REZUMAT

Foarte puţine şi dificil de interpretat sunt mărturiile istorice privind problema unui

minister liturgic feminin recunoscut de Biserică, care în general se identifică cu cel al

diaconatului.

Diaconesele în Biserica primară

Sfinţii părinţi, atât orientali, cât şi occidentali, chiar şi cei care refuză diaconatul

femeilor, în comentariile lor nu au nici un dubiu că textele de la Rom 16,1-2 şi 1Tim 3,11 se

referă la diaconese, cu excepţia lui Abroziaster. Primele lucrări în care se vorbeşte explicit

despre diaconese provin din regiunile Siriei orientale (posibil din Celesiria, spre Edessa şi

Mesopotamia, locul păstrării marilor tratate iudeo-creştine în liturgie), prima fiind

Didascalia apostolilor, numită şi actul de naştere al diaconeselor. Datarea celei mai vechi

versiuni s-a stabilit pentru prima jumătate a sec. al III-lea, însă a fost cunoscută târziu, după

anul 1854, când Paul de Lagarde a publicat textul siriac după un manuscris de la Biblioteca

naţională a Franţei.

Textele Didascaliei au fost preluate, cu anumite modificări şi adăugiri, în marea

compilaţie din sec. al IV-lea, Costituţiile apostolice, care reprezintă cea mai mare colecţie de

texte canonico-liturgice din antichitate apărută în jurul anului 380 în tot Siria. Alte lucrări care

atestă existenţa diaconeselor sunt: Canoanele ecleziastice ale apostolilor, considerată a fi

redactată în sec. al IV-lea în Egipt, Testamentum Domini, apărută în a doua jumătate a sec. al

V-lea într-un mediu monofizit din Siria orientală.

Condiţiile cerute pentru admiterea femeilor la diaconat le găsim în documentele

liturgice amintite mai sus, în documentele canonice (conciliile Bisericii) şi în legile imperiale.

Puteau fi admise trei categorii de femei: fecioare, femei care au fost căsătorite o singura dată

şi văduve monogame. Fecioarele care doreau să fie primite în rândul diaconeselor trebuia să

renunţe la căsătorie, să se fi distins printr-o viaţă cinstită şi să-i fi ajutat pe cei nevoiaşi. Altele

puteau proveni din ordum virginibus, care deja erau consacrate lui Dumnezeu. Mai târziu

avem hirotonite diaconese monahii din mănăstiri (egumene sau abatese), această categorie a

durat cel mai mult, chiar şi după separarea Bisericii. Femeile căsătorite care puteau primi

diaconatul, erau în general soţiile episcopilor şi preoţilor (în Occident şi a diaconului), care

după hirotonire trebuia să trăiască în castitate. Ultima categorie a celor care puteau deveni

diaconese erau văduvele monogame. Odată hirotonite diaconese nu mai aveau voie să încheie

căsătorii, această condiţie era valabilă pentru toate.

Legislaţia ecleziastică (can. 15 al conciliului din Calcedon), a stabilit vârsta minimă de

admitere la patruzeci de ani. Legislaţia civilă (legile lui Teodosius şi Iustinianus) din sec. IV-

VI, a schimbat de mai multe ori vârstă minimă de admitere, la început şaizeci de ani, apoi

patruzeci de ani şi apoi cincizeci de ani. Nu întotdeauna s-a respectat această limită de vârstă,

unele fiind hirotonite înainte de patruzeci de ani; un exemplu cunoscut este Olimpiada.

Diaconesele erau supuse episcopului, preotului şi chiar diaconului după unele documente. Ele

puteau locui fie în comunitate (cazuri mai rare), fie în familie sau singure, iar cele care erau

monahii, în mănăstiri.

Rolul diaconeselor. Pe primul loc este rolul operelor de caritate. Diaconesele trebuia să

viziteze femeile bolnave la domiciliu şi să le ajute pe cele nevoiaşe. Operele lor erau făcute în

colaborare cu episcopul, pe care îl reprezentau în lumea femeilor. În Didascalia şi în

Constituţii este prevăzut că scopul instituirii diaconeselor de către episcop este slujirea

femeilor. Există case unde episcopul nu poate trimite un diacon bărbat pentru femei, din cauza

păgânilor, dar poate trimite o diaconeasă, ea putând intra să le viziteze pe cele care sunt

bolnave şi să le ajute. Diaconii şi diaconesele sunt datori să-i viziteze pe toţi cei nevoiaşi şi să

prezinte episcopului toate cazurile de suferinţă. În Didascalia se spune că trebuie să fie mâinile

şi ochii episcopului.

Un alt rol este cel liturgic, care consta în special în asistarea la botezul femeilor.

Conform documentelor amintite, atât bărbatul cât şi femeia erau botezaţi complet

dezbrăcaţi, iar înainte de botez erau unşi cu ulei pe tot corpul. Primirea botezului necesita

o pregătire spirituală lungă şi foarte serioasă. Diaconeasa care s-a ocupat de instruirea

catehumenei, trebuie să stea alături de ea pe toată durata celebrării botezului şi apoi a

liturghiei. La intrarea în fântâna baptisteriului, episcopul sau preotul ungea catehumena cu

semnul crucii doar pe frunte şi spunea o rugăciune, apoi diaconeasa o introducea în fântâna

baptismală. Catecumena se dezbraca de toate hainele, iar diaconeasa ungea cu ulei sfinţit

fiecare parte a corpului ei. Ungerea era făcută de către diaconeasă din motive de decenţă,

deoarece nu este potrivit ca o femeie să fie văzută dezbrăcată de un bărbat şi mai ales să

fie unsă pe întreg corpul de acesta.

