. Bunicu' fost învățător, îmi spunea că toți porumbeii erau ai lui și mie mi-a rămas ideea, așa că, atunci când vedem un porumbel spuneam: "Uite porumbelul lui Bunicu'!". Bunica îmi spunea "Puișorule" și m-a învățat, când am fost mai mare, o rețetă foarte bună de sărmăluțe în foi de viță, o nebunie, cu puțin zahăr ars…

Pe cei din partea mamei, "Omama și Opapa", nu prea i-am cunoscut, au plecat din țară când eu eram foarte mică. În interviul TV luat de Eugenia Vodă mamei, în 2003, în cadrul emisiunii "Profesioniștii", mama povestește multe despre părinții ei. Cea de care-mi aduc bine aminte e însă bunica mamei, Gra, care ne făcea niște prăjiturele grozave. Cum eu m-am născut acasă și nu la spital (era război), Gra a fost de față. Se pare că am fost un bebeluș cam urâțel și mi s-a povestit că Gra, când m-a văzut, a fost singura care a exclamat cu entuziasm, spre amuzamentul tuturor: "Vai ce copil frumos!"…

170

Cele două nepoțele, fiicele fiului meu, care au acuma aproape șapte și respectiv cinci ani și locuiesc la San Diego, sunt drăguțe, vioaie și fericite. Talia e frumoasă și are talente artistice. Ellie, cea mică, născută la 11 luni după moartea lui Emil, bunicul ei patern, îi seamănă la figură și temperament. Noi spunem că Talia e artista familiei, iar Ellie, inginera.

Dacă familia contează în destinul unui scriitor? Uneori da! Am avut destinul de a mă naște într-o familie de intelectuali și să am în casă cărți de valoare. Contactul cu prietenii părinților, iar apoi cu ai lui Toma, mi-a deschis mult orizontul. Aș dori ca scrisul de astăzi al mezinei de altădată și al "Cântăreței" lui N. Steinhardt să fie omagiul meu dedicat familiei și prietenilor ei.

-Aveţi un frate devenit personalitate de marcă pentru cultura română şi nu numai. Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre Toma Pavel!

-Despre Toma Pavel ca personalitate în cultura română și nu numai, ca să folosesc expresia dv., au vorbit și o vor face în continuare personalități de talia lui. Sunt foarte bucuroasă de reputația și succesele lui Thomas Pavel (Toma în românește), de când era mic promitea că va ajunge intelectualul care este astăzi.

Pentru mine, însă, Toma este fratele meu. Când ne întâlnim, destul de rar, pentru că e foarte ocupat, vorbim despre toate, are un umor nebun, știe să imite și mă face să râd cu lacrimi! A rămas același Toma cu care, pe vremuri, mă jucam de-a teatrul și improvizam piese, ale lui infinit mai bune decât ale mele.

171

-Ce destin aţi vrea pentru nepoţii dv?-Celor două nepoțele le-aș dori să fie ferite de

războaie, catastrofe naturale și boli. În rest, sper ca prin eforturile lor și cu puțin noroc să-și poată împlini toate aspirațiile pe care le vor avea.

172

Cu părinţii şi Toma, Bucureşti 1951

Bucureşti, octombrie 1981, cu tata, Sorin - 4 ani, Alina

Diaconu şi soţul ei Ricardo, în apartamentul neîngrijit pe care aveam să-l părăsesc in 2 luni

173

Sosirea la Toma, Montreal, ianuarie 1982

Sorin ( 6 ani şi jumătate) e în relaţii foarte bune cu Nunu (tatăl meu), Canada 1984

174

Sorin ajută la vase, Montreal 1982

175

Cu fiul meu - 5 ani şi al lui Toma - 7 ani, Montreal 1982

176

Cu Sorin, soţia lui, fetiţele, cuscra şi verii ei, Toronto 2017

Cu prietenii foşti colegi din SUA, Chicago 2009

177

Cu Alina Diaconu la Toronto, august 2015

Cu Alina şi Ricardo, Montreal 1983.Sorin e fascinat de scamatoriile lui Ricardo

178

Veronica Pavel Lerner

Născutǎ la Bucureşti. Emigrează în Canada în 1982, la Montreal, în 1997 se mută la Toronto, unde îşi desfăşoară în prezent activitatea de om de ştiinţǎ, jurnalist, poet şi eseist.Studii Univ. Bucureşti, Facultatea de Chimie. Cursuri de limba engleză la Univ. McGill (Montreal Activităţi ştiintifice Lucrări ştiinţifice de specialitate publicate în România, Canada, USA; "Canadian Expert in Analytical instrumentation in Gas Chromatography", "Chair person" în comisii guvernamentale canadiene de specialitate Activitate publicistică, editorială şi artistică în România, Canada, USA redactor la "Observatorul " din Toronto, ziar premiat de Guvernul Canadei în 2008 si 2014 pentru promovarea culturii Românești în Canada; membră a cenaclului "Nicăpetre" de pe lângă această publicație colaborator la publicații din Canada, SUA, România: "Target 01", "Melos" (revista Uniunii Compozitorilor din România), "Vatra veche", "Cronograf ", "Orizont ", "LaPunkt", "Signet ", "Singur ", "Nomen Artis ", "13 plus ", "LaPunkt " (România), "Observatorul", "Agenda Canadiană", "Noi, Românii",

