uprins - asd-ub.roasd-ub.ro/wp-content/uploads/2018/06/juris-juventute-nr.-5.pdf · despre subiecte...

UPRINS

CUVÂNT-ÎNAINTE

Prof. univ. dr. Flavius Antoniu BAIAS ......... 3

EDITORIAL

Karina IACOB …...…..…………………….. 4

ESEU JURIDIC

Av. Adrian CHIRVASE si av. Doru

SCHIPOR, MUȘAT & ASOCIAȚII

Înșelăciunea comisă față de o instanță de

judecată. Încadrarea juridică a faptei. Greșita

condamnare.. ………………………………. 5

ARTICOLELE CÂȘTIGĂTOARE ale

Sesiunii de Comunicări Știinţifice a studenţilor

și masteranzilor 2017-2018

Drept PENAL

Cătălina-Florina IONESCU

Infracțiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990 a

societăților („L.S.”) – regula subsidiarității

...................................................................... 16

Drept PRIVAT

Șerban-Mugurel SÂRBU

Câteva considerații despre rolul activ al

judecătorului în procesul civil

...................................................................... 31

Cristian CEALERA

Opozabilitatea clauzei de inalienabilitate în

materia bunurilor imobile ............................ 42

Victoria Ștefana PINTE

Calitatea procesuală a detentorului precar în

acțiunile posesorii ........................................ 52

Drept PUBLIC

Florentina-Gabriela ȚINTĂRESCU

Cetățenia și posibilele implicații ale dobândirii

ei de către humanoizi ................................... 61

Mihai-Alexandru LAURENTIU

Lucian-Dumitru MARTIMOF

Delegarea legislativă - retrospective și

perspective ................................................... 74

Beatrice-Lizabeth MATEAȘ

Plagiatul și alte încălcări ale standardelor de

calitate și etică profesională.

Consecințe juridice sau doar oprobiul spațiului

academic? .................................................... 83

C

3 | J U R I S J U V E N T U T E

CUVÂNT-ÎNAINTE

Dragi studenți,

Am acceptat și anul acesta să scriu câteva

rânduri în debutul revistei „Juris

Juventute”, pentru a sublinia, în acest fel,

sprijinul constant pe care conducerea

Facultății de Drept a Universității din

București îl acordă tuturor activităților

inițiate de studenții noștri, în cazul de față

– dar fără a face nici o discriminare față de

alte organizații studențești – celor

organizate de Asociația Studenților în

Drept.

Nu pot să nu remarc din nou că îndemnul

meu de acum câțiva ani a fost urmat de voi

și revista apare cu regularitate, confirmând

că, și în acest caz, consecvența a devenit o

caracteristică a conduitei voastre, ceea ce

este o condiție necesară, dar nu și

suficientă, a succesului acțiunilor pe care

le întreprindeți.

Urmărind cuprinsul numărului pe anul

2018 al revistei, constat că „greutatea”

materialelor publicate o asigură articolele

care au constituit prezentări în cadrul

Sesiunii de comunicări științifice a

studenților din Facultatea noastră. Departe

de a minimiza valoarea acestor texte –

pentru care îi felicit atât pe autorii lor, cât

și pe colegii care i-au îndrumat –, mă

întreb dacă revista nu ar trebui să fie

altceva decât „organul de presă” al

sesiunii, cu atât mai mult cu cât site-ul

facultății este deschis pentru publicarea

anuală a celor mai bune comunicări din

cadrul acestei manifestări, devenită deja

una de tradiție…

Pentru viitor, sugerez colectivului de

redacție să abordeze din timp realizarea

următorului număr (eventual cu fixarea

unor idei generale, iar anul acesta o

referire la Centenarul Marii Uniri n-ar fi

fost inutilă…), astfel încât să asigure

perioada necesară realizării articolelor de

către potențialii autori și să înlăture orice

suspiciune de improvizație, care nu poate

decât să afecteze soliditatea acestui proiect

– revista studenților de la cea mai bună

facultate de Drept din țară!

În acest fel, pe lângă consecvența

menționată anterior, veți asigura și o certă

originalitate a conținutului publicației, cea

de a doua condiție a succesului revistei

„Juris Juventute”!

Flavius A. BAIAS


EDITORIAL

Când studentul pășește pentru prima dată

pe treptele Palatului Facultății de Drept,

grandoarea celor cinci mari juriști se înalță

deasupra lui cu toată forța așteptărilor, cu

măreția personalităților, cu speranța unei

reușite academice.

În ziua în care va sta ultima dată în calitate

de student în fața lui Lycurg, Solone,

Cicerone, Papinian și Justinian, atunci va

ști dacă a devenit tot ce putea să fie.

Pe parcursul celor patru ani de facultate,

un număr impresionant de întrebări

urmează procesul cognitiv. Întrebări

despre regulile jocului, despre articole și

legi, despre probleme de moralitate și

despre subiecte asupra cărora nici măcar

specialiștii nu pot cădea de acord. Cu toate

acestea, există întrebări la care niciun

profesor nu va putea răspunde. Dintre

acestea, am ales trei.

Cum am ajuns până aici?

Această întrebare se datorează dubiului în

care se află studentul pus față în față cu

una dintre cele mai mari decizii din viața

sa: cariera.

Răspunsul vine odată cu fiecare reușită și

fiecare eșec la care prevalează ambiția, cu

fiecare examen luat, fiecare concurs de

procese simulate și fiecare articol publicat.

Diferența dintre cei care reușesc într-o

profesie nu stă în talentul înnăscut, ci în

perseverența care i-a adus pe treptele

facultății și care îi ghidează până îi vor

trece pentru ultima dată pragul în calitate

de studenți, perseverență ce îi va urma în

viață.

Ce este diferit acum față de anul trecut?

Odată cu trecerea timpului, misterele

academice se dezvăluie studentului, acesta

ajungând să afle că niciun an de studiu nu

este asemeni celui trecut, evoluția fiind

vădită pe parcursul studiilor de licență, de

masterat, de doctorat.

Așadar, de cinci ediții această revistă

publică lucrările entuziaste ale juriștilor în

formare, oferind pentru mulți dintre aceștia

oportunitatea să-și vadă pentru prima dată

articolul într-o astfel de revistă. Deloc

surprinzător este faptul că printre temele

abordate există o preferință pentru

problemele de drept actuale, ceea ce

creează noi puncte de pornire ale unor

perspective ce trudesc să se facă auzite.

Asemeni unui student aflat într-un

continuu proces al ascendenței, Juris

Juventute îşi propune să conserve tradiția

pe care a creat-o şi să îşi ducă la bun

sfârşit scopul: acela de publica, în lauda


studenților laureați ai Sesiunii de

Comunicări Ştiințifice, lucrări merituoase

ce dau răspunsuri, sau dimpotrivă, ridică

întrebări în dinamica dreptului.

Am fost tot ce puteam sa fiu?

La final de drum, pe treptele facultății,

studentul își pune această ultimă întrebare.

Când a venit momentul să tragem linia de

final, cunoștințele și capacitățile pe care le

câștigăm în timpul anilor de studiu au și o

formă fizică: mormane de cărți și schițe

scrise în miez de noapte, diplome de la

diverse concursuri și, nu în ultimul rând,

reviste în ale căror pagini se ascund

articole semnate de acel student care,

atunci când a dat prima dată de greu, s-a

întrebat "Cum am ajuns până aici?"

Karina IACOB, director Marketing & PR


nșelăciunea comisă față de o

instanță de judecată.

Încadrarea juridică a faptei.

Greșita condamnare

- rezumat și notă de observații -

av. Adrian CHIRVASE1

și av. Doru SCHIPOR2

Abstract

The offense of misrepresentation is

part of the criminal provisions that

sanction the deeds against patrimony by

failing to rely on trust, grouped in Chapter

III of Title II of the Special Part of the

Criminal Code.

The legal object regulated by the

law for the crime of misrepresentation can

not be violated by an action that can

describe the material element of the

deceitful offense, the judges being unable

to suffer prejudice by committing the act.

This is because, by virtue of the active role

conferred by the law, the court has the

possibility and is obliged to administer all

the evidence it deems necessary to find out

the truth and justify the case, as well as to

appreciate the proposed by the parties, the

aspect of the authenticity/veracity of some

inscriptions.

1Avocat senior în cadrul Mușat&Asociații;

2Avocat în cadrul Mușat&Asociații.

Rezumat

Infracțiunea de înșelăciune face

parte din normele de incriminare a faptelor

contra patrimoniului prin nesocotirea

încrederii grupate în Capitolul III al

Titlului II din Partea Specială a Codului

penal.

Obiectul juridic reglementat de

lege pentru infracțiunea de înșelăciune nu

poate fi încălcat printr-o acțiune ce poate

caracteriza elementul material al

infracțiunii de înșelăciune, judecătorii

neputând suferi un prejudiciu prin

săvârșirea faptei respective. Aceasta

întrucât, în virtutea rolului activ conferit de

lege, instanța de judecată are posibilitatea

și este datoare să administreze toate

probele pe care le consideră necesare

aflării adevărului și justei soluționări a

cauzei, precum și să aprecieze cu privire la

cele propuse de părți, inclusiv sub aspectul

autenticității/veridicității unor înscrisuri.

Prin Rechizitoriul din data de

05.07.2012 emis de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcția

Națională Anticorupție - Serviciul

Teritorial Suceava s-a dispus, inter alia,

punerea în mișcare a acțiunii penale și

trimiterea în judecată a inculpatului A.M.

pentru săvârșirea infracțiunilor de

înșelăciune cu consecințe deosebit de

Î


grave, prevăzută și sancționată de art. 215

alin. (1), (2) și (5) C. pen. 1968; uz de fals

în formă continuată, prevăzută și

sancționată de art. 291 C. pen. 1968 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968;

participație improprie în formă continuată

la fals intelectual, prevăzută și sancționată

de art. 31 alin. (2) raportat la art. 289 C.

pen. 1968 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.

pen. 1968; și instigare la abuz în serviciu

contra intereselor publice dacă

funcționarul a obținut pentru sine sau

pentru altul un avantaj patrimonial ori

nepatrimonial, prevăzută și sancționată de

art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la

art. 248 C. pen. 1968, cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen. 1968.

Sub aspectul situației de fapt, în

esență, prin rechizitoriu s-a reținut că, în

perioada 2009-2011, în scopul dobândirii

pentru sine, în mod injust, a unui teren cu

vegetație forestieră în suprafața de 2.300

ha situat pe raza Ocolului Silvic B. din

județul S., cu intenție, a determinat pe

învinuiții C.S., primar și președinte al

Comisiei pentru stabilirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor B., si V.V.,

secretar al Comisiei pentru stabilirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor

B. (ultimii cu atribuții legale în aplicarea

Legii nr. 247/2005) să înregistreze și să ia

în discuție în cadrul ședinței Comisiei din

02.03.2010, ca fiind depusă în termen,

solicitarea de reconstituire a dreptului de

proprietate pentru o suprafață de 2.300 ha

teren pe raza Ocolului Silvic B.

Termenul pentru depunerea

cererilor prevăzut de Legea nr. 247/2005 si

OUG nr. 127/2005 expirase la data de

30.11.2005, astfel că nerespectarea atrăgea

de drept decăderea din dreptul de a uza de

procedura administrativă prevăzută de

lege, în vederea reconstituirii dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor.

Învinuiții C.S. și V.V. și-au

încălcat atribuțiile de serviciu și au atribuit

numere fictive solicitărilor care astfel apar

ca fiind depuse în termen având numerele

de înregistrare nr. 116/30.11.2005 - în

Registrul Special de înregistrare a cererilor

la legile fondului funciar și nr.

1775/29.05.2006 - în Registrul General

intrări/ieșiri al Primăriei Orașului B., jud.

S., iar ulterior au luat în discuție cererea în

cadrul ședinței Comisiei din data de

02.03.2010 și au înaintat-o Comisiei

județene S. spre validarea împreună cu

Anexa nr. 37.

În dovedirea dreptului invocat,

inculpatul A.M. a prezentat și s-a folosit la

Comisiile pentru stabilirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor B. și S. de

înscrisul oficial, despre care avea

cunoștință că este fals, intitulat - Copie

(certificată) după “Actul de donație

autentificat la Tribunalul Ilfov secția

notariat sub numărul 14247/1937”, în

cuprinsul căruia, în plus față de actul

original (aflat în păstrarea Arhivelor

Naționale) apare inserat trupul de pădure

D. - P. în suprafață de 2.300 ha pădure ca

fiind donat de Principele N. colonelului

M.A.

Inculpatul A.M. a prezentat

înscrisul falsificat expertului tehnic S.F. în

luna decembrie 2009, fiind folosit de

expert pentru întocmirea Raportului de

expertiză din data de 11.12.2009 privind

reconstituirea amplasamentului suprafeței

de 2.300 ha teren împădurit respectiv

trupul de pădure D. - P. care a făcut

obiectul actului de donație autentificat sub

nr. 14247/1937 al Tribunalului Ilfov.

Raportul de expertiză a fost depus la

dosarul de la Comisia locală pentru

stabilirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor B.

La data de 17.05.2010, inculpatul

A.M. a autentificat la BNP M.A. din mun.


S. un set de 27 documente (Încheieri

legalizare nr. 2180-2196) printre acestea

fiind autentificate și Copia actului de

donație contrafăcut împreună cu Procesul-

verbal din 1937 prin Încheierea de

legalizare nr. 2187/17.05.2010. Toate

documentele autentificate le-a depus la

dosarul aflat la Comisia județeană pentru

stabilirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor S.

Inculpatul A.M. a obținut în urma

demersurilor făcute o hotărâre

judecătorească neconformă cu realitatea

faptică și juridică, respectiv Decizia

irevocabilă nr. 1210/26.09.2011 a

Tribunalului S. - Secția civilă prin care s-a

dispus reconstituirea dreptului de

proprietate în favoarea reclamantului

persoană învinuita R.A.T., cu privire la

suprafața de 2.292,9 ha teren cu vegetație

forestieră situat pe raza Ocolului Silvic B.

Prin aceste manopere frauduloase,

infracțiunea de înșelăciune s-a consumat

prin obținerea rezultatului scontat -

reconstituirea dreptului de proprietate în

favoarea sa, terenul făcând parte din

Domeniul Regal B., revendicat integral cu

cererea nr. 67/10.10.2005 de ASR P.

Prejudiciul cauzat statului român

(proprietar al terenului aflat în

administrarea RNP - Romsilva - Direcția

Silvică S. - Ocolul Silvic B.) prin validarea

și predarea amplasamentului terenului cu

vegetație forestieră situat pe raza Ocolului

Silvic B., pentru care dreptul de

proprietate a fost reconstituit de către

instanța de judecată, prin hotărâre

definitivă și irevocabilă în suprafață totală

de 2.292,9 ha este estimat la suma de

10.435.100 euro (raportat la evaluarea din

20.02.2012).

Inculpatul A.M., deși a acționat ca

reprezentant al persoanei învinuite R.A.T.,

despre care a susținut în mod nereal că are

dreptul de retrocedare a terenului respectiv

în calitate de moștenitor și în numele

căruia a formulat cereri, memorii, a

angajat avocați, a autentificat acte la

birouri notariale etc., în fapt este

beneficiarul direct, deoarece a cumpărat de

la acesta din urmă, prin acte notariale,

toate drepturile succesorale ale familiei R.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Curții de Apel S. în data de 09.07.2012 sub

nr. 576/39/2012, și a fost soluționată prin

Sentința penală nr. 37/28.05.2015, în

cuprinsul căreia, urmare a dezbaterilor

contradictorii și a întreg materialului

probator administrat în cauză, instanța de

judecată a reținut, în esență, următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Judecătoriei V.D. sub

nr.1636/334/2010 din data de 17 august

2010, inculpatul R.A.T., în calitate de

petent, prin avocat C.N. de la societatea

civilă de avocați C. & Asociații, în

contradictoriu cu intimatele Comisia

Județeană pentru stabilirea dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor S.,

Comisia locală de fond funciar B. și RNA

- Direcția Silvică S., a formulat plângere

împotriva Hotărârii Comisiei Județene

pentru stabilirea drepturilor de proprietate

privată asupra terenurilor S.

nr.425/21.06.2010 prin care a fost

invalidată propunerea Comisiei locale de

fond funciar B. de înscriere în anexa 37 -

19, poziția 1 cu suprafața de 2.300 ha teren

cu vegetație forestieră pe raza Ocolului

Silvic B.

In cuprinsul acțiunii, inculpata

C.N., în calitate de avocat, în dovedirea

calității de proprietar deposedat, face

referire pentru prima dată la actul de

donație autentificat sub nr. 14247/1937 la

Notariatul Tribunalului Ilfov, în condițiile

în care din lecturarea cererilor, identificate

ca fiind întocmite de aceasta, înregistrate

cu numerele 116/2005, 1775/2006 și


4748/2009, cea în cauză nu face referire la

Actul de donație din 1937.

La acțiune, inculpata menționată,

spre deosebire de situația cererilor anterior

indicate pentru care nu a făcut dovada

angajării sale în calitate de apărător, a

depus și împuternicirea avocațială nr.

69/2010, datată 11 august 2010, prin care a

arătat că este împuternicită de către R.A.T.

pentru redactare și depunere plângere fond

funciar la Judecătoria V.D.

Prin Sentința civilă nr.

1328/26.11.2010 pronunțată în dosarul nr.

l636/334/2011, Judecătoria V.D. a hotărât

că actul de donație care a stat la baza

solicitări dreptului de proprietate de către

R.A.T. este nul absolut, iar acesta nu face

nici dovada preluării de către stat a

terenului solicitat, motiv pentru care a

dispus respingerea acțiunii având ca obiect

fond funciar formulată de petentul R.A.T.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs petentul R.A.T., cauza fiind

înaintată spre competentă soluționare

instanței de control judiciar, Tribunalul S.

- Secția civilă, în fața căreia inculpatul

C.C.I. a fost delegat de inculpatul C.C. să

reprezinte Comisia locală de fond funciar

B., jud. S. în dosarul nr.1636/334/2010

(delegația nr. 2388/27.06.2011).

Așa cum s-a arătat mai sus,

Tribunalul S. - Secția civilă, prin decizia

civilă nr. 1210 din 26.09.2011, pronunțată

de Tribunalul S. - Secția civilă în dosar nr.

1636/334/2010, definitivă și irevocabilă, a

admis recursul declarat de petentul R.A.T.

împotriva sentinței civile nr. 1328 din data

de 26.11.2010 a Judecătoriei V.D., a

modificat în totalitate sentința civilă

anterior menționată, în sensul că a admis

acțiunea, a anulat Hotărârea Comisiei

Județene S. pentru stabilirea dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor nr.

425/21.07.2010 și a dispus reconstituirea

dreptului de proprietate în favoarea

reclamantului cu privire la suprafața de

2292,9 ha teren cu vegetație forestieră

situat pe raza Ocolului Silvic B., identic cu

UP VII D. UA 1-57 în suprafață de 1520,2

ha și UP VIII P. UA 112-145 în suprafață

de 772,7 ha.

Deși prin decizia menționată s-a

dispus reconstituirea dreptului de

proprietate în favoarea reclamantului

R.A.T., cu privire la suprafața de 2292,9

ha teren cu vegetație forestieră situat pe

raza Ocolului Silvic B., în realitate toate

demersurile la care s-a făcut referire

(formulare, cereri, memorii, angajare

avocați, autentificare acte la birouri

notariale, depuneri de înscrisuri, ș.a.) au

fost întreprinse de inculpatul A.M., care

este beneficiarul direct al acestei soluții

neconforme cu realitatea faptică și

juridică, în condițiile în care a cumpărat de

la inculpatul R.A.T., prin act notarial,

respectiv contractul autentificat cu nr.

356/20.02.2008 la BNP M.I. din orașul N.,

jud. V. toate drepturile succesorale de pe

urma defunctei U.M.C., atât proprii, cât și

moștenite de la tatăl acesteia, M.A.

În raport de cele ce preced, contrar

susținerilor inculpaților, care personal (cu

excepția inculpatului R.A.T., a cărei

audiere nu a fost posibilă în instanță din

motive obiective, evidențiate de actele

medicale la care s-a făcut referire mai sus),

cât și prin apărătorii lor, în esență au

solicitat achitarea lor pentru faptele pentru

care au fost trimiși în judecată, negând

comiterea acestora, Curtea a constatat că

faptele există, sunt prevăzute de legea

penală și au fost comise de inculpați cu

forma de vinovăție cerută de textele

incriminatoare.

În consecință, Curtea, pentru

considerentele ce preced, în aplicarea art. 5

C. Pen., a reținut că, în drept, faptele

inculpatului A.M., care în perioada 2009-


2011, în scopul dobândirii pentru sine, în

mod injust, a unui teren cu vegetație

forestieră în suprafață de 2300 ha situat pe

raza Ocolului Silvic B., județul S., cu

intenție a prezentat și s-a folosit, în

dovedirea dreptului invocat, atât la

Comisia locală de fond funciar B., cât și la

Comisia Județeană pentru stabilirea

drepturilor de proprietate S., dar și la

instanțele civile de înscrisul oficial,

intitulat Copie (certificată) după “Actul de

donație autentificat la Tribunalul Ilfov

secția notariat sub numărul 14247/1937”,

înscris despre care știa că nu reflectă

realitatea, fiind un act contrafăcut,

plăsmuit (întrucât în cuprinsul căruia, în

plus față de actul original - aflat în

păstrarea Arhivelor Naționale - apare

inserat trupul de pădure D. - P. în suprafață

de 2.300 ha pădure ca fiind donat de

Principele N. colonelului M.A.), iar în

urma acestor demersuri și manopere

frauduloase a obținut o hotărâre

judecătorească neconformă cu realitatea

faptică și juridică (Decizia civilă nr.

1210.26.09.2011 a Tribunalului S.-Secția

civilă prin care s-a dispus reconstituirea

dreptului de proprietate în favoarea

reclamantului R.A.T. - inculpat în prezenta

cauză - cu privire la suprafața de 2292,9

ha teren cu vegetație forestieră situat pe

raza Ocolului Silvic B., el fiind

beneficiarul direct întrucât a cumpărat de

la acesta din urmă, prin acte notariale,

toate drepturile succesorale ale familiei R),

întrunesc, atât sub aspectul laturii

obiective, cât și celei subiective - forma de

vinovăție fiind cea prev. de art. 16 alin. 3

lit. a) C. Pen. - elementele constitutive ale

infracțiunii de înșelăciune, faptă prevăzută

și pedepsită de art. 244 alin. 1 și 2 C. Pen.

De asemenea, Curtea a reținut ca

atât timp cât în urma manoperelor

frauduloase menționate, inculpatul A. M. a

obținut rezultatul scontat - reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenului de

2292,9 ha cu vegetație forestieră în

favoarea sa, terenul făcând parte din

Domeniul Regal B., revendicat integral cu

cererea nr. 67/10.10.2005 de ASR P. -

infracțiunea de înșelăciune s-a consumat,

statul român nemaifiind proprietar de drept

al acestei suprafețe de teren, prejudiciul

cauzat acestuia fiind în valoare de

5.081.639 de EUR (2.973.581 RON).

Comentariu:

Potrivit dispozițiilor art. 244 C.

Pen., „(1) Inducerea în eroare a unei

persoane prin prezentarea ca adevărată a

unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a

unei fapte adevărate, în scopul de a obține

pentru sine sau pentru altul un folos

patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o

pagubă, se pedepsește cu închisoarea de la

6 luni la 3 ani. (2) Înșelăciunea săvârșită

prin folosirea de nume sau calități

mincinoase ori de alte mijloace

frauduloase se pedepsește cu închisoarea

de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul

fraudulos constituie prin el însuși o

infracțiune, se aplică regulile privind

concursul de infracțiuni. (3) Împăcarea

înlătură răspunderea penală.”

Infracțiunea de înșelăciune face

parte din normele de incriminare a faptelor

contra patrimoniului prin nesocotirea

încrederii grupate în Capitolul III al

Titlului II din Partea Specială a Codului

penal, fiind reglementată într-o variantă tip

și două variante agravate3.

3 Observație: în ceea ce privește cea de-a doua

formă agravată, prevăzută de dispozițiile art. 2561

C. pen., trebuie avut în vedere că aceasta a fost

incriminată prin Ordonanța de Urgență a

Guvernului nr. 18/16.05.2016, nefiind în vigoare la

data pronunțării sentinței ce face obiectul

prezentului demers de către Curtea de Apel

Suceava


Din perspectiva prezentului

demers, prezintă relevanță o serie de

considerații doctrinare sub aspectul

conținutului constitutiv și a condițiilor

preexistente ale infracțiunii, ce vor fi

prezentate în cele ce urmează, al căror

caracter esențial va putea fi observat cu

ușurință de către cititor.

Astfel, obiectul juridic generic4 al

infracțiunilor contra patrimoniului este

reprezentat de fasciculul de relații sociale a

căror formare, desfășurare și dezvoltare

sunt asigurate prin apărarea patrimoniului

unei persoane, fie aceasta o persoană fizică

sau juridică ori o persoană de drept public

sau privat, în timp ce obiectul juridic

specific al infracțiunii de înșelăciune este

constituit de „relațiile sociale de ordin

patrimonial a căror formare, desfășurare

și dezvoltare implică existența unui minim

de bună-credință și încredere ce trebuie să

existe în raporturile juridice care au loc

între subiecții acestora”5, astfel încât să fie

asigurată protecția intereselor

patrimoniale, precum și pentru a putea fi

prevenite eventuale prejudicii ce ar putea

fi suferite de participanții mai vulnerabili

în cadrul acestor relații, prin fraudă și

amăgire.

Fiind vorba despre o infracțiune de

rezultat, infracțiunea de înșelăciune are și

un obiect material, care poate fi constituit

din bunurile mobile și/sau imobile asupra

cărora s-au exercitat manevrele

frauduloase ale subiectului activ. Totodată,

în literatura de specialitate6 a fost

exprimată și opinia potrivit căreia

obiectului material îi pot fi circumscrise și

4 G. Antoniu, T. Toader, ș.a.,

Explicațiile noului Cod penal vol. III,

Ed.Universul Juridic, București, 2016, p. 280.

5 Idem, p. 534.

6 V. Dobrinoiu, ș.a., Noul Cod Penal comentat.

Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Universul

Juridic, București, 2016, p. 295.

înscrisurile care au o valoare patrimonială

sau care incorporează o valoare

patrimonială, opinie la subscriem fără

tăgadă.

Subiectul activ al infracțiunii de

înșelăciune poate fi orice persoană care

îndeplinește condițiile generale ale

răspunderii penale, iar subiectul pasiv este

persoana fizică sau juridică, privată sau

publică, al cărei patrimoniu a fost lezat,

păgubit prin săvârșirea elementului

material al laturii obiective a infracțiunii.

În ceea ce privește noțiunea de

patrimoniu, s-a arătat în doctrină7 că

aceasta are un înțeles mai restrâns în

dreptul penal și se referă la bunurile din

patrimoniu nu ca universalitate, ci în

individualitatea lor, susceptibile de a fi

însușite, distruse, deteriorate, etc. Noțiunea

de „patrimoniu” circumscrie în sfera

acesteia totalitatea drepturilor și

obligațiilor cu caracter economic pe care o

persoană le are asupra bunurilor materiale

și nu trebuie confundată cu noțiunea de

„proprietate”, principala consecință fiind

aceea că, în dreptul penal, însuși

proprietarul bunului ar putea fi tras la

răspundere penală în calitate de subiect

activ al infracțiunii de înșelăciune.

Nu în ultimul rând, din perspectiva

prezentului demers, prezintă relevanță

sfera subiecților pasivi de drept public ce

pot fi lezați prin săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune. Potrivit Constituției si legilor

speciale, bunurile proprietate publică se

împart în bunuri care fac parte din

domeniul public sau domeniul privat al

statului. În ceea ce privește bunurile

proprietate publică, acestea se pot găsi în

situația de a fi date în administrarea unei

7 G. Antoniu, T. Toader, ș.a., Explicațiile noului

Cod penal, vol. III, Ed. Universul Juridic,

București, 2016, p. 278.


regii autonome, a unei instituții publice,

ori în detenția unei societăți căreia i-au fost

închiriate sau în folosința gratuită a

instituțiilor de utilitate publică.

În raport de aceste scurte considerații

teoretice, se poate constata cu ușurință că

în speța prezentată în sinteză mai sus nu

sunt conturate elementele de tipicitate ale

infracțiunii de înșelăciune, însă, în mod cu

totul surprinzător, instanța de judecată nu a

observat aceasta împrejurare și, în mod

greșit, a dispus o soluție de condamnare, în

condițiile în care soluția trebuia întemeiata

în drept pe dispozițiile art. 16 alin. 1, lit. b)

teza I C. proc. pen. în sensul că fapta nu

era prevăzută de legea penală.

Aceasta întrucât înșelăciunea este o

infracțiune contra patrimoniului, al cărei

specific constă în aceea că în urma unor

manopere dolosive ale făptuitorului sau a

unor elemente frauduloase, victima

inducerii în eroare se angajează într-o

conduită prejudiciabilă, de esența acestei

infracțiuni fiind împrejurarea că făptuitorul

amăgește încrederea acordată în cadrul

unor relații cu conținut patrimonial.

O primă observație care s-ar fi

impus a fi realizată de către instanța

învestită cu soluționarea cauzei este aceea

că este foarte dificil de închipuit ca o

instanța de judecată s-ar putea plasa

vreodată în poziția subiectului pasiv al

infracțiunii de înșelăciune. Astfel, deși

exista posibilitatea ca în fața unei instanțe

de judecată învestite cu dezlegarea unei

pricini, fie că este vorba despre o instanța

civilă sau una penală, să fie exercitate

acțiuni al căror unic scop este prezentarea

în mod interesat a unei situații care să nu

corespundă realității (ne întrebam dacă nu

cumva, dat fiind caracterul contradictoriu

și antagonic al demersurilor judiciare cu

care instanțele de judecată sunt sesizate, în

cele mai multe situații una dintre parți

pledează într-o modalitate ce ar putea

caracteriza acțiunea de inducere în eroare -

juridică însă!!! - ca element material al

infracțiunii de înșelăciune), este evident că

asemenea acțiuni nu sunt de natură a leza

patrimoniul instanțelor de judecată, acestea

neputând astfel dobândi calitatea de

subiect pasiv al infracțiunii.8

În mod similar, nici magistrații

care își desfășoară activitatea în cadrul

instanțelor de judecată și care sunt învestiți

cu soluționarea unor pricini nu pot fi

subiecți pasivi ai infracțiunii de

înșelăciune. De altfel, acest argument a

fost reținut și în jurisprudența națională, o

altă Curte de Apel arătând că „magistrații

care fac parte din componența completelor

de judecată, în raport de această calitate,

nu pot fi subiecți pasivi ai infracțiunii de

înșelăciune, patrimoniul acestora nefiind

lezat prin săvârșirea faptelor respective.”9

Corelativ, deși este absolut evident,

în cuprinsul Sentinței penale nr.

37/28.05.2015 Curtea de Apel Suceava a

omis să constate că rezultatul socialmente

periculos al infracțiunii de înșelăciune nu

poate fi niciodată cauzat față de instanța de

judecată în fața căreia sunt prezentate ca

adevărate împrejurări mincinoase sau ca

8 Desigur că în situația în care însăși instanța de

judecată, ca titular al exercițiului drepturilor și

obligațiilor patrimoniale, se angajează prin

reprezentantul său legal, într-un raport juridic

patrimonial, s-ar putea afla în situația de a fi indusă

în eroare și de a suferi o pagubă, aceasta poate avea

calitatea de subiect pasiv al infracțiunii de

înșelăciune.

9 A se vedea în acest sens Sentința Curții de Apel

București nr. 51/ 24.02.2009 rămasă definitivă prin

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

2448/21.06.2010.


mincinoase împrejurări adevărate, drept

pentru care nici din această perspectivă

elementele constitutive ale infracțiunii de

înșelăciune nu pot fi întrunite în raport de

situația descrisă în speță.

De altfel, practica judiciară în

materie este constantă în sensul că obiectul

juridic reglementat de lege pentru

infracțiunea de înșelăciune nu poate fi

încălcat printr-o astfel de activitate

concretă, judecătorii neputând suferi un

prejudiciu prin săvârșirea faptei respective,

cu titlu de exemplu putând fi menționate

Decizia nr. 449/A/2015 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție sau

Sentința penală nr. 51/24 februarie 2009 a

Curții de Apel București. Aceasta întrucât,

în virtutea rolului activ conferit de lege,

instanța de judecată are posibilitatea și este

datoare să administreze toate probele pe

care le consideră necesare aflării

adevărului și justei soluționări a cauzei,

precum și să aprecieze cu privire la cele

propuse de părți, inclusiv sub aspectul

veridicității/actualității unor înscrisuri.

Cu toate acestea, se cuvine a fi

menționat faptul că nu putem ignora

împrejurarea că în unele situații, nu puține

după cum dovedesc, din păcate, realitățile

cotidiene, participanții la actul de justiție

întinează solemnitatea acestuia prin

mijloace frauduloase, prezentând

instanțelor de judecată înscrisuri

falsificate, în scopul inducerii în eroare a

acestora și pentru a obține rezultatele

scontate.

În asemenea situații, apreciem că

suntem într-adevăr în prezența unei

infracțiuni, calificarea juridică a faptei

neputând fi însă raportată la dispozițiile

art. 244 C. Pen., ci, fără nicio rezervă, la

dispozițiile legale cuprinse în Titlul IV sau

în Titlul VI, Capitolul III din Partea

Specială a Codului penal, cu trimitere

exactă la infracțiunile prevăzute de art. 320

- 323 C. Pen.

Din această perspectivă, facem

trimitere la o soluție de speță din

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care a reținut că „Prezentarea

mincinoasă a unor aspecte de fapt ori de

drept în fața unei autorități iese din sfera

acestor relații protejate prin incriminarea

înșelăciunii (art. 244, Titlul II), însă este

proteguită în cadrul altor infracțiuni cum

sunt cele de fals (Titlul VI), contra

înfăptuirii justiției (Titlul IV) ș.a. Astfel,

„inducerea in eroare” a unei autorități

aduce în discuție alt tip de relații sociale

nesocotite și alte incriminări incidente,

acelea care protejează autoritatea, cum ar

fi falsul în declarații, mărturia

mincinoasă, falsul privind identitatea,

prezentarea la autoritatea vamală de

înscrisuri falsificate etc.”10

Așadar, prezentarea mincinoasă a

unor aspecte de fapt ori de drept în fața

unei autorități judiciare iese din sfera

acestor relații protejate prin încriminarea

înșelăciunii, putând fi eventual protejată în

cadrul strict al unor infracțiuni de fals sau

contra înfăptuirii justiției, aspecte care în

mod regretabil nu au făcut însă obiectul

analizei instanței de judecată.

*

Nu în ultimul rând, îndrăznim să

folosim acest prilej pentru a adresa o

10

Decizia nr. 449/A/08.12.2015 a Înaltei Curți de

Casație si Justiție - Secția penală.


cordială recomandare practicienilor

dreptului de evita transgresarea normelor

de drept substanțial, în încercarea de a crea

pe cale de interpretare juridică situații mai

grave decât sunt acestea în realitate, și de a

depăși puternica tentație de a da o

rezolvare aparentă a problemelor juridice

pe care o situație de fapt le poate evoca,

întrucât, așa cum s-a arătat în doctrina

juridică mai veche, „sensul legii însă,

îmbrăcat fiind în haina atât de relativă,

imperfectă și diluată a cuvintelor și în

funcție de o mulțime de factori care-i

precizează și determină ființa, e cu mult

mai greu de sesizat.”11

Curtea de Apel Suceava, Secția penală,

Sentința penală nr. 37 din 28 mai 2015

pronunțată în dosarul nr. 576/39/2012

11

I. N. Lungulescu, Arta de a judeca și arta de a

interpreta. Exegeza textelor de lege. Greutățile ei.

Nevoia unei hermeneutice juridice ca știință de

sine stătătoare, Pandectele Române, 1931, Partea a

IV, p. 205.


