UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Ştiinte Juridice, Economice şi Administrative Craiova

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE II

SINTEZA

Lector univ dr. Munteanu Ana Maria

Introducere

Disciplina Drept constituțional și instituții politice este înscrisă în planul de

învățământ în cadrul disciplinelor care fundamentează baza necesară a studenților

pentru o însușire și aplicare cât mai profundă a cunoțtințelor juridice.

Dreptul constituțional ca și materie de studiu cuprinde informații și elemente

fundamentale care au o strânsă legătură cu legea fumdamentală a statului, respectiv

Constituția României, pilonul de referință al unei societăți democratice, aflată în plină

evoluție.

Sintagma specifică a dreptului constituțional are în vedere procesul de

instaurare, exercitare și menținere a puterii în stat.

Obiectul cursului.

Cursul își propune să prezinte studenților o serie de aspecte teoretice și practice,

rpivind activitatea organismelor importante din viața socială și politică a societății

românești. Parcurgând această materie, studenții își vor putea însuși modul în care

funcționează întregul aparat de stat.

Dezvoltarea cunoștințelor privind instituțiile statului, aparatul statului și viața

socială, culturală, politică a cetățenilor, sunt doar câteva din obiectivele principale ale

disciplinei în cauză.

Competențe conferite.

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe

generale și specifice:

1. Cunoaștere și înțelegere.

Prezentarea legislației din domeniul constituțional, analiza doctrinei juridice și

străine, însușirea cunoștințelor și aprofundarea lor cu scopul dezvoltării capacității

studenților de a corobora relațiile sociale diverse pe care urmează să le întâlnească în

practică în calitate de juriști:

Identificarea de termeni, relații, procese, perceperea unor relații și

conexiuni

Utilizarea corectă a termenilorde specialitate din domeniu

Definirea/nominalizarea de concepte ce apar în activitățile

constituționale ale statului.

Capacitatea de adaptare la noi situații apărute în evoluția societății.

2. Explicare și interpretare.

Explicarea și interpretarea unor idei, proiecte, procese precum și a conținuturilor

teoretice și practice ale disciplinei.

Analizarea pricipiilor care activează în domeniu

Realizarea de conexiuni între concepte, organisme, structuri

Capacitatea de analiză și sinteză în procesul decizional.

3. Atitudinale.

Manifestarea unei atitudini pozitive și responsabile, cultivarea unui mediu social

centrat pe valori și relații democratice, promovarea unui sistem de valori culturale,

morale și civice:

Reacție pozitivă la sugestii, cerințe, sarcini didactice.

Implicarea în activități ce au legătură cu disciplina

Resurse și mijloace de lucru.

Cursul dispune de manual scris, supus stidiului individual al studentului, precum și de

material publicat pe Internet, sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, aplicații,

necesare întregirii cunoștințelor practice și teoretice în domeniul studiat.

CAPITOLUL I

AVOCATUL POPORULUI

Avocatul Poporului este termenul românesc utilizat pentru a desemna, a defini

instituţia Ombudsmanului.

Cuvântul Ombudsman provine din limba suedeză şi înseamnă „reprezentant",

„avocat", „purtător de cuvânt" şi, poate, mai exact, „cel care vorbeşte pentru un altul".

Acest termen, „ombudsman", a fost preluat din vocabularul triburilor medievale

germanice, care îl foloseau pentru a desemna pe acei oameni care aveau sarcina de a

percepe amenzi de la familiile vinovate, pentru a le oferi familiilor victimelor.

Aşa cum termenul de ombudsman provine din limba suedeză, şi instituţia, ca

atare, a apărut pentru prima oară în Suedia, în anul 1809. Unii autori arată că originile

acestei instituţii îşi au izvorul în antichitate, fără a contesta însă rolul pe care l-a avut

Suedia în formularea şi consacrarea ei modernă.

În evoluţia instituţiei ombudsmanului, un rol decisiv l-a jucat influenţa

musulmană: profetul Mahomed obişnuia să asculte plângerile oamenilor, iar un

funcţionar, numit „Mohtasib", se deplasa zilnic prin oraşe pentru a observa cum îşi

îndeplinesc funcţionarii atribuţiile, având puterea de a anula ordinele care contraveneau

moral ei religioase.

De asemenea, în perioada medievală este cunoscută în Imperiul otoman instituţia

„Qadial Qudat", având sarcina de a asigura ca legea islamică să fie respectată de către

demnitari, inclusiv, de Sultan în afacerile lor cu poporul şi în relaţiile dintre ei.

În Spania evului mediu, această instituţie a avut o dezvoltare deosebită,

cunoscută fiind sub denumirile de „El Sindico Procurador", „El Personero del Pueblo",

„El Consul del Mar", iar în Spania musulmană instituţia numită „ Sahib-Al-Mazaim.

Ombudmanul Parlamentar trebuia să fie o persoană de o recunoscută abilitate

legală şi integritate remarcabilă şi avea datoria de a supraveghea respectarea legilor şi

ordonanţelor de către judecători, funcţionari civili şi ofiţeri militari. Totodată, se

prevedea numirea în continuare de către Rege a Cancelarului justiţiei, instituţie care

există şi în prezent.

Întâiul Ombudsman Parlamentar a fost ales în anul 1810, în persoana Baronului

Lars August Mannerheim, care, ca şi cei care i-au urmat, avea sarcina să supravegheze

atât autorităţile civile, cât şi cele militare.

În anul 1915, se creează Militieombudsmanul (Ombudsmanul Militar) pentru

supravegherea unităţilor militare.

Sunt, astfel, create în Suedia 3 instituţii ale Ombudsmanului: Ombudsman

Executiv în persoana „Celui mai Înalt Ombudsman al Regelui", Ombudsman

Parlamentar în persoana Justiţiebudsmanului şi Ombudsman Militar în persoana

Militieombudsmanului.

După cel de-al doilea război mondial, activitatea Ombudsmanului Militar s-a

diminuat, astfel meat în anul 1968 a fost încorporat în Ombudsmanul Parlamentar, însă

numărul Ombudsmanilor cuprinş i în această instituţie a crescut la trei şi apoi, începând

cu anul 1974, la patru. De asemenea, în Suedia, tot după cel de-al doilea război mondial,

s-au înfiinţat ombudsmani specializaţi, numiţi de către Guvern.

Astfel, în anul 1964, a fost înfiinţat Ombudsmanul pentru concurenţă, iar de

curând, în anul 1994, Ombudsmanul pentru persoane handicapate. În prezent,

Ombudsmanul Parlamentar Suedez se prezintă în felul următor:

Riksdagensombudsmanul sau Justiţieombudsmanul este o instituţie pluripersonală

formată din patru ombudsmani, aleşi pe o perioadă de 4 ani: unul dintre ei este

responsabil pentru administraţia instituţiei şi hotărăşte asupra orientării principale a

activităţii acesteia.

Activitatea Ombudsmanului Parlamentar Suedez (prescurtat J.O din

Justiţieombudsmanul) acoperă toate administraţiile statului şi ale colectivităţilor locale,

ca şi personalul acestora. J.O. poate participa chiar la pronunţarea hotărârilor

judecătoreşti.5 Există şi unele excepţii, cum sunt miniştrii în exerciţiu, membrii

Riksdagului, membrii Consiliilor Municipale, care nu sunt supravegheaţi de J.O.

Se poate aprecia că şi mass-media exercită un control asupra J.O., întrucât multe

cazuri, mai ales cele controversate, se transformă în dezbateri publice.

În literatura juridică s-au cristalizat câteva caracteristici ale instituţiei

Ombudsmanului Suedez, care se referă la: independenţ funcţională; competenţă şi

eficienţă; obiectivitate şi corectitudine; autoritatea de a primi plângeri de la persoanele

nedreptăţite; putere.

Timp de peste un secol (1810-1919), Ombudsmanul a rămas o instituţie exclusiv

suedeză şi apoi, până în anul 1959, exclusiv scandinavă, după care, începând cu anul

1960, s-a răspândit pe toate meridianele globului, în ultimul deceniu şi în ţările Europei

de Est. Ce a determinat această expansiune a instituţiei ombudsmanului ?

Creşterea deosebită a sarcinilor puterii legislative şi, implicit, ale administraţiei

publice ca urmare a complexităţii din ce în ce mai mari a vieţii economice şi sociale la

nivelul tuturor statelor lumii, determină cetăţenii ca, în fiecare moment, să intre în

contact cu autorităţile publice şi structurile administrative. Aceste contacte permanente

şi, de cele mai multe ori, complexe nu se desfăşoară întotdeauna în cele mai bune

condiţii, mai ales nu în favoarea cetăţenilor.

Prin urmare, unii cetăţeni îşi pierd încrederea în aceste autorităţi şi structuri

administrative, alţii manifestă dezinteres ori se resemnează, mai ales atunci când trebuie

să parcurgă unele proceduri deosebit de greoaie care de fapt împiedică stabilirea unor

relaţii normale cu acestea. În atare situaţii pot apărea conflicte care nu lasă indiferente

autorităţile şi le determină să găsească soluţii pentru rezolvarea disfuncţionalităţilor în

planul relaţiilor cetăţean-autoritate. Ca urmare, numeroase ţări au recunoscut că

instituţiile tradiţionale de protecţie juridică a cetăţenilor şi de control al autorităţilor

publice nu mai erau în stare să rezolve aceste conflicte.

În acest context, după primul şi, mai ales, după cel de-al doilea război mondial,

în multe ţări din aproape toate zonele geografice ale lumii s-a consacrat instituţia

Ombudsmanului, sau a mediatorului, cum s-a mai numit (atât la nivel naţional, cât şi

regional şi local), care s-a inspirat după modelul suedez, instituţionalizat constituţional,

după cum s-a arătat, în anul 1809.

În Europa, instituţia ombudsmanului ia amploare rapid şi se diversifică chiar sub

aspectul denumirii.

În ţările din celelalte continente, această instituţie a ombudsmanului s-a

încetăţenit, de asemenea, rapid, fiind înzestrată cu largi competenţe atât la nivel statal,

cât şi la nivel regional şi local.

Instituţia s-a impus în ţări cu forme de stat şi de guvernământ dintre cele mai

diferite, în monarhii şi în sisteme prezidenţiale, în statele unitare şi în cele federale, în

state industrializate, ca şi în cele în curs de dezvoltare, precum şi în statele care au trecut

de la regimuri totalitare comuniste spre căi democratice de guvernare.

Asemenea situaţii au survenit după anii '90, când, într-o serie de ţări din Estul

Europei, mai multe state au consacrat constituţional instituţia ombudsmanului.

In această perioadă, prin Tratatul European de la Maastricht şi prin alte acte

comunitare s-a prevăzut numirea primului Ombudsman al Uniunii Europene.

Instituţia Ombudsmanului din oricare din aceste ţări, deşi de origine suedeză, are

o structură fundamentală uniformă, dar şi o organizare de detaliu diferită, potrivit

specificului şi tradiţiei fiecăreia dintre ţările în care s-a instituţionalizat, ceea ce permite

încorporarea în sistemele naţionale respective.

Este adevărat că în literatura juridică există şi opinia potrivit căreia ceea ce, de

fapt, s-a extins la scară internaţională nu este instituţia clasică, originală a

Ombudsmanului suedez, ci copii neconforme ale acesteia, ea suferind, cu ocazia

operaţiei de transplantare, adaptări mai mult sau mai puţin întinse, ceea ce înseamnă că,

în realitate, ne aflăm în situaţia unui simplu împrumut de idei, nu al unei instituţii.

Pe coordonatele evocate mai sus, instituţia Ombudsmanului poate fi clasificată

în Ombudsman Parlamentar şi Ombudsman subordonat Guvernului sau puterii

executive. Aceste instituţii se regăsesc atât în statele unitare, cât şi în statele federale.

După sistemul de desemnare a acestei instituţii sunt Ombudsmani numiţi

exclusiv de către legislativ, dar la propunere executivului; de către executiv, după

consultarea prealabilă a legislativului, şi exclusiv de către executiv sau Guvern.

În afară de instituţia Ombudsmanului cu competenţă generală, în multe ţări

există şi Ombudsman specializat, cu o competenţă specifică, cum ar fi pentru protecţia

consumatorilor; ocrotirea libertăţii presei şi a informaţiei; protecţia intimităţii; controlul

forţelor armate şi de securitate; sfere educative, sfere impresariale, Ombudsman

universitar; Ombudsman de întreprindere.

După prezentarea succintă a instituţiei Ombudsmanului, a apariţiei şi evoluţiei

sale în lume, credem că putem încerca definirea sa. Trebuie mai întâi să precizăm că în

literatura juridică s-au formulat multe şi diverse definiţii ale Ombudsmanului.

Ţinând seama şi de aceste opinii, putem spune că Ombudsmanul este o instituţie

consacrată de Constituţie sau de lege, desemnată după procedurile prevăzute de acestea,

a cărei îndatorire este de a primi plângeri de la cetăţeni împotriva nedreptăţilor cauzate

acestora de către administraţie sau de a combate administraţia defectuoasă din proprie

iniţiativă prin recomandări ori sugesti și informări publice anuale.

Avocatul Poporului în România

Pentru prima dată în istoria ţării, Constituţia României din 8 decembrie 1991

prevede instituţia Avocatul Poporului, cu rolul de a apăra drepturile şi libertăţile

cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice.

Consacrarea acestor noi instituţii prin legea fundamentală răspunde cerinţelor

democratice actuale, necesităţilor reale prezente şi mai ales celor viitoare.

Instituţia Avocatul Poporului, prin caracterul ei profund democratic, permite

accesul cetăţenilor la o nouă modalitate legală pentru exercitarea, fără nicio îngrădire, a

drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Constituţia României prevede, în art.55, că

organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului se stabilesc prin lege

organică, fără să prevadă un termen pentru elaborarea şi adoptarea acesteia.

Credem că lipsa unui termen pentru elaborarea şi adoptarea legii Avocatului

Poporului a constituit o omisiune a Constituţiei, cu consecinţe nefavorabile în aducerea

la îndeplinire a prevederilor referitoare la înfiinţarea şi organizarea statului de drept.

În aceste condiţii, au trecut mai mult de 5 ani de la intrarea în vigoare a

Constituţiei până la adoptarea legii privind organizarea şi funcţionarea instituţiei

Avocatul Poporului.

Apreciem că a fost o scăpare a Constituţiei, deoarece atunci când s-a prevăzut

înfiinţarea altor noi instituţii ale statului de drept, cum sunt Curtea Constituţională şi

Curtea de Conturi, s-a stabilit şi un termen precis în acest sens.

Pe de altă parte, nici Guvernul, care are iniţiativă legislativă, nu s-a grăbit să

aducă la îndeplinire prevederile constituţionale referitoare la înfiinţarea instituţiei

Avocatul Poporului şi să depună la Parlament un asemenea proiect de lege, după cum

nici Parlamentul nu a manifestat celeritate în adoptarea legii după depunerea proiectului,

astfel meat proiectul de lege privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul

Poporului a fost adoptat mai întâi de Camera Deputaţilor la 19 martie 1996 şi, apoi, de

Senat la 3 octombrie 1996.

Întrucât între proiectul de lege adoptat de Cameră şi proiectul de lege adoptat de

Senat au existat divergenţe cu privire la unele prevederi şi cum prin procedura de

mediere nu s-a ajuns la un acord, textele aflate în divergenţă s-au supus dezbaterii

Camerei Deputaţilor şi Senatului în şedinţă comună, care au adoptat textul definitiv al

Legii privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului abia la 21

februarie 1997.

Legea cuprinde o serie de prevederi deosebit de importante referitoare la

drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi, din acest punct de vedere, în chiar primul articol se

prevede că scopul instituţiei Avocatul Poporului este de a apăra drepturile şi libertăţile

cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice. De asemenea, importante sunt

reglementările cuprinse în art.2 care, în alin.1, prevede că Avocatul Poporului în

activitatea sa este independent de orice autoritate publică.

Prin această prevedere se conferă instituţiei Avocatul Poporului garanţia majoră

că nu va fi împiedicată de nicio autoritate să-şi exercite mandatul conform scopului şi

atribuţiilor pe care i le-a conferit legea, nimeni neputând-o obliga să se supună unor

instituţii sau dispoziţii ale acestora. În acelaşi timp, însă nici Avocatul Poporului, în

exercitarea atribuţiilor sale, nu are dreptul să se substituie autorităţilor publice.

Toate aceste prevederi sporesc încrederea cetăţeanului lezat într-un drept

fundamental al său de a se adresa Avocatului Poporului pentru a-i fi apărat acest drept

în raport cu autoritatea care l-a încălcat.

Aşa cum am arătat, Avocatul Poporului nu este o instituţie care să se substituie

altora, ci o instituţie care, alături de altele, ocroteşte drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Nu este avocat al unora sau al altora, ci protector al tuturor.

Mai mult, autorităţile publice sunt obligate, potrivit art.4 din lege să comunice

sau, după caz, să pună la dispoziţia Avocatului Poporului, în condiţiile legii,

informaţiile, documentele sau actele pe care le deţin în legătură cu cererile care au fost

adresate acestuia, acordându-i sprijin pentru exercitarea atribuţiilor sale.

De altfel, în majoritatea ţărilor lumii, arma principală a Ombudsmanului o

constituie autoritatea lui, puterea de a admonesta şi critica, suportul major al opiniei

publice, receptivitatea şi sprijinul tuturor autorităţilor publice.

În sfârşit, Avocatul Poporului prezintă rapoarte anuale celor două Camere ale

Parlamentului, sau la cererea acestora. Aceste rapoarte pot să cuprindă informaţii despre

activitatea Avocatului Poporului, precum şi recomandări şi propuneri de modificare a

legislaţiei, de lege ferenda, sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor şi

libertăţilor cetăţenilor.

Fără îndoială, această obligaţie a Avocatului Poporului, de a prezenta rapoarte

anuale Parlamentului nu constituie o restrângere a independenţei acestuia, ci,

dimpotrivă, îi sporeşte şi întăreşte autoritatea şi creează posibilitatea de a se adopta la

timp şi în mod eficient măsurile legale sau de altă natură menite să asigure şi să

ocrotească libertăţile fundamentale ale omului.

Instituţia Ombudsmanului - s-a subliniat la Conferinţa Internaţională de la

Camberra din 1988 - este o instituţie democratică, concepută să coopereze într-un spirit

democratic „cu un guvern cooperant şi oficialităţi amabile", care, în general,

funcţionează eficient şi sunt dispuse să înlăture orice greşeală sau nedreptate. Este deci

o instituţie a cărei implementare cere timp, ambianţă democratică, cultură politică şi

juridică, amabilitate şi solicitudine.

Numirea şi încetarea din funcţie a Avocatului Poporului

Numirea Avocatului Poporului

Referitor la numirea Avocatului Poporului Constituţia prevede, în art.58 alin. 1,

că acesta este numit pe o perioadă de 5 ani, iar în art. 65 alin. 2 se precizează că numirea

se face de către Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună.19

Este de observat că, în majoritatea ţărilor unde este organizat şi funcţionează

Ombudsmanul, acesta este numit de legislativ sau de executiv ,cu confirmarea

legislativului sau a unei anumite proporţii a acestuia.

Chiar şi titulatura multor ombudsmani este aceea de „Ombudsman Parlamentar"

sau „Comisar Parlamentar". Atunci când Ombudsmanul este numit de către executiv, el

se numeşte „Ombudsman Executiv".

Literatura juridică face distincţie între „Ombusdmani legislativi" şi

„Ombudsmani executivi", după ponderea pe care o au respectivele puteri la numirea în

funcţie a ombudsmanului. Sistemul Ombudsmanului Parlamentar este cunoscut sub

denumirea de „Ombudsman clasic".

Anterior modificării Constituţiei, numirea Avocatului Poporului se făcea de

către Senat pe o perioadă de 5 ani, dispoziţie reluată, apoi, de legea organică în art. 6.

În acest sens, trebuie precizat că este necesară o modificare a acestei legi

organice în concordanţă cu noile prevederi constituţionale.

Constituţia României nu prevede ce condiţii concrete trebuie să fie îndeplinite de

candidaţii la această funcţie. Legea organică, în art.6 alin.2, arată că poate fi numit

Avocat al poporului orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile de numire

prevăzute pentru judecătorii de la Curtea Constituţională. Astfel, potrivit art. 143 din

Constituţie, judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică

superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea

juridică sau în învăţământul juridic superior.

În variantele iniţiale ale proiectului legii se cerea, pe lângă condiţiile enumerate

mai sus, şi aceea de a nu fi făcut parte dintr-un partid politic în ultimii 5 ani.

În opinia noastră, condiţiile prevăzute de Constituţia României, precum şi cele

prevăzute de Legea pentru numirea judecătorilor Curţii Constituţionale sunt suficiente

pentru realizarea scopului avut în vedere de legiuitor la înfiinţarea instituţiei Avocatul

Poporului.

Propunerile de candidaţi sunt făcute de Biroul Permanent al Senatului, la

recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului.

Candidaţii trebuie să depună la Comisia Juridică de numiri, disciplină, imunităţi

şi validări a Senatului actele prin care dovedesc că îndeplinesc condiţiile prevăzute de

Constituţie şi de lege pentru a îndeplini funcţia de Avocat al Poporului.

După depunerea actelor şi verificarea acestora, candidaţii sunt audiaţi de

Comisia Juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului.

Numirea Avocatului Poporului se face, potrivit art. 7 alin. 3 din lege, cu votul

majorităţii parlamentarilor (senatori şi deputaţi). Dacă la primul tur de scrutin nu se

obţine această majoritate, se vor organiza noi tururi de scrutin la care vor participa

numai candidaţii situaţi pe primele două locuri la turul de scrutin anterior.21

Potrivit dispoziţiilor art.8 alin.1 din lege, mandatul de Avocat al Poporului

începe pe data numirii sale de către Senat şi durează până la instalarea noului Avocat al

Poporului.

Avocatul Poporului, înainte de începerea exercitării mandatului, va depune în

faţa preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului următorul jurământ: „Jur să

respect Constituţia şi legile ţării şi să apăr drepturile şi libertăţile cetăţenilor, îndepli-

nindu-mi cu bună credinţă şi imparţialitate atribuţiile de Avocat al Poporului. Aşa să-mi

ajute Dumnezeu".

Textul de lege prevede, în alin. 4, că jurământul poate fi depus şi fără formulă

religioasă. Refuzul depunerii jurământului, însă, are ca efect împiedicarea intrării în

funcţie a Avocatului Poporului şi, pe cale de consecinţă, deschide procedura pentru o

altă numire în funcţie.

Proiectul de lege în varianta adoptată de Camera deputaţilor, la art.7 alin. 3,

prevedea că numirea Avocatului Poporului se face cu votul a două treimi din numărul

senatorilor, în timp ce la acelaşi articol în varianta adoptată de Senat se stipula că

numirea Avocatului Poporului se face cu votul majorităţii senatorilor.

Încetarea funcţiei de Avocat al Poporului

În art.9 din lege sunt menţionate expres cazurile în care mandatul Avocatului

Poporului încetează înainte de termen, şi anume: demisia, revocarea din funcţie,

incompatibilitatea de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de 90 de zile, constatată prin

examen medical de specialitate, ori în caz de deces.

Referitor la cazurile în care mandatul Avocatului Poporului încetează, este de

precizat că numai în caz de revocare din funcţie se pune problema unor fapte ce pot fi

imputate acestuia. Astfel, chiar legea menţionează în art.9 alin.2 că Avocatul Poporului

se revocă din funcţie ca urmare a încălcării Constituţiei şi a legilor. Textul de lege

precizează şi modul în care urmează a se face revocarea, şi anume la propunerea

Biroului Permanent al Senatului, pe baza raportului Comisiei Juridice de numiri,

disciplină, imunităţi şi validări, cu votul majorităţii senatorilor.

Cu privire la celelalte cazuri în care mandatul Avocatului Poporului încetează, şi

anume demisia, incompatibilitatea, imposibilitatea de îndeplinire a funcţiei şi decesul,

acestea se constată de către Biroul Permanent al Senatului, în cel mult 10 zile de la

apariţia cauzei care determină încetarea mandatului.

Adjuncţii Avocatului Poporului

În coordonarea exercitării atribuţiilor instituţiei pe domenii de activitate, stabilite

potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare, Avocatul Poporului este asistat de

doi adjuncţi.

Adjuncţii Avocatului Poporului sunt specializaţi pe domenii de activitate. Ei sunt

numiţi de către acesta pe durata mandatului, cu avizul Comisiei Juridice, de numiri,

disciplină, imunităţi şi validări a Senatului. Deosebit de îndeplinirea atribuţiilor

Avocatului Poporului, în ordinea stabilită de acesta, în caz de imposibilitate temporară a

exercitării funcţiei, adjuncţii Avocatului Poporului au atribuţii proprii, stabilite de

Regulamentul de organizare şi funcţionare.

Atribuţiile adjunctului Avocatului Poporului sunt următoarele:

Coordonează şi controlează activitatea departamentelor aflate sub autoritatea sa,

pe domenii de activitate, potrivit prevederilor legii, ale regulamentului şi dispoziţiilor

Avocatului Poporului;

Ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor primite din partea

Avocatului Poporului;

Informează operativ pe Avocatul Poporului asupra desfăşurării lucrărilor,

semnalând aspectele mai importante din activitatea departamentelor pe care le

coordonează.

Stabileşte atribuţiile personalului din cadrul departamentelor aflate sub

autoritatea sa; efectuează, potrivit nevoilor acestor departamente, redistribuirea unor

sarcini şi atribuţii ale personalului în vederea realizării unei repartiţii echitabile a

volumului de muncă;

Verifică şi îşi dă acordul asupra referatelor şi formei finale a proiectelor de

raport ce se prezintă spre însuşire Avocatului Poporului;

Întocmeşte, la sfârşitul fiecărui an sau la cererea Avocatului Poporului, o

informare privind activitatea departamentelor aflate sub autoritatea sa, evidenţiind

aspecte semnificative legate de fenomenele sociale, care fac necesară modificarea

legislaţiei, sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti.

În legea noastră privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului

Poporului nu s-a prevăzut şi înfiinţarea unor birouri teritoriale care să fie conduse de un

Avocat delegat, numit de Avocatul Poporului, cu toate că, în opinia noastră, cel puţin la

începutul activităţii sale, Avocatului Poporului îi vor fi adresate un foarte mare număr

de sesizări privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi, ca atare, o

organizare teritorială a acestei instituţii, cel puţin în oraşele de reşedinţă a cel or 15 curţi

de apel, ar fi binevenită. Fără, îndoială, şi această lege este perfectibilă, ca de altfel orice

altă lege, astfel meat dacă va fi necesar ea va putea fi modificată şi îmbunătăţită.

Ca urmare a revizuirii Constituţiei, aşa cum s-a arătat, Legea privind

organizarea şi funcţionarea Avocatului Poporului, Legea nr. 35/1997, va trebui

modificată în sensul punerii de acord cu noile dispoziţii constituţionale ce

reglementează această instituţie.

Atribuţiile Avocatului Poporului. Incompatibilităţi şi imunităţi

Avocatul Poporului, potrivit art.59 din Constituţie, îşi exercită atribuţiile din

oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, în limitele stabilite

de lege.

Atribuţiile Avocatului Poporului sunt următoarele:

Asigură conducerea şi coordonarea întregii activităţi a instituţiei Avocatul

Poporului;

Primeşte şi repartizează departamentelor de specialitate cererile făcute de

persoanele care i se adresează cu privire la lezarea drepturilor sau libertăţilor lor de către

autorităţile publice şi decide asupra acestor cereri, în baza referatului întocmit de şeful

de departament căruia i-a fost repartizată cererea.

Urmăreşte executarea corespunzătoare a lucrărilor şi dispune, după caz,

efectuarea unor anchete, audieri sau solicită informaţiile pe care le socoteşte necesare;

Cere autorităţii publice şi funcţionarului public în cauză, în situaţiile în care se

constată încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, să ia măsuri în vederea

înlăturării inegalităţilor, reparării pagubelor şi repunerii persoanei lezate în drepturile

sale, potrivit legii;

Urmăreşte soluţionarea legală a cererilor, în baza recomandărilor sale, şi

sesizează, în caz de nerespectare a acestora, autoritatea administraţiei ierarhic

superioare, respectiv prefectul, Guvernul sau Parlamentul, potrivit competenţelor

stabilite de lege;

Aduce la cunoştinţa petiţionarului rezultatele cererii sale;

Reprezintă instituţia Avocatului Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a

Senatului şi celorlalte autorităţi publice, în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice,

precum şi în relaţiile internaţionale;

Prezintă Parlamentului, anual, sau la cererea celor două Camere, raportul asupra

activităţii instituţiei.

Raportul va cuprinde constatările Avocatului Poporului cu privire la cercetările

întreprinse, o descriere a principalelor probleme legate de cazurile de nerespectare a

drepturilor şi libertăţilor persoanelor care i s-au adresat, situaţia statistică a cererilor

primite, admise, luate în lucru şi soluţionate, situaţii frecvente de încălcare a drepturilor

şi libertăţilor cetăţeneşti prin acte administrative ilegale, precum şi dare de seamă cu

privire la celelalte activităţi ale instituţiei Avocatul Poporului. De asemenea, raportul

poate conţine recomandări privind îmbunătăţirea sau modificarea legislaţiei, precum şi

orice alte măsuri necesare ocrotirii drepturilor fundamentale ale omului.

Conform art. 14 alin.2 din Legea nr.35/1997, cererile pot fi adresate de orice

persoană fizică, fără niciun fel de discriminare de cetăţenie vârstă, sex, apartenenţă

politică sau convingere religioasă.

De acelaşi drept, credem, beneficiază şi persoanele juridice române sau străine

de drept privat, chiar dacă art. 14 alin. 2 din lege se referă numai la persoane fizice,

deoarece art. 13 lit. b prevede în mod expres că Avocatul Poporului „primeşte şi

repartizează cererile făcute de persoanele (fizice sau juridice), lezate prin încălcarea

drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice şi

decide asupra acestor cereri".

Cererile adresate Avocatului Poporului trebuie să se facă în scris şi să cuprindă

numele şi domiciliul persoanei lezate în drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, drepturile şi

libertăţile încălcate, precum şi autoritatea admini strativă ori funcţionarul public în

cauză. Petiţionarul trebuie să dovedească întârzierea sau refuzul administraţiei publice

de a soluţiona cererea.

Avocatul Poporului nu poate lua în considerare plângerile anonime sau cele

îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetăţeneşti mai vechi de un an de la

data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă de faptele care fac obiectul plângerii.

Această prevedere expresă a legii presupune, pe de o parte, seriozitatea şi

temeinicia plângerilor cu care urmează a fi sesizat.

Prezintă Preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz,

primului ministru, rapoarte asupra lacunelor din legislaţie sau cazurilor grave de

corupţie ori de nerespectare a legilor ţării constatate cu prilejul cercetărilor efectuate;

Semnează rapoartele, recomandările şi celelalte acte ale instituţiei Avocatului

Poporului, care se pot emite numai cu acordul său;

Aprobă numirea, promovarea şi eliberarea din funcţie a personalului, acordă

gradaţii, salarii de merit, şi alte drepturi, potrivit dispoziţiilor legale;

Exercită autoritatea disciplinară asupra personalului, în condiţiile prevăzute de

lege şi regulament;

Aprobă programele de efectuare a concediilor anuale de odihnă;

Exercită atribuţiile ordonatorului principal de credite;

Exercită orice alte atribuţii care îi revin potrivit legii.

Cu privire la persoanele care se pot adresa Avocatului Poporului, acestea pot fi

şi persoanele arestate şi reţinute în penitenciare, instituţii de reeducare ori resocializare

sau în arest preventiv, ale căror conduceri au obligaţia de a le permite, fără nicio

restricţie, să se adreseze Avocatului Poporului cu privire la lezarea drepturilor şi

libertăţilor lor, cu excepţia restrângerilor legale.

De asemenea, această obligaţie revine şi comandanţilor unităţilor militare în

privinţa persoanelor care îşi satisfac serviciul militar obligatoriu sau serviciul militar

alternativ, cu privire la lezarea drepturilor şi libertăţilor lor, cu excepţia restrângerilor

legale.

În ipoteza în care, însă, Avocatul Poporului constată că soluţionarea cererii cu

care a fost sesizat este de competenţa Ministerului Public, se află pe rolul instanţelor

judecătoreşti sau are ca obiect erori judiciare, el îl va sesiza pe procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Consiliul Superior al

Magistraturii, potrivit competenţei acestora, care sunt obligaţi să-i comunice concluziile

la care s-a ajuns şi măsurile luate.

În măsura în care Avocatul Poporului le consideră necesare pentru soluţionarea

plângerilor ce i s-au adresat, el are acces la documentele secrete deţinute de autorităţile

publice, însă are obligaţia de a nu face publice informaţiile sau documentele secrete la

care a avut acces. Această obligaţie se menţine şi după încetarea activităţii sale ca

Avocat al Poporului şi se extinde asupra adjuncţilor săi, precum şi asupra personalului

aflat în serviciile sale, sub sancţiunea prevăzută de legea penală.

În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări, care nu

pot fi supuse nici controlului parlamentar şi nici controlului judecătoresc. Prin aceste

acte, el sesizează autorităţile administraţiei publice asupra ilegalităţii actelor sau faptelor

administrative, inclusiv asupra situaţiilor când autorităţile publice nu răspund ori a

situaţiilor de emitere tardivă a actelor.

Avocatul Poporului are dreptul să facă anchete proprii, să pretindă autorităţilor

publice orice informaţii sau documente necesare anchetei sau orice alte probe, să

audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor publice şi de la orice

funcţionar, pentru soluţionarea plângerilor. În lege nu se precizează însă ce posibilităţi

are Avocatul Poporului în situaţia în care nu îi sunt comunicate sau puse la dispoziţie

datele ori documentele solicitate, ori îi este interzis accesul la ele sau îi sunt comunicate

cu întârziere.

Credem că legea organică trebuia să prevadă şi unele sancţiuni pentru cei care

refuză să colaboreze ori colaborează cu întârziere sau nu sprijină Avocatul Poporului în

îndeplinirea atribuţiilor sale.

În situaţiile în care Avocatul Poporului constată violări ale drepturilor omului, el

va cere în scris autorităţii administraţiei publice care a încălcat aceste drepturi să

reformuleze sau să revoce actul administrativ şi să repare pagubele produse, precum şi

să repună persoana lezată în situaţia anterioară.

Autorităţile publice în cauză trebuie să ia îndată măsurile necesare pentru

înlăturarea ilegalităţilor constatate, repararea pagubelor şi înlăturarea acuzelor care au

generat sau favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate, informând despre aceasta

Avocatul Poporului.

În situaţia în care, în termen de 30 de zile de la data sesizării, autoritatea publică

sau funcţionarul public nu înlătură ilegalităţile comise, Avocatul Poporului se adresează

autorităţilor administraţiei ierarhic superioare, care sunt obligate să îi comunice în

termen de cel mult 45 de zile măsurile luate.

În ipoteza în care autoritatea publică sau funcţionarul public aparţin

administraţiei publice locale, Avocatul Poporului se adresează prefectului judeţului,

dată de la care curge termenul de 45 de zile.

De asemenea, Avocatul Poporului este îndreptăţit, potrivit art.24 alin.1 din lege,

să sesizeze Guvernul României cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal.

Referitor la autoritatea administraţiei publice care a emis actul, respectiv, a

săvârşit faptul administrativ ilegal, credem că este vorba atât de autorităţile

administraţiei publice centrale, cât şi de autorităţile publice locale, deci şi de prefecţi.

Conform art. 1, alin. 3 din Legea contenciosului administrativ, Avocatul

poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei

sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea sau excesul de putere al

autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa

competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului.

Totodată, art.26 alin.1 din lege27 prevede că Avocatul Poporului are obligaţia să

aducă la cunoştinţa persoanei care i-a adresat cererea rezultatele verificării şi măsurile

luate. Apreciem că, şi în acest caz, legea organică ar fi trebuit să stabilească un termen

în care Avocatul Poporului să comunice persoanei interesate măsurile luate în urma

sesizării făcute de aceasta.

Rezultatele cererilor verificate pot fi făcute publice de către Avocatul Poporului

prin mijloace de informare în masă, cu consimţământul persoanelor interesate şi cu

respectarea prevederilor ce se referă la informaţiile şi documentele secrete.

În cazul în care Avocatul Poporului constată, cu prilejul cercetărilor efectuate,

lacune în legislaţie sau cazuri grave de corupţie ori de nerespectare a legilor ţării, va

prezenta un raport cu aspectele constatate, preşedinţilor celor două Camere ale

Parlamentului sau, după caz, primului-ministru.

Ca urmare a revizuirii Constituţiei, Avocatului poporului i se permite să se

prezinte în faţa Curţii Constituţionale cu o cerere referitoare la neconstituţionalitatea

unor legi, înainte de promulgare.

Răspunderea Avocatului Poporului. Incompatibilităţi şi imunităţi

Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate

sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuţiilor

prevăzute de lege.

Pe întreaga durată a exercitării mandatului, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi

nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi, arestaţi, cu excepţia infracţiunilor flagrante, sau trimiş

i în judecată penală sau contravenţională fără încuviinţarea Senatului.

În cazul infracţiunilor flagrante săvârşite de Avocatul Poporului ori de adjuncţii

săi, aceştia, aşa cum s-a arătat, pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi, însă Ministrul

Justiţiei are obligaţia de a informa neîntârziat pe preşedintele Senatului asupra reţinerii

sau arestării. Senatul, apoi, poate încuviinţa sau nu măsura luată. Hotărârea Senatului cu

privire la încuviinţarea arestării şi trimiterea în judecată se adoptă cu votul majorităţii

senatorilor.

În situaţia în care Avocatul Poporului sau adjuncţii săi sunt arestaţi şi trimiş i în

judecată penală, Senatul îi va suspenda din funcţii până la rămânerea definitivă a

hotărârii judecătoreşti. Se constată că, sub aspectul răspunderii şi al imunităţilor,

Avocatul Poporului şi adjuncţii săi au un statut cu cel al înalţilor demnitari

(parlamentari, Înaltul cler, judecători ai Curţii Constituţionale, judecători ai Înaltei

Curţii de Casaţie şi Justiţie, membrii Guvernului).

Cu privire la incompatibilităţi, trebuie să remarcăm că în aproape toate ţările s-

au înscris în Constituţii şi în legi interdicţii ale ombudsmanului de a exercita şi alte

funcţii, pentru ca acesta să nu acorde unor sarcini o importanţă majoră în detrimentul

altora. Din acest punct de vedere, incompatibilităţile au o contribuţie vădită la

asigurarea independenţei şi imparţialităţii instituţiei.

Conform articolului 58, alin 2, „Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot

îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din

învăţământul superior".

Cea mai mare parte a legilor reglementând instituţia Ombudsmanului se referă la

incompatibilităţi, în primul rând în lumina independenţei şi imparţialităţii. Aceste

incompatibilităţi privesc şi personalul cu funcţii de execuţie de specialitate, fiind

exceptate numai funcţiile didactice din învăţământul superior.

Structura instituţiei Avocatul Poporului

Instituţia Avocatul Poporului s-a organizat şi funcţionează potrivit prevederilor

Legii nr.35 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare. În temeiul prevederilor

legii, Regulamentul a stabilit structura organizatorică, procedura de desfăşurare a

activităţilor instituţiei, atribuţiile şi statutul personalului de specialitate şi administrativ

din serviciile generale ale instituţiei, precum şi răspunderea în caz de abateri

disciplinare.

În organizarea şi stabilirea structurii instituţiei prin Regulament, s-a avut în

vedere că aceasta trebuie să asigure realizarea competenţelor instituţiei, în conformitate

cu prevederile Legii nr.35.

Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare, instituţia Avocatul

Poporului este alcătuită din departamente de specialitate şi secretariatul general.

În structura instituţiei sunt incluse: consilierii Avocatului Poporului,

Departamentele de specialitate, Direcţia pentru relaţiile cu instituţiile statului, cu

societatea civilă şi relaţii externe, precum şi Biroul de presă şi protocol.

Structura serviciilor şi numărul de personal se aprobă de către Biroul Permanent

al Senatului, în funcţie de necesităţile realizării atribuţiilor ce le revin ş i în limitele

bugetului aprobat.

Consilierii Avocatului Poporului sunt, potrivit Regulamentului, în număr de doi,

se subordonează direct Avocatului Poporului şi exercită atribuţii importante privind

organizarea şi funcţionarea instituţiei.31

Fiecare departament este condus de un şef. Din structura departamentului fac

parte consilieri, experţi, consultant si referenţi.

Consilierii Avocatului Poporului exercită următoarele atribuţii:

Examinează şi propun soluţii în probleme privind organizarea şi funcţionarea

instituţiei;

Efectuează sau participă la efectuarea unor studii, evaluări, lucrări de sinteză

legate de specificul activităţii Avocatul Poporului, independent sau în cadrul unor

colective ale instituţiei, ori organizate de alte autorităţi publice sau organizaţii

neguvernamentale.

Urmăresc şi coordonează activitatea de redactare, la termenele prestabilite, a

recomandărilor şi rapoartelor pe care le prezintă spre însuşire Avocatului Poporului;

Asigură informarea Avocatului Poporului asupra posibilităţilor de rezolvare a

problemelor ridicate de persoanele primite în audienţă sau prin cererile adresate

instituţiei, colaborând, după caz, cu departamentele de specialitate şi celelalte servicii

ale instituţiei;

Sesizează cu operativitate şi participă la activitatea de redactare a răspunsurilor

la întrebările şi problemele ridicate de şi în mass-media cu privire la activitatea

instituţiei;

Îndeplineşte orice alte atribuţii legate de specificul activităţii instituţiei, la cererea

Avocatului Poporului.

În funcţie de ponderea şi volumul lucrărilor, la propunerea adjuncţilor săi,

înaintată în baza referatelor întocmite de şefii de departament, Avocatul Poporului poate

adapta structura departamentelor potrivit necesităţilor activităţilor curente.

Din structura instituţiei face parte şi Secretariatul General, care cuprinde Direcţia

relaţii cu publicul şi informatică, Direcţia economică şi Serviciul organizare, resurse

umane şi contencios.

Secretariatul general asigură condiţiile organizatorice, informa-ţionale şi

materiale pentru buna desfăşurare a activităţii instituţiei Avocatul Poporului. El este

condus de secretarul general, care este numit şi eliberat din funcţie de Avocatul

Poporului.

Direcţia relaţii cu publicul şi informatică are în structura sa două servicii:

Serviciul de relaţii cu publicul, registratură, arhivă şi secretariat şi Serviciul de

informatică, documentare şi bibliotecă. Întreaga activitate a acestor servicii este

subordonată realizării unor servicii auxiliare necesare rezolvării cererilor adresate

Avocatului Poporului.

Direcţia economică, prin serviciul financiar-contabilitate şi con¬trol preventiv şi

serviciul aprovizionare, transport şi administrativ, asigură elaborarea, fundamentarea şi

executarea bugetului instituţiei şi a celorlalte lucrări financiar-contabile, exercitarea de

către Avocatul Poporului a atribuţiilor sale de ordonator de credite, precum şi admi-

nistrarea bunurilor din patrimoniul instituţiei, activitatea de investiţii şi de aprovizionare

cu materiale, transportul, realizarea altor prestaţii administrative necesare funcţionării

instituţiei Avocatului Poporului.

Serviciul organizare, resurse umane şi contencios execută lucrările privind

angajarea şi salarizarea personalului, asigură asistenţa juridică şi reprezentarea în faţa

instanţelor judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie a instituţiei Avocatul Poporului.

De asemenea, în structura instituţiei este cuprinsă şi Direcţia pentru relaţii cu

instituţiile statului, cu societatea civilă şi relaţii externe, precum şi Biroul de presă şi

protocol.

Direcţia este condusă de un director şi asigură:

a) realizarea unor contacte directe şi permanente cu instituţiile statului şi un schimb

informaţional continuu, în vederea realizării competenţelor instituţiei Avocatul

Poporului potrivit legii;

b) realizarea unor contacte şi schimburi informaţionale permanente cu organizaţiile

neguvernamentale care promovează valorilesocietăţii civile, în mod special cu

organizaţiile care activează îndomeniul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului;

c) participarea Avocatului Poporului sau a reprezentanţilor acestuia la diverse

conferinţe, simpozioane, seminarii, la care se dezbat probleme sociale de interes pentru

activitatea specifică instituţiei;

d) organizarea de manifestări similare la care să fie invitaţi reprezentanţi ai societăţii

civile;

e) îndeplinirea lucrărilor ce revin instituţiei Avocatul Poporului în cadrul

relaţiilor internaţionale;

f) traducerea, întocmirea şi expedierea corespondenţei cu străinătatea.