Aceasta era una din îndatoririle liturgice în care era implicată diaconeasa, deşi s-ar

putea spune că nu era implicată cu nimic în partea liturgică deoarece ea nu rostea nici o

formulă asupra celei care se boteza, nu binecuvânta şi nu era ea aceea care boteza. Rolul ei era

unul auxiliar, un ajutor pentru episcopul sau preotul care oficia botezul propriu-zis.

2

Pe lângă această îndatorire ocazională în celebrarea botezului, Constituţiile

încredinţează diaconeselor alte îndatoriri în biserică: păzirea uşilor, menţinerea ordinii între

femei şi primirea femeilor la adunările liturgice. De asemenea dădeau femeilor semnalul la

răspunsurile şi cântecele de la rugăciunile comunitare şi semnul la „sărutul păcii”. Ele puteau

intra în sanctuar, dar niciodată pentru a participa la celebrarea sfintei jertfe.

Pentru Biserica siriană monofizită sunt prevăzute şi alte slujiri liturgice ale diaconesei.

Testamentul Domnului prevede că diaconeasa poate duce euharistia la casa celor bolnave în

ziua de Paşti. Este singurul loc în care se menţionează că diaconeasa poate dispune de

ministerul pastoral de a purta sfânta împărtăşanie. Cu permisiunea episcopului, diaconesele

puteau desfăşura munca diaconului la altar, adică să toarne vinul şi apa în potir. Din aceleaşi

surse se ştie că era în grija diaconeselor curăţenia în sanctuar şi în jurul lui.

O altă misiune a diaconeselor era catehizarea şi instruirea femeilor. Diaconesele erau

însărcinate să propage credinţa creştină printre femeile păgâne şi să instruiască catehumenele,

învăţându-le adevărurile simbolului credinţei, modul de a răspunde întrebărilor celebrantului

în momentul botezului. După primirea botezului, neofita, la ieşirea din fântâna baptismală, era

primită de diaconeasă care o instruia în continuare. Astfel devenea mamă spirituală pentru cea

botezată. Mai târziu, găsim menţionate în Materikon exemple de diaconese care împlineau

misiunea de mame spirituale, nu numai pentru noile botezate, ci şi pentru surorile din

mănăstire, uneori pentru credincioşii care căutau sfat pentru creşterea spirituală. Eminente

diaconese au condus case de tinere fete, care erau şi case ale diaconeselor, existente pe lângă

marile biserici.

Diaconeasa avea şi rolul de mijlocitoare - între femei, episcop şi preoţi. În toate

circumstanţele era prescris ca diaconeasa să facă legătura femeilor cu episcopul şi cu

prezbiterii.

Chiar dacă există asemănarea de nume cu diaconul bărbat, observăm că rolurile lor nu

sunt identice. În mod particular şi cea mai importantă deosebire este din punct de vedere

liturgic: diaconeasa nu ajută episcopul sau preoţii la altar şi nu distribuie împărtăşania (numai

Testamentul Domnului prevede că diaconeasa poate duce împărtăşania femeilor bolnave). În

comunitatea creştină diaconesele ocupă un loc proeminent între femei, înaintea fecioarelor şi

văduvelor. Se împărtăşesc înaintea acestora şi în enumerări sunt amintite înaintea lor, cu

excepţia Testamentului Domnului unde văduvele sunt amintite imediat după preot.

3

În Biserica orientală se cunosc mai multe rituri de hirotonire a diaconesei care, în

substanţă, sunt asemănătoare cu cele ale diaconului. În lucrare sunt prezentate riturile cuprinse

în: Constituţiile apostolice, Euhologhionul Barberini gr. 336 şi Manuscrisul Bessarion

(Euhologhionul constantinopolitan), care sunt asemănătoare. Ministrul hirotonirii este

episcopul, care impune mâinile şi invocă harul Spiritului Sfânt asupra celei hirotonite. Riturile

conţin formula „Harul divin”, considerată esenţială pentru hirotonirea episcopului,

prezbiterului şi diaconului; impunerea mâinilor şi o rugăciune de epicleză, înmânarea orarului

diaconal, iar la Constantinopol şi potirul cu sângele lui Cristos.

Liturgiştii au scos în evidenţă anumite deosebiri între riturile diaconului şi diaconesei:

diaconeasa are capul acoperit cu un văl (maphorion) şi la hirotonire îşi pleacă doar capul, în

timp ce diaconul îngenunchează şi atinge cu fruntea altarul; diaconeasa poartă orarul, nu ca

diaconul cu o parte în faţă şi alta în spate, ci cu amândouă capetele în faţă, asemenea

subdiaconului; în ziua hirotonirii diaconeasa primeşte potirul pentru a se împărtăşi, după care

îl pune pe masa altarului fără a administra credincioşilor împărtăşania, cum face diaconul.

În primele secole în Biserica orientală diaconesele au cunoscut o largă răspândire după

cum atestă documentele literare şi inscripţiile: Siria, Palestina, Caldeea, Persia, zona Asiei

Mici, Constantinopol, Georgia, Armenia. În Biserica occidentală, după documentele pe care le

avem, le întâlnim în Galia şi Italia.