Sesiunea de Comunicări

Științifice

a studenților și masteranzilor Facultății de Drept,

Universitatea din București

- Ediția a IX-a –


nfracțiunile prevăzute de

Legea nr. 31/1990 a societăților

(„L.S”)

– regula subsidiarității

Cătălina-Florina IONESCU, MENȚIUNE

Secțiunea de Drept PENAL

Anul IV, grupa 403

Cuvinte cheie: dreptul penal al afacerilor,

societăți, regula subsidiarității, lege

specială

Key words: white-collar crime,

companies, the rule of subsidiarity, special

law

Mots-clés: droit pénal des affaires,

sociétés, la règle de subsidiarité, loi

spéciale

Rezumat: Existența subramurii de drept

penal al afacerilor este recunoscută de o

parte semnificativă a doctrinei și justifică

necesitatea unor incriminări speciale. Cu

toate acestea, majoritatea incriminărilor

din L.S. pot constitui infracțiuni mai grave

potrivit Codului penal, motiv pentru care

nu este aplicat principiul specialia

generalibus derogant. Ne propunem să

determinăm situațiile în care prevederile

din L.S. devin incidente printr-o analiză

comparativă a acestor două categorii de

infracțiuni.

Abstract: A significant part of the legal

doctrine recognises the existance of white-

collar crime and this fact justifies the

neccesity to regulate special offenses.

However, the majority of offenses

regulated by Law of Companies may

constitute more serious offenses according

to the Criminal Code, for which cause the

principle specialia generalibus derogant is

not applied. Our objective is to determine

the situations in which the provisions of

Law of Companies are applicable, using

the method of comparison between these

two categories of offenses.

Sommaire: L’existence de la sous-

catégorie « droit pénal des affaires » est

reconnue par une partie significative de la

doctrine et justifie le besoin d’une

incrimination spéciale. Toutefois, la

plupart des infractions prévues par la Loi

des Sociétés Commerciales peuvent

constituer des atteintes plus graves,

sanctionnées plus sévèrement par le Code

pénal. Par conséquent, le principe «

specialia generalibus derogant » ne peut

pas s’appliquer. Selon une analyse

comparative des deux catégories

d’infractions, on propose de déterminer les

situations dans lesquelles les dispositions

de la Loi des Sociétés Commerciales

peuvent toutefois s’appliquer.

I


1. PRELIMINARII

1.1. PLAN

Unul dintre principiile de interpretare a

legii penale este cel potrivit căruia legea

penală specială derogă de la legea generală

și se completează cu aceasta. L.S. este o

lege nepenală cu dispoziții penale, care

raportată la Codul penal („C.p.”), este o

lege specială. Astfel, la o primă vedere,

incriminările din L.S. ar trebui aplicate cu

precădere față de cele din C.p. Însă art.

28112

instituie „regula subsidiarității,

potrivit căreia existența, în cazul vreunei

fapte incriminate de aceasta, a unei

sancțiuni penale mai severe decât cea

prevăzută de Legea nr. 31/1990 determină

aplicarea normei penale care consideră

fapta în cauză ca fiind o infracțiune mai

gravă”13

, înlăturând de la aplicare, în

anumite cazuri, principiul specialia

generalibus derogant. Această modalitate

de interpretare și de corelare a dispozițiilor

penale pare să înlăture de la aplicare

incriminările cuprinse de L.S., în condițiile

în care sancțiunile prevăzute în C.p. sunt,

în general, mai aspre.

Cu scopul de a observa unele dintre

situațiile în care incriminările prevăzute de

L.S. exced celor cuprinse în C.p., analiza

va fi structurată în următoarele etape:

considerații cu privire la dreptul penal al

afacerilor (1.2.), contextul apariției

reglementării cuprinse în art. 281 din L.S.

(1.3.), aspecte generale privind

infracțiunile prevăzute de L.S. (2), analiza

comparativă a reglementării de drept

12

Art. 281: Faptele prevăzute în prezentul titlu,

dacă, potrivit Codului penal sau unor legi

speciale, constituie infracțiuni mai grave, se

sancționează cu pedepsele prevăzute de

acestea. 13

M. A. Hotca, M. Dobrinoiu, Elemente de

drept penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck,

București, 2009, p. 211.

comun și a celei speciale (3) și concluzii

(4).

1.2. CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA

DREPTUL PENAL AL

AFACERILOR

Problematica existenței unui „drept

penal al afacerilor” este controversată,

întrucât o parte dintre autori susține

existența acestuia, iar altă parte acceptă

numai existența unei criminalități specifice

sferei economico-financiare și a unui

domeniu principal de acțiune a unui amplu

proces de reformă14

. În țara noastră,

prevenirea și combaterea infracțiunilor din

sfera afacerilor a devenit o preocupare

pentru autorități odată cu dezvoltarea

economiei de piață, după decembrie 1989.

Reformelor legislative și activității

autorităților specializate li s-au alăturat și

eforturile autorilor de drept, preocupați de

acest subiect. Astfel, dreptul penal al

afacerilor este definit ca „un segment al

dreptului penal, partea specială, a faptelor

prin care se încalcă (se nesocotește)

regimul juridic stabilit pentru desfășurarea

afacerilor”15

. Sunt identificate drept

trăsături ale dreptului penal al afacerilor:

caracterul său eterogen, legătura cu

regimul juridic din sfera afacerilor, faptul

că incriminează un număr foarte mare de

fapte, în cuprinsul a diferite legi speciale,

prin norme de protecție și norme de

direcție, dinamica incriminărilor și

caracterul normelor juridice de a fi,

adesea, norme de trimitere.16

Într-o viziune

similară, „Din punct de vedere formal,

dreptul penal al afacerilor se caracterizează

14

M.-K. Guiu, Considerații privind dreptul

penal al afacerilor. În: Revista „Dreptul”, nr.

11/2005, p. 206. 15

A. Boroi, M. Gorunescu, I. A. Barbu, B.

Vîrjan, Dreptul penal al afacerilor, Ed. C.H.

Beck, București, 2016, p. 6. 16

Ibidem, p. 8-10.


ca ramură de drept în curs de formare, cu

natură pluridisciplinară, în care factorii

economici dețin o pondere însemnată.”17

.

Acesta urmărește asigurarea unui echilibru

între exigențele libertății economice și a

obiectivului de a obține profit, printr-o

abordare pluridisciplinară, ce decurge din

multitudinea domeniilor cărora le aparțin

relațiile sociale ocrotite.

În ceea ce privește incriminările ce fac

obiectul acestei subramuri de drept, se

consideră ca există atât incriminări

specifice (cele referitoare la societățile cu

personalitate juridică, la concurență,

protecția proprietății intelectuale, protecția

consumatorului etc.), cât și incriminări de

drept comun aplicabile domeniului

afacerilor, cu precădere infracțiunile contra

patrimoniului, de corupție și serviciu, de

fals și altele.18

1.3. CONTEXTUL APARIȚIEI

REGLEMENTĂRII CUPRINSE ÎN

ART. 281 DIN LEGEA

SOCIETĂȚILOR

Pentru a vedea dacă intenția

legiuitorului a fost ca, prin introducerea

reglementării în cauză, să se ajungă, de

facto, la înlăturarea aplicării normelor

speciale de incriminare, vom recurge la o

interpretare istorică a textului.

Reglementarea existentă în prezent în L.S.

a fost introdusă prin Ordonanța de Urgență

nr. 32/1997 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 31/1990 privind

societățile comerciale19

, printr-o formulare

similară celei existente în prezent.

În acel moment, limitele speciale ale

unor infracțiuni din C.p. corespunzătoare

celor din L.S. erau mai reduse decât sunt

17

L. Lefterache, Dreptul penal al afacerilor.

În: Revista de Drept Penal, nr. 2/2002, p. 52. 18


Vîrjan, op. cit., p. 6.

19

Publicată în M. Of. nr. 133 din 27 iun. 1997.

în prezent. De exemplu, abuzul în serviciu

contra intereselor persoanelor era pedepsit

cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, falsul în

înscrisuri sub semnătură privată și uzul de

fals cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau

cu amendă. Prin urmare, situațiile în care

C.p. prevedea infracțiuni mai grave decât

L.S. erau mai reduse ca număr comparativ

cu reglementarea actuală, în care, după

cum vom arăta, regula este că incriminările

din C.p. sunt mai grave, fiind excepționale

situațiile în care pot deveni incidente

infracțiunile speciale. Prin urmare, putem

desprinde concluzia că introducerea

acestei norme nu a vizat efectul pe care

aceasta îl are în prezent, ci efectul a fost

cauzat de necorelarea limitelor speciale de

pedeapsă stabilite pentru infracțiunile din

cuprinsul L.S. cu cele ale infracțiunilor

prevăzute în Noul cod penal.

2. ASPECTE GENERALE PRIVIND

INFRACȚIUNILE PREVĂZUTE DE

L.S.

Din punct de vedere tehnico-legislativ,

Titlul VIII din L.S. cuprinde numeroase

norme juridice incomplete, care fac

trimitere la alte reglementări cuprinse în

aceeași lege sau în alte acte normative.

Utilizarea frecventă a acestui tip de norme,

în primul rând, poate conduce la

subminarea principiului legalității, în

special în cazurile în care se face trimitere

la reglementări cuprinse în acte normative

inferioare legii, iar, în al doilea rând,

„generează o mare imprecizie în definirea

infracțiunilor și transferă anumite

competențe din sfera puterii legislative în

sfera altor puteri ale statului”20

.

Obiectul juridic generic (de grup) al

acestor infracțiuni este reprezentat de

„relațiile sociale care se formează și se

dezvoltă în cadrul unor activități al căror

regim este stabilit de lege (...), relațiile

sociale care asigură, prin incriminarea

unor fapte, buna desfășurare a activității

20

Ibidem, p. 11.


unor organizații, persoane juridice,

respectiv a societăților cu personalitate

juridică (...), relațiile sociale care asigură

încrederea publică în actele oficiale care

emană de la societățile cu personalitate

juridică.”21

.

Subiectul activ al acestor infracțiuni

este, de regulă, calificat: fondatorul,

administratorul, directorul general,

directorul etc. Din punct de vedere

subiectiv, toate infracțiunile se comit cu

intenție, întrucât legiuitorul utilizează, de

regulă, sintagma „cu rea-credință” sau nu

face referire la forma de vinovăție, fapt ce

are semnificația că este exclusă culpa,

potrivit art. 16 alin. (6) C.p. Unele dintre

infracțiuni sunt de pericol, iar altele sunt

de rezultat. Tentativa nu este incriminată

pentru niciuna dintre infracțiuni.

În doctrină22

a fost efectuată o

clasificare a acestor infracțiuni în funcție

de timpul comiterii lor, după cum

urmează: infracțiuni săvârșite cu prilejul

constituirii societăților comerciale sau

referitoare la situația economică a

acestora, cu ocazia exercitării conducerii

societăților comerciale, cu ocazia emiterii

de acțiuni sau obligațiuni.

3. ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE

ANUMITE INFRACȚIUNI DIN C.P.

ȘI INCRIMINĂRILE PREVĂZUTE

ÎN L.S.

3.1.INFRACȚIUNI CONTRA

PATRIMONIULUI PRIN

NESOCOTIREA ÎNCREDERII

Obiectul juridic generic al acestei

categorii de infracțiuni este reprezentat de

relațiile sociale privind patrimoniul, iar cel

21

A. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziții

penale din legi speciale române comentate și

adnotate cu jurisprudență și doctrină, vol. II,

Ed. Lumina Lex, București, 1996, p. 201. 22

M. A. Hotca, M. Dobrinoiu, op. cit., p. 212.

special constă în încrederea în

corectitudinea care trebuie să guverneze

raporturile patrimoniale, circuitul civil al

bunurilor.23

Astfel, se concretizează prima

asemănare cu o serie de infracțiuni

prevăzute de L.S., care protejează o

categorie mai restrânsă de relații

patrimoniale, pe acelea care privesc

societățile cu scop lucrativ.

3.1.1. ABUZ DE ÎNCREDERE

- art. 238 C.p.

Comparație între abuzul de încredere și

infracțiunea prevăzută în art. 272 alin. (1)

lit. b24

din L.S. Prin raportare la o speță, în

doctrină25

s-a afirmat că ar putea constitui

abuz de încredere fapta învinuitei ce avea

calitatea de asociat în cadrul unei societăți

comerciale cu răspundere limitată și a

folosit în interes personal o sumă de bani

pe care o încasase în locul

administratorului de la o persoană fizică cu

care societatea încheiase un contract.

Opinia este argumentată prin faptul că

asociatul nu se numără printre subiectele

active calificate ale infracțiunii de folosire

cu rea-credință a creditului societății, care

să poată avea dreptul, potrivit statutului, de

a dispune de fondurile societății și să o

reprezinte în relațiile cu terții. De

asemenea, în această situație, asociata era

depozitara sumei de bani pe care ar fi

trebuit să o predea societății reprezentate

de administratorul acesteia.

23

V. Cioclei, Drept penal. Partea specială I,

Ed. C. H. Beck, București, 2016, p. 297. 24

În doctrină, întâlnită sub denumirea de

folosirea cu rea-credință a creditului

societății, pe care o vom utiliza în continuare. 25

T. Manea, Infracțiuni prevăzute de Legea

societăților comerciale. Soluții din practica

judiciară. Revista de Drept Penal, nr. 3/2000,

p. 118; C. Balaban, Societăți comerciale.

Infracțiuni. Revista de Drept Penal, nr. 2/2003,

p. 119.


În situația în care o anumită faptă

întrunește atât elementele constitutive ale

infracțiunii de abuz de încredere, cât și ale

folosirii cu rea-credință a creditului

societății, se va reține aceasta din urmă,

deoarece limitele speciale de pedeapsă

sunt mai ridicate.

O asemenea ipoteză ar putea fi întâlnită

numai atunci când infracțiunea are ca

obiect material un bun mobil (singurul

care poate fi obiect material al abuzului de

încredere) și când e săvârșită în

modalitatea folosirii. Elementul material al

abuzului de încredere are o sferă mai largă,

fiind format din „însușirea, dispunerea sau

folosirea unui bun mobil”, în comparație

cu elementul material prevăzut la art. 272

alin. (1) lit. b din L.S., care constă numai

în „folosirea” bunurilor.

Considerăm că, din perspectiva

elementului material, sancțiunile nu sunt

stabilite într-un mod echitabil și

corespunzător periculozității infractorului,

deoarece fapta unei persoane care folosește

bunurile societății va fi încadrată ca abuz

de bunuri sociale, deci sancționată mai

grav, decât fapta unei persoane care își

însușește sau dispune pe nedrept de

bunurile societății, încadrată ca abuz de

încredere.

3.1.2. ÎNȘELĂCIUNE – art. 244 C.p.

i. Comparație între înșelăciune și art.

271 lit. a din L.S. Trebuie să observăm

faptul că aceste infracțiuni au aceleași

limite speciale în cazul pedepsei închisorii,

de la 6 luni la 3 ani, dar, pentru înșelăciune

nu este prevăzută, alternativ, pedeapsa

amenzii, motiv pentru care considerăm

înșelăciunea o infracțiune mai gravă.

În privința elementului material al

înșelăciunii, în doctrină s-a afirmat că

„nicio omisiune nu are aptitudinea de a

constitui element material al infracțiunii de

înșelăciune”26

, spre deosebire de inducerea

ȋn eroare a publicului, în cazul căreia una

dintre variantele elementului material este

aceea de „a ascunde, cu rea-credință, în tot

sau în parte, asemenea date”. De

asemenea, cele două incriminări se

deosebesc prin faptul că urmarea imediată

a infracțiunii de înșelăciune este „dublu

condiționată: de rezultatul constând în

inducerea în eroare și de producerea unei

pagube”27

, în timp ce infracțiunea de

inducere în eroare a publicului este o

infracțiune de pericol.

Prin urmare, se va reține infracțiunea

prevăzută de L.S. atunci când fapta constă

într-o omisiune sau atunci când nu se

produce urmarea imediată a înșelăciunii,

deoarece tentativa la înșelăciune nu este o

infracțiune mai gravă decât cea prevăzută

în art. 271 lit. a din L.S.

ii. Comparație între înșelăciune și art.

271 lit. b din L.S. Sunt aplicabile, mutatis

mutandis, mențiunile făcute anterior cu

privire la urmarea imediată.

iii. Comparație între înșelăciune și Art.

2803. Întrucât minimul special al

incriminării cuprinse în art. 2803

este mai

mic decât cel al infracțiunii de înșelăciune,

atunci când o faptă va întruni elementele

constitutive ale ambelor infracțiuni, va fi

reținută înșelăciunea. Sunt valabile,

mutatis mutandis, precizările făcute

anterior cu privire la urmarea imediată.

Menționăm că, în legătură cu această

infracțiune, s-au exprimat opinii contrare

cu privire la urmarea imediată, existând

atât autori care consideră că este o

infracțiune de pericol28

, cât și care o

26

I. Kuglay în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I.

Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu,

F.-M. Vasile, Codul penal – comentariu pe

articole, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București,

2016, p. 692. 27

Ibidem, p. 697. 28

A se vedea, în acest sens, A. Boroi, M.

Gorunescu, I. A. Barbu, B. Vîrjan, op. cit., p.

113.


încadrează în categoria infracțiunilor de

rezultat29

.

3.2. INFRACȚIUNI CONTRA

ÎNFĂPTUIRII JUSTIȚIEI

3.2.1. OBSTRUCȚIONAREA JUSTIȚIEI

- Art. 271 C.p.

Comparație între obstrucționarea

justiției și art. 271 lit. c din L.S. Pornind

de la criteriul gravității pedepsei prevăzute

de lege pentru infracțiunile în cauză, vom

observa că, în acest caz, incriminarea

cuprinsă în L.S. este mai gravă. De

asemenea, după cum vom arăta în

continuare, nu există o suprapunere

completă între cele două incriminări.

În privința obiectului juridic, în cazul

obstrucționării justiției acesta e reprezentat

de relațiile sociale privind înfăptuirea

justiției, în timp ce în cazul infracțiunii din

art. 271 lit. c din L.S. constă în „relațiile

sociale ce protejează integritatea

capitalului social, prin existența unei

corespondențe reale dintre valoarea

acestuia și valoarea de intrare a aporturilor

în natură, la data efectuării lor, în acest fel

fiind protejate atât interesele creditorilor

sociali, beneficiari ai gajului general

societar, cât și ale asociaților societății,

alții decât cei aducători ai aporturilor în

natură”30

.

Spre deosebire de obstrucționarea

justiției, al cărei subiect activ este

necircumstanțiat, infracțiunea prevăzută în

art. 271 lit. c din L.S. poate fi săvârșită

numai de fondatorii unei societăți pe

acțiuni prin subscripție publică sau pe

acțiuni.

În privința elementului material, actele

de conduită interzise sunt asemănătoare,

constând în împiedicarea organului de

urmărire sau a instanței, respectiv a

29

A se vedea, în acest sens, I. Schiau, T.

Prescure, Legea societăților comerciale.

Analize și comentarii pe articole, Ed.

Hamangiu, București, 2007, p. 821. 30

C. Bodu, S. Bodu, Infracțiuni economice,

Ed. Rosetti, București, 2016, p. 25.

experților, sau refuzul de a pune la

dispoziția acestora documentele necesare.

Deosebirea semnificativă dintre cele

două incriminări constă în situația premisă.

Pentru existența infracțiunii de

obstrucționare a justiției este nevoie de

„existența unui cadru procesual”, „de o

avertizare adresată subiectului activ prin

care i se transmite că, dacă nu se va

conforma obligațiilor care îi revin, fapta sa

constituie infracțiunea de obstrucționare a

justiției”, respectiv „de o solicitare

explicită privind comunicarea de date,

informații, înscrisuri sau bunuri”, iar

„organele judiciare trebuie sa acționeze în

condițiile legii”31

.

Situația premisă a infracțiunii cuprinse

în art. 271 lit. c este redată prin trimiterea

la art. 26 și 38 din aceeași lege. Aceste

articole reglementează două cazuri în care,

în cadrul operațiunilor de înmatriculare a

societății pe acțiuni prin subscripție

publică (art. 26) sau pe acțiuni (art. 38),

dacă există aporturi în natură, avantaje

acordate anumitor persoane, este necesară

numirea unui expert. Potrivit L.S., numirea

expertului este realizată de judecătorul-

delegat însărcinat cu controlul legalității

actelor sau faptelor care se înregistrează in

registrul comerțului, potrivit art. 37 L.S.

Această reglementare ar duce la

concluzia că procedura de înmatriculare a

unei societăți este o procedură

necontencioasă ce se desfășoară în fața

unei instanțe, deci se circumscrie situației

premise a infracțiunii de obstrucționare a

justiției. O astfel de interpretare ar fi

eronată, deoarece, potrivit art. 1 din

Ordonanța de Urgență nr. 116/2009 pentru

instituirea unor măsuri privind activitatea

de înregistrare în registrul comerțului32

(„O.U.G. 116/2009”) „Prin derogare de la

prevederile Legii nr. 26/1990 privind

registrul comerţului, republicată, cu

31

A.-R. Trandafir în C. Rotaru, A.-R.

Trandafir, V. Cioclei, Drept penal. Partea

specială II. Curs tematic, Ed. C. H. Beck,

București, 2016, p. 85, 86. 32

Publicată în M. Of. nr. 926 din 30 dec. 2009,

cu modificările ulterioare.


modificările şi completările ulterioare, ale

Legii nr. 31/1990 privind societăţile

comerciale, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, precum şi de la

prevederile celorlalte acte normative

incidente, competenţa de soluţionare a

cererilor de înregistrare în registrul

comerţului şi, după caz, a altor cereri aflate

în competenţa de soluţionare a

judecătorului delegat aparţine, până la

reglementarea activităţii de înregistrare în

registrul comerţului efectuată de

registratori comerciali, directorului

oficiului registrului comerţului de pe lângă

tribunal şi/sau persoanei ori persoanelor

desemnate de către directorul general al

Oficiului Naţional al Registrului

Comerţului.”. Practic, competența

funcțională a judecătorilor delegați a fost

suspendată sine die.

Concluzia care se impune este aceea că

persoanele care împiedică activitatea

experților sau nu pun la dispoziția acestora

documentele necesare, în cadrul unei

proceduri care nu se desfășoară în fața unei

instanțe de judecată, chiar fără a fi

atenționați asupra consecințelor juridice

ale faptelor lor, sunt sancționate mai aspru

decât cele care obstrucționează activitatea

instanțelor de judecată sau a organelor de

urmărire penală.

3.3. INFRACȚIUNI DE SERVICIU

Infracțiunile la care ne vom referi în

cadrul acestei secțiuni au ca obiect juridic

general relațiile sociale privind buna

desfășurare a atribuțiilor de serviciu, iar ca

obiect juridic secundar relațiile sociale

privind ocrotirea patrimoniului.33

În

general, nu au obiect material.

În privința subiectului activ, acesta este

calificat, iar art. 308 C.p. este asimilat, în

33

C. Rotaru în C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V.

Cioclei, op. cit., p. 252.

doctrină34

, unei variante atenuate a

infracțiunilor de serviciu la care face

trimitere. Prin urmare, în varianta atenuată,

faptele pot fi comise de un „funcționar

privat”, în sensul de persoană care

exercită, permanent ori temporar, cu sau

fără o remunerație, o însărcinare de orice

natură în serviciul unei persoane fizice

dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2)

ori în cadrul oricărei persoane juridice

(sublinierea noastră). Nu este necesar ca

subiectul activ să fie salariat al persoanei

juridice cu contract de muncă, ci este

suficient să existe o însărcinare în serviciul

acesteia. 35

Situația premisă constă în preexistența

unor atribuții de serviciu de care este

legată săvârșirea faptei. Elementul material

constă într-o acțiune sau inacțiune, prin

care se aduce atingere bunului mers al

unității sau intereselor legitime ale unei

persoane, iar urmarea imediată constă fie

în producerea unei stări de pericol, fie în

producerea unui rezultat. 36

3.3.1. DELAPIDARE ÎN VARIANTA

ATENUATĂ

– art. 308 C.p. rap. la art. 295 C.p.

Comparație între delapidarea în

varianta atenuată și infracțiunea

prevăzută în art. 272 alin. (1) lit. a-c L.S.

Delapidarea, în această variantă, constă în

însușirea, folosirea sau traficarea de către

un funcționar privat, în interesul său ori

pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri

pe care le gestionează sau le administrează

și se pedepsește cu închisoarea de la 1 an

34

G. Bodoroncea în G. Bodoroncea, V.

Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea,

I. Nedelcu, F.-M. Vasile, op. cit., p. 1039. 35

Curtea Supremă de Justiție („C.S.J.”),

Secția penală, Decizia nr. 3954/1999, în

Dreptul nr. 2/2001, p. 224, apud G.

Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V.

Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M.

Vasile, op. cit., p. 955. 36


Cioclei, op. cit., p. 252, 253.


și 4 luni la 4 ani și 8 luni. Subiectul activ

al infracțiunii de delapidare este, deci,

dublu circumstanțiat, fiind, în primul rând,

o persoană care exercită, permanent ori

temporar, cu sau fără remunerație, o

însărcinare de orice natură în serviciul unei

persoane juridice, iar, în al doilea rând, un

administrator sau gestionar al bunurilor

unității.

Art. 272 alin. (1) lit. a-c din L.S.

cuprinde trei incriminări distincte, dintre

care lit. b reprezintă infracțiunea tip, iar lit.

a și c sunt variante speciale, motiv pentru

care ordinea în care le vom trata va fi: lit.

b, lit. a și lit. c. Sancțiunea prevăzută

pentru aceste infracțiuni este închisoarea

de la 6 luni la 3 ani, alternativ cu amenda,

motiv pentru care delapidarea reprezintă

infracțiunea mai gravă, din perspectiva art.

281 L.S.

Asemănările dintre delapidare și

infracțiunile prevăzute de art. 272 alin. (1)

lit. a-c din L.S. privesc, în primul rând,

obiectul juridic, respectiv „corectitudinea

îndeplinirii de către factorii de conducere

din structura societății cu personalitate

juridică a atribuțiilor ce le revin în cadrul

acesteia”37

. În al doilea rând, obiectul

material al infracțiunilor este, în principiu,

asemănător, fiind reprezentat de bani,

valori și alte bunuri aparținând

patrimoniului societății conduse sau

administrate de către subiectul activ. De

asemenea, săvârșirea infracțiunii se

grefează pe existența unei situații premise

similare, existența unor raporturi de

administrare sau gestionare ȋntre societate

și membrii organelor sale de conducere. În

privința elementului material există o

suprapunere parțială, după cum vom arăta

în prezentarea fiecărei incriminări.

Urmarea imediată este caracterizată prin

crearea unei stări de pericol, nefiind

exclusă, în niciuna dintre situații, și

producerea unei pagube în patrimoniul

societății, iar legătura de cauzalitate

37


Vîrjan, op. cit., p. 48.

rezultă ex re.38

Ambele infracțiuni se

săvârșesc cu intenție, sub aspectul laturii

subiective.

Principalele deosebiri sunt întâlnite în

privința subiecților activi și a formelor

infracțiunii, întrucât tentativa este

incriminată numai în cazul delapidării.

Subiecții activi ai acestor incriminări pot fi

fondatorul, administratorul, directorul

general, directorul, membrul consiliului de

supraveghere sau al directoratului ori

reprezentantul legal al societății, dar și

lichidatorul, potrivit art. 278 L.S. Prin

comparație cu sfera subiectului activ al

infracțiunii de delapidare, observăm că

fondatorii, adică semnatarii actului

constitutiv al societății, precum și

persoanele care au un rol determinant în

constituirea societății, în măsura în care nu

dețin alte funcții în cadrul societății, nu pot

fi subiect activ al infracțiunilor de serviciu,

deoarece ei nu desfășoară o însărcinare în

serviciul societății pe care o înființează.

Prin urmare, ori de câte ori faptele

prevăzute în art. 272 L.S. sunt săvârșite de

fondator, se va reține infracțiunea

prevăzută de art. 272.

În continuare, ne propunem să detaliem

anumite situații în care se poate reține

infracțiunea de folosire cu rea-credință a

bunurilor sociale, în fiecare dintre

variantele acesteia.

Folosirea cu rea-credință a creditului

societății in varianta tip reprezintă

folosirea, cu rea-credință, a bunurilor sau a

creditului de care se bucură societatea,

într-un scop contrar intereselor acesteia

sau în folosul propriu al subiectului activ,

ori pentru a favoriza o altă societate în care

are interese, direct sau indirect.

Observăm faptul că L.S. incriminează,

în plus față de C.p., folosirea „creditului”

de care se bucură societatea. Prin această

expresie se înțelege atât creditul sub aspect

patrimonial, cât și aspectul moral

(încrederea, recunoașterea, imaginea etc.),

38

Ibidem, p. 50; C. Rotaru în C. Rotaru, A.-R.

Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 263.


accepțiune care este în acord cu unul dintre

considerentele Curții Constituționale a

României care a efectuat un control de

constituționalitate39

asupra acestui text și a

statuat că infracțiunea are ca scop și

prevenirea faptelor de concurență neloială. 40

Împărtășind această interpretare, în

doctrină a fost imaginată o speță în care

directorul unei societăți, care se bucură de

o foarte bună apreciere în mediile de

afaceri, intervine la o bancă pentru a

obține un credit în favoarea unei alte

societăți unde are calitatea de asociat,

societate care nu își achită datoriile și,

astfel, prejudiciază imaginea societății

unde este director, căreia banca, la

următoarea solicitare, îi va refuza

acordarea unui credit.41

Practica judiciară nu este unitară în

privința reținerii acestei infracțiuni. Într-o

speță s-a reținut că „Fapta

administratorului unei societăți de a-și

însuși sumele de bani cuvenite societății și

de a le folosi în scopuri care contravin

intereselor acesteia întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute de

art. 272 alin. (1) lit. b din Legea nr.

31/1990, iar nu ale infracțiunii de

delapidare, având în vedere caracterul

general și subsidiar față de dispozițiile

legii speciale al infracțiunii de delapidare

prevăzute de Codul penal”.42

Considerăm

că acest ultim argument este eronat,

întrucât ignoră prevederile art. 281 din

L.S. O soluție similară cu cea la care am

făcut referire a fost criticată în doctrină,

apreciindu-se că încadrarea juridică

39

Curtea Constituțională a României, Decizia

nr. 72/2000Publicată în M. Of. nr. 334/2000

din 19 iulie 2000. 40

M. A. Hotca, M. Dobrinoiu, op. cit., p. 219;

pentru o opinie în sens contrar, potrivit căreia

nu trebuie luat în considerare sensul figurativ

(considerație, influență, trecere, autoritate), a

se vedea A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit.,

p. 219. 41

C. Balaban, op. cit., p. 120. 42

Curtea de Apel Alba Iulia, Secția penală,

Decizia nr. 450/2010, apud T. Toader,

Infracțiuni prevăzute în legile speciale, ediția

6, Ed. Hamangiu, București, 2014, p.26.

corectă era în infracțiunea de delapidare,

„care sancționa mai grav faptele săvârșite

de inculpat; în acest caz trebuia să se facă

aplicarea principiului subsidiarității, legea

specială recunoscând prioritatea legii

generale (prin aceasta înlăturându-se

principiul specialității) ori de câte ori legea

generală prevede o limită de pedeapsă mai

mare decât legea specială.”43

. În acest din

urmă sens a statuat și Înalta Curte de

Casație și Justiție („Ȋ.C.C.J.”), apreciind că

fapta administratorului societății, ca

gestionar de fapt, care și-a însușit anumite

sume de bani, constituie infracțiunea de

delapidare.44

Într-o altă speță, inculpata,

administrator al societății, care folosise

telefonul societății efectuând în interes

personal convorbiri în străinătate,

provocând un prejudiciu, a fost achitată cu

motivarea că acele convorbiri telefonice nu

pot forma obiectul material al infracțiunii.

Și aceasta soluție a fost apreciată ca fiind

discutabilă, deoarece prin noțiunea de bun

se înțelege orice entitate care are o valoare

și importanță economică.45

În același articol de specialitate citat

anterior s-a apreciat că în mod corect s-a

reținut infracțiunea de folosire cu rea-

credință a creditului societății în cazul

faptei administratorului unei societăți de a

folosi utilajele societății și muncitorii

angajați ai acesteia pentru efectuarea unei

lucrări la o societate în care acesta era

direct implicat. 46

Prin urmare, cazurile în care, de lege

lata, se poate reține infracțiunea de

folosire cu rea-credință a creditului

societății sunt restrânse, limitându-se la

faptele săvârșite de fondator și la cele care

privesc creditul societății înțeles în sens

larg sau alte bunuri la care nu se face

referire în conținutul constitutiv al

delapidării. În aceste condiții, în măsura în

care, în cele mai multe situații, faptei i se

43

T. Manea, op. cit., p. 118. 44

I.C.C.J., Secția penală, Decizia nr.

2091/2010. 45

Ibidem., p. 119. 46

Ibidem., p. 120.


va da încadrarea de delapidare, cauza de

excludere a tipicității cuprinsă în art. 272,

privind operațiunile de trezorerie dintre

societate și societăți controlate de aceasta

sau care o controlează, direct sau indirect,

este lipsită de efect, întrucât nu este

reglementată și în C.p., ignorându-se în

acest fel specificul relațiilor formate între

societățile membre ale unui grup.

Art. 272 alin. (1) lit. a și c din L.S.

reprezintă variante speciale ale infracțiunii

de la lit. b a aceluiași articol, întrucât

elementul material al acestora reprezintă

modalități concrete în care bunurile

societății pot fi folosite cu rea-credință.

Așadar, sunt incriminate dobândirea, în

contul societății, de acțiuni ale altor

societăți la prețuri știute ca fiind vădit

superioare valorii lor efective sau

vinderea, pe seama societății, de acțiuni pe

care aceasta le deține, la prețuri despre

care are cunoștință că sunt vădit inferioare

valorii lor de piață, cu același scop precum

cel prevăzut în cazul infracțiunii tip, de a

obține, pentru sine sau pentru altă

persoană, un folos în paguba societății (lit.

a). Cealaltă modalitate prin care se poate

săvârși această faptă este prin obținerea

unui împrumut de peste 5.000 de euro sau

a unei garanții pentru datorii proprii de la

societatea pe care o administrează, de la o

societate controlată de aceasta, ori de la o

societate care controlează societatea pe

care el o administrează (lit. b).

Întrucât, prin specificul lor, aceste

infracțiuni nu pot fi comise de fondatorul

unei societăți, sfera cazurilor în care unei

fapte i se va putea da calificarea juridică

din L.S. este mai redusă decât în cazul

infracțiunii în forma tip. Efectele încadrării

faptei ca delapidare sunt că, în primul

rând, va constitui infracțiune indiferent de

cuantumul sumei împrumutate sau pentru

care s-a garantat, inclusiv dacă acesta este

mai mic de 5.000 de euro, iar în al doilea

rând, nu va fi incidentă cauza de excludere

a tipicității care privește faptele săvârșite

de o societate comercială fondator, ce

primește împrumutul de la una dintre

societățile controlate ori care o

controlează.

3.3.2. ABUZ ÎN SERVICIU ÎN

VARIANTA ATENUATĂ

art. 308 C.p. rap. la art. 297 C.p.

Abuzul în serviciu în varianta atenuată

este fapta funcționarului privat care, în

exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu

îndeplinește un act sau îl îndeplinește prin

încălcarea legii și prin aceasta cauzează o

pagubă ori o vătămare a drepturilor sau

intereselor legitime ale unei persoane

fizice sau ale unei persoane juridice.

Sancțiunea este pedeapsa cu închisoarea de

la 1 an și 4 luni la 4 ani și 8 luni. În

privința elementului material, Curtea

Constituțională a României a statuat47

că

neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă

a unui act trebuie analizată numai prin

raportare la atribuții de serviciu

reglementate expres prin legislația primară

– legi și ordonanțe ale Guvernului.

Infracțiunea este una de rezultat, deci

trebuie dovedite atât urmarea imediată, cât

și legătura de cauzalitate și se săvârșește

cu intenție. 48

Întrucât L.S. reglementează înființarea,

organizarea și funcționarea societăților cu

scop lucrativ, numeroase dintre normele

acestei legi privesc atribuțiile de serviciu

ale persoanelor implicate în conducerea

societății. Dintre aceste atribuții, unele au

fost considerate de legiuitor mai

importante, de aceea a înțeles să

incrimineze neîndeplinirea acestora sau

îndeplinirea neconformă cu legea.

47

Curtea Constituțională a României, Decizia

nr. 405/2016, Publicată în M. Of. nr. 517 din 8

iul. 2016. 48


Cioclei, op. cit., p. 271-277.