În sfârşit, Biroul de presă şi protocol trebuie să asigure monitorizarea presei,

efectuarea de sinteze tematice, întocmirea şi difuzarea de comunicate oficiale privind

activitatea instituţiei, redactarea răspunsurilor la articole apărute în presă referitoare la

instituţia Avocatul Poporului, organizarea contactelor acestuia cu reprezentanţii presei şi

altele

CAPITOLUL II

SISTEMUL ELECTORAL

Relaţiile sociale care privesc alegerile sunt reglementate de dreptul

constituţional, deoarece prin conţinutul lor ele sunt relaţii constituţionale, adică apar în

procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.

Normele electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condiţiile ce trebuie

îndeplinite de o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum şi garanţiile ce fac

efectivă exercitarea lor. De asemenea, normele juridice electorale stabilesc obligaţiile

organelor de stat în legătură cu alegerile, regulile de organizare şi desfăşurare a

alegerilor, precum şi cele de stabilire, centralizare şi comunicare a rezultatelor votării.

În literatura de specialitate, noţiunii de sistem electoral i s-au dat accepţiuni

diferite.

Astfel, într-o primă accepţiune, prin sistem electoral se desemnează mecanismul,

modalitatea de alegere a deputaţilor.

Într-o altă opinie, promovată de autori din ţara noastră, prin sistem electoral se

desemnează un ansamblu de norme juridice, care constituie o instituţie de drept

constituţional. Aceste norme juridice care formează sistemul electoral stabilesc:

• drepturile electorale, care fac parte din categoria drepturilor fundamentale ale

cetăţenilor, condiţiile pe care trebuie să le aibă şi să le îndeplinească persoanele fizice

pentru a avea şi a exercita aceste drepturi;

• modul de organizare şi de desfăşurare a alegerilor, precum şi modurile de stabilire, de

centralizare şi de comunicare a rezultatelor votării.

Sistemul electoral al României, aşa cum este reglementat de Constituţie şi legile

electorale, are la bază următoarele principii:

• participarea cetăţenilor la conducerea societăţii;

• egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de sex, rasă, naţionalitate, grad de

cultura.

„Prin sistem electoral desemnăm ansamblul normelor juridice, articulate şi

ierarhizate, având ca obiect de reglementare dreptul de a alege deputaţi şi senatori în

organele reprezentative ale puterii, dreptul de a fi ales în aceste organe şi - acolo unde o

asemenea posibilitate este prevăzută dreptul de a revoca pe cei aleşi, precum şi

principiile sufragiului, modul de organizare şi de desfăşurare a alegerilor şi de stabilire a

rezultatelor votării".

• pluralismul politic, dreptul de a prezenta candidaţi din partea mai multor partide şi

alianţe politice;

• exprimarea liberă a opţiunilor electorale.

Drepturile electorale ale cetăţenilor români

Analizarea drepturilor electorale ale cetăţenilor români impune câteva

determinări conceptuale. În esenţa lor, drepturile electorale sunt prin excelenţă drepturi

cetăţeneşti fundamentale.

Sfera drepturilor electorale. Trebuie ştiute, în primul rând, drepturile electorale

ale cetăţenilor, deci stabilită sfera lor. Problema este importantă atât pentru ştiinţa

dreptului, cât şi pentru legiuitor. Dacă examinăm sediul juridic al materiei, vom constata

lesne că unele drepturi electorale sunt prevăzute chiar în textul Constituţiei, iar unele în

legea electorală. Dacă luăm, de exemplu, legea electorală, vom identifica mai multe

drepturi electorale, precum: dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea în listele

electorale şi de a face întâmpinări împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite şi a oricăror

erori; dreptul de a contesta candidaturile.

Rezultă că nu toate drepturile electorale ale cetăţenilor sunt prevăzute în

Constituţie. Explicaţia constă în faptul că în Constituţie sunt prevăzute numai drepturile

fundamentale ale cetăţenilor, celelalte drepturi fiind prevăzute în lege. De aceea, atunci

când analizăm drepturile electorale ale cetăţenilor români, trebuie să avem în vedere că:

sfera lor este mai cuprinzătoare decât cea rezultată din Constituţie; aceasta impune o

delimitare între drepturile electorale fundamentale (adică, cele nominalizate prin

Constituţie) şi celelalte drepturi electorale.

Privitor la dreptul de a alege, putem sublinia că el apare în unele constituţii chiar

astfel nominalizat. În alte constituţii, el este exprimat prin denumirea de drept de vot.

Această din urmă denumire o utilizează şi art.36 din Constituţia României. Fără a intra

în prea multe detalii şi explicaţii privind terminologia juridică şi sursele doctrinare sau

legislative ale unuia sau altuia dintre textele constituţionale, trebuie totuşi să remarcăm

că într-un limbaj riguros ştiinţific există deosebiri între alegere şi votare.

Astfel, se foloseşte termenul de alegere (deci, dreptul de a alege) atunci când

cetăţenii aleg membrii unei autorităţi publice. Se spune că cetăţenii votează atunci când

se pronunţă pentru sau contra unei reguli sau hotărâri, existând sinonimie între votare şi

referendum.

Desigur, limbajul Constituţiei poate fi uneori mai puţin riguros pentru a fi înţeles

şi receptat de toţi cetăţenii. Constituţia României reglementează, prin art. 3 6, dreptul la

vot, acesta fiind primul drept electoral al cetăţenil or români. O asemenea reglementare

face posibilă şi o altă explicaţie sau interpretare.

În legătură cu dreptul de a fi ales, existenţa sa ca drept cetăţenesc fundamental

este de netăgăduit, cele două drepturi (de vot şi de a fi ales) implicându-se necondiţionat

unul pe celălalt. De aceea, şi acest drept se înscrie în cadrul drepturilor electorale ale

cetăţenilor români.

Dreptul la vot

Prevăzut de art. 3 6 din Constituţie, dreptul la vot ne indică cine şi în ce condiţii

poate alege. Examinarea dreptului de vot în sistemul constituţional românesc, a

condiţiilor de exercitare trebuie făcută prin considerarea trăsăturilor sale tradiţionale aşa

cum sunt ele, de altfel, menţionate în Constituţie.

Potrivit, art.62 (1) şi 81 (1) din Constituţie, votul este universal, egal, direct,

secret şi liber exprimat.

Universalitatea votului

Această caracteristică presupune că cetăţenii români au dreptul de a vota. Există

o distincţie referitoare la votul universal şi votul restrâns, pe care-l putem denumi vot

selectiv.

Votul restrâns este prezentat sub două aspecte, şi anume votul censitar şi votul

capacitar.

Votul censitar se referă la condiţia de avere impusă cetăţeanului pentru a putea

vota, fapt pentru care deseori era denumit votul contribuabililor.

Censul de avere a fost completat şi prin alte censuri, precum: censul de

domiciliu, censul de sex, censul rasial-naţional, censul de profesie, censul de vârstă.

Censul de domiciliu impunea domicilierea cetăţeanului o anumită perioadă de

timp în localitatea respectivă pentru a putea vota.

Censul de sex a făcut imposibil votul femeilor, care au căpătat drept de vot mult

mai târziu decât bărbaţii. Astfel, femeile au căpătat drept de vot în Norvegia (1913),

Anglia (1918), Rusia (1918), Germania (1919), Statele Unite (1920), Suedia (1921),

Spania

Censul de vârstă reprezintă o barieră în exercitarea dreptului de vot. De

exemplu, Constituţia română din 1938 dădea drept de vot, pentru Adunarea Deputaţilor,

cetăţenilor de la 30 de ani în sus, iar pentru Senat, de la 40 de ani.

În dreptul şi practica electorală s-au întâlnit şi se mai întâlnesc şi alte censuri,

precum censul rasial-naţional, sau censul pe profesii, acestea împiedicând participarea

unor cetăţeni la alegeri.

Pe de altă parte, votul capacitar presupune un anumit grad de instrucţie din

partea alegătorului. Astfel, au existat state în care dreptul de vot era acordat celor care

puteau citi şi explica Constituţia, procedeu folosit şi în unele state din sudul Statelor

Unite ale Americii, în ideea de a exclude de la vot pe negri. Aici, abia în 1965 acest

procedeu a fost înlăturat.

Limitările dreptului de a alege au fost înlăturate în timp, iar votul universal s-a

impus, este adevărat, de aproximativ un secol. Votul universal este o necesitate pentru

că, într-un stat de drept şi democratic, întreaga populaţie trebuie chemată la urne.

Universalitatea, ca trăsătură a dreptului de vot, a cunoscut o evoluţie specifică,

sistematizată pe trei etape, şi anume:

a) votul universal masculin;

b) accesul femeilor la electorat;

c) scăderea vârstei minime.

Dacă examinăm art. 3 din Constituţia României, vom constata că dispoziţiile

sale valorifică optim aspectele democratice ale dreptului de vot. Astfel, în România, o

persoană poate vota dacă:

• este cetăţean român;

• are vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv;

• este în deplinătatea facultăţilor mintale;

• are aptitudinea morală de a vota.

Calitatea de cetăţean român exprimă, constituţional, faptul că dreptul de vot este

un drept politic şi că drepturile politice aparţin în exclusivitate cetăţenilor.

Vârsta minimă de 18 ani permite o largă participare la vot a tinerilor, ea fiind

vârsta la care o persoană are maturitatea politică necesară exercitării dreptului de vot.

La această vârstă, persoana capătă capacitatea electorală, care este un aspect al

capacităţii de drept constituţional. Deplinătatea facultăţilor mintale este o condiţie

firească, elementară şi, de aceea, Constituţia nu acordă drept de vot debililor ori

alienaţilor mintal puşi sub interdicţie. Cât priveşte aptitudinea morală de a vota,

Constituţia stabileşte că nu o au persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească

definitivă, la pierderea drepturilor electorale. Putem observa că, în România, dreptul

este cu adevărat universal, condiţiile cerute de lege fiind fireşti, minime şi rezonabile.

Egalitatea votului

Un alt principiu electoral se referă la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără

deosebire de rasă, naţionalitate, ori origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, sau

apartenenţă politică, avere sau origine socială. Egalitatea votului reprezintă o

manifestare a deplinei egalităţi în drepturi a tuturor cetăţenilor.

Votul egal se traduce în realitate dacă: fiecare cetăţean are dreptul la un singur

vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat; circumscripţiile electorale pentru alegerea

aceluiaşi organ sunt egale ca număr de locuitori. Egalitatea votului presupune

înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale - care s-au practicat în sistemele

constituţionale, precum geografia electorală, colegiile electorale, votul plural sau votul

simplu.

Votul multiplu, asemănător cu votul plural, presupune ca alegătorul să dispună

de mai multe voturi pentru acelaşi organ de stat doar în circumscripţii electorale diferite.

Votul multiplu a fost întrebuinţat şi în ţara noastră sub imperiul Constituţiei din 1923.

Astfel, în alegerile pentru Senat, un profesor universitar putea avea până la patru voturi:

unul în circumscripţia sa electorală, unul pentru alegerea senatorului universităţii şi

două voturi dacă era în acelaşi timp membru ales într-un consiliu comunal şi membru al

unei Camere de industrie, agricultură.

Votul direct

Votul direct presupune posibilitatea pe care o au alegătorii de a-şi exprima

direct, personal, acordul sau dezacordul privind candidaţii propuşi. Alegătorii votează

direct, şi nu prin reprezentanţi sau delegaţi. S-a întâlnit şi se întâlneşte încă şi votul

indirect. Astfel, potrivit Constituţiei române din 1866, în alegerile pentru Adunarea

Deputaţilor alegătorii din Colegiul IV alegeau indirect.

Secretul votului

Secretul votului este, de asemenea, un caracter al dreptului de vot şi exprimă

acea posibilitate a cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa cu privire la candidaţii

propuşi, fără ca această manifestare să poată fi cunoscută de către alţii. Legea electorală

prevede o serie de garanţii care asigură secretul votului. Astfel, buletinele de vot sunt

uniforme, fără semne distinctive, imprimarea lor fiind asigurată de către birourile

electorale, care se ocupă de alegerea în întregime a unui organ de stat, după modelul

legal stabilit.

Pe buletinele de vot sunt imprimate numai menţiunile strict necesare. Ultima

pagină a buletinului de vot rămâne nescrisă, fiind rezervată pentru aplicarea ştampilei de

control a biroului electoral al secţiei de votare, ştampilă executată după modelul legal

stabilit.

Buletinele de vot sunt predate birourilor electorale ale secţiilor de votare de către

birourile electorale de circumscripţie cu cel puţin două zile înainte de data alegerilor.

De asemenea, sediile secţiilor de votare sunt prevăzute cu cabine sau camere de

votare, unde alegătorul intră singur şi votează după propria voinţă şi convingere.

Legea electorală interzice prezenţa oricărei persoane - în afara celei care votează - în

Camera de votare sau în cabinele de vot.

După ce votează, alegătorul îndoaie buletinul de vot şi personal îl introduce în

urna de vot. Alegătorul trebuie să fie atent ca la introducerea în urnă buletinul de vot să

nu se deschidă; dacă acesta se deschide, din eroare, el se anulează, dar numai o singură

dată, dându-i-se alegătorului un nou buletin de vot; în legătură cu aceasta se face

menţiune în procesul-verbal al operaţiunilor de votare.

O excepţie de la regula care dispune că „alegătorul intră singur şi votează" este

aceea care priveşte situaţia în care alegătorul, din motive temeinice, constatate de

preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, nu poate să voteze singur; în această

situaţie el are dreptul să cheme, în scopul de a-l ajuta, în cabina de votare, un însoţitor

ales de el.

Esenţial de menţionat este şi faptul că, în situaţia în care există alegători

netransportabili, se dispune organizarea pentru aceştia a unor urne mobile în scopul

exercitării opţiunilor electorale, asigurându-se secretul votului.

Votul liber exprimat

Libertatea de exprimare a votului se concretizează în posibilitatea cetăţeanului

de a lua parte sau de a nu lua parte la alegeri; astfel, în cazul în care cetăţeanul ia

hotărârea de a se prezenta la alegeri, el va putea, în deplină libertate, să-şi manifeste

liber opţiunea pentru o anumită listă de candidaţi, sau pentru un anumit candidat. Acest

tip de vot este alternativa votului obligatoriu, care a existat în România, în temeiul

Constituţiei din 1923, şi care încă mai este utilizat în ţări, precum Italia şi Belgia.

Libertatea de exprimare a votului, împreună cu celelalte caracteristici ale

votului, subliniază una din esenţialele trăsături ale regimurilor care sunt considerate cu

adevărat democrat ce.

Dreptul de a fi ales

Dreptul de a fi ales este reglementat prin intermediul dispoziţiilor art. 37 din

Constituţie. Conform dispoziţiilor constituţionale, o persoană poate fi aleasă ca deputat,

senator, ş ef de stat sau în alte organe reprezentative dacă are drept de vot şi dacă

îndeplineşte şi celelalte condiţii stabilite prin art.37. Adăugarea şi a altor condiţii decât

cele privind dreptul de vot se motivează prin importanţa acestor demnităţi publice, prin

rolul organelor reprezentative în exercitarea puterii suverane a poporului, prin ideea

unei reprezentări responsabile şi eficiente, care presupune un grad de sporit de

maturitate politică şi civică, o onorabilitate mai strictă.

Pentru a fi aleasă, o persoană trebuie mai întâi să aibă drept de vot, adică să

îndeplinească toate condiţiile cerute de art. 36 din Constituţie şi pe care le-am arătat

deja. În afară de aceasta, art. 37 (1) cere îndeplinirea cumulativă şi a condiţiilor cerute

de art. 16 (3).

În alineatul (3) al acestui articol se stipulează că funcţiile şi demnităţile publice,

civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi

domiciliul în ţară, de asemenea, reglementându-se şi garantarea egalităţii de şanse între

femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi. Cât priveşte condiţia de a

avea numai cetăţenia română, ea trebuie corelată cu dispoziţiile legii române, care

îngăduie dubla cetăţenie. Există, totuşi, şi domenii ale dreptului public unde interesul

societăţii este de a permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia română.

Pentru a fi ales, o altă condiţie constituţională este aceea ca unei persoane să nu-i

fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 (3).Conform art. 40 (3), nu pot

face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,

magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici

stabilite de lege.

Această interdicţie funcţionează numai atât timp cât persoana ocupă una din

funcţiile nominalizate de acest articol 40 (3). Dacă una din aceste persoane doreşte să

candideze în alegeri, ea o poate face, dacă în prealabil demisionează din funcţia pe care

o are, iar demisia trebuie să fie dovedită cu ocazia înregistrării candidaturii.

Interzicerea dreptului de a candida din cauza profesiei este practicată şi în alte

ţări: magistraţi i în Anglia şi Canada, funcţionarii publici în Anglia, Australia, Noua

Zeelandă, SUA etc.

Dispoziţiile constituţionale fixează şi anumite limite minime de vârstă. Dacă,

pentru dreptul de vot, limita minimă este de 18 ani, pentru dreptul de a fi ales,

pretutindeni în lume, această limită este substanţial mai ridicată. Explicaţia se regăseşte

în considerarea unei anumite experienţe profesionale, de viaţă şi chiar în domeniul

public, precum şi în importanţa acestor demnităţi publice, în marea responsabilitate ce

revine celor desemnaţi să guverneze, responsabilitate care-şi găseşte suport tocmai în

credibilitatea, în maturitatea şi experienţa practică a candidaţilor. De aceea, art.37 din

Constituţie stabileşte două limite minime de vârstă pentru cei care candidează şi deci

pot fi aleşi, şi anume: 23 de ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, pentru cei care

candidează pentru Camera Deputaţilor sau organele locale; 33 de ani împliniţi până în

ziua alegerilor inclusiv, pentru cei care candidează pentru Senat; 35 de ani pentru

funcţia de Preşedinte al României; în Franţa, limita pentru a fi ales senator este de 35 de

ani.

În art. 30 din Legea electorală din 1926 se dispunea ca „toţi cei care ocupă o

funcţie de orice natură retribuită de stat, judeţ sau comună sau aşezăminte de natură

publică ale căror bugete se votează de Adunarea Deputaţilor nu pot fi aleşi decât dacă

demisionează din funcţie cel mai târziu 5 zile libere după convocarea corpului electoral

al adunării pentru care voieşte a candida (...)

Demisia dată în acest scop se consideră de drept primită şi demisionarul nu va

putea redobândi numirea sa din nou în funcţie decât în conformitate cu legea de

organizare a statutului funcţionarilor şi legile speciale de organizare".

Pentru alegerile parlamentare din 1996, Antonie Iorgovan, judecător al Curţii

Constituţionale, şi-a dat demisia din această funcţie şi s-a înscris în Partidul Mişcarea

Ecologistă din România, pe listele căruia a candidat pentru Camera Deputaţilor.

Îndeplinirea acestor condiţii trebuie verificată cu mare atenţie, fiind vorba de

condiţii constituţionale de eligibilitate, încă de la propunerea şi înregistrarea

candidaturilor în alegeri. Orice îndepărtare de la aceste condiţii atrage nulitatea alegerii,

de aceea, înregistrarea candidaturilor trebuie făcută numai cu verificarea atentă a

îndeplinirii condiţiilor legale.

Dreptul de a fi ales în Parlamentul European

Constituţia României prevede în art. 38: „În condiţiile aderării României la Uniunea

Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul

European.

Scrutinul

Termenul de „scrutin" provine din latinescul scrutinium, care reprezintă

„modalitatea în care alegătorii desemnează pe deputaţi şi senatori etc."

În orice sistem electoral se pune problema repartizării mandatelor în Parlament,

ţinând cont de voturile obţinute. Alegerea modalităţii de distribuire a mandatelor,

aparent, o problemă pur tehnică, este plină de semnificaţii politice, cu consecinţe foarte

diferite şi nuanţate mai ales în ce priveşte partidele politice. În explicarea acestora,

noţiunea de scrutin este deosebit de utilă.

În cadrul sistemelor constituţionale din ziua de azi s-au consacrat două tipuri de

atribuire a mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale.

Sistemul în care sunt aleşi candidaţii ce au obţinut cel mai mare număr de voturi

este sistemul majoritar. Acesta cunoaşte două variante, şi anume: uninominal şi de listă,

ambele forme putându-se realiza în unul sau două tururi.

Sistemul care asigură şi reprezentarea minorităţilor politice în fiecare

circumscripţie, în proporţie cu voturile obţinute, este sistemul reprezentării

proporţionale. Reprezentarea proporţională presu-pune, deci, scrutin de listă şi un singur

tur de scrutin, care permite atribuirea mandatelor atât majorităţii, cât şi minorităţii.

Unele regimuri constituţionale practică sisteme electorale mixte. Acestea rezultă

din combinarea sistemului majoritar şi a celui de reprezentare proporţională, după

tehnici variabile:

a) Sistemul înrudirilor. Subliniază expresia posibilităţii alianţei partidelor sau

formaţiunilor politice care se pot prezenta la alegeri cu liste înrudite. Dacă listele

înrudite obţin majoritatea absolută a voturilor ele câştigă toate locurile. Dacă nu,

locurile vor fi repartizate între liste potrivit principiului reprezentării proporţionale.

Acest tip de sistem a fost utilizat în Franţa în anii 1951-1958.

b) Sistemul german al buletinului dublu. Scrutinul majoritar şi reprezentarea

proporţională se cumulează prin intermediul votului dublu, aceasta presupunând

dispunerea de către alegător de către două buletine. Cu primul el desemnează, prin

scrutin uninominal, un deputat pentru circumscripţia sa, cu al doilea el se pronunţă

pentru un partid, prin sistemul reprezentării proporţionale. Există deci două categorii de

deputaţi; aleşi în fiecare circumscripţie; aleşi pe liste naţionale prezentate de fiecare

partid.

Categorii de scrutin

Categoriile de scrutin sunt: scrutinul uninominal, scrutinul de listă şi scrutinul cu

unul sau două tururi, ele urmând să fie analizate în ceea ce urmează:

Scrutinul uninominal

În cadrul acestui scrutin se presupune votarea din partea alegătorului a unui

singur candidat, într-o singură circumscripţie electorală. Este practicat în România în

situaţia alegerii primarilor comunelor şi oraşelor.

Aceasta are importante consecinţe în ce priveşte circumscripţiile electorale şi

raporturile dintre electori şi cel ales. Teritoriul României se organizează în atâtea

circumscripţii electorale câte mandate sunt. În mod firesc, circumscripţiile electorale

sunt mai mici decât unităţile administrativ-teritoriale, iar alegătorul votează un candidat,

raportul de reprezentare fiind foarte bine definit sub toate elementele sale de conţinut.

Scrutinul de listă

Acest tip de scrutin presupune alegerea mai multor candidaţi, alegătorul votând

deci pentru o listă de candidaţi.

În cazul scrutinului de listă, circumscripţiile electorale sunt foarte întinse

teritorial, de regulă ele identificându-se cu unităţile administrative. Este sistemul adoptat

şi de legislaţia electorală a ţării noastre, iar circumscripţiile electorale se identifică cu

judeţele.

În acest sistem parti dele politice joacă un rol mai important şi scrutinul este mai

mult o opţiune politică decât alegerea unui om, alegătorul votând o listă, şi nu un

candidat.

Există şi scrutinul de listă naţional, folosit în unele ţări africane. Acesta este un

scrutin de listă majoritar, într-unul sau două tururi. Fiecare partid întocmeşte o listă

naţională, cuprinzând atâtea candidaturi câte mandate sunt puse în joc. Lista care obţine

majoritatea voturilor exprimate câştigă toate mandatele. Este apreciat ca „un sistem de o

brutalitate extremă", deoarece permite unui partid ce are o majoritate lipsită de

consistenţă să aibă monopolul locurilor din parlament.

Scrutinul de listă poate fi complicat prin acordarea posibilităţii modificării listei

de către alegător, prin sistemul panaşajului şi cel al votului preferenţial. Panaşajul este

posibilitatea alegătorului de a întocmi chiar el lista candidaţilor, luând candidaţi de pe

mai multe liste prezentate. Votul preferenţial dă alegătorului posibilitatea de a modifica

ordinea de pe lista de candidaţi. Atunci când nu se admit nici panaşajul, nici votul

preferenţial, se spune că suntem în prezenţa unei liste blocate, în sensul că alegătorul

este obligat să voteze lista în întregime, fără a-i putea face nici cea mai mică modificare.

Scrutinul cu unul sau două tururi

Caracteristic scrutinului cu un singur tur de scrutin este stabilirea de către lege a

atribuirii imediate a mandatului candidatului care se află în frunte, fiind suficientă

majoritatea simplă sau relativă. Al doilea tur de scrutin, dacă este prevăzut de lege, se

realizează atunci când în primul tur de scrutin sunt aleşi numai candidaţii care au obţinut

majoritatea absolută, adică jumătate plus unul din voturile celor înscrişi în liste. Pentru

mandatele nedistribuite în primul tur, deoarece niciun candidat nu a întrunit majoritatea

absolută a voturilor, se organizează al doilea tur de scrutin, în acest caz majo¬ritatea

simplă (relativă) putând fi suficientă pentru acordarea mandatului.

Astfel, potrivit Constituţiei noastre, este declarat Preşedintele României

candidatul care a întrunit în primul tur de scrutin majoritatea de voturi ale alegătorilor

înscrişi în listele electorale, în intenţia asigurării unei legitimităţi superioare alegerii

preşedintelui în primul tur de scrutin, faţă de cel de-al doilea tur de scrutin, care este un

scrutin de balotaj. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această

majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, între cei doi candidaţi care au

obţinut cel mai mare număr de voturi în primul tur de scrutin. Este declarat ales

candidatul care, la al doilea tur de scrutin, a obţinut cel mai mare număr de voturi.

Este oferită, în al doilea tur de scrutin, posibilitatea formaţiunilor politice de a

forma noi alianţe, concentrate, în mod evident, în jurul celor două candidaturi rezultate

din primul tur de scrutin.

Avantajele şi dezavantajele scrutinului de listă

Scrutinul de listă prezintă atât o serie de avantaje, cât şi dezavantaje, cum ar fi:

a) Scrutinul de listă presupune ca propunerile de candidaţi să fie făcute numai de partide

şi formaţiuni politice. Este adevărat că şi candidaţii independenţi se pot asocia pe liste,

dar efectul este altul.

b) Scrutinul de listă presupune anumite condiţionări legate de realizarea unui procent

minim (pragul electoral) ce trebuie întrunit la nivel naţional; legea din 1992 cerea 3%,

iar după modificare, 5%.

Aceasta înseamnă că partidele şi formaţiunile politice cu un număr mai mic de

voturi decât procentul minim nu vor primi niciun mandat, deşi s-ar putea ca ele să aibă

personalităţi de prestigiu, avantajându-se însă partidele ale căror platforme sunt mai larg

receptate de către electorat.

c) Scrutinul de listă presupune ruperea legăturii dintre ales şi alegătorii săi, aceştia din

urmă votând o listă cu numeroase persoane şi, deci, în final, programul unui partid, şi nu

un candidat.

d) Variantele scrutinului de listă reprezintă numeroase dificultăţi procedurale,

presupunând o serie de calcule şi operaţiuni la nivel local şi naţional, uneori greu de

asimilat de către electorat, care pot favoriza numeroase contestaţii şi întâmpinări din

partea formaţiunilor politice ce s-ar considera nedreptăţite.

Avantajele şi dezavantajele scrutinului uninominal

De asemenea, şi scrutinul uninominal poate prezenta atât avantaje, cât şi

dezavantaje, după cum urmează:

• scrutinul uninominal, prin faptul că fiecare circumscripţie electorală desemnează un

singur reprezentant, se caracterizează prin simplitate. Aşa cum se arată în doctrină,

aceasta măreşte gradul de înţelegere a procesului electoral de către alegători,

posibilitatea de control social al alegerii, toate operaţiunile începând şi terminându-se la

nivelul circumscripţiei electorale;

• creează, măcar aparent, posibilitatea unei legături strânse între ales şi alegători.

Desigur, această legătură devine şi ea discutabilă în sistemele fondate pe mandatul

reprezentativ;

• scrutinul uninominal conduce la o majoritate parlamentară stabilă, situaţie profitabilă

tehnicilor de guvernare;

• datorită numărului mare de circumscripţii electorale, scrutinul uninominal

implică mari cheltuieli cu operaţiunile electorale şi cu structurile care

organizează şi conduc aceste operaţiuni;

• scrutinul uninominal implică cheltuieli mari pentru candidaţi în scopul susţinerii

campaniei electorale, astfel meat în mod cert favorizează pe cei care le pot suporta;

• parlamentul rezultat prin scrutinul uninominal este mai mult un corp de elită,

micşorându-se evident caracterul său politic;

• scrutinul uninominal nu este procedeul optim pentru exprimarea pluralismului

politic. El poate genera o stare conflictuală extrem de periculoasă prin faptul că asigură

ca partidul ce are o majoritate relativă a opţiunilor să deţină o majoritate absolută

amandatelor;

• scrutinul uninominal sprijină tendinţa de centralizare.

Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

Stabilirea datei alegerilor

Operaţiunea cu care debutează organizarea şi desfăşurarea alegerilor este

reprezentată de către stabilirea datei alegerilor.

Conform art. 9 din Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei

publice, se dispune că data alegerilor se stabileşte prin Hotărâre a Guvernului, cu cel

puţin 50 de zile înaintea votării. Dar în alin (2) al aceluiaşi art. 9 se reglementează că în

cazul unor alegeri parţiale, organizate în situaţiile prevăzute de Legea administraţiei

publice locale nr. 215/2001, data desfăşurării acestora se stabileşte cu cel puţin 30 de

zile înaintea votării; în acest caz, termenele prevăzute de lege, cu excepţia celor de 24

de ore, se reduc la jumătate.

Dacă din operaţiunea de reducere la jumătate a termenelor rezultă fracţiuni de

zile egale sau mai mari de 12 ore, rotunjirile se fac în plus. Fracţiunile mai mici de 12

ore nu se iau în calcul. Importanţă deosebită are şi alin. 3, care stipulează că alegerile au

loc într-o singură zi, care poate fi numai duminică.

Conform art. 7 al Legii 373/2004 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi

Senatului, data alegerilor se stabileşte şi se aduce la cunoştinţa publică de către Guvern

cu cel puţin 45 de zile înaintea votării şi până la împlinirea a 5 zile de la data la care

începe să curgă termenul prevăzut la art. 63 alin. (2), din Constituţie, potrivit căruia

alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la

expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.

În general, durata de timp dintre actul de stabilire a datei şi ziua alegerilor se

face ţinând cont de conţinutul şi succesiunea operaţiilor electorale. Cele două luni sunt

atât suficiente, cât şi necesare pentru realizarea acestor operaţii. Bineînţeles, regulile în

această privinţă diferă de la un sistem constituţional la altul. Data alegerilor poate fi

stabilită prin lege sau printr-un act al Guvernului. În general, data alegerilor este

stabilită într-o zi nelucrătoare (duminica). Acest proce-deu rămâne totuşi discutabil,

pentru că el este una din cauzele absenteismului.

Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale

Cadrul organizatoric teritorial în care se desfăşoară operaţiunile de alegere il

constituie circumscripţiile electorale.

Legea privind alegerile locale (nr.67/2004) stabileşte că pentru alegerea

consiliilor locale şi a primarilor, fiecare comună şi oraş, respectiv municipiu, constituie

o circumscripţie electorală; de asemenea, mai este stipulat că pentru alegerea consiliilor

judeţene şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, fiecare judeţ,respectiv

Municipiul Bucureşti, constituie o circumscripţie electorala.

Numerotarea circumscripţiilor electorale judeţene şi a Municipiului Bucureşti se

face prin hotărâre a Guvernului. Numerotarea circumscripţiilor electorale din fiecare

judeţ, precum şi a circumscripţiilor electorale de sector al Municipiului Bucureşti se

face de către prefect, prin ordin, în termen de 3 zile de la stabilirea datei alegerilor, ea

fiind deosebit de utilă în efectuarea şi înregistrarea operaţiunilor electorale.

Numerotarea se face începând cu municipiul reşedinţă de judeţ şi continuă cu

celelalte municipii, oraşe şi comune, în ordinea alfabetică a fiecărei categorii de unităţi

administrativ-teritoriale. Numărul circumscripţiei electorale se aduce la cunoştinţa

alegătorilor de către primar, o dată cu aducerea la cunoştinţă a delimitării şi numerotării

secţiilor de votare, potrivit prevederilor art. 15, care stabileşte că „delimitarea şi

numerotarea secţiilor de votare se fac de către primari, prin dispoziţie, care se aduce la

cunoştinţa alegătorilor în termen de cel mult 20 de zile de la stabilirea datei alegerilor".

Dacă alegerea şefului de stat prin ea însăşi determină ca întreaga ţară să fie o

circumscripţie electorală, alegerea deputaţilor, a senatorilor şi consilierilor, presupune o

anumită divizare administrativă a teritoriului şi populaţiei, cei aleşi reprezentând grupe

de cetăţeni, sau colectivităţi umane grupate pe anumite criterii. Există o strânsă corelaţie

între numărul circumscripţiilor electorale şi numărul celor ce vor fi aleşi. Apoi, numărul

circumscripţiilor electorale depinde de scrutinul practicat.

Scrutinul uninominal presupune un număr mai mare de circumscripţii, adică un

număr egal cu acela al celor ce urmează a fi aleşi, în ideea că o circumscripţie electorală

desemnează un deputat sau, după caz, un senator sau un consilier. Scrutinul de listă,

potrivit căruia fiecare circumscripţie electorală desemnează mai mulţi deputaţi sau, după

caz, senatori ori consilieri presupune un număr mai mic de circumscripţii. Într-o

asemenea situaţie, circumscripţia electorală se identifică, sub aspectul întinderii

teritoriale, cu unitatea administrativă.

În explicarea stabilirii şi delimitării circumscripţiilor electorale, trebuie să ţinem

cont de realitatea că legislaţia electorală a cunoscut şi cunoaşte o dinamică aparte. De

aici, schimbări frecvente în tehnicile electorale folosite. Numărul circumscripţiilor

electorale poate fi stabilit prin constituţii sau legi, poate fi stabilit, în temeiul legii, de

anumite autorităţi publice, după criterii legale.

Astfel, de exemplu, legea electorală română din anul 1990, adoptând scrutinul de

listă, a stabilit că fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti constituiau o circumscripţie

electorală, delimitarea lor fiind cea administrativ-teritorială a judeţelor şi municipiului

Bucureşti. Este interesant de reţinut că şi în Franţa, pentru alegerile în Senat,

departamentul este o circumscripţie electorală.

Stabilirea numărului celor ce urmează a fi aleşi în fiecare circumscripţie

electorală revine autorităţilor stabilite de lege şi după criteriile legale.

` Conform Legii pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului 373/2004, se

aleg, în circumscripţii electorale, deputaţii şi senatorii, pe bază de scrutin de listă,

potrivit principiului reprezentării propor¬ţionale, precum şi pe bază de candidaturi

independente. În ceea ce priveşte norma de reprezentare, aceasta este la deputaţi de 1 la

70.000 de locuitori, iar la senatori de 1 la 160.000 de locuitori; de altfel, se mai dispune

că la numărul deputaţilor şi senatorilor aleşi se adaugă un loc de deputat sau senator

pentru ceea ce depăşeşte jumătatea normei de reprezentare, fără ca numărul deputaţilor

să fie mai mic de patru, iar cel al senatorilor mai mic de doi.

Listele electorale. Cărţile de alegător. Listele electorale

În organizarea alegerilor sunt importante stabilirea numărului alegătorilor

(electoratul) şi, mai ales, identificarea şi evidenţa acestora. Din examinarea dispoziţiilor

art.36 din Constituţie rezultă că electoratul cuprinde cetăţenii cu drept de vot.

Identificarea şi nominalizarea alegătorilor (cetăţenilor cu drept de vot) se înfăptuiesc

prin întocmirea listelor electorale. Această operaţie se derulează în considerarea a două

reguli legale, şi anume: fiecare alegător este înscris într-o singură listă electorală

permanentă; obligativitatea înscrierii în listele electorale permanente. Cu alte cuvinte,

listele electorale reprezintă documente oficiale prin care se stabilesc persoanele cu drept

de vot şi numărul total al alegătorilor, iar pe de altă parte, care servesc la calcularea

rezultatelor alegerilor.

Listele electorale permanente sunt de două categorii, şi anume: permanente sau

întocmite cu prilejul fiecărei alegeri. Legislaţia electorală românească elaborată în baza

Constituţiei din anul 1991 a introdus listele electorale permanente. Acestea prezintă

reale avantaje faţă de listele electorale întocmite pentru fiecare alegere, şi anume:

realizează o evidenţă clară şi exactă (domiciliul fiind criteriul clar şi inconfundabil);

realizează o evidenţă permanentă, lesne controlabilă, dificil de falsificat; evită înscrierea

în mai multe liste electorale; permit urmărirea dinamicii numărului alegătorilor.

Autorităţile publice competente a întocmi listele electorale permanente sunt

Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin formaţiunile de evidenţă a populaţiei, şi

primarii comunelor, oraşelor, municipiilor sau subdiviziunilor administrativ-teritoriale

ale municipiilor. Listele electorale permanente cuprind şi cetăţenii care domiciliază în

străinătate; aceştia pot fi înscrişi, la cererea lor în listele electorale permanente ale

localităţii în care s-au născut sau în care au avut ultimul domiciliu în ţară. Cererile în

acest sens se depun la misiunea diplomatică a României din statul în care domiciliază

sau direct la primărie.

Listele electorale permanente se întocmesc la comune pe sate, iar la oraşe,

municipii şi subdiviziunile administrativ-teritoriale pe străzi şi cuprind alegătorii în

ordinea numărului imobilelor în care locuiesc.

În ele se menţionează numele şi prenumele, codul numeric personal, numărul şi

seria actului de identitate, domiciliul şi numărul circumscripţiei electorale. Listele se

întocmesc în două exemplare oficiale, se semnează de reprezentantul M.A.I. şi de

primar şi se păstrează în două registre speciale cu file detaşabile, unul de primărie şi

celălalt de judecătoria în a cărei rază teritorială se află localitatea pentru care au fost

întocmite.

Pentru corectitudinea listelor electorale permanente, legea permite verificarea

înscrierii în liste a cetăţenilor. Dacă alegătorul, verificând lista electorală permanentă,

constată omisiuni, înscrieri greşite sau orice alte erori, poate adresa o întâmpinare

autorităţii publice care a întocmit lista. Aceasta are obligaţia legală de a se pronunţa

asupra întâmpinării în termen de 3 zile de la înregistrare printr-o dispoziţie.

Dacă soluţia dată îl nemulţumeşte, alegătorul poate contesta dispoziţia, la

judecătoria pe a cărei rază teritorială se află biroul electoral central al secţiei de votare

care a întocmit lista. Judecătoria are obligaţia legală de a soluţiona contestaţia în termen

de cel mult 3 zile de la înregistrare, hotărârea sa fiind definitivă şi executorie. Împotriva

hotărârii date se poate face recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare, aceasta

soluţionându-se în termen de 3 zile de la înregistrare.

Întâmpinările cu listele speciale din străinătate se soluţionează de către şeful

misiunii diplomatice sau înlocuitorul acestuia, iar contestaţiile de către Judecătoria

sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.

Actualizarea listelor electorale permanente este o operaţiune strict necesară

având în vedere modificările fireşti determinate de dinamica demografică, de

schimbările de domiciliu; în acest sens, legea electorală stabileşte mai multe reguli.

M.A.I. are obligaţia de a actualiza listele electorale în termen de cel mult 15 zile de la

data stabilirii zilei votării.

Cu această ocazie sunt radiate din listele electorale permanente persoanele

decedate, cele care au pierdut cetăţenia română, cele care au pierdut drepturile

electorale, cele care-şi schimbă domiciliul.

Dacă intervine schimbarea domiciliului, autoritatea competentă să efectueze

schimbarea este obligată ca, din oficiu, să comunice primarului datele necesare înscrierii

cetăţeanului în lista electorală de la noul domiciliu şi pentru radierea sa din lista

electorală a localităţii fostului domiciliu.

Primarul este obligat să comunice judecătoriei orice modificare în listele

electorale pentru ca registrele speciale în care se păstrează listele permanente să

concorde.

Alte reguli referitoare la listele electorale permanente privesc: obligaţia

primarilor de a înainta o copie de pe liste, cuprinzând alegătorii din fiecare secţie de

votare, birourilor electorale ale secţiilor de votare, în termen de 24 de ore de la

constituirea acestora; obligaţia comunicării modificărilor intervenite judecătoriei.

Listele electorale speciale. Listele electorale permanente ar putea satisface toate

operaţiile de votare sub condiţia ca toţi alegătorii să voteze în localitatea de domiciliu,

ceea ce ar fi o absurditate teoretică şi o imposibilitate practică. Realităţile implică

circulaţia multor cetăţeni, deplasări în alte localităţi, fenomene ce se produc şi în ziua

votării. Aceşti cetăţeni nu pot fi privaţi de dreptul de vot pentru motivul că în ziua

alegerilor nu se află în localitatea de domiciliu. Bineînţeles că, din punct de vedere

juridic, cetăţenii nu pot fi obligaţi ca în ziua alegerilor să nu părăsească localitatea de

domiciliu. Aşa stând lucrurile, legea electorală permite cetăţeanului să voteze în

localitatea unde se află pe data votării.

Evidenţa cetăţenilor, în cazul în care îşi exercită dreptul de vot în alte localităţi

decât cele de domiciliu sau în oraşele mari la alte secţii de votare, se realizează prin

listele electorale speciale. Acestea se întocmesc de către biroul electoral al secţiei de

votare şi cuprind: numele, prenumele, domiciliul, data naşterii, numărul şi seria actului

de identitate al alegătorului. Regulile privind listele electorale speciale se regăsesc şi se

explică prin cele privind secţiile de votare, desfăşurarea votării.

Cărţile de alegător

Într-o explicaţie simplă, cărţile de alegător sunt legitimaţii electorale, personale

şi permanente. Ele sunt valabile pentru toate consultările electorale cu caracter naţional,

potrivit numărului de scrutine prevăzute în cuprinsul lor.

Cărţile de alegător se eliberează alegătorilor înscrişi în listele electorale

permanente ale localităţii în care domiciliază. Această modalitate legală exclude

posibilitatea eliberării mai multor cărţi de alegător aceleiaşi persoane.

Întocmirea cărţilor de alegător revine în sarcina Ministerului Administrate §i

Internelor, eliberarea acestora făcându-se numai titularilor, pe baza actului de identitate

şi sub semnătură.

Legea electorală prevede mai multe posibilităţi prin care titularii intră în posesia

acestor legitimaţii, având în vedere circulaţia frecventă a persoanelor, circulaţie care

implică schimbări de reşedinţă sau imposibilitatea ridicării cărţilor de alegător.

În cazul în care alegătorul pierde cartea de alegător, sau aceasta este distrusă, el

poate primi un duplicat, făcându-se menţiune în lista electorală permanentă, originalul

pierdut sau distrus fiind nul de drept.

Ca orice operaţiune electorală, şi în privinţa cărţilor de alegător se pot formula

întâmpinări şi contestaţii, procedura examinării şi soluţionării lor fiind aceeaşi cu cea

explicată la listele electorale.

Birourile şi oficiile electorale

Activitatea de organizare şi desfăşurare a alegerilor se desfăşoară sub

conducerea şi sub controlul cetăţenilor, partidelor şi formaţiunilor politice, guvernului,

prefecţii sau primarii având obligaţii îndeosebi în asigurarea bazei materiale, a ordinii

publice. Legea electorală instituie formele organizatorice care să exprime această

realitate, iar printre acestea trebuie menţionate şi, desigur, explicate birourile electorale.

Sunt trei categorii de birouri electorale, şi anume: Biroul Electoral Central,

birourile electorale de circumscripţie şi birourile electorale de secţii de votare. La

nivelul sectoarelor Municipiului Bucureşti se constituie oficii electorale. Trebuie

observat încă de la început că membrii acestor birouri sunt, de regulă, judecători sau

jurişti şi, desigur, reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice. Desemnarea

membrilor acestor birouri este prevăzută de lege, ea realizându-se în două etape, şi

anume: desemnarea judecătorilor şi a preşedinţilor birourilor; desemnarea

reprezentanţilor partidelor politice.

Mai trebuie menţionat că prin intermediul legii 373/2004 a fost instituită

Autoritatea electorală Permanentă Biroul Electoral Central este alcătuit din 7 judecători

ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale

Permanente şi 11 reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor

electorale. Desemnarea judecătorilor se face în şedinţă publică, în termen de cel mult 5

zile de la stabilirea datei alegerilor, prin tragere la sorţi, de către preşedintele Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, dintre judecătorii în exerciţiu ai Curţii. Rezultatul tragerii la

sorţi se consemnează într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi de consultantul şef al

înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care constituie actul de învestire.