Diferită prin multe aspecte de Biserica orientală, Biserica latină la început a ignorat şi

s-a opus diaconatului feminin, poate mai mult din tendinţa de a privi cu suspiciune şi în mod

negativ sexul feminin, sau identificând revendicarea unui minister feminin prin apartenenţa

sau adeziunea la sectele montaniste de a doua generaţie (catafrigii), care minau la baza

structurii ierarhice a Bisericii. Conciliile din Galia (Nîmes, 396, Orange, 441, Epaonne, 517,

Orléans, 533, Tours, 567) amintesc de mai multe ori diaconesele, însă mai mult pentru a le

critica şi a pune episcopii în gardă să nu le hirotonească.

Avem apoi două cazuri concrete de diaconese: Hélaria fiica episcopului Remi, din

Reims şi Radegonde, soţia regelui Clotaire, care i-a impus episcopului Médard de Noyon să o

consacre diaconeasă. Găsim apoi diaconese în Italia ca soţii ale diaconilor şi în cea mai mare

parte ca abatese în mănăstiri. La acestea episcopul le înmânează stola, inelul şi vălul, după un

rit special Ad diaconam faciendam, cuprins în mai multe Pontificale.

La sfârşitul primului mileniu, cu încetarea botezului adulţilor, diaconatul feminin pierde

rolul său fundamental, care era legat de botezul femeilor şi începe declinul. Diaconeasa este

redusă la egumena sau abatesa unei mănăstiri unde exercită funcţii de conducere a liturghiei

orelor, proclamă evanghelia, citeşte omilia şi distribuie împărtăşania monahiilor bolnave.

4

Diaconia femeii după conciliul Vatican II

Partea a doua a lucrării scoate în evidenţă diaconia femeii în Biserică în preajma

conciliului Vatican II şi perioada postconciliară, până în zilele noastre. Aspectul cel mai

important care reiese din magisteriul Bisericii prin învăţătura papilor sec. al XX-lea este

recunoaşterea egalităţii în demnitate a femeii cu bărbatul şi a complementarităţii lor.

Schimbările în societate în urma celor două războaie mondiale contribuie la schimbarea

mentalităţilor, în ceea ce priveşte supunerea femeii faţă de bărbat, femeia să nu vorbească în

adunare, rolul ei este căminul familial naşterea şi creşterea copiilor. Femeia începe un drum

nou prin activitatea sa publică; ea părăseşte căminul familial pentru a lucra alături de bărbaţi,

devine într-un fel mai independentă faţă de bărbat.

În Biserică femeile încep să studieze teologia şi câţiva ani mai târziu chiar să predea

teologia. Femeia poate alege singură starea ei de viaţă nemaifiind obligată la alegerea a două

stări, fie căsătorie, fie la mănăstire; acum se poate descurca să trăiască singură. De asemenea,

încep să apară primele Uniuni catolice ale femeilor, ca răspuns la uniunile de tip liberal sau

socialist, care găsesc susţinere din partea papilor, începând cu Leon al XIII-lea. Cu papa Ioan

al XXIII-lea, apare o altă concepţie despre femeie şi rolul ei, atât în societate cât şi în

Biserică. El consideră că intrarea femeii în viaţa publică este un semn al timpurilor, deoarece

în femeie devine tot mai clară conştiinţa propriei demnităţi; ea ştie că nu mai poate permite să

fie considerată şi tratată ca un obiect.

Papa Paul al VI-lea nu numai că preia gândirea predecesorului său, ci, înţelegând

femeia ca „semn al timpurilor” vrea să valorifice concret „geniul feminin” promovând femeia

în activitatea şi serviciul Bisericii. Primul gest inedit pe care-l face este invitarea unui grup de

douăzeci şi trei de femei să participe la lucrările conciliului Vatican II (chiar dacă numai în

calitate de auditoare), a fost cea mai mare deschidere a papei şi implicit a Bisericii. Conciliul

a lărgit spaţiul comunicării, dintre femei şi clerici, şi laici în general. Conciliul Vatican II a

însemnat sfârşitul unei lungi perioade de antifeminism doctrinal. Perspectivele deschise

femeii în participarea la viaţa Bisericii şi a societăţii, vin apoi ca urmare a învăţăturii

conciliului, care spune că promovarea femeii trebuie să se traducă în activitatea şi în serviciul

Bisericii. În multe circumstanţe s-a impus necesitatea de a face apel la calităţile femeii. În

momentul actual, femeile sunt singurele care pot veni în ajutorul anumitor probleme pastorale

prin a-şi asuma o serie de activităţi şi opere misionare.

Anumite documente ale conciliului conţin texte care exprimă o nouă atitudine faţă de

femeie. Faptul cel mai decisiv pentru laici în general este noua definire a Bisericii ca popor al

lui Dumnezeu. Datorită faptului că există multe zone unde preoţii nu pot ajunge, există astăzi

5

posibilitatea substituirii preotului în anumite slujiri de către un laic, bărbat sau femeie, prin

instituirea miniştrilor extraordinari care pot da împărtăşania lor înşişi şi altor credincioşi.

În anul 1970 papa Paul al VI-lea a proclamat primele femei „doctor al Bisericii”, pe

Tereza de Avila şi Ecaterina de Siena, un gest inedit, poate chiar revoluţionar. Tot în acest an

papa aprobă primele femei teolog care să predea în universităţile pontificale din Roma.