179

"Semnalul", "Candela de Montreal" (Canada), "Radio Metafora" (SUA), ș.a. membru în MWG (Mississauga Writers Group), Canada membru colaborator în ASLRQ (Asiociația Scriitorilor de Limbǎ Românǎ din Quebec), membru ȋn ACSLR (Asociaţia Canadiană a Scriitorilor de Limba Română). membru în juriul publicului CIMM (Concours Intenational de Musique de Montréal) 2010, secţia vioară editor şi/sau administrator pe site-uri literare în limba românăActivităţi literare Cărţi în România "Miniaturi de dincolo de Ocean", Ed. Arhaeus, Buc. 2000 (prozǎ scurtǎ) "Gânduri printre rânduri", Ed. Arhaeus, Buc, 2001 (prozǎ scurta, poezii) "Binecuvântatul prezent", Ed. Pallas Athena, Focșani, 2006 (poezii) "Oameni pe care i-am cunoscut", Ed. Vatra veche, Tg. Mureș, 2015 Cărți în Canada "Talking the world over", Cranberry Tree Press, Canada, 2001 (short stories) "Smiles in the Mirror", Cranberry Tree Press, Canada, 2002 (short stories, poems)

180

Antologii şi Enciclopedii: autor de sonete în "Antologia Sonetului Românesc" de Radu Cârneci, editura Muzeul Literaturii Române 2008, autor de poezii în Antologia cenaclului Lirei 21 "A treia Carte", Editura Art Book, 2012 autor de poezii în "Antologiile Confluenţe Lirice", din 2013, 2013, 2014, Editura PIM autor de proză în "La confluenţă de gânduri - Antologie de proză", Editura PIM 2013 autor de proză în volumul "N. Steinhardt - cu timp şi fără timp", ediţie îngrijită de N. Băciuţ, Editura Nico 2012 fișă personală în "Enciclpedia Personalităților Feminine din România" de George-Marcu și Rodica Ilinca, Editura Meronia 2012. autor de poezie și proză în limba engleză in antologiile "Word Fest" ale grupului de scriitori MWG din Canada, 2014 , 2015, 2016, 2017 autor de poezie în antologia de poezie "Roșu Mocnit", de la Casa Gândului-Cleopatra, Editura Rovimed Publishers, 2014 autor de poezie în limba francezǎ și proză în limba română în antologia ASLRQ 2015, 2017, 2018 autor de eseuri ȋn revista "Destine Literare", ACSLR 2016, 2017, 2018

181

Cuprins

Cuvânt înainte, de Mihai Zamfir/5Un dialog peste Ocean, de Veronica Pavel Lerner/7Un Ocean între întrebări și răspunsuri, de Nicolae Băciuț/9Copilăria/13Primii ani de școală/32Liceul, adolescența/52Anii de maturitate. Plecarea din țară./80Debutul literar/107N. Steinhardt/127Cărțile viitorului /139Condiția scriitorului român ȋn Canada/149Vecini, colegi, rude /162Bio-bibliografie Veronica Pavel Lerner/176

182

183

Mi-aş dori ca cititorul, după ce a terminat ultima filă a cărţii, să continue să-şi amintească de cele citite, iar emoţia să stăruie în inima lui precum în a mea după ce mi-am destăinuit, în scris, trăirile.

VERONICA PAVEL LERNER

Dar visul din copilărie şi din adolescenţă reprezentat de iubirea pentru Artă sub toate formele ei (muzică, pictură, scris) a urmărit-o cu tenacitate. A început să-l realizeze scriind în limba română – provocare aruncată lumii întregi! – la o vârstă pe care oricine ar caracteriza-o drept tardivă. Există însă oare vârstă tardivă pentru a deveni scriitor? Se pare că nu. (...) Actualul volum de dialoguri ne oferă explicaţia şi justificarea imprevizibilului traseu către ieşirea la lumina literaturii.

MIHAI ZAMFIR

Mi-am dat seama, la un moment dat, că biografia Veronicăi Pavel Lerner e de roman. Un roman pe care autoarea ezita, amâna să-l scrie. Mi-am spus atunci că trebuie să încerc să forţez nota, să o provoc să-şi povestească viaţa de poveste, pentru frumuseţea şi, adesea, dramatismul ei, dar şi pentru accentele sale pilduitoare.

NICOLAE BĂCIUŢ

184