Data şedinţei pentru tragerea la sorţi se aduce la cunoştinţa publică prin presa

scrisă şi audiovizuală, de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu cel

puţin 24 de ore înainte. În termen de 24 de ore de la învestire, cei 7 judecători aleg din

rândul lor, prin vot secret, pe preşedintele Biroului Electoral Central şi locţiitorul

acestuia. În termen de 24 de ore de la alegerea preşedintelui Biroului Electoral Central,

Biroul se completează cu preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale

Permanente şi cu câte un reprezentant al partidelor politice parlamentare. În termen de

48 de ore de la rămânerea definitivă a candidaturilor, partidele politice neparlamentare,

alianţele politice şi alianţele electorale ale acestora.

În sistemul Legii Electorale din 1926 din România, spre exemplu, biroul

electoral judeţean era format din preşedintele tribunalului, ajutat de un judecător şi de

funcţionari aleşi de el de la tribunalul respectiv. La secţiile de votare, preşedintele

biroului era un judecător, ajutat de un grefier. Biroul se completa cu doi asistenţi

desemnaţi de partidele care participau la alegeri şi care erau prezenţi în sală; în caz de

lipsă a acestora, biroul funcţiona numai cu judecătorul-preşedinte, asistat de un grefier.

Atribuţiile Biroului Electoral Central sunt numeroase şi importante, printre

acestea fiind şi următoarele:

• urmăreşte întocmirea de către primari a copiilor de pe listele electorale permanente;

• asigură publicarea în „Monitorul Oficial al României", Partea a denumirii şi a

semnelor electorale ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi

organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, legal constituite, care au

dreptul să participe

la alegerea autorităţilor administraţiei publice locale şi comunică lista tuturor birourilor

electorale de circumscripţie, imediat după constituirea acestora;

• urmăreşte şi asigură respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale privitoare

la alegeri pe întreg teritoriul tarii; asigură interpretarea unitară a prevederilor acestora;

• rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate şi contestaţiile cu privire la

modul de constituire, componenţa şi activitatea birourilor electorale de circumscripţie

judeţeană şi aMunicipiului Bucureşti;

• primeşte şi soluţionează orice contestaţie cu privire la organizarea şi desfăşurarea

alegerii autorităţilor administraţiei publice locale, altele decât cele care, prin lege,

sunt date în competenţa birourilor electorale de circumscripţie sau a instanţelor

judecătoreşti;

• centralizează, pe baza comunicărilor primite de la birourile electorale de

circumscripţie judeţeană şi a Municipiului Bucureşti, numărul de liste complete depuse

de către partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile

cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi comunică Societăţii Române de

Televiziune şi Societăţii Române de Radiodifuziune situaţia centralizată, în 24 de ore de

la întocmire.

• primeşte procesele-verbale întocmite de birourile electorale de circumscripţie

judeţeană şi a Municipiului Bucureşti împreună cu procesele-verbale conţinând

rezultatul alegerilor întocmite de birourile electorale ale circumscripţiilor

comunale, orăşeneşti, municipale şi de sector al Municipiului Bucureşti; totalizează

rezultatele la nivel naţional, pe partide politice, alianţe politice, alianţe electorale şi

candidaţi independenţi, separat pentru consiliile locale, consiliile judeţene şi primari, şi

asigură publicarea lor în „Monitorul Oficial al României", Partea I, şi în presă;

• soluţionează sesizările privitoare la frauda electorală, putând dispune anularea

alegerilor dintr-o circumscripţie electorală, în cazul în care constată, pe baza probelor

administrate, că votarea şistabilirea rezultatului alegerilor au avut loc prin fraude de

natură a modifica atribuirea mandatelor în circumscripţia electoral respectivă; în

astfel de cazuri, dispune repetarea scrutinului, care are loc în termen de cel mult două

săptămâni de la constatarea fraudei.

Noile alegeri au loc în aceleaşi condiţii, folosindu-se aceleaşi liste electorale şi

aceleaşi liste de candidaţi şi candidaturi independente,cu excepţia cazurilor în care s-a

dispus de către Birou anularea uneiliste de candidaţi sau a unor propuneri de candidaturi

independente, în sarcina cărora s-a reţinut comiterea fraudei care a determinat anularea

alegerilor. Existenţa fraudei electorale se stabileşte de Biroul Electoral Central, de la caz

la caz, pe baza probelor prezentate de cei care au invocat-o;

• îndeplineşte orice alte atribuţii ce-i sunt stabilite prin lege. Biroul Electoral Central

acreditează, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe, observatorii străini, precum

şi delegaţii mass- media străini şi soluţionează contestaţiile cu privire la acreditarea sau

refuzul acreditării de către biroul electoral de circumscripţie judeţeană sau al

Municipiului Bucureşti a observatorilor interni;

• în cazul unei fraude electorale, cererea de anulare a alegerilordintr-o circumscripţie

electorală se poate face numai de cătrepartidele politice, alianţele politice, alianţele

electorale sau candidaţiiindependenţi care au participat la alegeri şi numai în termen de

48 de ore de la închiderea votării, sub sancţiunea decăderii. Cererea trebuiemotivată şi

însoţită de dovezile pe care se întemeiază. Cererea poatefi admisă numai dacă cel care a

sesizat frauda nu este implicat în producerea acesteia. Cererea trebuie soluţionată

până la data publicării rezultatului alegerilor în „Monitorul Oficial al României.

• în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, Biroul Electoral Central emite hotărâri care se

aduc la cunoştinţă în şedinţă publică şi prin orice mijloc de publicitate. Hotărârile

Biroului Electoral Central sunt obligatorii pentru toate birourile electorale din ţară,

precum şi pentru toate organismele cu atribuţii în materie electorală, de la data aducerii

la cunoştinţă în şedinţă publică;

• hotărârile Biroului Electoral Central prin care se dauinterpretări unor prevederi

ale prezentei legi se publică în „Monitorul Oficial al României"

Biroul electoral de circumscripţie conduce operaţiunile de alegere a deputaţilor

şi senatorilor dintr-o circumscripţie electorală şi este alcătuit din 3 judecători şi din cel

mult 8 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice care participă la alegeri în

judeţ, desemnaţi în ordinea descrescătoare a ponderii numărului de candidaţi pe care i-

au propus, în numărul total al candidaţilor din comunicările primite. Judecătorii sunt

desemnaţi, prin tragere la sorţi, dintre judecătorii judeţului, de către preşedintele

tribunalului judeţean.

Odată desemnaţi, aceştia îşi aleg un preşedinte, care devine preşedintele biroului

electoral. Cât priveşte reprezentanţii partidelor sau formaţiunilor politice, aceştia vor fi

comunicaţi, oficial, birourilor electorale de circumscripţie, în două zile de la expirarea

termenului de depunere a candidaturilor. Biroul electoral de circumscripţie se va

completa în limita celor 8 locuri, iar dacă mai multe partide sau formaţiuni politice au

depus acelaşi număr de candidaturi, desemnarea reprezentanţilor se face prin tragere la

sorţi, prin grija preşedintelui biroului electoral, în prezenţa reprezentanţilor sau

formaţiunilor politice în cauză.

Legea prevede atribuţiile birourilor electorale de circumscrip-ţie, acestea fiind:

a) urmărirea aplicării dispoziţiilor legale privitoare la alegeri, supravegherea organizării

secţiilor de votare;

b) înregistrarea candidaturilor depuse şi constatarea celor rămase definitive;

c) realizarea publicaţiilor şi afişărilor necesare;

d) rezolvarea întâmpinărilor referitoare la propria lor activitate

şi a contestaţiilor cu privire la operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare;

e) distribuirea către birourile electorale ale secţiilor de votare a buletinelor de vot,

ştampilelor de control şi ştampilelor cu menţiunea „Votat";

f) totalizarea rezultatelor alegerilor de la secţiile de votare şi comunicarea către Biroul

Electoral Central a procesului-verbal cuprinzând numărul de voturi valabil exprimate

pentru fiecare listă de candidaţi;

g) pe baza constatării Biroului Electoral Central cu privire la partidele, formaţiunile

politice şi coaliţiile acestora ce întrunesc pragul electoral, constată rezultatul alegerilor

pentru circumscripţia electorală şi eliberează deputaţilor şi senatorilor certificatul

doveditor al alegerii;

h) înaintarea către Biroul Electoral Central a proceselor-verbale cuprinzând rezultatul

alegerilor, precum şi a întâmpinărilor, contestaţiilor şi proceselor verbale primite de la

birourile electorale ale secţiilor de votare.

Biroul electoral al secţiei de votare conduce operaţiunile de alegere ce se

desfăşoară în cadrul secţiilor de votare. Biroul electoral al secţiei de votare este alcătuit

dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia şi cel mult 7 membri. Preşedintele şi

locţiitorul sunt, de regulă, magistraţi sau alţi jurişti, care nu fac parte din niciun partid

sau formaţiune politică, desemnaţi de preşedintele tribunalului judeţean, prin tragere la

sorţi dintre magistraţii şi ceilalţi jurişti din judeţ.

Din motive practice, legea prevede că, dacă numărul juriştilor este insuficient,

preşedintele biroului electoral al secţiei de votare sau locţiitorul acestuia vor fi stabiliţi,

prin tragere la sorţi, dintre alte persoane ce au o reputaţie neştirbită, care nu fac parte din

niciun partid sau formaţiune politică. Lista altor jurişti decât judecătorii, precum şi a

celorlalte persoane va fi întocmită de prefect şi va fi trimisă preşedintelui tribunalului

judeţean.

Cât priveşte membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare, aceştia se

desemnează din câte un reprezentant al partidelor, formaţiunilor politice şi coaliţiilor

acestora, care participă la alegeri, în ordinea descrescătoare a numărului de candidaţi

propuşi în circumscripţia electorală respectivă. Dacă mai multe partide sau formaţiuni

politice au depus acelaşi număr de candidaţi, desemnarea reprezentanţilor se va face

prin tragere la sorţi, prin grija preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare.

Legea prevede următoarele atribuţii ale birourilor electorale ale secţiilor de votare:

a) primesc copia listelor electorale de la autorităţile care le-au întocmit şi cărţile de

alegător neridicate, iar de la birourile electoralede circumscripţie, buletinele de vot

pentru alegătorii ce urmează să voteze la secţia de votare, ştampila de control şi

ştampilele cu menţiunea „votat";

b) conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul secţiei de votare

şi în jurul acesteia;

c) fac numărătoarea voturilor şi consemnează rezultatul votului;

d) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate;

e) înaintează birourilor electorale de circumscripţie procesele-verbale cuprinzând

rezultatul votării, împreună cu contestaţiile depuse şi materialele la care acestea se

referă;

f) predau, cu proces-verbal, judecătoriei din raza lor teritorială, buletinele de vot

întrebuinţate şi necontestate, precum şi cele anulate, ştampilate şi celelalte materiale

necesare votării; listele electoralespeciale de la secţiile de votare constituite pe lângă

unităţile militare se transmit, sub pază militară, acestor unităţi şi se păstrează de către

comandantul unităţii.

Două mari reguli trebuie, de asemenea, reţinute, una privind membrii birourilor

electorale şi alta privind procedura de lucru a acestor birouri. Cât priveşte prima regulă,

ea constă în aceea că nu pot fi membri ai birourilor electorale cei care candidează în

alegerile respective - interdicţie firească faţă de rolul acestor birouri - precum şi cei care

nu au drept de vot.

A doua regulă, de procedură, stabileşte că birourile electorale lucrează în

prezenţa a jumătate plus unu din numărul total al membrilor şi iau hotărâri cu

majoritatea membrilor prezenţi.

Autoritatea Electorală Permanentă. În scopul asigurării condiţiilor logistice

necesare aplicării întocmai a dispoziţiilor legale privitoare la exercitarea dreptului de

vot, precum şi a condiţiilor corespunzătoare pentru buna desfăşurare a operaţiunilor

electorale, s-a înfiinţat Autoritatea Electorală Permanentă.

Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie admini strati vă autonomă, cu

competenţă generală, care asigură, la nivel naţional, aplicarea unitară, în intervalul

dintre două perioade electorale, a dispoziţiilor legale privitoare la organizarea şi

desfăşurarea alegerilor, urmăreşte şi sprijină dotarea cu logistica necesară acestora,

precum şi realizarea operaţiunilor specifice, în intervalul dintre două perioade

electorale. Aceasta este condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit prin

hotărâre comună a Senatului şi a Camerei Deputaţilor dintre personalităţile cu pregătire

şi experienţă în domeniul juridic sau administrativ.

Preşedintele este ajutat de 2 vicepreşedinţi, cu rang de subsecretar de stat, unul

numit de Preşedintele României, iar celalalt de primul-ministru. Preşedintele şi

vicepreşedinţii nu pot fi membri ai unui partid politic. Mandatul preşedintelui şi

mandatele vicepreşedinţilor Autorităţii Electorale Permanente sunt de câte 8 ani şi pot fi

reînnoite. Mandatul preşedintelui sau vicepreşedinţilor încetează în următoarele situaţii:

a) expirarea mandatului; b) demisie; c) revocare; d) deces.

Preşedintele şi vicepreşedinţii pot fi revocaţi din funcţie, pentru motive

temeinice, de către autorităţile care i-au numit.

Autoritatea Electorală Permanentă are un aparat propriu de specialitate.

Organizarea şi funcţionarea aparatului propriu, numărul de posturi, statutul personalului,

atribuţiile acestuia şi structura organizatorică se stabilesc prin regulamentul de

organizare şi funcţionare, aprobat prin hotărâre a Guvernului. Personalul Autorităţii

Electorale Permanente are acelaşi statut cu personalul din aparatul celor două Camere

ale Parlamentului. La organizarea şi funcţionarea aparatului propriu nu se aplică

prevederile art. XVI din titlul m al cărţii a II-a din Legea nr. 161/2003 privind unele

măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor

publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

Autoritatea Electorală Permanentă poate avea filiale de lucru în fiecare dintre

regiunile de dezvoltare. Înfiinţarea filialelor de lucru, numărul de posturi, atribuţiile şi

raporturile acestora cu Autoritatea Electorală Permanentă se stabilesc prin

Regulamentul de organizare şi funcţionare a acesteia. Autoritatea prezintă

Parlamentului, anual, un raport asupra activităţii sale.

Autoritatea Electorală Permanentă exercită următoarele atribuţii în intervalul

dintre două perioade electorale:

a) elaborează propuneri privitoare la asigurarea logisticii necesare desfăşurării

alegerilor şi urmăreşte modul de îndeplinire a propunerilor;

b) urmăreşte modul de identificare a localurilor secţiilor de votare şi a sediilor birourilor

electorale;

c) urmăreşte şi asigură realizarea din timp a dotărilor specificesecţiilor de votare: urne

şi cabine tipizate, ştampile, tuşiere, recipiente pentru transportul buletinelor de vot şi

altele asemenea;

d) urmăreşte modul de asigurare a fondurilor necesare realizării eşalonate, din timp, a

logisticii necesare;

e) elaborează sisteme de protecţie a secţiilor de votare, a buletinelor de vot şi a celorlalte

documente specifice procesului electoral;

f) monitorizează şi controlează modul de întocmire, actualizare şi păstrare a registrelor

cuprinzând listele electorale permanente,precum şi modul de efectuare a comunicărilor

prevăzute de lege;

g) urmăreşte întocmirea şi eliberarea cărţilor de alegător, în concordanţă cu listele

electorale;

h) urmăreşte şi controlează modul de asigurare a concordanţei dintre conţinutul listelor

electorale permanente păstrate la consiliile locale şi exemplarul existent la judecătorii;

i) asigură, în limita competenţelor sale, aplicarea unitară a dispoziţiilor legale referitoare

la organizarea alegerilor;

j) elaborează studii şi propuneri vizând îmbunătăţirea sistemului electoral, pe care le dă

publicităţii şi le prezintă autorităţilor publice, partidelor politice, precum şi

organizaţiilor neguvernamentale interesate;

k) publică, în maximum 3 luni de la încheierea, după caz, a alegerilor parlamentare,

prezidenţiale sau locale, o Carte Albă care va cuprinde o analiză a alegerilor, vizând

participarea la scrutin, modul de desfăşurare a alegerilor, abaterile constatate şi

rezultatul alegerilor;

l) elaborează programe de informare şi instruire a alegătorilor asupra sistemului

electoral românesc şi asupra respectării deontologiei electorale şi asigură popularizarea

acestora;

m) elaborează programe specifice de instruire pentru secretarii unităţilor administrativ-

teritoriale, urmăreşte şi organizează desfăşurarea acestor programe;

n) elaborează programe şi stabileşte reguli unitare privind exercitarea votului de către

persoanele neştiutoare de carte sau cu handicap şi asigură popularizarea acestora;

o) elaborează proiectul bugetului propriu, care va fi aprobat prin Legea bugetului de

stat;

p) întocmeşte lista cu personalul de specialitate atestat de Institutul Naţional de

Statistică, care va participa la centralizarea, prelucrarea datelor şi constatarea

rezultatelor alegerilor;

q) organizează şi asigură baza materială pentru sistemul informaţional la nivel naţional,

în vederea stabilirii rezultatelor alegerilor;

r) organizează licitaţii în vederea selecţionării programelor de calculator ce vor fi

utilizate de Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării;

s) elaborează şi supune Guvernului spre aprobare calendarul acţiunilor din cuprinsul

perioadei electorale;

ş) elaborează şi supune Guvernului spre aprobare proiectele de hotărâri specifice bunei

organizări şi desfăşurări a alegerilor;

t) elaborează propuneri de îmbunătăţire şi perfecţionare a sistemului electoral românesc,

pe care le supune Guvernului spre însuşire şi exercitare a dreptului de iniţiativă

legislativă;

ţ) prezintă Guvernului spre aprobare bugetul perioadei electorale; bugetul va fi aprobat

în termen de cel mult 5 zile de la aducerea la cunoştinţa publică a zilei alegerilor;

u) certifică spre neschimbare, cu 10 zile înainte de data alegerilor, programele de

calculator selecţionate în urma licitaţiei organizate potrivit prevederilor legale în vigoare

şi le pune la dispoziţie partidelor înscrise în competiţia electorală, la cererea acestora.

Aparatul de lucru al Autorităţii Electorale Permanente va sprijini Biroul

Electoral Central în realizarea atribuţiilor ce îi revin şi a activităţilor pe care le

desfăşoară în perioada electorală. În îndeplinirea atribuţiilor sale, Autoritatea Electorală

Permanentă adoptă hotărâri şi instrucţiuni, care se semnează de preşedinte şi se

contrasemnează de vicepreşedinţi.

Hotărârile Autorităţii Electorale Permanente se publică în „Monitorul Oficial al

României", partea I, şi sunt obligatorii pentru toate organismele şi autorităţile cu

atribuţii electorale.

Secţiile de votare

Pentru a se asigura în bune condiţii exercitarea dreptului de vot, se organizează

secţii de votare în comune, oraşe şi municipii. Secţiile de votare sunt delimitări

teritoriale astfel organizate meat toţi alegătorii să poată vota într-o singură zi. De aceea,

potrivit legii, se organizează secţii de votare pentru minimum 1000 şi maximum 2000

de locuitori. În comunele cu o populaţie sub 2000 de locuitori se formează o singură

secţie de votare.

Astfel, în cazul satelor sau grupelor de sate cu o populaţie de până la 500 de

locuitori, se pot organiza secţii de votare dacă distanţa dintre aceste sate şi locul secţiei

de votare este mai mare de 5 km. De asemenea, se mai formează secţii de votare în sau

pe lângă: unităţi militare, spitale, maternităţi, sanatorii, case de invalizi şi cămine de

bătrâni unde se află cel puţin 25 de cetăţeni cu drept de vot; misiunile diplomatice şi

oficiile consulare ale României - aici votează alegătorii membri ai acestor reprezentanţe,

ai familiilor lor, precum şi cetăţenii români aflaţi în ţările respective în ziua alegerilor;

staţii de cale ferată, autogări, porturi şi aeroporturi pentru alegătorii aflaţi în călătorie în

ziua alegerilor. De asemenea, se formează secţii de votare şi pe navele sub pavilion

românesc, aflate în navigaţie în ziua alegerilor. Pentru studenţii de la cursurile de zi şi

pentru elevii cu drept de vot care nu-şi au domiciliul în localitatea în care urmează

studiile se formează câte o secţie de votare pe lângă căminele studenţeşti sau elevi,

pentru 500-1000 de alegători.

Alegătorul votează pentru toţi deputaţii şi senatorii din circumscripţia electorală

în care are dreptul să voteze, precum şi pentru Preşedintele României, dacă alegerile au

loc simultan la aceeaşi secţie de votare.

Operaţiunile de delimitare, numerotare şi stabilire a sediilor secţiilor de votare,

precum şi de aducere a lor la cunoştinţa cetăţenilor, cad în sarcina consiliilor locale,

primarilor şi prefecţilor şi se realizează în 10 zile de la stabilirea datei alegerilor.

De menţionat că secţiile de votare formate pe lângă misiunile diplomatice sau

consulare aparţin de circumscripţia electorală a Municipiului Bucureşti, iar cele formate

pe navele aflate în navigaţie aparţin de circumscripţia electorală a locului unde este

înregistrată nava.

Propunerea candidaturilor

Un moment important în organizarea şi desfăşurarea alegerilor îl constituie

propunerile de candidaţi. Prealabil explicării procedurii de propunere a candidaturilor se

impune prezentarea câtorva reguli. Mai întâi, trebuie observate nuanţările fireşti legate

de faptul dacă propunerile de candidaţi se fac pentru Preşedintele României, pentru

Camerele Parlamentului sau pentru primari şi consilierii locali.

Apoi, trebuie avută în vedere şi ipoteza candidaţilor independenţi. Propunerile

de candidaţi pentru Preşedintele României se depun la Biroul Electoral Central, iar cele

pentru Parlament, primari, consilierii locali la birourile electorale de circumscripţii. În

mod firesc, pentru Preşedintele României se poate propune doar o singură candidatură,

fiind admise şi candidaturile independente.

Propunerile de candidaţi pentru Parlament se pot face pe liste de candidaţi, în

situaţia în care aparţin partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor de partide, sau

individual, în cazul candidaţilor independenţi.

O a doua regulă priveşte termenul până la care se pot propune candidaturile. În

acest sens, legea prevede că acestea pot fi propuse „cel mai târziu cu 30 de zile înainte

de data alegerilor".

În fine, o a treia regulă este aceea că pentru Parlament se poate candida numai

într-o singură circumscripţie electorală. De aici rezultă că acelaşi candidat nu poate

candida concomitent în două sau mai multe circumscripţii pentru una din Camerele

Parlamentului, sau, în acelaşi timp, atât pentru Camera Deputaţilor, cât şi pentru Senat.

Deci, candidatul trebuie să opteze pentru o singură circumscripţie electorală şi pentru o

singură Cameră a Parlamentului.

Legea tace în ce priveşte posibilitatea candidaturii concomitente pentru

Parlament şi Preşedintele României. Tăcerea legii trebuie interpretată în sensul că este

admis ca aceeaşi persoană să candideze atât pentru un loc în Parlament, cât şi pentru

funcţia de Preşedinte. O asemenea interpretare este nu numai corectă, dar şi solid

argumentată, prin raţiuni practice. Potrivit Legii 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui

României, în cazul în care este o persoană aleasă, senator sau deputat, ea este obligată,

până la data validării, să opteze între calitatea de parlamentar şi cea de preşedinte.

Dreptul de a propune candidaturi aparţine partidelor sau formaţiunilor politice

(singure sau în coaliţii). Trebuie menţionat că Legea electorală echivalează juridic

organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu partidele politice. De

asemenea, se pot propune şi candidaturi individuale.

Cât priveşte coaliţiile de partide, legea electorală prevede câteva reguli, şi

anume: se pot realiza numai la nivel naţional; partidele şi formaţiunile politice dintr-o

coaliţie electorală pot participa la alegeri numai pe lista coaliţiei; un partid sau o

formaţiune politică poate face parte doar dintr-o singură coaliţie electorală.

Desigur, listele de candidaţi nu se aplică în cazul candidaturilor independente şi

nici în cazul candidaturilor pentru Preşedintele României.

Cel care doreşte să candideze independent o poate face cu condiţia să fie susţinut

de cel puţin 0,5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele permanente ale

localităţilor situate în circumscripţia electorală în care candidează pentru Parlament şi

de cel puţin 200.00 de persoane cu drept de vot, pentru funcţia de Preşedinte.

Candidaţii în alegeri trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de Constituţie

şi lege pentru dreptul de a fi ales, să fie propuş i în condiţiile legii, să facă dovada că

sunt susţinuţi de cel puţin 200.000 de persoane cu drept de vot, pentru funcţia de

Preşedinte al ţării.

Propunerile de candidaţi se fac în scris, în patru exemplare, sub semnătura

conducerii partidului sau formaţiunii politice, sau în cazul candidaţilor independenţi, pe

baza listei susţinătorilor.

Cât priveşte lista susţinătorilor, ea este un act de drept public şi trebuie să

conţină: data alegerilor, prenumele şi numele candidatului, data naşterii, adresa, seria,

numărul actului de identitate, semnătura susţinătorilor, persoanele care au întocmit-o.

Pot figura ca susţinători numai cetăţenii cu drept de vot, iar un susţinător poate subscrie

numai pentru un singur candidat pentru Camera Deputaţilor sau pentru Senat.

De asemenea, candidatul va depune o declaraţie de acceptare a candidaturii, o

dată cu propunerea de candidatură, care cuprinde, în afara datelor de identificare,

consimţământul expres al acestuia de a candida, precum şi precizarea că întruneşte

condiţiile prevăzute de lege pentru a candida. Această prevedere legală valorifică ideea

în sensul căreia mandatul nu poate fi impus cuiva şi că acela care acceptă mandatul îşi

asumă şi obligaţiile specifice acestuia. Prin aceasta, candidatul acceptă să reprezinte

cetăţenii. Deşi legea nu o spune, se subînţelege că în situaţia în care candidatul nu predă

personal biroului electoral declaraţia de acceptare, aceasta trebuie autentificată de către

notariat.

Biroul electoral, primind propunerea de candidatură, verifică legalitatea acesteia

şi a documentelor prezentate, înregistrând candidaturile care îndeplinesc condiţiile

legale.

După înregistrare, două exemplare ale propunerii de candidatură se păstrează la

Biroul Electoral Central, un altul se înregistrează la tribunalul din raza sa teritorială, în

cazul propunerilor pentru Parlament, sau la Curtea Constituţională, în cazul

propunerilor pentru Preşedintele României, iar al patrulea se restituie depunătorului.

În termen de 24 de ore de la înregistrarea candidaturilor, biroul electoral de

circumscripţie sau, după caz, Biroul Electoral Central, face publice candidaturile.

Această publicitate se realizează prin presă, precum şi prin afişarea

candidaturilor la sediul biroului electoral. Publicitatea candidaturilor permite cetăţenilor

să ia cunoştinţă de candidaţii pe care urmează să îi voteze.

Împotriva înregistrării sau neînregistrării candidaturilor se pot depune contestaţii

atât de către cetăţeni, cât şi de către partide sau formaţiunile politice. Aceste contestaţii

pot fi introduse până la împlinirea a 20 de zile înainte de data alegerilor.

Contestaţiile care privesc candidaturile parlamentare se soluţionează de către

tribunale, în cel mult 2 zile de la primire, iar recursurile, de către instanţele ierarhic

superioare, tot în termen de 2 zile de la înregistrare. Contestaţiile care privesc

candidaturile pentru şeful de stat se depun la Biroul Electoral Central, care le înaintează,

împreună cu dosarele candidaturilor, în termen de 24 de ore de la înregistrare, spre

soluţionare Curţii Constituţionale, care trebuie să soluţioneze contestaţiile în termen de

48 de ore de la înregistrare. Hotărârile sunt definitive şi se publică în „Monitorul Oficial

al României".

La expirarea termenelor de depunere şi rezolvare a contestaţiilor şi recursurilor

prevăzute de legile electorale, birourile electorale competente constată, pe bază de

proces-verbal, rămânerea definitivă a candidaturilor, le afişează la sediul lor şi dispun

imprimarea buletinelor de vot.

Buletinele de vot. Semnele electorale. Ştampilele electorale

Cum este şi firesc, legea electorală cuprinde toate dispoziţiile de ordin tehnic

privind buletinele de vot, având în vedere importanţa acestora în ziua votării, ele fiind

documentele în care se concretizează grafic opţiunile alegătorilor.

Buletinele de vot sunt acele documente electorale prin care se concretizează

opţiunile electorale ale alegătorilor. Stabilirea unui model al buletinelor de vot este

necesară pentru a asigura o uniformitate a acestor buletine, dar şi o măsură menită să

asigure secretul votului.

În mod firesc, legea stabileşte câte un model pentru fiecare categorie de organ de

stat ce se va alege, respectiv, unul pentru Camera Deputaţilor, unul pentru Senat şi unul

pentru Preşedintele României. Reglementând buletinul de vot, legea merge până la

detalii, aceste reglementări având rolul de a stabili ordinea în care sunt înscrise toate

menţiunile din buletinul de vot, de a permite alegătorilor să identifice uşor listele de

candidaţi sau candidaţii pentru care vor vota, de a asigura secretul votului.

În acest sens, potrivit legii electorale, pentru alegerile parla-mentare,

dimensiunile buletinului de vot se stabilesc de biroul electoral de circumscripţie, ţinând

seama de numărul listelor de candidaţi şi al candidaţilor independent §i de spaţiul

necesar pentru imprimarea lor. Hârtia pentru buletinul de vot va fi de culoare albă şi

suficient de groasă pentru a nu se distinge pe verso numele imprimat şi votul dat.

Pe paginile buletinului de vot se vor imprima patrulatere în număr suficient

pentru a cuprinde toate candidaturile, în afară de ultima pagină, care va rămâne albă

pentru ştampila de control; paginile se numerotează.

Patrulaterele se vor imprima paralele între ele, câte două coloane pe aceeaşi

pagină. În unghiul din partea stângă de sus a patrulaterului se va imprima denumirea

partidului, formaţiunii politice care participă la alegeri, sau, după caz, menţiunea

„candidat independent", iar în unghiul din partea dreaptă de sus, semnul electoral. În

patrulaterele fiecărui buletin de vot se vor imprima listele de candidaţi, în ordinea

rezultată din tragerea la sorţi, efectuată de către biroul electoral de circumscripţie.

Pentru fiecare candidat independent se imprimă un patrulater distinct, în partea finală a

buletinului, în ordinea înregistrării propunerilor.

Pentru alegerea Preşedintelui României, dimensiunile buletinelor de vot se

stabilesc de către Biroul Electoral Central şi se transmit birourilor electorale de

circumscripţie. Legea reglementează, de asemenea, unele aspecte importante privind

buletinele de vot precum: uniformitatea grafică a buletinelor de vot din aceeaşi

circumscripţie electorală, desigur pentru alegerea aceluiaşi organ de stat ce urmează a fi

ales, prevedere menită să garanteze corectitudinea operaţiunilor electorale; numărul

buletinelor de vot care trebuie să acopere, evident, numărul alegătorilor, admiţându-se

un supliment de 10%; organele cărora le revine obligaţia imprimării buletinelor de vot,

acestea fiind birourile electorale de circumscripţie şi prefecţii; termenul de îndeplinire a

acestei obligaţii, şi anume 10 zile înaintea alegerilor.

Legea mai reglementează şi administrarea buletinelor de vot imprimate, acestea

parcurgând drumul de la biroul electoral de circumscripţie la birourile electorale ale

secţiilor de votare, unde de fapt vor fi folosite efectiv. Importanţa operaţiunii justifică

încheierea obligatorie a procesului-verbal de predare şi distribuire.

Modelul buletinului de vot pentru alegerea Camerei Deputaţilor

Semnele electorale sunt, deseori, folosite în alegeri, fiind utile în desfăşurarea

campaniei electorale. De asemenea, aceste semne electorale, cu care alegătorii sunt

obişnuiţi încă din timpul campaniei electorale, îi ajută pe aceştia, în ziua votării, să

identifice mai uşor lista de candidaţi pe care o preferă, sau, eventual, candidatul

independent. Aceasta, pentru că semnul electoral se imprimă în unghiul din partea

dreaptă a patrulaterului de pe buletinul de vot.

Legea cuprinde reguli privind conţinutul, procedura şi publicitatea semnelor

electorale. Conţinutul şi grafica semnului electoral sunt stabilite de către partidul,

formaţiunea politică sau candidatul independent, iar acestea nu trebuie să fie contrare

ordinii de drept. Semnul electoral ales trebuie declarat Biroului Electoral Central în 3

zile de la constituirea acestuia, iar în caz de concurenţă pentru acelaşi semn electoral,

prioritatea înregistrării sau tragerea la sorţi vor rezolva problema.

În fine, trebuie menţionată obligaţia Biroului Electoral Central de a face

publicitatea semnelor electorale.

Stampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfăşurări a operaţiunilor de

votare. Legea stabileşte două categorii de ştampile, şi anume: ştampila de control a

secţiei de votare şi ştampila cu menţiunea „Votat".

Ştampila de control a secţiei de votare, identifică o anumită secţie de votare. Ea

se aplică, de către preşedintele biroului secţiei de votare, pe pagina albă a buletinului de

vot, buletinele care nu au aplicată această ştampilă devenind nule.

Tot cu ea se sigilează urnele de vot şi, desigur, se „oficializează" înscrisurile

provenind de la secţia de votare. Ştampila cu menţiunea „Votat" se foloseşte în ziua

votării, aplicarea ei, de către alegător, pe o listă de candidaţi însemnând vot pentru.

Această ştampilă este astfel dimensionata, meat să fie mai mică decât patrulaterul pe

care se aplică.

Modelul ştampilelor electorale este stabilit prin lege. Dotarea secţiilor de votare

cu ştampilele electorale necesare revine în sarcina birourilor electorale de

circumscripţie.

Campania electorală

Odată cu stabilirea datei alegerilor, partidele, formaţiunile politice, coaliţiile şi

candidaţii independent Tncep campania electorală. Perioada electorală se caracterizează

printr-o susţinută activitate în cadrul căreia partidele şi formaţiunile politice, candidaţii

simpatizanţii acestora popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune, sau alte

asemenea mijloace, platformele lor politice, în scopul de a orienta opţiunea

electoratului.

Importanţa aparte a campaniei electorale determină ca legea să reglementeze

amănunţit condiţiile de desfăşurare, garanţiile.

Campania electorala începe cu 30 de zile înainte de data desfăşurării alegerilor şi

se încheie în ziua de sâmbătă care precede data alegerilor, la orele 700.

În campania electorală, candidaţii, partidele politice, alianţele politice, alianţele

electorale, precum şi cetăţenii au dreptul să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio

discriminare, prin mitinguri, adunări, utilizarea televiziunii, radioului, presei şi a

celorlalte mijloace de informare în masă. În timpul campaniei electorale se asigură

candidaţilor, în mod nediscriminatoriu, spaţii corespunzătoare pentru a se întâlni cu

alegătorii. Spaţiile pot fi amplasate la sediul primăriei, în şcoli, universităţi, case de

cultură, cămine culturale şi cinematografe, şi se asigură pe bază de înţelegere cu privire

la cheltuielile de întreţinere. Mijloacele folosite în campania electorală nu pot

contraveni ordinii de drept. Este interzisă organizarea acţiunilor de campanie electorală

în unităţile militare, precum şi în spaţiile din şcoli şi universităţi în perioada de

desfăşurare a cursurilor.

Campania electorală, prin serviciile de programe audiovizuale, publice şi

private, trebuie să servească următoarelor interese generale:

a) ale electoratului, de a primi informaţii corecte, astfel meat să poată vota în cunoştinţă

de cauză;

b) ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale, organizaţiilor

cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi candidaţilor de a se face cunoscuţi şi de

a-şi prezenta platformele, programele politice şi ofertele electorale;

c) ale radiodifuziunilor, de a-şi exercita drepturile şi responsabilităţile care

decurg din profesiunea de jurnalist.

Radiodifuzorii publici şi privaţi sunt obligaţi să asigure, în cadrul serviciilor de

programe audiovizuale, desfăşurarea unei campanii electorale echitabile, echilibrate şi

corecte pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale,

organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi pentru toţi

candidaţii. În timpul campaniei electorale, informaţiile privind sistemul electoral,

tehnica votării, calendarul campaniei electorale, programele politice, opiniile şi mesajele

cu conţinut electoral trebuie să fie prezentate exclusiv în următoarele tipuri de emisiuni:

a) emisiuni informative - în care pot fi difuzate informaţii privind sistemul electoral,

tehnica votării şi activităţile de campanie ale candidaţilor; în acest scop durata

programată a emisiunii informative poate fi mărită cu cel mult 15 minute;

b) emisiuni electorale - în care candidaţii îşi pot prezenta programele politice şi

activităţile de campanie electorală.

c) dezbateri electorale - în care candidaţii, jurnaliştii, analiştii şi alţi invitaţi pun în

discuţie programele electorale şi temele de interespublic, electoral. Este interzisă

cumpărarea de spaţii de emisie în vederea difuzării de clipuri sau de emisiuni electorale.

Accesul partidelor parlamentare, alianţelor politice şi alianţelor electorale ale

acestora, precum şi al candidaţilor independenţi la serviciile publice de radiodifuziune şi

de televiziune, inclusiv la cele ale studiourilor teritoriale ale acestora, este gratuit.

Partidele neparlamentare, alianţele politice şi alianţele electorale ale acestora au

acces, gratuit, la serviciile publice teritoriale de radiodifuziune şi de televiziune numai

în măsura în care depun liste de candidaţi în mínimum 50% din circumscripţiile

electorale de pe cuprinsul unui judeţ ce intră in aria de acoperire a studiourilor teritoriale

respective

Accesul partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale, precum şi al

candidaţilor independent sj al organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor

naţionale la posturile private de radiodifuziune şi de televiziune, inclusiv televiziune

prin cablu, se face gratuit numai în cadrul emisiunilor care au caracter electoral.

Este interzisă contractarea de timpi de antenă, în scopuri publicitare, pentru şi în

favoarea participanţilor la campania electorală sau cedarea timpilor de antenă

candidaţilor, de către societăţile comerciale cu capital public sau privat, instituţiile

publice, organizaţiile neguvernamentale sau persoanele fizice. Partidele politice,

alianţele politice şi alianţele electorale, candidaţii independenţi, precum şi organizaţiile

cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale au obligaţia să soli cite, în termen de 20 de

zile de la aducerea la cunoştinţa publică a datei alegerilor, conducerii posturilor de

radiodifuziune şi de televiziune, publice şi private, după caz, studiourilor teritoriale ale

acestora, acordarea timpilor de antenă. Solicitările făcute după acest termen nu se iau în

considerare.

Timpii de antenă la radiodifuziunile şi televiziunile publice şi private, inclusiv

cele prin cablu, se acordă partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale, în

fiecare din zilele de luni, marţi, miercuri, joi şi vineri. Fiecare candidat independent are

dreptul la timp de antenă, la studiourile teritoriale de cel mult 5 minute, însumate pe

întreaga durată a desfăşurării campaniei electorale. Candidaţii independenţi din

circumscripţiile electorale din Municipiul Bucureşti şi cei din municipiile reşedinţa de

judeţ, care nu sunt pe raza de acoperire a unui studio, au acces la serviciile publice

naţionale de radiodifuziune şi de televiziune în acelaşi interval de timp de cel mult 5

minute, însumate pe întreaga durată a desfăşurării campaniei electorale.

Emisiunile transmise în cadrul timpului de emisie acordat fiecărui partid politic,

fiecărei alianţe politice şi alianţe electorale, candidaţilor independent și ai organizaţiilor

cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale se realizează în direct sau se înregistrează,

în proporţiile stabilite de aceştia. În cadrul emisiunilor care au caracter electoral este

interzisă combinarea de culori, semne grafice sau sunete care să evoce simbolurile

naţionale ale României sau ale altui stat. În perioada campaniei electorale, candidaţii şi

reprezentanţii partidelor politice aflate în competiţie nu pot fi producători, realizatori

sau moderatori ai emisiunilor realizate de radiodifuzorii publici şi privaţi.

Radiodifuzorii publici şi privaţi au obligaţia de a asigura, prin măsuri tehnice şi

redacţionale, reflectarea campaniei electorale în mod echitabil, echilibrat şi imparţial.

Emisiunile informative se supun obligaţiei de obiectivitate, echitate şi de

informare corectă a publicului. Candidaţii care au deja funcţii publice pot apărea în

emisiunile informative strict în probleme legate de exercitarea funcţiei lor. În cazul în

care, în emisiunile informative, se prezintă fapte sau evenimente speciale de interes

public, pe lângă punctul de vedere al autorităţilor trebuie prezentat şi un punct de vedere

opus.

Emisiunile şi dezbaterile electorale trebuie să asigure tuturor candidaţilor

condiţii egale în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, pluralismul opiniilor şi

echidistanţa. În cadrul emisiunilor electorale, candidaţii au următoarele obligaţii:

a) să nu pună în pericol ordinea constituţională, ordinea publică, siguranţa persoanelor şi

a bunurilor;

b) să nu facă afirmaţii care pot aduce atingere demnităţii umane sau moralei publice;

c) să probeze eventualele acuzaţii cu incidenţă penală sau morală aduse unui alt

candidat;

d) să nu incite la ură sau discriminare pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex,

orientare sexuală sau etnie.

Realizatorii şi moderatorii emisiunilor şi dezbaterilor electorale au următoarele

obligaţii:

a) să fie imparţiali;

b) să asigure un echilibru necesar desfăşurării emisiunii, oferind fiecărui candidat

participant la discuţii posibilitatea de prezentare a opiniilor sale;

c) să formuleze clar întrebările, care nu trebuie să fie tendenţioase sau părtinitoare;

d) să asigure menţinerea dezbaterii în sfera de interes a campaniei electorale şi a

tematicii stabilite;

e) să intervină atunci când, prin comportamente sau exprimări, invitaţii încalcă

dispoziţiile legale în vigoare; în cazul în care invitaţii nu se conformează solicitărilor,

moderatorul poate decide întreruperea microfonului acestora sau oprirea emisiunii, după

caz.

În cazul prezentării de sondaje de opinie cu conţinut electoral, acestea trebuie

însoţite de următoarele informaţii:

a) denumirea instituţiei care a realizat sondajul;

b) data sau intervalul de timp în care a fost efectuat sondajul şi metodologia utilizată;

c) dimensiunea eşantionului şi marja maximă de eroare;

d) cine a solicitat şi cine a plătit efectuarea sondajului.

Televotul sau anchetele făcute pe stradă, în rândul electoratului, nu

trebuie să fie prezentate ca reprezentative pentru opinia publică sau pentru un anumit

grup social sau etnic. Cu 48 de ore înainte de ziua votării sunt interzise:

a) prezentarea de sondaje de opinie sau difuzarea de spoturi de publicitate electorală;

b) comentarii privind campania electorală.

În ziua votării este interzisă prezentarea sondajelor realizate la ieşirea de la urne,

înainte de închiderea votării. Candidaţii şi partidele politice ale căror drepturi sau

interese legitime au fost lezate, prin prezentarea în cadrul unui program electoral, a unor

fapte neadevărate, beneficiază de drept la replică.

Candidaţii şi partidele politice ale căror drepturi sau interese legitime au fost

lezate, prin prezentarea, în cadrul unui program electoral, a unor informaţii inexacte,

beneficiază de drept la rectificare.

Primarii sunt obligaţi ca, până la începerea campaniei electorale, să stabilească

prin dispoziţie locuri speciale pentru afişaj electoral, ţinând seama de numărul partidelor

politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale care declară că depun liste de

candidaţi, candidaturi pentru funcţia de primar, cât şi de candidaţii independenţi. Aceste

locuri trebuie să fie situate în zone frecventate de cetăţeni, fără stânjenirea circulaţiei pe

drumurile publice şi a celorlalte activităţi din localităţile respective. Utilizarea locurilor

de afişaj electoral este permisă partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor

electorale care participă la alegeri şi candidaţilor independenţi.

Este interzisă utilizarea, de către un partid politic, alianţă politică, alianţă

electorală ori candidat independent, a locurilor speciale de afişaj electoral, astfel încât să

împiedice folosirea acestora de către un alt partid politic, alianţă politică, alianţă

electorală ori candidat independent.

Pe un panou electoral, fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală ori

candidat independent poate aplica un singur afiş electoral. Sunt interzise afişele

electorale care combină culori sau alte semne grafice, astfel încât să evoce simbolurile

naţionale ale României sau ale altui stat. Organele de ordine publică sunt obligate să

asigure integritatea panourilor şi afişelor electorale.