În urma Sinodului episcopilor din 1971, Paul al VI-lea a acceptat propunerea de

instituire a unei Comisii mixte de studiu asupra femeii în Biserică şi în societate. În Sinoadele

episcopilor care au urmat a fost dezbătută mult problema rolului femeii în Biserică. În această

perioadă apar şi mişcările feministe, unele radicale, care pe lângă drepturi întru totul egale cu

bărbatul, cer şi răsplată pentru suferinţele îndurate în lunga perioadă a istoriei când femeile au

fost neîndreptăţite. În cererile de egalitate totală au inclus şi sacerdoţiul. Astfel Biserica s-a

simţit nevoită să elaboreze un document prin care să arate poziţia Bisericii. În 15 octombrie

1976, Paul al VI-lea a aprobat declaraţia Inter insigniores a Congregaţiei pentru doctrina

credinţei, prin care Biserica catolică respinge hirotonirea femeilor, deoarece Biserica, din

fidelitate faţă de exemplul Domnului, nu se consideră autorizată să admită femei la

hirotonirea preoţească, datorită tradiţiei Bisericii, atitudinii lui Isus şi practicii apostolilor.

Declaraţia contestă argumentele care susţin teza că astăzi Biserica trebuie să se îndepărteze de

atitudinea lui Isus şi a apostolilor pentru a se conforma schimbărilor. Din declaraţie rezultă că

Isus Cristos fiind mirele Bisericii trebuie să fie reprezentat de un bărbat, aceasta nefiind o

superioritate, ci o diversitate în planul funcţiunilor şi a slujirii. Sacerdoţiul este doar o slujire,

care nu dă onoare celui care îl primeşte, fiind un dar total gratuit, spre slujire nu spre

conducere. Sacerdoţiul nu face parte din drepturile persoanei, ci depinde de economia

misterului lui Cristos şi al Bisericii.

Cu Inter insigniores dezbaterea asupra sacerdoţiului feminin deschide o nouă

aprofundare, deoarece cei care erau favorabili sacerdoţiului feminin au acum o poziţie oficială a

magisteriului. Reacţiile negative au fost mult mai multe decât cele pozitive, începând şi un

dezacord în interiorul Bisericii catolice care ulterior se va amplifica. Chiar unii dintre teologii

renumiţi ai vremii iau poziţie despre sacerdoţiul feminin. De exemplu Y. Congar (1904-1995),

s-a declarat favorabil diaconatului feminin, dar nu şi preoţiei, chiar dacă nu era sigur că

imposibilitatea femeilor preot ar fi de drept divin, însă recunoaşte că autoritatea priveşte partea

masculină a umanităţii. Cardinalul J. Daniélou s-a exprimat de mai multe ori că nu există

obiecţii teologice împotriva hirotonirii sacerdotale a femeilor. Printre altele spunea că este un

susţinător al diaconeselor, şi este sigur că Biserica va autoriza curând hirotonirea lor. În ceea ce

priveşte eventualitatea femeilor-preot, nu vede nici o obiecţie teologică fundamentală.

6

Cu papa Ioan Paul al II-lea, se continuă drumul de implicare a femeii în Biserică, el

considerând femeia revelarea lui Dumnezeu în iubirea umană, deoarece femeia este legată de

misterul vieţii. Papa a văzut imaginea iubirii lui Dumnezeu în chipul femeii, pentru că ei îi

încredinţează în mod special omul. În timpul pontificatului său, anumite intervenţii ale

episcopilor sau conferinţelor episcopale au subliniat faptul că rezervarea hirotonirii exclusiv

bărbaţilor este o problemă pastorală. Problema feminină intră aşadar în dezbaterea ecleziastică

ca una dintre provocările timpului nostru, iar papa trebuie să se confrunte cu aceasta dacă vrea

să acorde un spaţiu real femeii şi să o promoveze în Biserică şi în societate.

Astfel, în anul 1988 Ioan Paul al II-lea publică scrisoarea apostolică Mulieris

dignitatem, primul document al magisteriului Bisericii dedicat în întregime femeii. Reluând

un text din mesajul final al conciliului Vatican II spune: „Vine vremea, de fapt a sosit: vremea

în care vocaţia femeii se desfăşoară plenar, vremea în care femeia dobândeşte în societate o

influenţă şi o putere de iradiere, neatinse până acum. Tocmai de aceea, într-un moment în care

omenirea cunoaşte o transformare atât de profundă, femeile luminate de spiritul evanghelic

pot face foarte mult pentru a ajuta umanitatea să nu decadă”1.

În decursul anului 1995, declarat de ONU, an internaţional al femeii, papa a

introdus în discursurile sale problema femeii, pentru a o elogia, pentru a o promova şi

pentru a face apeluri la misiunea ei în familie, în societate şi în Biserică. Mesajul din 1

ianuarie 1995, are ca temă Femeia educatoare la pace; Mesajul către preoţi din Joia Mare

1995 Importanţa femeii în viaţa preotului. În 29 iunie face publică Scrisoarea către femei,

în care recunoaşte mişcările de eliberare a femeii: „Nu pot să nu-mi arăt admiraţia faţă de

femeile de bunăvoinţă care s-au dedicat apărării demnităţii condiţiei feminine prin

câştigarea drepturilor fundamentale sociale, economice şi politice şi au avut iniţiative

curajoase în timpuri în care implicarea lor era considerată un act de contravenţie, un semn

al lipsei de feminitate şi chiar un păcat”2.