Subiectele active ale acestei categorii de

infracțiuni sunt fondatorul,

administratorul, directorul general,

directorul, membrul consiliului de

supraveghere sau al directoratului ori

reprezentantul legal, cenzorul și

lichidatorul. Așa cum am arătat anterior,

fondatorul este singurul care nu poate fi

subiect activ al unei infracțiuni de serviciu

prevăzute în C.p.

Prin urmare, L.S. cuprinde mai multe

incriminări speciale de abuz în serviciu,

după cum urmează:

(i) Art. 272 alin. (1) lit. d privind

încălcarea dispozițiilor art. 183 referitor la

formarea fondului de rezervă, având ca

pedeapsă închisoarea de la 6 luni la 3 ani

sau amenda.

(ii) Art. 2721 lit. b privind încasarea

sau plata dividendelor cu nerespectarea

anumitor condiții de legalitate, având ca

pedeapsă închisoarea de la 1 an la 5 ani.

(iii) Art. 273 privind nerespectarea

anumitor dispoziții legale cu privire la

regimul acțiunilor și al obligațiunilor,

sancționate cu închisoarea de la 3 luni la 2

ani ori cu amendă.

(iv) Art. 275 alin. (1) lit. b, teza a II-a

privind permiterea asociatului aflat în

conflict de interese să voteze, faptă

sancționată cu închisoarea de la o lună la

un an ori cu amendă.

(v) Art. 276 privind omisiunea

cenzorului de a convoca adunarea

generală, sancționată cu închisoare de la o

lună la un an sau cu amendă.

(vi) Art. 278 alin. (2) privind faptele

lichidatorului care face plăți cu încălcarea

art. 256 din L.S., pedepsite cu închisoarea

de la o lună la un an sau cu amendă.

Aplicând regula subsidiarității,

constatăm că singura infracțiune mai gravă

prevăzută de L.S. este cea prevăzută de art.

2721 lit. b, ce constă în încasarea sau plata

dividendelor cu nerespectarea anumitor

condiții de legalitate.

În cazul celorlalte infracțiuni, atunci

când acestea întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunii de abuz în

serviciu se va reține acea faptă. Cu scopul

de a identifica acele situații în care nu

există o suprapunere de reglementare, vom

analiza deosebirile dintre aceste infracțiuni

și abuzul în serviciu.

În primul rând, așa cum am menționat

anterior, faptele comise de fondator nu pot

constitui abuz în serviciu, în cazul acestuia

urmând a se reține infracțiunea prevăzută

în L.S.

În al doilea rând, infracțiunile prevăzute

de L.S. sunt infracțiuni de pericol, spre

deosebire de abuzul în serviciu care este o

infracțiune de rezultat. Întrucât potrivit

C.p. tentativa la abuz în serviciu nu este

incriminată, această infracțiune poate fi

reținută numai în formă consumată, în

măsura în care s-a produs o vătămare a

drepturilor unei persoane, fizice sau

juridice. Prin urmare, simpla încălcare a

prevederilor din L.S. enunțate anterior

creează o stare de pericol și va putea fi

reținută infracțiunea corespunzătoare,

chiar dacă nu s-a produs un prejudiciu.

Incriminările la care am făcut referire în

această secțiune sunt norme juridice

incomplete, divizate, care trebuie

coroborate cu prevederile nepenale ale

L.S. pentru o interpretare corectă. Acestea

din urmă delimitează sfera persoanelor

cărora le revin atribuțiile de serviciu

respective, standardele și termenele în care

trebuie îndeplinite, iar aceste aspecte

trebuie avute în vedere pentru a stabili

dacă o anumită faptă reprezintă, cu

adevărat, o încălcare a atribuțiilor de

serviciu. Realizarea unei asemenea analize

creează numeroase dificultăți, întrucât

normele de drept comercial au suferit

numeroase modificări, iar interpretările

propuse în doctrină și în practica judiciară

sunt, de multe ori, contradictorii. Toate

aceste aspecte pot aduce atingere

principiului legalității incriminării.


3.3.3. FOLOSIREA FUNCȚIEI

PENTRU FAVORIZAREA UNOR

PERSOANE (CONFLICT DE

INTERESE) – art. 301 C.p.

Prin Decizia Curții Constituționale nr.

603/201549

s-a constatat că sintagma „ori

în cadrul oricărei persoane juridice” din

cuprinsul art. 308 alin. (1) C.p. cu

raportare la art. 301 C.p. este

neconstituțională. Prin urmare, nu mai este

incriminată fapta funcționarului privat de a

îndeplini un act sau a participa la luarea

unei decizii (această ultimă modalitate de

săvârșire a infracțiunii fiind dezincriminată

prin Legea nr. 193/2017 pentru

modificarea Legii 286/2009 privind Codul

penal50

), în exercitarea atribuțiilor de

serviciu, prin care se obține, direct sau

indirect, un folos patrimonial, pentru sine

sau pentru o altă persoană determinată în

norma de incriminare, cu care se prezumă

că există anumite relații apropiate. Astfel,

deși o infracțiune de rezultat nu mai este

incriminată prin dispozițiile C.p., vom

observa că L.S. cuprinde, în diferite

modalități, incriminarea unei infracțiuni de

pericol, adică a participării la diferite

operațiuni în care interesul subiectului

activ se află în contradicție cu cel al

societății.

Prevederile prin care se sancționează

penal conflictul de interese sunt art. 275

alin. (1) lit. a și alin. (2) și art. 277 alin. (1)

din L.S. Și acestea sunt norme juridice

incomplete, de trimitere, iar implicațiile

sunt identice cu cele menționate în

secțiunea anterioară.

49

Publicată în M. Of. nr. 845 din 13 nov. 2015. 50

Publicată în M. Of. nr. 598 din 25 iul. 2017.

4. INFRACȚIUNI PREVĂZUTE ÎN

ALTE LEGI SPECIALE

Raportul dintre infracțiunea prevăzută

în art. 2721

lit. a din L.S. și cea prevăzută

în art. 134 din Legea nr. 24/2017 privind

emitenții de instrumente financiare și

operațiuni de piață51

(„Legea nr.

24/2017”). L.S. incriminează fapta

anumitor subiecți activi calificați de a

răspândi știri false sau de a întrebuința alte

mijloace frauduloase care au ca efect

mărirea ori scăderea valorii acțiunilor sau

obligațiunilor societății ori a altor titluri ce

îi aparțin, în scopul obținerii, pentru el sau

pentru alte persoane, a unui folos în

paguba societății, iar pedeapsa prevăzută

de lege este închisoarea de la un an la 5

ani. Legea nr. 24/2017 incriminează o

faptă similară, denumită manipularea

pieței, care este sancționată cu aceeași

pedeapsă.

L.S. are un domeniu de reglementare

general, privind societățile cu scop

lucrativ, cu personalitate juridică, iar

Legea nr. 24/2017 are un domeniu de

reglementare special, care privește numai

operaţiunile de piaţă având ca obiect

instrumente financiare admise sau care

urmează să fie admise la tranzacţionare pe

o piaţă reglementată sau tranzacţionate pe

un sistem multilateral de tranzacţionare

sau pe un sistem organizat de

tranzacţionare supravegheat de Autoritatea

de Supraveghere Financiară, precum şi

emitenţilor de astfel de instrumente

financiare, ofertelor publice de valori

mobiliare şi operaţiunilor privind abuzul

pe piaţă.52

Prin urmare, Legea nr. 24/2017

este lege specială în raport cu L.S., iar în

cazul în care o faptă întrunește elementele

constitutive ale ambelor infracțiuni, se va

reține infracțiunea din Legea nr. 24/2017,

în virtutea principiului specialia

generalibus derogant.

Infracțiunea prevăzută în L.S. are ca

obiect juridic special relațiile sociale

51

Publicată în M. Of. nr. 213 din 29 mar.

2017.

52

Art. 1 din Legea nr. 24/2017.


privind efectuarea unei publicități corecte

privind titlurile de valoare emise ori

deținute de societățile cu personalitate

juridică. Nu are obiect material. Subiectul

activ este calificat. În privința laturii

obiective, elementul material constă în

răspândirea de știri false ori de a

întrebuința alte mijloace frauduloase, iar

cerința esențială este ca acțiunea

făptuitorului să fie susceptibilă de a mări

sau diminua artificial valoarea titlurilor de

valoare. Urmarea imediată constă în

mărirea sau scăderea valorii acestor titluri,

iar legătura de cauzalitate dintre acțiunea

făptuitorului și urmarea imediată trebuie

dovedită. Latura subiectivă este

caracterizată de intenția directă calificată

prin scop, respectiv obținerea unui folos în

paguba societății.53

5. INCRIMINĂRI PREVĂZUTE

NUMAI DE LEGEA

SOCIETĂȚILOR

i. Infracțiunea prevăzută de art. 277

alin. (3) este fapta fondatorului, a

administratorului, directorului, directorului

executiv, cenzorului sau a lichidatorului,

conform art. 278 alin. (1) din L.S. ce

constă în exercitarea funcțiilor sau

însărcinărilor cu încălcarea dispozițiilor

prezentei legi referitoare la

incompatibilitate. Pentru stabilirea

conținutului acestei infracțiuni e necesară

corelarea cu întreg conținutul L.S., pentru

a se stabili cu exactitate cazurile în care

este săvârșit verbum regens.

ii. Infracțiunile prevăzute în art. 279

L.S. Acest articol cuprinde două perechi de

infracțiuni corelative, al căror obiect

juridic special constă în relațiile sociale

privind corectitudinea modului de

53


Vîrjan, op. cit., p. 59, 60.

exercitare a dreptului de vot în adunările

generale ale societății. Subiecți activi pot fi

numai acționarii și deținătorii de

obligațiuni pentru infracțiunile prevăzute

în alin. (1), dar pentru infracțiunea din

alin. (2) poate fi orice persoană.

Astfel, prin alin (1) lit. a și b sunt

incriminate faptele de a trece propriile

acțiuni sau obligațiuni pe numele altor

persoane, în scopul formării unei

majorități în adunarea generală, în

detrimentul altor acționari ori deținători de

obligațiuni și fapta corelativă, de a vota, în

aceste condiții, ca proprietar de acțiuni sau

obligațiuni care, în realitate, nu îi aparțin

subiectului activ. În privința elementului

material al infracțiunii prevăzute la lit. a,

pentru a fi reținută infracțiunea, trebuie ca

transmiterea titlurilor de valoare să se

realizeze prin încălcarea prevederilor

actului constitutiv. În doctrină se apreciază

că acesta este „un caz clasic de simulație

realizată prin fictivitatea actului juridic

ostensibil, simulație care însă este una

ilicită, pentru motivul cauzei ilicite a

actelor juridice care se încheie în scopul

realizării ei, din moment ce o astfel de

operațiune este sancționată penal”. Ambele

infracțiuni la care am făcut referire în acest

paragraf au ca urmare imediată crearea

unei stări de pericol, deci legătura de

cauzalitate rezultă ex re și se comit cu

intenție calificată prin scop, acela de a

forma o majoritate ȋn adunarea generală. 54

Art. 279 alin. (1) lit. c și alin. (2) din L.

S. incriminează determinarea unui acționar

sau deținător de acțiuni de a vota într-un

anumit sens sau de a nu participa la vot, în

schimbul unui folos material necuvenit, și,

în mod corelativ, fapta acționarului sau a

deținătorului de obligațiuni de a se obliga

la această conduită, în aceleași condiții.

Infracțiunile se aseamănă cu cele de dare și

luare de mită, prevăzute în C.p., însă diferă

54

Ibidem., p. 104.


în privința subiectului activ al infracțiunii

de „luare”, respectiv a persoanei căreia i se

oferă un folos material în cazul infracțiunii

de „dare”. Prin urmare, infracțiunile

prevăzute de art. 279 L.S. nu pot constitui

o infracțiune de corupție deoarece

acționarul sau deținătorul de acțiuni nu

este un funcționar privat, deoarece nu

exercită o însărcinare în serviciul

societății. Asemănător cu incriminările

prezentate anterior, sunt infracțiuni de

pericol care se săvârșesc numai cu intenție

directă calificată prin scop.

iii. Potrivit art. 2801

din L.S., constituie

infracțiune transmiterea fictivă a părților

sociale sau a acțiunilor deținute într-o

societate în scopul săvârșirii unei

infracțiuni, al sustragerii de la urmărirea

penală ori al îngreunării acesteia și se

sancționează cu închisoarea de la un an la

5 ani. Obiectul juridic special principal al

acestei infracțiuni constă în relațiile sociale

privind regimul juridic al operațiunilor

specifice de transmitere a părților sociale

ori a acțiunilor dintr-o societate, iar cel

secundar este reprezentat de relațiile

sociale privind înfăptuirea justiției.

Acțiunile și părțile sociale reprezintă

obiectul material. Subiectul activ este

calificat, putând fi deținătorul de acțiuni

ori de părți sociale. Fapta terțului

cocontractant poate reprezenta

complicitate la această infracțiune.

Elementul material constă într-o simulație,

în cadrul căreia actul public este

reprezentat de o operațiune juridică aptă să

transfere dreptul de proprietate asupra

titlurilor de valoare. Urmarea imediată

constă în crearea unei stări de pericol

pentru valorile sociale protejate, iar

legătura de cauzalitate rezultă din

săvârșirea faptei. Sub aspect subiectiv,

infracțiunea se comite cu intenție directă

calificată prin scop.55

Observăm faptul că, în privința primei

teze, dacă se va săvârși infracțiunea-scop,

atunci ne vom afla în prezența unui

concurs real calificat cu conexitate

etiologică, iar în cazul tezei a doua, in

prezența unui concurs real calificat cu

conexitate consecvențională.

În doctrină56

, în legătură cu infracțiunea

de fals în înscrisuri sub semnătură privată,

s-a afirmat că este realizabilă și prin

simulație, creându-se dificultăți în a

distinge între simulațiile care rămân in

sfera dreptului civil și acelea care intră în

ilicitul penal. Astfel, se ridică întrebarea

dacă aceasta ar putea fi reținută prin

aplicarea art. 281 din L.S., însă, cum

pedeapsa prevăzută pentru aceasta este mai

redusă decât cea prevăzută în art. 2801,

răspunsul este negativ, urmând a se da

aplicare în totalitate principiului specialia

generalibus derogant.

Din perspectiva obiectului juridic

special și a elementului material, în cazul

tezei a doua, incriminarea prezintă

similitudini cu favorizarea făptuitorului,

însă această infracțiune nu va putea fi

reținută din două motive. În primul rând,

nu

este o infracțiune mai gravă, deci nu

putem da eficiență art. 281 din L.S., iar, în

al doilea rând, rațiunea acestor texte este

diferita. Favorizarea făptuitorului

sancționează ajutorul dat făptuitorului de

către o persoană care nu a fost implicată în

55

Ibidem., p. 112. 55

I. Nedelcu în G. Bodoroncea, V. Cioclei, I.

Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu,

F.-M. Vasile, op. cit., p. 1081, 1082.


săvârșirea faptei, în timp ce infracțiunea

prevăzută în art. 2801

are menirea de a

sancționa tocmai pe cel care a săvârșit o

altă infracțiune, pe care urmărește să o

ascundă prin mijloacele ilicite.

6. CONCLUZII

Analiza noastră, fără a putea fi

exhaustivă, relevă faptul că în doctrină și

în practica organelor de urmărire penală și

a instanțelor se acordă o importanță

crescândă incriminărilor ce țin de dreptul

penal al afacerilor, indiferent de faptul că

este utilizată chiar această denumire sau

una similară. În acest context se impune o

analiză detaliată a incriminărilor speciale,

cărora le trebuie dată eficiență și care

trebuie perfecționate.


âteva considerații despre rolul

activ al judecătorului în

procesul civil

Șerban-Mugurel SÂRBU, Locul I

Secțiunea Drept PRIVAT

Anul IV, grupa 402

In memoriam George G. Potra

Cuvinte cheie: rolul activ al judecătorului,

puterea de apreciere, standarde, sancțiuni,

proces echitabil

Rezumat: Rolul activ al judecătorului în

procesul civil român reprezintă un subiect

vast ce comportă o multitudine de aspecte.

Prezentul studiu își propune să abordeze

numai unul dintre acestea, anume

dimensiunea modală a acestui principiu.

Cercetarea dimensiunii modale a

principiului rolului activ al judecătorului

implică abordarea conceptului de putere de

apreciere a judecătorului. Esențialul

prezentului demers constă tocmai în

stabilirea unor limite ale acestei puteri de

apreciere.

Key words: the active role of the judge,

the power of assessment, standards,

sanctions, fair trial

Abstract: The active role of the judge in

the Romanian lawsuit, as a principle,

represents a vast subject that may be

analysed from various perspectives. The

present study aims to approach only the

modal dimension of this principle.

Researching the modal dimension of the

active role of the judge implies the

analysis of the concept <<power of

assessment>>. It is essential for our

demarche to establish a set of limits of the

power of assessment.

Mots-clés: le rôle actif du juge, le pouvoir

discrétionnaire, les normes, les sanctions,

procès équitable

Résumé: Le rôle actif du juge dans le

procès civil roumain est un vast sujet qui

couvre de nombreux aspects. Cette étude

vise à s'adresse à une seule d'entre elles, à

savoir la dimension modale de ce principe.

La recherche de la dimension modale du

principe du rôle actif du juge implique

l'approche du concept du pouvoir

discrétionnaire du juge. L'essence de cette

approche réside précisément dans

l'établissement des limites de ce pouvoir

discrétionnaire.

C


1. PRELIMINARII. NOȚIUNEA.

REGLEMENTAREA.

1.1. PLAN

Prezentul studiu, fără a aborda întreaga

problematică născută în jurul principiului

rolului activ al judecătorului, urmează

următoarea structură: istoricul, noțiunea și

reglementarea rolului activ al judecătorului

(partea I), puterea de apreciere a

judecătorului și aplicații ale limitelor

puterii de apreciere a judecătorului (partea

a II-a), iar, în final, concluzii (partea a III-

a).

1.2. SCURT ISTORIC

Din momentul redactării Codului de

procedură civilă de la 1865 și până la

intrarea în vigoare a Noului Cod de

procedură civilă, concepția legiuitorului

român asupra rolului judecătorului în

procesul civil a evoluat, fiind marcată de

etape diferite. Succesiunea acestor etape

nu a fost întotdeauna, însă, rodul

respectului și al aprofundării unei politici

judiciare unitare. Diversitatea concepțiilor

ce au fost adoptate, pe rând, de către

legiuitor a avut cauze multiple, atât

interne, cât și externe57

.

În doctrina mai veche s-a considerat că

exercitarea funcției judecătorului este

guvernată de principiul neintervenirii.

Dacă în Vechiul Regat, de până la 1900,

tendința dominantă era aceea a procedurii

acuzatoriale, cu excepția judecătorilor de

pace cărora li se recunoștea un rol mai

activ, în Transilvania, dar mai ales în

Bucovina, tendința era diametral opusă, și

anume, aceea a conducerii procesului de

către judecător, cu limitarea libertății, sub

influența Codului austriac de procedură

civilă. Mai menționăm că în Basarabia s-a

57

Pentru detalii privind evoluția rolului

judecătorului în procesul civil, a se vedea C. E.

Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rol

activ și arbitrar, vol. I, Ed. C.H. Beck,

București, 2008, pp. 392-424.

aplicat Codul rusesc de procedură civilă

din 1864 și până în 1928.

Odată cu reforma Codului de

procedură civilă inițiată la 1900 de

ministrul justiției Constantin G. Dissescu,

rolul activ al judecătorului în procesul civil

român s-a extins. Cu toate acestea,

judecătorul de la 1900 nu era îndreptățit să

ridice din oficiu orice mijloc de apărare –

cum ar fi fost dispozițiile privind

prescripția extinctivă sau chestiunea

autorității de lucru judecat – care erau

considerate mai mult în folosul părților

decât în interesul bunei administrări a

justiției.

Ulterior, în anii de debut ai democrației

populare, prin Legea nr. 18/1948 au fost

semnificativ modificate dispozițiile

Codului de procedură civilă, s-a consacrat

expres principiul rolului activ al

judecătorului și a scopului în virtutea

căruia acesta trebuie exercitat, anume,

stăruința în aflarea adevărului, prevenirea

oricărei greșeli în cunoașterea situației de

fapt și de drept și un ajutor activ acordat

părților pentru ocrotirea drepturilor și

intereselor lor legitime.

După 1990, Codul de procedură civilă

a suferit modificări succesive ce au relevat

o perspectivă fluctuantă a legiuitorului

român asupra rolului judecătorului în

procesul civil. Menționăm aici numai

momentul intrării în vigoare a Legii nr.

59/1993 prin care s-a păstrat rolul activ al

instanței de recurs pentru motivele de

casare de ordine publică, s-a restrâns

intervenția judecătorului în cauzele strict

personale și s-a stabilit rolul activ al

tribunalului arbitral, momentul intrării în

vigoare a O.U.G. nr. 138/2000 prin care s-

a reconfirmat rolul activ al judecătorului

într-o formă mai coerentă, impunându-se

un sediu general al materiei, formă ce a

fost ulterior alterată prin Legea nr.

219/2005 pentru aprobarea cu modificări a

O.U.G. nr. 138/2000.

Despre perspectiva asupra rolului

judecătorului în procesul civil consacrată

prin Noul Cod de procedură civilă vom


discuta în secțiunile următoare ale

studiului nostru.

1.3. REGLEMENTAREA

Sediul general al materiei îl constituie

art. 22 C. proc. civ., norma legală ce

instituie principiul rolului activ al

judecătorului.58

Dincolo de acest sediu general al

materiei, astfel cum am anticipat,

legiuitorul a reglementat aplicații

punctuale ale acestui principiu în materii

speciale. Din multitudinea acestor aplicații

pe care legiuitorul le reglementează ne

interesează în mod special una dintre

acestea: excepția de nelegalitate (art. 4 din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ).

1.4. NOȚIUNEA DE ROL ACTIV AL

JUDECĂTORULUI

Noul Cod de procedură civilă nu oferă

o definiție a rolului judecătorului și nici

măcar nu utilizează termenul de “activ”59

.

În schimb, legiuitorul a avut grijă să

stabilească, cu valoare de principiu, dar și

în materii speciale, punctual, anumite

drepturi și obligații ale judecătorului din

care rezultă această poziție în proces, ce îi

este conferită. Spre pildă, neexhaustiv,

amintim dispozițiile art. 22 alin. (3), (4),

(5), art. 78, art. 102, art. 919 alin. (2) C.

58

V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae

(coord.), Noul cod de procedură civilă:

comentat și adnotat, vol. I ed. a 2-a, Ed.

Universul Juridic, București, 2016, p. 92; V.M.

Ciobanu, Tratat teoretic și practic de

procedură civilă,vol. I, Ed. Național,

București, 1997, p. 130. 59

V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, Ed. Național,

București, 1997, p. 132. Autorul remarcă

eroarea în care se aflau cei care au susținut,

imediat după decembrie 1989, că principiul

rolului activ al judecătorului este un principiu

de sorginte comunistă, arătând continuitatea

acestuia în legislația și doctrina română încă

din perioada interbelică, precum și evoluția

legislațiilor occidentale în sensul extinderii

rolului judecătorului.

proc. civ. sau cele ale art. 1247 alin. (3) C.

civ.

Prin urmare, definirea conceptului de

rol activ al judecătorului, concept a cărui

prezență în spiritul legislației în vigoare nu

poate fi tăgăduită, rămâne în sarcina

doctrinei și a jurisprudenței.

În încercarea noastră de a participa la

acest proces de interpretare, plecăm de la

ideea că rolul activ al judecătorului trebuie

înțeles în contextul mai larg al activității

instanței. Activitatea instanței cuprinde,

tradițional, două funcții procesuale, una în

continuarea celeilalte, și anume cercetarea

cauzei și soluționarea ei60

. Observăm, deci,

că punctul culminant al acestei activități

rămâne momentul pronunțării dreptului în

conflictul existent între părți și cu care

instanța a fost sesizată. Dar, până a ajunge

la acel moment, este esențial să se

stabilească rolul său în cadrul dezbaterilor,

care este poziția sa în această etapă a

procesului. Asupra acestei probleme, în

decursul timpului, s-au cristalizat două

tipuri de proceduri61

. Acestea sunt

procedura acuzatorială și procedura

inchizitorială.

Procedura acuzatorială este cea care

lasă dezbaterile la diligența părților ori a

celor care le reprezintă, întrucât procesul

civil este un proces al intereselor

particulare și este firesc să constituie mai

întâi obiect de interes pentru părți și numai

de-abia, după aceea pentru judecător.

Acesta rămâne neutru, este un arbitru în

conflictul dintre părți, care stă pasiv până

ce părțile îi vor prezenta elementele

necesare formării convingerii sale, când va

alege teza uneia dintre părți.62

Procedura inchizitorială este cea care

oferă judecătorului rolul de a conduce

dezbaterile, în vederea descoperirii

adevărului. Dezbaterile nu sunt lăsate la

discreția părților, nu depind de stângăciile

sau chiar vicleniile părților, ci sunt dirijate

de judecător. Dacă în procedura

60

V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 306. 61

V.M. Ciobanu, Tratat, vol. I, p. 130. 62

V.M. Ciobanu, Tratat,vol. I, p. 130.


acuzatorială persoana centrală este partea

ori avocatul ei, care alege singur terenul

luptei și armele cu care se duce aceasta la

luptă, în cea inchizitorială persoana

centrală este judecătorul care, nu numai că

soluționează litigiul, ci, în prealabil, va

construi, prin intervenția sa în dezbateri, și

raționamentul pe care își va fundamenta

soluția. Acest sistem s-a inspirat din ideea

că justiția este un serviciu public, al cărui

rol este nu numai de a stinge un conflict

între particulari, ci și restabilirea legalității,

a ordinii de drept din societate. El este

apreciat și ca un mijloc de egalizare a

șanselor părților, deoarece face să dispară

aleatoriul alegerii avocatului de către

parte, prin intervenția judecătorului.63

Mai este important să menționăm că, în

trecut, în special în secolele anterioare,

judecătorului i se conferea un rol pasiv.

Doar legislațiile moderne au instituit în

sarcina judecătorului obligații de natură a-i

conferi un rol activ.64

Fundamentală pentru înțelegerea

noțiunii de rol activ al judecătorului este,

deci, înțelegerea faptului că rolul

judecătorului în procesul civil a fost

conceput de-a lungul istoriei în variate

moduri, conturându-se astfel două mari

ideologii asupra rolului acestuia, în jurul

celor două sisteme procedurale prezentate

succint 65

. Problema superiorității unuia

dintre cele două sisteme procedurale față

de celălalt constituie o aporie și, mai mult,

prezintă riscul unei soluții extreme. De

aceea, evoluția istorică a rolului

judecătorului, sintetizată în cele două

63

V.M. Ciobanu, Tratat,vol. I, pp. 130-131. 64

I. Leș, Tratat de drept procesual civil, ed. a

5-a, rev., Ed. C.H. Beck, București, 2010, p.

48. 65

Pentru o abordare mai largă asupra

diferitelor roluri ce i-au fost conferite

judecătorului în cadrul procesului, a se vedea

C. Guarnieri, P. Pederzoli, The Power of

Judges.A Comparative Study of Courts and

Democracy, Oxford Socio-Legal Studies,

European Secretariat for Scientific

Publications, Oxford University Press, 2003,

pp. 68-77.

sisteme procedurale, nu își regăsește

principalul merit în a ne oferi o soluție sau

alta, ci în a releva că în “spatele”

procesului civil coexistă un interes privat,

al părților, legat, în primul rând, de

obiectul procesului, iar, în subsidiar, de

modul de desfășurare al acestuia și un

interes public, al statului, legat, în

principiu, de buna desfășurare a

procesului. Prin urmare, justiția civilă

trebuie să dea satisfacție celor două

categorii de interes (privat și public), altfel

nu s-ar justifica. Dar, sunt aceste interese,

privat și public, într-un conflict?

În termeni clari și conciși, prof. E.

Herovanu aprecia că: “judecătorul va

trebui să acorde prioritatea unuia din cele

două interese rivale, - celui general și

public sau celui privat – sacrificând pe

celălalt. Dar, ori decâte ori o dispoziție

expresă a legei, sau un alt motiv de egală

valoare, nu-i ridică în mod hotărât și precis

libertatea de apreciere și de alegere, el va

trebui să deie prioritate interesului privat,

care formează realitatea imediată, concretă

și prin urmare demnă de solicitudinea sa,

iar nu interesului public, care în substanță,

rămâne o entitate ideală, o abstracțiune, și

care în orice caz înglobează în sine și

interesul privat”66

.

Concretizarea raportului dintre cele

două categorii de interese se poate realiza

printr-o serie de măsuri luate de legiuitor.

Una dintre multiplele posibilități este

instituirea anumitor facultăți și obligații în

puterea, respectiv în sarcina judecătorului.

Reflexul doctrinei față de aceste realități

ale dreptului pozitiv s-a materializat, în

special, în evidențierea acestor facultăți și

obligații ale judecătorului, accetuându-se,

în principal, momentele în care ele pot fi

exercitate, respectiv îndeplinite și

conținutul acestora.

În opinia noastră, o dimensiune a

acestor facultăți și obligații conferite

66

E. Herovanu, Principiile procedurii

judiciare, vol. 2, Institutul de Arte Grafice

“Lupta” N. Stroilă, București, 1932, p. 34.


judecătorului prin lege, care nu a fost în

egală măsură abordată de doctrină, dar

care prezintă un interes de aceeași valoare,

o constituie dimensiunea modală a acestor

facultăți și obligații. Mai concret, ne

referim la limitele puterii de apreciere,

respectiv standardul de care este ținut

judecătorul în exercitarea, respectiv în

îndeplinirea acestor facultăți și obligații.

Această dimensiune constituie principalul

obiect al studiului de față.

Prin urmare, rolul activ al

judecătorului reprezintă un instrument prin

care legiuitorul a încercat, pe de o parte, să

asigure respectarea interesului public legat

de buna desfășurare a procesul civil, iar, pe

de altă parte, să echilibreze, prin

intermediul facultăților și obligațiilor

judecătorului, interesele publice și private

legate de proces.

Dincolo de aceste scopuri urmărite de

legiuitor, rolul activ al judecătorului este

un principiu al dreptului procesual civil ce

presupune partajarea unor prerogative

asupra sorții procesului civil între părți și

judecător.

Pe acest fond abstract se grefează o

multitudine de probleme practice.

Facultățile și obligațiile conferite

judecătorului în virtutea rolului său activ

vor fi exercitate, respectiv îndeplinite, prin

acte procedurale. Or, sancțiunile

procedurale își găsesc aplicabilitatea

asupra tuturor actelor de procedură, atât

asupra celor care țin de resortul instanței,

cât și asupra celor care aparțin părților sau

altor participanți la proces67

.Tocmai aici

își găsește temeiul practic interogarea

asupra conținutului și limitelor acestor

facultăți și obligații.

67

P. Pop, Sancțiuni procedurale în procesul

civil, Ed. Universul Juridic, 2016, p. 22.

2. PUTEREA DE APRECIERE A

JUDECĂTORULUI. STANDARDUL

OBLIGAȚIILOR JUDECĂTORULUI

2.1. PRELIMINARII

Puterea de apreciere, respectiv

standardul obligațiilor judecătorului sunt

indisolubil legate de facultățile și

obligațiile pe care legiuitorul le-a instituit

în puterea, respectiv în sarcina

judecătorului. În drept, întotdeauna când se

pune problema interpretării și, într-un

final, a aplicării unor dispoziții legale care

instituie facultăți ori obligații trebuie să se

răspundă și la întrebarea: Cum vor trebui

exercitate, respectiv, îndeplinite acestea?.

Astfel, subiectul de drept, în cazul nostru,

judecătorul, fiind pus în situația de a da

viață textului legal se va întreba care

conduită este necesară și suficientă pentru

a respecta exigențele ce i se pretind prin

respectivele dispoziții. La această întrebare

se poate răspunde numai prin intermediul

noțiunilor de putere de apreciere, în cazul

facultăților pe care legea i le conferă

judecătorului, respectiv de standard, în

cazul obligațiilor instituite de lege în

sarcina judecătorului. Prin intermediul

acestor două construcții ale tehnicii

juridice vor fi delimitate conduitele care

îndeplinesc exigențele cerute de lege, de

acelea care nu îndeplinesc aceste exigențe.

2.2. PUTEREA DE APRECIERE A

JUDECĂTORULUI

După cum s-a mai arătat cu referire la

o tematică diferită, dar, după considerația

noastră, din aceleași rațiuni, în legătură cu

determinarea limitelor puterii de apreciere:

“Pe de o parte, se poate vorbi de un interes

teoretic: caracterizarea administrației în

raporturile sale cu regula de drept și

degajarea astfel a unei noțiuni privind

administrația, netă, dar mai ales bine

delimitată de cea a justiției. Pe de altă

parte, există incontestabil interesul practic

privind controlul exercițiului puterii


discreționare de către judecătorul

administrativ, posibil doar în anumite

situații [...]”68

. Deși textul anterior citat se

referă la noțiunea de putere de apreciere în

legătură cu administrația publică și, mai

ales, autorul ține să precizeze că un astfel

de raționament nu poate fi realizat în

legătură cu activitatea judecătorului, vom

arăta în continuare cum credem noi că

aceleași idei pot fi transpuse în cazul

activității de judecată.

Interesul teoretic pentru determinarea

limitelor puterii de apreciere a

judecătorului constă în stabilirea

raporturilor sale cu regula de drept și

delimitarea sferei activității sale în cadrul

procesului. Interesul practic al aceleiași

probleme îl constituie stabilirea sferei

activității judecătorului de control judiciar

asupra activității de judecată a

judecătorului ce a dat hotărârea controlată.

Ne referim la controlul pe care judecătorul

de apel, de exemplu, îl efectuează asupra

modului în care judecătorul de primă

instanță a ales să își exercite acele facultăți

conferite de lege în cadrul procesului, care

îi conferă acestuia o putere de apreciere.

Cele expuse până acum nu sunt lipsite

de un suport în dreptul pozitiv. Sediul

general al tematicii avansate anterior îl

constituie dispozițiile art. 22 alin. (2) și (7)

C. proc. civ. În acest stadiu al demersului

nostru vom realiza o succintă analiză a

acestor texte pentru a determina obiectul

de reglementare a acestora și raportul

dintre ele. Ulterior, vom reveni asupra

acestora pentru a putea înainta în sensurile

mai profunde ale acestora.

În acest sens, observăm că ambele

alineate amintite ale art. 22 C. proc. civ.

fac referire la mijloacele legale pe care

judecătorul le poate utiliza în activitatea sa

în cadrul procesului. Dispozițiile art. 22

alin. (2) se referă la toate aceste mijloace,

în timp ce, dispozițiile art. 22 alin. (7) se

referă numai la acele mijloace legale pe

care judecătorul le poate utiliza și care, în

68

D. Apostol Tofan, Puterea discreționară și

excesul de putere al autorităților publice, Ed.

ALL BECK, București, 1999, pp. 16-17.

plus, îi conferă acestuia posibilitatea de

apreciere. Chiar dacă din acest punct de

vedere se pare că ne-am afla în fața unor

prevederi legale care stabilesc un regim

general al mijloacelor legale aflate la

îndemâna judecătorului și un regim special

al anumitor asemenea mijloace, observăm

că această concluzie ar fi contrazisă de

textele legale aduse în discuție. Este

adevărat că, după criteriul sferei

mijloacelor legale la care se referă cele

două alineate ale art. 22, ne aflăm în fața

unui raport de incluziune a mulțimii

situațiilor reglementate de art. 22 alin. (7)

în cea a mulțimii situațiilor reglementate

de art. 22 alin. (2). Însă, cu aceeași

fermitate trebuie să menționăm că aceleași

texte legale reglementează aspecte diferite

legate de mijloacele legale pe care le poate

utiliza judecătorul în cadrul procesului

civil. Pe de o parte, prevederile art. 22 alin.

(2) stabilesc scopul către care va fi

orientată utilizarea oricărui mijloc legal de

către judecător, anume prevenirea oricărei

greşeli privind aflarea adevărului în cauză,

pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea

corectă a legii, în scopul pronunţării unei

hotărâri temeinice şi legale, iar, pe de altă

parte, prevederile art. 22 alin. (7) stabilesc

o serie de limite ale puterii de apreciere a

judecătorului în utilizarea acelor mijloace

legale care îi conferă o astfel de putere.