Birourile electorale de circumscripţie veghează la corecta desfăşurare a

campaniei electorale în circumscripţia în care funcţionează, soluţionând plângerile care

le sunt adresate cu privire la împiedicarea unui partid politic, alianţă politică, alianţă

electorală ori candidat independent de a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile

prevăzute de lege şi cu respectarea deontologiei electorale.

Dacă biroul electoral de circumscripţie consideră, cu ocazia soluţionării

plângerii, că este necesară luarea unor măsuri administrative sau aplicarea unor

sancţiuni contravenţionale ori penale, sesizează autorităţile competente.

Împotriva soluţiei date de biroul electoral de circumscripţie comunală,

orăşenească, municipală sau de sector al Municipiului Bucureşti se poate face

contestaţie la biroul electoral de circumscripţie judeţeană, respectiv, la biroul electoral

de circumscripţie a Municipiului Bucureşti, iar împotriva soluţiei date de biroul

electoral de circumscripţie judeţeană sau de biroul electoral de circumscripţie a

municipiului Bucureşti se poate face contestaţie la Biroul Electoral Central; soluţia data

asupra contestaţiei este definitivă.

Soluţionarea plângerilor şi a contestaţiilor se face în termen de 3 zile de la

înregistrarea lor, iar hotărârile date se publică în presă şi se afişează, în mod vizibil, la

sediul biroului electoral care le-a emis.

Desfăşurarea votării

Operaţiunile de votare se realizează la secţiile de votare. La o secţie de votare îşi

exercită dreptul la vot cetăţenii arondaţi pe criteriul domiciliului, potrivit listelor

electorale permanente, cetăţenii din alte localităţi, dar care se află în localitatea secţiei

de votare şi doresc să voteze aici, cetăţenii României cu domiciliul în străinătate, care în

ziua votării se află în ţară şi, deci, se prezintă la această secţie, precum şi preşedintele,

membrii biroului electoral şi persoanele însărcinate cu menţinerea ordinii.

Înainte de a prezenta filmul votării este necesar să explicăm câteva aspecte de

ordin organizatoric.

Astfel, localurile secţiilor de votare vor fi dotate cu cabine de vot, precum şi cu

urnele şi ştampilele necesare, de către primari şi prefecţi.

Răspunderea pentru desfăşurarea în bune condiţii a alegerilor, pentru

menţinerea ordinii înăuntrul şi în jurul localului de vot, revine preşedintelui biroului

electoral al secţiei de votare, care este învestit cu dreptul de a da dispoziţii obligatorii în

tot cursul alegerilor. De aceea, el trebuie să fie prezent la secţia de votare, în ajunul

alegerilor, la ora 18.00, pentru a lua toate măsurile necesare şi pentru fixarea posturilor

de pază în jurul localului de vot.

Pentru asigurarea ordinii, puterile preşedintelui biroului electoral se întind şi în

afara localului de votare, în curtea acestuia, în intrările în curte, în jurul localului de vot,

precum şi pe străzi şi pieţe publice până la o distanţă de 500 m.

Pentru aceasta, el va avea la dispoziţie mijloacele de ordine necesare prin grija

prefecţilor împreună cu Ministerul Administrate §i Internelor. În fine, trebuie amintită

regula potrivit căreia nimeni nu poate staţiona în localul de vot sau în locurile publice

din zona de votare decât timpul necesar pentru votare. Fac excepţie candidaţii, membrii

biroului electoral, delegaţii acreditaţi în condiţiile legii.

Votarea se desfăşoară într-o singură zi, care poate fi numai duminica, între orele

700 şi 2100. În ziua votării la ora şase dimineaţa, preşedintele biroului electoral al

secţiei de votare, în prezenţa membrilor biroului, verifică urnele, existenţa listelor

electorale, a buletinelor de vot şi a ştampilelor, după care închide şi sigilează urnele şi

aplică ştampila de control a secţiei de votare. Această ştampilă se aplică şi pe buletinele

de vot, pe ultima pagină albă. Apoi, la ora 7.00, declară votarea deschisă şi invită pe

alegători să voteze.

În vederea evitării aglomeraţiei, în sala de vot alegătorii sunt invitaţi în serii

corespunzătoare numărului cabinelor. Alegătorul va prezenta actul de identitate. Se

verifică identitatea alegătorului şi înscrierea sa în listele de alegători, făcându-se

menţiune pe listă.

Dacă la secţia de votare se prezintă alegători din alte localităţi sau cetăţeni

români cu domiciliul în străinătate, aceştia sunt înscrişi în lista electorală specială.

Apoi, alegătorului i se înmâneaza buletinele de vot, precum şi ştampila pentru

votare pe baza semnăturii în lista electorală.

Alegătorul intră singur în cabina de votare şi personal votează în cabina închisă.

Nimeni nu are voie să pătrundă în cabina de votare atâta timp cât alegătorul îşi

exercită dreptul de vot. Dacă un alegător, datorită unor deficienţe fizice sau motive

temeinice constatate de către preşedintele biroului electoral, solicită să fie însoţit de o

altă persoană, acest lucru este permis, dar numai cu încuviinţarea preşedintelui sau a

altui membru al biroului electoral.

Alegătorul votează pentru o listă de candidaţi sau pentru un candidat

independent, aplicând ştampila care poartă menţiunea „votat" pe patrulaterul în care este

înscrisă candidatura.

După ce-şi exercită dreptul de vot, alegătorul îndoaie buletinul de vot (sau

buletinele) în aşa fel meat ştampila de control să rămână în afară, introduce personal

buletinul în urnă, restituie ştampila ce i s-a încredinţat, i se aplică această ştampilă pe

cartea de alegător şi părăseşte localul secţiei de votare. Votând, alegătorul trebuie să

manifeste grija ca buletinul să nu se deschidă înainte de introducerea sa în urnă.

Legea electorală reglementează şi situaţiile alegătorilor netransportabili din

cauză de boală sau invaliditate.

Astfel, la cererea acestora sau a organelor de conducere ale instituţiilor sanitare

sau de ocrotiri sociale în care cei netransportabili se află internaţi, preşedintele biroului

electoral al secţiei de votare desemnează din cadrul biroului un număr de membri care

se deplasează cu o urnă specială şi cu materialul necesar votării, la locul unde se află

alegătorul, pentru a efectua votarea.

Trebuie reţinute şi alte reguli privind desfăşurarea alegerilor. Astfel, pentru

motive temeinice, votarea poate fi suspendată, fără ca această suspendare să poată

depăşi o oră. Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare are obligaţia de a anunţa

suspendarea, prin afişare la uşa localului de vot, cu cel puţin o oră înainte. Durata

suspendărilor nu poate depăşi două ore.

Pe timpul suspendării, toate documentele şi urnele vor rămâne sub pază

permanentă, iar membrii biroului nu vor putea părăsi sala de votare toţi în acelaşi timp.

Cei care, potrivit legii, pot asista la votare nu pot fi obligaţi să părăsească sala de vot pe

timpul suspendării.

De asemenea, trebuie amintite prevederile legale în sensul cărora oricine poate

contesta identitatea unui alegător, iar preşedintele poate împiedica pe alegător să voteze

atunci când constată temeinicia contestaţiei, consemnând faptul în procesul-verbal şi

sesizând situaţia autorităţilor poliţieneşti. Votarea este declarată închisă la orele 21.00

de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare.

Stabilirea rezultatelor votării. Atribuirea mandatelor

Stabilirea rezultatelor votării

După ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea

închisă, în prezenţa membrilor biroului şi a persoanelor ce au dreptul să asiste, se

procedează la inventarierea şi sigilarea ştampilelor cu menţiunea „votat", la numărarea

şi anularea buletinelor de vot rămase neîntrebuinţate, precum şi la verificarea sigiliilor

de pe urnele de votare.

Apoi se deschid urnele şi se face numărătoarea voturilor pentru fiecare organ de

stat pentru care s-a votat la secţia respectivă. Se confruntă, de asemenea, numărul

buletinelor din urne cu listele de alegători spre a se constata proporţia prezentării la

alegeri faţă de listele electorale.

Pentru a stabili toate aceste lucruri, preşedintele va citi cu voce tare, la

deschiderea fiecărui buletin, lista de candidaţi care a fost votată sau, după caz, numele şi

prenumele candidatului independent votat, arătând buletinul de vot celor prezenţi. De

asemenea, dacă buletinul este nul, se va prezenta şi acest lucru. Potrivit legii, sunt nule

şi nu intră în calculul voturilor valabil exprimate buletinele care nu poartă pe ele

ştampila de control a secţiei de votare, cele de alt model decât cel legal aprobat, cele

care nu au ştampila „votat" sau la care această ştampilă este aplicată pe mai multe

patrulatere.

Buletinele de vot deschise se vor aşeza pe grupe în funcţie de partidul sau

formaţiunea politică, coaliţie sau candidat independent şi se vor număra şi lega separat.

În timp ce preşedintele biroului electoral al secţiei de votare prezintă buletinele

de vot, rezultatul se consemnează în câte două tabele, pentru fiecare autoritate publică,

de către un membru al biroului electoral. Dacă sunt prezenţi şi candidaţi, aceştia au

dreptul să întocmească şi ei un tabel.

Aceste tabele, completate simultan, cuprind: numărul voturilor nule, listele de

candidaţi sau numele şi prenumele candidaţilor independent §i numărul voturilor valabil

exprimate întrunite de fiecare. Rolul acestor tabele este de a realiza o evidenţă corectă a

rezultatelor votării la secţia de votare, o evidenţă la întocmirea căreia participă atât

membrii biroului electoral, cât şi candidaţii, evitân-du-se suspiciunile.

Aceste tabele vor folosi la întocmirea proceselor-verbale. O dată aceste

operaţiuni terminate, se încheie câte un proces-verbal, potrivit indicaţiilor din lege, în

dublu exemplar, pentru Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României, în care se

consemnează rezultatele votării.

Conform art. 86 din Legea 373/2004, „(1) După deschiderea urnelor şi

numărarea voturilor, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare încheie, separat

pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, câte un proces-verbal, în 3 exemplare, care

cuprinde:

a) numărul total al alegătorilor înscrişi în copia de pe lista Electorală Permanentă şi în

listele electorale speciale, din care:

- numărul total al alegătorilor înscrişi în copia de pe lista Electorală Permanentă;

- numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale speciale;

b) numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale existente la secţia de votare,

care s-au prezentat la urne, din care:

- numărul total al alegătorilor înscrişi în copia de pe lista Electorală Permanentă;

- numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale speciale

c) numărul total al voturilor valabil exprimate;

d) numărul voturilor nule;

e) numărul voturilor valabil exprimate, obţinute de fiecare listă de candidaţi sau de

fiecare candidat independent;

f) expunerea, pe scurt, a întâmpinărilor formulate şi a modului de soluţionare a acestora,

precum şi a contestaţiilor înaintate biroului electoral de circumscripţie;

g) starea sigiliilor de pe urne, la încheierea votării;

h) numărul buletinelor de vot primite;

i) numărul buletinelor de vot neîntrebuinţate şi anulate."

Procesul-verbal se semnează de către preşedintele şi membrii biroului, lipsa

semnăturilor unor membri ai biroului neinfluenţând asupra valabilităţii acestuia. Biroul

electoral al secţiei de votare va întocmi câte un dosar, sigilat şi ştampilat, pentru fiecare

categorie de organe de stat alese, în care se introduc procesele-verbale şi contestaţiile

privitoare la operaţiunile electorale ale secţiei, precum şi buletinele nule şi cele

contestate.

Aceste dosare vor fi predate biroului electoral de circumscripţie, în cel mult 24

de ore, transportul şi predarea făcându-se cu pază militară.

Biroul electoral de circumscripţie, primind dosarele, va avea grijă să trimită unul

din exemplarele acestui proces-verbal la tribunalul judeţean. Exemplarul trimis

tribunalului judeţean va îndeplini rolul de document probatoriu în cazul în care vor fi

plângeri sau contestaţii ulterioare.

Trebuie să observăm că, pe tot parcursul operaţiunilor ce se desfăşoară la secţia

de votare, se pot formula întâmpinări şi contestaţii. Contestaţiile trebuie formulate în

scris, se prezintă preşedintelui biroului electoral, care va elibera o dovadă de primire.

Contestaţiile a căror rezolvare nu suferă amânare vor fi rezolvate de îndată. În procesul-

verbal de care am vorbit mai înainte, trebuie să se menţioneze şi modul de soluţionare a

întâmpinărilor şi contestaţiilor sau, după caz, a celor trimise spre soluţionare biroului

electoral de circumscripţie.

Biroul Electoral Central, după ce rezolvă întâmpinările şi contestaţiile depuse,

deciziile sale fiind definitive, încheie un proces-verbal care cuprinde:

• numărul total al alegătorilor potrivit listelor electorale ale localităţilor unde îşi au

domiciliu alegătorii;

• numărul total al alegătorilor care s-au prezentat la urne;

• numărul total al voturilor nule;

• numărul total al voturilor valabil exprimate;

• centralizarea rezultatelor celui de-al doilea tur de scrutin;

• modul de soluţionare a contestaţiilor.

Atribuirea mandatelor

Sisteme de atribuire a mandatelor parlamentare

Modul de atribuire a mandatelor este determinat de tipul de scrutin adoptat în

diverse sisteme electorale.

În sistemul majoritar, mandatele sunt atribuite listelor sau candidaţilor care obţin

majoritatea absolută sau simplă, în raport cu faptul dacă se practică un tur sau două

tururi de scrutin.

Uneori, sistemul majoritar se referă şi la scrutinul de listă. De regulă, el priveşte

scrutinul uninominal. Trebuie observat că, deşi sistemul majoritar într-un singur tur are

multe dezavantaje, el este preferat în sistemul anglo-saxon, pentru că se consideră că

alegerile nu trebuie să servească recrutării unei academii reflectând fidel nuanţările de

opinii, ci trebuie să degajeze o majoritate parlamentară omogenă care să susţină un

guvern decis să acţioneze. Eficacitatea parlamentului este preferată justiţiei electorale.

În sistemul reprezentării proporţionale, atribuirea man-datelor se realizează

diferit faţă de sistemul majoritar, existând, bineînţeles, şi aici numeroase modalităţi şi

nuanţe. Acest sistem tinde spre justiţia electorală, dând o reprezentare, pe cât posibil

mai exactă, a stării opiniilor alegătorilor.

Atribuirea mandatelor în sistemul reprezentării proporţionale începe în mod

necesar prin determinarea coeficientului electoral într-o circumscripţie dată.

Coeficientul electoral se obţine prin împărţirea numărului voturilor exprimate la

numărul mandatelor atribuite unei circumscripţii electorale.

Apoi, se procedează la repartizarea acestor mandate între listele în competiţie,

împărţind la coeficientul electoral numărul voturilor mandatelor, pentru că, după prima

împărţire, rămân totdeauna resturi electorale, altfel spus, voturi neutilizate şi mandate

nedistribuite.Se impune o nouă repartiţie şi de fapt aici intervin dificultăţile şi

nuanţările.

Potrivit metodelor practicate, se disting reprezentarea proporţională apropiată şi

reprezentarea proporţională integrală, care se aseamănă sau se pot asemăna în ce

priveşte procedeele matematice aplicabile.

Reprezentarea proporţională apropiată. Se numeşte astfel atunci când

repartizarea resturilor se face în interiorul circumscripţiei electorale, şi nu pe plan

naţional. Sunt utilizate două sisteme de repartizare, şi anume sistemul celor mai mari

resturi şi sistemul celei mai mari medii.

Reprezentarea proporţională integrală. Pentru a se realiza o reprezentare cât mai

fidelă a opiniilor, calculele electorale sunt transferate la nivel naţional. Se folosesc şi

aici două metode. O metodă constă în calcularea tuturor rezultatelor la nivelul întregii

ţări, ca unică circumscripţie electorală.

Este clar că un asemenea sistem, care presupune ca fiecare partid să prezinte

liste de mai multe sute de candidaţi, este foarte incomod şi duce la desemnarea

parlamentarilor de către partide, şi nu de către electorat. Este un sistem puţin democratic

şi, de aceea, rar aplicat. S-ar putea practica în statele mici.

A doua metodă constă în a repartiza resturile nu în circumscripţiile electorale, ci

la nivel naţional. Voturile neutilizate de fiecare listă la circumscripţiile electorale sunt

adiţionate şi se face repartizarea mandatelor neatribuite la nivelul circumscripţiilor fie

pe criteriul coeficientului electoral, fie pe alte criterii.

Acest sistem este mai rar întâlnit, dar se întâlneşte în unele ţări, ca, de exemplu,

în Italia şi România.

Pragurile electorale. În sistemul scrutinului de listă şi reprezentării proporţionale,

atribuirea mandatelor parlamentare este uneori condiţionată de obţinerea unui număr

minim de voturi exprimate, a unui procent, stabilit de regulă la nivel de ţară.

Mai exact, pentru ca un partid participant cu liste de candidaţi în alegeri să poată

participa la distribuirea mandatelor, el trebuie să obţină în alegeri procentul minim de

voturi. Dacă nu obţine acest procent, nu este admis la împărţeală.

Pragurile electorale se practică ş i în legătură cu subvenţiile electorale sau

cauţiunile electorale. Ele se motivează în principiu pe ideea că la guvernare trebuie să

aibă acces partidele politice care se bucură de o anumită credibilitate în masa

electoratului sau pe ideea seriozităţii candidaturilor, precum şi pe alte cauze ce ţin de

contextul socio-politic concret.

Astfel, la repartizarea mandatelor parlamentare pot participa numai partidele,

formaţiunile politice sau coaliţiile acestora care întrunesc pragul electoral.

Cât priveşte coaliţiile de partide, pentru alegerile din septembrie 1992, la pragul

de 3% s-a adăugat câte un singur procent din totalul voturilor valabil exprimate pe

întreaga ţară pentru fiecare membru al coaliţiei, începând cu al doilea partid sau

formaţiune politică, fără a se depăşi 8 procente din aceste voturi.

De asemenea, pentru ca o organizaţie a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi

naţionale să obţină un mandat de deputat, dacă nu l-a obţinut direct din alegeri, ea

trebuie să obţină un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi

valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.

La alegerile din 2004 s-au practicat următoarele praguri electorale (art. 90,

Legea 373/2004):

a) 5% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, pentru toate partidele politice,

alianţele politice şi alianţele electorale;

b) în cazul alianţelor politice şi alianţelor electorale, la pragul de 5% prevăzut la lit. a)

se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din voturile valabil exprimate pe

întreaga ţară şi, pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al treilea, câte un singur

procent din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, fără a se putea depăşi 10% din

aceste voturi.

Atribuirea mandatului de Preşedinte al României

Atribuirea mandatului de Preşedinte al României este rezultatul unor operaţii

electorale succesive, care încep la secţiile de votare. Astfel, birourile electorale de

circumscripţie adună rezultatele obţinute la secţiile de votare din raza lor teritorială şi le

comunică Biroului Electoral Central.

Acesta, primind toate documentele prevăzute de lege, după ce rezolvă

întâmpinările şi contestaţiile depuse, prin decizii definitive, încheie un proces-verbal în

care sunt consemnate datele privind numărul alegătorilor înscrişi în listele electorale, al

celor prezenţi la urne, numărul voturilor valabil exprimate şi al celor nule, repartizarea

voturilor pe fiecare candidat, prenumele şi numele candidatului a cărui alegere a fost

constatată.

Acest proces-verbal, împreună cu dosarele birourilor electorale de

circumscripţie, se înaintează, cu pază militară, la Curtea Constituţională, în termen de

24 de ore de la înregistrarea ultimului dosar trimis de birourile electorale de

circumscripţie.

Curtea Constituţională publică rezultatul alegerilor în presă şi în „Monitorul

Oficial" pentru fiecare tur de scrutin şi validează rezultatul alegerilor pentru preşedintele

ales. Un exemplar al actului de validare se înaintează Parlamentului în vederea

depunerii jurământului prevăzut de art. 82 (2) din Constituţie.

Trebuie menţionat că dacă la primul tur de scrutin nici unul dintre candidaţi nu

întruneşte numărul de voturi pentru a fi ales preşedinte, respectiv peste 50% din

numărul de voturi valabil exprimat, se organizează un al doilea tur de scrutin, la care

participă doar primii doi candidaţi în ordinea numărului de voturi obţinute la primul tur.

Atribuirea mandatelor pentru Camera Deputaţilor şi Senat

După votare, în mod firesc, urmează atribuirea mandatelor de deputaţi şi

senatori, aceasta făcându-se în mai multe etape. În ce priveşte mandatele de deputaţi,

trebuie să reamintim că, în temeiul Constituţiei, ele sunt de două categorii, şi anume

unele rezultând direct din scrutin şi altele indirect din scrutin, pentru organizaţiile

cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.

În ce priveşte mandatele rezultate direct din scrutin, după ce primeşte rezultatele

votării de la toate secţiile de votare din raza sa, biroul electoral de circumscripţie va

întocmi, separat, pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat, câte un proces-verbal

privind voturile valabil exprimate pentru fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie a

acestora, pe care le va înainta Biroului Electoral Central, în termen de 24 de ore.

Biroul Electoral Central, centralizând rezultatele pe întreaga ţară, va stabili care

sunt partidele, formaţiunile politice sau coaliţiile care îndeplinesc pragul electoral şi

care au deci dreptul de a participa la distribuirea mandatelor. El va comunica birourilor

electorale de circumscripţie această situaţie.

Biroul electoral de circumscripţie, primind aceste constatări, va proceda la

atribuirea mandatelor numai partidelor, formaţiunilor şi coaliţiilor care au trecut pragul

electoral, separat pentru fiecare Cameră a Parlamentului, prin împărţirea numărului total

al voturilor valabil exprimate la numărul mandatelor.

Listele de candidaţi vor primi atâtea mandate de câte ori coeficientul electoral se

cuprinde în numărul voturilor valabil exprimate pentru ele. Candidatul independent va

obţine mandatul dacă a obţinut un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul

electoral. În această primă etapă, în mod obişnuit, nu se distribuie toate mandatele,

rămânând, pentru etapa a doua, atât mandate nedistribuite, cât şi voturi neutilizate.

Prin voturi neutilizate legea electorală înţelege acele voturi exprimate pentru o

listă care au rămas după atribuirea mandatelor, precum şi cele inferioare coeficientului

electoral de circumscripţie, din toate circumscripţiile electorale, pentru fiecare partid,

formaţiune politică sau coaliţie a acestora. Prin metoda Hondt, se atribuie mandatele

nedistribuite, partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor acestora.

Urmează apoi repartizarea mandatelor pe circumscripţii electorale, care se

realizează, potrivit legii electorale, în felul următor:

a) Pentru fiecare partid, formaţiune politică sau coaliţie a acestora, cărora le-au

revenit mandate, se împarte numărul voturilor neutilizate sau al celor inferioare

coeficientului electoral de circumscripţie, din fiecare circumscripţie electorală, la

numărul total al voturilor valabil exprimate pentru acel partid, acea formaţiune politică

sau coaliţie avute în vedere la repartizarea mandatelor pe ţară.

Rezultatul astfel obţinut pentru fiecare circumscripţie se înmulţeşte cu numărul de

mandate cuvenite partidului, formaţiunii politice sau coaliţiei acestora. Datele obţinute

se ordonează descrescător la nivelul ţării şi separat descrescător în cadrul fiecărei

circumscripţii. Pentru fiecare circumscripţie electorală se iau în calcul primele partide,

formaţiuni politice sau coaliţii ale acestora, în limita mandatelor ce au rămas de

repartizat în circumscripţia respectivă.

Ultimul număr din această operaţiune reprezintă repartizarea mandatelor pe

circumscripţii în ordinea partidelor, formaţiunilor politice, coaliţiilor acestora, precum şi

a circumscripţiilor din lista ordonată pe ţară, astfel: primul număr din lista ordonată pe

ţară se împarte la repartitorul circumscripţiei de la care provine.

În continuare, se procedează identic cu numerele următoare din lista ordonată pe

ţară. În situaţia în care s-a epuizat numărul de mandate cuvenit unui partid, unei

formaţiuni politice sau unei coaliţii ori dintr-o circumscripţie electorală, operaţiunea se

continuă fără acestea. Dacă numărul din lista ordonată pe ţară este mai mic decât

repartitorul de circumscripţie, se acordă un mandat.

b) În cazul în care nu este posibilă acordarea mandatelor în ordinea ce rezultă din

prevederile de la lit. a), Biroul Electoral Central va avea în vedere circumscripţia

electorală în care partidul, formaţiunea politică ori coaliţia acestora are cel mai mare

număr de candidaţi sau un candidat, cărora nu li s-au atribuit mandate, iar dacă şi astfel

au rămas mandate neindividualizate pe circumscripţii, circumscripţia electorală în care

partidul, formaţiunea politică sau coaliţia respectivă are cele mai multe voturi neutilizate

ori cele mai multe voturi inferioare coeficientului electoral de circumscripţie.

c) Dacă după aplicarea prevederilor de la lit. a) şi lit. b) au mai rămas mandate

repartizate pe circumscripţii, Biroul Electoral Central le va stabili pe baza acordului

partidelor, formaţiunilor politice sau coaliţiilor acestora cărora li se cuvin aceste

mandate, iar în lipsa unui acord, prin tragere la sorţi în termen de 24 de ore de la

încheierea operaţiunilor anterioare.

Deputaţii şi senatorii aleşi vor primi un certificat doveditor al alegerii. Acest

certificat se eliberează de către biroul electoral de circumscripţie, pe baza repartizării

mandatelor din prima etapă, sau pe baza comunicării făcute de către Biroul Electoral

Central, în termen de 24 de ore după repartizarea mandatelor la nivel naţional.

Desigur, unii candidaţi înscriş i în liste nu vor fi aleşi, pentru că numărul

mandatelor de deputat şi senator este limitat. Aceşti candidaţi sunt declaraţi supleanţi

aleşi pe baza listelor depuse de partide şi formaţiuni politice; ei vor ocupa locurile

devenite vacante în ordinea în care sunt înscrişi în liste.

Cât priveşte deputaţii, câteva explicaţii se impun. Reprezentarea populaţiei în

Parlament trebuie să asigure, pe cât posibil, reprezentarea tuturor categoriilor de

oameni. Această reprezentare este expres prevăzută de lege, ea rezultând din scrutin,

alegătorii fiind cei care practic decid acest lucru. Legea electorală cuprinde dispoziţii

care valorifică această calitate şi care asigură reprezentarea şi a cetăţenilor aparţinând

minorităţilor naţionale.

CAPITOLUL III

PARTIDELE POLITICE

Noţiunea de partid politic

Activitatea politică în societate se realizează nu numai prin intermediul statului,

al instituţiilor şi organismelor ce ţin de acesta, ci şi printr-o vastă şi complexă reţea de

organizaţii şi instituţii extrastatale. Dintre acestea, cele mai vechi şi importante sunt

partidele politice.

Existenţa partidelor politice, a partidismului ca fenomen politic reprezintă un

element esenţial al vieţi democratice. Democraţia începe şi există numai o dată cu

apariţia şi dezvoltarea partidismului. Noţiunea de partid are o vechime milenară, ea

derivă în majoritatea societăţilor moderne din latinescul pars-partis şi desemnează, într-

o accepţiune semantică, o grupare de oameni constituită în mod voluntar, animaţi de

aceleaşi idei, concepţii, interese, scopuri, care acţionează în comun în baza unui

program, în vederea realizării acestuia.

Primele asocieri mai mult sau mai puţin organizate şi stabile apar în sclavagism

şi apoi în feudalism, ele asemănându-se foarte mult cu societăţile secrete, oculte,

congregaţiile, corporaţiile, ordinele existente în aceste societăţi. Asemenea „partide"

apar în statele greceşti Sparta, Atena, în Imperiul Roman. La rândul lor, oameni politici

de vază ca Cicero, Catilina, Fraţii Grachus, Pompei, Cezar îşi constituie şi ei propriile

„partide".

Definiţia partidelor politice diferă în funcţie de criteriul ales: doctrina sau

organizaţia şi scopul. În 1815, Benjamin Constant definea partidele politice ca reuniuni

de oameni care profesează aceeaşi doctrină. Această definiţie corespunde unei societăţi

în care participarea politică este redusă, organizaţia de partide este cvasiexistentă, iar

conflictul este de tipul aristocraţie - burghezie.

După 1832, sistemul electoral în Marea Britanie se reformează, organizaţia

începe să devină elementul important al partidului politic. Hans Kelsen definea partidele

politice ca „formaţiuni ce grupează indivizi cu aceleaşi orientări politice pentru a le

asigura o influenţă reală asupra gestionării treburilor publice".

Sintetizând, putem aprecia ca partidul politic este o „personalitate colectivă",

caracterizată printr-o reunire voluntară, cu o gândire şi acţiune proprie, cu o unitate de

scopuri, interese şi idei, toate grupate pe un fundament politico-ideologic acceptat şi

însuşit de membrii săi.

În societatea modernă, partidele politice s-au impus ca realităţi incontestabile.

Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea

parlamentarismului, deci cu ideea de reprezentare în viaţa publică. În ansamblul

instituţiilor unei societăţi, cele mai apropiate pot fi considerate statul şi partidele

politice, care, desigur, nu trebuie confundate.

Evoluţia partidelor politice de la apariţia lor şi până în prezent poate fi

considerată spectaculoasă. Având ca punct de plecare consi-derarea partidelor ca

reprezentând grupuri, clase, ideologii, s-a ajuns uneori până la aprecierea că partidele

întruchipează statul, naţiunea.

Partidele politice şi libertatea de asociere

În explicarea partidelor politice, se impune mai întâi clarificarea locului şi

rolului lor în cadrul asociaţiilor. Firesc, în catalogul libertăţilor publice este prezentă

libertatea de asociere. Dar asociaţii se pot înfiinţa numai în exerciţiul acestei libertăţi.

Putem constata cel puţin două mari categorii de asociaţii:

a) cele create în baza dreptului de asociere, ca drept fundamental

cetăţenesc;

b) cele create pe temeiuri contractuale (societăţi, fundaţii, regii, asociaţii

economice) sau în exercitarea libertăţii comerţului (art. 135 alin.2 litera a) din

Constituţie). Aşa văzute lucrurile, vom observa că partidele politice se încadrează în

prima categorie de asociaţii, iar acest lucru nu este lipsit de semnificaţii juridice, lor

aplicându-li-se prioritar regimul juridic constituţional. Cât priveşte încadrarea

partidelor în cadrul asociaţiilor, ea rezultă, evident, din definiţiile formulate.

Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea,

interpretarea şi, desigur, aplicarea unor prevederi constituţionale şi legale.

Constituţia actuală a României utilizează noţiunile de partide politice în art. 8

(2), art. 40, în art. 146 litera „k"; partide în art. 40, în art. 84 (1); sindicate în art.9, în

art.73; alte forme de asociere în art.37 (1); organizaţii în art. 40, art. 62; asociaţii în art.

40; configuraţie politică în art.64.

Asemenea noţiuni sunt întâlnite şi în legi, iar legile electorale au resimţit nevoia

de a arăta uneori că „organizaţiile minorităţilor nationale...se consideră similar

formaţiunilor politice, dacă propun liste de candidaţi din partea minorităţilor

respective", sau că „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care

participă la alegeri sunt echivalente juridic, în ce priveşte operaţiunile electorale, cu

partidele politice.

Reguli specifice partidelor politice

Analizarea textelor constituţionale şi legale permite observarea faptului că numai

parti dele politice au anumite drepturi. Astfel, partidul politic care are majoritatea

absolută în Parlament sau, în lipsa acestei majorităţi, parti dele politice reprezentate în

Parlament sunt consultate de către Preşedintele României atunci când acesta

desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru; candidaturile pentru alegerile

parlamentare se propun pe liste de candidaţi numai de partide şi formaţiuni politice;

partidele politice pot face coaliţii electorale; numai partidele şi formaţiunile politice

desemnează reprezentanţi în birourile electorale; numai partidele şi formaţiunile politice

care participă la campania electorală pot primi, prin lege specială, o subvenţie de la

bugetul de stat (legislaţie electorală).

Totodată, Constituţia stabileşte pentru partidele politice anumite reguli. Aceste

reguli cuprind precizări ale scopului partidelor (art. 8) sau cauzele care pot duce la

declararea lor ca neconstituţionale (art.40). Mai mult, Constituţia stabileşte că unele

categorii de persoane nu se pot asocia în partide politice, şi anume: judecătorii Curţii

Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi

alte categorii de funcţionari publici, stabilite prin lege organică.

Scopul asocierii cetăţenilor în partide politice. Funcţiile partidelor politice

P.P. Negulescu, arătând că asocierea în partide este un fenomen social, sublinia

că înţelegem mai bine formarea partidelor dacă cercetăm „motivele care pot să

determine hotărârea cetăţenilor de a-şi îndrepta activitatea politică pe un drum sau

altul". Aceste motive, spunea autorul, sunt numeroase, dar ele pot fi reduse la două

categorii: una de ordin logic, alta de ordin psihologic. Prima categorie priveşte valoarea

generală a ideilor în jurul cărora se formează grupările politice, iar a doua, folosul

personal pe care membrii lor pot să-l tragă, direct sau indirect, individual sau ca unităţi

ale unei categorii sociale.

Rolul partidelor politice se exprimă, se manifestă prin funcţiile exercitate de acestea:

• funcţia politică.

Rolul, atributele, prerogativele acestei funcţii nu sunt la fel în cazul tuturor

partidelor politice. Partidele politice aflate la putere au rol major în constituirea şi

funcţionarea principalelor instituţii statale (parlament, guvern), în luarea deciziilor şi

aplicarea acestora, în organizarea şi conducerea vieţii social- politice. În schimb, pentru

partidele aflate în opoziţie, rolul acestei funcţii este acela de a monitoriza, de a influenţa

puterea, de a prezenta opiniei publice, electoratului, eventualele disfuncţionalităţi şi

neîmpliniri ale acesteia, care constituie rezultatul unor măsuri, decizii neconstituţionale.

Revenirea la putere, recucerirea acesteia reprezintă obiectivul oricărui partid aflat în

opoziţie;

• funcţia de organizare şi conducere a activităţii partidului, de menţinere a unei

permanente legături, comunicări cu propriile organizaţii, membrii şi simpatizanţi.

Alături de îmbunătăţirea activităţii organizatorice şi de conducere, această

funcţie urmăreşte atragerea unor noi membri şi simpatizanţi politici. Formarea şi

pregătirea propriilor cadre pentru activitatea de partid şi de stat, în condiţiile aflării sau

revenirii la putere, constituie, de asemenea, o importantă atribuţie a acestei funcţii;

• funcţia teoretico-ideologică vizează mai multe obiective:

- dezvoltarea şi adaptarea propriei paradigme doctrinare la condiţiile social-istorice, la

obiectivele şi sarcinile urmărite de partid;

- elaborarea programului politic, a strategiei şi tacticii politice a partidului;

- organizarea, susţinerea şi desfăşurarea luptei ideologice împotriva altor partide şi

formaţiuni politice.

Această funcţie devine deosebit de activă în perioada luptei electorale, ea

asigurând organizarea, orientarea şi conducerea luptei politice a partidului;

• funcţia civică, formativ-educativă şi patriotică atât a propriilor membri de partid,

cât şi a simpatizanţilor.

Orice partid are şi trebuie să aibă vocaţia şi aptitudinea guvernării. Pentru

aceasta, se afirmă în doctrină, partidele servesc drept intermediari între popor şi putere

şi îşi asumă, de asemenea, atunci când reuşesc să cucerească puterea, direcţia politicii

naţionale. Partidele politice nu sunt însă doar simple mecanisme electorale, instrumente

prin care se captează şi se controlează energia populară, ele pot fi, de asemenea, şi

revelatori şi/sau acceleratori ai fenomenelor socio/politice sau frâne în calea proceselor

de schimbare.

Funcţiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise chiar în constituţii. Sub

acest aspect, este important de subliniat că ar fi o interpretare restrictivă a constituţiei

dacă am considera că partidele au numai acele funcţii prevăzute expres în textul

constituţional. Este în spiritul unei interpretări corecte a constituţiei ideea potrivit căreia

într-o constituţie se consacră numai ceea ce este esenţial pentru partidele politice.

Aceasta nu înseamnă că partidele politice nu au şi alte funcţii, care însă sunt dominate,

dacă putem spune astfel, de nişte scopuri constituţionale.

Categorii şi variante de partide politice

Orice încercare de a clasifica partidele politice şi mai ales de a încadra un caz

concret într-o categorie sau alta implică un mare risc teoretic şi rămâne permanent

discutabilă. Aceasta pentru cel puţin două motive.

Primul este rezultatul diversităţii fenomenului. Al doilea motiv rezultă din

evoluţia partidelor politice, atât în general, cât şi în concret. În această evoluţie, nuanţele

politice şi denumirile acestora au cunoscut şi cunosc o firească schimbare, pentru că

lupta pentru putere, ea însăşi, are specificul ei în fiecare etapă şi în fiecare ţară. De

aceea, transformări, chiar spectaculoase, produse în viaţa unor partide politice fac

dificilă încadrarea lor într-o anumită categorie şi impun celui ce o face o anumită

prudenţă.

1. Partidele confesionale, partidele regionale, partidele naţionale, partidele de clasă,

partidele etnice

O asemenea diferenţiere a partidelor se poate face pe criteriul apartenenţei şi

orientării membrilor ce compun partidele respective şi a platformelor lor.

În mare măsură, această clasificare este specifică perioadei apariţiei partidelor,

fiind corelată cu marile probleme ale fiecărei ţări. Nu pot fi departajate aceste partide de

formarea naţiunilor şi a statului modern.

a) Partidele confesionale

Aceste partide au drept criteriu de constituire credinţele religioase. În mod deosebit

sunt nominalizate în această categorie partidele formate de protestanţi şi catolici în a

doua jumătate a secolului XVI, Partidul Catolic din Belgia (1830), Partidul Popular

Italian (constituit după primul război mondial). În concepţia lui P.P. Negulescu,

partidele confesionale nu întrunesc condiţiile esenţiale pe care trebuie să le

îndeplinească neapărat partidele politice.

b) Partidele regionale sunt expresia unui „egoism local rău înţeles", reprezentând

interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar sau ale diferitelor părţi ale

unui teritoriu naţional neajuns la unificare. În această categorie se găsesc partI dele din

S.U.A de la sfârşitul secolului XVIII, grupul parlamentar islandez din Marea Britanie,

pe baza programului căruia s-a constituit Partidul Islandez (1879), fracţiunea liberă şi

independentă de la Iaşi, după unirea Principatelor Române.

c) Partidele naţionale au apărut în secolul XIX, o dată cu confirmarea principiului

naţionalităţilor. În această categorie întâlnim partidele din Imperiul austro-ungar,

Partidul Naţional- Liberal din Prusia (1866-1870), Partidul „Popular" Slovac al lui

Andrej Hlinka. P.P Negulescu sublinia că partidele naţionale nu sunt partide politice

propriu-zise, ci organe de protest contra structurii statelor în care iau naştere, cu tendinţa

manifestă de a ajunge prin luptă la independenţa naţiunilor pe care le reprezintă.

d) Partidele de clasă, o arată chiar denumirea, exprimă interesele unei clase sociale.

Au apărut în secolul XIX, iar în această categorie găsim reprezentate partidele

socialiste, partidele agrariene, partidele ţărăneşti. Aici se include şi clasificarea, ce a

dominat aproape un secol, în partide burgheze şi partide muncitoreşti.

e) Partidele etnice sunt specifice continentului african, având în vedere că aici

formarea naţiunilor nu a precedat formarea statelor independente, ci formarea statelor a

fost considerată de către conducătorii africani ca fiind cel mai bun mijloc pentru crearea

naţiunilor. Cele mai multe partide politice congoleze, de pildă, au avut o bază etnică,

printre acestea fiind nominalizate Alianţa Bakongo (Abako), Confederaţia Asociaţiilor

din Katanga (1958), Mişcarea Naţională Congoleză (1958).

2. Partidele democratice, partidele liberale, partidele conservatoare, partidele social-

democrate, partidele de stânga, partidele de centru, partidele de dreapta.

3. Partidele de masă, partidele de cadre, partidul cadru

Distincţia dintre partidele de masă şi partidele de cadre a fost trasată de M.

Duverger într-un mod magistral. Noi o vom relua doar şi vom încerca să atragem atenţia

asupra unui singur aspect. Partidul tinde să evolueze spre depăşirea acestei polarităţi şi

să devină un partid cadru, un partid structurat autonom, pentru care nu mai are

importanţă masa umană, nici ideologia, ci forma, o formă lipsită de conţinut concret în

universalitatea sa şi care este capabilă să se umple cu orice conţinut. „Distincţia dintre

partidele de cadre şi partidele de masă nu se bazează pe dimensiunea lor, pe numărul

membrilor lor; nu este vorba de o diferenţă de talie, ci de structură."

Partidul de masă se bazează, şi din punct de vedere financiar, şi din punct de

vedere ideologic, pe aderenţii săi. El îşi finanţează campania electorală în principal din

cotizaţii. El este, după părerea lui Duverger, o eliberare faţă de finanţarea capitalistă

Un partid de masă structurat şi organizat, care se coagulează în jurul unei

multitudini de organizaţii sindicale, ale tinerilor etc., constituie o structură foarte

tentantă pentru muncitorii dezrădăcinaţi din mediul rural, care nu se pot acomoda decât

cu mari dificultăţi în mediul urban. Acest tip de partid constituie pentru categoriile

rezultate dintr-un exod al trecerii către oraşe, provocat de o industrializare rapidă, un

înlocuitor al satului, al familiei, al valorilor unei comunităţi restrânse şi bine structurate.

Partidul de masă este un partid ideologic, chiar un partid de clasa. El are rolul de

a afirma o categorie care se simte marginalizată. Astfel de partide au fost partidele

comuniste în Europa occidentală Ele au avut o funcţie de tribun, având la bază un aspect

de sindicat. Funcţiunea manifestă a unui astfel de partid este de a face revoluţia

proletara posibilă; funcţiunea reala este de a menţine burghezia pe poziţii.58

Partidul de cadre, dimpotrivă, îşi bazează campania pe donaţii neregulate. El nu

are decât un număr foarte restrâns de membri. El se bazează pe o categorie de notabili,

care-i asigură propaganda şi finanţele sau pe o categorie de tehnicieni specializaţi în

probleme electorale, care nu sunt neapărat membri ai partidului, ci experţi plătiţi să facă

acest lucru.

4. Partidele suple şi partidele rigide

Este o clasificare explicată de R.G Schwartzemberg, realizată pe criteriul

disciplinei votului. Partidul este suplu dacă permite parlamentarilor săi să voteze cum

vor şi este rigid dacă le impune acestora să voteze numai într-un anumit sens.

5. Partidele unice, partidele unificate, partidele dominante

Distincţia se face mai ales de către cei care au examinat partidele politice. Africa

neagră a crezut că a găsit propria sa cale în partidul unic sau unificat. Din anul 1962 s-a

manifestat tendinţa de unificare a partidelor. Africanii au prezentat partidul unic drept

consecinţa problemelor lor particulare, susţinând că este vorba de ceva original. Lavroff

distinge între partidul unic şi partidul unificat. Partidul unificat este o uniune de partide

care, regrupate într-un cadru nou, acceptă un program comun, adesea puţin elaborat.

Un interes teoretic aparte poate prezenta sistemul politic chinez, unde, în afara

Partidului Comunist Chinez, există încă opt partide democratice, şi anume: Comitetul

revoluţionar al Guomindangului din China (creat în ianuarie 1948); Liga democratică a

Chinei (creată în octombrie 1941); Asociaţia pentru construcţia democratică a Chinei

(creată în decembrie 1945); Asociaţia chineză pentru democraţie (creată în decembrie

1945); Partidul democratic ţărănesc şi muncitoresc (creat în 1930); Zhi Gong Dang

chinez (creat în 1925 din chinezii rezidenţi în America şi membri ai societăţii Hong

Men Zhi Gong Dang, format îndeosebi din chinezii din străinătate reîntorş i în ţară);

Societatea Jiu Son En 1944 (creată în septembrie 1945, de către intelectuali pentru a

aniversa victoria asupra fascismului); Liga pentru autonomia democratică a Taiwanului

(fondată în noiembrie 1947).

6. Sisteme de partide politice

Prin sistem de partide se înţelege „ansamblul partidelor în interacţiune dintr-un

sistem politic dat", potrivit expresiei utilizate de Monica şi Jean Chariot63 sau se

înţelege „în cadrul unui regim politic dat, configuraţia formată dintr-un ansamblu de

elemente interdependente, rezultând din numărul şi din dimensiunea partidelor politice

existente".

Luând în considerare, apoi, dimensiunea partidelor, ne vom lăsa conduşi către

împărţirea sistemelor de partide în:

• sisteme bazate pe existenţa partidelor cu vocaţie majoritară;

• sisteme caracterizate prin existenţa unui partid dominant;

• sisteme de partide bazate pe coalizarea partidelor minoritare.