Pe lângă aceste mesaje nu au lipsit nici gesturi concrete, multe dintre ele inedite. A

încredinţat scrierea textului pentru Calea Crucii, din vinerea mare de la Coleseum, unei

femei. Se poate spune că textul compus a fost sub semnul feminităţii, al ecumenismului şi al

reîmpăcării, deoarece femeia aleasă de papa era sr. Minke de Vries, o călugăriţă protestantă

din comunitatea evanghelică din Elveţia, mai mult, pentru prima dată, cu acea ocazie crucea la

Coloseum a fost purtată şi de femei. Apoi papa a numit ca preşedintă a delegaţiei Sfântului

Scaun la întâlnirea dedicată femeilor de la Pekin pe Mary Ann Glendon (era pentru prima dată

când o delegaţie vaticană avea preşedinte o femeie).

1 Mulieris dignitatem, 3. 2 IBIDEM, n. 6

7

În 3 septembrie 1995, papa spunea că femeile ar putea „înfrumuseţa imaginea

Bisericii” predând teologia, judecând în tribunalele ecleziastice, prezidând adunări sinodale.

Este vorba despre a valoriza deplin amplele spaţii în care Biserica recunoaşte prezenţa laică şi

feminină, până la forme noi de implicare în pastoraţia parohiilor, în lipsa clerului, exceptând

datoriile propriu-zis sacerdotale.

Femeile au participat activ la reuniunile Sinoadelor universale ale episcopilor care au

aprofundat implicaţiile pentru cele trei stări din Biserică: laici, preoţi şi călugări. Astfel a avut

loc Sinodul asupra laicilor (1987), Sinodul asupra preoţilor (1990) şi Sinodul asupra

călugărilor (1994), la care au participat şi femei şi au luat cuvântul în plen şi în grupuri.

La sfârşitul Sinodului pentru laici Ioan Paul al II-lea a promulgat exortaţia

apostolică Christifideles laici, despre vocaţia şi misiunea laicilor în Biserică şi în lume, în

care spunea: „Condiţia pentru a asigura o prezenţă dreaptă a femeii în Biserică şi în

societate este o consideraţie mai profundă a fundamentelor antropologice ale condiţiei

masculine şi feminine, destinată să precizeze identitatea personală proprie a femeii în

raport de diversitate şi de reciprocă complementaritate cu bărbatul, nu doar în ceea ce

privesc rolurile şi funcţiile de împlinit, ci chiar mai profund în ceea ce priveşte structura şi

semnificaţia sa personală”3.

În 22 mai 1994, Ioan Paul al II-lea a promulgat scrisoarea apostolică Ordinatio

sacerdotalis, care reia învăţătura declaraţiei Inter insigniores, că hirotonirea preoţească este

rezervată doar bărbaţilor, pe care a voit s-o propună ca învăţătură infailibilă, însă nu sub

forma unei dogme, ci făcându-se purtător de cuvânt al magisteriului ordinar universal al

Bisericii. Suveranul pontif a crezut de cuviinţă să se pronunţe definitiv asupra acestei teme

datorită incapacităţii declaraţiei Inter insigniores de a pune capăt dezbaterilor.

Problema reintroducerii diaconatului feminin în Biserică s-a manifestat în special în

urma restaurării diaconatului permanent pentru bărbaţi, aprobat în timpul conciliul Vatican II

(LG, 29). Apoi, în timpul lucrărilor Sinodului episcopilor din 1971, au fost deschise discuţii

de mai mulţi episcopi despre diversificarea ministerelor feminine, promovarea femeilor la

acţiuni liturgice care nu cer neapărat o hirotonire. Încă din 1975, episcopii din Republica

Federală Germania au cerut papei Paul al VI-lea să examineze problema diaconatului femeilor

în lumina teologiei contemporane şi în lumina situaţiei pastorale actuale. În 21 octombrie

1981, episcopii germani, într-o declaraţie despre rolul femeii în societate şi în Biserică, făcând

referire la declaraţia Inter insigniores, spuneau că admiterea femeilor la diaconat nu este o

problemă închisă, documentul referindu-se doar la preoţie.

3 IOAN PAUL AL II-LEA, Exortaţia apostolică „Christifideles laici”, în EV, 11, n. 50, 1186-1187.

8

După câteva zile de la publicarea scrisorii apostolice Ordinatio sacerdotalis,

cardinalul Carlo Maria Martini, spunea că papa nu a spus nimic despre accederea femeilor la

diaconat, adăugând că datoria Bisericii este de a vedea cum va fi posibil un drum în dialogul

ecumenic în care se poate arăta prezenţa femeilor în toate domeniile.

Problema unui eventual diaconat feminin era pe ordinea de zi a Comisiei teologice

internaţionale încă din 1973, dar rezultatele discuţiilor din cadrul comisiei, pe o perioadă de

cinci ani de studiu în colaborare cu Comisia pontificală biblică, nu au fost făcute publice. Unii

membri ai Comisiei participând la anumite colocvii internaţionale s-au declarat în favoarea

conferirii diaconatului femeilor, nu ca o concesie sau ca o simplă restaurare arheologică a unei

instituţii din primele secole, ci ca reînfiinţare a unei instituţii nu mai puţin originală decât cea de

la origini. În perioada 1992-1997, o subcomisie a Comisiei teologice internaţionale a avut

datoria să continuie să studieze problema diaconeselor. Dat fiind faptul că această subcomisie

nu şi-a încununat activitatea prin publicarea unui document, studiul a fost continuat de o altă

subcomisie. Au fost mai multe dezbateri în subcomisie şi în plenul Comisei teologice în

perioada 1998-2002. În 30 septembrie 2002 a fost votat un document final, despre diaconat în

general, în care era inclusă şi problema diaconeselor, iar după un an, Comisia teologică

internaţională a anunţat printr-un document4 faptul că posibilitatea hirotonirii femeilor la

diaconat este exclusă, deşi în document se afirmă că diaconesele din Biserica primară au primit

hirotonirea. Însă această comisie nu are autoritatea de a se pronunţa ca şi magisteriul.