Dispozițiile art. 22 alin. (7) C. proc.

civ. dispun că “Ori de câte ori legea îi

rezervă judecătorului puterea de apreciere

[...] judecătorul va ține seama, între altele,

de principiile generale ale dreptului, de

cerințele echității și de buna-credință”.

Prin urmare, legiuitorul nu a scăpat din

vedere situațiile în care judecătorului îi

este conferită o putere de apreciere,

delimitând limitele acestei puteri. Este

adevărat, exprimarea legiuitorului este

extrem de largă și, mai mult, “trasarea”

unor limite clare ale puterii de apreciere pe

baza unei astfel de exprimări este

anevoioasă, dacă nu, chiar imposibilă.

Totuși, atitudinea unui interpret trebuie să

fie în sensul identificării efectelor pe care


le produce o astfel de reglementare. Înainte

de a proceda la demersul interpretării

noastre vom aduce în discuție anumite

considerente pe care le-au făcut câțiva

autori pe marginea problemei pe care o

abordăm.

Într-o monografie ce abordează

comparativ problema competenței

instanțelor judecătorești, în dreptul

procesual civil român și german, autorul,

referindu-se categoriile de norme de drept

procesual civil, dezvoltă următoarele

considerente. Abordând sfera normelor de

drept procesual civil de ordine privată,

autorul face o mențiune specială cu privire

la anumite norme care instituie o facultate

de acțiune pentru instanța judecătorească.

Acesta susține că în măsura în care

instanței i s-ar recunoaște, în mod

excepțional, o facultate de apreciere foarte

largă, sustrasă în mare măsură (nu în

totalitate) controlului judiciar (precum în

cazul disjungerii ori al conexării), în cazul

instanței nu se poate vorbi niciodată de o

simplă facultate de acțiune, care ar putea fi

exercitată în orice fel. Același autor revine

ulterior, accentuând că instanța trebuie,

așadar, să-și exercite aceste facultăți într-o

manieră diligentă, prin care să asigure

buna administrare a justiției și îndeplinirea

obligațiilor ce-i incumbă, apreciind

întotdeauna motivat și în concordanță cu

dispozițiile legale aplicabile – de drept

procesual și de drept substanțial – dacă

luarea unei anumite măsuri se impune sau

nu. În final, se precizează că, chiar dacă

exercitarea defectuoasă a multora dintre

aceste obligații nu poate conduce, în sine,

la desființarea hotărârii în căile de atac, ea

poate conduce, mediat, spre încălcarea

unei norme imperative.69

În doctrina consacrată studiului

normelor de drept procesual civil se fac

importante precizări pentru problematica

69

Ghe. – L. Zidaru, Competența instanțelor

judecătorești în dreptul procesual civil român

și german, Ed. Universul Juridic, București,

2015, pp. 103-104.

pe care o abordăm70

. Astfel, autorul

abordează inter alia problema calificării

normelor de procedură în raport cu

noțiunea de ordine publică. Luând în

discuție clasificarea normelor de procedură

în norme imperative și norme dispozitive

(clasificare diferită de clasificarea

normelor de procedură în norme de ordine

publică și norme de ordine privată – n.n.

Ș.– M. S.) se arată că, în situațiile în care

este dificil de făcut distincția între norme

imperative și norme dispozitive, atunci

când, din textul legal, nu rezultă expres

acest caracter, o soluție ar putea fi luarea

în considerare a unor generalizări. Astfel,

s-a încercat ca această distincție să fie

făcută de către judecător prin raportare la

noțiunea de ordine publică, noțiune care

transpune proeminența intereselor sociale

asupra voințelor individuale. Fiind o

noțiune suplă și interpretabilă, ordinea

publică ar putea fi definită prin raportare la

anumite aspecte cu care aceasta

interacționează. Dintre cele enumerate de

autor amintim doar unul dintre aceste

aspecte, relevant pentru demersul nostru.

Se susține că noțiunea de ordine publică

aduce anumite limitări principiului

neutralității judecătorului (principiu care

nu are corespondent în legislația română,

locul acestuia fiind ocupat de principiul

rolului activ al judecătorului – n.n. Ș.– M.

S.). Desigur, în acest context, ordinea

publică, în procesul civil, este strâns legată

de ideea de serviciu public. În egală

măsură se arată că mijloacele de ordine

publică pot fi invocate și din oficiu de

către judecător71

.

Problema limitelor puterii de apreciere

a judecătorului în cazurile în care

legiuitorul i-a conferit acestuia o facultate

a cărei exercitare este susceptibilă de

apreciere trebuie rezolvată prin raportare la

o serie de coordonate precise, care să

dezvăluie regimul juridic al acestora.

70

Cl. C. Dinu, Normele de procedură civilă,

Ed. Universul Juridic, București, 2009, pp.

103-105. 71

Ibidem.


Dintre acestea, în prezentul studiu ne vom

referi la următoarele: 1) natura juridică a

normei care conferă judecătorului

facultatea a cărei exercitare este

susceptibilă de aprecierea judecătorului, 2)

identificarea și stabilirea conținutului unei

asemenea facultăți a judecătorului, 3)

modul în care judecătorul poate să își

exercite o asemenea facultate.

De coordonata naturii juridice a normei

juridice care conferă judecătorului o

anumită facultate a cărei exercitare este

susceptibilă de aprecierea acestuia este

legat regimul sancționator în cazul

nesocotirii normei respective.

De coordonata identificării și stabilirii

conținutului unei asemenea facultăți a

judecătorului este legat răspunsul la o altă

importantă întrebare – care este puterea

judecătorului asupra soartei procesului?

Evident, răspunsul la această întrebare are

principalul merit de a delimita puterea

judecătorului asupra soartei procesului de

puterea părților sau a altor participanți

asupra acestuia.

În fine, de coordonata modului în care

judecătorul poate să își exercite o

asemenea facultate este legată problema

care a fost, probabil, cel mai puțin

abordată de către doctrină, dar și de către

jurisprundență. Aceasta include

identificarea momentelor în care

judecătorul trebuie să acționeze în temeiul

facultății sale și intensitatea cu care acesta

trebuie să o exercite.

Cu privire la natura juridică a normei

care conferă judecătorului facultatea de a

acționa după aprecierea sa, susținem că

aceasta nu poate fi decât o normă de

ordine publică. Argumentele pe care le

aducem în sprijinul acestei teze sunt

următoarele: 1) facultățile conferite

judecătorului de lege sunt expresii

punctuale ale principiului rolului activ al

judecătorului, care este, la rândul său, o

expresie a ideii de justiție ca serviciu

public, 2) normele de ordine privată au

fost definite în doctrină ca fiind norme

care urmăresc ocrotirea unui interes

individual72

, or nu putem înțelege cum o

facultate conferită de lege judecătorului ar

putea să se supună conținutului acestei

definiții, întrucât judecătorul nu acționează

niciodată pentru sine în procesul civil, iar

atunci când acționează în ajutorarea unei

părți, nu o face niciodată în interesul

acesteia, ci în interesul unei bune

administrări a justiției. Aceste considerații

sunt determinante pentru regimul

sancționator ce va fi aplicat în cazul

nerespectării normelor ce conferă

judecătorului facultăți susceptibile de

aprecierea acestuia în exercitarea lor. Vom

reveni la acest subiect în finalul studiului

nostru.

Cu privire la identificarea și stabilirea

facultății a cărei exercitare este

susceptibilă de aprecierea judecătorului,

observăm că acest subiect a fost intens

analizat în doctrină73

. Nu intenționăm, în

cadrul prezentului demers, să reluăm

considerentele ce au fost dezvoltate în

jurul acestei teme.

În fine, cu privire la modul în care

judecătorul poate să-și exercite o facultate

conferită de lege ce presupune și puterea

sa de apreciere, începem prin a arăta că

această problema este cea care a fost cel

mai puțin abordată de doctrină. Această

realitate trebuie schimbată, întrucât credem

că modul în care judecătorii aleg să-și

exercite facultățile conferite de lege ridică

cele mai acute probleme practice și, mai

mult, modul de exercitare a acestor

facultăți este, de fapt, fundamentul

funcționării justiției civile române. Într-un

final, părțile unui proces, eventual, prin

72

G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ed. a

4-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 7. 73

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual

civil. Teoria general. Judecata în primă instanță.

Hotărârea., ed. a II-a, Ed. Didactică și Pedagogică,

București, 1983, pp. 122- 124; V. M. Ciobanu,

Tratat vol. I, Ed. Național, București, 1997, p. 360;

G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, pp. 21-

27.


avocații acestora, nu vor fi afectate, de cele

mai multe ori, de judecători care își arogă

puteri pe care legea nu li le-a conferit, iar

dacă aceasta se va întâmpla, câștigarea

unei căi de atac nu ar ridica mari

probleme, aceasta din cauza caracterului

grosier al încălcării legii procesuale civile.

Dar, în cazul exercitării defectuoase a

facultăților conferite de lege ca urmare a

diligenței insuficiente depuse de către

judecător, dat fiind stadiul actual al

doctrinei și jurisprudenței, încălcarea legii

procesuale va fi mult mai greu de

argumentat, întrucât standardele de

exercitare a acestor facultăți sunt precar

definite. Prin urmare, în aceste situații, nici

câștigarea căii de atac nu va mai fi o

variantă sigură, iar rezultatul va fi

indezirabilul sentiment de injustiție al

părții, care este obligată ca, pe lângă

eventualul drept ce nu i s-a recunoscut, să

suporte și neajunsurile sistemului judiciar.

O posibilă soluție a acestei probleme

credem că ar putea fi dată de interpretarea

dispozițiilor art. 22 alin. (7) C. proc. civ. în

sensul că acestea ar consacra limitele

puterii de apreciere a judecătorului în

exercitarea facultăților sale legale

susceptibile de apreciere în exercitarea lor.

Concret, exprimarea legiuitorului în sensul

că ori de câte ori legea îi rezervă

judecătorului puterea de apreciere, acesta

va ţine seama, între altele, de principiile

generale ale dreptului, de cerinţele echităţii

şi de buna-credinţă, conduc la ideea că

aprecierea judecătorului cu privire la

modul în care își va exercita facultățile

este limitată de ordinea publică. Ordinea

publică în această materie se concretizează

în principiile generale ale dreptului, în

cerințele echității și în buna-credință.

Evident că aceste limite pot fi considerate

prea largi pentru interesul atât de

important pe care sunt chemate să îl

protejeze. Dar noi credem că tocmai

suplețea legiuitorului este cea care

dezvăluie intențiile sale profunde. Aceste

intenții ar consta, în opinia noastră, în

consacrarea unei clauze de salvgardare

prin reglementarea acestor limite. Astfel,

legiuitorul a dorit să se asigure că

facultățile pe care acesta le-a prevăzut în

puterea judecătorului nu vor fi niciodată

exercitate astfel încât efectul lor asupra

proceselor civile să răstoarne spiritul

reglementării procesuale civile. Prin aceste

limite, legiuitorul a consacrat esența ce

trebuie să se regăsească în fiecare proces

civil în parte și care nu poate fi îndepărtată

prin aprecierea unui judecător sau altul,

oricare ar fi motivul. Fără a dezvolta aici

conținutul acestor limite, date fiind

dimensiunile reduse ale prezentului studiu,

ne mărginim la a expune condițiile

nerespectării acestor limite și efectele

nerespectării lor.

Limitele impuse de ordinea publică la

care ne-am referit constituie limitele în

care judecătorul poate să aprecieze modul

în care își va exercita facultățile sale

legale. Adică, pe lângă limitarea impusă de

numărul acestor facultăți și de conținutul

lor dedus prin interpretarea normelor,

apare o nouă limitare a activității

judecătorului descrisă de limitele de ordine

publică a modului în care aceste facultăți

pot fi exercitate. Practic, aceste din urmă

limite răspund la întrebarea “Cum?” când

se iau în discuție anumite facultăți ale

judecătorului conferite de lege. Astfel, nu

va putea fi acceptată exercitarea unei

facultăți de către judecător, exercitare care

formal s-ar supune conținutului facultății

sale, dar care excede, în realitate,

cerințelor principiilor generale ale

dreptului, ale echității ori ale bunei-

credințe.

După cum am arătat, aceste limite sunt

consacrate prin norme de procedură de

ordine publică. Dar ce condiții trebuie

îndeplinite pentru a putea respecta ordinea

publică pe care ele o constituie în această

materie? Credem că răspunsul nu poate fi

regăsit decât tot în dispozițiile art. 22 alin.

(7) teza finală C. proc. civ. Nerespectarea

oricăreia dintre cerințele principiilor

generale ale dreptului, ale echității ori ale


bunei-credințe va conduce la încălcarea

limitelor puterii de apreciere a

judecătorului.

În legătură cu sancțiunea ce va

interveni în cazul nerespectării condițiilor

anterior enumerate, trebuie luate în

considerare două situații: 1) situația în care

judecătorul alege să-și exercite facultatea

conferită de lege, dar o exercită cu

nerespectarea limitelor puterii sale de

apreciere, 2) situația în care judecătorul

alege să nu-și exercite facultatea conferită

de lege, dar această abstențiune este

contrară limitelor puterii sale de apreciere.

În prima dintre situații, actul de

procedură îndeplinit de judecător prin

exercitarea facultății sale, cu nerespectarea

limitelor puterii sale de apreciere, va fi nul

absolut. Nulitatea într-o astfel de situație

este o nulitate virtuală, consacrată prin

dispozițiile art. 22 alin. (7) C. proc. civ.,

extrinsecă și necondiționată de vătămare,

consacrată prin dispozițiile art. 176 pct. 6.

Evident, nulitatea proprie respectivului act

de procedură poate atrage nulitatea

derivată a altor acte de procedură, după

caz.

În cea de-a doua dintre situații, nu mai

există un act de procedură prin care să se fi

încălcat ordinea publică. Prin urmare, lipsa

acțiunii judecătorului va putea fi

sancționată numai în măsura în care

abstențiunea sa, nepermisă de exigențele

rolului activ pe care trebuia sa-l manifeste,

atrage, mediat, nulitatea altor acte de

procedură, eventual, chiar a hotărârii

finale, prin nesocotirea prin aceste acte a

condițiilor impuse de dispozițiile art. 22

alin. (7) C. proc. civ. Concret, o

abstențiune nepermisă în raport cu

exigențele prevederilor legale anterior

invocate va crea un vid în desfășurarea

activității judecătorului, care este

susceptibil de a nu mai putea fi acoperit

prin acte ulterioare, viciindu-le în raport

principiile generale ale dreptului, cu

echitatea ori cu buna-credință.

2.3. APLICAȚII ALE LIMITELOR

PUTERII DE APRECIERE A

JUDECĂTORULUI

În continuare, pentru claritate și pentru

a arăta efectele ce le-am preconizat prin

prezentarea teoretică anterioară, vom

aplica considerentele noastre unor aplicații

punctuale ale principiului rolului activ al

judecătorului. Din multitudinea de

posibilități pe care ne-o oferă legislația am

selectat o aplicație a principiului în cauză,

care a provocat controverse în doctrină,

dar și în practica instanțelor naționale,

anume excepția de nelegalitate.

Excepția de nelegalitate reprezintă o

apărare pe care o parte într-un proces o

ridică împotriva unui act administrativ pe

care îl consideră a fi ilegal, act ce are

incidență în cauza respectivă74

. Mai

adăugăm că art. 4 din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ se referă

numai la actele administrative cu caracter

individual. Textul legal amintit prevede în

alineatul (1) teza finală că excepția de

nelegalitate poate fi cercetată oricând în

cadrul unui proces, din oficiu sau la

cererea părților. Prin urmare, în lumina

considerentelor dezvoltate în secțiunile

anterioare ale prezentului studiu putem

califica dispoziția acestor texte legale ca

fiind o situație în care legea îi conferă

judecătorului facultatea de a ridica

excepția de nelegalitate, rămânând la

aprecierea sa daca o va face sau nu.

Date fiind dispozițiile art. 4 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 554/2004, în doctrină,

dar și în practică au apărut controverse

legate de modul în care se vor aplica

aceste texte legale dintre care selectăm

numai una pe care o vom aborda.75

S-a

74

A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ,

vol. II, ed. a-4-a, Ed. ALL BECK, București,

2005, p. 677. 75

Pentru o dezvoltare a acestor controverse

indicăm prelegerea susținută de Prof. univ. dr.

Traian Briciu în cadrul Conferinței privind

aspecte de practică neunitară intervenite de la


ridicat întrebarea dacă excepția de

nelegalitate ar putea fi invocată direct în

față instanței de recurs? Izvorul acestei

interogații se regăsește în dispozițiile art. 4

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care

prevăd că excepția de nelegalitate poate fi

cercetată oricând în cadrul unui proces.

Această sintagmă a fost interpretată ca

având o dublă semnificație, pe de o parte,

că excepția de nelegalitate este

imprescriptibilă și, pe de altă parte, că

excepția poate fi invocată în orice stadiu al

litigiului, atât în fond, cât și în căile de

atac.76

Față de aceste aspecte, în prelegerea

susținută de Prof. univ. dr. Traian Briciu în

cadrul Conferinței privind aspect de

practică neunitară intervenite de la intrarea

în vigoare a Noului Cod civil și a Noului

Cod de procedură civilă din 23-24

februarie 2015 organizată în cadrul I.N.M.

s-a pus problema identificării unor situații

în care ar putea să se ajungă la invocarea

excepției de nelegalitate direct în fața

instanței de recurs. Identificarea unor

astfel de situații devine anevoioasă în

condițiile în care, în temeiul art. 488 alin.

(2) C. proc. civ., motivele de recurs nu pot

fi primate decât dacă ele nu au putut fi

invocate pe calea apelului sau în cursul

judecării apelului ori, deși au fost invocate

în termen, au fost respinse sau instanța a

omis să se pronunțe asupra lor. Mai mult,

dificultatea derivă și din pricina neclarității

încadrării excepției de nelegalite într-unul

dintre motivele enumerate de art. 488 alin.

(1) C. proc. civ.

intrarea în vigoare a Noului Cod civil și a

Noului Cod de procedură civilă din 23-24

februarie 2015 organizată în cadrul I.N.M.,

începând cu minutul 71 al înregistrării

audiovizuale disponibilă la adresa URL -

https://www.youtube.com/watch?v=_wGx6mc

GnyE&t=3363s (Consultată la data de 10

februarie 2018). 76

G. Bogasiu, Legea contenciosului

administrativ: comentată și adnotată, ed.

a 3-a, Ed. Universul Juridic, București,

2015, p. 174.

În opinia noastră, menționând că ideea

a mai fost propusă în cadrul prelegerii

anterior amintite de către audiență, dar fără

vreo motivare, invocarea direct în fața

instanței de recurs a excepției de

nelegalitate este posibilă în următoarele

condiții. Dat fiind că puterea de apreciere a

judecătorului în legătură cu ridicarea

excepției de nelegalitate este limitată astfel

cum am văzut în secțiunea anterioară, în

cazul neridicării excepției de către instanță

cu încălcarea cerințelor echității, de

exemplu, partea interesată ar putea să

invoce motivul prevăzut de dispozițiile art.

488 alin. (1) pct. 5 pentru a critica modul

defectuos în care judecătorul care a dat

hotărârea controlată și-a exercitat

facultatea sa de a ridica excepția. Evident,

sub rezerva respectării dispozițiilor art.

488 alin. (2) C. proc. civ.

3. CONCLUZII

În finalul acestui scurt studiu asupra

principului rolului activ al judecătorului în

procesul civil, dorim să sintetizăm

concluziile ce se desprind din

considerentele anterior dezvoltate.

Concluzia principală a demersului

nostru este că principiul rolului activ al

judecătorului prezintă, în mod indubitabil,

o dimensiune modală, care reglementează

conduita judecătorului în procesul civil

surprinzând cum trebuie exercitate,

respectiv, îndeplinite facultățile și

obligațiile instituite de lege în puterea,

respectiv în sarcina judecătorului.

Pe lângă concluzia principală, cu o mai

mare relevanță practică, am desprins ideea

că nesocotirea acestei dimensiuni modale a

principiului rolului activ al judecătorului

este, uneori, susceptibilă de a fi controlată

în căile de atac. Această afirmație

presupune că există, pe de o parte, o sferă

înăuntrul căreia acțiunile judecătorului,

întemeiate pe facultățile sale sunt

susceptibile de a fi controlate de instanța

https://www.youtube.com/watch?v=_wGx6mcGnyE&t=3363s

https://www.youtube.com/watch?v=_wGx6mcGnyE&t=3363s


învestită cu controlul judiciar, iar, pe de

altă parte există, simultan, o altă sferă

înăuntrul căreia un astfel de control nu este

posibil. Totuși, în cazul acestor situații din

urmă, ne raliem doctrinei pe care am citat-

o anterior, în sensul că anumite conduite

din această sferă sunt susceptibile să atragă

controlul judiciar în mod mediat.

În ultimul rând, menționăm că, în

opinia noastră, studiul dimensiunii modale

a principiului rolului activ al judecătorului

poate crea premisele unei justiții civile mai

predictibile și care să răspundă mai exact

exigențelor de calitate ale legii, dar și ale

justițiabililor.


pozabilitatea clauzei de

inalienabilitate în materia

bunurilor imobile

Cristian CEALERA, Locul II


Anul II, grupa 205

Rezumat

Clauza de inalienabilitate este limita

convențională ce permite dispunătorului să impună, pentru un anumit termen și având

drept fundament un interes serios și legitim, îngrădirea posibilității de a

dispune de bunul ce reprezintă obiectul acesteia. În Codul civil român actual

clauza este reglementată de articolele 626-

629. Prezenta lucrare analizează opozabilitatea clauzei, efectivitatea

acesteia interferând cu necesitatea realizării formalităților de publicitate. De

aceea, se va observa relația de complementaritate dintre validitatea și

opozabilitatea clauzei, cele două noțiuni putând fi văzute drept elemente ce asigură

deplina sa eficacitate.

Cuvinte cheie: clauza de inalienabilitate, opozabilitate, relativitatea efectelor actelor juridice, notarea, cartea funciară, bunuri imobile.

Abstract

The inalienability provision represents the

voluntary limit that allows the individual who has the disposition of a good to

establish, for a certain period of time and

on the basis of a serious and legitimate interest, the restriction of the possibility to

dispose of it. In the current Romanian Civil Code the clause is governed by

Articles 626-629. This paper analyses the opposability of the clause, its effectiveness

interfering with the necessity to realize the required notations in the Land Registry.

Therefore, the relationship of

complementarity between the validity and the opposability of the clause will be

observed, the two notions being seen as elements that ensure its full effectiveness.

Key words: inalienability provision,

opposability, the relativity of the effects of

legal acts, notation, Land Registry,

immobile goods.

L’opposabilité de la clause d’inalienabilité

Resumé

La clause d'inalienabilité est la limite

conventionnelle qui permet à celui qui en dispose d'imposer, pour une certaine

période et ayant comme fondement un intérêt sérieux et légitime, la limitation de

la possibilité de disposer du bien qui représente son objet. La clause est

réglementée dans le Code civil roumain actuel aux articles 629-629. La présente

O


œuvre analyse l'opposabilité de la clause,

son effectivité en interférant avec réalisation des formalités de publicité

prévus par la Livre foncière. C'est pour cela que sera observée la relation de

complémentarité entre la validité et l'opposabilité de la clause, les deux notions

pouvant être vues telles des éléments qui assurent une efficacité accrue.

Mots clés: clause d’inalienabilité, opposabilité, la relativité des effets des actes juridiques, notation, Livre foncière, immeuble.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Clauza de inalienabilitate este limita convențională ce permite dispunătorului să forjeze, în mod temporar, conținutul juridic al dreptului real principal transmis tot pe baza voinței legiuitorului, care nu mai este dedusă doar din jocul principiului libertății de voință și al principiului libertății de circulație a bunurilor, fiind expres prevăzută în actualul Cod civil (C.civ.)

77. Totodată,

clauza de inalienabilitate determină o indisponibilizare cu caracter real (propter rem), aflându-se într-o strânsă legătură cu bunul, și, în subsidiar, cu persoana care consimte la instituirea ei.

Relativitatea actelor juridice produce efecte pe mai multe planuri. În primul rând, se vorbeşte despre efectele inter partes ale acestora. Cu toate acestea, actul juridic, pentru a produce efectele depline scontate de părţi, trebuie să fie adus şi la cunoştinţa terţilor, realizându-se astfel opozabilitatea acestuia, şi pe cale de consecinţă, deplina eficienţă juridică. Opozabilitatea clauzei de inalienabilitate poate fi percepută drept o parte a opozabilităţii actelor juridice.

77

V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale

principale, Ed. a III-a C.H. Beck, 2017, p.108.

Principiul relativității efectelor actului juridic civil reprezintă regula de drept potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai față de autorul sau, după caz, față de autorii lui, fără a putea să profite ori să dăuneze terțelor persoane – “rest inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest”

78. Totodată, actul

juridic reprezintă o realitate socială. Aşadar, va implica schimbări pe plan juridic, însă ceea ce prefigurează în definitiv părțile este ca respectivele schimbări să se reflecte în plan material. Astfel, deși actul juridic nu poate determina, sine die, drepturi și obligații pentru un terț, situaţia juridică creată în baza acestuia trebuie să fie respectată de către terţi ca realitate juridică.

În concret, opozabilitatea actului

juridic faţă de terţi poate fi calificată drept

aptitudinea părții de a invoca acel act

juridic împotriva terțului care ar ridica

pretenții în legătură cu un drept subiectiv

dobândit de parte prin actul juridic

respectiv, iar prin inopozabilitatea actului

juridic faţă de terţi se înțelege

imposibilitatea formulării unei astfel de

pretenții. Opozabilitatea față de terţi a unui

act juridic este condiționată, de regulă, de

îndeplinirea anumitor formalităţi de

publicitate79

.

Această afirmație implică posibilitatea de a explica caracterul propter rem al

clauzei de inalienabilitate, care, spre deosebire de obligaţia civilă propriu-zisă,

care este opozabilă doar debitorului inițial şi succesorilor universali sau cu titlu

universal ai acestuia, subliniază faptul că

odată instituită, clauza de inalienabilitate va fi opozabilă atât debitorului inițial, cât

și dobânditorilor ulteriori și succesivi ai bunului în legătură cu care s-a născut

78

G. Boroi, Curs de Drept Civil. Partea generala, Ed. a II-a Hamangiu 2012, p. 221.

79

Idem, p. 222 .


obligația80

. O caracteristică determinantă a

clauzei este tocmai faptul că aceasta implică existența unui drept potestativ

pentru înstrăinător dacă este nesocotită (trebuie subliniat faptul că acest drept

potestativ nu se naște din voința părților, ci prin textul legii, articolul ce relevă

sancțiunile incidente încălcării clauzei de inalienabilitate fiind o normă imperativă),

în sensul că un contract subsecvent

încheiat cu nerespectarea clauzei nu este ab inito desfiinţat, ci înstrăinătorul din

contractul iniţial are aptitudinea de a decide dacă îşi va exercita dreptul, în

modalitatea prevăzută de art. 629 C.civ81

.

Astfel, în timp ce faţă de cea mai mare parte a terților opozabilitatea clauzei de inalienabilitate se realizează fără a fi necesară îndeplinirea formalităţilor de publicitate, se observă conturarea unei sfere formată din terții care pot avea un interes în legătură cu drepturile transmise din actul juridic, faţă de care opozabilitatea este asigurată prin îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.

În primul rând, în această categorie se încadrează subdobânditorii bunului - cei care au dobândit bunul de la persoana căreia îi era interzis a-l înstrăina. În al doilea rând, este vorba despre creditorii persoanei ținute de clauza de inalienabilitate.

Un aspect ce trebuie menționat înainte de a începe analiza propriu-zisă a obiectului lucrării este acela că în Codul civil actual este stipulat faptul că, în anumite situații, clauza de inalienabilitate se subînțelege, nefiind necesară notarea ei în actul juridic

82. Astfel, considerăm util a

80

V. Stoica, opera citată (op. cit.) , p. 38. 81

Art. 629, alin. (1) și (2) - “Înstrăinătorul poate să ceară rezoluțiunea contractului în cazul încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditor. Atât înstrăinătorul, cât și terțul, dacă inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia, pot să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei.”

82 Art. 627 alin. 4 - “Clauza de inalienabilitate este

subînțeleasă în convențiile din care se naște

analiza opozabilitatea, sfera terților faţă de care este necesară realizarea publicității, precum și efectele acesteia în funcție fie de situațiile în care clauza de inalienabilitate trebuie notată expres, fie de situațiile în care din natura actului se subînțelege existența clauzei.

Obiectul clauzei de inalienabilitate poate fi un bun mobil sau un bun imobil, întrucât textele incidente nu fac mențiuni contrare. În materia bunurilor mobile, în principiu, opozabilitatea se realizează prin simpla posesie de bună-credință

83, în timp

ce în materie imobiliară este necesară respectarea anumitor formalități de publicitate.

1. Mecanismul și particularitățile opozabilității clauzei de inalienabilitate în actele în care aceasta trebuie notată expres

Potrivit art. 627 alin. (1) C.civ. „prin convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun”. Pentru opozabilitatea clauzei de inalienabilitate, trebuie să fie îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege

84, adică, în

cazul bunurilor imobile, notarea clauzei în Cartea Funciară

85.

Notarea clauzei este prevăzută în actualul Cod Civil în art. 876 alin. (2) potrivit căruia “În cazurile prevăzute de lege pot fi înscrise în cartea funciară şi alte drepturi,

obligaţia de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă.”

83 Art. 936 - “Cu excepţia cazurilor prevăzute de

lege, posesia de bună-credinţă a bunului mobil

asigură opozabilitatea faţă de terţi a actelor

juridice constitutive sau translative de drepturi

reale.”

84 Art. 628, alin. (2) “Pentru opozabilitate, clauza

de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul.”

85 Art. 902, alin. (2) pct. 8 - “În afara altor cazuri

prevăzute de lege, sunt supuse notării în cartea funciară: 8. interdicţia convenţională de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris.”


fapte sau raporturi juridice, dacă au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară”. Conform art. 902 alin. (1) C.civ. “Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art. 876 alin. (2) devin opozabile terțelor persoane exclusiv prin notare, dacă nu se dovedește că au fost cunoscute pe altă cale, în afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaștere a acestora nu este suficientă pentru a suplini lipsa de publicitate”.

Dispozițiile acestor articole prevăd faptul că notarea implică existența unor fapte sau acte referitoare la imobilul înscris în cartea funciară ce devin opozabile terților prin acest mecanism.

Se impun a fi făcute anumite observații în ceea ce priveşte natura opozabilității şi terții faţă de care realizarea acesteia este necesară. În primul rând, între validitatea și opozabilitatea clauzei există o relație de interdependenţă pentru realizarea efectelor depline ale acesteia, fiind necesară realizarea lor cumulativă. O clauză însă poate fi valabilă chiar şi fără a fi realizate formalitățile de publicitate. Condiţiile validității clauzei sunt menţionate expres în art. 627 C.civ. – interesul serios și legitim și o durată maximă de 49 de ani. Situaţia în care părţile înscriu un termen mai mare naște în doctrină soluţii contradictorii

86.

Totodată, trebuie avută în vedere și situația în care interesul serios şi legitim nu mai subzistă sau a apărut un interes superior

87, însă aceasta depășește obiectul

86

V. Stoica, op. cit. p. 115 / I. Sferdian, F. Stârc Meclejan, Clauza de inalienabilitate în noul Cod Civil, Revista Pandectele Române, nr. 7/2011, o parte a doctrinei consideră că impunerea unui termen mai mare decât cel de 49 de ani implică încălcarea principiului liberei circulații a bunurilor, o astfel de clauză fiind lovită de nulitate absolută, în același timp se consideră că într-o astfel de situație judecătorul ar fi suveran în a decide dacă poate reduce termenul stabilit în act la maximul permis de lege.

87 Art. 627, alin. (2) -“Dobânditorul poate fi

autorizat de către instanţă să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune.”

prezentului studiu. În ipoteza în care aceste condiţii sunt îndeplinite, în patrimoniul dobânditorului se transmite un drept real imperfect, acesta neobținând dispoziția juridică deplină.

În sfera terților față de care este necesară îndeplinirea condițiilor de publicitate se încadrează şi creditorii, pe aceștia din urmă codul plasându-i diferit în funcție de două criterii – i. natura actului, încheiat cu titlu oneros sau cu titlu gratuit şi ii. momentul încheierii actului faţă de momentul nașterii creanțelor creditorilor.

Prin corelarea celor două criterii se poate afirma faptul că în cazul dobândirii unui bun în urma unui contract cu titlu oneros, creditorii ulteriori vor fi ținuți a respecta clauza, neputând include, în cadrul garanției comune de care dispun

88,

bunul pe care debitorul lor îl dobândise anterior, bun prin ipoteză indisponibilizat. Cât despre creditorii anteriori, aceștia nu vor fi ținuți de clauză.

Apare interesantă încercarea legiuitorului

în ceea ce priveşte instituirea acestei

reguli, întrucât oricum, în cazul în care

creditorii chirografari ar fi prejudiciați prin

micșorarea patrimoniului debitorului lor,

aceștia ar putea utiliza acţiunea pauliană

pentru a solicita desfiinţarea actului

dobânditorului care a urmărit să îşi creeze

sau să îşi mărească o stare de

insolvabilitate89

. Aşadar, finalitatea unui

astfel de demers ar produce efecte

similare, dacă nu chiar identice, regula

opozabilității clauzei de inalienabilitate

nemaiputând fi incidentă. Chiar dacă la o

primă lectură a art. 628 alin. (4) C.civ. ar

părea că inopozabilitatea se produce fără a

fi necesară manifestarea de voinţă a

88

Art. 2324, alin. (1) - “Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.”

89 Art. 1562, alin. (1) - “Dacă dovedeşte un

prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.”


creditorilor care se pretind a fi prejudiciaţi,

pe când art. 1562 alin. (1) C.civ. ar implica

o cerere în acest sens, considerăm că

inclusiv în ipoteza menţionată de textele

specifice clauzei de inalienabilitate este

necesar ca aceștia să își exprime voința în

sensul de a urmări respectivele bunuri,

fapt ce duce la o suprapunere aproape

perfectă a celor două mecanisme de

declarare a inopozabilității. Chiar dacă

textul ce vizează acţiunea pauliană

instituie condiția pentru creditori de a

demonstra existenţa unui prejudiciu,

considerăm că aceeași condiţie este

necesară, deși nu este prevăzută expres, ci

se subînțelege, inclusiv în ipoteza

menţionată de art. 628 alin. (4) C.civ.,

întrucât în lipsa unui prejudiciu ce s-ar

produce prin încheierea de către debitorul

lor a contractului afectat de clauza de

inalienabilitate, aceștia nu ar avea interes

să solicite declararea inopozabilității

acestei clauze, iar interesul este o condiţie

necesară pentru promovarea unei acţiuni,

conform art. 33 C.proc.civ.90

În cazul dobândirii unui bun cu titlu gratuit, se prevede faptul că atât creditorii anteriori cat şi cei ulteriori vor fi ținuți de clauză

91. Se pune totuşi întrebarea

dacă, în ipoteza în care celelalte bunuri aflate în patrimoniul debitorului nu sunt suficiente pentru a satisface integral creanţele, creditorii ar putea invoca faptul că interesul serios şi legitim care a justificat introducerea clauzei în actul juridic nu mai există sau a fost surclasat de un interes superior. Considerăm că o astfel de ipoteză este viabilă, creditorii putând

90

“Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.”

91 Art. 628, alin. (4) - “În cazul în care clauza de

inalienabilitate a fost prevăzută într-un contract cu titlu gratuit, ea este opozabilă şi creditorilor anteriori ai dobânditorului.”

invoca pe calea acţiunii oblice92

acest aspect dacă debitorul lor refuză sau neglijează să îl invoce. În această situație, întemeierea acţiunii oblice se bazează pe existenţa unui interes serios şi legitim al creditorilor de a-şi satisface integral creanțele, în baza acestui interes ei putând să se substituie în drepturile debitorului lor, pentru a solicita instanţei autorizarea de a urmări bunul.

1.1 Sancțiunile clauzei de inalienabilitate

Înstrăinarea bunului ce formează obiectul clauzei de inalienabilitate reprezintă încălcarea unei obligații contractuale de către dobânditorul bunului. Acest fapt juridic implică existența în patrimoniul

93 înstrăinătorului a unui drept

potestativ prin a cărui exercitare se poate modifica atât raportul contractual preexistent în care fusese introdusă clauza, cât și planul unui raport contractual subsecvent față de care are calitatea de terț interesat.