Bipartidism sau doi poli

Atrăgeam deja atenţia că bipartidism, în sensul autentic al termenului, adică un

sistem cu doar două partide, nu există de fapt nicăieri. Aceasta este doar o ipoteză

abstractă. În fapt, sistemele calificate drept bipartite sunt sisteme în care există mai mult

de două partide.

Aceste sisteme sunt bipolare, ceea ce nu arată numărul partidelor, ci faptul că

aceste două partide care polarizează sistemul deţin puterea pe o perioadă mai mult sau

mai puţin lungă, în alternanţă, fără amestecul sau sprijinul unui al treilea partid.

Două sisteme sunt calificate astfel în rândul celor occidentale: cele din Marea

Britanie şi Statele Unite ale Americii, dar aceste sisteme sunt foarte diferite. De aceea,

Duverger arată că „în interiorul bipartidismului anglo-saxon, trebuie net distinsă

America de Imperiul britanic".

Multipartidismul

Aşa cum am văzut când am analizat bipartidismul, nu numărul partidelor trebuie

să stea la baza distingerii acestuia de multipartidism, ci poziţia dominantă a două

partide, care polarizează scena politică. Distincţia este deci greu de făcut, căci linia de

demarcaţie este în continuă mişcare.

Dacă pentru M. Duverger nu are importanţă cu adevărat distingerea de variante

în cadrul sistemului multipartid, mulţi autori au încercat ulterior să facă asemenea

distincţii.

Pentru Duverger, din momentul existenţei celui de-al treilea partid important,

lucrurile se desfăşoară la fel, indiferent că ulterior apar sau nu şi alte partide

semnificative. Important este că, într-un astfel de sistem, niciun partid nu mai are

propriu-zis posibilitatea să guverneze singur, fiind obligat să formeze coaliţii.

Sistemele centripete sunt definite prin:

• distanţă redusă, din punct de vedere ideologic, între partidele din si stem;

• tendinţa de coalizare chiar când programele propuse sunt diferite;

• competiţie politică esenţial centripetă.

Sistemele polarizate se caracterizează prin:

• distanţa mare între partide din punct de vedere ideologic;

• existenţa partidelor antisistem;

• competiţie de tip centrifug.

Partidul unic

Acest sistem presupune existenţa unui singur partid, care monopolizează viaţa

politică. În fond, nu suntem însă în prezenţa unui autentic partid, căci această noţiune

presupune cu necesitate concurenţa. Partidul unic, specific societăţilor zise „comuniste",

nu aparţine societăţii civile

El este o formă de putere publică, ce se suprapune statului, de cele mai multe ori

sufocându-l. Partidul devine adevăratul centru de putere, prezentând pentru casta

conducătoare avantajul nenormării exerciţiului acestei puteri. Suntem în prezenţa unei

scurgeri de autoritate spre organismul partizan, datorită faptului că liderii politici pot

exercita puterea prin intermediul acestuia, fără constrângerile pe care le impun

procedurile statale. Se creează o formă aparte de putere publică, prin constituirea unor

organe mixte, de partid şi de stat, în care partidul este cel care domină.

Partidele politice în România

Scurt istoric al evoluţiei partide lor politice în România

România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr mare de partide. O

analiză a acestui fenomen, desigur, excede preocupările noastre. Totuşi, nu putem să nu

observăm că, deocamdată, nimic nu ar fi mai dificil şi mai hazardant decât încercarea de

a da caracterizări ştiinţifice. Este, am putea spune, prea devreme. Fenomenul partide

politice la noi este încă în curs de cristalizare. Suntem încă, şi probabil vom fi şi în

viitor, într-o perioadă de căutări de soluţii, de definiri politice, de prospectare, deşi se

pare că ştim ce vrem.

În baza Decretului-Lege nr.8/1989 s-a organizat un număr foarte mare de partide

politice, din care, ulterior, în timp, puţine au mai rezistat pe scena politică. Prin Legea

partidelor politice nr.27/1996 s-au stabilit condiţii juridice mai riguroase, între altele, şi

cu privire la înfiinţarea partidelor politice, fapt ce a condus la o sensibilă diminuare a

numărului acestora. Totuşi, pluralismul politic exprimat în special prin existenţa a

numeroase partide şi formaţiuni politice asimilate acestora continuă să fie trăsătura

caracteristică a vieţii politice româneşti.

Pluripartidismul în România după Revoluţia din Decembrie 1989 În linii

generale, viaţa partidelor politice existente la noi este explicabilă, dar nu şi lăudabilă.

Multe partide au programe şi platforme politice asemănătoare, multe se declară social-

democrate. Aceste platforme şi programe par însă neputincioase în a oferi soluţii

eficiente şi viabile pentru gravele probleme economice şi sociale cu care se confruntă

ţara. Dacă toate partidele, prin definiţie, încearcă să-şi valorifice vocaţia puterii, cele

mai multe imprimă vieţii politice mai ales un aspect de război decât de competiţie,

exprimând prin acţiunile lor mai mult intoleranţa dintre liderii lor decât dintre programe

şi platforme. Desigur, fenomenul poate fi privit ca normal într-o perioadă de tranziţie.

Dar nu trebuie exclus riscul permanentizării acestei stări de intoleranţă şi şicană,

determinată de cel puţin 50 de ani de lipsă a unei vieţi politice democratice.

Pentru găsirea de soluţii ni se pare interesantă constatarea lui Pierre Pactet.

Discutând ideologia partidelor, autorul consideră că acestea trebuie să dea expresie unei

concepţii despre om şi societate şi să lupte pentru cucerirea puterii cu spijinul

electoratului. În legătură cu aceasta, Pierre Pactet face trei observaţii:

1) în aceeaşi ţară pot coexista mai multe partide, dintre care unele sunt în dezacord cu

altele nu numai asupra exercitării guvernării, ci şi în mod egal asupra formei regimului,

ceea ce pune întotdeauna probleme diferite;

2) toate partidele pot fi de acord asupra datelor fundamental ale regimului, însă în

dezacord asupra exerciţiului guvernării (exemplu, partidul conservator şi partidul

laburist în Marea Britanie); lucrurile sunt atunci mai simple şi viaţa politică mai

paşnică;

3) se poate ajunge ca partidele să fie de acord nu numai asupra regimului, dar şi

asupra exerciţiului puterii, cu câteva mici diferenţieri; caz în care programele lor

nu prezintă nicio deosebire ideologică sensibilă, unul faţă de celălalt, fiind vorba nu de

partide de opinie, ci de partide de gestiune (partidele democrat şi republican în Statele

Unite).

Chiar dacă majoritatea parlamentară este formată din anumite partide, este

riscant să se afirme cu certitudine că un anumit partid este cel mai puternic şi că

influenţează decisiv viaţa politică. Marile dificultăţi economice şi sociale, lipsa de

experienţă politică dau competiţiei politice accente lipsite de fair-play, chiar cu nuanţe

de violenţă şi primitivism

De aceea, ni se par încă actuale cuvintele lui P.P. Negulescu: „Dar mai presus de

toate am dat străinătăţii o impresie penibilă de nesiguranţă, de instabilitate, de

nepricepere a gravităţii situaţiilor, dacă nu chiar de lipsă de patriotism, prin violenţa

luptelor noastre politice şi, mai ales, prin protagoniştii lor". Este dificil de apreciat dacă

platforma şi mai ales acţiunea practică a unui partid reprezintă soluţia, măcar rezonabilă

dacă nu perfectă, de realizare a pasului hotărâtor spre statul social, democratic şi de

drept.

Faţă de rolul partidelor politice, în mod firesc se impun anumite exigenţe

constituţionale şi legale în materie. Cel puţin două asemenea exigenţe ni se par că

trebuie precizate:

1. Sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare a electoratului, şi de

aici (sau pe această cale) determinarea conţinutului şi trăsăturilor guvernării, nu pot

rămâne fără importante semnificaţii de ordin juridic şi statal. De aceea, într-un stat de

drept şi democratic, consacrarea prin Constituţie a unor reguli privind partidele politice

devine obligatorie. Este o exigenţă a timpurilor noastre, ştiut fiind că în concepţia

clasică partidele reprezentau un fenomen exterior Constituţiei.

2. Aceste dispoziţii constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o lege a partidelor

politice, care trebuie să conţină, între altele, şi obligaţia, stabilită pentru orice partid, ca

prin statutul pe care îl prezintă cu prilejul înregistrării să se specifice explicit calitatea sa

de partid politic. Astfel spus, să existe obligaţia legală ca la înregistrare asociaţiile sau

organizaţiile ce vor să se organizeze ca partide politice să declare oficial şi expres acest

lucru. Este cunoscut că nu rareori unele partide nu au în denumirea lor termenul

„partid". De aceea o dispoziţie legală în sensul celei propuse ar sprijini stabilirea fără

echivoc a naturii unor asociaţii, organizaţii, formaţiuni, ligi sau uniuni.

Exigenţe juridice privind partidele politice

Reglementarea constituţională a partidelor politice Constituţia României intrată

în vigoare în anul 1991 şi revizuită în 2003 reglementează partidele politice, aşa cum

am menţionat deja, în mai multe articole. Textele de bază rămân cele din art.8 potrivit

căruia:

„1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a

democraţiei constituţionale.

2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii.

Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând

suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile

democraţiei", precum şi din art.40 potrivit căruia (1) Cetăţenii se pot asocia liber în

partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. (2) Partidele sau

organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva

pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a

independentei României sunt neconstituţionale.

(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale,

avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de

funcţionari publici stabilite prin lege organica. (4) Asociaţiile cu caracter secret sunt

interzise". Sintetizând, putem spune că prin Constituţie s-a consacrat principiul liberei

creări şi activităţi a partidelor, într-un sistem pluralist.

Reglementarea legală a partidelor politice

Partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept

de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice,

îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie. Legea care reglementează

activitatea partidelor politice în România este Legea nr. 14/ 2003. Partidele politice sunt

persoane juridice de drept public. Prin activitatea lor, partidele politice promovează

valorile şi interesele naţionale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei

publice, participă cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi

stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii.

Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile cu caracter politic, constituite

potrivit legii, şi care militează pentru respectarea suveranităţii naţionale, a independentei

şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor

democraţiei constituţionale. Sunt interzise partidele politice care, prin statutul,

programele, propaganda de idei ori prin alte activităţi pe care le organizează, încalcă

prevederile din Constituţie. Partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau

paramilitare şi nici alte activităţi interzise de lege. Partidele politice se organizează şi

funcţionează după criteriul administrativ-teritorial. Sunt interzise constituirea de

structuri ale partidelor politice după criteriul locului de muncă, precum şi desfăşurarea

de activităţi politice la nivelul agenţilor economici sau al instituţiilor publice.

Desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor economici sau al

instituţiilor publice este permisă, cu acordul acestora, numai în campania electorală, în

condiţiile legii. Fiecare partid politic trebuie să aibă denumire integrală, denumire

prescurtată şi semn permanent proprii. Denumirea integrală, denumirea prescurtată şi

semnul permanent trebuie să se deosebească clar de cele ale partidelor anterior

înregistrate, fiind interzisă utilizarea aceloraşi simboluri grafice, oricare ar fi figura

geometrică în care sunt încadrate.

Membrii partidelor politice

Pot fi membri ai partidelor politice cetăţenii care, potrivit Constituţiei, au drept

de vot. Din partidele politice nu pot face parte persoanele cărora le este interzisă prin

lege asocierea politică. Membrii organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor

naţionale care înscriu candidaţi în alegeri pot face parte şi dintr-un partid politic, având

dreptul de a candida în condiţiile legii. Nici o persoană nu poate fi constrânsă să facă

parte sau să nu facă parte dintr-un partid politic. Dobândirea sau pierderea calităţii de

membru al unui partid politic nu creează privilegii sau restrângeri în exercitarea

drepturilor cetăţeneşti.

Organizarea partidelor politice

Fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program politic proprii.

Statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu:

a) denumirea integrală şi denumirea prescurtată;

b) descrierea semnului permanent;

c)semnul permanent sub forma grafica alb-negru şi color, în anexă;

d) sediul central;

e) menţiunea expresă că urmăreşte numai obiective politice;

f) drepturile şi îndatoririle membrilor;

g) sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor;

h) procedura de alegere a organelor executive şi competenţele acestora;

i) competenţa adunării generale a membrilor sau a delegaţilor acestora;

j) organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale, parlamentare şi

prezidenţiale;

k) organul competent să propună reorganizarea partidului sau să decidă asocierea într-o

alianţă politică ori în alte forme de asociere;

l) condiţiile în care îşi încetează activitatea;

m) modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare, stabilite în condiţiile

legii;

n) organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile publice şi terţi;

o) alte menţiuni prevăzute ca obligatorii în lege.

Statutul şi programul politic ale partidului trebuie să fie prezentate în formă

scrisă şi aprobate de organele împuternicite prin statut. Adunarea generală a membrilor

şi organul executiv, indiferent de denumirea pe care o au în statutul fiecărui partid, sunt

foruri obligatorii de conducere a partidului politic şi a organizaţiilor sale teritoriale.

Adunarea generală a membrilor partidului politic sau a delegaţilor acestora, la

nivel naţional, este organul suprem de decizie al partidului. Întrunirea acestuia are loc

cel puţin o dată la 4 ani. Membrii au dreptul de a demisiona din partid în orice moment,

cu efect imediat. Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui partid politic este

supusă numai jurisdicţiei interne a partidului respectiv, potrivit statutului partidului.

Statutul trebuie să prevadă dreptul fiecărui membru la iniţiativă politică şi posibilitatea

examinării acesteia într-un cadru organizat.

Înregistrarea partidelor politice

Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul Bucureşti

următoarele documente:

a)cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului

executiv al partidului politic şi de cel puţin 3 membri fondatori, care

vor fi citaţi în instanţă;

b) statutul partidului, întocmit conform prevederilor art. 10;

c) programul partidului;

d) actul de constituire, împreună cu lista semnaturilor de susţinere a membrilor

fondatori;

e) o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului;

f) dovada deschiderii contului bancar.

Cererea de înregistrare se afişează la sediul Tribunalului Bucureşti timp de 15

zile. În termen de 3 zile de la data depunerii cererii de înregistrare, anunţul cu privire la

aceasta se publică de către solicitant într-un ziar central de mare tiraj. Tribunalul

Bucureşti examinează cererea de înregistrare a partidului politic în şedinţă publică, cu

participarea reprezentantului Ministerului Public.

Persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni în proces, dacă depun o

cerere de intervenţie în interes propriu, potrivit Codului de procedură civilă. Cererea de

intervenţie se comunică din oficiu persoanelor care au semnat cererea de înregistrare.

Tribunalul Bucureşti se pronunţă asupra cererii de înregistrare a partidului politic în cel

mult 15 zile. Împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti se poate face contestaţie la

Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 5 zile de la comunicare.

Partidele politice ale căror cereri de înregistrare au fost admise se înscriu în

Registrul partidelor politice. Partidele politice au obligaţia să depună la Tribunalul

Bucureşti:

a) documentele atestând desfăşurarea adunărilor generale, în termen de 30 de zile de la

data acestora;

b) documentele provenind de la autorităţile electorale competente privind desemnarea

candidaţilor în alegeri, în termen de 30 de zile de la data alegerilor. Depunerea

documentelor prevăzute la Tribunalul Bucureşti se consemnează în Registrul partidelor

politice.

Încetarea activităţii partidelor politice

Un partid politic îşi încetează activitatea prin:

a)dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Curtea Constituţională, pentru încălcarea

prevederilor constituţionale;

b) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti;

c) autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute în statut;

d) reorganizare;

Curtea Constituţională hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect

constituţionalitatea unui partid politic.

Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în următoarele condiţii:

când se constată încălcarea prevederilor constituţionale, de către Curtea Constituţională;

când scopul sau activitatea partidului politic au devenit ilicite ori contrare ordinii

publice;

când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace ilicite sau contrare

ordinii publice;

când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă dinmstatutul şi programul politic

ale acestuia;

ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti.

Inactivitatea unui partid politic se poate constata în următoarele situaţii:

a) nu a ţinut nicio adunare generală timp de 5 ani;

b) nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii electorale

parlamentare succesive, în cel puţin 18 circumscripţii electorale. Pentru partidul

politic aflat în oricare dintre situaţiile prezentate anterior, Tribunalul Bucureşti, la

cererea Ministerului Public, va constata încetarea existenţei sale.

Neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru un partid politic, conform art. 1 şi 2,

se poate constata când un partid politic nu obţine la două alegeri generale succesive un

număr minim de voturi. Numărul minim necesar îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art.

1 şi 2 este de cel puţin 50.000 de voturi la nivel naţional, pentru candidaturile depuse în

oricare dintre următoarele scrutinuri: consilii judeţene, consilii locale, Camera

Deputaţilor, Senat.

Documentele privitoare la autodizolvarea partidului politic se depun, în termen

de cel mult 10 zile, la Tribunalul Bucureşti, în vederea radierii din Registrul partidelor

politice. După primirea documentelor privitoare la partidele politice, Tribunalul

Bucureşti va proceda imediat la radierea acestora din Registrul partidelor politice.

CAPITOLUL IV

PARLAMENTUL

Generalităţi. Caracterizarea parlamentului.

Alături de instituţia şefului statului şi guvern, parlamentul constituie, în cadrul

oricărei societăţi democratice, instituţia politică cu rol major în structurarea şi

funcţionarea acesteia. Această instituţie este creaţia politică a burgheziei, a aplicării în

practică a principiilor separaţiei puterii şi reprezentativităţii promovate de această clasă.

Apărută încă din perioada modernă, de-a lungul vremii această instituţie a cunoscut

numeroase transformări, atât în ce priveşte modul de constituire, structurare,

funcţionare, atribuţiile şi funcţiile, cât şi în privinţa rolului şi locului în societate, a

relaţiilor cu celelalte instituţii ale statului.

Generalităţi privind funcţiile parlamentului. Clasificarea funcţiilor

Parlamentul are şi trebuie să aibă un loc şi un rol deosebit în sistemul statal. De

aceea, şi competenţa sa trebuie să răspundă necesităţii de a se crea condiţiile exprimării

voinţei poporului care l-a ales şi pe care-l reprezintă direct, nemijlocit.

Atribuţiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a

conducerii statale (exerciţiul suveranităţii naţionale). Ca atare, funcţiile parlamentului

sunt funcţii de conducere, sunt funcţii deliberative. Fiind ales direct de către cetăţeni,

prin vot, parlamentul reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite cele mai

importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului.

De regulă, când vorbim de parlament spunem că el este puterea legislativă,

unicul organ legiuitor, sau pur şi simplu organ legiuitor. Asemenea caracterizări rezultă

fie din dispoziţii constituţionale exprese, fie din principii de drept universal statornicite

şi recunoscute. Desigur, aceste formulări cunosc nuanţări, iar unele dispoziţii

constituţionale nu pot rămâne în afara discuţiei.

Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante. Este în afara oricărei îndoieli

că parlamentul are şi trebuie să aibă funcţii legislative, precum şi funcţii de control.

Funcţia legislativă a parlamentului

Am explicat cum, în viziunea separaţiei/echilibrului puterilor de stat, activitatea statală

este repartizată pe cele trei domenii esenţiale: funcţia legislativă, funcţia executivă şi

funcţia judiciară. Exercitarea funcţiei legislative aparţine teoretic numai parlamentului,

care o exercită singur. În practică, însă el „împarte" această funcţie, sau unele aspecte

ale acestei funcţii, cu executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile proprii.

Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României, se poate reţine că

stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 73, care

stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi, şi anume legi

constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Potrivit art.73, legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar

legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea

Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi al

celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea

amnistiei sau a graţierii colective; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al

Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi,

statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al

proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi

protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul general al cultelor;

organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind

autonomia locală; modul de stabilire a zonele economice exclusive; reglementarea

celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de legi organice.

Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale

Aceste atribuţii reprezintă o funcţie complexă, iar exercitarea lor diferă de la un

sistem constituţional la altul. Această funcţie exprimă o anumită preeminenţă a

parlamentului faţă de alte puteri publice, un anumit drept în legătură cu

instituţionalizarea celorlalte autorităţi statale.

Parlamentul României, potrivit Constituţiei (art. 93), poate suspenda din funcţie

Preşedintele României, acordă votul de încredere Programului şi întregii liste a

Guvernului, poate retrage încrederea acordată Guvernului. Senatul şi Camera

Deputaţilor numesc Avocatul Poporului; Senatul numeşte trei judecători la Curtea

Constituţională, iar Camera Deputaţilor numeşte trei judecători.

Controlul parlamentar

Rolul deosebit al parlamentului în conducerea statală presupune nu numai

elaborarea de legi, stabilirea direcţiilor de activitate, formarea de organe de stat, aspecte

pe care le-am explicat deja, ci şi controlul. Realizarea controlului de către parlament

prezintă o mare importanţă. Acest control este necesar şi deplin. El este necesar,

deoarece parlamentul, ca organ de stat căruia poporul îi deleagă funcţia deliberativă,

trebuie să constate, direct, cum sunt respectate şi aplicate Constituţia şi legile, cum

autorităţile statale îşi realizează rolul pe care îl au în mecanismul statal. Controlul

exercitat de către Parlament este un control deplin.

De principiu, controlul se întinde asupra întregii activităţi desfăşurate potrivit

Constituţiei şi legilor, Parlamentul având dreptul de a anula acte ilegale, de a revoca

organe de stat sau înalţi funcţionari a căror activitate este nesatisfăcătoare. În acelaşi

timp, acest control este diferenţiat atât în funcţie de natura activităţii controlate, cât şi de

poziţia în sistemul statal a autorităţii controlate. Aceasta explică nuanţările din

dispoziţiile constituţionale, precum şi diversitatea formelor şi mijloacelor de control.

Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar,

acestea pot fi sistematizate astfel:

a) controlul exercitat prin dări de seamă; mesaje, rapoarte, programe prezentate

parlamentului;

b) controlul exercitat prin comisiile parlamentare;

c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări;

d) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare;

e) controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor;

f) controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).

Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate

Parlamentului

Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale.

Potrivit Constituţiei, unele organe de stat au obligaţia de a prezenta Parlamentului sau

uneia din Camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe.

Au asemenea obligaţii constituţionale şefii de state, şefii de guverne. Astfel,

Parlamentul României ascultă anual mesajul Preşedintelui României cu privire la

principalele probleme politice ale naţiunii; ascultă şi aprobă programul Guvernului;

ascultă anual raportul Curţii de Conturi; ascultă rapoartele Avocatului Poporului.

Desigur, în această privinţă, concluziile nu trebuie să fie rigide, mai ales în ce

priveşte raporturile constituţionale dintre parlamente şi şefii de state. Aici, folosirea

termenului control este mai mult convenţională, marcând exigenţa unor raporturi între

aceste înalte autorităţi publice.

Controlul exercitat prin comisiile parlamentare

Acesta este un control eficient, practicat destul de des. În sens larg, toate

comisiile parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt de regulă încredinţate

unor comisii de anchetă, sau comisii speciale. Aceste comisii au deseori puteri judiciare,

citează martori, care au obligaţia legală să compară în faţa comisiei şi să răspundă.

Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări

Acesta este un important mijloc de control, reglementat detaliat. Întrebările sunt

cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de stat (îndeosebi Guvernului sau

miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în Parlament sau cu orice alte probleme

sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer anumite informaţii,

precizări.

Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că întrebarea constă într-o simplă

cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă

Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei

informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor sau de comisiile permanente

ori dacă guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.

Regulamentul Camerei Deputaţilor arată că interpelarea este o cerere formulată

de un grup parlamentar, de unul sau mai mulţi deputaţi, adresată Guvernului, prin care

se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii

sale interne şi externe. Regulamentul Senatului, prin art. 134, reţine corect sensul

constituţional al interpelării, definind-o ca o cerere adresată de un senator, Guvernului

sau unui membru al acestuia.

Ca în orice sistem parlamentar, şi la noi cele mai numeroase reguli privind

organizarea şi funcţionarea Camerelor parlamentare sunt stabilite prin Constituţie şi prin

regulamentele lor. În legătură cu aceste regulamente, trebuie arătat că preşedinţii celor

două Camere au sesizat Curtea Constituţională, în temeiul art. 146 din Constituţie,

cerându-i să se pronunţe asupra constituţionalităţii lor . Prin două decizii (nr.45/1994 şi

46/1994), Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale mai multe prevederi

regulamentare.

Regulamentele Camerelor Parlamentului României stabilesc reguli detaliate

privind întrebările, lucru firesc faţă de frecvenţa acestora în viaţa parlamentară şi de

rolul lor în exercitarea funcţiei de control.

Întrebările pot fi adresate Guvernului sau miniştrilor sau altor conducători ai

administraţiei publice (potrivit regulamentelor parlamentare).

În legătură cu întrebările, regulamentele parlamentare stabilesc reguli privind:

forma sub care pot fi formulate; conţinutul; timpul în care pot fi formulate (ziua, orele);

conţinutul şi durata timpului de răspuns; timpul pentru replică; anumite efecte juridice.

Cât priveşte conţinutul, nu sunt admise întrebările privind probleme de interes personal

sau particular, cele care urmăresc în exclusivitate obţinerea unei consultaţii juridice,

cale care se referă la procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau pot afecta

soluţionarea unor cauze aflate în curs de judecată, cele care privesc activitatea unor

persoane care nu îndeplinesc funcţii publice (art. 155 din Regulamentul Camerei

Deputaţilor). De asemenea, primului-ministru i se pot adresa numai întrebări privind

politica generală a Guvernului.

În legătură cu timpul în care pot fi formulate, atât Regulamentul Camerei

Deputaţilor, cât şi Regulamentul Senatului conţin prevederi detaliate. Durata în timp a

întrebării, răspunsului şi replicii este stabilită pe minute. De asemenea, sunt stabilite

reguli privind răspunsul la întrebările scrise, care poate fi scris sau oral. Miniştrii nu

răspund la întrebări dacă cel care a adresat întrebarea nu se află în sala de şedinţă.

Pentru a se evita abuzul de întrebări, se prevede că niciun parlamentar nu poate

adresa mai mult de două întrebări la aceeaşi şedinţă.

Interpelările se deosebesc de întrebări şi prin procedura ce li se aplică.

Interpelările pot fi formulate de unul sau mai mulţi parlamentari, precum şi de către

un grup parlamentar. Interpelarea se face în scris, cu indicarea obiectului ei, fără nicio

dezvoltare (la Camera Deputaţilor) sau cu motivare (la Senat).

Ea se citeşte de către preşedintele grupului parlamentar, respectiv, de către

parlamentar, în şedinţă publică şi se transmite preşedintelui Camerei. Preşedintele

Camerei transmite interpelarea primului-ministru sau ministrului interpelat.

Interpelările se înscriu, în ordinea prezentării lor, într-un registru special şi se

afişează la sediul Camerei. Dezvoltarea inter¬pelării are loc în şedinţă. În şedinţa

consacrată dezvoltării interpelării se dă cuvântul interpelatorului şi apoi primului-

ministru sau repre-zentantului său sau ministrului. Aceştia pot, după dezvoltarea

interpelării, să răspundă imediat sau să ceară o amânare pentru a răspunde.

Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare

Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi

senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi, desigur, obligaţia acestora de a le

furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia stabileşte că Guvernul şi celelalte organe

ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt

obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat

sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Regulamentele

celor două Camere ale Parlamentului României prevăd în detaliu modul de solicitare a

unor asemenea informaţii, cu anumite nuanţări.

Astfel, deputaţii pot cere de la organele administraţiei publice informaţii sau

documente, în copie certificată, utile pentru activitatea lor. În acest sens, ei adresează

preşedintelui Camerei Deputaţilor sau preşedintelui Comisiei parlamentare o cerere.

Documentele primite se restituie organului respectiv după ce au fost consultate.

Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor

Se consideră că Parlamentul exercită şi o funcţie de reclamaţie şi de contestaţie,

că adunările (Camerele) parlamentare sunt un birou de primire a reclamaţiilor

cetăţenilor, grupurilor de interese, opoziţiei, un loc de dezbatere permanentă între

cetăţeni şi guvern, între opoziţie şi majoritate.

Parlamentul este o tribună publică unde se pot exprima revendicările şi

dezacordurile. Cetăţenii se pot adresa cu petiţii deputaţilor, senatorilor sau Camerelor

Parlamentului, ştiut fiind că deputaţii şi senatorii sunt reprezentanţii cetăţenilor şi ca

atare pot fi intermediari între cetăţeni şi guvern. Deputaţii şi senatorii trebuie să se

preocupe de rezolvarea petiţiilor cetăţenilor, să acţioneze şi să intervină pentru ei la

administraţie, la miniştri.

Este un mijloc prin care miniştrii şi guvernul pot cunoaşte doleanţele cetăţenilor,

este deci un aspect al apărării intereselor particulare. Rezolvarea petiţiilor de către

Camerele Parlamentului, discutarea în şedinţele acestora a unor probleme rezultând din

petiţii au o mare eficienţă date fiind publicitatea dezbaterilor parlamentare, faptul că

guvernul trebuie să se explice în public, publicarea dezbaterilor în „Monitorul Oficial",

difuzarea lor prin presă, radio, televiziune.

Controlul exercitat prin Avocatul Poporului (ombudsman)

Controlul efectuat pe această cale a fost prezentat într-un capitol anterior şi nu

vom mai insista asupra lui.

Parlamentului îi revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii ce

ţin de domeniul conducerii. Cele mai importante atribuţii în acest domeniu sunt

ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război; decizia de

suspendare sau încetare a ostilităţilor militare.

Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şi funcţionarea sa

În cadrul acestor atribuţii, menţionăm îndeosebi: validarea sau anularea alegerii

parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare; alegerea organelor interne de

lucru; aprobarea bugetului propriu; unele atribuţii privind statutul parlamentarilor.

a) Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor

Atunci când se întrunesc în prima şedinţă, după alegeri, separat, Camera

Deputaţilor şi Senatul procedează la verificarea legalităţii alegerii fiecărui membru,

hotărând validarea alegerii sau, după caz, anularea alegerii. În acest sens, fiecare

Cameră îşi alege o comisie de validare, care să reflecte configuraţia sa politică, aşa cum

rezultă ea din constituirea grupurilor parlamentare. Comisia, verificând legalitatea

alegerii, întocmeşte un raport, decizia privind validarea sau invalidarea aparţinând

Camerei. Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul sunt legal constituite numai după

validare. Potrivit Regulamentelor Camerei Deputaţilor şi Senatului, acestea sunt legal

constituite după validarea a două treimi din mandate.

b) Adoptarea regulamentului de funcţionare

Adoptarea regulamentului exprimă autonomia regulamentară a Parlamentului şi,

desigur, a Camerelor acestuia în sistemul bicameral. În acest sens, atât Camera

Deputaţilor, cât şi Senatul îşi stabilesc organizarea şi funcţionarea prin regulamente

proprii. În sistemul bicameral, se poate adopta şi un regulament al întregului parlament,

mai ales când Camerele reunite funcţionează ca Adunare Constituantă sau, prin

Constituţie, se prevede realizarea unor atribuţii numai în această formulă organizatorică

(validarea alegerii şefului de stat, ascultarea mesajului anual al şefului de stat,

exercitarea altor atribuţii).

Astfel, Parlamentul României a adoptat Hotărârea nr. 1 din 11 iulie 1990 privind

Regulamentul Adunării Constituante. De asemenea, potrivit Constituţiei, lucrările

şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului se desfăşoară conform unui

regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. De aceea, Parlamentul

României a stabilit Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi

Senatului, hotărârea fiind publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr.34

din 4 martie 1992.

c) Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului

În cadrul atribuţiilor Parlamentului sunt incluse: alegerea birourilor Camerelor, a

comitetului parlamentului pentru situaţia în care Camerele lucrează reunite (Adunarea

Constituantă, în România); formarea comisiilor parlamentare.

d) Stabilirea bugetului propriu

Această atribuţie exprimă autonomia bugetară a Camerelor, a Parlamentului. Astfel,

potrivit art.61 (1) din Constituţie, resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în

bugetele aprobate de acestea.

e) Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor

Între acestea menţionăm, de exemplu, ridicarea imunităţii parlamentare.

Structura parlamentului

Parlamentele existente astăzi în sistemele constituţionale sunt formate fie dintr-o

singură adunare (cameră), fie din două sau mai multe adunări. Parlamentele formate

dintr-o singură adunare sunt parlamente cu structură unicamerală, iar cele formate din

două sau mai multe adunări sunt parlamente cu structură bicamerală sau multicamerală.

Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. Structura

unitară a statului este, în general, o motivaţie a structurii unicamerale a parlamentului.

Structura de stat federală presupune însă, obligatoriu, existenţa în cadrul parlamentului a

unei a doua camere, care să reprezinte interesele statelor membre. De aici, regula

structurii bicamerale a parlamentelor în statele federative.

Într-un sistem bicameral, Camerele pot avea aceeaşi legitimitate, precum şi

aceeaşi competenţă sau competenţe diferite. Analizându-se sistemele bicamerale se

consideră că cea de a doua Cameră se poate prezenta sub trei ipostaze:

• Camera aristocratică;

• Camera federală;

• Camera democratică

a) Camera aristocratică

Această Cameră corespunde originilor istorice ale parla¬mentului, fiind o fază

tranzitorie între regimurile vechi, aristocratice şi regimurile democratice moderne.

Camerele aristocratice erau reuniuni feudale ale vasalilor regilor, seniorilor. Astfel a

apărut Camera Lorzilor în Anglia. Când, mai târziu, oraşele şi comitatele şi-au desemnat

deputaţii, s-a format Camera Comunelor. Evoluţia sistemelor constituţionale spre

democraţie a influenţat firesc şi evoluţia Camerei aristocrate, această evoluţie ducând fie

la restrângerea puterilor sale (Anglia), fie la transformarea ei în Cameră democratică

(Franţa), fie la dispariţia sa.

b)Camera federală

Această Cameră corespunde structurii federale a statului, reflectând dublul

caracter al acestuia de subiect unitar de drept, dar compus din mai multe formaţiuni

statale. De aceea, în statul federativ (compus, unional), parlamentul are două camere: o

cameră care reprezintă interesele federaţiei şi o a doua Cameră, care reprezintă

interesele statelor membre, popoarelor, naţiunilor.

Astfel, în S.U.A., Congresul este format din Camera Reprezentanţilor şi Senat, în

Elveţia parlamentul este format din Consiliul Naţional şi Consiliul Statelor, în Germania

există Bundestagul şi Bundersratul.

c)Camera democratică

Este în general astfel denumită cea de a doua Cameră din parlamentele bicamerale

din statele unitare. A doua Cameră poate fi aleasă prin vot universal şi direct, poate fi

aleasă indirect, uneori este considerată aparent democratică, alteori conservatoare.

Important de reţinut este că şi în statele unitare a doua Cameră s-a impus ca utilă pentru

echilibrul puterilor, pentru că un sistem unicameral care prezintă riscul de a conduce la

un „regim de adunare" nu este totdeauna o garanţie pentru democraţie şi pluralism.

Trebuie să semnalăm apariţia şi existenţa unei Camere economice, ca un nou tip de

Cameră. Această Cameră, în general, este aleasă prin sufragiu corporativ sau social,

electorii fiind grupaţi pe profesii sau pe categorii sociale. Aceste Camere sau consilii

economice sunt însă adunări consultative.

De asemenea, sistemul bicameral este criticat pentru că ar aduce încetineală în opera

legislativă.

României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi Senatul, ambele alese

prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat. Suntem deci în prezenţa unui

bicameralism nediferenţiat.

STRUCTURA PARLAMENTELOR ÎN LUME

Organizarea internă a parlamentului

Camerele Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senatul, la noi), precum şi

parlamentul în întregul său (mai ales că, uneori, în sistemul bicameral se lucrează şi în

şedinţe comune) sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi

decid numai în plenul lor, în sesiuni. Pentru ca munca parlamentară să se desfăşoare în

bune condiţii, pentru ca proiectele de legi, de decizii, de hotărâri să fie pregătite, se

organizează şi formaţiuni restrânse de lucru, care sunt parţiale şi închise. Astfel, s-a

realizat o organizare internă a deputaţilor sau senatorilor, organizarea cuprinzând

birouri, comitete, comisii, grupuri. Aceste structuri interne, de lucru sunt organizate şi

îşi desfăşoară activitatea potrivit regulamentului fiecărei Camere.

Ele sunt alese, numite, formate de către fiecare cameră, fără amestecul

executivului (guvernului). Deci, această organizare internă este prin excel enţă opera

parlamentului.

Se ştie că un parlament este format din majoritatea parlamentară şi din

minoritatea parlamentară, denumită deseori opoziţie. De aceea, se pune problema de a

găsi noi tehnici, procedee, reguli, care să împiedice dominaţia majorităţii şi să protejeze

minoritatea parlamentară, să-i permită să se manifeste eficient. În acelaşi timp,

posibilitatea de exprimare a opoziţiei nu trebuie să desfiinţeze posibilitatea majorităţii

de a hotărî.

Grupurile politice parlamentare

În aprecierea rolului grupurilor parlamentare trebuie să avem în vedere că

partidele sunt resortul esenţial şi principal al regimului parlamentar şi că fără partide nu

există regim parlamentar (Joseph Barthelemy). Partidele politice, ca instrumente ale

expresiei voinţei populare, urmăresc în lupta electorală trimiterea cât mai multor

reprezentanţi în parlament.

Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o facultate, nu o obligaţie

şi este la alegerea deputatului sau senatorului de a se înscrie sau nu într-un grup

parlamentar.

Aceasta pentru că deputaţii şi senatorii sunt independenţi, ei rezultă din alegeri şi

răspund cu precădere în faţa alegătorilor potrivit mandatului reprezentativ sau

mandatului imperativ. De altfel, mandatul reprezentativ se opune ideii de grup

parlamentar, de aceea şi rolul partidelor politice este mai mult electoral decât

parlamentar

De aici rezultă şi unele consecinţe privind grupurile parlamentare. Astfel,

statutul unui partid poate cere ca membrii săi să adere la grupul partidului, iar membrii

pot realiza această obligaţie, dar ca persoane particulare, nu ca senatori sau deputaţi,

pentru aceştia producând efecte mandatul parlamentar şi nulitatea mandatului imperativ.

De asemenea, un partid poate exclude un deputat sau un senator, pentru

indisciplină, dar această sancţiune se referă în exclusivitate la apartenenţa la un partid,

ea fiind fără efect asupra situaţiei parlamentare. Excluderea din grupul parlamentar

poate fi decisă numai de către membrii acestuia.

Recunoaşterea grupurilor politice parlamentare implică şi acordarea de drepturi

sau înlesniri pentru membrii acestora, precum: de a participa la lucrările celor mai

importante organisme parlamentare; dreptul la o durată mai mare a luărilor de cuvânt

pentru preşedinţii grupurilor; punerea la dispoziţia lor de birouri şi de personal

administrativ în palatul parlamentului.

Grupurile parlamentare funcţionează pe baza unor reguli care pot fi cutumiare,

stabilite prin statute sau prin regulamente parlamentare. Deşi denumirea constituţională

este de grupuri parlamentare, aceste grupuri le denumim politice, pentru că reprezintă

partide, spre a le deosebi de celelalte grupuri, ca, de exemplu, grupurile lingvistice

(Belgia), grupurile de prietenie cu alte parlamente sau Grupul Român al Uniunii

Interparlamentare (România), care are un comitet director.

În Parlamentul României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri

parlamentare potrivit regulamentului fiecărei Camere. Grupurile parlamentare se

organizează separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat. Ele se formează imediat după

ce deputaţii şi senatorii s-au întrunit în prima lor şedinţă.

Liderul grupului comunică Camerei Deputaţilor sau, după caz, Senatului

numărul membrilor şi componenţa nominală a grupului său parlamentar. Regulamentul

Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului dau o importanţă sporită grupurilor

politice parlamentare.

Aceste grupuri:

• fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, în limita numărului de locuri

aprobate pentru fiecare grup; de altfel, comisia de validare trebuie să reflecte, în mod

proporţional, configuraţia politică a Camerei sau Senatului, aşa cum rezultă ea din

constituirea grupurilor parlamentare;

• propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere;

• propun candidaţi pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor birourilor

permanente, în limita locurilor rezervate;

• prin preşedinţii lor, îşi dau acordul pentru desemnarea membrilor comisiilor

parlamentare, cu respectarea reprezentării proporţionale;

• pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare sau înlocuirea

unui membru;

• pot propune membri în Comisia de mediere;

• pot cere modificarea ordinii de zi;

• pot prezenta amendamente;

• pot cere preşedintelui Camerei, prin preşedinţii lor, verificarea îndeplinirii

cvorumului;

• pot cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuţia Camerei Deputaţilor.

Opoziţia parlamentară

Explicarea organizării şi funcţionării Camerelor parlamentare implică

înţelegerea efectelor participării partidelor politice la alegeri şi la viaţa parlamentară.

De aceea, opoziţia, care poate fi majoritatea de mâine, ocupă un loc oficial în

cadrul instituţiilor politice şi deci şi al parlamentului. Unele sisteme constituţionale

merg până acolo meat asigură şefului opoziţiei o veritabilă funcţie. Acesta este

considerat omologul primului-ministru, poate fi consultat atunci când guvernul

pregăteşte programul, are adesea acelaşi drept la cuvânt ca şi primul-ministru sau alţi

membri ai guvernului, primeşte ca şi primul-ministru o indemnizaţie oficială.

Birourile şi comitetele

În funcţie de structura concretă a parlamentelor, fiecare Cameră sau parlamentul

în întregul său îşi aleg birouri, denumite uneori permanente. Aceste birouri sunt organe

interne ale Camerelor parlamentare sau ale parlamentului cu structură unicamerală, a

căror organizare, atribuţii şi funcţionare sunt stabilite prin Constituţie şi regulamentele

Camerelor.

Biroul Permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege pe durata

unei legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde, de regulă, un preşedinte,

vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Biroul Permanent are o serie de atribuţii care privesc

buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor Camerei, sprijinirea activităţii deputaţilor sau

senatorilor.

Unele atribuţii aparţin, de regulă, preşedintelui Biroului Permanent, sau

vicepreşedintelui care-l înlocuieşte, precum: prezidarea lucrărilor, măsurile de ordine,

supunerea la vot, anunţarea votului. Unele constituţii stabilesc că preşedintele Senatului

asigură interimatul funcţiei de şef de stat. Constituţia României stabileşte că interimatul

funcţiei de Preşedinte al României se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de

preşedintele Camerei Deputaţilor.

În România, fiecare Cameră a parlamentului îşi alege câte un birou permanent.

Constituţia stabileşte principalele reguli în acest domeniu prin art. 64. Astfel, potrivit

Constituţiei, preşedinţii birourilor permanente se aleg pe durata mandatului Camerelor,

în timp ce ceilalţi membri ai birourilor permanente se aleg pe durata sesiunii. De

asemenea, Constituţia permite revocarea membrilor birourilor permanente înainte de

expirarea mandatului. Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului stabilesc în

detaliu organizarea şi atribuţiile birourilor permanente. Aceste regulamente disting între

preşedintele Camerei şi restul Biroului Permanent în ce priveşte alegerea şi atribuţiile.

Atât preşedintele Camerei, cât şi Biroul Permanent al acesteia se aleg după

constituirea legală a Camerei. Preşedintele Camerei este şi preşedintele Biroului

Permanent, din care mai fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori. La Senat

sunt 2 chestori. În constituirea Biroului Permanent se are în vedere ca el să reflecte pe

cât posibil configuraţia politică a Camerei, aşa cum rezultă aceasta din constituirea

grupurilor parlamentare.

Alegerea preşedintelui Camerei se realizează prin vot secret, cu buletine de vot,

pe care sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile

parlamentare. Există regula în sensul căreia fiecare grup parlamentar poate face o

singură propunere. Este declarat ales preşedinte al Camerei candidatul care obţine, la

primul tur de scrutin, votul a cel puţin jumătate plus unu din voturile tuturor membrilor

Camerei. Dacă niciun candidat nu a întrunit numărul de voturi necesar, se organizează

noi tururi de scrutin, în cadrul cărora va fi declarat preşedinte candidatul care a obţinut

cel mai mare număr de voturi din totalul voturilor exprimate.

Pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor, propunerile se fac de către

grupurile parlamentare, în cadrul numărului de locuri din Biroul Permanent stabilit de

către Cameră pentru fiecare grup parlamentar. Preşedintele Camerei supune propunerile,

votului acesteia.

Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor are următoarele atribuţii:

a) Propune Camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;

b) Solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare;

c) Supune aprobării Regulamentul Camerei, precum şi propunerile de modificare

a acestuia;

d) Prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al acesteia şi contul de

închidere a exerciţiului financiar;

e) Pregăteşte şi asigură desfăşurarea, în bune condiţii, a lucrărilor Camerei;

f) Primeşte şi distribuie proiectele şi propunerile de legi, precum şi rapoartele

comisiilor parlamentare;

g) Întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor şi programului de lucru;

h) Organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu organizaţiile

parlamentare pe baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor avute în vedere, a

Comitetului Director al Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, a grupurilor

parlamentare, a Comisiei de politică externă şi a altor comisii parlamentare, informând

Camera Deputaţilor asupra măsurilor stabilite, inclusiv cu privire la componenţa

nominală a delegaţiilor;

i) Supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor permanente la

organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultării grupurilor

parlamentare şi cu respectarea configuraţiei politice a Camerei;

j) Aprobă statul de funcţii şi regulamentul serviciilor Camerei Deputaţilor, supune

aprobării Camerei structura serviciilor acesteia;

k) Conduce şi controlează serviciile Camerei;

l) Aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul Camerei

Deputaţilor;

m) Îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de regulament, de legi sau însărcinări date

de Cameră.

Anumite atribuţii stabilite pentru preşedintele Camerei, pot fi exercitate, în condiţiile

regulamentului, şi de către vicepreşedinţii Biroului Permanent. Aceste atribuţii sunt:

a) Convocarea în sesiuni;

b) Conducerea lucrărilor Camerei, asistat de 2 secretari;

c) Conducerea lucrărilor Biroului Permanent;

d) Asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor şi a respectării regulamentului;

e) Anunţarea rezultatului votării şi a hotărârilor adoptate;

f) Reprezentarea Camerei în relaţiile externe şi interne;

g) Asigurarea legăturii cu celelalte autorităţi publice.

Constituţia actuală a României obligă cele două Camere să lucreze în şedinţă

comună pentru rezolvarea problemelor stabilite prin art.65, precum şi prin alte articole

ale sale.

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului identifică,

prin primul articol, 27 de situaţii în care cele două Camere se întrunesc în şedinţe

comune. Organizatoric, pentru aceste şedinţe nu se creează structuri noi, ci organismele

de lucru ale celor două Camere funcţionează în comun pe baza Regulamentului

şedinţelor comune.

Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei

Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari, câte unul la fiecare

Cameră.

Pentru realizarea unei activităţi eficiente şi mai ales a operativităţii în viaţa

parlamentară, este organizat Comitetul preşedinţilor, care cuprinde preşedintele Camerei

şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare (exemplu, Spania, Belgia). Aceste

comitete ale preşedinţilor au atribuţii în stabilirea ordinii de zi, evitându-se discuţiile,

uneori interminabile, din plenul Camerei.

Comisiile parlamentare

Comisiile parlamentare sunt, ca şi birourile permanente ale adunărilor,

organisme interne de lucru. Ele au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor, precum şi în

exercitarea funcţiilor parlamentare cu deosebire a celor legislative şi a celor de control.

Crearea comisiilor parlamentare este determinată de faptul că adunările parlamentare

(Camerele) sunt prea numeroase pentru a delibera util dacă nu dispun de analize şi studii

prealabile. Acestea se realizează prin organisme mai restrânse, prin comisii, care au

devenit organisme esenţiale ale muncii parlamentare.

Comisiile parlamentare sunt de diferite categorii. După criteriul timpului pentru

care sunt alese, comisiile parlamentare sunt permanente şi atemporale.

Comisiile permanente, cele mai importante de altfel, sunt alese pe durata

mandatului parlamentar, în timp ce comisiile temporare (ad hoc) sunt alese pe o durată

mai scurtă de timp, durată determinată mai ales de problema ce li se repartizează spre

studiu, avizare sau control.

Această clasificare a comisiilor parlamentare este cea mai răspândită, cu

observaţia că, în ţările care se inspiră din sistemul britanic, cele două categorii nu sunt

atât de nete şi distincţia se face mai mult pe competenţă, şi nu pe durată.

Există apoi comisii parlamentare comune pentru ambele Camere, proprii fiecărei

Camere, comisii speciale, comisii de anchetă, comisii de mediere.

Cât priveşte desemnarea membrilor comisiilor parlamentare sunt practicate trei

modalităţi:

a) desemnarea lor de către organul director al parlamentului (Brazilia, Italia, Suedia);

b) desemnarea lor de către o comisie anume constituită (Cipru, Irlanda, Norvegia);

c) desemnarea lor de către o Cameră (Franţa, România).

Cât priveşte posibilitatea parlamentarilor de a fi desemnaţi într-o comisie, se

poate constata că în unele ţări este prevăzută obligaţia de a face parte dintr-o comisie, în

alte ţări parlamentarii pot face parte numai dintr-o comisie, iar într-o altă categorie de

ţări parlamentarii pot face parte cel mult din două comisii. De asemenea, în unele

sisteme parlamentare există şi membri supleanţi.

În sistemul parlamentar românesc, potrivit Constituţiei, Camerele îşi pot

constitui comisii permanente, comisii de anchetă, comisii speciale. De asemenea, se pot

constitui comisii comune pentru Camera Deputaţilor şi Senat.

a) Comisiile permanente

În activitatea parlamentară, comisiile permanente au un rol deosebit, fiind alese

pe durata mandatului Camerei (Parlamentului) sau a sesiunii. Pentru ca activitatea

acestor comisii să fie utilă şi eficientă, ele sunt în general specializate pe domenii de

activitate precum: economie şi finanţe, afaceri externe, ştiinţă şi învăţământ, apărare,

sănătate.

În legătură cu specializarea comisiilor, se consideră că cea mai bună soluţie este

asigurarea unei corespondenţe între competenţa comisiilor parlamentare şi cea a

diferitelor departamente ministeriale.

Acest sistem este practicat în multe ţări (Canada, Japonia, SUA, Spania). În alte

ţări nu se practică o corespondenţă strictă.

Comisiile parlamentare sunt organisme interne ale parlamen¬tului, de studiere şi

avizare, precum şi de control. Numărul comisiilor permanente, denumirea lor, gradul de

specializare diferă de la un sistem constituţional la altul.

În mod firesc, comisiile parlamentare sunt organizate şi în cele două Camere ale

Parlamentului României. Astfel, Adunarea Deputaţilor aleasă în 1990 şi-a organizat

următoarele comisii permanente:

1. Comisia economică;

2. Comisia pentru buget şi finanţe;

3. Comisia pentru industrie şi servicii;

4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii

pentru agricultură;

5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale;

6. Comisia pentru echilibrul ecologic şi protecţia mediului;

7. Comisia pentru administraţia centrală şi locală, amenajarea teritoriului şi urbanism;

8. Comisia pentru muncă, sănătate, protecţi e socială şi statutul femeii în societate;

9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret, sport.

10. Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă;

11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;

12. Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii;

13. Comisia de validare.

Trebuie menţionat că regulamentul votat de Adunarea Deputaţilor aleasă în luna

mai 1990 nominaliza comisiile permanente. Cât priveşte Regulamentul Senatului din

anul 1990, acesta nu nominaliza comisiile permanente, ci prevedea că numărul,

denumirea şi competenţa fiecărei comisii permanente se vor hotărî de Senat, la

propunerea Biroului Permanent, în prima şedinţă ce urmează adoptării regulamentului

său.

Trebuie adăugat că, în ce priveşte numărul şi denumirea comisiilor permanente,

Regulamentul Camerei Deputaţilor le stabileşte chiar el, iar Regulamentul Senatului

trimite la hotărârea Senatului luată la propunerea Biroului Permanent.

Regulamentele Camerelor Parlamentului României stabilesc competenţa

comisiilor permanente, plecând de la faptul că acestea sunt organe de lucru ale

parlamentarilor înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările ce le sunt încredinţate în

vederea pregătirii lucrărilor Camerelor.

Astfel, comisiile permanente: avizează proiectele de legi şi propunerile

legislative, precum şi amendamentele; efectuează anchete parlamentare; dezbat şi

hotărăsc asupra altor probleme trimise de Biroul Permanent.

Cât priveşte organizarea comisiilor permanente, ea rezultă în detaliu din

regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului. Membrii comisiilor permanente sunt

aleşi de către fiecare Cameră, pe principiul reprezentării proporţionale a grupurilor

parlamentare sau prin negocieri între reprezentanţii acestora. Candidaturile se propun de

grupurile parlamentare, în limita locurilor ce rezultă din proporţionalitatea rezultată mai

sus, iar membrii comisiilor sunt desemnaţi prin acordul preşedinţilor grupurilor

parlamentare, cu respectarea principiului reprezentării proporţionale a acestora.

Trebuie adăugată aici şi regula potrivit căreia un deputat sau un senator trebuie

să facă parte din cel puţin o comisie permanentă

După desemnarea lor, comisiile, în prima şedinţă, îşi aleg birourile, cu

respectarea şi aici a configuraţiei politice a Camerelor.

Biroul comisiei este format din preşedinte, vicepreşedinţi şi secretari în numărul

prevăzut de regulamentele parlamentare. Biroul comisiei permanente organizează

activitatea comisiei. Unele atribuţii revin preşedintelui biroului, şi anume: reprezentarea

comisiei; conducerea şedinţelor; propunerea de participare şi a altor persoane la

şedinţele acesteia, menţinerea legăturilor cu alte comisii, eventual prin participarea la

activitatea acestora. Cât priveşte vicepreşedinţii biroului, aceştia îndeplinesc pe rând

atribuţiile preşedintelui, în lipsa acestuia.

La rândul lor, secretarii biroului asigură redactarea actelor comisiei şi efectuează

numărătoarea voturilor, ţin evidenţele necesare.

b) Comisiile temporare (ad-hoc)

Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate,

pentru o problemă (afacere) determinată. Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării.

De regulă, sunt alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau

pentru exercitarea unui control aprofundat în anumite domenii de activitate (ele se

regăsesc aici sub denumiri ca „de anchetă", „speciale"). Atunci când sunt înfiinţate,

trebuie să li se stabilească atât împuternicirile, cât şi modul de lucru. Întotdeauna, în

lipsa unor dispoziţii exprese în această privinţă, comisiilor temporare li se aplică

aceleaşi reguli ca şi comisiilor permanente.

Între comisiile temporare şi cele permanente nu există deosebiri, afară doar de

perioada de timp pentru care sunt constituite. Comisiile temporare există până când ele

şi-au îndeplinit misiunea pentru care au fost alese, în timp ce durata comisiilor

permanente nu este dată de sarcinile lor, ci de durata mandatului Camerei parlamentului.

c) Comisia întregii Camere

O asemenea comisie se găseşte în sistemul parlamentar britanic şi sub o formă

sau alta în multe ţări al căror regim parlamentar este de inspiraţie britanică. Comisia

întregii Camere este un organ de lucru care cuprinde pe toţi membrii Camerei. Lucrările

sale sunt prezidate de către un preşedinte, care-l înlocuieşte pe speaker. Comisia întregii

Camere lucrează după reguli mai simple şi intervine numai în anumite cazuri, precum

proiecte cu caracter constituţional sau în probleme fiscale.

d) Comisii speciale

Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o

problemă aparte, specială şi pentru a face recomandări Camerei parlamentare. Ele

examinează foarte rar proiectele de legi. Sunt alese pentru o durată de timp necesară

rezolvării problemei, fiind deci comisii temporare. În anumite cazuri pot fi alese pe

întreaga durată a sesiunii parlamentare, uneori fiind denumite comisii speciale ale

sesiunii.

Comisii speciale, select commitee, se întâlnesc în Parlamentul britanic, precum

şi în ţările care imită sistemul parlamentar britanic.

e) Comisiile comune (mixte)

Parlamentele cu structuri bicamerale îşi aleg şi unele comisii comune (mixte),

pentru probleme (domenii) de interes comun.

Comisiile mixte pot fi permanente sau temporare. Parlamentul României ales în

1990 şi-a ales asemenea comisii comune, şi anume: Comisia pentru apărarea şi

asigurarea ordinii publice; Comisia de politică externă.

Posibilitatea organizării de comisii comune este prevăzută atât în Constituţie, în

regulamentele celor două Camere, precum şi în Regulamentul şedinţelor comune ale

Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Tot o comisie comună a fost şi Comisia de redactare a proiectului de Constituţie

a României, înfiinţată de către Parlament, ca Adunare Constituantă, prin Hotărârea nr.2

din 11 iulie 1990. Această comisie era formată din senatori, deputaţi şi specialişt i în

domeniul dreptului constituţional şi al altor ştiinţe socio-umane.

Prin Regulamentul Adunării Constituante s-a stabilit că această comisie îşi va

alege un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi doi secretari şi îşi va adopta un regulament de

funcţionare. În cadrul comisiei, hotărârile se luau cu votul majorităţii membrilor, cu

precizarea că specialiştii membri ai comisiei nu au avut vot deliberativ. Comisia de

redactare a proiectului de Constituţie a funcţionat pe baza unui regulament propriu, care

se completa cu regulamentele celor două Camere privind comisiile parlamentare.

Prin hotărârea nr.26 din 13 mai 1993, Camera Deputaţilor şi Senatul au instituit

o comisie specială pentru elaborarea propunerii legislative privind statutul deputatului şi

senatorului, formată din 16 deputaţi şi 16 senatori. Este un exemplu clasic de comisie

specială şi comună.

f) Comisiile de anchetă

Sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de către adunările parlamentare.

Denumirea acestor comisii evocă exact scopul creării lor. De regulă, aceste comisii sunt

comisii temporare şi, desigur, speciale. Potrivit Regulamentului Camerei Deputaţilor

(art.72) şi Regulamentului Senatului (art.71), fiecare Cameră poate înfiinţa o comisie de

anchetă, la cererea unei treimi din membrii săi.

Potrivit regulamentelor Camerelor, cu unele nuanţări, desigur, comisia de

anchetă poate cita ca martor orice persoană care poate avea cunoştinţă de vreo faptă sau

împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul

activităţii comisiei.

Regulamentul Senatului prevede că nu pot fi chemaţi în faţa comisiei

Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, Avocatul Poporului, membrii

Curţii Constituţional §i ai Curţii de Conturi, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie,

procurorul general.

La cererea comisiei, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun

mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. Este, de

asemenea, prevăzută obligaţia instituţiilor şi organizaţiilor de a da concursul la

solicitările comisiei de anchetă, desigur, în condiţiile legii. Regulamentul Senatului

interzice punerea de întrebări privind viaţa personală a celui audiat sau a familiei

acestuia.

Pentru ca activitatea comisiei să se poată realiza în bune condiţii, regulamentele

stabilesc că dispoziţiile legale privind citarea, prezentarea şi ascultarea martorilor,

precum şi cele privitoare la prezentarea şi predarea obiectelor sau înscrisurilor, ori

efectuarea expertizelor se aplică în mod corespunzător.

De asemenea, mărturia mincinoasă se sancţionează. Mai trebuie adăugat că,

potrivit Regulamentului Senatului, dacă dezbaterile asupra raportului Comisiei relevă

existenţa unor abateri grave în activitatea unui membru al Guvernului, Senatul

înştiinţează Preşedintele României şi, după caz, pe primul-ministru, pentru a se lua

măsuri potrivit Constituţiei şi legii privind responsabilitatea ministerială, iar dacă

dezvăluie abuzuri şi ilegalităţi în activitatea Guvernului de natură să justifice retragerea

încrederii acordate acestuia, se poate iniţia o moţiune de cenzură.

g) Comisiile de mediere

Comisiile de mediere se formează în parlamentele cu structură bicamerală,

atunci când în procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite în cele două

Camere. În asemenea situaţii se încearcă medierea între cele două Camere şi unul din

mijloacele prevăzute de către lege este tocmai comisia de mediere.

Regulamentele Camerelor Parlamentului României stabilesc cum se organizează

şi cum funcţionează Comisia de mediere. Comisia de mediere este formată din 7

deputaţi şi 7 senatori, desemnaţi de birourile permanente, la propunerea grupurilor

parla-mentare. Comisia se întruneşte la convocarea preşedintelui comisiei sesizate în

fond de la Camera care a adoptat ultima proiectul. Comisia îşi stabileşte regulile de

lucru şi termenul până la care va prezenta raportul său. Prezidarea lucrărilor se

realizează prin rotaţie de către un senator şi un deputat, în ordinea stabilită de comisie.

Hotărârile se iau cu majoritatea membrilor, iar în caz de paritate, votul

preşedintelui este hotărâtor. Potrivit Constituţiei, comisia de mediere este creată şi

intervine atunci când una din Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere

legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră. Atunci când

comisia nu ajunge la un acord sau când una din Camere nu aprobă raportul comisiei de

mediere, textele aflate în divergenţă se supun dezbaterii Camerei Deputaţilor şi

Senatului, în şedinţă comună, care vor adopta textul definitiv cu votul majorităţii

membrilor lor (pentru legile organice) sau cu votul majorităţii membrilor prezenţi

(pentru legile ordinare).

h) Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare Funcţionarea comisiilor

parlamentare este supusă unor reguli detaliate, înscrise de obicei în regulamentele

parlamentare. În legătură cu aceste reguli se observă că ele privesc comisiile

permanente, pentru că acestea au rolul cel mai important. Sunt însă prevăzute şi reguli

proprii comisiilor speciale sau de anchetă, dar numai în măsura în care ele derogă sau

completează pe cele privind comisiile permanente. Vom explica aceste reguli astfel cum

rezultă ele din regulamentele Camerelor Parlamentului României.

Şedinţele comisiei parlamentare sunt convocate de către preşedintele sau

vicepreşedintele acesteia, cu trei zile înainte. Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să

participe la aceste şedinţe. Regula este că şedinţele nu sunt publice, dar participarea şi a

altor persoane, fiind necesară, desigur că există şi destul de multe excepţii. Astfel, au

acces la lucrările comisiilor miniştrii, specialist §i alte persoane invitate, deputaţii şi

senatorii care au făcut propuneri în problema discutată, specialiştii din Consiliul

Legislativ, delegaţi ai presei, radioului, televiziunii, în condiţiile prevăzute de

regulamente.

Comisia poate lucra în acelaşi timp cu şedinţele plenului, dacă există

încuviinţarea acestuia, şi hotărăşte cu votul a cel puţin jumătate plus unul din numărul

membrilor săi, la vot participând numai membrii comisiei. Votul este, ca regulă, vot

deschis, dar comisia poate hotărî şi vot secret.

Avizele şi rapoartele comisiilor sunt prezentate de către raportorii acestora. Ele

vor cuprinde, obligatoriu, pe lângă opinia majorităţii membrilor comisiei, şi părerea

contrară, motivată, a celorlalţi parlamentari din comisie.

Sesizarea comisiilor cu materialele respective se face de către Biroul Permanent

al Camerei. Dacă o comisie se consideră competentă în avizarea unui proiect ce se află

în studiul altei comisii, ea poate cere Biroului să facă acest lucru, precum şi, dacă

apreciază că proiectul ce este în studiul său este de competenţa altei comisii, ea poate

cere Biroului Permanent să i-l trimită. Comisia sesizată de fond va putea stabili un

termen în care celelalte comisii să-şi prezinte avizele, va putea încuviinţa ca la lucrările

ei să participe, cu vot consultativ, raportorul sau raportorii comisiilor sesizate pentru

avize. În raportul său, comisia sesizată de fond va trebui să motiveze fie respingerea

acestuia, fie admiterea lui cu modificări.

Comisiile pot ţine şi şedinţe comune. Trebuie adăugat că şi alte reguli de detaliu

sunt prevăzute în regulamente, reguli care să permită o bună funcţionare şi o eficienţă

sporită a acestor comisii parlamentare.

Funcţionarea parlamentului

Mandatul sau legislatura

Reguli privitoare la funcţionarea adunărilor parlamentare se găsesc înscrise atât

în Constituţie, cât şi, îndeosebi, în regulamentele de funcţionare. Înţelegerea funcţionării

parlamentului implică explicarea noţiunilor de mandat, sesiune şi şedinţă parlamentară,

precum şi a corelaţiilor ce există între acestea.

Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care parlamentul

(sau Camerele) este ales şi îşi exercită împuter-nicirile sale. Parlamentele sunt alese în

general pentru un mandat de 4 sau 5 ani. Unele Camere ale parlamentului se pot reînnoi

la 2 sau 3 ani, câte o treime, regulă ce se întâlneşte, de exemplu, la Senatul S.U.A.

Mandatul parlamentar se încheie la expirarea termenului, afară de cazul când

parlamentele sunt dizolvate sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă.

În general, mandatul parlamentului începe cu data când au loc alegerile de

deputaţi şi senatori şi încetează la data efectuării alegerilor pentru noul parlament. Unele

constituţii prevăd că mandatul parlamentului nu poate înceta înainte de încheierea

legislaturii. Alte constituţii, precum şi cea a României, prevăd şi posibilitatea dizolvării

parlamentului, act ce are ca efect încetarea mandatului înainte de expirarea termenului.

De asemenea, unele constituţii prevăd posibilitatea prelungirii mandatului în

cazul în care se constată existenţa unor împrejurări care fac imposibilă efectuarea

alegerilor (starea de război, starea de asediu, calamităţi naturale). Prelungirea

mandatului în asemenea situaţii se stabileşte numai de către parlament, pe durata împre-

jurărilor ce au determinat-o.

Cât priveşte Parlamentul României, Constituţia prevede, în art. 63, că mandatul

Camerei Deputaţilor şi Senatului este de 4 ani şi că acest mandat poate fi prelungit, prin

lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Alegerile pentru noile Camere vor avea

loc în termen de cel mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea

Parlamentului. Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui

României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

Pentru a atenua influenţa parlamentarilor în funcţie, în alegerile ce urmează

expirării mandatului sau dizolvării acestuia, şi, desigur, pentru a găsi o soluţie de

asigurare a continuităţii conducerii la acest înalt nivel statal, Constituţia stabileşte că

mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.

Această prelungire nu dă însă Parlamentului totalitatea împuternicirilor din timpul

mandatului normal. Astfel, pe perioada prelungirii mandatului, Parlamentul nu poate

revizui Constituţia şi nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice.

Sesiunea

Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, forma principală de

lucru fiind sesiunea.

a) Categoriile de sesiuni. Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni

extraordinare. Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (adunarea,

parlamentul) este obligată a se întruni, numărul lor fiind expres prevăzut prin lege. În

Elveţia, Camerele se întrunesc în sesiuni ordinare de patru ori pe an, şi anume primăvara

(martie), vara (iunie), toamna (septembrie-octombrie) şi iarna (noiembrie-decembrie).

Sesiunile ordinare durează trei săptămâni. Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care

se pot ţine ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare. Desigur, sesiunile

extraordinare se realizează acolo unde durata în timp a sesiunilor este limitată. Potrivit

art. 66 din Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni

extraordinare.

b) Convocarea sesiunilor parlamentare şi durata lor. Trebuie să subliniem că evoluţia

sistemelor constituţionale a implicat şi câştigarea dreptului Parlamentului de a-şi hotărî

independent funcţio-narea. Regulile privind funcţionarea Parlamentului au constituit

obiect de dispută, mai ales în secolul al XIX-lea, în Europa, guvernele depunând eforturi

pentru a frâna dezvoltarea Camerelor parlamentare.

Cât priveşte iniţiativa convocării în sesiuni, ea este diferită după cum este vorba

de sesiuni ordinare sau extraordinare. Există, de asemenea, reguli exprese privind

perioada de timp în care se pot desfăşura sesiunile, precum şi termenul în care trebuie

convocate. Sunt şi reguli privind convocarea primei sesiuni, sesiunea de constituire.

Durata sesiunilor este fie stabilită prin lege, fie, de regulă, sesiunile durează până

la epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi, în afara situaţiilor când se hotărăşte

închiderea sau suspendarea lor. Dispoziţiile Constituţiei României în acest domeniu

valorifică procedee eficiente şi practice.

În ce priveşte sesiunile ordinare, Constituţia stabileşte că acestea sunt două pe

an, menţionând şi perioada calendaristică în care se desfăşoară. Astfel, prima sesiune

ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. Cea de-a doua

sesiune ordinară începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.

Cât priveşte sesiunile extraordinare, acestea pot fi convocate la iniţiativa

Preşedintelui României, a Biroului Permanent al fiecărei Camere ori cel puţin a unei

treimi din numărul deputaţilor sau al senatorilor.

Convocarea în sesiune revine, în toate cazurile, preşedinţilor Camerelor şi se

realizează prin decizie. În legătură cu acest aspect, trebuie reţinute însă şi dispoziţiile

art. 63, potrivit cărora Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui

României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

Trebuie menţionată şi ipoteza convocării de drept a Parlamentului, ipoteză ce

rezultă din Constituţie. Astfel, Parlamentul se convoacă de drept în 24 de ore în cazul

declanşării unei agresiuni armate împotriva României; de asemenea, convocarea de

drept se realizează în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de

urgenţă. De asemenea, Parlamentul se convoacă obligatoriu în sesiune în situaţia

adoptării ordonanţelor de urgenţă prevăzute la art. 114 (4) din Constituţie.

Şedinţele

În cadrul sesiunilor, Camerele parlamentului lucrează în şedinţe care se

desfăşoară potrivit regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedinţele, trebuie avut în

vedere că, potrivit Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe

separate şi în şedinţe comune. Constituţia nominalizează situaţiile în care Camerele

lucrează în şedinţe comune, menţionând că desfăşurarea acestora este stabilită prin

regulament. Aceste şedinţe sunt publice, cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă

secretă.

Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui Camerei, ajutat de membri

ai biroului, toţi sau numai unii, prin rotaţie. Potrivit regulamentelor Camerelor

Parlamentului României, conducerea lucrărilor aparţine Preşedintelui Camerei, sau în

lipsa acestuia unuia din vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari. Lucrările şedinţelor

comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele

Senatului, asistaţi de doi secretari, câte unul de la fiecare Cameră.

Lucrările primelor şedinţe, după alegeri, până la alegerea preşedinţilor

Camerelor şi birourilor permanente sunt prezidate de către cel mai în vârstă deputat sau

senator, asistat de secretari.

Şedinţele se ţin la sediul Camerei, în zilele şi orele stabilite prin programul de

lucru adoptat de către Cameră. Astfel, potrivit regulamentului, Camera Deputaţilor îşi

desfăşoară activitatea, în plen, în comisii şi în grupurile parlamentare, pe parcursul a

patru-cinci zile consecutive din săptămână, potrivit programului stabilit de ea, la

propunerea Biroului Permanent. A cincea zi din săptămână, de regulă, potrivit

programului, este rezervată activităţii în circum-scripţiile electorale în care deputaţii au

fost aleşi. La propunerea Biroului Permanent se vor putea ţine şedinţe şi după un alt

program.

Cât priveşte Senatul, acesta îşi desfăşoară activitatea în plen şi pe comisii, de

regulă, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi. La propunerea Biroului Permanent se vor

putea ţine şedinţe sau efectua deplasări ale senatorilor în judeţe şi după un alt program.

La şedinţe au dreptul să participe, în afara deputaţilor sau senatorilor, membrii sau

reprezentanţii Guvernului, diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului şi televiziunii,

precum şi cetăţeni, pe baza autorizaţiei sau invitaţiei emise de secretarul general al

aparatului Camerei, în condiţiile stabilite de Biroul Permanent.

Camera Parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţă sunt prezenţi cel

puţin jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi. De aceea, deputaţii şi

senatorii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Camerei şi să se înscrie pe lista de

prezenţă, ţinută de unul din secretari. Deputatul sau senatorul care nu poate lua parte la

şedinţă, din motive independente de voinţa sa, va trebui să anunţe din timp Biroul

Permanent, menţionând cauzele care îl împiedică să participe. Trebuie observat că

deoarece Regulamentul

Camerei Deputaţilor, în redactarea actuală, prevede că aceasta poate lucra

concomitent atât în plen, cât şi în comisii, regulile de mai sus se vor aplica în mod

corespunzător.

De regulă, programul fiecărei şedinţe cuprinde, în ordine: comunicări, întrebări,

anunţuri de interpelări, propuneri de modificare a ordinii de zi, discutarea problemelor

de pe ordinea de zi. Pentru a discuta problemele înscrise pe ordinea de zi, deputaţii şi

senatorii iau cuvântul, dacă-l cer şi îl primesc de la preşedintele Camerei, în ordinea

înscrierii la cuvânt.

Pot lua cuvântul dacă cer, indiferent dacă s-au înscris sau nu la cuvânt şi

indiferent de ordinea înscrierii, membrii Guvernului. Luările de cuvânt trebuie să poarte

numai asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi. De aceea, dacă vorbitorul se

îndepărtează de la chestiunea pentru care i s-a dat cuvântul, preşedintele îi atrage atenţia

şi, dacă nu se conformează, îi poate retrage cuvântul.

Este interzis dialogul între vorbitorii aflaţi la tribună şi persoanele aflate în sală.

De asemenea, există regula de a se vorbi numai de la tribună. De regulă, o serie de

probleme au prioritate în discuţie şi pot fi ridicate oricând, şi anume: aplicarea

regulamentului, prelungirea, suspendarea sau amânarea şedinţei, amânarea sau închi-

derea dezbaterii asupra problemelor în discuţie, închiderea şedinţei.

Dezbaterile parlamentare se înregistrează pe bandă magnetică, se stenografiază

şi se publică în „Monitorul Oficial", cu excepţia celor din şedinţele secrete. De

asemenea, se întocmesc şi procese-verbale pentru fiecare şedinţă.

Sunt de reţinut şi alte reguli privind desfăşurarea şedinţelor parlamentare,

precum: cel care conduce şedinţa are obligaţia de a veghea la respectarea

regulamentului şi menţinerea ordinii în sala de şedinţe; este interzisă proferarea de

insulte sau calomnii atât de la tribună, cât şi din sala de şedinţe; invitaţii la şedinţe

trebuie să păstreze liniştea şi ordinea; reguli pentru presă, radio şi televiziune.

Câteva explicaţii sunt pertinente şi în ce priveşte ordinea de zi a şedinţelor

parlamentare. Faţă de rolul şi locul parlamentului în sistemul constituţional, apare cu

prisosinţă cerinţa ca numai acesta să examineze şi să hotărască asupra problemelor pe

care trebuie să le discute.

Nici Constituţia şi nici legile nu stabilesc un inventar al problemelor ce ar putea

figura pe ordinea de zi a Camerelor. Stabilirea ordinii de zi de către Cameră este una din

prerogativele independenţei parlamentului, singurul care are şi trebuie să aibă dreptul de

iniţiativă şi de amendare. Stabilirea problemelor de pe ordinea de zi nu poate fi

încredinţată altui organism, guvernului, de exemplu, pentru că acesta ar evita

problemele care-l jenează sau nu-i plac. În sistemul francez actual, se practică „ordinea

de zi prioritară", care permite guvernului să plaseze în fruntea ordinii de zi chestiunile şi

problemele pe care vrea să le discute la început.

Desigur, în stabilirea ordinii de zi, majoritatea parlamentară are un rol aparte, dar

sistemele democratice asigură garanţii şi pentru exprima-rea minorităţii parlamentare,

prin dreptul de iniţiativă legislativă, care aparţine şi parlamentarilor, prin dreptul de

amendare a ordinii de zi.

Arătam că nu se practică sistemul unui catalog cuprins explicit în lege. Cu toate

acestea, prin interpretarea Constituţiei şi a regulamentelor Camerelor rezultă unele

probleme care, obligatoriu, trebuie să figureze pe ordinea de zi a primei şedinţe a

Camerei unui parlament. Astfel, ordinea de zi trebuie să cuprindă obligatoriu verificarea

legalităţii alegerii deputaţilor şi senatorilor, în care scop se aleg comisii de validare. De

asemenea, pe ordinea de zi a primei şedinţe trebuie să figureze alegerea preşedintelui

Camerei, a Biroului Permanent, desemnarea membrilor în comisiile permanente,

eventual chiar adoptarea regulamentului de funcţionare în cazul în care se consideră că

cel existent trebuie înlocuit.

Proiectul ordinii de zi este întocmit de către Biroul Permanent al Senatului, iar

adoptarea sa revine numai Senatului.

Cât priveşte Camera Deputaţilor, ordinea de zi şi programul de lucru se aprobă

de Comitetul ordinii de zi până la sfârşitul fiecărei săptămâni de lucru a Camerei.

Sistemul de vot

Asupra problemelor discutate, Camerele parlamentului hotă-răsc prin vot, care

poate fi deschis sau secret, stabilind pentru fiecare problemă în parte şi felul votului,

afară de cazul în care chiar prin regulamentele de organizare şi funcţionare se stabileşte

şi caracterul votului.

Astfel, de exemplu, art.34 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei

Deputaţilor şi Senatului prevede votul secret cu bile pentru acordarea votului de

încredere Guvernului sau adoptarea moţiunii de cenzură. Votul deschis se exprimă prin

ridicarea de mâini, apel nominal, ridicare în picioare sau vot electronic.

Votarea prin apel nominal se face în modul următor: preşedintele explică

obiectul votării şi sensul cuvintelor pentru şi contra; unul dintre secretari dă citire

numelui şi prenumelui deputaţilor; fiecare deputat sau senator răspunde pentru sau

contra. După terminarea apelului se repetă numele şi prenumele deputaţilor, respectiv,

ale senatorilor care nu au răspuns.

Votul secret se exprimă prin buletine, prin bile sau electronic. Regulamentele de

funcţionare stabilesc ca fiind obligatoriu votul cu buletine (desigur, când s-a hotărât vot

secret) atunci când sunt alese persoane în funcţii, iar votul prin bile în cazul votării

legilor sau a unor hotărâri.

Votul pentru cazul buletinelor presupune ca deputatul sau senatorul să lase

neatins numele persoanei înscrise pe buletin, iar votul contra presupune ştergerea lui.

Pentru votul secret cu bile, în faţa preşedintelui Camerei se aşază o urnă albă şi o

urnă neagră. Se înmânează fiecărui deputat sau senator o bilă albă şi una neagră.

Depunerea bilei albe în urma albă şi a celei negre în urna neagră înseamnă vot pentru,

iar depunerea bilei albe în urna neagră şi a bilei negre în urna albă înseamnă vot contra.

Constituţia cuprinde chiar unele dispoziţii privind sistemul de vot în Camerele

parlamentului. Astfel, proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei trebuie

adoptată de către Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două

treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, iar dacă prin procedura de mediere nu se

ajunge la un acord, cele două Camere, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin

trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

Tot cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor,

Camerele Parlamentului, în şedinţă comună, hotărăsc punerea sub acuzare a

Preşedintelui României pentru înaltă trădare. Legile organice şi regulamentele

Camerelor se adoptă cu votul majorităţii fiecărei Camere.

Votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor se cere şi pentru suspendarea din

funcţie a Preşedintelui României, pentru învestitura Guvernului, pentru adoptarea

moţiunii de cenzură. Cât priveşte legile ordinare şi hotărârile, ele se adoptă cu votul

majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

Sistemul de vot în parlament a cunoscut o anumită evoluţie, el exprimând,

desigur, autonomia parlamentului. Mai întâi, guvernanţii au preferat votul secret, pentru

că acesta permite parlamentarilor să susţină guvernul fără ca electoratul să observe.

Deputaţii şi senatorii

Membrii Parlamentului poartă, de regulă, denumirea de deputaţi sau senatori.

Aceste denumiri, consacrate de sistemele constituţionale, sunt corelate cu chiar

denumirea Camerelor parlamentului (în sistemul bicameral) sau a parlamentului.

De regulă, în structura bicamerală, o Cameră este denumită Adunarea sau

Camera Deputaţilor, Camera Reprezentanţilor şi cealaltă Senat. De asemenea, deputaţii

şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, existând şi

alte reguli de desemnare. Sunt sisteme constituţionale în care există şi deputaţi numiţi,

iar unii deputaţi pot fi rezultatul unor dispoziţii legale care să permită reprezentarea

unor categorii sociale minoritare. Cât priveşte senatorii, ei pot fi aleşi, de drept şi

numiţi. Senatorii de drept se găsesc în acele ţări în care constituţiile stabilesc că anumite

persoane (de regulă, foştii prim-miniştri, şefii cultelor religioase, preşedinţii academiilor

de profil strict ştiinţific) fac parte de drept din Senat, în temeiul calităţii lor.

Senatorii de drept au fost prevăzuţi în constituţiile române din 1866, 1923 şi

1938. Constituţia Italiei prin art. 59 stabileşte că este senator de drept şi pe viaţă, afară

de cazul când renunţă, orice fost preşedinte al Republicii. Senatorii numiţi au fost

consacraţi prin Constituţia română din anul 1938, ei fiind numiţi de rege. Constituţia

Italiei, în art. 59, stabileşte că Preşedintele Republicii poate numi senatori pe viaţă

cetăţeni cu realizări excepţionale în domeniile social, ştiinţific, artistic sau literar.

Alegerea parlamentarilor este însă regula şi ea se justifică prin aceea că

parlamentul a apărut nu pentru a fi o contrapondere faţă de executiv, ci mai ales pentru a

reprezenta cetăţenii. Parlamentul este, aş a cum am văzut, un organism esenţial al

echilibrului puterilor şi al reprezentării. Alegerea parlamentarilor le conferă acestora o

mai mare independenţă faţă de executiv; ei nu depind de executiv şi nici de învestitura

sa, ci de electorat.

De asemenea, alegerea parlamentarilor le conferă acestora un prestigiu aparte

într-un sistem politic bazat pe suveranitatea naţiunii, a poporului. Prin alegere,

parlamentarii sunt mai aproape de sursa puterii decât miniştrii, au o importanţă mai

mare decât aceştia. De aceea, se consideră că într-un parlament bicameral, dacă una din

Camere este aleasă prin vot direct, iar cealaltă prin vot indirect, prima are mai mult

prestigiu şi mai multă influenţă.

Deputaţii şi senatorii sunt aleşi pe durata mandatului. În unele sisteme

constituţionale se prevede regula reînnoirii membrilor unei Camere parlamentare, dar

durata mandatului rămâne aceeaşi, doar că mandatul fiecăruia începe la date diferite.

De regulă, deputaţii şi senatorii intră în deplinătatea drepturilor şi îndatoririlor de

la data alegerii, conform prevederilor constituţionale. Constituţia României stabileşte că

parlamentarii întră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care

fac parte, sub condiţia validării. Calitatea de deputat sau de senator încetează la data

întrunirii legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor

electorale, de incompatibilitate ori de deces.

Drepturi şi obligaţii

În realizarea mandatului lor, deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi şi de

îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin regulamentele Camerelor. Acestea

creează condiţiile pentru ca deputaţii şi senatorii să-şi desfăşoare activitatea.

Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor ar putea fi clasificate în funcţie

de conţinutul lor, de timpul în care pot sau trebuie să fie exercitate, de actul normativ în

care sunt prevăzute. Astfel, în raport de conţinutul lor, drepturile şi îndatoririle

deputaţilor şi senatorilor pot fi grupate în drepturi şi obligaţii care privesc organizarea

internă a adunărilor şi cele care le revin în cadrul raportului de reprezentare şi al

responsabilităţilor faţă de alegători.

În funcţie de timpul în care pot fi exercitate, drepturile şi îndatoririle deputaţilor

şi senatorilor pot fi clasificate în drepturi şi îndatoriri pe care deputaţii le exercită în

timpul şedinţelor şi cele pe care le exercită între şedinţe.

Cât priveşte actul normativ în care sunt cuprinse, am putea distinge între

drepturile şi îndatoririle prevăzute în Constituţie şi cele prevăzute în legi.

Vom proceda însă la expunerea acestora, în ordinea importanţei lor, pentru că

unele drepturi şi îndatoriri sunt greu de clasificat, în exclusivitate, într-o anumită grupă.

Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor sunt, în principal, următoarele:

a) De a participa la întreaga activitate a Camerei parlamentare şi a Parlamentului,

în toate formele în care această activitate se desfăşoară. Ei au dreptul şi obligaţia de a

participa la şedinţele Camerelor, precum şi la activitatea grupurilor parlamentare, a

comisiilor parlamentare, de a iniţia propuneri legislative.

b)De a urmări aplicarea legilor şi a celorlalte măsuri hotărâte de către Parlament.

Dacă, în timpul şedinţelor, parlamentarii participă la votarea legilor şi a

hotărârilor, între şedinţele parlamentare ei trebuie să urmărească dacă şi cum aceste

acte sunt aduse la îndeplinire.

Aceasta se poate realiza printr-o varietate de forme şi mijloace, cum ar fi

participarea lor la şedinţele unor autorităţi publice, sesizări şi propuneri.

c) De a pune întrebări şi adresa interpelări.

d) De a cere informaţiile necesare de la autorităţile publice, în condiţiile legii, în vederea

pregătirii dezbaterilor ori a interpelărilor.

e) De a păstra o strânsă legătură cu alegătorii dincircumscripţia electorală în

care au fost aleşi. În acest mod se vor cunoaşte problemele reale, iar alegătorii pot fi

eficient sprijiniţi în cererile lor.

f) De a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asegura cazarea şi gratuitatea

călătoriei pe tren, avion, vapor, autobuz.

g) De a li se acorda concedii pentru motive de boală sau interese personale, în condiţiile

Regulamentului Camerei.

Incompatibilităţi şi imunităţi

Unele sisteme constituţionale stabilesc incompatibilităţi între mandatul de

deputat sau senator şi alte funcţii, de regulă , publice. Aceste incompatibilităţi au multe

explicaţii, precum: imposibilitatea exercitării concomitente a unor funcţii; parlamentarul

trebuie să se concentreze numai asupra activităţii parlamentare; evită corupţia, prin

acordarea de posturi avantajoase de către executiv, în vederea influenţării parlamentului

etc. Potrivit Constituţiei, calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu

exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al

Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.

Desigur, nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.

Cât priveşte imunitatea parlamentarului, ea urmăreşte punerea acestuia la

adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii. Există două categorii

de imunităţi parlamentare: primele sunt caracterizate prin inexistenţa răspunderii,

punând parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea

mandatului său (discursuri, opinii, vot).

Imunităţile din a doua categorie, denumite şi inviolabilităţi, cuprind reguli

speciale privind reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală, în cazul în care

deputaţii sau senatorii sunt învinuiţi de crime sau delicte.

Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotriva unor abuzuri, unor urmăriri

judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate de către executiv sau adversari. În acest sens

vom explica regulile cuprinse în Constituţia României.

Aceste reguli asigură imunitatea parlamentară, în sensul protecţiei deputaţilor şi

senatorilor împotriva urmăririlor judiciare abuzive şi a garantării libertăţii de gândire şi

acţiune a acestora. De aceea, niciun deputat sau senator nu poate fi tras la răspundere

juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

De asemenea, niciun deputat sau senator nu poate fi reţinut, arestat,

percheziţionat sau trimis în judecată penală ori contravenţională, fără încuviinţarea

Camerei Deputaţilor sau Senatului, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine

Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit Regulamentelor Camerelor, cererea de reţinere, arestare, percheziţie sau

privind posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contravenţională se adresează

preşedintelui Camerei de către ministrul justiţiei. Preşedintele Camerei o aduce la

cunoştinţa deputaţilor sau senatorilor în şedinţă publică, după care o trimite de îndată

Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi (Camera Deputaţilor) sau Comisiei Juridice,

de numiri, disciplină, imunităţi şi validări (Senat) spre examinare.

Comisia va stabili dacă sunt motive temeinice pentru aprobarea cererii.

Hotărârea comisiei se adoptă prin votul secret a cel puţin jumătate plus unu din membrii

săi. Comisia poate solicita ministrului justiţiei documentele necesare, acesta având

obligaţia de a le pune la dispoziţie. În caz de refuz, comisia se adresează Camerei.

Comisia întocmeşte un raport, la Camera Deputaţilor, în cel mult 30 de zile.

Cererea de ridicare a imunităţii, împreună cu raportul, se va înainta grupului

parlamentar din care deputatul face parte, iar acesta îşi va exprima punctul de vedere în

termen de 30 de zile de la sesizare. Camera Deputaţilor hotărăşte asupra cererii în cel

mult 3 luni de la sesizare.

La Senat, procedura este asemănătoare, dar Comisia nu are un termen de

soluţionare. Doar Biroul Permanent al Senatului este obligat să supună spre dezbatere şi

aprobare plenului raportul comisiei, în termen de 15 zile de la data depunerii lui. Asupra

cererii, Camera hotărăşte, prin vot secret, cu majoritatea membrilor săi.

În caz de infracţiune fragrantă, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi supus

percheziţiei fără încuviinţarea prealabilă a Camerei. Dar, în această situaţie, ministrul

justiţiei are obligaţia de a informa, neîntârziat, pe preşedintele Camerei asupra reţinerii

sau percheziţiei.