Într-un interviu acordat de papa Benedict postului Radio Vatican, la întrebarea dacă

contribuţia femeilor nu ar trebui să devină mai vizibilă, în posturi de responsabilitate în viaţa

Bisericii, suveranul pontif a răspuns că asupra acestei teme se reflectează mult. El aminteşte

că în Biserica catolică nu este permisă conferirea hirotonirii femeilor, dar nu trebuie să se

creadă că unica posibilitate a femeilor de a avea un rol de seamă ar fi cel de preot. Aşa cum în

decursul istoriei femeile au avut multe îndatoriri şi funcţii, şi în timpurile moderne, ierarhia

împreună cu femeile trebuie să caute adevăratul lor loc. Astăzi ele sunt deja prezente în

anumite funcţii în dicasterele vaticane. Dar nu pentru a fi promovate la cele mai înalte funcţii

deoarece este o problemă juridică: aceea a jurisdicţiei, adică, după Dreptul canonic, puterea de

a lua decizii, este legată de hirotonirea sacră. Din acest punct de vedere rolurile lor sunt limite.

Papa crede că femeile cu îndrăzneala şi cu puterea lor spirituală, vor şti să-şi găsească locul,

iar cei care iau decizii în Biserică trebuie să se pună în ascultarea lui Dumnezeu pentru a nu se

opune lui5.

4 „Il diaconato: evoluzione e prospettive”, 253-336.5 BENEDICT AL XVI-LEA „Le donne avranno spazio nella Chiesa”, http://www.repubblica.it/2006/07/sezioni/ esteri/ benedettoxvi-tre/intervista-a-germania/intervista-a-germania.html

9

Pot fi amintite câteva femei care au funcţii în dicasterele romane: Rosemary Goldie,

una dintre participantele la conciliul Vatican II, încă din 1967 a fost numită de papa Paul al

VI-lea subsecretară a Consiliului pontifical pentru laici. În martie 2002, au fost numite

primele trei femei teolog, membre ale Comisiei teologice internaţionale, Mary Ann Glendon

a fost numită preşedinte al Academiei Pontificale pentru Ştiinţele Sociale, iar Leticia Pani

Ermini preşedinte al Academiei Romane de Arheologie. În aprilie 2002, sr. Enrica Rosanna, a

fost numită subsecretar al Congregaţiei pentru Institutele de viaţă consacrată şi Societăţile de

viaţă apostolică (singura până astăzi cu o funcţie executivă în curie).

Papa Benedict al XVI-lea în 2006 a numit-o pe Claudia Di Giovanni directoare a

Filmotecii vaticane şi pe Rocío Figueroa membră în Consiliul pontifical pentru laici, pentru a

se ocupa de problemele legate de vocaţia şi misiunea femeii în Biserică şi în societate. În

noiembrie 2007, Mary Ann Glendon a fost numită în funcţia de ambasador al Statelor Unite

ale Americii pe lângă Vatican. Este prima şi în prezent unica femeie ambasador al unei ţări pe

lângă Vatican, iar Silvia Guidi este din 2 mai 2008 prima femeie jurnalist a ziarului oficial al

Sfântului Scaun, L’Osservatore Romano.

În perioada 7-9 februarie 2008, s-a desfăşurat la Roma, întâlnirea internaţională cu

tema „Femeia şi bărbatul: umanitatea în integritatea sa”, organizată de Consiliul pontifical

pentru laici, cu ocazia aniversării a douăzeci de ani de la publicarea scrisorii apostolice

Mulieris dignitatem. Rocío Figueroa, organizatoarea întâlnirii, consideră că la douăzeci de ani

de la enciclică se poate face un bilanţ pozitiv al situaţiei femeii, trebuie să fim mulţumiţi

deoarece s-a făcut mult pentru femeie în această perioadă. Iniţiativa a reunit femei şi bărbaţi

din toată lumea, cu participarea unor cardinali, episcopi şi preoţi, pentru a reflecta asupra

egalităţii şi complementarităţii dintre bărbat şi femeie.

În Biserică există şi mişcări şi asociaţii feministe radicale care se luptă de mulţi ani

pentru o reformă în Biserica catolică, pentru respectarea demnităţii tuturor, pentru egalitatea

tuturor membrilor, inclusiv hirotonirea. În cadrul unora dintre aceste mişcări au avut loc şi

hirotoniri invalide, împotriva cărora Biserica a intervenit excomunicându-i pe cei în cauză.

Putem aminti cazul hirotonirilor secrete care au avut loc în perioada regimului comunist în

Biserica din Cehoslovacia de către episcopul Felix Davídek (1921-1988), între care cea a

Ludmilei Javarovà, care a fost puternic mediatizată în acel timp. Pe lângă Ludmila se vorbeşte

de încă şase femei hirotonite preot.

10

Alte „hirotoniri” sunt cele care au avut loc în 29 iunie 2002, la bordul unui vapor care

naviga pe Dunăre la frontiera dintre Germania şi Austria, de către episcopul Romulo Antonio

Braschi. După cum au afirmat chiar femeile în cauză, evenimentul s-a dorit a fi un gest

împotriva discriminării sexuale din Biserica catolică. În 5 august 2002, Congregaţia pentru

doctrina credinţei a emis un Decret de excomunicare a femeilor care au primit „hirotonirea”.