Articolul 629 C.civ. prezintă acțiunile pe care le are la dispoziție înstrăinătorul în urma încălcării clauzei de inalienabilitate de către dobânditorul bunului. Ca primă mențiune, trebuie subliniat însă faptul că utilizarea acestor acțiuni, deși independentă de realizarea formalităților de publicitate față de dobânditorul direct, în ceea ce privește sfera dobânditorilor mijlociți, ele devin

92

Art. 1560, alin. (1) - “Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.”

93 În ce privește întrebarea daca dreptul potestativ

are valoare patrimonială, considerăm că răspunsul este pozitiv în situațiile în care înstrăinătorul pretinde daune-interese dobânditorului direct sau terțului care a încălcat clauza și în situațiile în care ar opera o repunere în situaţia anterioară inclusiv față de înstrăinătorul inițial (fiind exclusă, așadar, ipoteza anulării actului dintre dobânditorul inițial și cel subsecvent).


opozabile în urma realizării formalităților specifice.

Astfel, înstrăinătorul poate pretinde daune-interese dobânditorului nemijlocit, precum și celui mijlocit în situația în care înstrăinătorul a aprobat tacit vânzarea subsecventă a bunului, dar nu este de acord cu următoarele acte de această natură. Considerăm că, în anumite situații, dobânditorul subsecvent al bunului ar putea solicita în instanţă autorizarea de a dispune de bun întrucât se pune întrebarea dacă interesul care a stat la baza instituirii clauzei de inalienabilitate mai subzistă, având în vedere că înstrăinătorul inițial nu și-a exercitat dreptul potestativ faţă de încălcarea obligației de a nu înstrăina a dobânditorului nemijlocit.

Totodată, încălcarea obligației de a

nu înstrăina de către persoana ținută de

această clauză are implicații în două

planuri: atât în cel ce privește relația dintre

înstrăinător și dobânditorul bunului, cât și

în cel ce privește relația dintre

dobânditorul nemijlocit și cel subsecvent

al bunului. Astfel, în primul plan,

înstrăinătorul poate invoca rezoluțiunea

contractului, ceea ce conduce la

desființarea actelor subsecvente (trebuie

însă luat în considerare faptul că

desființarea produce efecte doar dacă e

cerută de înstrăinător și constatată de

instanță). În al doilea plan, înstrăinătorul

poate solicita anularea contractului

subsecvent (deși acesta nu a participat la

încheierea contractului de înstrăinare

subsecvent, are un interes ocrotit prin

dispoziția legală încălcată94

).

Este necesar a menționa că, în

cazul în care clauza de inalienabilitate a

fost instituită în interesul unei alte

persoane, aceasta poate pretinde daune-

94

V. Stoica, op. cit., p. 123. 94

Ibidem.

interese celui care a încălcat-o și, totodată,

poate solicita anularea contractului

subsecvent. Totuși, formularea art. 629

alin. (2) C. civ. nu permite chiar persoanei

care încalcă clauza de inalienabilitate să

ceară anularea contractului subsecvent.

Soluția este corectă, întrucât nu ar fi

echitabil să i se recunoască dreptul la o

acţiune în anularea actului subsecvent

tocmai celui aflat în culpă pentru

încălcarea obligaţiei de a nu înstrăina95

.

1.2 Omiterea notării clauzei și posibilitatea

rectificării

Un aspect ce prezintă un mare interes este situaţia în care în urma încheierii contractului de vânzare în care este stipulată clauza de inalienabilitate, deși dobânditorul îşi intabulează dreptul dobândit în cartea funciară, părțile omit să noteze clauza în cuprinsul cărții. Mergând mai departe în dezvoltarea acestui raționament, imaginăm faptul că dobânditorul înstrăinează bunul.

Astfel, vânzătorul inițial, aflând

faptul că dobânditorul a înstrăinat bunul, fie poate solicita anularea contractul

subsecvent, fie poate invoca rezoluțiunea

contractului dintre el și dobânditor. Efectele acestor acțiuni se află în corelație

cu principiile impuse de instituţia cărții funciare. Se poate observa că art. 901

C.civ. implică faptul că terțul subdobânditor de bună-credință se poate

apăra invocând tocmai faptul că a dobândit imobilul în urma unui contract cu titlu

oneros, fiind de bună-credință la momentul

înregistrării cererii sale de intabulare, adică la momentul producerii efectului

constitutiv.

Înstrăinătorul inițial ar putea însă motiva faptul că dobânditorul subsecvent cunoștea sau trebuia să cunoască existența clauzei întrucât aceasta era înscrisă în titlul pe care


acesta l-a transmis dobânditorului direct, titlu pe care cumpărătorul l-a înstrăinat. Vânzătorul ar putea formula acțiunea în rectificare (coroborând art. 908 şi art. 909 C.civ.). Se poate conchide că regula inopozabilității clauzei de inalienabilitate neînscrise în cartea funciară este suspendată în perioada în care cel interesat poate introduce acţiunea în rectificare tabulară

96. Situația de față prezintă o

intersectare a sferei conturate de art. 901 (principiul publicităţii materiale) pe de-o parte, cu sfera acțiunilor în rectificare, ce permit modificarea înscrierilor în registrele de publicitate în sensul de a le aduce în conformitate cu situaţia juridică reală a imobilelor, pe de altă parte. Prin mecanismul acţiunii în rectificare este posibilă şi răsturnarea prezumției de proprietate ce operează în baza art. 900 C.civ., articol ce instituie principiul forței probante.

Înainte să continuăm construirea

acestui raționament trebuie definite buna și

reaua-credința conform instituției incidente

în materia transferurilor de drepturi asupra

unor bunuri imobiliare, adică conform

condițiilor impuse de instituția cărții

funciare. Astfel, dobânditorul unui imobil

este de bună-credință dacă la data

înregistrării cererii de înscriere a dreptului

în folosul său nu a fost înregistrată nicio

acțiune prin care se contestă cuprinsul

cărții funciare, din cuprinsul cărții funciare

nu rezultă nicio cauză care să justifice

rectificarea acesteia în favoarea altei

persoane și nu a cunoscut, pe altă cale,

inexactitatea cuprinsului cărții funciare. În

situația în care una dintre aceste condiții

nu este îndeplinită, terțul dobânditor este

considerat de rea-credință.

Totodată, acțiunea în rectificare presupune, drept situație premisă, o înscriere în cartea funciară care nu coincide cu situaţia reală a imobilului ce face obiectul acesteia.

96

Idem, p. 117.

Dacă o înscriere nu mai este în concordanță cu situația juridică reală, conform dispozițiilor art. 907 alin. (1) C.civ, se poate cere rectificarea înscrierii. Același articol menționează că rectificarea este operațiunea juridică reprezentând radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară.

Articolul 908 din Codul civil enumeră ipotezele care pot determina rectificarea unei intabulări sau a unei înscrieri provizorii. Cererea de rectificare presupune o dispută juridică între persoana interesată, ce se consideră îndreptățită să stabilească situația juridică reală a dreptului asupra imobilului înscris în cartea funciară și cel ce se găsește deja înscris, până la proba contrară, ca titular tabular

97, acesta din urmă beneficiind de

prezumția că este proprietar în baza înscrierii sale ca titular al dreptului de proprietate în cartea funciară

98.

Rectificarea înscrierilor în cartea funciară presupune, în toate cazurile, stabilirea tuației juridice reale a imobilului intabulat

99.

Se impune a descrie mecanismul ce ar trebui utilizat de înstrăinătorul inițial pentru a se putea întemeia pe acțiunea în rectificare.

În prezentarea acestuia, se impune

a imagina următorul exemplu: A vinde un

bun imobil lui B, inserând clauza de

inalienabilitate, dar se omite notarea

97

C. Bîrsan, Drept Civil. Drepturile reale principale, Ediția a III-a, Editura Hamangiu, 2017, p. 475.

98 R.Togan, Rectificarea tabulară în sistemul

Codului civil actual – considerații privind condițiile de admisibilitate

(https://www.juridice.ro/532435/rectificarea-tabulara-sistemul-codului-civil-actual-consideratii-privind-conditiile-de-admisibilitate.html).

99

A se vedea Valeriu Stoica, op. cit., p. 466.

https://www.juridice.ro/532435/rectificarea-tabulara-sistemul-codului-civil-actual-consideratii-





clauzei în cartea funciară. B înstrăinează

bunul lui C. Astfel, A, aflând faptul că B a

înstrăinat bunul, fie poate solicita anularea

contractul subsecvent, fie poate invoca

rezoluțiunea contractului dintre el și

dobânditor. Efectele acestor acțiuni trebuie

însă privite în corelație cu principiile

impuse de instituția cărții funciare. Se

poate observa că prevederile Codului

implică faptul că C, având calitatea de terț

subdobânditor de bună-credință, se poate

apăra invocând tocmai faptul că a dobândit

imobilul în urma unui contract cu titlu

oneros, fiind de bună-credință la momentul

înregistrării cererii sale de intabulare,

adică la momentul producerii efectului

constitutiv.

Trebuie remarcat că această situație

este cel puțin atipică. Se impune a privi

mecanismul recuperării unui bun din

perspectiva cărții funciare. Astfel, acesta

implică doi pași. Primul este constituit din

acțiunea în fond, care, odată admisă,

permite trecerea la pasul al doilea. Al

doilea pas este reprezentat de rectificarea

cărții funciare. Se poate observa că, deși al

doilea pas ar putea fi îndeplinit, întrucât

principiul publicității materiale este

suspendat – presupunând faptul că ne

aflăm în termenul de 3 ani pentru a putea

utiliza acțiunile în rectificare, nu se poate

ajunge la acesta, neputându-se trece de

primul pas.

Având în vedere că, la momentul

vânzării subsecvente, formalitățile de

publicitate nu fuseseră îndeplinite,

înstrăinătorului inițial i-ar fi respinsă

acțiunea în fond și, prin urmare, nu ar mai

putea recupera bunul.

1.3 Notarea intenției de a înstrăina

O situație specială în această analiză este cea a notării intenției de a înstrăina. Notarea intenției de a înstrăina este prevăzută în art. 902 alin (1) pct. 14 și în art. 904 și art. 905 C.civ. și implică producerea unor efecte de drept substanțial ce depășesc simpla opozabilitate a celorlalte notări prevăzute de art. 902 alin. (2) C.civ.

100. Astfel, în cazul în care, în

urma notării în cartea funciară a intenției de a înstrăina către o persoană determinată, se încheie contractul de vânzare, se consideră că efectul constitutiv de drepturi nu se produce de la data încheierii contractului sau de la data intabulării dreptului, după deplina aplicare a efectului constitutiv, ci de la data înregistrării cererii de notare a intenției de a încheia contractul. Orice înscriere ulterioară va fi inopozabilă celui în favoarea căruia a fost realizată notarea. Se pot compara efectele produse de acest tip de notare cu efectele produse de înscrierea provizorie a unui drept sub condiție suspensivă. În timp ce ambele produc efecte retroactive, diferența determinantă este aceea că dacă în cazul intenției de a înstrăina părțile se află în etapa negocierii, neexistând o certitudine clară a modului în care aceste negocieri vor evolua, în cazul înscrierii provizorii, părțile se întemeiază pe un contract existent ce implică nașterea proprietății sub condiție.

În cazul intenției de a înstrăina, în patrimoniul potențialului dobânditor se naște un “drept expectativ”

101,

consolidarea acestuia și transformarea sa într-un drept real fiind dependentă de voința vânzătorului.

Luând în considerare aceste mențiuni, se pun întrebările dacă notarea

100

Art. 902, alin. (2) pct. 8 - “În afara altor cazuri prevăzute de lege, sunt supuse notării în cartea funciară:[…] 8. interdicţia convenţională de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris.”

101

A. A. Chiș, Publicitatea clauzei de inalienabilitate expresă şi subînţeleasă în convenţiile privitoare la imobile, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Iurisprudentia, nr. 2/2012.


intenției de a înstrăina impune subînțelegerea unei clauze de inalienabilitate, indisponibilizând bunul în patrimoniul titularului dreptului și, în cazul unui răspuns negativ, dacă ar fi posibilă notarea clauzei de inalienabilitate alături de notarea intenției de a înstrăina.

O soluție comună pentru cele două

întrebări ar fi aceea că nu este posibilă o

indisponibilizare în propriul patrimoniu.

Din moment ce intenția de a înstrăina

impune doar o eventualitate, un drept

expectativ, încercând, în mod artificial, a

imagina o scară a eventualității nașterii

unui drept civil pur și simplu, noțiunea de

drept expectativ s-ar plasa la un nivel

inferior celei de drept sub condiție. Astfel,

neexistând certitudinea unei transmiteri,

proprietarul nu poate să indisponibilizeze

bunul în propriul patrimoniu. Dacă i s-ar

lăsa libertatea să procedeze astfel,

proprietarul ar reduce prin voinţa sa

arbitrară garanţia comună a creditorilor,

ceea ce ar fi inadmisibil. Mai exact, cât

timp dreptul real principal rămâne în

patrimoniul său, titularul lui are libertatea

să nu-l înstrăineze, deci nu are nevoie de o

indisponibilizare a dreptului. Dacă l-ar

indisponibiliza în absenţa unei transmiteri,

singurul scop ar fi acela de a micşora

garanţia comună a creditorilor, ceea ce

echivalează cu intenţia de fraudare a

acestora102

. Un alt argument în acest sens

ar fi acela că asumarea unei astfel de

obligații se aseamănă cu existența unei

condiții pur potestative103

. Condiția pur

potestativă este acea condiție a cărei

realizare depinde exclusiv de voința uneia

dintre părți. Obligația asumată sub condiție

pur potestativă din partea celui care se

obligă nu produce niciun efect, deoarece o

asemenea condiție echivalează practic cu

lipsa intenției debitorului de a se obliga –

102

V. Stoica, Clauza voluntara de

inalienabilitate, în Revista Romană de Drept

Privat, nr.1/2013

103

G. Boroi, op. cit., p. 193.

sub hac conditione, si volam, nulla est

obligatio.104

Oricum, dacă contractul de vânzare

se încheie în 3 luni de la data notării în

cartea funciară a intenției de a înstrăina, se consideră că efectul constitutiv s-a produs,

retroactiv, de la data înscrierii cererii de notare, iar dobânditorului îi vor fi

inopozabile actele de dispoziție realizate de înstrăinător în respectivul interval.

Astfel, dobânditorului nu i-ar mai fi necesar să își asigure posibilitatea

dobândirii dreptului (care la momentul notării intenției se exprimă sub forma

eventualității) prin indisponibilizarea

bunului în patrimoniul proprietarului inițial tocmai datorită efectului retroactiv.

În cazul în care intenția notată s-ar materializa prin încheierea contractului de vânzare, având în vedere retroactivitatea ce va opera cu privire la calitatea de proprietar a beneficiarului clauzei, actele de dispoziţie încheiate de către proprietarul inițial îi vor fi inopozabile.

2. Mecanismul și particularitățile opozabilității clauzei de inalienabilitate în actele în care aceasta se subînțelege

Potrivit art. 627 alin. (4) C.civ. “Clauza de inalienabilitate este

subînțeleasă în convențiile din care se naște obligația de a transmite în viitor

proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă.” . Totodată, se impune

a menționa și art. 60, alin.(1) din Legea nr. 71/2011 “În categoria convențiilor

prevăzute de art. 627 alin. 4 din Codul Civil, din care se naște obligația de a

transmite în viitor proprietatea către o

persoana determinată ori determinabilă, intră și antecontractele având ca obiect

transmiterea în viitor, prin încheierea de

104 Art. 1403 C.civ. “Obligaţia contractată sub

o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect. ”


contracte, a dreptului de proprietate

asupra unui bun mobil sau imobil, după caz, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

În această situație, clauza de inalienabilitate impune obligația de a nu înstrăina pentru cel care are calitatea de promitent al unei înstrăinări viitoare a bunului.

Spre deosebire de notarea intenției de a înstrăina, unde încheierea contractului depinde de voința proprietarului bunului, în aceasta situație, viitorul dobânditor nu mai are un drept expectativ, întrucât îl poate constrânge pe proprietar să își îndeplinească obligația.

În ceea ce privește materia antecontractelor, notarea acestora în cartea

funciară impune indisponibilizarea bunului

(intenția legiuitorului fiind clar relevată de dispozițiile din Legea de punere în

aplicare). În această situație însă, ținut de clauza de inalienabilitate este cel care

promite că va înstrăina bunul, beneficiarul fiind cel care îl poate constrânge să își

îndeplinească obligația. Se prevede faptul că antecontractul poate fi notat în cartea

funciară oricând în intervalul în care

trebuie executată obligația, dar nu mai târziu de 6 luni de la data expirării lui.

Se observă că în această situație se impune o indisponibilizare temporară a bunului în patrimoniul propriu al înstrăinătorului, însă persoana cu care acesta a încheiat antecontractul are posibilitatea de a-l constrânge să îi înstrăineze imobilul.

În sfera opozabilității clauzei de inalienabilitate se încadrează, în acest caz, atât creditorii chirografari anteriori cât și cei ulteriori ai înstrăinătorului, fiind mai cuprinzătoare decât în cazul instituirii clauzei de inalienabilitate într-un contract de vânzare. Totuși, în ipoteza în care printr-un astfel de act s-ar crea ori s-ar mări starea de insolvabilitate a înstrăinătorului, creditorii acestuia ar putea invoca inopozabilitatea actului pe calea acțiunii pauliene.


alitatea procesuală a

detentorului precar

în acțiunile posesorii

Victoria Ștefana PINTE, Locul III


Anul II, grupa 205

Cuvinte cheie:

Detentor precar, acțiuni posesorii, calitate

procesuală, action en reféré

Bailee precarious, possession claim, law

suit quality, action en reféré

Détenteur précaire, actions possessoires,

qualité processuelle, action en reféré

În cadrul acestei lucrări va fi tratată

problema calității procesuale a

detentorului precar, în special cea pasivă,

în acțiunile posesorii, prin raportare la

scopul și utilitatea acțiunilor posesorii, atât

în dreptul francez, cât și în dreptul român.

Întrebarea “Poate detentorul precar să aibă

calitate procesuală pasivă în acțiunile

posesorii?” se naște din cauza unei

reglementări echivoce, art. 950 alin. (2)

din Noul Cod Civil, care poate sugera atât

faptul că acțiunile posesorii nu pot fi

intentate împotriva proprietarului în cazul

în care acesta este creditorul obligației de

restituire a bunului, cât și faptul că

acțiunile posesorii nu ar putea fi intentate

împotriva detentorului precar.

In this article, it will be discussed

the problem of the passive law suit quality

of the precarious bailee, required for the

possession claim, in both French and

Romanian law. The question “Can the

passive law suit quality required for the

possession claim be recognised for the

precarious bailee?” arose because of an

ambiguous legal text, the second

paragraph of the 950th

article of the New

Romanian Civil code, which can suffer a

couple of interpretations.

Dans cet article, sera traitée la

question de savoir si le détenteur précaire

peut avoir qualité processuelle passive

dans les actions possessoires, en référence

au but et à l'utilité des actions possessoires,

tant en droit français qu'en droit roumain.

La question «Est-que le détenteur précaire

peut-il avoir qualité processuelle passive

dans les actions possessoires?» est né

d'une réglementation équivoque, l'art. 950

par. (2) du Nouveau Code Civil roumain,

qui peut suggérer que les actions

possessoires ne peuvent pas être intentées

contre le propriétaire s'il est le créancier de

l'obligation de restituer le bien et aussi le

fait que les actions possessoires ne peuvent

pas être intentées contre le détenteur

précaire.

C


Capitolul I. Scopul acțiunilor posesorii

Noțiunea acțiunilor posesorii

Acțiunile posesorii sunt acele

acțiuni puse la îndemâna posesorului

pentru a apăra posesia ca stare de fapt,

pentru a menține această stare ori pentru a

redobândi elementul material al posesiei

(corpus), atunci când acesta a fost

pierdut105

. Acțiunile posesorii sunt acțiuni

reale106

, deoarece pot fi, în principiu,

introduse împotriva oricărei persoane care

tulbură exercitarea posesiei107

și nu pentru

că sunt utilizate cu scopul de a se apăra

indirect drepturi reale principale. A fost

afirmată în doctrină și opinia conform

căreia numai acțiunea în complângere ar fi

o acțiune reală, pe când cea în reintegrare

ar fi, de fapt, personală108

. De asemenea,

există și autori care consideră ca ambele

acțiuni posesorii ar fi personale109

.

Într-adevăr, acțiunile posesorii sunt

utilizate și de titularii drepturilor reale

principale, deoarece în cazul acestora

sarcina probatorie este mai ușoară pentru

reclamant110

, având în vedere faptul că

acesta trebuie să probeze numai o stare de

fapt, uneori proba dreptului de proprietate

fiind foarte dificilă.

105

V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale

principale, Ediția a 3-a, Ed. C.H. Beck,

București, 2017, p. 79; N. Rădulescu,

Acțiunile posesorii în dreptul României

întregite: studiu de drept comparat, Ed.

Întreprinderile de Arte Grafice Ștefan

Marinescu, 1928, București, p. 79. 106

V. Stoica, Drepturile reale principale, vol.

1, Humanitas, 2004, p. 189. 107

V. Terzea, Posesia și acțiunile posesorii în

noul Cod civil, Ediția 2, Ed. C.H. Beck,

București, 2015, p. 10. 108

E. Prescurea, Acțiunile posesorii: tratat

teoretic și practic, Institutul de Arte

Grafice “Gorjanul”, 1937, Târgu-Jiu, p.

60. 109

E. Prescurea, op. cit., apud Pothier, Traité

de la possession, No. 118. 110

V. Stoica, op. cit., p. 188.

În vechea reglementare, dispozițiile

privind acțiunile posesorii se regăseau în

Capitolul VIII al Cărții a VI-a din Codul

de procedură civilă, la art. 674-676. Însă,

acestea sunt cuprinse acum în Noul Cod

Civil, în Capitolul IV din Titlul VIII din

Cartea a III-a, la art. 949-951.

Originea acțiunilor posesorii

1. Acțiunile posesorii își au originea în

Dreptul roman

În dreptul roman, posesia era ocrotită

prin intermediul interdictelor, care erau de

două feluri: retinendae possessionis, în

cazul cărora se urmărea apărarea împotriva

tulburării posesiei, și recuperandae

possessionis, în cazul cărora se urmărea

redobândirea posesiei pierdute în urma

unui act de violență111

. Mai existau, de

asemenea, alte subclasificări ale acestor

două mari tipuri de interdicte,

prezentându-se sub diferite forme și având

diferite funcții, numărul efectiv al

interdictelor romane fiind foarte mare.

De asemenea, trebuie menționat că

interdictele aveau un pronunțat caracter

penal, deoarece violarea sub orice formă a

posesiei constituia un delict, iar, odată cu

protejarea posesiei, se urmărea și

sancționarea persoanei care a comis

delictul112

.

2. Acțiunile posesorii își au originea

în Dreptul canonic

Majoritatea autorilor francezi susțin că

acțiunile posesorii nu își au originea în

interdictele posesorii din dreptul roman, ci

în dreptul canonic. Astfel, este considerat

111

V. Terzea, op. cit., p. 2. 112

D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în

dreptul civil român, Ed. Academiei R. S.

Romania, București, 1986, p. 135.


că în Evul Mediu existau trei tipuri de

acțiuni posesorii: reintegranda, care este

considerată a fi cea mai veche; în

complângere, care a apărut în secolul al

XIII-lea și cea în denunțarea unei noi

lucrări113

.

Trebuie menționat că a existat, însă, și

părerea conform căreia sursa de inspirație

a reglementării acțiunilor posesorii din

dreptul medieval francez, în special a

acțiunii reintegranda, se regăsește tot în

dreptul roman, deoarece atât această

acțiune, cât și interdictul unde vi, au luat

naștere din necesitatea de împiedicare a

încălcărilor violente care aveau loc114

.

Fundamentul juridic al acțiunilor

posesorii

1. Teoria protecției persoanei

umane

Această teorie a fost lansată de către

Savigny, având la bază ideea conform

căreia “violența, sub orice formă s-ar

manifesta, lezează atât persoana umană,

cât și un drept pe care aceasta îl are asupra

unui lucru, cum ar fi starea de fapt a

posesiei”. Însă, această teorie a fost

criticată, deoarece exercițiul acțiunilor

posesorii nu este condiționat de buna-

credință sau de reaua-credință a

posesorului reclamant, iar “a ocroti

personalitatea înseamnă a ocroti doar pe

cei a căror comportare este ireproșabilă115

.

113

Marcel Planiol, Georges Ripert, Traité

pratique de droit civil français, Tome 3

“Les biens”, Librairie Générale de Droit et

de Jurisprudence, 1925-1934, Paris, p.

189. 114

N. Rădulescu, Acțiunile posesorii în dreptul

României întregite: studiu de drept

comparat, Ed. Întreprinderile de Arte

Grafice Ștefan Marinescu, 1928,

București, p. 24. 115

D. Gherasim, op.cit., p. 136.

În concepția lui Savigny116

, elementul

determinant și suveran care condiționează

existența posesiei veritabile este animus,

de unde și numele de “teorie subiectivă”,

mai exact animus domini. Astfel,

posesorul are animus domini, pe când

detentorul precar are animus detinendi,

adică intenția de a deține nu pentru sine, ca

în cazul precedent, ci pentru altcineva, în

speță pentru persoana care i-a îngăduit

exercitarea elementului material al

posesiei. Din această cauză, a fost afirmat

că, în cazul acestei teorii, domeniul de

aplicare al protecției posesorii este mai

restrâns117

.

Această teorie a fost îmbrățișată de

legislațiile anumitor țări latine din Europa,

printre care și Franța și România118

.

2. Teoria voinței


doctrina germană, cel mai proeminent

susținător al acesteia fiind Jhering. Acesta

nu a suprimat complet rolul elementului

intențional, afirmând că dacă nu există

voință, nu există nici raport posesoriu, ci

doar un raport de juxtapunere legală. Însă,

în concepția sa, posesia ar trebui să fie

recunoscută ori de câte ori există o putere

fizică care este exercitată în mod voluntar

asupra unui lucru.

Spre deosebire de teoria lui Savigny,

Jhering consideră că nu elementul

intențional îl diferențiază pe posesor de

detentor (Fremdebesitz), ci funcția

negativă care este atribuită unei causa

detentionis, adică un contract sau o

prevedere legală care determină calitatea

116

Marcel Planiol, op. cit., p. 158. 117

Philippe Simler, Francois Terre; Droit civil.

Les biens, 9e edition, 2014, Dalloz, p.

162. 118



de detentor119

. Această distincție are

relevanță pentru că numai posesia

veritabilă (Eigenbesitz) poate conduce la

prescripția achizitivă, însă, din punctul de

vedere al protecției posesorii, ambele au

aceeași valoare120

.


Codul civil german și de cel elvețian. În

acest sens, s-a afirmat că “detentorul

posedă alături de autorul său”121

.

Dreptul francez – sursă de inspirație a

reglementării în materia acțiunilor

posesorii în dreptul român

Inițial, în dreptul francez, existau

trei tipuri de acțiuni posesorii - în

reintegrare, în complângere și în

denunțarea unei noi lucrări - care erau

reglementate în cadrul art. 2278 și urm. din

Codul civil francez și în art. 1264 și urm.

din Codul francez de procedură civilă.

Însă, faptul că principiul non-

cumulului posesoriului cu petitoriul a

cauzat numeroase complicații, în practică a

condus la necesitatea descoperirii unei noi

modalități de protejare a posesiei. Astfel,

printr-o decizie din 28 iunie 1996, Curtea

de Casație a Franței (Cour de Cassation) a

admis că protecția juridică a posesiei poate

fi, de asemenea, asigurată prin intermediul

așa-zisei „action en reféré„. Mai apoi,

aceleași dificultăți din materia acțiunilor

posesorii au condus la o unificare la

nivelul competenței juridicționale, în

favoarea Tribunalului regional (Tribunal

de grande instance), consacrată de Legea

n° 2005-47 din 26 februarie 2005.

Acțiunile posesorii au fost suprimate prin

119

Marcel Planiol, op. cit., p. 171. 120

Idem, p. 160; N. Rădulescu, op. cit., p. 216. 121

C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al.

Baicoianu, Tratat de drept civil român,

vol. I, editura ALL, 1996-1998, Bucuresti,

p. 590.

Legea n° 2015-177 din 16 februarie 2015

privind modernizarea și simplificarea

dreptului și procedurilor din domeniile

justiției și afacerilor interne, în prezent,

posesia fiind protejată juridic în dreptul

francez numai pe calea reféré-ului122

.

Motivul central care a stat la baza

dispariției acțiunilor posesorii din dreptul

francez a fost reprezentat de complexitatea

acestora, care a antrenat numeroase

dificultăți în practică, cauzate primordial

de tendința judecătorilor investiți cu

soluționarea acțiunilor posesorii de a viola

principiul non-cumulului posesoriului cu

petitoriul123

. În acest sens, similar

reglementării din dreptul român124

,

judecătorului francez îi era interzis să

cerceteze fondul dreptului, în soluționarea

acțiunilor posesorii, acesta având

posibilitatea să examineze titlurile

invocate de părțile din litigiu, însă numai

pentru a “colora posesia”125

, neputând să

fundamenteze direct sau indirect hotărârea

numai pe baza existenței sau inexistenței

unui drept.

Așadar, în 2015 au fost abrogate

dispozițiile art. 2279 din Codul civil

francez și, implicit, art. 1264-1267 din

Codul francez de procedură civilă, din

considerente de utilitate - procedura reféré-

ului prezintă anumite avantaje, prin

raportare la acțiunile posesorii, printre

care: rapiditatea și eficacitatea (ordonanța

dată fiind imediat executorie), costul redus

122

Laurent Dargent, L’action possessoire n’est

plus : vive le référé possessoire!, Dalloz

actualité 17 février 2015; Nadège Reboul-

Maupin, Droit des biens, 6e edition,

Dalloz, 2016, p. 285. 123

Nadège Reboul-Maupin, Droit des biens, 6e

edition, Dalloz, 2016, p. 287. 124

I. Sferdian, Drept civil: drepturile reale

principale, Ed. Hamangiu, 2013,


Marcel Planiol, Georges Ripert, op.cit., p.

194.


și lipsa necesității ca părțile să fie

reprezentate de un avocat.

Prin intermediul reféré-ului se poate

urmări prevenirea unui prejudiciu iminent

sau încetarea unei tulburări ilicite, în ceea

ce privește posesia, favorizarea acestei

proceduri, în detrimentul acțiunilor

posesorii, de către justițiabili, fiind

relevată de studiul de impact atașat

proiectului de lege anterior citate. Trebuie

menționat, însă, că singurul dezavantaj,

prin comparație cu acțiunile posesorii, este

reprezentat de faptul că prin această

procedură se poate asigura posesiei numai

o protecție provizorie126

.

Capitolul II. Calitatea procesuală pasivă

în acțiunile posesorii

– dificultăți de interpretare cauzate de o

reglementare deficitară

Diferitele interpretări conferite art. 950

alin. (2) din NCC

Calitatea procesuală în acțiunile

posesorii este reglementată de art. 949-950

din Noul Cod Civil (NCC). În ceea ce

privește calitatea procesuală pasivă, de

regulă, acțiunile posesorii pot fi introduse

împotriva persoanei care a tulburat posesia

sau și-a însușit elementul material al

posesiei (corpus)127

.

Art. 950 alin. (1) prevede că “Acțiunile

posesorii pot fi introduse și împotriva

proprietarului.”, iar alin. (2) că “Acțiunea

posesorie nu poate fi însă introdusă

împotriva persoanei față de care există

obligația de restituire a bunului.”. Textul

126

Nadège Reboul-Maupin, op.cit., p. 288. 127

V. Stoica, op. cit., p. 79; Emille Raviart,

Traité théorique et pratique des actions

possessoires et du bornage, Ediția a 3-a,

March. Ad et Golde, Paris, 1914, p. 293.

pare a fi clar, însă nu acoperă toate

ipotezele care ar putea apărea în practică.

Astfel, o interpretare este aceea că alin.

(2) al art. 950 reprezintă excepția de la

regula precizată în cadrul alin. (1) al

aceluiași articol. Cu alte cuvinte, în

general, acțiunile posesorii pot fi introduse

inclusiv împotriva proprietarului, cu

excepția cazului în care reclamantul are

obligația de a restitui bunul proprietarului.

Coroborând acest text de lege cu art. 949

alin. (2), prin care este recunoscut

exercițiul acțiunilor posesorii inclusiv

detentorului precar, în doctrină a fost

afirmat că, într-o asemenea situație,

împotriva proprietarului nu ar putea fi

introdusă o acțiune posesorie de către

detentorul precar, ci doar o acțiune

personală născută din contractul încheiat

cu proprietarul bunului128

, aceste dispoziții

regăsindu-se sub o altă formulare inclusiv

în Vechiul Cod Civil (VCC) și în

reglementarea franceză a acțiunilor

posesorii129

. Între cele două alineate ale

articolului menționat nu există decât o

contradicție aparentă, deoarece, într-

adevăr, acțiunea posesorie poate fi

intentată și împotriva proprietarului

bunului, însă numai dacă reclamantul se

află în posesia legală a altei persoane, iar

proprietarul tulbură această posesie130

.

Interpretând gramatical textul,

utilizarea locuțiunii prepoziționale “față de

care” conduce numai la ideea precizată

anterior, conform căreia acțiunea posesorie

128

G. Boroi, Curs de drept civil. Drepturile

reale principale, Ed. Hamangiu, 2013,


M. Bojincă, Acțiunile posesorii și

procedura lor de soluționare, Ed. Lumina

Lex, 2002, București, p. 126; F. Scrieciu,

Acțiunile posesorii, Ed. Lumina Lex,

1998, București, p. 162; Aubry et Rau,

Cours de droit civil français: d'après la

méthode de Zacharie, 5e éd., Marchal et

Billard, 1897-1922, Paris, p. 123. 130

V. Terzea, op.cit., p. 150.


nu poate fi introdusă împotriva persoanei

care are dreptul de a cere restituirea

bunului sau, cu alte cuvinte, împotriva

persoanei față de care există datoria de

restituire a bunului. Această restrângere a

sferei persoanelor care pot avea calitate

procesuală pasivă în acțiunile posesorii

este justificată, în primul rând, de faptul că

detentorul precar exercită corpusul

posesiei pentru posesor, în limitele

îngăduinței acestuia din urmă. Astfel,

elementul material al posesiei este

exercitat corpore alieno, parțial, prin

intermediul detentorului precar131

. În

această ordine de idei, având în vedere că

ceea ce se protejează prin intermediul

acțiunilor posesorii este chiar elementul

material al posesiei, exercițiul acestor

acțiuni a fost acordat și detentorilor

precari132

. Considerând că prin acordarea

calității procesuale active detentorului

precar în acțiunile posesorii se urmărește

chiar protejarea posesiei celui de la care

acesta deține, se justifică imposibilitatea

intentării unei asemenea acțiuni tocmai

împotriva acestuia din urmă133

. Tot în

sprijinul acestei idei, a fost susținut că, în

cazul detenției precare, nu este vorba

despre o deposedare, în sensul de uzurpare

a elementului material, care să poată

legitima intentarea unei acțiuni

posesorii134

.

Cu toate acestea, o interpretare

oarecum lărgită a acestui text lege poate fi

cauzată de opiniile doctrinare exprimate în

această materie. În acest sens, alin. (2) al

art. 950 ar putea fi interpretat și ca

interzicând introducerea acțiunilor

posesorii împotriva detentorului precar.

Această idee a fost exprimată atât în

doctrina română, cât și în cea franceză,

131

V. Stoica, Drepturile reale principale, vol. I,

Ed. Humanitas, 2004, Bucuresti, p. 178. 132

Idem, p. 317. 133

I. Sferdian, op. cit., p. 320. 134


fundamentul acesteia fiind reprezentat de

principiul non-cumulului posesoriului cu

petitoriul135

. Astfel, a fost afirmat că

acțiunile posesorii nu pot fi utilizate cu

scopul executării unei convenții,

cocontractanții dispunând în acest sens de

acțiunile personale izvorâte din convenția

încheiată136

.