În cazul în care constată că nu există temei pentru reţinere, Camera Deputaţilor

sau, după caz, Senatul dispune imediat revocarea acestei măsuri. În fine, trebuie

adăugată regula potrivit căreia cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se

înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.

Imunitatea parlamentară este o garanţie juridică a exercitării nestânjenite de către

deputaţi şi senatori a activităţii lor. Ea nu trebuie interpretată ca o înlăturare a

răspunderii deputatului sau senatorului pentru încălcarea legilor, ci ca o protecţie

împotriva eventual el or abuzuri sau presiuni. Camera parlamentară, printr-o obiectivă şi

matură dezbatere şi chibzuinţă, are dreptul să aprecieze dacă faptele imputate

deputatului sau senatorului se întind pe întreaga durată a mandatului.

În alte sisteme constituţionale sunt, desigur, şi reguli specifice. Astfel, în unele

ţări, imunitatea parlamentară priveşte numai cauzele penale, în altele (de inspiraţie

britanică) priveşte numai cauzele civile.

Răspundere şi sancţiuni

Deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi, dar şi o serie de obligaţii. De asemenea, ei

au obligaţia de a respecta normele regulamentare. În cazul încălcării acestor norme ei

pot fi sancţionaţi. Sancţiunile ce li se pot aplica sunt:

a) avertismentul;

b) chemarea la ordine;

c) retragerea cuvântului;

d) eliminarea din sala de ş edinţe;

e) interzicerea de a participa la lucrările adunării pe timp de maximum 15 zile;

f) excluderea temporară.

Regulamentul Senatului prevede doar primele patru sancţiuni, iar la sancţiunea

de la litera e), durata este de 30 de zile. Sancţiunile pot fi aplicate de către preşedintele

Camerei sau de către Cameră în condiţiile prevăzute de regulament şi, desigur, în raport

cu gravitatea abaterii.

Actele parlamentului. Consideraţii generale. Clasificare

Dacă parlamentul, în chiar raţiunea sa de a fi, adoptă legi, în practica acestuia s-

au impus şi alte acte, sub denumiri specifice, precum regulamente, hotărâri, declaraţii,

moţiuni, mesaje, apeluri. Trebuie precizat că unele acte sunt adoptate numai de o

Cameră parlamentară. Pentru simplificare folosim termenul parlament, din context

rezultând autoritatea emitentă.

Între actele parlamentului există deosebiri nu numai de denumire; unele dintre

ele rezultă din practica parlamentului. Discuţii ştiinţifice s-au purtat şi pot să se poarte

atunci când prin constituţii se nominalizează numai legile şi hotărârile, lucru de altfel

frecvent.

Prin asemenea acte, parlamentul stabileşte anumite principii în politica externă,

ia atitudine în anumite probleme internaţionale, aduce la cunoştinţă altor parlamente

poziţia în diverse probleme internaţionale.

Gruparea declaraţiei, mesajului şi apelului în categoria actelor exclusiv politice

prezintă avantaje de ordin ştiinţific. Sunt evidenţiate astfel aspecte specifice ale

activităţii parlamentare în domeniul politicii externe şi se realizează o diferenţiere a

acestor manifestări de voinţă de actele juridice. Actele juridice sunt şi ele exprimări

politice, dar mesajul, declaraţia şi apelul au, cu precădere şi în totalitate, numai un

caracter politic.

O a doua problemă prealabilă priveşte precizarea naturii juridice a

regulamentului Camerei parlamentare sau a Parlamentului în întregul său.

Pentru analizarea acestei probleme urmează să observăm că parlamentul sau,

desigur, fiecare cameră adoptă regulamentul său de funcţionare, în virtutea autonomiei

sale parlamentare. Încadrarea regulamentului într-una din categoriile de acte juridice ale

parlamentului a format şi formează încă obiectul unei interesante dispute ştiinţifice.

O altă problemă priveşte clasificarea generală a actelor parla¬mentului. Pentru

aceasta vom observa că prin constituţii sunt nomi-nalizate următoarele acte juridice:

legile, regulamentele Camerelor, hotărâririle şi moţiunile. În funcţie de faptul dacă

conţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în două categorii, şi anume: acte cu

caracter normativ şi acte cu caracter individual (nenormativ).

În prima categorie intră legile şi regulamentele Camerelor, fără excepţie, precum

şi unele hotărâri. În cea de-a doua categorie sunt cuprinse numai hotărâri, şi anume

acelea care cuprind manifestări de voinţă în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii în

sarcina unor subiecte de drept dinainte determinate, precum şi moţiunile.

Legea ca act juridic al parlamentului

Putem considera că legea, în accepţiunea sa restrânsă, este actul juridic al

Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri

prestabilite şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai

importante. Un asemenea mod de definire a legii prezintă, credem noi, reale avantaje de

ordin ştiinţific. El surprinde atât aspectul formal, cât şi cel material.

Desprindem din această definiţie faptul că legea este actul juridic al

Parlamentului, identificându-se astfel organul emitent. De aici rezultă că legea este în

exclusivitate actul Parlamentului, definiţia punând în valoare dispoziţiile din multe

constituţii, potrivit cărora parlamentul este unicul organ legiuitor. Această prevedere

constituţională şi realitate statală este rezultatul faptului că parlamentul constituie, de

regulă, singurul organ de stat ales de către toţi cetăţenii ţării, direct prin vot universal,

egal şi secret.

Definiţia evocă faptul că niciun alt organ de stat nu poate adopta legi, că deci

numai parlamentul îmbracă în forma legii voinţa poporului, dându-i astfel, caracterul de

voinţă de stat. Legea însă se află într-un raport de conformitate cu constituţia, ea

trebuind să fie perfect armonizată cu litera şi spiritul acesteia.

Această precizare pune în lumină poziţia legii în raport cu constituţia,

delimitând-o şi, implicit, evocă ideea că restul izvoarelor dreptului trebuie să fie

conforme legii. Transformarea voinţei poporului în lege (deci în voinţă de stat) nu se

poate realiza oricum, ci numai pe calea unei proceduri anumite, procedură la rândul ei

prestabilită chiar prin constituţie şi lege.

Definiţia legii ca act juridic al parlamentului trebuie să realizeze nu numai

identificarea formei, ci şi a conţinutului, ceea ce conduce la identificarea domeniului

rezervat legii. Iată de ce spunem că legea reglementează cele mai generale şi mai

importante relaţii sociale.

Stabilirea sferei relaţiilor sociale ce formează domeniul rezervat reglementării

prin lege prezintă un real interes teoretic şi practic, mărturii în acest sens fiind atât

preocupările ştiinţifice, cât şi reglementările constituţionale.

Clasificarea legilor

Tradiţional, legile sunt clasificate în legi constituţionale şi legi obişnuite,

ordinare. Această clasificare exprimă corect ideea că şi Constituţia este o lege căreia îi

sunt caracteristice în general aceleaşi trăsături.

Faţă de prevederile exprese ale Constituţiei României, se impune clasificarea

legilor în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Această clasificare se

realizează pe criteriul conţinutului reglementărilor, dar şi pe cel al procedurii de

adoptare.

Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Sub aspectul

conţinutului, ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi care sunt

esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Sub aspect

procedural, ele se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor

fiecărei Camere, fiind definitive numai după aprobarea lor prin referendum, organizat în

cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.

Legile organice sub aspectul conţinutului sunt acelea care intervin în domeniile

rezervate prin Constituţie. Sub aspect proce¬dural, ele se adoptă cu votul majorităţii

membrilor fiecărei Camere.

Legile ordinare reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar

procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

În lumina acestor realităţi constituţionale se impune completarea clasificării

legilor, sau mai exact o îmbunătăţire a celei existente. Putem observa astfel că există

patru mari categorii de legi, şi anume:

a) legi constituţionale;

b) legi referendum (aprobate prin referendum)

c) legi organice;

d) legi obişnuite, ordinare.

Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii

Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii a fost făcută îndeosebi prin

raportarea la categoriile juridico-statale. Sintetizând punctele de vedere exprimate în

literatura juridică, putem observa că supremaţia legii s-a fundamentat ştiinţific în mod

diferit. De aceea, unele consideraţii se impun.

a) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele puterii. Se

poate observa că deseori supremaţia legii se fundamentează prin caracterele generale ale

puterii şi îndeosebi prin deplinătatea şi suveranitatea puterii.

b) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în sistemul statal a

autorităţii emitente. De cele mai multe ori se consideră că poziţia parlamentului în

sistemul statal justifică şi supremaţia legii. Se consideră astfel că ierarhia organelor

statale duce în mod obligatoriu şi la o ierarhie a actelor lor juridice. Astfel stând

lucrurile, din moment ce parlamentul ocupă poziţia cea mai înaltă în sistemul statal,

înseamnă că şi legea ocupă poziţia cea maI înaltă în sistemul normativ (sistemul de

drept al unei ţări). Desigur, şi un asemenea mod de fundamentare a supremaţiei legii

este exact, dar incomplet.

c) Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia Constituţiei.

O asemenea fundamentare este desigur exactă, dar nu este în general şi motivată,

plecându-se de la ideea că supremaţia Constituţiei este un lucru îndeobşte admis şi

cunoscut.

Supremaţia legii se explică deci prin (sau şi prin) funcţiile sale în exprimarea şi

realizarea voinţei poporului ca voinţă general obligatorie (de stat). Aşa cum am precizat

şi la supremaţia Constituţiei, trebuie să observăm şi aici că în fundamentarea ştiinţifică a

supremaţiei legii nu trebuie să privim izolaţi aceşti factori.

Consecinţele juridice ale supremaţiei legii

Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe juridice,

privind fie legea ca atare (situaţii în care aceste consecinţe sunt şi garanţii ale

supremaţiei legii), fie normele juridice existente în sistemul constituţional. În cadrul

acestor consecinţe vom explica: cele privind elaborarea legii; cele privind modificarea,

suspendarea şi abrogarea legii; cele privind conformitatea cu legea a celorlalte acte

emise de organele statului.

Elaborarea legii

Din moment ce legea exprimă voinţa poporului şi este edictată de către

parlament, este firesc ca elaborarea să se facă potrivit unei proceduri deosebite,

procedură la rândul său prestabilită prin constituţie şi lege. Acest lucru - s-a văzut -

rezultă din chiar definiţia legii. În procedura de elaborare a legii, intervin, cu titluri

diferite, organisme politice, sociale şi statale, precum şi cetăţenii. Determinantă este

însă, sub aspect strict juridic, participarea parlamentului, care constituie de fapt

autoritatea legiuitoare. În explicarea procedurii de elaborare a legii, unele consideraţii se

impun.

a) procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu chiar clasificarea

legilor.

b) determinarea etapelor şi succesiunea lor în procedura de elaborare a legilor

interesează, de asemenea, mai ales că în literatura juridică sunt exprimate puncte de

vedere diferite.

Astfel văzute lucrurile, credem că procedura de elaborare a legilor cuprinde

următoarele etape:

1. Iniţiativa legislativă;

2. Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare;

3. Includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor Camerelor;

4. Dezbaterea proiectului de lege în plenul fiecărei Camere;

5. Votarea proiectului de lege în fiecare Cameră;

6. Medierea;

7. Semnarea legii de către preşedinţii Camerelor;

8. Promulgarea şi publicarea legii;

9. Aprobarea legii prin referendum.

Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă

Initiativa legislativă cuprinde în conţinut posibilitatea de a propune proiecte de

legi sau propuneri de legi corelate cu obligaţia parlamentului de a examina, dezbate şi a

se pronunţa asupra acestora. Iniţiativa legislativă nu trebuie confundată cu posibilitatea

generală a oricărui subiect de drept de a face propuneri parlamentului.

Dreptul la iniţiativă legislativă este acordat numai anumitor organisme statale

sau politice, şi anume acelora care, prin poziţia şi competenţa lor, au în cea mai mare

măsură posibilitatea cunoaşterii realităţilor economice, sociale, culturale. Sfera

subiectelor iniţiativei legislative are un mare rol în caracterizarea unui sistem

constituţional ca democratic sau nedemocratic.

Vom observa că, în general, au iniţiativă legislativă: Camerele parlamentelor

(diferite fracţiuni din parlamente, comisiile parlamentare, deputaţii, senatorii), organele

de stat cu activitate permanentă (inclusiv şefii de stat), guvernul, organul suprem

judecătoresc, organizaţiile politice sau cetăţeneşti, cetăţenii. În acordarea dreptului de

iniţiativă legislativă trebuie asigurate atât cerinţele de tehnicitate, cât şi cele

democratice.

În România, potrivit Constituţiei, au dreptul de iniţiativă Guvernul, deputaţii,

senatorii şi cetăţenii.

Iniţiativa legislativă a cetăţenilor, iniţiativa populară cum i se spune frecvent,

este clar delimitată şi definită în Constituţie. Astfel, ea trebuie să provină de la cel puţin

250.000 de cetăţeni cu drept de vot. Apoi, cetăţenii care îşi manifestă dreptul de

iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în

fiecare din aceste judeţe sau în Municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin

10.000 de semnături în spijinul acestei iniţiative. În fine, Constituţia nu permite ca

probleme fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea să formeze obiectul

iniţiativei cetăţeneşti.

Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea de proiecte de

legi, în timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii prezintă propuneri legislative.

Exercitarea iniţiativei legislative este o activitate complexă, deoarece un proiect

de lege, pentru a putea fi depus, aceasta însemnând sesizarea parlamentului, trebuie să

îndeplinească o serie de condiţii de conţinut şi de formă. Un proiect de lege trebuie să

răspundă unei multitudini de cerinţe şi comenzi economice, sociale, politice şi,

bineînţeles, juridice. Elaborarea unui proiect de lege este o muncă migăloasă şi de mare

răspundere. De altfel, în literatura juridică s-a subliniat că mecanismul activităţii

legislative trebuie configurat într-un mod care să poată asigura receptarea şi justa

traducere în norme de către legiuitori a impulsurilor, semnalelor emanând din sfera

existenţei sociale a unei perioade istorice, a unei formaţii social-economice şi politice

determinate.

Pentru ca proiectul de lege sau propunerea legislativă să ajungă pe agenda de

lucru a parlamentului (pentru a se putea realiza deci iniţiativa legislativă), ele trebuie

verificate atât sub aspectul conţinutului reglementărilor, cât şi al tehnicii juridice şi,

desigur, al armonizării cu întregul sistem de drept.

De aceea, legea prevede obligaţia unor organisme statale de a examina, dezbate,

aviza proiectele de legi, înaintea sesizării parlamentului, deci în faza de conturare a

iniţiativei legislative. Această activitate complexă de examinare şi avizare dă certitudine

că proiectul de lege reprezintă un text bine alcătuit şi util. Faţă de accepţiunea pe care

am dat-o iniţiativei legislative, urmează să considerăm că avizele acestor organisme

interesează organul legiuitor.

Altfel spus, proiectul de lege sau propunerea legislativă nu pot fi depuse

preşedintelui Camerei parlamentului decât dacă ele cuprind aceste avize şi, bineînţeles,

expunerea de motive. Numai astfel dreptul de iniţiativă legislativă se poate considera

legal exercitat.

Solicitarea avizelor este o obligaţie legală, dar iniţiatorul nu are obligaţia de a se

conforma observaţiilor şi propunerilor din avize, cu unele excepţii, dar şi acestea

prevăzute de lege. Aceasta, pentru faptul că iniţiativa legislativă este un raport între

iniţiator şi legislator.

Examinarea şi avizele menţionate până aici sunt incluse în iniţiativa legislativă.

Iniţiatorul depune proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoţite de o

expunere de motive, preşedintelui Camerei parlamentului. Constituţia României conţine

reguli şi cu privire la depunerea proiectului de lege sau a propunerii legislative.

Astfel, Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de

lege către una din Camere. Propunerile legislative se supun întâi adoptării în Camera în

care au fost prezentate. Guvernul îşi poate retrage proiectul de lege sau propunerea

oricând, până la începerea votării în întregime a acestuia.

Din momentul depunerii proiectului sau propunerii, Camera Parlamentului se

consideră sesizată şi supusă obligaţiei constituţionale de a examina şi a se pronunţa

asupra proiectului de lege.

Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare

Examinarea şi avizarea proiectelor de legi de către comisiile parlamentare este o

activitate complexă, de mare utilitate, aceasta permiţând o verificare la acest nivel statal

a conţinutului şi formei proiectelor de legi.

Constituţia şi regulamentele nu nuanţează rolul comisiilor permanente în funcţie

de proiectele de legi, pentru că asemenea nuanţări nu sunt utile.

Comisiile parlamentare, examinând un proiect de lege, pot propune adoptarea sa,

eventual cu amendamente, sau respingerea proiectului. Ele nu pot însă propune un alt

text decât cel prezentat de către iniţiatori.

Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a şedinţei

Camerei parlamentare

Iniţiativa legislativă implică obligaţia corelativă a Camerei sesizate de a examina

şi a se pronunţa asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative. De aceea,

includerea lor pe ordinea de zi a şedinţelor Camerei capătă o semnificaţie deosebită. La

întocmirea proiectului ordinii de zi, Biroul Camerei sau, după caz, Comitetul ordinii de

zi trebuie să aibă în vedere proiectele de legi şi propunerile legislative înregistrate. Orice

proiect de lege depus trebuie deci supus atenţiei Camerei.

Numai Camera parlamentului hotărăşte cu privire la includerea lui pe ordinea de

zi. În cazul în care ordinea de zi este aglomerată cu prea multe proiecte de legi, ea

trebuie să se pronunţe asupra ordinii în care proiectele de legi vor fi examinate în

sesiunile sale.

Dezbaterea proiectului de lege în plenul Camerelor parlamentului

Prin Constituţie s-a stabilit regula că proiectul sau propunerea legislativă se

discută şi deci se adoptă, mai întâi, în Camera în care au fost prezentate. După votare,

proiectul sau propunerea se trimit celeilalte Camere a Parlamentului.

Fiecărui deputat sau senator i se înmânează, în timp util, câte un exemplar tipărit

din proiectul de lege şi din expunerea de motive făcută de către iniţiatorul proiectului de

lege. Este ascultat apoi raportul comisiei parlamentare competente. Proiectul este supus

în continuare discuţiei generale şi apoi discuţiei pe articole.

Înainte sau cu ocazia dezbaterilor în pl en, deputaţii pot propune amendamente,

iar dacă se discută textele convenţiilor internaţionale (pentru ratificarea lor), pot

propune rezerve sau declaraţii. Cu privire la amendamente, există regula de a se cere

întotdeauna avizul comisiei parlamentare (sau în orice caz al raportorului acesteia atunci

când parlamentul le dezbate fără a-i cere avizul comisiei), precum şi de a se asculta

iniţiatorul proiectului de lege. Cel care a propus amendamentul poate să-l retragă până

când este supus votului.

Dacă se aduc mai multe amendamente la acelaşi articol de lege, acestea sunt

supuse votului în ordinea propunerii lor, iar dacă adoptarea unui amendament implică,

în mod necesar, respingerea altuia, acesta din urmă nu mai este supus la vot.

Votarea proiectului de lege

Votarea intervine în fiecare Cameră după discuţia pe articole a proiectului.

Pentru că, în sistemul bicameral, proiectul de lege (propunerea) trebuie votat de către

ambele Camere, el se trimite după ce a fost votat de către una din Camere, celeilalte

Camere. Dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă,

ele se trimit, pentru o nouă dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O nouă respingere este

definitivă.

Medierea şi concilierea

Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele

Camere. În mod firesc, autonomia Camerelor conduce la situaţii în care o Cameră poate

vota un proiect de lege cu modificări faţă de prima Cameră.

Cum o lege trebuie votată, în acelaşi conţinut şi aceeaşi formă, de către ambele

Camere, realizarea acordului se face prin medieri şi concilieri. Potrivit regulamentelor

Camerelor din 1990, în situaţiile de dezacord cu privire la dispoziţiile dintr-o lege,

Camerele alegeau o comisie de mediere, pe criterii paritare. Această comisie media

neînţelegerile, propunând soluţii şi deci un text acceptabil.

Dacă soluţia propusă de comisie era acceptată de către ambele Camere, litigiul

era depăşit. Dacă însă nu se accepta această soluţie, birourile permanente ale celor două

Camere iniţiau procedura de conciliere. Concilierea o făceau cele două birouri

permanente, în şedinţă comună, prin redactarea unui text convenabil, votat de cel puţin

jumătate plus unu din numărul membrilor celor două birouri. Textul propus era

examinat separat de către fiecare adunare şi legea era considerată adoptată dacă membrii

fiecărei adunări o votau cu jumătate plus unu din membrii săi. Dacă una din toate aceste

proceduri eşua, proiectul de lege se considera respins. În unele sisteme constituţionale,

pentru a se evita situaţiile de blocaj legislativ sau de respingere a legii, deoarece nu s-au

putut concilia poziţiile, ultimul cuvânt îl are prima Cameră.

Constituţia României (1991) menţine numai medierea, dar într-o formulă

eficientă şi practică. Astfel, potrivit art.76 din Constituţie, dacă una din Camere adoptă

un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de

cealaltă Cameră, preşedinţii Camerelor vor iniţia, prin intermediul unei comisii paritare,

procedura de mediere. În cazul în care comisia nu ajunge la un acord sau dacă una din

Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se supun

dezbaterii, în şedinţă comună, Camerei Deputaţilor şi Senatului, care vor aproba textul

definitiv.

Semnarea legilor de către preşedintele Camerei

Odată votată, legea trebuie semnată de către preşedintele Camerei sau, în cazul

în care şedinţa a fost condusă de către un vicepreşedinte, de către acesta din urmă. Prin

această semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a legilor.

Promulgarea legilor de către şeful de stat. Publicarea legilor

După votarea sa, legea este înaintată şefului de stat pentru promulgare. În

legătură cu această fază, trebuie făcute mai multe precizări. Sistemul promulgării legii

cunoaşte anumite trăsături. Promulgarea este actul prin care şeful de stat autentifică

textul legii, altfel spus constată şi atestă regularitatea adoptării sale. Promulgarea nu este

o măsură discreţionară, şeful statului fiind obligat să promulge legea dacă ea a fost

adoptată regulamentar.

În Franţa, Preşedintele Republicii are la dispoziţie 15 zile pentru promulgare,

începând din momentul în care legea adoptată a fost transmisă executivului. Totuşi, sunt

două situaţii când promulgarea poate fi întârziată, şi anume: dacă preşedintele cere o

nouă deliberare; dacă legea este atacată în faţa Consiliului Constituţional pe motiv de

neconstituţionalitate. Promulgarea diferă de sancţionare, prin care, în anumite regimuri

monarhice, regele se poate opune aplicării legii.

În sistemul nostru constituţional, promulgarea unei legi este de competenţa

Preşedintelui României, care trebuie să o facă în cel mult 20 de zile de la primire. Cum

este şi firesc, şeful de stat trebuie să aibă posibilitatea de a examina legea şi de a-şi

exercita rolul său de garant al respectării Constituţiei şi al bunei funcţionări a

autorităţilor publice.

De aceea, Constituţia permite Preşedintelui României ca înainte de promulgare

să ceară, o singură dată, reexaminarea legii ori, dacă s-a cerut verificarea

constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii

adoptate după examinare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-

a confirmat constituţionalitatea.

Publicarea legilor prezintă o mare importanţă, deoarece reprezintă operaţiunea

de care este legată intrarea lor în vigoare. De principiu, legile intră în vigoare la data

publicării lor oficiale. Dar legea poate să prevadă o dată la care intră în vigoare, dată ce

poate fi anterioară sau posterioară datei publicării.

Unele legi intră în vigoare chiar din momentul adoptării lor, dacă prevăd expres

acest lucru. Trebuie făcută observaţia că legile pot intra în vigoare o dată cu adoptarea

lor, dacă aceasta este o posibilitate constituţională, dar numai pentru organul emitent şi

pentru subiectele de drept care în mod oficial au luat cunoştinţă de prevederile legii.

Legea se publică în „Monitorul Oficial al României" şi intră în vigoare la data

publicării sau la data prevăzută în textul ei. Datorită faptului că legea dispune numai

pentru viitor, această dată poate fi numai după data publicării.

Aprobarea legii prin referendum

În activitatea de legiferare, în unele sisteme constituţionale a fost instituţionalizat

referendumul.

În aceste situaţii, poporul, prin referendum, nu realizează doar o dezbatere

publică, ci decide, hotărăşte, în virtutea puterii sale suverane. În situaţiile în care

referendumul este prevăzut de constituţie, legea devine valabilă, şi deci obligatorie,

numai dacă poporul s-a pronunţat pentru această lege.

Referendumul este deci o condiţie de valabilitate a legii, ultima etapă în

elaborarea legilor prin referendum. În cazul când, cu prilejul referendumului, pentru

lege votează mai puţini decât majoritatea celor prezenţi la vot, legea nu este considerată

aprobată şi deci nu poate intra în vigoare.

Referendumul este prevăzut de Constituţia României, prin art. 147, în cadrul

proiectelor sau propunerilor de legi de revizuire a Constituţiei; el trebuie organizat în cel

mult 30 de zile de la data adoptării de către cele două Camere a proiectului sau

propunerii de revizuire.

Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii

Am văzut că procedura de elaborare a legii valorifică realitatea în sensul căreia

legea exprimă voinţa poporului suveran, valorifică poziţia supremă a legii în sistemul de

drept.

În mod firesc, şi procedurile de modificare, suspendare şi abrogare a legii trebuie

să pună în valoare supremaţia acesteia. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii se

realizează tot printr-o lege, adoptată la rândul său cu votul majorităţii deputaţilor şi

senatorilor. În aceasta îşi găseşte aplicaţie marele principiu al simetriei în drept.

Deosebirile dintre constituţie şi legi

Legile se clasifică în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare,

obişnuite. În cadrul legilor constituţionale sunt incluse constituţia şi legile de modificare

a acesteia. Deşi acestea sunt adoptate uneori de către parlament şi reglementează cele

mai generale şi mai importante relaţii sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii

şi exercitării statale a puterii, între Constituţie şi legi există deosebiri de conţinut, de

formă şi de putere juridică. Sub aspectul conţinutului, constituţia se deosebeşte de legi

din două puncte de vedere.

Înprimul rând, şi ea reglementează relaţiile sociale care apar în procesul instaurării,

menţinerii şi exercitării statale a puterii, dar reglementează acele raporturi care sunt

esenţiale pentru popor. În al doilea rând, Constituţia reglementează relaţiile sociale din

toate domeniile de activitate, în timp ce legile reglementează relaţiile sociale din

anumite domenii.

Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele statului

Supremaţia legii, însemnând superioritatea juridică a legii în sistemul de drept,

fundamentează conformitatea tuturor actelor juridice cu legea. Ea fundamentează chiar

principiul legalităţii, ştiut fiind faptul că într-o accepţiune restrânsă, dar corectă şi des

utilizată, legalitatea înseamnă respectarea legii ca act juridic al parlamentului.

Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice, fiind o consecinţă a

supremaţiei legii, se aplică oricărui act ce emană de la alte organe de stat decât

parlamentul. Cât priveşte actele administrative, acestea fiind acte de executare a legii,

condiţia de conformitate este indiscutabilă.

Regulamentele parlamentare

Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului

îşi adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, aşa cum prevede

Constituţia. De asemenea, potrivit Constituţiei, Camera Deputaţilor şi Senatul, cu votul

majorităţii membrilor lor, adoptă un regulament al şedinţelor comune.

Regulamentul este un act normativ, supus obligaţiei de publicare în „Monitorul

Oficial", dar sub semnătura preşedintelui Camerei sau a ambilor preşedinţi în cazul celui

al şedinţelor comune. În fine, regulamentul poate face obiectul controlului de

constituţionalitate.

Privitor la regulamentele Camerelor Parlamentului României, am arătat deja că

ele sunt supuse în integralitate controlului de constituţionalitate, la sesizarea

preşedinţilor celor două Camere. Curtea Constituţională, prin două decizii distincte, s-a

pronunţat cu privire la această problemă.

Soluţiile date prin aceste decizii s-au fundamentat ştiinţific pe câteva consideraţii

teoretice făcute de Curtea Constitu¬ţională. Reţinerea acestor consideraţii aici este de

reală utilitate pentru înţelegerea naturii juridice a regulamentelor parlamentare şi pentru

dimensionarea ştiinţifică a autonomiei regulamentare a Parlamentului.

În fine, Curtea Constituţională, prin deciziile menţionate, a precizat că

regulamentele parlamentare, fiind acte juridice inferioare Constituţiei şi legilor, nu pot

cuprinde reguli de fond, ce sunt de domeniul acestora, dar pot cuprinde reguli de

procedură pentru realizarea acestor reglementări. Aceste reguli trebuie să permită doar

valorificarea dispoziţiilor constituţionale şi legale, neputându-le afecta cât priveşte

domeniul de reglementare şi conţinutul.

Hotărârea, ca act juridic al Parlamentului

Cel de-al doilea act juridic al Parlamentului sau Camerelor sale este hotărârea.

Aşa cum am arătat deja, hotărârile pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter

nenormativ. Problema care se pune este aceea de a stabili criteriile de delimitare între

legi şi hotărâri, criterii care să ne poată conduce la identificarea hotărârilor în ansamblul

actelor juridice ale parlamentului. Aceste criterii sunt conţinutul şi procedura de

adoptare. Pe criteriul conţinutului, vom observa că hotărârile se deosebesc de legi din

două puncte de vedere.

În primul rând, în timp ce toate legile au caracter normativ, hotărârile pot fi atât

cu caracter normativ, cât şi cu caracter nenormativ. În al doilea rând, normele cuprinse

în hotărârile cu caracter normativ au o forţă juridică inferioară legilor.

De asemenea, în sistemul parlamentar bicameral, precum şi în cel din România,

hotărârile pot fi emise şi de către o singură Cameră, lucru nepermis pentru legi.

Moţiunile

Termenul moţiune este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale

parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată. Când

sunt acte juridice, moţiunile privesc în cele mai multe cazuri poziţia faţă de guvern, în

cadrul raporturilor parlament-guvern şi al dreptului parlamentului de a controla

activitatea guvernului. Constituţia României prevede şi ea moţiunea de cenzură.

Moţiunea de cenzură se dezbate în şedinţa comună a celor două Camere.

Două aspecte mai importante trebuie reţinute. Mai întâi, că moţiunea de cenzură

priveşte raporturile dintre Parlament şi Guvern, adoptarea sau respingerea sa

semnificând retragerea sau menţinerea încrederii în Guvern. Apoi, că moţiunea de

cenzură poate interveni din iniţiativa parlamentarilor, dar poate fi „provocată" şi de

către procedura angajării răspunderii de către Guvern.

Privitor la moţiuni, sunt câteva reguli importante ce rezultă din Regulamentul

şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Astfel, moţiunile se depun

preşedinţilor Camerelor. După primire, preşedintele Camerei Deputaţilor comunică

moţiunea, de îndată (în ziua în care a fost depusă) Guvernului.

În cel mult 5 zile de la depunere, moţiunea de cenzură se prezintă în şedinţă

comună a celor două Camere, dezbaterea sa având loc, după 3 zile de la data când a fost

prezentată, în şedinţă comună. Data şi locul şedinţei comune, împreună cu invitaţia de

participare, se comunică Guvernului de către preşedintele Camerei Deputaţilor, cu 24 de

ore înainte ca aceasta să aibă loc. Tot moţiune se numeşte şi actul prin care Camera

Deputaţilor sau Senatul îşi exprimă atitudinea cu privire la problema ce a făcut obiectul

unei interpelări.

Evident, această moţiune nu se confundă cu moţiunea de cenzură nici în ce

priveşte conţinutul, nici în ce priveşte efectele juridice şi nici în ce priveşte procedura.

Aşa cum rezultă clar din Constituţie, care o reglementează, această moţiune este

rezultatul voinţei unei singure Camere (Camera Deputaţilor sau Senatul), în timp ce

moţiunea de cenzură exprimă voinţa Parlamentului în întregul său.

Actele structurilor parlamentare

În mod firesc, şi structurile interne ale Camerelor emit acte juridice în realizarea

atribuţiilor ce le revin. Astfel, preşedinţii Camerelor emit decizii pentru convocarea în

sesiune a Camerelor sau pentru asigurarea conducerii Camerei pe perioada lipsei

preşedintelui acesteia.

Cât priveşte comisiile permanente, aşa cum am mai arătat, ele emit avize sau

rapoarte.

CAPITOLUL V

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

Instituţia şefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorităţi politice,

ea apărând o dată cu statul, cunoscând o evoluţie continuă, atât în ceea ce priveşte

forma, structura, cât şi prerogativele şi atribuţiile. Orice colectivitate, indiferent de

mărimea ei, de nivelul său de organizare şi dezvoltare, a avut în fruntea sa un şef, fie

ales, fie impus. Astăzi, această instituţie, sub diferite forme, structuri, atribute şi

prerogative, este prezentă în societate.

Evoluţia instituţiei şefului de stat în România

Instituţia şefului de stat în ţara noastră o vom aborda prin prisma dispoziţiilor

constituţionale, începând cu prima noastră Constituţie. Astfel, potrivit Statutului lui

Cuza, puterile publice erau încredinţate domnului, unei Adunări ponderatrice şi unei

Adunări elective.

Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82),

domnul având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă exercitându-se

colectiv de către domn şi reprezentanţa naţională (art.32). La 8 iunie 1884, în urma

proclamării regatului în anul 1881, textele constituţionale sunt puse de acord cu această

realitate. Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art.77), arătând că puterea

legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională (art.34), că

puterea executivă este încredinţată regelui (art.39).

Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938 (art.34), care-l

declară capul statului (art.30) şi, desigur, cuprinde dispoziţii similare cu cele din art. 34

şi 39 ale Constituţiei din 1923.

În perioada 1940-1944, prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar

regele rămâne ca şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923,

repusă în vigoare prin Decretul nr.1626 din 1944.

Prin Legea nr.363/1947, atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului

Republicii, ca şef colegial al statului s-a realizat în privinţa naturii juridice, sub influenţa

trăsăturilor Constituţiei din 1923. Acesta a fost organizat ca un organ al administraţiei

de stat, ca organ suprem executiv, dacă folosim exprimarea Decretului nr.3/1948.

Constituţia din anul 1948 încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii

Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat,

menţinut şi de Constituţia din 1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul

de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial, este menţinut şi de Constituţia din anul 1965.

În anul 1974, Constituţia a fost modificată, creându-se funcţia de preşedinte de

republică, îndeplinită de o singură persoană.

După Revoluţia din Decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr.2 din 27 decembrie

1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării

Naţionale, se creează funcţia de Preşedinte al Consiliului. Decretul-Lege încredinţează

exercitarea atribuţiilor de şef de stat Preşedintelui Consiliului.

Decretul-Lege nr.92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui

României încredinţează funcţia de şef de stat Preşedintelui României, ales prin vot

universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin

Constituţia actuală a României.

Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei

naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează la

respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop,

Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi

societate.

În art. 80, al.2 al Constituţiei României se arată că Preşedintele României

exercită funcţia de mediere între puterile statului. Astfel, s-ar putea spune că

Preşedintele nu face parte din nici una dintre cele trei puteri (puterea legislativă, puterea

executivă şi puterea judecătorească), deoarece, dacă ar face parte dintr-una din ele, n-ar

mai putea să fie mediator între puterea publică din care face parte şi o altă putere.

O altă problemă priveşte raporturile dintre Preşedintele României şi primul-

ministru al Guvernului.

Potrivit art. 99, pct. 2 din Constituţia României, unele decrete ale Preşedintelui,

şi dintre cele mai importante, trebuie să fie contrasemnate de către primul-ministru. Ce

se întâmplă în cazul în care primul-ministru refuză să contrasemneze decretul în cauză?

Constituţia nu dă niciun răspuns la această problemă, dar, interpretând dispoziţiile

constituţionale, se ajunge la concluzia că decretul respectiv nu se va putea pune în

aplicare, deoarece îi lipseşte un element de validitate, şi anume contrasemnătura

primului-ministru.

Conform art. 92, pct.1 din Constituţia României, Preşedintele României este

comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem

de Apărare a Ţării.

În această calitate, Preşedintele României poate declara mobilizarea parţială sau

generală a forţelor armate şi lua măsuri în caz de agresiune armată împotriva României,

pentru respingerea agresiunii.

Atribuţiile Preşedintelui României

După criteriul conţinutului, putem identifica următoarele atribuţii: atribuţii

privind legiferarea, atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice,

atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor

autorităţi publice, atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice, atribuţii

în domeniul politicii externe, atribuţii în raport cu Parlamentul.

a) Atribuţii privind legiferarea

Am arătat deja că la exercitarea funcţiei legislative de către parlament concură şi

alte autorităţi şi, mai ales, executivul. De aceea, şeful de stat are importante atribuţii în

acest domeniu. Astfel, Preşedintele României promulgă legile (art.77), având dreptul de

a cere, o singură dată, reexaminarea legii; semnează legile în vederea publicării lor în

„Monitorul Oficial"; poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu

neconstituţionalitatea legilor.

b) Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice

Din caracterizarea instituţiei şefului de stat, aşa cum stabilesc dispoziţiile art.80 (2)

din Constituţie, rezultă că Preşedintele României exercită funcţia de mediere între

puterile statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în

raporturi constituţionale, clar definite, cu autorităţile publice, multe din atribuţiile sale

privind organizarea şi funcţionarea acestora. Aceste atribuţii sunt: prezentarea de mesaje

Parlamentului, cu privire la Principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88);

consultarea Guvernului cu privire la problemele urgente şi de importanţă deosebită (art.

86); participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în condiţiile (art.

87); organizarea referendumului în probleme de interes naţional, după aprobarea

prealabilă a Parlamentului (art. 90).

c) Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, Numirea sau revocarea

unor autorităţi publice

Atribuţiile ce revin Preşedintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea

Parlamentului în condiţiile art. 89; desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-

ministru, numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament,

revocarea şi numirea unor miniştri în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a

postului, la propunerea primului ministru (art.85 din Constituţie); numirea a trei

judecători la Curtea Constituţională, potrivit art. 142 (3) din Constituţie; numirea în

funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 125 şi 134 din Constituţie; numiri în funcţii

publice potrivit art.94 din Constituţie; acordarea gradelor de mareş al, de general şi de

amiral.

d) Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice

În cadrul acestor atribuţii includem: declararea, cu aprobarea prealabilă a

Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate. În situaţii

excepţionale, Preşedintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă

aprobării prealabile a Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri

pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României - printr-un

mesaj, el aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului această situaţie; instituirea stării

de asediu sau stării de urgenţă parţiale sau totale. Preşedintele va solicita Parlamentului

încuviinţarea măsurii instituirii stării de urgenţă totale. Preşedintele va solicita

Parlamentului încuviinţarea măsurilor adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acestor

măsuri.

e) Atribuţii în domeniul politicii externe

În această categorie cuprindem: încheierea, în numele României, a tratatelor

negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare Parlamentului în termen de 60 de

zile; acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanţilor diplomatici

ai României; aprobarea înfiinţării sau desfiinţării rangului misiunilor diplomatice;

acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state.

f) Atribuţii în raport cu Parlamentul

• După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor

parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a

acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la

prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.

În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat doar o singură dată. Parlamentul

nu poate fi dizolvat: în ultimele 6 luni ale manda-tului Preşedintelui; în timpul stării de

asediu; în timpul stării de urgenţă.

• Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele

probleme politice ale naţiunii.

g) Alte atribuţii

În această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;

acordarea graţierii individuale.

Desemnarea şefului de stat

Desemnarea sau alegerea şefului statului, atribuţiile şi prerogativele acestei

instituţii ţin de o serie de factori: natura sistemului politic; sistemul constituţional şi

forma de guvernământ; anumite tradiţii istorice şi naţionale.

Alegerea şefului de stat în România

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat. Alegerea se desfăşoară în două tururi de scrutin.

În primul tur de scrutin este declarat ales candidatul care obţine cel puţin

jumătate plus unu din numărul voturilor alegătorilor înscrişi în listele electorale. Dacă

nici unul dintre candidaţi nu întruneşte această majoritate, se organizează al doilea tur

de scrutin între primii doi candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi în

primul tur de scrutin. În al doilea tur de scrutin este declarat ales candidatul care obţine

cel mai mare număr de voturi.

Aceeaşi persoană nu poate ocupa funcţia de Preşedinte al României decât cel

mult pentru două mandate.

Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de

Curtea Constituţională.

Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a

Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi

priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect

Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale

cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"

Durata mandatului şefului de stat

În România, durata mandatului şefului de stat este de cinci ani şi se exercită de

la data depunerii jurământului în faţa Parlamentului, până la depunerea jurământului de

către Preşedintele nou ales. În caz de război sau de catastrofă, mandatul poate fi

prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşi persoană poate îndeplini funcţia de

Preşedinte al României cel mult două mandate, care pot fi şi succesive.

În caz de deces, demisie, demiterea din funcţie sau imposibilitatea definitivă a

exercitării atribuţiilor, precum şi în cazul suspendării din funcţie sau al imposibilităţii

temporare de exercitare a atribuţiilor, interimatul este asigurat, în ordine, de preşedintele

Senatului, sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Trebuie observat că în perioada

interimatului nu pot fi exercitate atribuţiile prevăzute la art. 8 8-90 din Constituţie, adică

adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului şi organizarea referendumului. În fine,

trebuie adăugat că mandatul prezidenţial este incompatibil cu calitatea de membru al

unui partid politic, precum şi cu orice altă funcţie publică sau privată.

Răspunderea şefului de stat

Răspunderea şefului de stat pentru activitatea pe care o desfăşoară în această

calitate este o problemă mult mai complexă şi mai delicată decât pare la prima vedere.

Ideea ce a dominat sistemele constituţionale este în sensul că şeful de stat nu răspunde

pentru actele săvârşite în această calitate. Pe această idee se fundamentează multe

prevederi constituţionale, precum cele privind contrasemnarea actelor şefului de stat.

Răspunderea penală. Această răspundere intervine în situaţia în care şeful

statului ar comite crima de înaltă trădare. În acest caz, punerea sub acuzare poate fi

hotărâtă de Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună cu votul a cel puţin două

treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, Preşedintele este demis

de drept. În legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că, potrivit art.

98 din Constituţie, şi preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind răspunderea

politică.

Actele şefului de stat

Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt, de regulă,

denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau cu caracter individual. Decretele

trebuie contrasemnate de către primul-ministru. Contrasemnarea actelor şefului de stat

s-a practicat şi se practică în sistemele constituţionale. Prin aceasta, se dă actului

respectiv o motivaţie mai solidă şi se antrenează, de regulă, răspunderea juridică a celui

care a contrasemnat actul. Contra¬semnarea este şi o măsură împotriva depăşirii de

către ş eful de stat a împuternicirilor conferite de Constituţie şi legi, contrasemnarea

fiind o condiţie de valabilitate a actului. Constituţia României prevede şi ea asemenea

reguli, cu precizarea că obligaţia contrasemnării decretelor de către primul-ministru nu

priveşte toate aceste decrete, ci numai cele expres menţionate în Constituţie. Decretele

Preşedintelui României se publică în „Monitorul Oficial al României", nepublicarea

atrăgând inexistenţa decretului.

Trebuie să fie contrasemnate, de primul-ministru, decretele în legătură cu:

• încheierea de tratate internaţionale;

• acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României;

• înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatce ale României;

• mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate;

• măsuri în caz de agresiune armată;

• măsuri privind declararea stării de asediu sau a stării de urgenţă;

• conferirea de decoraţii şi titluri;

• acordarea gradului de mareş al, general şi amiral;

• acordarea graţierii individuale.

Astfel, decretele prezintă următoarele trăsături distincte86:

• reprezintă manifestări unilaterale de voinţă în vederea

producerii de efecte juridice;

• apar ca urmare a exercitării atribuţiilor reglementate în Constituţie şi legi;

• unele din ele se contrasemnează de primul-ministru;

• se publică obligatoriu în „Monitorul Oficial";

• au caracter executoriu.

CAPITOLUL VI

GUVERNUL

Prin conţinutul, trăsăturile şi atributele sale, guvernul reprezintă una dintre cele

mai importante şi distincte instituţii ale statului. Importanţa acestei instituţii decurge din

faptul că guvernul este cel care organizează şi conduce efectiv societatea. Drept urmare,

el se află cel mai mult şi cel mai direct în legătura cu cetăţeanul.

Rolul şi structura Guvernului

Guvernul este autoritatea publică a puterii executive care funcţionează în baza

votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi

externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice87.

Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului

naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial

în condiţiile promovării intereselor naţionale.

Guvernul se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile

constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament.

Numirea Guvernului se face de către Preşedintele României pe baza votului de

încredere acordat de Parlament şi exprimat prin Hotărârea Parlamentului.