Aşa numitul episcop era deja excomunicat pentru alte fapte. În iunie 2004, Antonio Braschi şi

Rafael Regelsberger (şi acesta un preot excomunicat), au „hirotonit” încă şase diaconese, tot

pe un vapor care naviga pe Dunăre spre Regensburg, care la fel au fost excomunicate.

În 29 mai 2008 a fost dat de către Congregaţia pentru doctrina credinţei un Decret

general cu referire la tentativa de hirotonire a femeilor. Congregaţia spune că pentru a păzi

natura şi validitatea sacramentului hirotonirii sacre, în virtutea unei facultăţi speciale conferită

ei de autoritatea supremă a Bisericii, aminteşte prin acest decret dispoziţia (CIC, can. 1387 şi

CCEO, can. 1423), că atât cel care a încercat să confere hirotonirea sacră unei femei, cât şi

femeia care a încercat să primească hirotonirea sacră, cad în excomunicarea latae sententiae,

rezervată scaunului Apostolic6.

Femeia în Biserica ortodoxă

Apariţia mişcărilor feministe în Occident în anii 1960 au făcut ca în Consiliul

Ecumenic al Bisericilor, din care face parte şi Biserica ortodoxă, să apară problema hirotonirii

femeilor. Bisericile ortodoxe nu erau pregătite să răspundă acestei provocări. În acea vreme,

vocea femeilor se făcea auzită foarte rar, de fapt, nici astăzi nu există în ortodoxie asociaţii şi

mişcări în favoarea hirotonirii femeilor. Unii se bucură pentru aceasta, iar alţii condamnă

inerţia intelectuală a ortodocşilor şi evocă condiţia umilitoare a femeilor.

Această situaţie derivă din mai mulţi factori. În aria culturală a Bisericilor ortodoxe din

Europa este o tradiţie puternică, poate chiar de dispreţ pentru femeie, de subordonare totală a

femeii faţă de bărbat, tradiţie care a fost nu numai asumată, ci chiar apărată de multe femei. Se

adaugă apoi contextul politic al regimurilor totalitare la care au fost supuse pentru decenii

toate Bisericile mari ortodoxe din Europa, când lupta nu se ducea pentru drepturi ca în

Occident, ci pentru supravieţuire.

Odată pusă problema rolului femeii în Biserică de Consiliul Ecumenic al

Bisericilor, au fost organizate mai multe întâlniri internaţionale. Prima întâlnire a avut loc

la mănăstirea Agapia în România, în anul 1976, şi a avut ca temă „Rolul femeilor

ortodoxe în Biserică şi în societate”.

6 „Decreto Generale circa il delitto di attentata ordinazione sacra di una donna”, OR, 30 mai 2008.

11

Patriarhatul ecumenic de Constantinopol a convocat în perioada 30 octombrie-7

noiembrie 1988 o Consultare teologică interortodoxă asupra rolului femeii în Biserică şi a

problemei hirotonirii femeii, la Rodos în Grecia. La întâlnire au participat reprezentanţii

patriarhatelor tradiţionale, cu excepţia celui de Ierusalim, reprezentanţi ai tuturor Bisericilor

ortodoxe autocefale, ai comunităţilor din diaspora cu reprezentanţii şcolilor teologice.

Intenţia a fost de a arăta că Biserica ortodoxă, deşi nu hirotoneşte femei, le recunoaşte

ca persoane responsabile, egale bărbaţilor, membre ale aceluiaşi popor al lui Dumnezeu care

este în întregime un popor împărătesc şi sacerdotal. Pe această linie de reîntoarcere creativă la

origini s-a propus restaurarea diaconatului feminin, care fără dubii a existat pentru multe

secole în Biserica primară, desigur într-o formă nouă, adaptată la cultura şi necesităţile

Bisericii contemporane.

Alte întâlniri au avut loc în Damasc, Siria, 4-11 octombrie 1996 şi în perioada 10-17

mai 1997 la Istambul, Turcia, cu tema „Discernerea semnelor timpului - Femeile în viaţa

Bisericii ortodoxe”. Discuţiile despre reactivarea diaconatului feminin au fost destul de des

auzite. Participanţii au considerat că „ordinul diaconeselor este un răspuns la inspiraţiile

Spiritului Sfânt la diferitele nevoi ale timpului prezent” şi au recomandat ca toţi conducătorii

Bisericilor să discearnă cu credinţă şi curaj prezenţa Spiritului Sfânt în problema hirotonirii

diaconeselor, la fel şi în alte forme de slujiri necesare în Biserică. Patriarhul ecumenic de

Constantinopol, Bartolomeu I, a transmis un mesaj în care spunea că după recomandările de la

Damasc, referitoare restaurarea diaconeselor, speră ca aceasta să se împlinească, deoarece în

mai multe Biserici ortodoxe, există o mare dorinţă de reinstituire a acestora pentru a servi mai

bine la nevoile spirituale ale poporului lui Dumnezeu7.

Biserica ortodoxă greacă a fost prima care a aprobat restaurarea diaconeselor în 8

octombrie 2004. Membrii Sinodului, din care fac parte o sută douăzeci şi cinci de episcopi

şi mitropoliţi, au reflectat mult asupra acestei teme până au ajuns la concluzia că ordinul

diaconeselor se cere restaurat. Sinodul a decis că femeile vor putea fi promovate la

diaconat, dar numai în mănăstiri şi decizia este lăsată fiecărui episcop pentru dieceza sa.