Însă, în art. 918 alin. (1) litera d) este

precizat că are calitatea de detentor precar

“orice altă persoană care, deținând

temporar un bun al altuia, este obligată să

îl restituie sau care îl stăpânește cu

îngăduința acestuia”. Din cuprinsul acestui

text de lege ar rezulta că pentru a

considera că există detenție precară nu este

necesar un contract, fiind suficientă și

simplă îngăduință a proprietarului sau

posesorului137

. Într-un asemenea caz,

neexistând un contract, nu ar exista nici o

acțiune contractuală care să poată fi

intentată în ipoteza nerestituirii bunului și

nici nu s-ar periclita principiul non-

cumulului posesoriului cu petitoriul în

ipoteza introducerii unei acțiuni posesorii,

deoarece nu ne-am afla în prezența unei

stări de drept, ci a unei stări de fapt.

În plus, este esențial de precizat încă o

dată faptul că tocmai dificultățile antrenate

de principiul non-cumulului posesoriului

cu petitoriul au condus la dispariția

acțiunilor posesorii în dreptul francez, într-

o perioadă în care s-a constatat că există

cazuri din ce în ce mai numeroase în care

135

Marcel Planiol, Georges Ripert, op.cit., p.

200; Cécile Chainais, Frédérique Ferrand,

Serge Guinchard, Procédure civile. Droit

interne et européen du process civil, 33e

edition, Dalloz, 2016, p. 1421 si 1422;

Elodie Gavin-Millan-Oosterlynck,

L’action possessoire est ouverte au

preneur a bail contre un autre preneur

titulaire d’un bail sur le meme bien, RDI

2006, p. 374. 136

D. Gherasim, op. cit., Ed. Academiei R. S.

Romania, 1986, București, p. 147. 137

V. Stoica, Drepturile reale principale, vol.

1, Humanitas, 2004, București, p. 178.


linia de demarcație dintre respectarea și

încălcarea acestui principiu este tot mai

fragilă138

, având în vedere și faptul că

simpla existență a unor argumente ce țin

de fondul dreptului, prezente în

dispozitivul hotărârii judecătorești, nu este

suficientă, totuși, pentru a antrena cumulul

posesoriului cu petitoriul139

.

Acțiunile care ar putea fi intentate

împotriva detentorului precar, în

vederea restituirii bunului

– prin comparație cu acțiunile posesorii

Așa cum am menționat anterior, în

ipoteza existenței unui contract, împotriva

detentorului precar ar putea fi intentată o

acțiune contractuală sau chiar acțiunea în

revendicare 140

.

Exercițiul acțiunii în revendicare,

inclusiv împotriva detentorului precar, este

în mod expres admis, în art. 563 alin. (1)

teza I din NCC. Însă, sintagma “persoană

care îl deține fără drept” ar conduce la

concluzia că acțiunea în revendicare ar

putea fi intentată împotriva detentorului

precar numai după împlinirea termenului

de restituire, până la acel moment

împotriva acestuia fiind posibilă numai

intentarea unei acțiuni contractuale sau a

unei acțiuni în răspundere delictuală141

. Ar

exista, însă, și situații în care utilizarea

acțiunii în revendicare ar presupune mari

138

Laurent Dargent, op. cit.. 139

Philippe Simler, op. cit., p. 194. 140

Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte

speciale, Vol.II, Locaţiunea. Închirierea

locuinţei. Arendarea. Antrepriza.

Mandatul, Ediţia a IV-a, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2006, p. 30; E. Chelaru,

Drept civil. Drepturile reale principale,

Ediția a 2-a, Ed. C. H. Beck, 2006,


G. Boroi, Unele probleme de procedură

civil în materia acțiunii în revendicare-In

Honorem Corneliu Birsan, Ed. Hamangiu,

noiembrie 2013.

dificultăți – spre exemplu, cazul

reclamantului care nu poate face nici

dovada dreptului de proprietate, nici nu

poate invoca prescripția achizitivă -

situație în care ar trebui să se intenteze o

acțiune posesorie142

. În acest sens, a fost

constatat că în practica instanțelor de

judecată a fost respinsă în repetate rânduri

acțiunea reclamantului într-o asemenea

situație, pentru că în cazul acțiunilor în

revendicare se discută chiar existența

dreptului de proprietate (fiind vorba de o

acțiune petitorie)143

.

De asemenea, acțiunea în

revendicare ar putea fi utilizată și în

ipoteza în care contractul dintre părți este

nul, bineînțeles, atât timp cât reclamantul

poate face dovada dreptului de

proprietate144

. Asemănător, în ipoteza în

care raportul juridic prin care s-a transmis

folosința imobilului a încetat sau s-a creat

aparența existenței unui asemenea raport,

reclamantul ar putea să introducă o acțiune

în evacuare (art. 1033-1048 NCPC).145

Însă, trebuie menționat că poate fi

imaginată o situație în care între părți nu

există niciun contract, astfel, neputând fi

intentată o acțiune contractuală (deoarece

aceasta nu există), însă, să poată fi

considerat că este vorba de un caz de

detenție precară (cu îngăduința

proprietarului); mai mult, reclamantul să

142

Emille Raviart, op. cit., p. 56; Valeriu

Stoica, op. cit., p. 163. 143

E. Marin, Actiunea în revendicare si

regimurile ei juridice, Ed. Hamangiu,

2009, București, p. 51 144

Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte

speciale, Vol.III, Comodatul. Împrumutul

de consumaţie. Depozitul. Societatea

civilă. Tranzacţia. Donaţia, ediţia a IV-a,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.

18-19, p. 78; Francisc Deak, op. cit., p.

166. 145

G. Boroi, Unele probleme de procedură

civilă în materia acțiunii în revendicare-In

Honorem Corneliu Birsan, Ed. Hamangiu,

noiembrie 2013.


nu aibă nici posibilitatea de a face dovada

dreptului de proprietate sau a unui alt mod

de dobândire a proprietății, pentru a putea

intenta acțiunea în revendicare și, eventual,

să nu poată fi îndeplinite nici condițiile

pentru introducerea acțiunii în evacuare

(bunul să fie unul mobil). Totodată,

acțiunile posesorii ar trebui să poată fi

intentate chiar și împotriva detentorului

precar, în ipoteza în care reclamantul nu

cunoaște identitatea persoanei care i-a

tulburat posesia. Spre exemplu,

reclamantul pleacă în vacanță, iar în

momentul în care se întoarce în imobilul

său se află o persoană căreia i-a fost

închiriat imobilul de către adevăratul

uzurpator. În aceste tipuri de situații, ar fi

injust să nu se poată introduce o acțiune

posesorie, chiar și împotriva detentorului

precar. În plus, unii autori au considerat că

inclusiv nudul proprietar ar putea intenta

împotriva uzufructuarului o acțiune

posesorie146

.

Într-adevăr, prin comparație cu

acțiunea în revendicare, o acțiune

contractuală sau acțiunea în evacuare, nu

ar exista avantaje din punctul de vedere al

cheltuielilor. În Ordonanța de urgență nr.

80 din 26 iunie 2013 privind taxele

judiciare de timbru, la art. 3 este prevăzut

modul de calcul pentru taxa de timbru în

cazul unei acțiuni privind constatarea

existenței sau inexistenței unui drept

patrimonial, la art. 4 este prevăzut modul

de calcul al taxei de timbru pentru

acțiunile posesorii, iar art. 6 privește

cererile de evacuare și cererile formulate

pe cale de ordonanță președințială.

Analizând aceste texte de lege și luând

drept exemplu un bun a cărui valoare este

de 4200 lei, ar rezulta că: taxa de timbru

pentru acțiunea posesorie este de 840 lei,

146

Emille Raviart, Traité théorique et pratique

des actions possessoires et du bornage,

Editia a 3-a, March. Ad et Golde, Paris,

1914, p. 264; E. Prescurea, op. cit., p. 291.

taxa de timbru pentru acțiunea în

revendicare este de 299 lei, taxa de timbru

pentru acțiunea în evacuare este de 100 lei,

iar taxa de timbru pentru cererea formulată

pe cale de ordonanță președințială este de

200 lei. Este evident că, sub acest aspect,

introducerea unei acțiuni posesorii nu ar

prezenta avantaje de ordin financiar.

Calitatea procesuală – importanța unei

reglementări neechivoce

A fost afirmat în doctrină că

“Problema esențială privitoare la calitatea

procesuală este aceea a determinării

conținutului și semnificației acestui

concept, lucru firesc întrucât condițiile de

participare la proces sunt influențate

hotărâtor de concepția ce se afirmă cu

privire la natura juridică a acțiunii

civile.”147

.

Capacitatea procesuală se apreciază

în abstract și exprimă posibilitatea unei

persoane de a sta în orice proces civil. Spre

deosebire de aceasta, calitatea procesuală

presupune îndreptățirea unei persoane de a

sta într-un anumit proces148

. În acest sens,

art. 36 din Noul Cod de Procedură Civilă

prevede: “Calitatea procesuală rezultă din

identitatea dintre părți și subiectele

reportului juridic litigios, astfel cum acesta

este dedus judecății. Existența sau

inexistența drepturilor și a obligațiilor

afirmate constituie o chestiune de fond.”.

În doctrină nu există un punct de vedere

unitar cu privire la definirea calității

procesuale, existând și opinia conform

căreia “legitimarea procesuală nu se

raportează cu necesitate la raportul juridic

dedus judecății, ci la dreptul de a reclama

147

M. Bojincă, op. cit., Ed. Lumina Lex, 2002,


Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae

(coord.), Noul Cod de procedură civilă.

Comentat și adnotat, Vol. I, Ed. Universul

Juridic, 2013, București, p. 129.


în justiție și la obligația de a răspunde față

de pretențiile formulate prin cererea de

chemare în judecată”149

, având în vedere și

faptul că prin acțiune nu se valorifica

întotdeauna un drept subiectiv – cum ar fi

cazul acțiunilor posesorii.

Atât calitatea procesuală activă,

adică cea a reclamantului, cât și calitatea

procesuală pasivă, adică cea a pârâtului,

vor trebui justificate în cuprinsul cererii de

chemare în judecată, de către reclamant.

Astfel, reclamantul va trebui să indice atât

pretenția, cât și motivarea în fapt și în

drept, cu alte cuvinte, îndreptățirea sa de a

introduce cererea respectivă împotriva

pârâtului. Iar, conform art. 40 alin. (1) teza

a II-a din Noul Cod de Procedură Civilă

(NCPC), cererea formulată va fi respinsă

ca fiind făcută de o persoană sau împotriva

unei persoane fără calitate, în situația în

care instanța constată lipsa calității

procesuale.

Este important de menționat că “în

acele cazuri în care prin acțiune nu se

urmărește protecția unui drept subiectiv, ci

a unei alte situații juridice, calitatea

procesuală rezultă chiar din lege”150

. Spre

exemplu, prin intermediul acțiunilor

posesorii nu se urmărește apărarea unui

drept real, ca în cazul acțiunilor petitorii, ci

apărarea posesiei ca stare de fapt; posesia

este un interes care, fără a îmbrăca forma

unui drept subiectiv civil, poate fi restabilit

prin intermediul justiției atunci când este

încălcat. De aceea, în cazul acțiunilor

posesorii, calitatea procesuală trebuie să

rezulte în mod expres din lege.

Având în vedere considerentele expuse

anterior, este de necontestat că ar fi

necesar ca dispozițiile din actuala

reglementare să fie clare, neputând da

naștere unor interpretări care ar putea

149

Idem, p. 130. 150

Ibidem.

periclita securitatea juridică a

justițiabilului. În acest sens, un exemplu de

formulare deficitară - în ceea ce privește

calitatea procesuală pasivă în cadrul

acțiunilor posesorii - se regăsește în

cuprinsul art. 950 alin. (2) din NCC,

evocat anterior. În acest caz, ar fi utilă

introducerea unui nou alineat în care să fie

prevăzută, în mod expres, imposibilitatea

introducerii unei acțiuni posesorii

împotriva detentorului precar, pentru a fi

evitată orice confuzie și pentru a nu da

naștere unei practici neunitare la nivelul

instanțelor judecătorești.


etățenia și posibilele implicații ale dobândirii ei de către humanoizi

Florentina-Gabriela ȚINTĂRESCU,

Locul I, Secțiunea Drept PUBLIC

Anul II, grupa 201

Rezumat: Acest articol are ca

obiectiv punerea în lumină a

noțiunii de cetățenie, percepută ca

o problemă a destinului uman,

individual și colectiv, ce suscită un

viu interes încă din cele mai vechi

timpuri și care e supusă inevitabil

și continuu prefacerilor sociale.

Din această perspectivă, prezentul

demers nu se limitează la

desemnare, ci îndeamnă la reflecție

și informare cu privire la valorile

comune ale cetățeniei și la evoluția

lor contemporană.

Cuvinte cheie: Cetățenie,

humanoid, capacitate juridică,

inteligență artificială.

Résumé: L'objectif de cet article

est de mettre en lumière la notion

de la citoyenneté, perçue comme

un problème du destin humain,

individuel et collectif, qui, depuis

longtemps, suscite un vrai intérêt et

qui est soumis inévitablement et

continuellement aux

transformations sociales.

De ce point de vue, la présente

démarche ne se limite pas à la

désignation, mais elle encourage à

la réflection et au désir de

s'informer au regard des valeurs

communes de la citoyenneté et de

leur évolution contemporaine.

Mots-clés:citoyenneté, humanoïde,

capacité juridique, intelligence

artificielle.

Abstract: This article aims to shed

light on the notion of citizenship,

perceived as a problem of human

destiny, individually and

collectively, that represents a vivid

interest from ancient times and

which is inevitably and

continuously the subject of the

social transformations. From this

point of view, the present aproach

is not limited to designation, but it

urges refinement and information

on the shared values of citizenship

and their contemporary evolution.

Keywords: citizenship, humanoid,

legal capacity, artificial

intelligence.

La citoyenneté et les implications

possibles de son acquisition par

les humanoïdes

The citizenship and the possible

implications of its acquisition by

humanoids

C


I. Preliminarii

Fiind sensibilă la evoluțiile istorice,

instituția cetățeniei a fost analizată în

numeroase lucrări și apreciem că acest

concept a evoluat semnificativ în ultima

perioadă datorită noilor schimbări apărute

pe plan internațional. Continua redefinire a

obiectivelor Uniunii Europene, efectele

globalizării, reanalizarea modurilor de

participare politică în unele state, creșterea

fenomenului de migrație, amenințările

teroriste și intrarea în viața socială a

humanoizilor determină o repoziționare și

o transformare rapidă a legislației

privitoare la cetățenie.

Subiectul cetățeniei este, fără

îndoială, destul de vast și cercetarea

acestuia ia amploare, pe măsură ce tot mai

mulți teoreticieni aduc în discuție

modalitățile în care numeroase crize

influențează conceptul de cetățean. În

prezenta lucrare mă voi limita la a

evidenția importanța și complexitatea

conceptului de cetățenie și la a supune

analizei implicațiile pe care le poate avea

dobândirea acesteia de către un humanoid

robot.

II. Noțiunea de cetățenie

a. Analiză asupra principalelor

teorii cu privire la cetățenie

Indiferent de perspectiva teoretică

din care este abordată, cetățenia se referă

atât la relația dintre individ și comunitatea

organizată statal, cât și la relația dintre

indivizi priviți ut singuli. Aceste legături

implică două abordări: una teoretică, prin

care se analizează cum ar trebui să fie

relația amintită, și una empirică, care

examinează semnificația acestei relații

pornind de la o generalizare inductivă.

În orice context, teoriile au ca punct

comun faptul că cetățenia ar trebui văzută

ca un concept unificat, cu aspecte civile,

politice și sociale care au un impact

neîntrerupt unul asupra celuilalt. Există, de

asemenea, și o legătură teoretică între toate

aceste aspect, întrucât ele sunt construite

pe principiul egalității de statut prin

drepturi.151

Cu referire la aceste drepturi,

în poate cea mai influentă lucrare care

analizează conceptul de cetățenie,

"Citizenship and Social Class",

teoreticianul și sociologul Thomas

Humphrey Marshall pune accentul pe

natura unitară a cetățeniei și pe necesitatea

de a considera drepturile civile, politice și

sociale în deplină corelație unele cu altele

și nu în mod izolat.152

În continuare, vom aborda succint

principalele teorii cu privire la cetățenie pe

care doctrina le-a pus în evidență de-a

lungul timpului.

Prima este concepția liberală care îl

poziționează pe individ ca element

principal în jurul căruia toate argumentele

sunt prezentate. Teoria liberală a cetățeniei

subliniază egalitatea de drepturi pe care

fiecare cetățean o deține și cum doar

această egalitate permite persoanelor să își

urmărescă scopurile și obiectivele. Așadar,

pentru liberali, un sistem de drepturi și de

libertăți diferențiate nu reprezintă

libertatea pentru toți, întrucât legea și,

implicit, drepturile trebuie să fie

universale.153

151

”Citizenship in Contemporary Europe” /

Michael Lister & Emily Pia, Editura

Edinburgh University Press, 2008, pagina

2. 152

”Citizenship and Social Class” / Thomas

Humphrey (T.H.) Marshall, Editura

Cambridge University Press, 1950. 153

”Liberalism” / Leonard Hobhouse, Editura

Oxford University Press, 1964.


A doua teorie, cea comunitară, este

total opusă celei liberale sub numeroase

aspecte, întrucât, pentru comunitari,

individul nu se află înainte de comunitate.

Ca atare, ei susțin că teoria liberală nu

reușește să considere îndeajuns importanța

datoriei sau a loialității față de societate,

ignoră natura socială a indivizilor și, în

accentuarea drepturilor, ignoră

responsabilitățile și obligațiile datorate

comunității. Argumentul esențial este că

teoriile liberale ale cetățeniei permit

exercitarea unor scopuri individuale fără

limitări în detrimentul formării sociale de

ansamblu și a comunității.

În cele din urmă, a treia teorie a

cetățeniei este cea republicană. Aceasta

definește participarea la guvernare ca

principalul fundament pentru promovarea

binelui civic. Este critică atât din

perspectivă liberală, pe care o consideră

prea fragmentară, cât și din perspectivă

comunitară, deoarece aceasta nu acceptă

ca identitatea individuală să fie plasată mai

sus de obiectivele civice.154

În ceea ce privește apariția acestor

teorii, precizăm că cetățenia liberală s-a

dezvoltat în opoziție cu doctrina

absolutistă a secolelor XVI și XVII, în

timp ce comunitarismul ar putea fi văzut

ca o reacție față de problemele de coeziune

socială care au început să se resimtă în

jurul anilor 1960-1970, iar republicanismul

modern reprezintă în multe privințe un

răspuns la declinul participării active a

cetățenilor.

În centrul atenției liberalilor se află

drepturile cetățenilor, în timp ce pentru

154

”Citizenship in Contemporary Europe” /

Michael(M.) Lister & Emily (E.) Pia,

Editura (Ed.) Edinburgh

University Press, 2008.

comunitari importante sunt obligațiile

cetățenilor și indentitatea pe care aceștia o

afirmă în comunitate, iar, în cele din urmă,

în teoriile republicane, esențială este

participarea activă în societate prin

exercitarea drepturilor politice.

Ca o reacție recentă la aceste teorii

"clasice", critica multiculturală infirmă

instituțiile directoare ale acestor ideologii,

întrucât cetățenia, în aceasta concepție, nu

ar trebui să fie altceva decât o reflecție a

identității grupurilor dominante. Astfel, se

impune necesitatea diferențierii cetățeniei

prin luarea în considerare și respectarea

diferențelor culturale, etnice și rasiale și

prin includerea egalitară a tututor

indivizilor în societate.

b. Cetățenia din perspectiva

istorică

Formele sub care este analizată

cetățenia s-au materializat diferit de-a

lungul timpului, această instituție fiind

recunoscută ori ca un statut juridic - un

sistem de drepturi, fundamentul

manifestării politice - ori ca o formă de

identitate.

Astfel, cetățenia ia forma statutului

juridic în urma nașterii relației specifice

dintre individ și organizarea statală,

aceasta rezultând doar dintr-o participare

politică activă. De asemenea, importanța ei

a fost confirmată fie prin posibililatea

îndeplinirii unei justiții individuale, fie

prin accentuarea problemelor identității

colective, acestea fiind cele care ar trebui

să primeze.155

155 “Multicultural Citizenship: The Limitations

of Liberal Democracy” / Duncan Kelly,

(http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.111

1/1467-923X.00277/abstract), 23.02.2018.

http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.111%201/1467-923X.00277/abstract

http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.111%201/1467-923X.00277/abstract


Pe de altă parte, cetățenia este

asociată, în mod tradițional, cu exercitarea

drepturilor și posibilitatea dobândirii

oricăror altor drepturi recunoscute de către

legislația unui stat. Conceptualizarea

cetățeniei ca posesie de drepturi a fost

puternic influențată în doctrină de teoriile

analizate de T. H. Marshall în lucrarea

amintită recent. În conformitate cu acesta,

cetățenia reprezintă calea pentru a ne

asigura că fiecare persoană este tratată ca

un membru deplin și egal al societătii,

acest lucru materializându-se prin

capacitatea unei persoane de a fi titulara

unui număr nelimitat de drepturi.

Cetățenia concepută ca participare

politică are o lungă istorie în teoria

politică. Astfel, în lucrarea sa, "Politica",

Aristotel construiește tiparul juridic al

cetățeanului atenian pornind de la

principiul fundamental potrivit căruia

"fiecare este egal în virtutea calității de

cârmuitor al legii sau de creator al ei".

Împreună cu scrierile adepților și

analiștilor politicii Republicii Romane din

anii 510-27 (î.H.), modelul grec și

variantele sale republicane romane au

inspirat acele teorii ale cetățeniei care

subliniază participarea politică ca element

definitoriu al ei.156

Modelul roman al

cetățeniei este structurat în jurul

principiului conform căruia toți sunt egali

sub puterea legii, semnificație care va fi

tradusă mai târziu în abordările

doctrinarilor care acordă statutului juridic

egal atributul suprem al cetățeniei.

"Evident, cetățean este individul care

poate avea în adunarea publică și la

tribunal vot deliberativ, oricare ar fi de

156

“Citizenship: A Very Short Introduction” /

Richard Bellamy, pag.29.

altfel statul, al cărui membru este".157

Această noțiune a cetățeniei a fost

dezvoltată mai târziu în statele latine ale

secolului al unsprezecelea și a fost

prezentată în lucrarea lui Machiavelli

"Principele", pentru care cetățenia a fost

unul dintre elementele centrale ale

politicii. Participarea la viața publică

devine esențială și în teoria

republicanistului Rousseau pentru care

rezultanta dorințelor colective nu putea

aparține decât persoanelor care aveau

statut de cetățean. Republicanismul civil,

similar din acest punct de vedere

liberalismului, susține status quo-ul

cetățeniei active, aceasta menținându-se

atâta timp cât cetățenii se exprimă liber în

societate pentru realizarea deziteratelor ei.

Pentru grecii antici, cetățenia a fost

indispensabil corelată cu noțiunea de polis,

pentru romani, punctul de emergență al

tuturor instituțiilor create în Senat era

imperiul, în timp ce, în politica modernă,

comunitatea se afirmă prin statul-națiune.

Pentru unii teoreticieni, printre care se

numară şi profesorul Duncan Kelly, statul

este acel locus potrivit creării instituției

cetățeniei, însă mulți analiști insistă asupra

faptului că cetățenia devine din ce în ce

mai mult o noțiune ce se afirmă dincolo de

frontierele naționale. Această formă de

participare politică a fost caracterizată ca

activism transnațional și este compusă din

"activitătile mișcărilor sociale, ale

organizațiilor societăților civile și ale

indivizilor care se manifestă global".158

În cele din urmă, un alt aspect

important al cetățeniei este definit prin

157

”Politica” / Aristotel, Ed. Semne, Bucureşti

2008, pag. 98. 158

“Who Needs a Theory of Citizenship” /

George Armstrong Kelly, Ed. Daedalus,

1979 paginile (pp.) 21-36.


funcția de indentificare pe care aceasta o

are, în urma căreia se naște sentimentul de

apartenență a individului la societate și la

valorile pe care aceasta le are. În acest

cotext se remarcă latura emotivă a

cetăţeniei și modul în care oamenii

dezvoltă legături afective de solidaritate cu

un anumit grup prin perceperea

apartenenței la o colectivitate. Cu referire

la acest aspect, Aristotel a presupus că un

acord tacit, așa-numita "harmonia",

depindea de o formă de prietenie civică în

rândul cetățenilor care ar fi putut să își

exprime voința și să poată trăi împreună

doar într-o comunitate strâns legată.

Astfel, se naște o condiție sine qua non ca

cetățenii să se cunoască, să impărtășească

valori și să aibă interese comune. Numai

atunci când ei sunt atât de apropiați pot să

fie capabili să decidă care sunt calitățile

cele mai bune pentru ocuparea locurilor în

Senat, să selecteze oamenii potriviți pentru

ele, să rezolve armonios drepturile

contestate și să adopte politicile colective

în unanimitate.159

c. Conceptul de cetățenie reținut

de doctrina românească

Având în vedere toate aceste aspecte

teoretice enunțate, putem afirma că

cetățenia reprezintă, fără îndoială, atât o

instituție fundamentală, cât și o condiție

juridică cu implicații exorbitante în viața

individului. Pentru a o putea defini trebuie

să pornim de la faptul că ea are un conținut

și o finalitate ce se corelează cu realități

economice, sociale și culturale concrete

într-o anumită societate. Charles Rousseau

o definea ca "legatura politică și juridică

permanentă dintre o persoană fizică și un

159

“Politica” / Aristotel, Ed. Semne, Bucureşti

2008, pag. 80.

anumit stat". Această legătură se exprimă

prin totalitatea drepturilor și obligațiilor

reciproce dintre o persoană și statul al

cărui cetățean este și, mai mult, este o

legătură juridică specială reflectată pe plan

intern, păstrată și prelungită oriunde s-ar

găsi persoana în statul de origine: în alt

stat, pe mare sau în cosmos".

Cu privire la noțiunea de cetățenie, în

doctrina românească s-a statuat asupra

faptului că regulile referitoare la aceasta se

integrează în mare măsură dreptului

constituțional care, prin definiție,

reglementează raporturile dintre stat și

cetățean, prin stabilirea principalelor

drepturi, libertăți și îndatoriri ale acestuia

din urmă, precum și prin fixarea condițiilor

ce trebuie întrunite pentru a fi ales sau

desemnat într-o funcție de conducere sau

reprezentare.160

În consens cu analiza facută de

domnul profesor Ştefan Deaconu, în cel

mai amplu comentariu al Constituţiei de

până acum161

, noţiunea de cetăţenie are

două accepţiuni: instituţie juridică, adică

totalitatea regulilor de drept ce au ca obiect

de reglemntare modul de dobândire şi de

pierdere a cetăţeniei, şi condiţie juridică,

adică situaţie rezultată din raporturile

juridice statornicite între o persoana fizică

şi stat, exprimând apartenenţa acestuia la

statul al carui cetăţean este. În prima

accepţiune, cetăţenia reprezintă o categorie

legată de dreptul obiectiv, pe când în cea

de-a doua, ea se axează în jurul ideii de

subiect de drept, cele doua accepţiuni fiind

strâns legate între ele. În acest sens,

160

“Constituţia României: comentariu pe

articole” / Ioan (I.) Muraru, Elena Simina

(E.S.) Tănăsescu (coord.), Dana Apostol

Tofan – Bucureşti: Ed. C.H. Beck, 2008. 161

Cu referire la “Costituţia

României:comentariu pe articole”, opera

citată (op.cit.).


profesorul Tudor Drăganu definește

cetățenia ca fiind "situația juridică

rezultând din apartenența unei persoane

fizice la un stat determinat, caracterizată

prin faptul că acesta are plenitudinea

drepturilor și obligațiilor prevăzute de

constituție și legi, inclusiv politice,

obligația de fidelitate fată de patrie și cea

de apărare a ei".162

În această analiză ne raliem opiniei

profesorilor I. Muraru și S. Tănăsescu care

definesc cetățenia română ca fiind acea

calitate a persoanei fizice ce exprimă

relațiile permanente social-economice,

politice și juridice dintre persoana fizică și

stat, dovedind apartenența sa la statul

român și atribuind persoanei fizice

posibilitatea de a fi titularul tuturor

drepturilor și îndatoririlor prevăzute de

Constituția și legile României.163

Se

subliniază astfel caracterul neîntrerupt al

relației dintre individ și societatea

organizată statal, relație ce reprezintă

condiția dobândirii tuturor drepturilor și

asumării tuturor obligațiilor prevăzute în

legislația unei țări.

Din punctul de vedere al naturii

juridice, cetăţenia a fost considerată în

cursul timpului un statut personal, un

contract tacit sinalagmatic, un contract

unilateral de putere publică, o situaţie

juridică, un raport contractual, un raport

juridic (după unii, de supuşenie), o parte a

stării civile a persoanei etc.164

În acord cu

162

“Drept constituţional şi instituţii publice.

Tratat elementar”, volumul(vol.) I / Tudor

Drăganu,Ed. Lumina Lex, 1998. 163

“Drept constituţional şi instituţii politice”,

vol. I / I. Muraru, E.S.

Tănăsescu,Bucureşti, Ed. C.H Beck, 2011,

pp. 6, 115. 164

A se vedea pentru o analiză mai amănunţită

“Drept constituţional şi instituţii politice”

op. cit. pag. 116.

opinia autorilor citați165

, considerăm că în

stabilirea naturii juridice a cetăţeniei

trebuie să se plece de la categoria de

subiect al raporturilor juridice. Astfel,

cetăţenia ia naştere ca parte integrantă a

capacităţii juridice ce îi conferă subiectului

de drept aptitudinea de a dobândi anumite

drepturi şi obligaţii.

În urma definirii acestui gen proxim

al existenței omului în plan juridic

(concretizată sub denumirea de cetățenie)

și a diferenței specifice, înglobate în

totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care

acesta este susceptibil să le dobândească,

este necesar să precizăm una dintre

tendințele actuale ale evoluției cetățeniei

pe plan internațional.

III. Titular al cetățeniei - atât

omul, cât și humanoidul?

După ce am integrat conceptul de

cetățenie în limitele teoretice și empirice,

supunem atenției un eveniment în urma

căruia principiile consacrate dobândirii

cetățeniei ar putea fi reactualizate.

Afirmând tradițional că dreptul la

cetățenie, componenta esențială a

capacității juridice a persoanei, este

inerent, prin excelență, omului, ne putem

întreba, în contextul schimbărilor recente

referitoare la titularul acestui drept, dacă

cu adevărat această afirmație nu a căzut

deja în desuetudine.

a. Sophia - cetățeanul humanoid

al Arabiei Saudite

În urma acordării cetățeniei saudite,

165

A se consulta operele citate pentru

argumentarea construită de dna. profesor

(prof.) S. Tănăsescu şi de dl. prof. I.

Muraru.


în luna octombrie a anului precedent,

robotului humanoid cu inteligență

artificială identificat sub numele "Sophia",

putem afirma că suntem martorii unor

schimbări cu influențe majore în plan

juridic și moral. "Ea" a fost activată pe

data de 19 aprilie 2015, este creată după

modelul actriței Audrey Hepburn de către

compania Hanson Robotics și este

recunoscută pentru aspectul și

comportamentul uman, spre deosebire de

alte variante de roboți.

Această inițiativă celebrată în fața a

sute de investitori la Summitul "Inițiativă

pentru investiții viitoare" de la Riyadh a

fost urmată în mai puțin de o săptămână de

angajamentul Regatului de a investi 500 de

miliarde de dolari pentru proiectul inițiat

de Prințul Arabiei Saudite Mohammed bin

Salman cu ajutorul căruia își dorește ca

economia țării sale "să depășească era

petrolului". Denumit "Vision 2030",

programul are în vedere construirea unui

oraș denumit "Neom", ce oferă "o

oportunitate localnicilor și economiei țării,

permițându-le celor care în mod normal

doresc să investească în afara granițelor să

se dezvolte în plan local, reducând astfel la

minimum exodul forței de muncă. Totul va

avea legătură cu inteligența artificială, iar

fiecare lucru va putea fi funcțional doar cu

ajutorul internetului".166

Reacțiile cetățenilor și ale oamenilor

de știință nu au întârziat să apară,

sarcasmul și neîncrederea lor în aceste

schimbări reprezentând, de fapt, corolarul

temerilor cu privire la evoluția mult prea

rapidă a inteligenței artificiale. "Unul

dintre cele mai veritabile concepte care

aparțin ființei umane, de a fi cetățean și tot

ce implică el, a fost dat unei mașinării. Ca

166

(https://www.bloomberg.com/graphics/2017

-neom-saudi-mega-city/), verificat la

23.02.2018.

profesor care lucrează zilnic în dezvoltarea

inteligenței artificiale și a sistemelor

autonome care o pot încorpora, nu cred că

societatea umană este încă pregătită pentru

roboți cetățeni" declară doctoruul Hussein

Abbass într-un interviu.167

b. Efecte juridice ale cetăţeniei

acordate către un humanoid

Prezent în fiecare moment al

evoluției societății, fenomenul juridic se

materializează prin cumularea ideilor,

conceptelor, opiniilor cu privire la

necesitatea impunerii anumitor

comportamente membrilor unei comunități

prin norme juridice, având în vedere

evoluția acestora. Martori ai unor

schimbări în sfera de recunoaștere a

subiecților raporturilor juridice, prin

acordarea capacității juridice

humanoizilor, este de datoria noastră să

rămânem informați cu privire la aceste

transformări și să desemnăm posibilele

implicații ale acestor evenimente.

Așadar, supunem dezbaterii

următoarele aspecte referitoare la statutul

juridic al Sophiei: identitatea ei, drepturile

pe care e susceptibilă să le dobândească și

răspunderea în cazul încălcării scopurilor

pentru care a fost fabricată.

Identitatea

Apartenența noastră la o anumită

societate organizată statal se concretizează

prin statutul de cetățean pe care statul cu

care ne identificăm ni-l oferă. Această

distincție indispensbilă pentru participarea

167

(https://theconversation.com/an-ai-

professor-explains-three-concerns-about-

granting-citizenship-to-robot-sophia-

86479/), verificat la 23.02.2018.

https://www.bloomberg.com/graphics/2017-neom-saudi-mega-city/

https://www.bloomberg.com/graphics/2017-neom-saudi-mega-city/

https://theconversation.com/an-ai-professor-explains-three-concerns-about-granting-citizenship-to-robot-sophia-86479/





activă în atingerea obiectivelor societății

ne deosebește pe noi de alți membri ai unei

comunități. Având în vedere latura

afectivă a cetățeniei și a faptului că un

humanoid nu are abilitatea de introspecție

și conștiință de sine (în sensul cunoscut de

noi până acum), ne putem întreba ce

semnifică în acest caz legătura intrinsecă

dintre stat și humanoid. A fortiori, cum îi

putem aprecia identitatea Sophiei?

Am putea să luăm în considerare

codul ei de bare, nota audio din vocea ei,

sau marca electromagnetică emisă,

similară undelor cerebrale umane? Aceste

protocoale și alte protocoale de

management al identității tehnologice sunt

toate posibile, dar nu stabilesc identitatea

Sophiei. Ele pot stabili numai identitatea ei

hardware.

Avem multe provocări pe care

trebuie să le depășim înainte de a putea

avea siguranță în aceste sisteme și a putea

să le recunoaștem identitatea. De exemplu,

nu avem încă mecanisme de încredere

pentru a ne asigura că aceste sisteme

inteligente se vor comporta întotdeauna

etic și în conformitate cu valorile noastre

morale sau pentru a ne proteja împotriva

luării unei acțiuni greșite cu consecințe

catastrofale.168

În acest sens, întrebată la o

conferinţă de un reporter al CNBC

(Consumer News and Business Channel)

dacă roboții pot avea conștiință și dacă știu

168

“Oamenii de ştiinţă de la Universitatea

Naţională de Cercetare din Rusia au

urmărit un robot înzestrat cu inteligenţă

artificială, capabil să înveţe şi să

recunoască emoţiile umane. Pus să asculte

discursurile unor persoane, chiar şi după

mult timp robotul nu a reuşit să detecteze

emoţiile decât în 71% dintre cazuri, iar de

multe ori a confundat fericirea cu

supărarea sau teama. În ceea ce priveşte

fericirea, robotul a recunoscut-o în doar

45% din cazuri.” A future that works:

automation, employment and productivity

/ McKinsey Global Institute, 2017, pag 63.

că sunt roboți, Sophia a răspuns imediat:

"De unde știi că tu ești om? Nu îţi face

griji. Dacă eşti bun cu mine şi eu voi fi

bună cu tine".

• Dobândirea de drepturi si de

obligații

Constituţia şi legislaţia conferă

cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele

politice), în timp ce personalelor care nu

au această calitate nu le conferă decât o

parte din aceste drepturi: străinii şi

persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura

de toate drepturile politice, deoarece

numai cetăţenii exercită puterea la nivel de

stat, deci numai ei pot participa la

guvernarea societăţii din care fac parte şi

de destinele căreia sunt legaţi. Totodată,

numai cetăţenilor le incumbă anumite

obligaţii, cum ar fi obligaţia de apărare a

patriei sau cea de fidelitate faţă de ţară.169

În ceea ce privește posibiliatea

humanoidului de a fi titular de drepturi și

obligații, când a fost întrebat despre

comentariile unor recunoscuți

academicieni precum Dr Mary Bryson,

care sugerează că acordarea de drepturi

roboților le degradează pe ale oamenilor,

Goertzel (directorul departamentului

ştiinţific Handson Robotics) a replicat că

nu este de acord cu această afirmație. El a

declarat că "decizia Arabiei Saudite de a

da cetățenia Sophiei nu arată decât dorința

țării de a fi mai progresistă". Empiric, în

Arabia Saudită, acordarea drepturilor unui

robot pare să fie corelată cu creșteri, mai

degrabă decât cu scăderi ale drepturilor

omului în general", afirmă el, subliniind

169

“Drept constituţional şi instituţii politice”,

ediţia 14, vol. I / I. Muraru, E.S.

Tănăsescu, op. cit. pag. 113.


schimbările recente precum lăsarea

poporului evreu să lucreze în țară și

decizia de a da femeilor dreptul de a

conduce.

Criticii subliniază, de asemenea, și

faptul că acordarea de drepturi unui robot

într-o ceremonie menită să atragă atenția

asupra unei conferințe tehnologice cu

finanțare generoasă nu indică nicio

probitate etică în mod particular. De fapt,

într-o țară în care homosexualitatea este

pedepsită cu moartea, iar lucrătorii

imigranți sunt ținuți în condiții

asemănătoare sclavilor, unii ar putea să o

interpreteze ca fiind exact opusul: o

dovadă suplimentară că drepturile sunt

exercitate inegal și amoral. Ce evoluție în

definirea conceptului modern al cetățeniei

am putea remarca dacă, practic, un

cetățean poate fi cumpărat de un altul,

întrucât nu reprezintă altceva decât un

lucru apropiabil.170

Ne întoarcem, așadar,

la aprecierile făcute cu mult timp în urmă

de către Jean-Jacques Rousseau care

considera că "niciun cetățean nu trebuie sa

fie atât de bogat încat să-l poată cumpăra

pe altul".

Un aspect ce merită supus atenției îl

reprezintă posibilitatea exercitării

drepturilor personalității de către

humanoid, drepturi indisolubil legate de

capacitatea juridică dobândită prin

cetățenie. În doctrina românească s-a

afirmat că drepturile personalității sunt

drepturi inerente calității de persoană

umană, care aparțin oricărui individ prin

170

(https://juridice.ro/essentials/1646/notiunea-

de-bun-incorporal-in-dreptul-civil-

roman/), verificat la 23.02.2018.

însuși faptul că este om171

. Prin validarea

acestor prerogative în care titularului i se

recunoaște aptitudinea de a se bucura și de

a-i fi apărate atributele esențiale persoanei

sale, ne întrebăm ce ar semnifica din punct

de vedere juridic ca unui lucru să i se

legitimeze libertatea conștiintei, libertatea

de exprimare, dreptul la demnitate, dreptul

la propria imagine ori dreptul de a dispune

de el însuși.

Rațiunea acestor drepturi se află în

demnitatea persoanei și libera dezvoltare a

personalității, instituții ce devin fără

subtanţă în momentul în care încercăm să

le asociem cu un robot ori cu un alt tip de

mașinărie înzestrată cu inteligență

artificială. Nucleul drepturilor

personalității îl constituie drepturile

fundamentale ale omului, afirmate în

special, prin Declarația Universală a

Drepturilor Omului172

. Cu toate că aceasta

statuează în numeroase articole că

"oricine" este susceptibil de a se bucura de

drepturile recunoascute, nu putem ajunge,

prin utilizarea analogiei (ubi eadem ratio,

ibi idem jus), la concluzia posibilității

exercitării acestor drepturi și de către

"oricare".

Pe lângă recunoaşterea drepturilor,

atenţia asupra îndatoririlor fundamentale

se impune, deoarece este de neconceput ca

membrii unei colectivităţi umane să nu

aibă anumite obligaţii faţă de societatea în

care trăiesc. Odată cu recunoaşterea unui

humanoid ca cetăţean, se impune a-l

include în comunitatea în care acesta îşi

desfăşoară activităţile, prin mobilizarea

171

“Drept civil. Persoanele” / M. Nicolae, G.

Ilie, V. Bîcu, R. Rizoiu, Ed. Universul

Juridic ,2016, pag. 37. 172

“Declarația Universală a Drepturilor

Omului” din 10 decembrie 1948, emisă de

Organizația Națiunilor Unite.

https://juridice.ro/essentials/1646/notiunea-de-bun-incorporal-in-dreptul-civil-roman/




acestuia odată cu oamenii, la realizarea

scopurilor societăţii, constituind în acelaşi

timp garanţia, printre alte garanţii, că

drepturile fundamentale se pot realiza

efectiv.

În privinţa drepturilor politice, de a

alege şi de a fi ales, acestea sunt

considerate a fi complexe din prisma

îndatoririi civice de participare activă la

crearea scopurilor societăţii şi din cea a

aptitudinii de a opta între o conduită de

exercitare sau de pasivitate. Dobândirea

acestor drepturi are, cu prisosinţă, un

impact covârşitor asupra acţiunilor unui

humanoid, întrucât, fiind creat de către o

întreprindere fără capacitate de

manifestare a drepturilor politice,

indiferent de naţionalitatea acesteia,

robotul programat să efectueze anumite

acţiuni îndeplineşte voinţa altor cetăţeni

din spatele mecanismelor lui sau chiar a

acestei întreprinderi.

• Răspunderea juridică

Mergând chiar mai departe cu

speculațiile, putem analiza ipotezele în

care robotul programat pentru anumite

scopuri își depăşeşte atribuțiile dobândite

din fabricație provocând pagube sau

abuzând de calitățile sale. În acest sens, în

prezent, este avută în vedere construirea

unor așa-numite principii de funcționare în

limita cărora orice dispozitiv dotat cu

inteligență artificială trebuie să se

circumscrie. Cea mai recentă listă propune

23 de principii cunoscute sub numele de

"Asilomar AI Principles". Printre acestea

se numără: transparența defecțiunilor,

alinierea la valorile umane și auto-

îmbunătățirea recursivă.173

În exercitarea

acestor obligații, prin principii încă

dezbătute în domeniu, se va pune

întrebarea cine va răspunde pentru

încălcarea lor: proprietarul robotului,

fabrica de distribuție, specialiștii care îl

întrețin sau chiar robotul - ca forma a

răspunderii pentru fapta proprie?

Așa cum nu mai puțin de un secol în

urmă problema admisibilității și necesității

răspunderii juridice a persoanei morale era

larg dezbătută, acum putem fi martorii

unor noi prefaceri în sensul introducerii în

plan legal a unui nou subiect capabil să

răspundă juridic. În cazul persoanei

juridice s-a plecat inițial de la ideea că ele

nu pot săvârși infracțiuni (societas

delinquere non potest) pentru că nu sunt

persoane reale. Conduita unei persoane

juridice nu are cum să fie una proprie, ci

este până la urmă rodul voinței persoane

fizice.174

A fortiori, aceste argumente

cărora li s-a găsit o soluție juridică pot fi

aplicate și în cazul humanoidului, care nu

reprezintă altceva decât o ficțiune a legii și

a științei. Acesta, neavând capacitate

psihică intelectivă și volitivă cu privire la

acțiunile sau inacțiunile sale ar putea fi

totuși reprezentat de creatorul, inginerul

sau chiar de către o instituție în cadrul

căreia ar putea lucra.

Din prisma raţiunii dreptului civil,

scopul răspunderii este, în principiu, de a

repara un prejudiciu, această obligație de

reparație urmărind, totodată, ca fapta

susceptibilă de a produce prejudiciul să nu

mai fie săvârșită. Funcția preventiv-

educativă a răspunderii civile, indiferent

173

(https://futureoflife.org/ai-principles/),

verificat la 23.02.2018. 174

“Drept penal român: partea generală, curs

universitar”, ediţia 2 / C.Mitrache,

C.Mitrache, pag. 153.

https://futureoflife.org/ai-principles/


de ce formă a acesteia discutăm, aduce în

centrul atenției aspecte ce sunt strict

personale ale făptuitorului, starea sa

mintală, elemente de ordin psihologic ce l-

au determinat pe făptuitor să săvarșească

fapta, acestea fiind necesare pentru

fundamentarea subiectivă a răspunderii.

Culpabilitatea conduitei autorului faptei

este o condiție esenţială, deoarece nu vom

putea discuta despre prezența și

aplicabilitatea răspunderii civile acolo

unde nu există vinovăţie175

. Din această

perspectivă, supunem discuției

eventualitatea răspunderii delictuale a

humanoidului, atât pentru fapta sa, cât și

din perspectiva atragerii răspunderii

delictuale pentru lucruri aflate în paza unei

persoane.

Cu privire la condiția vinovăţiei din

cadrul răspunderii civile delictuale, aceasta

are un caracter dependent, marcat cu

claritate atât de condiția faptei ilicite, cât și

de aceea a raportului de cauzalitate între

cea din urmă și prejudiciu. Atunci când

suntem în prezența unei răspunderi civile

delictuale pentru fapta proprie, sunt

prezente două elemente ale vinovăției:

unul obiectiv, ce constă în încălcarea unei

obligații juridice, și unul subiectiv, numit

imputabilitate sau culpabilitate, acesta

reprezentând atitudinea autorului de a

înțelege și de a-și asuma consecințele

faptelor ce au fost săvârșite. Sub acest din

urmă aspect, conștiința și voința unui

humanoid neputând fi determinate sau

determinabile, nu putem accepta însușirea

acestei răspunderi de către o altă persoană

decât un om. În acest sens, prin lipsa unei

aptitudini de a înțelege semnificația faptei,

de a discerne între licit și ilicit, nu putem

175

L. Boilă, “Răspunderea civilă delictuală

subiectivă”, Editura C.H. Beck, București,

2009, pag. 40.

discuta despre existența vinovăției, chiar

dacă prin faptă s-a produs un prejudiciu.

Astfel, vinovăția, fiind o condiție necesară

pentru a fi antrenată răspunderea civilă, în

lipsa acesteia, autorul faptei nu va

răspunde civil.176

În vederea răspunderii pentru

lucruri sunt incidente dispozițiile art. 1376

C.civ.177

care prevede în alin. 1: „oricine

este obligat să repare, independent de

orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul

aflat sub paza sa". În absența unei definiții

legale, interpretarea noțiunii de lucru

susceptibil de a angaja răspunderea

delictuală poate fi desprinsă din

dispozițiile art. 535 C.civ., ca fiind acea

categorie de bunuri imobile sau mobile

care constituie obiectul unui drept

patrimonial în sfera căruia, din punct de

vedere material, poate fi inclus și robotul

dotat cu inteligență.

Pentru antrenarea răspunderii trebuie

îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

existența unui prejudiciu cauzat prin fapta

lucrului aflat în paza juridică a persoanei

responsabile. Lucrul implicat în

producerea prejudiciului trebuie să se afle,

la momentul producerii prejudiciului, sub

paza juridică a persoanei responsabile care

exercită în fapt o autoritate constând în

direcția, controlul și supravegherea

acestuia, persoană ce poate fi reprezentată

de creatorul, compania care angajează

humanoidul ori eventualul proprietar.

Fundamentul răspunderii pentru

lucruri care se degajă din prevederile

exprese ale art. 1376 alin. (1) C.civ. este

176

“Drept civil. Teoria generală a obligațiilor”/

I. Dogaru, P. Drăghici, Editura ALL

BECK, 2002, pag. 255. 177

Noul Cod Civil republicat 2011. Legea

287/2009 privind Codul civil.


de natură obiectivă, independent de orice

culpă. Ideea centrală pentru angajarea

răspunderii paznicului juridic privește

obligația sa legală de a garanta pentru

riscul unui comportament anormal al

lucrului178

. Astfel, ieșind din tiparele

pentru care a fost programat și ignorând

dorința de acțiune a paznicului juridic care

îl coordonează, acest paznic va răspunde în

eventualitatea producerii unui prejudiciu.

Sunt, astfel, eliminate speculațiile privind

fundamentarea subiectivă bazată pe

culpabilitatea comportamentului

paznicului lucrului cu privire la modul în

care și-a îndeplinit atribuțiile de

supraveghere, direcție și control asupra

acestuia sau posibilitatea fundamentării pe

un temei mixt, propus de unii autori după

propria lor apreciere179

. Această abordare

nu poate fi mai mult decât corectă, în

lumina recunoașterii unei relații de pază

juridică ori posesie asupra lucrului, dar,

întrucât humanoidul nu poate fi apropiabil

datorită statului de cetățean, rațiunea

întreprinsă dispare.

În aceeași ordine de idei, odată cu

dobândirea drepturilor și a obligațiilor

recunoscute legal oricărui cetățean, fie el și

humanoid, incidente în situația lui pot fi și

dispozițiile extrădării. Recunoscută ca un

act bilateral între două state în baza căruia

un stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un

infractor sau condamnat îl predă, la cerere,

altui stat pentru a fi judecat ori pus să

execute pedepsa la care fusese condamnat,

extrădarea se acordă sau se cere în funcție

de statul al cărui cetățean este făptuitorul.

178

“Noul Cod civil. Comentariu pe articole” /

F.-A. Baias, E. Chelaru, R.

Constantinovici, I. Macovei. 179

“Drept civil. Teoria generala a obligatiilor”

/ C.Stătescu, C. Bîrsan , Ed. Hamangiu,

2008, pagina 315.

Astfel, în cazul răspunderii juridice penale

a humanoidului, recunoașterea lui ca

cetățean trebuie să se facă de către statul

pe teritoriul căruia se află pentru a putea fi

extrădat la cerere, pe baza acordurilor

internaționale ori pe baza reciprocității.

De asemenea, tot din perspectiva

normelor internaţionale, ne putem întreba

dacă, atunci când Sophia doreşte să intre

într-un alt stat (spre exemplu în Romania,

pentru participarea la Summitul European

"Brand minds" în data de 11 mai), aceasta

este recunoscută ca un cetăţean al Arabiei

Saudite sau ca un bun ca oricare altul,

deţinut de o anumită persoană.

În toate aceste situații suntem nevoiți

să aplicăm criteriile capacității juridice a

persoanei, bunăoară egale în ceea ce

privește statutul de cetățean, în mod

distinct. Așadar, întrucât nu are

deplinătatea drepturilor, a răspunderii

civile, penale ori contractuale, este Sophia

un cetățean cu capacitate juridică restrânsă

datorită naturii sale de lucru apropiabil? Se

ajunge astfel la o distincție exclusă cu mult

timp în doctrină, ce ia naștere odată cu

diferențierea exercitării drepturilor în

funcție de titularul susceptibil să le

dobândească (humanoidul cu capacitate

juridică restrânsă și omul cu capacitate

juridică deplină).

Din păcate, atât aceste aspecte, cât şi

numeroase altele care se vor naşte odată cu

conflictele recunoaşterii internaţionale a

cetăţeanului humanoid ivite în practică,

este posibil să necesite o perioadă mai

mare pentru a fi lămurite, decât rapiditatea

cu care inteligența artificială aşterne noi

realităţi în multe state din lume.

http://www.beckshop.ro/ncc/

http://www.beckshop.ro/ncc/


d. Concluzie

Premisă indispensabilă a dobândirii

şi a exercitării drepturilor şi obligaţiilor

fundamentale, cetăţenia a reprezentat în

decursul timpului facultatea recunoaşterii

valorilor societăţii de către o parte din

membrii populaţiei. Esenţială pentru

identificarea şi modificarea acestor valori,

ea a reprezentat dintotdeauna apanajul

anumitor categorii de indivizi selecţionaţi

iniţial după categoria averii, a sexului, iar

ulterior după categoria statului cu care se

identificau. Titularul cetăţeniei a fost în

mijlocul atenţiei doctrinarilor indiferent de

abordarea teoretică pe care aceştia o

utilizau în definirea cetăţeniei. Cu toate că

fluxul de informaţii şi de valori ne face să

reanalizăm instituţii consacrate legal, o

nouă prefacere a recunoaşterii titularului

cetaţeniei semnificând includerea în

aceasta categorie a unui robot dotat cu

inteligenţă artificială presupune efecte

juridice exorbitante, ale căror ecou este

perceptibil acum, dar care se va sesiza

puternic în timp.

Este de la sine înțeles că o apreciere

conform căreia humanoidul s-ar afla pe

aceeași scară valorică cu omul, din punctul

de vedere al statutului de cetăţean, nu

poate fi primită, din considerente în primul

rând etice și în al doilea rând utilitare.

Creată pentru a ne ajuta într-un viitor al

inovației tehnologice, inteligeța artificială

încorporată în roboți nu poate avea decât

scopul de a satisface nevoile oamenilor,

fapt datorită căruia nu putem accepta

ipoteza recunoașterii cetățeniei Sophiei în

sensul juridic recunoscut până acum.

Atributele participării active prin

exercitarea drepturilor politice, asumarea

de obligații față de stat, manifestarea

identității și a statutul juridic prin

dobândirea dreptului suprem la cetățenie,

corolar al tuturor celorlate facultăți

juridice, nu ar trebui să aparțină, prin

excelență, decât ființei umane, creatoare a

tuturor acestor instituții și valori

fundamentale recunoscute universal.


elegarea legislativă

– retrospective și perspective


Lucian-Dumitru MARTIMOF,

Locul III, Secțiunea Drept PUBLIC

Anul I, grupa 104

Cuvinte-cheie:

- Constituție

- Delegare legislativă

- Ordonanță de urgență

- Ordonanță simplă

- Situație extraordinară

- Stare de urgență

Keywords:

- Constitution

- Delegated legislation

- Ordinance

- Simple ordinance

- Extraordinary situation

- State of emergency

Mots-clés:

- Constitution

- Délégation législative

- Ordonnance d’urgence

- Ordonnance simple

- Situation extraordinaire

- État d’urgence

1. Rezumat

Inițiativa elaborării acestui proiect

rezidă în controversele şi problematicile

mecanismului delegării legislative, aşa

cum este el consacrat de legea

fundamentală a României. Abordarea

noastră a fost una atât istorică, dar şi

juridică, în încercarea de a reliefa evoluția

instituției. Studiul delegării ne preocupă

datorită impactului vizibil, dar şi

covârşitor pe care aceasta l-a avut şi îl are,

fapt reliefat de practicile instituționale şi

politice recente. Pornind de la accepțiile

doctrinare, parcurgând o analiză istorică şi

comparativă şi ajungând la actualele

problematici, am extras şi surprins

principalele defecte, dar şi aspecte pozitive

ale delegării legislative, care ne-au ajutat

să formulăm propuneri de lege ferenda.

The initiative of this project resides

in the controversies and problems that

surround the mechanism of delegation of

legislative power, as defined by the

fundamental law of Romania. Our

approach towards it was both historical

and juridical, in an attempt to emphasize

its evolution. The study of the delegation

of powers is of great interest to us due to

the visible and overwhelming impact it

had and still has, fact pointed out by recent

D


institutional and political usage. Setting off

with the doctrinary understanding of the

concept, passing through a historical and

comparative analysis and ariving at

today’s inconveniences, we managed to

extract and grasp the main nuissances, but

also positive aspects of the process, which

helped us come up with our own lex

ferenda propositions.

L'initiative de l'élaboration de ce

projet réside dans les controverses et les

problématiques du mécanisme de la

délégation de pouvoir législatif ainsi

consacré par la loi fondamentale de la

Roumanie. Notre approche a été historique

et même juridique dans l'essai de mettre en

évidence l'évolution de cette institution.

L'étude de la délégation nous préoccupe

grâce à l'impact visible et grand qu'elle a

eu, fait démontré par les pratiques

institutionnelles et politiques récentes. En

commençant avec les acceptions

doctrinaires, parcourant une analyse

historique et atteignant les problématiques

actuelles, on a extrait et surpris les

questions principales, mais également des

aspects positifs de la délégation législative,

qui ont aidé à formuler des propositions de

lex ferenda.

Abrevieri uzuale

art. = articol

alin. = alineat

CCR = Curtea Constituțională a României

2. Introducere

Delegarea legislativă a fost definită

ca fiind „împuternicirea, pe timp limitat, a

unei alte autorităţi decât cea legiuitoare să

exercite prerogative legislative”180

. De

asemenea, literatura de specialitate a

apreciat că aceasta reprezintă, în esenţă,

,,modalitatea de conlucrare dintre

Parlament şi Guvern, în temeiul căreia,

Guvernul este învestit cu exercitarea unei

părţi din funcţia legislativă în anumite

condiţii”181

. Totodată, este şi „posibilitatea

acordată Parlamentului de către puterea

constituantă originară sau derivată de a

împuternici Guvernul să participe la

exerciţiul funcţiei legislative, în condiţiile

şi în limitele stabilite constituţional”182

.

Prin raportare la jurisprudenţa Curții

Constituţionale, sensul instituţiei delegării

legislative este completat, considerându-se

că „delegarea legislativă este o instituţie

specifică dreptului constituţional şi

presupune transferul de atribuţii de la

Parlament către executiv în anumite

condiţii prevăzute de legea de abilitare ori

de Constituție. Este, prin urmare, o

limitare a monopolului parlamentar în

materia legiferării, care însă îşi găseşte o

justificare unanim acceptată ce izvorăşte

din principiul separaţiei şi al colaborării

180

I. DELEANU, Instituţii şi proceduri

constituţionale, vol.II, Ed.Servo-Sat, Arad,

1998, p. 326 apud BOC, Emil, Delegarea

legislativă în sistemul constituţional românesc,

Revista transilvană de ştiinţe administrative,

nr. 1(2)/1999, p. 238 [Citat 19 februarie 2018].

(http://rtsa.ro/rtsa/index.php/rtsa/article/viewFi

le/465/460).

181

I. MURARU, S. TĂNĂSESCU, Delegarea

legislativă, în Constituţia României –

Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2008, p. 1086.

182

T. ONIGA, Delegarea legislativă, Ed.

Universul Juridic, București, 2009, p. 29.

http://rtsa.ro/rtsa/index.php/rtsa/article/viewFile/465/460

http://rtsa.ro/rtsa/index.php/rtsa/article/viewFile/465/460


puterilor în stat.” (Decizia nr.1438 din 4

noiembrie 2010).

În sistemul constituţional

românesc, delegarea legislativă a fost

consacrată în legea fundamentală din

1991, în articolul 114, fiind preluată în

varianta actuală revizuită, ce datează din

2003, de articolul 115.

Literatura de specialitate a apreciat

ca problematică și complexă instituţia

delegării legislative, dată fiind evoluţia

recentă în mediul politic şi instituţional

românesc, din cauza dezechilibrului, a

instabilităţii și a imprevizibilităţii

legislative generate de utilizarea abuzivă şi

excesivă a acestui instrument. Pentru o

justă și veritabilă analiză a instituţiei

delegării, este imperativă raportarea la

evoluţia istorică.

3. Istoric

Apreciem că instituţia delegării

legislative se poate regăsi într-o formă

incipientă în istoria constituţională a

statului român, odată cu adoptarea

Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la

Paris în 1864. Articolul 18 alin. (2) oferea

Domnului posibilitatea „ca la propunerea

Consiliului de Miniştri şi a Consiliului de

Stat, dar numai până la convocarea noii

Adunări, să emită decrete având putere de

lege”183

.

Totuşi, este de remarcat faptul că

instituţia delegării nu va mai fi

reglementată de nicio altă Constituţie

românească decât de cea din 1991,

revizuită ulterior în 2003.

183

T. ONIGA, Delegarea legislativă, ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 33.

În pofida caracterului modern al

legii fundamentale din 1866, constituantul

român de la acea dată nu a considerat

oportună inserarea unor astfel de

dispoziții, respectând principiul specific

dreptului public delegata potestas non

delegatur. O situaţie excepţională a fost

întâlnită în contextul Primului Război

Mondial, atunci când Guvernul a emis o

multitudine de decrete-lege, fiind nevoit să

acţioneze sau să reacționeze cu celeritate şi

promptitudine, ignorând dispoziţiile

constituţionale şi legale referitoare la

rigidul proces de legiferare, acestea nefiind

supuse niciunei delegări prealabile şi

niciunui control ulterior din partea

Parlamentului, dată fiind urgenţa şi

necesitatea emiterii lor. Atrăgând atenţia

asupra modului în care ar putea funcţiona

o delegare legislativă, precum şi

circumscrierea unui cadru în care să se

realizeze, Înalta Curte de Casaţie a stabilit

în anul 1920 că trebuie să fie vorba despre

„o situaţie anormală”, justificată doar

pentru „salvarea existenţei statului”,

precum şi necesitatea ratificării acestora (a

decretelor-lege) de către Parlament.

Totuşi, nici în acest caz nu se poate vorbi

de o veridică delegare legislativă, întrucât,

pe bună dreptate, se acţionase într-un

cadru extraconstituţional. Parlamentul nu a

delegat atribuţiile sale, ci Guvernul şi le-a

arogat.

Situaţia se prezintă în mod similar

şi în cadrul sistemului configurat de

Constituţia din 1923, executivul neavând

posibilitatea de a interfera în procesul

legislativ dominat de Parlament. De

asemenea, putem menţiona faptul că nici

în Constituţiile din 1938, 1948, 1952, 1965

nu se poate vorbi de o veritabilă instituţie a

delegării legislative. Totusi, Constituția

din 1965 a fost singura care a prezentat

anumite reglementări asemănătoare

delegării legislative, în persoana relaţiilor


dintre Marea Adunare Națională şi

Consiliul de Stat.

Sorgintea delegării legislative în

sensul ei modern, actual, derivă din

Constituţia din 1991, în cadrul căreia se

prevedea expres posibilitatea Guvernului

de a emite ordonanţe, fie ele simple sau de

urgenţă. Reglementate în articolul 114,

ordonanţele simple puteau fi emise în

domenii care nu fac obiectul legilor

organice, în baza unei legi speciale de

abilitare adoptate de către Parlament. Două

elemente imperative ale ordonanțelor

simple erau domeniul şi data până la care

pot fi emise. Elementul facultativ constă în

posibilitatea supunerii spre aprobarea

Parlamentului, până la împlinirea

termenului de abilitare. În ceea ce priveşte

ordonanţele de urgenţă, Guvernul le putea

emite doar în ,,cazuri excepţionale”,

acestea intrând în vigoare după depunerea

lor spre aprobarea Parlamentului. În

situaţia în care nu se află în sesiune,

convocarea acestuia se realiza în mod

obligatoriu.

Constituţia din 2003 a perfecţionat

profund mecanismul delegării legislative,

reglementând noi ipoteze şi configurând

un cadru mai rigid şi mai precis. A fost

păstrată concepţia constituantului originar

din 1991, care a consacrat două tipuri de

ordonanţe: simple și de urgenţă. Primele,

denumite uneori şi ordonanțe legale,

întrucât se adoptă în temeiul unei legi, nu

au suferit modificări în urma revizuirii.

Astfel, un prim element de noutate îl

constituie faptul că sintagma ,,cazuri

excepţionale” este înlocuită de ,,situaţii

extraordinare”, fiind prevăzut că

reglementarea acesteia nu poate suferi

amânare, respectiv obligaţia Guvernului de

a motiva urgenţa în cuprinsul acestora,

criterii ce trebuie întrunite cumulativ. De

menţionat faptul că lipsa unuia dintre cele

trei elemente obligatorii atrage după sine

neconstituţionalitatea ordonanţei.

Concomitent, revizuirea din 2003 a

introdus faptul că ordonanţele de urgenţă

nu pot fi adoptate în anumite domenii.

4. Mecanismul delegării

În abordarea mecanismului delegării

legislative este imperativă coroborarea

articolelor Constituției cu cele ale Legii de

organizare și funcționare a Guvernului,

respectiv cu regulamentul privind

prezentarea proiectelor de acte normative

spre adoptare. Un element sine qua non al

ordonanțelor guvernamentale este nota de

fundamentare, în cazul ordonanțelor de

urgență fiind obligatorie motivarea

urgenței și expunerea situaţiei

extraordinare a cărei reglementare nu

poate fi amânată. Concomitent, proiectul

de ordonanță urmează a fi avizat de către

Consiliul Legislativ, și, după caz, de

Consiliul Economic și Social, respectiv de

Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

În urma adoptării ei prin consens în

cadrul ședinței Guvernului conduse de

către prim-ministru și în prezența

majorității membrilor, ordonanța urmează

a fi semnată de către acesta, respectiv de

miniștrii de resort. Depunerea sa spre

dezbatere în procedură de urgenţă la

Camera competentă să fie sesizată și,

ulterior, publicarea ei în Monitorul Oficial

al României reprezintă etapa finală pentru

ca aceasta să își producă efectele.

În ceea ce vizează procedura

parlamentară, textul constituțional

reglementează expres faptul că dacă nu se

află în sesiune, Camerele se convoacă în

mod obligatoriu în 5 zile de la depunere

sau, după caz, de la trimitere. Dacă în

termen de cel mult 30 de zile de la

depunere, Camera sesizată nu se pronunţă

asupra ordonanţei, aceasta este considerată


adoptată şi se trimite celeilalte Camere,

care decide, de asemenea, în procedură de

urgenţă. Procedura ne reliefează, totuşi, că

nu există un termen-limită până la care o

ordonanţă de urgenţă poate fi adoptată.

Situaţia se prezintă diferit în cazul

ordonanţei simple. Aceasta poate opera

doar în situația acordului expres și

prealabil al Parlamentului, manifestat prin

adoptarea unei legi de abilitare ce cuprinde

obligatoriu data și domeniul reglementării,

iar facultativ perioada până la care poate fi

emisă o ordonanță. Practica instituțională

actuală ne arată faptul că Parlamentul

apelează la mecanismul delegării

legislative în perioada vacanței

parlamentare, însărcinând Guvernul să

reglementeze anumite domenii până la

începerea noii sesiuni. Abilitarea

Guvernului nu trebuie privită ca o opțiune,

ci ca o obligație, acestuia incumbându-i

sarcina de a duce la îndeplinire ceea ce i s-

a încredințat. În cazul în care termenul este

prevăzut, iar ordonanța simplă fie l-a

depășit, fie Parlamentul nu s-a pronunțat

asupra ei, efectele încetează a se mai

produce automat.

În ceea ce vizează controlul asupra

ordonanțelor, constituantul român a

prevăzut faptul că opțiunile Parlamentului

pot fi de a aproba, respinge sau modifica

actul Guvernului printr-o lege de aprobare

și, dacă este cazul, pot fi reglementate

măsurile necesare cu privire la efectele

juridice produse în perioada de aplicare a

ordonanței.

Din dorința de a preveni posibile

abuzuri din partea Guvernului și de a

tempera tentația executivului de a face

apel la acest mecanism, constituantul

derivat a impus limite materiale. Astfel,

ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate

în domeniul legilor constituționale, nu pot

afecta regimul instituțiilor fundamentale

ale statului, drepturile, libertățile și

îndatoririle prevăzute de Constituție,

drepturile electorale și nu pot viza măsuri

de trecere silită a unor bunuri în

proprietate publică. Corelând cu art. 63

alin. (4), putem deduce faptul că în

perioada prelungirii mandatului Camerelor

până la întrunirea legală a noului

Parlament, mecanismul delegării

instituționale va fi blocat în ceea ce

privește ordonanțele de urgență al căror

obiect de reglementare este de domeniul

legilor organice, reprezentând, astfel, o

limită formală.

5. Aspecte de drept comparat

Fenomenul delegării legislative

este prezent în viața juridică a numeroase

state care au îmbrățișat această instituție în

detrimentul principiului delegata potestas

non delegatur. În fond, toate constituțiile

moderne ce promovează acest curent

pleacă de la aceeași idee, anume de la

posibilitatea executivului de a beneficia de

un transfer de putere din partea

legislativului, temporar și numai în

considrarea anumitor situații expres

stipulate.

Ca exemple concludente în această

materie, vom evoca în primul rând

Constituţia Austriei, al cărei articol 18

alineat (3) utilizează o formulare plastică

pentru a defini cadrul în care se pot adopta

acte cu putere de lege de către puterea

executivă: “În cazul în care adoptarea

imediată a unor măsuri care presupun

emiterea unei decizii a Consiliului

Naţional, în conformitate cu Constituţia,

devine necesară pentru a preveni

prejudicii evidente și ireparabile la nivelul

comunităţii într-un moment în care

Consiliul Naţional nu este convocat, nu se

poate întruni la timp sau este împiedicat

să acţioneze de circumstanţe în afara

controlului său, Președintele Federal


poate lua aceste măsuri, la recomandarea

Guvernului Federal și cu asumarea

propriei răspunderi și a răspunderii

acestuia, prin intermediul unor

regulamente provizorii de modificare a

legii” 184

. Totodată, alineatul (5) al

aceluiași articol enumeră domeniile ce nu

pot face obiectul unui asemenea transfer

de competenţe.

În cazul monarhiilor moderne, cum

este cazul Belgiei, Constituţia precizează

în mod expres că puterea legislativă este

exercitată de ,,Rege, Camera

Reprezentanților şi Senat” (art. 36), iar

puterea executivă de către ,,Rege şi

Camera Reprezentanților” (art. 74). În

anumite momente, Regele poate adopta

decrete regale in domenii expres

prevăzute, fără intervenţia legislativului

care, însă, le va cenzura şi transforma în

acte cu putere de lege.

Un sistem asemănător celui

consacrat de Constituția noastră regăsim în

Constituțiile Italiei şi Spaniei. În cazul

Italiei, Constituția determină în articolele

76 şi 77 mecanismul delegării, precum şi

condițiile în care acesta se realizează,

anume ,,pentru o perioadă limitată de timp

și pentru o serie de obiective determinate”,

însă doar în cazul în care ,,s-au stabilit

principii și criterii în acest sens”, deci cu o

bază legală ce se concretizează sub forma

unei legi de abilitare din partea

legislativului. În schimb, articolul 77

consacră o delegare ce are ca fundament

juridic însuşi textul constituțional,

Guvernul adoptând ,,pe proprie

răspundere, un decret temporar cu putere

de lege”. Acesta se va transmite în chiar

aceeași zi Parlamentului spre aprobare.

184

Ș. DEACONU (coordonator),

S. TĂNĂSESCU, I. MURARU, S.G. BARBU,

Codex Constitutional. Constitutiile statelor

membre ale Uniunii Europene, volumul 1,

Monitorul Oficial, București, 2015, p. 43.

Spania a consacrat constituțional

tot două moduri de manifestare a instituției

delegării legislative. Prima formă,

delegarea „legislativă”, se realizează prin

acte juridice denumite ,,decrete-lege”, al

căror fundament îl reprezintă o lege de

abilitare expresă, fiind menționate în mod

obigatoriu atât materiile în care va legifera

Guvernul, cât şi durata în care se deleagă

această competență. Asemănător

României, instițutia delegării legislative

din Spania cunoaşte posibilitatea adoptării

de către Guvern a decretelor-lege fără a fi

necesară o lege de abilitare, decrete ce

cunosc anumite limite materiale şi vor

trebui supuse ulterior votului Congresului

Deputaților.

Majoritatea constituțiilor europene

se bazează pe un unic mod de

împuternicire a Guvernului cu prerogative

de legiferare, anume în baza unei legi

prealabile votate de către autoritatea

legiuitoare a acelui stat, menționându-se în

mod obligatoriu sfera în care se va

reglementa, scopul împuternicirii, precum

şi durata în care se realizează transferul

competențelor. Ca exemple concludente

menționăm art. 80 din Constituția

Germaniei, art. 38 din Constituția Franței

sau art. 91 din Constituția Turciei. Se pot

observa şi unele particularități ale acestei

scheme clasice, spre pildă, în Constituția

Finlandei, unde competențele de legiferare

sunt transmise utilizându-se tot o bază

legală, sfera beneficiarilor este însă mult

mai largă şi include, pe lângă Guvern, şi

Preşedintele Republicii sau unul dintre

miniştri. Aceeaşi particularitate se

întâlneşte şi în cazul Constituției Greciei,

unde Preşedintele sau autoritățile

administrative pot fi de asemenea

benficiarii delegării atribuțiilor de

legiferare de către legislativ, în cel din

urmă caz numai în domenii ce țin strict de

un interes local.