Sigur că aceasta nu a fost în asentimentul tuturor episcopilor, unii erau de părere că

activitatea diaconeselor trebuie să se desfăşoare în societate, nu în mănăstiri, dar mai mult

de atât nu s-a putut obţine.

7 Scrisoarea patriarhului ecumenic Bartolomeu, pentru Conferinţa inter-ortodoxă pentru femei, Istambul, 12 mai 1977, în K.K. FITZGERALD, Women Deacons in the Orthodox Church, 1-2.

12

Rolul femeii în Biserica catolică şi ortodoxă din România

Partea finală a lucrării are un caracter actual şi concret, implicând o analiză a

rolului femeii în Biserica ortodoxă şi catolică din România, bazată pe evaluarea

rezultatelor unui chestionar completat de nouăzeci şi unu de persoane, (de confesiune

catolică şi ortodoxă). Din studiu reiese cu claritate că rolul cel mai important al femeii în

Biserică este cel social-caritativ; în acest domeniu femeile depăşindu-i pe bărbaţi atât

numeric, cât şi calitativ. Cei mai mulţi consideră că rolul liturgic al femeii este

nesemnificativ, aceasta nu atât din cauza unor interdicţii canonice, cât mai ales din cauza

mentalităţii înguste a multor preoţi şi a unui clericalism puternic care există atât în

Biserica catolică, cât mai ales în Biserica ortodoxă. Trebuie menţionată poziţia vehementă

a câtorva intervievaţi de sex masculin, care se opun total unei activităţi a femeii în

Biserică, dar în acelaşi timp există câteva poziţii şi din partea femeilor, în special

ortodoxe, care nu doresc o schimbare pentru statutul femeii în Biserică. Acestea consideră

că femeia trebuie să fie supusă, umilă (chiar umilită) pentru a se putea mântui, nu onorată,

respectată. Aceste voci sunt foarte puţine.

La nivel de implicare în procesul de hotărâri şi decizii se poate constata că femeia este

foarte puţin implicată şi în mod indirect. A reieşit însă un aspect foarte important, chiar din

partea unor specialişti în domeniu: femeia ar putea fi implicată mai mult în viaţa Bisericii, atât

la nivelul parohiilor, în consiliul parohial (pentru Biserica catolică, în Biserica ortodoxă

numai în comitetul de femei), cât şi la nivel de eparhie sau mitropolie în diferite consilii şi

comisii, sau în diferite funcţii de organizare şi administraţie, în curia episcopală şi în

tribunalele bisericeşti.

Majoritatea participanţilor la studiu consideră că femeia este respectată de Biserică şi

considerată egală cu bărbatul, în afara chestiunii sacerdoţiului. S-a pus accentul în mod

special pe complementaritatea femeii cu bărbatul.

Un alt obiectiv al studiului a fost descoperirea nivelului de cunoştinţe despre

diaconese şi s-a constatat că jumătate dintre cei chestionaţi nu ştiu nimic sau aproape nimic

despre ele. Totuşi, din cealaltă jumătate care au cunoştinţe despre diaconese 77% se declară

de acord ca Biserica să accepte diaconesele. Dintre cei care nu sunt de acord, probabil mulţi

confundă rolul diaconeselor antice cu rolul diaconilor, considerând diaconatul ca fiind prima

treaptă spre preoţie, şi, cum nu sunt de acord cu preoţia femeilor, nu sunt de acord nici cu

diaconesele. Desigur, a fost scoasă în evidenţă de mai mulţi subiecţi întrebarea, oare care va fi

rolul pe care Biserica ar trebui să-l stabilească pentru diaconese, adaptat la nevoile de astăzi.

13

Factorii de care depinde o mai mare implicare a femeii în Biserică ţin în primul

rând de deschiderea preoţilor la colaborare, nu atât cu femeile, cât în general cu laicii. S-a

subliniat de foarte mulţi că Biserica este clericalizată şi că preoţii trebuie să-şi schimbe

mentalitatea pentru a putea accepta real colaborarea cu laicii şi astfel să contribuie

implicit, la schimbarea societăţii. De asemenea, aproape în aceeaşi măsură implicarea

depinde chiar de femei, de deschiderea şi disponibilitatea lor în a se angaja în anumite

acţiuni în colaborare cu preotul şi episcopul.

Aducând în discuţie această temă mulţi dintre cei chestionaţi, în special preoţii, după

ce au dat răspunsurile au afirmat că, probabil e momentul să începem să punem în valoare

darurile femeii în Biserică. Astfel, acest studiu poate fi o provocare pentru aprofundarea

temei, precum şi extinderea ei la alte puncte care privesc viaţa femeii în societate, dar mai ales

în Biserică.

Închei cu cuvintele papei Ioan Paul al II-lea: „Biserica mulţumeşte Domnului pentru

„misterul femeii”, pentru ceea ce constituie măsura veşnică a demnităţii feminine, pentru

faptele minunate care în istoria generaţiilor s-au împlinit în ea şi prin ea, evenimentul cel mai

înalt din istoria omului pe pământ. În ea şi prin ea s-a realizat evenimentul cel mai mare din

istoria omenirii: faptul că Dumnezeu însuşi s-a făcut om dintr-o femeie”8.

8 Mulieris dignitatem, 31

14

15