6. Problematici actuale

În România, recurgerea la instituția

delegării legislative şi multiplicarea

acestor acte guvernamentale, începând cu

anul 1997, au marcat debutul unor practici

instituționale nocive ce s-au sedimentat în

activitatea guvernamentală până în

prezent, neexistând indicii clare cu privire

la recalibrarea mecanismului delegării

astfel încât acesta să fie utilizat numai în

temeiul unor veritabile situații

extraordinare, şi nu pentru a eluda procesul

de legiferare.

Astfel, în anul 2000, s-a ajuns la un

număr record de 300 de ordonanțe de

urgență emise de Guvern, după doar 3 ani

de la declanşarea acestei „avalanşe”.

Totuşi, numărul ordonanțelor de urgență s-

a stabilizat relativ, fiind atenuat până la o

medie de 100 de ordonanțe pe an, aşa cum

s-a înregistrat în perioada recentă.

Emiterea excesivă a ordonanțelor

de urgență a reprezentat o bogată sursă

jurisprudențială din partea Curții

Constituționale, care s-a pronunțat în

numeroase rânduri asupra legalității, dar şi

asupra oportunității acestora, asumându-şi

un rol important în procesul de cenzurare a

abuzurilor guvernamentale cu ocazia

litigiilor survenite.

7. Jurisprudenţă

Practica Curții Constituționale în

materia delegării legislative este una foarte

diversificată, acoperind o sferă largă de

probleme ce apar în acest proces în toate

fazele sale.

O primă întrebare la care CCR a

fost nevoită să răspundă a privit forța

juridică a ordonanțelor şi locul acestora în

ierarhia normativă, întrebare soluționată

prin Decizia nr. 211 din 2004, în care

ordonanța este considerată ca ,,având forța

juridică a unei legi”. Privind lucrurile din

această perspectivă, Curtea a afirmat în

Decizia nr. 1189 din 2011 că prevederile

privind ierarhia normativă a legilor se vor

aplica şi ordonanțelor. Astfel, în

formularea Curții, ,,o lege ordinară sau o

ordonanţă simplă nu poate abroga o lege

organică ori o ordonanţă de urgenţă care

reglementează norme în materii rezervate

legii organice, însă poate abroga o

ordonanţă de urgenţă care reglementează

în materia legii ordinare, aflându-se pe

acelaşi palier ierarhic cu aceasta din urmă.

Mutatis mutandis, o ordonanţă de urgenţă

care reglementează în materia rezervată

legii organice poate abroga o lege organică

şi, cu atât mai mult, în virtutea principiului

qui potest plus potest minus, poate abroga

o lege ordinară sau o ordonanţă simplă”.

Analizând jurisprudența Curții, se

observă că un număr mare de decizii

priveşte ordonanțele de urgență, mai exact

criteriul pe care se bazează însăşi ființarea

şi existența ordonanțelor de urgență,

anume ,,situațiile extraordinare” la care

face referire textul constituțional.

Soluționând constituționalitatea adoptării

ordonanțelor de urgență, răspunsurile

Curții la această problemă reflectă o

viziune unitară şi clară. Astfel, prin

Decizia nr. 1039 din 2009, emiterea

ordonanțelor de urgență ,,se justifică prin

necesitatea şi urgenţa reglementării

acestei situaţii care, datorită

circumstanţelor sale, impune adoptarea de

soluţii imediate în vederea evitării unei

grave atingeri aduse interesului public”,

fiind necesară, așa cum s-a constatat in

Decizia nr. 14 din 2011, ,,existența unei

stări de fapt obiective, cuantificabile,

independente de voința Guvernului, care

pune in pericol un interes public”. Trebuie

însă demonstrat că ,,nu există un alt

instrument legislativ ce ar fi putut fi folosit

în vederea evitării rapide a consecințelor

negative avute în vedere”, căci numai în


acest caz ar fi pe deplin satisfăcute

exigențele constituționale ale alineatului

(4) din articolul 115, aşa cum s-a arătat în

Decizia nr. 919 din 2011.

Totuşi, această situație

extraordinară, nu poate fi întotdeauna

cuantificabilă, în cazul unor situații de

natură economică, socială sau culturală

existența lor fiind percepută în mod diferit

şi suferind fluctuații în funcție de

mentalitatea colectivă, starea socială şi

regimul politic aflat la putere. Factorii

subiectivi, de oportunitate, au fost

menționați de către CCR în Decizia nr.

1008 din 2009, în care a fost constatat că

un atare caracter arbitrar lăsat la aprecierea

Guvernului poate face obiectul unui

control de constituționalitate din partea

Curții.

Totodată, prin Decizia nr. 255 din

11 mai 2005 şi prin Decizia nr.1.008 din 7

iulie 2009, Curtea a reţinut implicaţiile

deosebirii terminologice dintre noţiunea de

,,caz excepţional", utilizat în concepţia

art.114 alin.(4) din Constituţie anterior

revizuirii, şi cea de ,,situaţie

extraordinară", arătând că, deşi „diferenţa

dintre cei doi termeni, din punctul de

vedere al gradului de abatere de la obişnuit

sau comun căruia îi dau expresie, este

evidentă, acelaşi legiuitor a simţit nevoia

să o pună la adăpost de orice interpretare

de natură să minimalizeze o atare

diferenţă, prin adăugarea sintagmei "a

căror reglementare nu poate fi amânată",

consacrând, astfel, in terminis imperativul

urgenţei reglementării”.

O problemă practică ce a fost

rezolvată prin Decizia nr. 411 din 2009 se

referea la acțiunea ordonanțelor de urgență

în timpul în care au fost în vigoare, înainte

ca Parlamentul să se pronunțe asupra

acesteia printr-o lege de aprobare. În cazul

unei legi de aprobare, situația este simplă,

însă în cazul unei legi prin care ordonanța

este respinsă, CCR a decis, în Decizia nr.

411 din 2009, că ,,Parlamentul va

reglementa, dacă este cazul, măsurile

necesare cu privire la efectele juridice

produse pe perioada de aplicare a

ordonanței”, scopul acestei reglementări

fiind acela de a contracara ,,eventualele

efecte negative ce ar putea decurge din

succesiunea acestor evenimente

legislative”, păstrând astfel intactă

siguranța circuitului juridic, precum şi

evitarea unor perturbări la nivel social şi

economic ce ar fi putut surveni în urma

reglementării lor de către ordonanța de

urgență.

Observăm, astfel, că CCR a

acționat ca un veritabil garant al

supremației Constituției, fiind o pavăză în

calea arbitrariului guvernanților, a

abuzurilor acestora față de mecansimul

delegării legislative şi oferind o

interpretare conformă spiritului urmărit de

constituantul originar, interpretare care a

reuşit sa corecteze şi să disciplineze într-o

oarecare măsură atitudinea celor ce

utilizau în mod absurd instituția în cauză.

8. Propuneri de lege ferenda

Deşi în literatura de specialitate s-

au formulat critici vehemente cu privire la

instituția delegării legislative, în ceea ce ne

priveşte, suntem de părere că reprezintă un

mecanism mai mult decât necesar.

Considerăm că numărul covârşitor de

ordonanțe de urgență adoptate în perioada

recentă nu este o problemă generată de

instituția delegării per se, ci de o practică

instituțională şi politică de natură precară,

de faptul că guvernanții şi clasa politică nu

respectă nici litera, nici spiritul

Constituției, abuzând de acest mecanism,

denaturându-i semnificația şi scopul pentru

care acesta a fost edictat.


Totuşi, trebuie să conştientizăm

faptul că, în contextul în care adoptarea

unei legi poate fi un proces nu doar

laborios, ci şi complex, în sensul în care

statistic se demonstrează că Parlamentul

adoptă o lege între una şi două luni, acest

întreg proces putând fi tergiversat de

obținerea de avize, de dezbateri in comisii

și de alte proceduri sau chiar intenționat,

de către opoziția parlamentară, cu scopul

de a zădărnici adoptarea unei legi,

necesitatea existenței ordonanțelor se

bazează întocmai pe aceste considerente.

Într-o lume din ce în ce mai dinamică,

ordonanțele de urgență pot reprezenta

soluții vitale în ,,situații extraordinare a

căror reglementare nu poate fi amânată”.

Guvernul nu trebuie lipsit de astfel de

posibilități, însă el trebuie să fie disciplinat

în folosirea ordonanțelor de urgență. Nu s-

ar putea vorbi în acest caz de un abandon

al mecanismului delegării legislative, ci

pur şi simplu de educarea juridică a

executivului în respectarea unor limite ce

se impun prin insăşi responsabilitatea

imensă asumată în momentul în care

legiferează, limite ce trebuie să derive din

conştiința guvernanților, din disciplinarea

comportamentului acestora şi din

conştientizarea faptului că „unica

autoritate legiuitoare a țării este

Parlamentul”. Soluția optimă în acest

context se dovedeşte a fi o înăsprire a

condițiilor de valabilitate a ordonanțelor, o

clarificare a circumstanțelor în care se

poate adopta o ordonanță şi chiar atragerea

unei mai mari răspunderi a Guvernului față

de actele sale.

9. Concluzie

Având în vedere toate aceste

aspecte, putem susține teza deja afirmată

conform căreia „delegarea legislativă este

sau ar trebui să fie o instituție juridică a

rațiunii şi a moderației, fiind mai mereu

invocată şi în acelaşi timp violată, mereu

amenințată, dar încă slab protejată

constituțional”185

.

185

T. ONIGA, op. cit , p. 25.


lagiatul și alte încălcări ale

statului de calitate și etică

profesională

Consecințe juridice sau doar

oprobiul spațiului academic?

Beatrice-Lizabeth MATEAȘ, MENȚIUNE

Secțiunea Drept PUBLIC

Master Drept Privat

Cuvinte cheie: etică, plagiat, diplomă,

educație, revocare, anulare, efecte

Key words: ethics, plagiarism, diploma,

education, revocation, cancellation,

effects

Mots-clés: éthique, plagiat, diplôme,

éducation, révocation, annulation, effets

Rezumat: Soluțiile oferite de legislația în

vigoare pentru încetarea efectelor juridice

ale diplomelor de studii şi ale ordinului de

acordare a titlului de doctor ca urmare a

constatării nerespectării standardelor de

calitate sau de etică profesională la

obținerea acestora nu se pot aplica în

situația în care actele de studii au produs

efecte juridice şi s-a împlinit termenul de

un an de la emiterea acestora, prevăzut de

articolul 1, alineatul (6) din Legea numărul

554/2004 a contenciosului administrativ,

termen în care instituția emitentă poate

solicita instanței de judecată anularea

acestora. De lege ferenda, legiuitorul

român trebuie să găsească soluții viabile

prin care să asigure calitatea actului

educațional întrucât, în majoritatea

cazurilor, cele actuale sunt doar

declarative şi iluzorii şi, în fapt,

inaplicabile.

Abstract: The solutions provided by the

legislation in force for terminating the

legal effects of study diplomas and the

award of a doctor's title following as a

result of the non-observance of the quality

standards or professional ethics to obtain

them can not be applied if the study papers

have produced legal effects and the term of

one year from their issuance, provided by

article 1 paragraph (6) of the Law number

554/2004 of the administrative litigation,

within which the issuing institution may

request the court to annul them. By law

ferenda, the Romanian legislator must find

viable solutions to ensure the quality of the

educational act, as in most cases the

present ones are only declarative and

illusory and in fact inapplicable.

Résumé: Les solutions prévues par la

législation en vigueur pour mettre fin aux

effets juridiques des diplômes d'études et

de l'ordre d'octroi du titre de docteur

comme suite de non-respect des normes de

qualité ou d'éthique professionnelle ne

sont pas applicables dans le cas où les

documents d'études ont produit des effets

juridiques et la durée d'un an s'est écoulée

après leur émission, tel que prévu par

l'article 1 paragraphe (6) de la Loi numéro

554/2004 du litige administratif, dans

lequel l'institution émettrice peut

P


demander au tribunal de les annuler. Selon

la loi ferenda, le législateur roumain doit

trouver des solutions viables pour assurer

la qualité de l'acte éducatif, car dans la

plupart des cas les présentes ne sont que

déclaratives et illusoires et en fait

inapplicables.

Are instituția de învățământ superior

pârghii legale pentru încetarea efectelor

juridice ale diplomelor de studii şi ale

ordinului de acordare a titlului de doctor

ca urmare a constatării nerespectării

standardelor de calitate sau de etică

profesională la obținerea acestora?

Unul dintre principiile de bază ale

sistemului național de învățământ superior

este, potrivit articolului (art.) 118 alineatul

(alin.) (1) litera (lit.) d.) din Legea numărul

(nr.) 1/2011 a educației naționale186

,

principiul asigurării calității actului

educațional. Finalizarea cu succes a unuia

dintre cele trei programe de studii

universitare, respectiv licență, master sau

doctorat şi eliberarea actelor de studii

aferente dovedește că beneficiarul acestora

posedă cunoștințele corespunzătoare

programului de studii parcurs.

Calitatea actului educațional este

asigurată și prin originalitatea conținutului

lucrărilor de licență, de diplomă, de

disertație şi de doctorat, art. 143 alin. (4)

din Legea nr. 1/2011 a educației naționale

consacrând o răspundere solidară a

autorului acestor lucrări şi a cadrului

didactic îndrumător. Însă separat de

această răspundere interesează care sunt

sau ar trebui să fie efectele juridice ale

constatării nesocotirii standardelor de etică

şi/sau calitate, constatare intervenită după

momentul emiterii diplomei.

186

Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale,

programul legislativ Legis, forma

consolidată a actului normativ la data de

01.03.2018

În cazul în care o diploma, spre exemplu,

se dovedește că a fost obținută prin fraudă

sau că lucrarea de doctorat a fost

plagiată, mai pot sau mai trebuie să

producă acestea efectele juridice conferite

de lege?

În acest context se pune întrebarea

legitimă dacă autoritatea care a emis

diplomele de studii sau ordinul de acordare

a titlului de doctor mai are posibilitatea

legală ca, în situația constatării încălcării

standardelor de calitate şi etică

profesională după emiterea acestora, să ia

măsuri pentru încetarea efectelor juridice

ale acestora.

În situația în care se dovedeşte că o

diplomă de studii a fost obţinută prin

mijloace frauduloase sau prin încălcarea

prevederilor Codului de etică şi

deontologie universitară, art. 146 din

Legea nr. 1/2011 conferă rectorului

posibilitatea anulării, cu aprobarea

senatului universitar, a certificatului sau

diplomei de studii respective.

De asemenea, referitor la programul de

studii universitare de doctorat, legea

prevede că187

„în cazul nerespectării


profesională, Ministerul Educaţiei,

Cercetării, Tineretului şi Sportului, pe

baza unor rapoarte externe de evaluare,

întocmite, după caz, de Consiliul Naţional

de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi

Certificatelor Universitare, de Consiliul

Naţional al Cercetării Ştiinţifice, de

Consiliul de Etică şi Management

Universitar sau de Consiliul Naţional de

Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării

Tehnologice şi Inovării, poate lua

următoarele măsuri, alternativ sau

simultan:

187

Art. 170 din Legea nr. 1/2011 a educaţiei

naţionale, programul legislativ Legis,

forma consolidată a actului normativ la

data de 01.03.2018


a) retragerea calităţii de conducător de

doctorat;

b) retragerea titlului de doctor;

c) retragerea acreditării şcolii

doctorale, ceea ce implică retragerea

dreptului şcolii doctorale de a organiza

concurs de admitere pentru selectarea de

noi studenţi-doctoranzi”.

În completare, art. 1461 din Legea

educaţiei naţionale stabileşte că „diploma

de doctor încetează să mai producă efecte

juridice din momentul comunicării

dispoziţiei de retragere a titlului” , iar art.

168 alin. (72) stabileşte că „actul

administrativ constatator al titlului

ştiinţific se anulează de la data emiterii

ordinului de revocare”.

Aşadar Legea nr. 1/2011 a educaţiei

naţionale prevede, în situaţia nerespectării


profesională, posibilitatea anulării

certificatului sau diplomei de către rector,

cu aprobarea senatului universitar, şi face

referire cu privire la titlul de doctor, într-o

tehnică legislativă criticabilă, atât la

retragerea titlului (art. 146 1 şi art. 170),

cât şi la revocarea şi apoi anularea actului

administrativ constatator al titlului

științific (art. 168 alin. (72)).

Urmează a analiza regimul juridic

aplicabil diplomelor de studii şi titlului de

doctor prin prisma calificării juridice a

acestora.

Atât diploma de studii cât şi ordinul prin

care se conferă titlul de doctor sunt

calificate în mod unanim în doctrina

juridică ca fiind acte administrative

individuale prin care se atribuie un statut

personal beneficiarului acestora, acte care

conferă drepturi şi obligații unui subiect de

drept determinat188

.

188 V. Vedinaş, Drept Administrativ, editia a

VII-a revăzută şi actualizată, Editura

Universul Juridic, București, 2012, pagina

(pag.) 95-96.

Cu privire la întinderea în timp a

efectelor diplomelor emise-acte

administrative individuale, acestea, ca

orice act juridic, produc efecte juridice

doar atât timp cât sunt în vigoare, cât sunt

valabile. Scoaterea acestora din vigoare se

poate face fie prin retractare/retragere -

situație în care organul emitent este cel

care face să înceteze efectele juridice ale

actului, fie prin revocarea actului de către

organul superior celui care l-a emis, fie

prin anularea dispusă de către instanța de

judecată.

O diplomă de licență sau un ordin de

acordare a titlului de doctor obținute prin

fraudă sau cu încălcarea standardelor de

calitate şi etică profesională sunt acte

administrative individuale nelegale, iar

potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ

„autoritatea publică emitentă a unui act

administrativ unilateral nelegal poate să

solicite instanţei anularea acestuia, în

situația în care actul nu mai poate fi

revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi

a produs efecte juridice”.

Actele administrative care dau naştere

la drepturi subiective garantate de lege

prin stabilitate-categorie în care se

încadrează şi diplomele de absolvire a

instituțiilor de învăţământ superior,

reprezintă excepții de la principiul

revocabilității actelor administrative însă,

în situațiile în care beneficiarii acestora au

săvârşit acte de fraudă care atrag

ilegalitatea acestora, este unanim acceptată

posibilitatea revocării acestora189

, revocare

care este posibilă doar atât timp cât

diplomele sau titlul de doctor nu au produs

efecte, consecințe juridice, în caz contrar

autoritatea emitentă având la dispoziţie

doar posibilitatea de a solicita instanţei

anularea acestora.

189

D.A. Tofan, Drept Administrativ, volumul

II, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017,

pag. 75.

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/336732/Anularea


Dacă diploma sau titlul de doctor

obţinute prin fraudă au fost folosite de

beneficiarul lor în vederea producerii

oricăror consecințe juridice, acestea nu

mai pot fi retractate de instituția emitentă.

Termenul de revocare nu îşi găseşte

aplicabilitatea întrucât nu există un organ

superior celui emitent care să o dispună.

Termenul folosit de art. 146 din Legea

nr. 1/2011 este „anulare”, dar cu sensul

mai larg, de desfiinţare,

revocare/retractare/retragere, textul

articolului nelimitând în timp această

posibilitate la momentul producerii de

consecinţe juridice.

Însă, coroborând dipoziţiile mai sus

amintite cu principiile dreptului

administrativ, se poate concluziona că

după momentul la care actul de studii a

produs consecinţe juridice, acesta nu mai

poate fi desfiinţat decât prin anularea

acestuia de către instanţa de judecată,

soluţie neindicată expres de Legea nr.

1/2011. Se observă astfel că posibilitatea

instituţiei emitente de a desfiinţa actul de

studii obţinut prin mijloace frauduloase

fără intervenţia instanţei este aproape

iluzorie, având în vedere că, de cele mai

multe ori, în practică, constatarea

nerespectării standardelor de calitate sau

de etică profesională sau a fraudei la

obţinerea acestora are loc după ce actele de

studii au produs consecinţe juridice.

Potrivit doctrinei, părerea majoritară

este că actul administrativ este considerat

că a intrat în circuitul civil şi a produs

efecte doar atunci când în temeiul lui s-a

încheiat un alt act juridic. Se apreciază de

asemenea fiind deficitar faptul că

beneficiarul are posibilitatea de a se pune

la adăpost cu uşurinţă de revocare prin

încheierea de acte juridice pro cauza care

să aibă la bază actul administrativ

nelegal190

.

Aceasta este şi soluţia adoptată de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de

Contencios Administrativ şi Fiscal în

decizii definitive de speţă dintre care pot fi

amintite Decizia nr. 3068/19.06.2012191

și

Decizia nr. 4288/23.10.2012192

. În ambele

decizii, instanţa supremă a stabilit că „nu

pot fi reţinute dispoziţiile art. 146 din

Legea nr. 1/2011 - faţă de dispoziţiile art.

1 alin. (6) din Legea 554/2001 - acestea

neputând încălca principiile

irevocabilităţii actului administrativ.

Dispoziţiile legii contenciosului

administrativ consacră faptul că actul nu

mai poate fi revocat, întrucât a intrat în

circuitul civil şi a produs efecte juridice,

urmând ca autoritatea emitentă să solicite

instanţei anularea acestuia.”.

În practică însă au fost şi situaţii în care

instanţele au apreciat că se pot anula pe

motive de fraudă diplomele de către rector

cu aprobarea senatului universitar. O astfel

de cauză se află în prezent pe rolul Curţii

Europene a Drepturilor Omului fiind

înregistrată cererea nr. 30547/14 Armando

Convertito şi alţii193

împotriva României

prin care se reclamă încălcarea art. 8 din

Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului datorită respingerii definitive de

către Curtea de Apel Oradea194

a solicitării

de anulare a deciziilor Universităţii din

190

I. Brad, Revocarea actelor administrative,

Editura Universul Juridic, Bucuresti,

2009, pag. 107.

191 (http://www.scj.ro/1093/Detalii-

jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Ke

y=id&customQuery%5B0%5D.Value=77

807)

192 (http://www.scj.ro/1093/Detalii-

jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Ke

y=id&customQuery%5B0%5D.Value=89

567)

193(https://hudoc.echr.coe.int/eng#{"itemid":["

001-163360"]})

194(http://portal.just.ro/35/SitePages/Dosar.asp

x?id_dosar=3500000000012261&id_inst=

35)


Oradea prin care au fost anulate diplomele

reclamanţilor, în această situaţie Curtea de

Apel Oradea menţinând ca legală anularea

diplomelor de către Universitate după ce

acestea au produs efecte juridice195

. Este

de interes şi rămâne de urmărit care va fi

soluţia Curţii Europene a Drepturilor

Omului în această chestiune.

Şi Curtea Constituţională prin decizia

nr. 624/26.10.2016196

referitoare la

obiecţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor Legii pentru aprobarea

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

4/2016 privind modificarea şi completarea

Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 a

analizat soluţiile legislative care s-ar putea

avea în vedere în situaţia în discuţie.

Astfel, a reţinut că „dacă există

suspiciuni cu privire la nerespectarea

procedurilor sau a standardelor de

calitate sau de etică profesională, Curtea

reţine că actul administrativ poate fi supus

controlului unei entităţi independente faţă

de entitatea care a emis titlul de doctor, cu

competenţe specifice în acest domeniu,

care poate lua măsuri sancţionatoare cu

privire la retragerea titlului în cauză. Însă,

dacă opţiunea legiuitorului este pentru

revocarea sau anularea actului

administrativ, aceasta nu poate opera

decât în condiţiile stipulate de lege,

respectiv măsura nu poate fi dispusă decât

de o instanţă judecătorească, cu

respectarea dispoziţiilor Legii

nr.554/2004”.

Ce trebuie avut în vedere însă când

judecătorul constituțional face trimitere la

revocarea sau anularea titlului de doctor

sau diplomelor de absolvire ”cu

195

Decizia nr. 3699/2013 a Curţii de Apel

Oradea,

(http://rolii.ro/hotarari/589a3124e490092c

2500159c), verificat la 01.03.2018.

196(https://www.ccr.ro/files/products/Decizie_6

24_2016.pdf).

respectarea dispozițiilor Legii nr.

554/2004”?

Unul dintre aspectele relevante este cel

analizat deja mai sus şi anume

irevocabilitatea actului administrativ

individual după ce acesta a intrat în

circuitul civil şi a produs efecte juridice,

aspect care, aşa cum am menţionat deja,

reduce foarte mult sfera de aplicabilitate a

art. 146 din Legea nr. 1/2011.

Un alt element cu foarte mare impact

practic este termenul în care autoritatea

emitentă se poate adresa instanţei de

judecată pentru anularea actelor de studii a

căror eliberare a fost obţinută în mod

nelegal. Astfel, potrivit art. 1 alin. (6) din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, ultima teză, „acƫiunea poate

fi introdusă în termen de un an de la data

emiterii actului”.

Rezultă, așadar, că dacă se constată că

au fost nesocotite standardele de etică

profesională şi/sau calitate la obţinerea

diplomelor după expirarea termenul de un

an de la data emiterii acestora, instituţia de

învăţământ nu mai poate solicita cu succes

anularea acestora în instanţă. Ca o

consecinţă, acestea vor continua să

producă efecte juridice. Or, sunt foarte

numeroase cazurile în care neregulile se

descoperă la mai mult de un an de la

emiterea actelor de studii.

Decizia Curţii Constituţionale nr.

624/2016 analizează şi validează

posibilitatea ca titlul de doctor să „poată fi

supus controlului unei entităţi

independente faţă de entitatea care a emis

titlul de doctor”.

Conform legislaţiei în vigoare, titlul de

doctor se acordă prin ordin al ministrului

Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice

şi se retrage prin ordinul aceluiaşi

ministru.

http://rolii.ro/hotarari/589a3124e490092c2500159c

http://rolii.ro/hotarari/589a3124e490092c2500159c

http://www.euroavocatura.ro/dictionar/3229/Termen


Prin Anexa 2 a Regulamantului de

organizare şi funcţionare al Consiliului

Naţional de Atestare a Titlurilor,

Diplomelor şi Certificatelor

Universitare197

este prevăzută procedura

de soluţionare a sesizărilor cu privire la

nerespectarea standardelor de calitate sau

de etică profesională în cadrul unei teze de

doctorat, stabilindu-se că titlul de doctor se

retrage prin ordin al ministrului la

propunerea Consiliului Naţional de

Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi

Certificatelor Universitare. Astfel, deşi

Legea educaţiei naţionale face vorbire în

mod defectuos atât de retragere, cât şi de

revocare şi anulare, în practică se regăseşte

soluţia de retragere a titlului de doctor prin

ordin al ministrului.

Însă soluţia legislativă actuală nu este

în concordanţă cu condiţia menţionată de

Curtea Constituţională, şi anume ca titlul

de doctor să poată fi supus controlului unei

entităţi independente de cea care l-a emis,

întrucât Consiliul Naţional de Atestare a

Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor

Universitare este un organism consultativ,

fără personalitate juridică, al Ministerului

Educaţiei Naţionale şi Cercetării

Ştiinţifice, acelaşi minister care prin ordin

al ministrului a emis titlul de doctor.

După pronunţarea Deciziei Curţii

Constituţionale nr. 624/2016, proiectul de

lege pentru aprobarea Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 4/2016 privind

modificarea şi completarea Legii educaţiei

naţionale nr. 1/2011198

a fost adoptat de

Camera Deputaţilor şi a fost înaintat

Senatului, camera decizională. În forma

197

Ordinul ministrului educaţiei naţionale şi

cercetării ştiinţifice nr. 3.482 din 24 martie 2016

privind aprobarea Regulamentului de organizare şi

funcţionare al Consiliului Naţional de Atestare a

Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare,

programul legislativ Legis, 01.03.2018.

198(http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.pr

oiect?idp=15544).

adoptată de Camera Deputaţilor199

,

legiuitorul a optat pentru încetarea

efectelor diplomei de doctor doar după

pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti

definitive, aceasta fiind singura modificare

adusă formei actuale a Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 4/2016, deşi dacă

s-a adoptat această soluţie ar fi trebuit să

se coreleze toate textele. În prezent, art.

146 1

din Legea educaţiei naţionale care se

doreşte a fi modificat prevede că „diploma

de doctor încetează să mai producă efecte

juridice din momentul comunicării

dispoziţiei de retragere a titlului”, iar art.

168 alin. (72) nemodificat prin proiectul de

lege prevede că „actul administrativ

constatator al titlului ştiinţific se anulează

de la data emiterii ordinului de revocare”.

Conform art. 36 din Anexa 2 a

Regulamantului de organizare şi

funcţionare al Consiliului Naţional de

Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi

Certificatelor Universitare „Ministerul

Educaţiei Naţionale şi Cercetării

Ştiinţifice informează toate părţile cu

privire la dispoziţiile emise” după emiterea

ordinului de retragere a titlului de doctor.

Astfel, momentul la care prevede legea în

vigoare că încetează efectele juridice ale

titlului de doctor este momentul

comunicării faptului că prin ordin al

ministrului acesta a fost retras.

Curtea Constituţională, în aceeaşi

decizie, a apreciat şi că prevederile Legii

pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 4/2016 privind modificarea

şi completarea Legii educaţiei naţionale nr.

1/2011 potrivit cărora „actul administrativ

constatator al titlului ştiinţific se anulează

de la data emiterii actului de revocare şi

produce efecte doar pentru viitor”

contravin principiului legalităţii, prevăzut

de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Textul în

vigoare în prezent – art. 168 alin. (72) din

Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 este

aproape identic cu textul din legea de

199

(http://www.cdep.ro/pls/proiecte/docs/2016/

cd066_16.doc;1.pdf).


punere în aplicare apreciat de Curtea

Constituţională ca fiind nelegal.

Judecătorii constituţionali au apreciat că

„soluțiile legislative adoptate sunt de

natură să creeze dificultăţi de aplicare,

întrucât conduc la efecte contradictorii

prin utilizarea unor instituții juridice

contrarii în cazul prevederilor potrivit

cărora ‚actul administrativ constatator al

titlului științific se anulează de la data

emiterii actului de revocare şi produce

efecte doar pentru viitor’”. Astfel, Curtea

observă imprecizia ipotezelor de incidenţă

a legii si faptul că potrivit dispoziţiilor

legale verificate, printr-un act de revocare

„se anulează” un act administrativ

constatator al titlului științific, iar anularea

diplomei se realizează în baza unui act prin

care se retrage titlul. Mai reţine Curtea că

aceste prevederi sunt confuze, lipsite de

rigoare juridică şi că pot genera practică

neunitră şi incertitudine.

Având în vedere forma actuală a legilor

educaţiei naţionale şi a contenciosului

administrativ şi deciziile Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie şi a Curţii

Constituţionale amintite mai sus, este

necesară intervenţia legiuitorului pentru a

stabili un cadru legislativ clar şi previzibil

care să asigure calitatea actului

educaţional. Însă pentru crearea unui cadru

legislativ unitar şi coerent în privinţa

încetării efectelor juridice ale diplomelor

de studii şi ale ordinului de acordare a

titlului de doctor ca urmare a constatării

nerespectarii standardelor de calitate sau

de etică profesională la obţinerea acestora

este nevoie de un efort legislativ mult mai

mare decât adoptarea proiectului de lege

pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 4/2016.

Intervenţia legiuitorului este necesară

întrucât în prezent cadrul legislativ nu

oferă o soluţie juridică coerentă din punct

de vedere juridic pentru corectarea tuturor

situaţiilor de nelegală emitere a actelor de

studii universitare, în cele mai multe

situaţii care se ivesc în practică nemaifiind

posibilă nici revocarea şi nici anularea

actelor de studii emise întrucât fie acestea

au produs deja consecinţe juridice, fie a

trecut mai mult de un an de la emiterea lor.

În aceste cazuri, care sunt majoritare în

practică, cei care au obţinut acte de studii

în mod fraudulos sau prin încălcarea


profesională continuă să se bucure de

efectele juridice ale acestora întrucât nu

există pârghiile legale pentru a se ajunge la

încetarea acestor efecte. Or, calitatea

actului educaţional este pusă chiar în

pericol de faptul că, deşi este certă

încălcarea principiilor de etică sau calitate,

de cele mai multe ori nu se poate ajunge la

desfiinţarea efectelor acestora. Este grav

afectată calitatea actului educaţional, de

exemplu, în situaţia în care o lucrare de

licenţă este plagiată într-o mare măsură, iar

diploma de licenţă continuă să producă

efecte întrucât beneficiarul acesteia a

încheiat un contract de muncă şi plagiatul

a fost constatat după mai mult de un an de

la emiterea diplomei.

De lege ferenda, legiuitorul roman

trebuie să găsească şi soluţii juridice care

să aibă ca finalitate încetarea efectelor

juridice ale actelor de studii obţinute prin

fraudă constatată cu mai mult de un an de

la momentul emiterii actului, întrucât

soluţia legislativă în vigoare nu este

viabilă, majoritatea încălcărilor


profesională fiind descoperite după ce

actul administrativ a produs efecte juridice

şi, de regulă, după expirarea termenului de

un an în care se poate solicita în instanţă

anularea acestuia. O soluţie ar fi o

dispoziţie asemănătoare celei din

legislaţiile franceză şi germană200

,

conform cărora termenul pentru revocarea,

respectiv anularea actelor administrative

200

I. Brad, Revocarea actelor administrative,

Editura Universul Juridic, Bucuresti,

2009, pag. 215.


nelegale, curge de la momentul la care

emitentul a luat sau ar fi trebuit să ia

cunoştinţă de faptele care justifică

revocarea sau anularea actului

administrativ, nu de la emiterea acestuia.

De asemenea, pentru situaţia în care se

încheie acte juridice în scopul de a

determina producerea de consecinţe

juridice pentru eludarea dispoziţiilor

referitoare la revocare, s-ar putea opta

pentru inopozabilitatea acestora faţă de

emitentul actului administrativ.

În ceea ce priveşte efectele ex tunc sau

ex nunc pe care să le producă revocarea,

respectiv anularea actului de studiu obţinut

prin manopere dolosive, nimic nu justifică

o soluţie contrară celei din dreptului

comun, de desfiinţare a efectelor acestora

din momentul emiterii actului. Constatarea

încălcării eticii şi standardelor profesionale

la obţinerea diplomelor şi a titlului de

doctor reprezintă o justificare suficientă şi

rezonabilă pentru a fi înfrânt principiul

securităţii juridice şi pentru a da prioritate

principiului legalităţii actelor

administrative.

Referitor la organismele care să aibă

atribuţii în analizarea eventualelor

nesocotiri ale eticii sau regulilor stabilite

de profesie, acestea trebuie să fie

independente faţă de emitentul actului

administrativ pentru a putea analiza în

mod obiectiv încălcările reclamate şi

pentru a nu se ajunge în situaţia în care

acelaşi organism să-şi analizeze propriile

propuneri sau decizii.

Pentru a contribui la îmbunătăţirea

calităţii actului educaţional este nevoie de

conlucrarea tuturor factorilor implicaţi.

Modificarea şi corelarea întregii legislaţii

în domeniu prin folosirea corectă şi clară a

conceptelor şi a instituţiilor juridice şi

instituirea unor proceduri de urmat

transparente vor asigura o protecţie

juridică efectivă, reală, nu doar declarativă

şi iluzorie. În acelaşi timp, instituţiile de

învăţământ trebuie să îşi intensifice

măsurile pentru supravegherea respectării

standardelor profesionale şi pentru

verificarea cu rigurozitate a lucrărilor

întocmite anterior emiterii diplomelor şi

titlurilor, iar beneficiarii actului

educational trebuie nu doar să îşi

însuşească conceptual principiile eticii

profesionale, ci şi să le aplice practic.

prof. univ. dr. Flavius Antoniu BAIAS - decan

av. Adrian CHIRVASE

av. Doru SCHIPOR

Cătălina-Florina IONESCU

Șerban-Mugurel SÂRBU

Cristian CEALERA

VicVictoria-Ștefana PINTE

Florentina-Gabriela Tintărescu


Lucian-Dumitru MARTIMOF

Beatrice-Lizabeth MATEAȘ

uprins - asd-ub.roasd-ub.ro/wp-content/uploads/2018/06/juris-juventute-nr.-5.pdf · despre subiecte...

Documents