Pentru Dreptul Constituţional prezintă interes următoarele structuri executive:

a) Şeful de stat;

b) Guvernul;

c) Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice;

d) Organele locale ale administraţiei publice.

Componenţa Guvernului României

Potrivit art. 2 al Legii nr. 90/2001, pot fi membri ai Guvernului persoanele care:

au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară; se bucură de exerciţiul drepturilor

electorale; nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc într-unul dintre cazurile de

incompatibilitate.

Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri. Din Guvern pot face parte

şi miniştri-delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista

Guvernului prezentată Parlamentului pentru votul de încredere.

Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul,

începând de la data depunerii jurământului.

Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu:

a) exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de

senator;

b) exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul

organizaţiilor cu scop comercial;

c) exercitarea de acte de comerţ, cu excepţia vânzării sau cumpărării de acţiuni ori

alte titluri de valoare;

d) exercitarea funcţiei de administrator ori de cenzor la societăţile comerciale sau

de reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăţi ori

de membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor

naţionale şi societăţilor naţionale;

e) exercitarea unei funcţii publice în serviciul unei organizaţii străine, cu excepţia

acelor funcţii prevăzute în acordurile şiconvenţiile la care România este parte.

Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru, care va dispune

măsurile necesare pentru încetarea acesteia. Funcţia de membru al Guvernului încetează

în urma:

• demisiei;

• revocării;

• pierderii drepturilor elector ale;

• stării de incompatibilitate;

• decesului;

• demiterii.

Demisia din funcţia de membru al Guvernului se anunţă public, se prezintă în

scris primului-ministru şi devine irevocabilă din momentul în care s-a luat act de

depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.

Revocarea din funcţia de membru al Guvernului se face de Preşedintele

României, prin decret, la propunerea primului-ministru. Revocarea are loc în caz de

remaniere guvernamentală.

În cazul în care încetarea calităţii de membru al Guvernului intervine ca urmare

a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a incompatibilităţii, a decesului şi în alte

situaţii prevăzute de lege, Preşedintele României, la propunerea primului-ministru, ia

act de aceasta şi declară vacantă funcţia de membru al Guvernului.

În cazul în care un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o

hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca

fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, el este demis

de Preşedintele României, la propunerea primului-ministru.

Primul-ministru

Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor

acestuia, cu respectarea atribuţiilor legale care le revin.

Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul,

Preşedintele României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea

de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi şi instituţii

publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale,

precum şi în relaţiile internaţionale.

Primul-ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi

exercită toate atribuţiile care derivă din această calitate.

Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie:

a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu

excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului;

b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul

utilizării acestor funcţii;

c) personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru;

d) secretarii de stat;

e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege.

Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii

cu privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt

adresate de către deputaţi sau senatori.

Primul-ministru poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la

întrebările şi interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie

de domeniul de activitate ce formează obiectul interpelării.

Primul-ministru contrasemnează decretele emise de Preşedintele României, în

cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării acestora.

În scopul rezolvării unor probleme operative, primul-ministru poate constitui,

prin decizie, consilii, comisii şi comitete inter-ministeriale.

Organizarea aparatului de lucru al Guvernului

Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din aparatul de lucru al primului-

ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente şi alte asemenea structuri

organizatorice cu atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Aparatul de lucru al primului-ministru este alcătuit din:

a) corpul de consilieri ai primului-ministru;

b) corpul de control al primului-ministru;

c) aparatul tehnic al corpului de consilieri;

d) cabinetul primului-ministru;

e) cancelaria primului-ministru;

f) compartimentul cu probleme speciale;

g) compartimentul documente secrete.

h) compartimentul care asigură protocolul primului-ministru.

Guvernul are un Secretariat General88 condus de secretarul general al

Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulţi secretari

generali adjuncţi, care pot avea rang de secretar de stat, numiţi prin decizie a primului-

ministru.

Secretariatul general al Guvernului asigură, prin aparatul propriu, continuitatea

derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, constituind elementul de

legătură şi stabilitate al guvernării.

Departamentul este condus de un demnitar. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin,

conducătorul departamentului emite ordine cu caracter individual.

Funcţionarea Guvernului

Guvernul se întâlneşte, de regulă, săptămânal sau ori de câte ori este nevoie, la

convocarea primului-ministru.

Preşedintele României poate participa la şedinţele Guvernului care au ca obiect

probleme de interes naţional privind politica externă a Guvernului, apărarea ţării,

asigurarea ordinii publice, la cererea primului-ministru, în alte situaţii (art. 87).

În cazul în care este prezent, Preşedintele României prezidează şedinţa

Guvernului. Deşi prezidează şedinţa, prin aceasta 88 Legea 255/2001,publicată

în „Monitorul Oficial" nr. 266 din 23/05/2001, privind reorganizarea şi funcţionarea

Secretariatului General al Guvernului.

La şedinţele Guvernului pot participa ca invitaţi şefi de departamente, secretari

de stat ce nu sunt membri ai Guvernului, precum şi orice alte persoane a căror prezenţă

se apreciază a fi utilă, potrivit deciziei primului-ministru.

Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri privind ramura sau

domeniul de activitate de care răspund.

Actele Guvernului

Guvernul emite două categorii de acte: hotărâri; ordonanţe.

Actele specifice activităţii Guvernului sunt hotărârile, prin care acesta pune în

executare legile adoptate de către Parlament.

Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, ceea ce înseamnă că ele

nu pot cuprinde reglementări primare ale relaţiilor sociale, hotărârile având un caracter

secundum legem.

Constituţia României din 1991 a introdus o categorie de acte care până în acel

moment nu au existat, şi anume, ordonanţele. În crearea acestei categorii de acte s-a

pornit de la ideea că Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în două sesiuni parlamentare

anuale, fiecare având o durată determinată de timp. Între aceste sesiuni există o perioadă

de vacanţă parlamentară, în intervalul căreia cele două Camere ale Parlamentului îşi

încetează activitatea.

Hotărârile Guvernului, ca şi ordonanţele, de altfel, se semnează de către primul-

ministru şi se contrasemnează de către miniştrii care au obligaţia punerii lor în

executare.

Atât hotărârile, cât şi ordonanţele sunt supuse obligaţiei de publicare în

„Monitorul Oficial", cu excepţia celor cu caracter militar, care se comunică numai

instituţiilor interesate. Sancţiunea încălcării obligaţiei de publicare este inexistenţa

actului. Prin urmare, publicarea constituie o condiţie de validitate a actului, în sensul că

hotărârea sau ordonanţa, chiar legal adoptate, sunt valabile şi pot fi aplicate numai după

îndeplinirea procedurii publicării.

Raporturile legislativ-executiv

Abordarea acestor raporturi trebuie făcută în cadrul mai larg al raporturilor

dintre executiv şi legislativ (puterea legislativă şi puterea executivă), care presupune un

anumit rol al legislativului în formarea şi activitatea executivului.89

Rolul acestuia este diferit de la un sistem constituţional la altul, este în directă

legătură cu forma de guvernământ şi cu structura executivului şi se manifestă în:

desemnarea şefului executivului, denumit şef de stat (monarh, preşedinte); desemnarea

şefului guvernului şi a membrilor acestuia.

Desemnarea şefului executivului

În această desemnare, rolul Parlamentului este diferit, în raport cu forma de

guvernământ. În forma de guvernământ monarhică, unde monarhia este ereditară,

rolul Parlamentului este doar decorativ, ca şi în republica prezidenţială, unde

Preşedintele este ales prin sufragiu universal. Numai în republica parlamentară, şeful

statului este ales de Parlament, acesta din urmă având, deci, rol hotărâtor.

Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia

Rolul Parlamentului în desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia

este, de asemenea, diferit în sistemele constituţionale; de regulă, însă, şeful guvernului

este figura centrală, el prezintă lista guvernului.

Desemnarea şefului de stat, cât şi a şefului guvernului în România este

reglementată de Constituţie. Astfel: Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor sau

Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu

prioritate.

Totodată, Guvernul şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice sunt obligate

să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de

către comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora.

Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită

prezenţa, participarea lor este obligatorie.

Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările şi

interpelările formulate de deputaţi sau de senatori.

Camera Deputaţilor sau Senatul pot adopta o moţiune prin care să-şi exprime

poziţia cu privire la problemele ce au făcut obiectul interpelării.

Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.

Fiecare membru al Guvernului răspunde politic.

Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea

acordată Guvernului, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii

deputaţilor şi senatorilor. Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime

din numărul total al deputaţilor şi al senatorilor şi se comunică Guvernului la data

depunerii. Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată

în şedinţă comună a celor două Camere.

Guvernul se consideră demis dacă moţiunea de cenzură este adoptată cu votul

majorităţii deputaţilor şi senatorilor. În cazul când moţiunea de cenzură a fost respinsă,

deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă

moţiune de cenzură, cu excepţia cazului când Guvernul îşi angajează răspunderea.

Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului,

în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui

proiect de lege. Dacă acestea sunt respinse printr-o moţiune de cenzură, depusă în

termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a

proiectului de lege, Guvernul se consideră demis, urmând să fie desemnat un nou prim-

ministru şi să fie ales un nou Guvern.

Dacă moţiunea de cenzură este respinsă, proiectul de lege prezentat este socotit

ca fiind adoptat, iar programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii

pentru Guvern.

În situaţia în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate,

dezbaterea acesteia se face în şedinţă comună a celor două Camere.

Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive

În România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este

compatibilă cu cea de parlamentar.

Examinând compatibilitatea mandatului parlamentar şi funcţiei ministeriale,

vom observa că suntem într-un anumit domeniu al căutărilor de soluţii eficiente şi,

desigur, practice. În aceste căutări pot fi avute în vedere atât argumente pro, cât şi

argumente contra.

În prima categorie de argumente trebuie să observăm că jocul politic în sistemul

desemnării conduce la o identitate de atitudini ale majorităţii parlamentare şi

guvernului.

Teoretic şi practic, atât majoritatea parlamentară, cât şi guvernul au aceeaşi sursă

a legitimităţii şi afinităţii, şi anume majoritatea electoratului care s-a pronunţat pentru

platforma politică a aceluiaşi partid. Compatibilitatea funcţiei ministeriale şi mandatului

parlamentar înlătură conflictele constituţionale între puteri, permite cunoaşterea directă

a problemelor legislative şi executive şi o unitate de scop şi acţiune. Iar acestea permit

operativitate şi eficienţă.

Creşterea rolului executivului

În sistemele constituţionale actuale, raporturile dintre Parlament şi Guvern dau

tot mai mult „câştig de cauză" Guvernului. Cu alte cuvinte, în activitatea statală asistăm

la o preeminenţă a executivului în raport cu legislativul, în luarea celor mai importante

decizii politice care se concretizează prin legi sau prin măsuri executive.92 Aceasta se

justifică şi îşi găseşte explicaţia în faptul că la putere este adus acel Guvern care

reprezintă partidul câştigător în alegeri şi a cărui platformă electorală el trebuie să o

traducă în programul de guvernare, pentru a satisface electoratul său.

De altfel, în multe state, şeful de stat se află pe picior de egalitate cu legislativul,

deoarece este ales prin sufragiu universal, în acelaşi mod cu Parlamentul, având deci

aceeaşi poziţie statală, primind împuterniciri direct de la popor (România, Franţa, SUA).

Într-un asemenea sistem constituţional nu se poate vorbi de o subordonare a şefului de

stat faţă de Parlament.

CAPITOLUL VII

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri, alături de puterea

executivă şi de cea legislativă, este puterea judecătorească.

Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi

practicilor privind puterea judecătorească. Aceasta explică însăşi terminologia diferită

sub care această putere este exprimată în constituţii şi doctrină, şi anume: putere

judecătorească, putere jurisdicţională. Denumirea de autoritate judecătorească evocă

foarte clar justiţia ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct.

Activitatea jurisdicţională

Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de

legislativ şi executiv, dar şi o integrează, într-o viziune sistematică, în ansamblul

activităţilor statale. Aceasta, pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte

a organizării statale a puterii politice. Statul de drept implică obligativitatea respectării

şi aplicării constituţiilor şi legilor. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu

creează drept.

Justiţia (în general, activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a

litigiilor, în litera şi spiritul constituţiei, legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor.

Judecătorul care înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul în procesul respectiv, pentru

a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.

Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea, ea cunoaşte o anumită organizare

şi anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Aceste grade de

jurisdicţie permit o evaluare în fond, dar şi posibilitatea de recurs şi apel ca posibilitate

de îndreptare a erorilor, de reevaluare a situaţiilor şi probelor. Se consideră că cea mai

eficientă este organizarea a două grade de jurisdicţie: fond, apel sau recurs.

Principiile fundamentale de realizare a justiţiei

Justiţia are la bază principii potrivit cărora ea este organizată şi funcţionează,

principii prin care se înţeleg acele reguli esenţiale prevăzute de Constituţie şi de legi

organice, în vederea realizării funcţiei acesteia - soluţionarea litigiilor în scopul apărării

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi

interese legitime deduse judecăţii.

Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale. În cadrul acestor

exigenţe se enumeră în general următoarele: legalitatea, buna administrare a justiţiei;

accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil;

publicitatea procesului; imparţialitatea judecătorului; proporţionalitatea în stabilirea

sancţiunilor.

a) Principiul legalităţii

Este un principiu care în mod firesc excede justiţiei, fiind de esenţa statului de

drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei, şi anume sub două mari

aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti; legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor.

Cât priveşte primul aspect, vom reţine că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale numai

acele autorităţi statale cărora constituţia şi legile le recunosc asemenea calităţi.

b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi

Este un principiu fundamental care valorifică şi în acest domeniu marele principiu al

egalităţii în drepturi a cetăţenilor. În sinteză, aceasta presupune ca pentru toţi cetăţenii

să existe o singură justiţie, ca aceştia să fie judecaţi de aceleaşi instanţe în procese

similare. Acest principiu refuză existenţa unor tribunale extraordinare, existenţa unor

privilegii. De aceea, Constituţia României prin art. 126 (2) stabileşte că „ Este interzisă

înfiinţarea de instanţe extraordinare". Desigur, acest principiu nu este încălcat prin

crearea unor secţii speciale (comerciale, de muncă, de contencios administrativ, pentru

minori), potrivit specificului proceselor, aceasta ţinând de buna administrare a justiţiei.

De asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli

procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal, tuturor participanţilor.

c) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne

Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu

înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor

actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea, li se asigură traducerea printr-

un interpret. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în acest sens. După ce

prin art. 128(1) stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba română, prin art.

128(2) arată că cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu

înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi

lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret. În

procesele penale, prevede, de asemenea, Constituţia, acest drept este asigurat în mod

gratuit.

d) Dreptul la apărare

Este, de asemenea, un drept fundamental, dar şi un principiu fundamental al justiţiei

prevăzut în art. 24 din Constituţie, potrivit căruia „Dreptul la apărare este garantat. În tot

cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din

oficiu".95

e) Prezumţia de nevinovăţie

Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată

nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de

condamnare. Este una din cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii umane.

Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională. Este

prevăzut explicit în art.23 (11) din Constituţia României.

f) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii

Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu, în

activitatea sa, judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Ca atare, în

rezolvarea litigiilor, judecătorul nu poate primi niciun fel de ordine, instrucţiuni,

indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea.

Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de chiar

separaţia/echilibrul puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii

jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea de protecţie a guvernanţilor, fiind în fond o

garanţie în faţa abuzurilor puterilor (autorităţilor). Desigur, independenţa judecătorului

este substanţial tributară caracterului, moravurilor şi tradiţiilor specifice fiecărei ţări, ea

nu poate fi garantată absolut prin lege.

Constituţia României cuprinde dispoziţii privitoare la inamovibilitatea judecătorilor.

Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în

condiţiile legii. Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci

numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Or, judecătorii stagiari sunt singurii care

nu sunt numiţi de către Preşedintele României. Dar în legătură cu aceştia, legea de

organizare judecătorească arată că ei se bucură de stabilitate, ca şi procurorii. Prin art.

124, Constituţia stabileşte că mandatul judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

este de 6 ani (cu posibilitatea revenirii în funcţie), de unde rezultă că pentru aceştia

inamovibilitatea este asigurată numai pentru durata respectivă. O precizare este, de

asemenea, pertinentă, şi anume că inamovibilitatea priveşte numai calitatea de

judecător, nu şi funcţiile de conducere judecătorească.

Statutul magistraţilor

Justiţia se înfăptuieşte de judecători în numele legii şi are ca scop apărarea

ordinii de drept şi garantarea respectării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor

legitime ale persoanelor. Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie

să fie imparţiali. Orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să

respecte independenţa judecătorilor. Au calitatea de magi straţi şi fac parte din corpul

magistraţilor judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie. În condiţiile legii privind statutul magistraţilor, judecătorii numiţi de

Preşedintele României sunt inamovibili. Aceştia pot fi mutaţi prin transfer, delegare,

detaşare sau promovare numai cu acordul lor şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie

în condiţiile prevăzute de lege. Pe de altă parte, procurorii numiţi de Preşedintele

României se bucură de stabilitate, în condiţiile legii anterior menţionate şi ale Legii

privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Magistraţii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia

legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii

şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile

judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte normele deontologice ale profesiei

de magistrat şi să participe la formarea profesională continuă. Judecătorii nu pot refuza

să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Incompatibilităţi şi interdicţii

Conform Legii statutului magistraţilor, funcţiile de judecător, procuror,

magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau

private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, în condiţiile legii.

Magistraţilor le este interzis:

a) să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;

b) să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;

c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere,

administrare sau control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv band sau alte

instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi

naţionale sau regii autonome;

d) să aibă calitatea de membru al unui grup de interés economic.

Recrutarea

Recrutarea magistraţilor se face prin concurs, pe baza compe-tenţei profesionale,

a aptitudinilor şi a bunei reputaţii. Recrutarea şi formarea profesională iniţială în

vederea ocupării funcţiei de magistrat se realizează prin Institutul Naţional al

Magistraturii.

Admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se face cu respectarea

principiilor transparenţei şi egalităţii, exclusiv pe bază de concurs.

Numirea magistraţilor

Numirea judecătorilor inamovibili şi a procurorilor care se bucură de stabilitate

se face de către Preşedintele României, la pro-punerea Consiliului Superior al

Magistraturii. Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorii şi procurorii depun

următorul jurământ: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi

libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă

şi fără părtinire." Refuzul depunerii jurământului atrage, de drept, nulitatea numirii în

funcţie. Jurământul se depune în şedinţă solemnă, în faţa magistraţilor instanţei sau,

după caz, ai Parchetului la care a fost numit magistratul, după citirea actului de numire.

Instanţele judecătoreşti

Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite şi instanţe

judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii,

tribunale, curţi de apel şi curţi supreme. Organizarea şi funcţionarea instanţelor

judecătoreşti sunt stabilite prin lege.

Judecătoriile judecă toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în

competenţa altor instanţe. Judecătoriile sunt instanţe de fond şi au competenţă generală.

Numărul şi sediul lor sunt stabilite prin lege, funcţionează în fiecare judeţ şi în

Municipiul Bucureşti. (În fiecare judeţ funcţionează între 2 şi 5 judecătorii, în raport cu

populaţia judeţului şi cu aria geografică, având sediile în cele mai mari localităţi).

Tribunalele judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în

competenţa lor.

Tribunalele judecă, în apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate

de judecătorii în primă instanţă.

Tribunalele judecă, în recurs, recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de

judecătorii care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.

În fiecare judeţ funcţionează un tribunal care îşi are sediul în localitatea

reşedinţă de judeţ, la care se adaugă tribunalul Municipiului Bucureşti.

Curţile de apel judecă, în primă instanţă, cauzele date în competenţa lor prin

lege. Curţile de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă

instanţă de tribunale.

Curţile de apel judecă, în recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor

pronunţate de tribunale în apel.

În ţară există, potrivit legii, 15 curţi de apel, având sediul în oraşe reşedinţă de

judeţ; fiecare curte de apel are în raza sa de activitate între 2 şi 5 tribunale.

Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea prevăzută şi reglementată în

cadrul autorităţii judecătoreşti, alcătuită din magistraţi aleşi pe o perioadă de 4 ani. Are

două mari atribuţii:

1) Propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a

procurorilor, cu excepţia celor stagiari;

2) Este colegiul de disciplină al judecătorilor.

Această instituţie a autorităţii judecătoreşti este nouă în dreptul românesc, ea

fundamentează juridic independenţa judecătorilor şi imparţialitatea procurorilor.

Ministerul Public

În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale

societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, aş a

cum se prevede în art. 131 din Constituţie. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin

procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, de la

judecătorii până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi, dar este

integrat în sistemul organelor judecătoreşti; ministrul justiţiei exercită autoritatea sa

asupra tuturor membrilor Ministerului Public, putând să dea dispoziţii scrise în

condiţiile prevăzute de lege.

Funcţia de procuror este incompatibilă cu exercitarea altor funcţii publice sau

private, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, astfel că statutul lor

este identic cu cel al judecătorilor.

Procurorii se supun însă unor reguli diferite faţă de cele aplicabile judecătorilor,

cu toate că şi ei sunt magistraţi. Astfel, principiul independenţei judecătorilor nu este

specific statutului procurorilor. În timp ce judecătorii se bucură de independenţă în

virtutea principiului inamovibilităţii, procurorii se bucură numai de stabilitate în funcţie

atât timp cât nu au încălcat principiile legalităţii şi imparţialităţii.

Consiliul Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, reprezentant al

autorităţii judecătoreşti. Consiliul este independent şi se supune în activitatea sa

numai legii. Prin exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii

asigură funcţionarea eficientă a sistemului judiciar şi respectarea legii în desfăşurarea

carierei profesionale a magistraţilor. Consiliul este alcătuit din 19 membri, din care:

a) 9 judecători şi 5 procurori aleşi în adunările generale ale magistraţilor, care compun

cele două secţii ale Consiliului, una pentru judecători şi una pentru procuror.

b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişt i în domeniul dreptului, care se bucură de

înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat;

c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care sunt membri de drept

ai Consiliului.

Raporturile cu legislativul şi executivul

Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă mai întâi din faptul că

organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii.

Ca atare, Parlamentul este cel care stabileşte prin lege organele judecătoreşti,

competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea.

Raporturile justiţiei cu executivul, sub aspect constituţional, desigur, sunt mai

simple. Ele pot apărea în situaţia în care numirea şi avansarea magistraţilor aparţin

executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei). În asemenea situaţii, s-ar putea crea o

stare de docilitate a magistraţilor faţă de executiv. De aceea, trebuie ca posibilitatea de

numire, de avansare sau de revocare să se realizeze prin proceduri care să pună în

evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză. Aceasta cu atât mai mult, cu

cât judecătorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita controlul legalităţii actelor de

guvernământ şi administrative.

CAPITOLUL VIII

INTEGRAREA EUROPEANĂ ŞI IMPLICAŢII CONSTITUŢIONALE ROMÂNEŞTI

Implicaţiile adoptării acquis-ului comunitar asupra prevederilor constituţionale

româneşti

Calitatea de membru al UE conduce la un proces de adaptări constituţionale care

este specific nu doar României, ci şi tuturor ţărilor angajate în acest proces. În această

privinţă, Tratatul de la Maastricht a fost un moment important în „confruntarea" dintre

dreptul constituţional (naţional) şi construcţia europeană. În mai multe ţări, aceasta a

dus la modificări ale constituţiilor, legate, între altele, de suveranitate şi drepturile

politice (de exemplu, Belgia, Franţa, Germania, Spania).

IMPLICAŢIILE ADERĂRII ASUPRA CONSTITUŢIEI ŞITEXTELOR STRÂNS

LEGATE DE ACEASTA

Problematica abordată are, în principal, în vedere, următoarele:

- prevederile referitoare la suveranitate;

- prevederile referitoare la integrarea dreptului comunitar în dreptul naţional;

- prevederile relative la cetăţenia europeană;

Suveranitatea

Problema suveranităţii este reglementată de articolul 2 din Constituţia României,

care prevede: „(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin

organele sale reprezentative şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nicio persoană nu

poate exercita suveranitatea în nume propriu". Problema suveranităţii naţionale în raport

cu adoptarea acquis-ului comunitar se prezintă sub două unghiuri: problema generală a

exerciţiului suveranităţii şi o serie de probleme particulare.

Problema exerciţiului general al suveranităţii naţionale

Conceptul de suveranitate, definit în mod diferit prin instrumentele de drept

intern sau internaţional, este prezent în orice constituţie modernă. Sensul folosit pentru

nevoile prezentului studiu este acela de sumă a puterilor exercitate de un stat, mai exact

autoritatea supremă asupra teritoriului său, în privinţa relaţiilor sale interne şi

internaţionale, ca şi absenţa oricărei puteri superioare autorităţii statale. Majoritatea

constituţiilor din democraţiile moderne prevăd, în spiritul unei tradiţii îndelungate

începute în secolul al XVIII-lea, că suveranitatea aparţine poporului ori naţiunii, care o

exercită prin reprezentanţii lor. Constituţia României nu este o excepţie în acest sens.

Aderarea la UE implică, pentru un stat, cesiunea unei părţi din puterile sale,

incluzând o serie de atribuţii considerate în mod tradiţional ca fiind intim legate de

exerciţiul suveranităţii naţionale. Participarea la Uniune presupune exercitarea unor

astfel de puteri de către instituţiile supranaţionale instituite prin tratatele constitutive.

Statele membre s-au confruntat cu această problemă în decursul evoluţiei

Comunităţilor Europene, mergând de la domenii stricte şi specifice la început spre arii

de competenţă tot mai largi printr-o integrare sectorială în continuă extindere. Noua

entitate sui generis a dobândit în decursul timpului tot mai multe valenţe politice, în plus

faţă de cele economice.

Această situaţie nu este în prezent recunoscută de Constituţia României. Textul

articolului 2, care rezervă exerciţiul suveranităţii poporului român şi organelor sale

reprezentative, nu este în acord cu situaţia care rezultă din aderarea la Comunităţile

Europene. De aceea, este de dorit să se revizuiască aceste dispoziţii.

Statele membre nu au abordat în mod uniform problema transmiterii acestor

puteri către Comunitate. Este suficient să notăm că, în mai multe state membre,

constituţiile au fost revizuite pentru a fi puse în acord cu realitatea reprezentată de

participarea la Comunitate. După cum se poate observa, din experienţa statelor membre,

mai multe soluţii sunt posibile. În fapt, două abordări pot fi concepute:

Prima constă în modificarea tuturor prevederilor constituţionale referitoare la

prerogativele care sunt total ori parţial transferate. Această abordare prezintă

inconvenientul că implică noi revizuiri la fiecare moment viitor din evoluţia Uniunii

când vor avea loc transferuri adiţionale semnificative, ceea ce ar putea crea dificultăţi pe

plan politic şi juridic.

A doua abordare posibilă este introducerea în Constituţie a unei clauze generale,

autorizând transferurile. Opţiunea clauzei generale de autorizare a fost pusă în practică,

de pildă, de Belgia, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania.

O altă problemă priveşte extrădarea propriilor cetăţeni, expres prohibită de

articolul 19(1) din Constituţie. Articolul 19(1) din Constituţia României prevede că:

„Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România". Această interdicţie

vine în contradicţie cu evoluţia acquis-ului comunitar: Convenţia privind extrădarea

simplificată între statele membre (semnată pe 10 martie 1995) şi propunerea de decizie-

cadru instituind mandatul de arestare european (adoptată la 6 decembrie 2001 şi aplicată

începând cu 2005).

Convenţia privind extrădarea simplificată între statele membre ale Uniunii

Europene şi spaţiul de libertate, securitate şi justiţie creat prin Tratatul de la Amsterdam

fac posibilă extrădarea propriilor cetăţeni. Aceasta nu poate fi supusă nici unei

discriminări în raport cu extrădarea oricărui alt cetăţean UE ce se află pe teritoriul unui

stat membru. În această privinţă, textul articolului 19 trebuie completat.

Propunerea de decizie-cadru prevede posibilitatea ca oricare judecător al unui

stat membru să emită un mandat de arestare ale cărui efecte să fie recunoscute de către

autorităţile tuturor statelor membre. Conform Memorandumului Explicativ al deciziei-

cadru, mecanismul mandatului de arestare european are următoarele caracteristici:

scopul mandatului de arestare european este transferul forţat al unei persoane dintr-un

stat membru într-altul; este un sistem orizontal care înlocuieşte sub toate aspectele

actualul sistem de extrădare; mecanismul este bazat pe recunoaşterea reciprocă a

hotărârilor judecătoreşti; procedura de executare a mandatului de arestare european este

în principal judiciară; faza politică inerentă extrădării este abolită; mandatul de arestare

european va lua în calcul principiul cetăţeniei Uniunii. Excepţia făcută în profitul

propriilor cetăţeni nu-şi va mai găsi aplicare. Criteriul principal nu este naţionalitatea, ci

domiciliul persoanei.

Mecanismul mandatului de arestare european este destinat să înlocuiască, în

relaţiile dintre statele membre, Convenţia din 1957 cu cele două protocoale ale sale din

1975 şi 1978, cu prevederile referitoare la extrădare din Convenţia privind terorismul şi

cele două Convenţii ale Uniunii din 1995 şi 1996.

Un alt subiect îl constituie reglementările constituţionale existente în privinţa

misiunii forţelor armate. Nu este necesar să se propună o modificare a articolului

117(1), dar este necesar să se arate că acesta trebuie interpretat în lumina obligaţiilor

României, derivând din Politica Europeană de Securitate Comună ori subscrise în cadrul

Uniunii Europei Occidentale. Articolul 5(1) din Legea 45/1994 a apărării naţionale a

României, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 13/2002, pare să susţină

o asemenea interpretare, alături de practica participării la operaţiunile de menţinere a

păcii: „În interesul securităţii şi apărării colective, potrivit obligaţiilor asumate de

România prin tratate, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale, participarea forţelor

armate la acţiuni militare, acţiuni în sprijinul păcii sau în scopuri umanitare se aprobă de

Parlament, la propunerea Preşedintelui României".

O altă problemă care trebuie avută în vedere la acest capitol este aceea a

ratificării unui viitor tratat european şi a controlului compatibilităţii sale cu Constituţia.

Ar putea fi adecvat ca un nou tratat al Uniunii să fie supus unei proceduri de ratificare

specifice, prezentând o siguranţă deosebită, din moment ce un asemenea tratat ar putea

opera un transfer de atribuţii către instituţiile europene.

Constituţia României nu pare să prevadă o procedură specifică pentru controlul

constituţionalităţii unui tratat. Tratatele internaţionale ar putea fi controlate doar înainte

de intrarea lor în vigoare în ordinea juridică română, prin controlul legii care autorizează

ratificarea. Această procedură nu este obligatorie şi poate fi iniţiată de Preşedintele

României, 25 de senatori sau 50 de deputaţi, de Preşedintele unei Camere a

Parlamentului. Dacă prin decizia sa Curtea Constituţională afirmă că legea de ratificare

este contrară Constituţiei ori incompatibilă cu aceasta, tratatul nu poate intra în vigoare.

Pentru un asemenea caz, textul Constituţiei nu prevede nicio soluţie particulară,

cu excepţia unei revizuiri constituţionale extrem de greoaie, implicând în mod necesar

un referendum (nu există, ca în cazul altor ţări, o posibilitate de revizuire a Constituţiei

prin acţiunea concertată a legislativului şi executivului). Ar fi, de aceea, oportun şi

judicios să se insiste asupra utilităţii de a introduce o procedură specială de ratificare

pentru aceste tratate (aşa cum există în Franţa ori în Cehia).

Încorporarea dreptului comunitar în dreptul intern

Dreptul comunitar constituie o ordine juridică specifică, ce necesită, pentru a fi

eficientă, o aplicare uniformă în statele membre, oferind garanţia egalităţii drepturilor şi

obligaţiilor între statele membre. Principiile aplicării dreptului comunitar implică două

efecte specifice: efectul direct şi supremaţia dreptului comunitar. Aceste efecte trebuie

să fie recunoscute dreptului comunitar şi de către ordinea juridică română, în condiţiile

aderării la UE la 1 ianuarie 2007. Aceasta se poate realiza prin mai multe tehnici,

implicând în mod necesar eliminarea obstacolelor existente la nivel constituţional.

Supremaţia dreptului comunitar

Supremaţia dreptului comunitar înseamnă că dreptul comunitar este caracterizat

printr-o situaţie de superioritate în raport cu întreaga ordine juridică internă. Atributul

supremaţiei implică faptul că dreptul comunitar înlătură de la aplicare orice prevederi

naţionale contrare. În decizia fundamentală Costa vs. Enel din 1964, Curtea de la

Luxemburg arată că: „Prin contrast faţă de tratatele internaţionale ordinare, Tratatul

CEE a creat propria sa ordine juridică şi aceasta a devenit, la intrarea în vigoare a

Tratatului, o parte integrantă a ordinilor juridice ale statelor membre, pe care

jurisdicţiile lor naţionale sunt ţinute să o aplice. Prin crearea unei Comunităţi de durată

nelimitată, având propriile sale instituţii, propria sa personalitate, propria sa capacitate

de reprezentare pe plan internaţional şi, mai ales, puteri reale decurgând dintr-o limitare

a suveranităţii ori un transfer de puteri dinspre state spre Comunitate, statele membre şi-

au limitat drepturile lor suverane, deşi în domenii determinate, şi au creat astfel un corp

de norme ce leagă deopotrivă statele şi pe cetăţenii lor.

Încorporarea în legile fiecărui stat membru a dispoziţiilor care provin de la

Comunitate şi, în general, litera şi spiritul Tratatului fac imposibil pentru state, ca o

consecinţă, să acorde prioritate unei măsuri unilaterale subsecvente, în detrimentul unei

ordini juridice acceptate de ele pe bază de reciprocitate. O astfel de măsură nu poate fi,

aşadar, contrară acestei ordini juridice. Forţa executorie a dreptului comunitar nu poate

varia de la un stat la altul în raport cu legile interne subsecvente, fără a pune în pericol

atingerea obiectivelor Tratatului".

Supremaţia trebuie înţeleasă ca o obligaţie pentru judecătorul naţional (decizia

Simmenthal a Curţii, 1978; a se vedea, de asemenea decizia Internationale

Handelsgeselchaft, 1970). Toate statele membre au recunoscut efectul supremaţiei. În

Marea Britanie, European Communities Act din 1972 reglementează această problemă:

„Toate aceste drepturi, puteri, responsabilităţi, obligaţii şi restricţii create sau născute

din sau în virtutea Tratatelor, şi orice astfel de căi de atac şi proceduri conferite prin sau

în virtutea Tratatelor au, fără a necesita alte formalităţi, forţa juridică legală şi pot fi

invocate în Marea Britanie; ele vor fi recunoscute ca drept în vigoare şi vor fi executate,

îndeplinite şi urmate întocmai; iar expresia «drept comunitar în vigoare» şi expresiile

similare vor fi înţelese ca referindu-se la dreptul căruia îi este aplicabilă această

subsecţiune". În Franţa, de pildă, Curţile supreme au decis în favoarea acceptării

supremaţiei: în decizia sa din 1975, Cafes Jacques Vabre, Curtea de Casaţie afirma că

„Tratatul din 25 martie 1957, care, în virtutea articolului 55 din Constituţie, are o

autoritate superioară celei a legilor, instituie o ordine juridică proprie integrată celei a

statelor membre; graţie acestei specificităţi, ordinea juridică pe care a creat-o este direct

aplicabilă resortisanţilor acestor state şi se impune jurisdicţiilor lor. Pentru aceste

motive, Curtea de Apel a decis pe drept cuvânt că articolul 95 din Tratat trebuia aplicat,

prin înlăturarea articolului 265 din Codul vămilor, chiar dacă acest din urmă text era

posterior", în timp ce Consiliul de Stat, prin decizia sa Nicolo, s-a alăturat acestei

poziţii. Subzistă încă numai câteva dificultăţi privind efectele ce trebuie date actelor

instituţiilor europene.

Este obligatoriu ca România să aplice dreptul comunitar în termenii şi condiţiile

stabilite de Curtea Europeană şi acceptate de statele membre. Este prin urmare necesar

să se examineze locul şi statutul tratatelor internaţionale în ordinea juridică internă.

În privinţa articolului 11, trebuie notat că acesta nu face decât să introducă

tratatele internaţionale în ordinea juridică internă, fără a determina în niciun mod locul

şi forţa lor juridică în cadrul sistemului legal intern. Doar pe căi deductive doctrina a

ajuns la concluzia că tratatele au în România forţa juridică a actului de ratificare (iar

acesta poate fi o lege ori un act al Guvernului). Această prevedere este, aşadar,

insuficientă pentru a asigura respectul şi recunoaşterea supremaţiei dreptului comunitar.

Formularea „conform legii" din text face referire la procedură; Constituţia României nu

determină prin ea însăşi ierarhia reglementărilor interne şi internaţionale. Soluţia opusă

este adoptată de Constituţia Franţei (articolul 55): „Tratatele sau convenţiile legal

ratificate ori aprobate au, după publicarea lor, o autoritate superioară celei a legilor sub

rezervă, pentru fiecare tratat ori convenţie, a aplicării sale de către cealaltă parte".

Constituţia Irlandei (articolul 29 (7)) prevede, de asemenea, foarte clar: „Nici o

prevedere din această Constituţie nu invalidează legile emise, actele efectuate sau

măsurile adoptate de către stat, care sunt cerute de obligaţiile de membru al Uniunii

Europene sau al Comunităţilor şi nici nu împiedică legile emise, actele efectuate sau

măsurile adoptate de către Uniunea Europeană sau de către Comunităţi ori de către

instituţiile acestora, ori de către organisme competente în temeiul tratatelor constitutive

ale Comunităţilor, să aibă forţă de lege în stat". Modificarea pe care Cehia a adus-o, în

acest punct, Constituţiei sale în vederea aderării poate fi de asemenea citată: „Tratatele

internaţionale a căror ratificare a fost aprobată de Parlament şi care au fost promulgate

devin parte din ordinea juridică; dacă un tratat internaţional conţine dispoziţii care sunt

diferite de acelea ale unei legi, dispoziţiile tratatului internaţional vor fi aplicate"

(articolul 10 din Legea 395/2001).

Efectul direct al dreptului comunitar

În privinţa recunoaşterii efectului direct al dreptului comunitar, structurile şi

sistemele deja stabilite de actuala Constituţie pot fi utilizate. Astfel, articolul 11(2), care

recunoaşte caracterul direct executoriu (self-executing) al tratatelor internaţionale

ratificate de Parlament, acordă expres beneficiul efectului de self-executing doar

tratatelor ratificate de Parlament; el ar trebui însă interpretat de o asemenea manieră

încât efectul de self-executing să fie recunoscut şi celor introduse în ordinea juridică

naţională prin acte ale Guvernului. Mai mult încă, trebuie notat că articolul 11 plasează

în dreptul intern tratatele (şi numai tratatele) la care România este parte. Or, un mare

număr de reglementări comunitare se bucură de beneficiul efectului direct fără a face

parte din tratate, ci din dreptul derivat - sunt acte emise de instituţii: toate

Regulamentele, în mod expres pe baza articolului 249 (fost 189) TCE şi multe prevederi

din Directive etc.

Criteriile constant impuse de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene pentru

a recunoaşte unei reguli comunitare beneficiul efectului direct în ordinea juridică a unui

stat membru sunt legate de caracteristicile regulii, care trebuie să fie clară, precisă,

necondiţionată şi să creeze un drept pentru particulari (a se vedea speţa ECJ 26/62 Van

Gend & Loos, anexa 4). Când îndeplineşte aceste condiţii, o regulă emisă de instituţii,

ca şi o regulă din tratate, creează drepturi pentru persoane, pe care acestea sunt

îndreptăţite să le invoce în faţa instanţelor naţionale (a se vedea anexa 5 pentru

principalele decizii ale Curţii Europene de Justiţie asupra efectului direct al dreptului

comunitar). Efectul direct al acestor acte este o obligaţie ce derivă din tratate şi ca atare

se aplică şi pentru România. Toate statele membre recunosc efectul direct al dreptului

comunitar, în majoritatea cazurilor, prin decizii interpretative ale jurisdicţiilor supreme

sau direct, pe calea unei dispoziţii constituţionale permisive.

Recunoaşterea cetăţeniei europene

Cetăţenia europeană este o inovaţie conceptuală a Tratatului de la Maastricht.

Instituind în articolul 2 (fost B) obiectivul de a „consolida protecţia drepturilor şi

intereselor cetăţenilor statelor membre prin introducerea unei cetăţenii a Uniunii",

Tratatul Uniunii Europene acordă o importanţă specială acestui domeniu. Astfel, cum se

stipulează în Tratatul de la Maastricht, orice cetăţean al unui stat membru este cetăţean

al Uniunii. În comparaţie cu cetăţenia unui stat, cetăţenia Uniunii este caracterizată prin

drepturi şi îndatoriri, precum şi prin implicarea în viaţa politică.

Ea este concepută pentru a consolida legăturile între cetăţeni şi Europa prin

promovarea dezvoltării unei opinii publice europene şi a unei identităţi politice

europene. Această concepţie se integrează în primul pilier al Tratatului Uniunii

Europene. Tratatul de la Amsterdam clarifică legătura între cetăţenia europeană şi cea

naţională. Se prevede fără echivoc că „cetăţenia Uniunii va fi complementară şi nu va

înlocui cetăţenia naţională". Din această prevedere decurg două concluzii practice: este

mai întâi necesar ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat membru pentru a putea să

beneficieze de cetăţenia Uniunii; cetăţenia europeană va completa şi va adăuga la

drepturile conferite de cetăţenia statală.

O Declaraţie anexată Tratatului de la Maastricht subliniază că „problema dacă o

persoană posedă cetăţenia unui stat membru va fi determinată numai prin referire la

legislaţia naţională a statului membru respectiv". Aşadar, în ultimă instanţă, îi aparţine

fiecărui stat membru să indice care persoane sunt cetăţenii săi.

Graţie pieţei unice, cetăţenii se bucură de o serie de drepturi generale în diferite

domenii, dar există patru categorii de prevederi specifice şi de drepturi ataşate cetăţeniei

Uniunii Europene:

1. Libertatea de circulaţie şi de şedere în tot spaţiul Uniunii.

2. Dreptul de a alege şi de a fi ales candidat în alegerile locale şi în alegerile pentru

Parlamentul European în statul unde o persoană locuieşte, în aceleaşi condiţii ca

şi cetăţenii statului respectiv [art. 19 al TCE (fost articol 8B)];

3. Protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat

membru în cazul în care statul al cărui cetăţean este o persoană nu este reprezentat într-o

ţară care nu este membră a Uniunii.

4. Dreptul de petiţionare la Parlamentul European şi de a sesiza Ombudsmanul

În primul rând, în ceea ce priveşte protecţia diplomatică şi consulară, Constituţia

neavând nicio dispoziţie expresă, trebuie subliniat că România trebuie să adopte norme

de aplicare. Astfel, trebuie menţionat că TCE stabileşte că regulile de aplicare urmează

să fie adoptate de statele membre. În mai 1993, a fost adoptat un prim set de linii

directoare pentru protecţia cetăţenilor statelor membre care nu au reprezentanţe

diplomatice/consulare într-un stat terţ. Cadrul legislativ a continuat să se dezvolte, şi un

alt pas important a fost făcut în decembrie 1995, când Consiliul European a adoptat

două decizii: prima, referitoare la protecţia cetăţenilor Uniunii prin intermediul

reprezentanţelor diplomatice şi consulare şi a doua, referitoare la măsurile ce urmează a

fi aplicate de funcţionarii consulari. Statele membre au adoptat, de asemenea, în iunie

1996, regulile pentru eliberarea unor documente de călătorie în regim de urgenţă pentru

cetăţenii UE dintr-un stat terţ.

În al doilea rând, cât priveşte dreptul de petiţionare, trebuie observat că în

Constituţie, în articolul 47, este recunoscut acest drept în faţa autorităţilor române.

Dreptul de petiţionare la nivelul autorităţilor române este acordat, conform formulării

din acest articol, „cetăţenilor" şi „organizaţiilor legal constituite". Ar fi indicat, în

spiritul nediscriminării ce inspiră tratatele europene, ca acest articol să fie interpretat în

sensul de a permite oricărei persoane fizice sau juridice din statele membre ale UE cu

reşedinţa sau sediul pe teritoriul României să beneficieze de acest drept.

În mod similar, Constituţia dedică trei articole (55-57) instituţiei Avocatul

Poporului (Ombudsman). Dreptul de a sesiza Avocatul Poporului este consacrat în

articolul 56 (1). În acest articol, prin „persoane lezate în drepturile şi libertăţile lor",

trebuie să se înţeleagă nu numai cetăţenii români, dar şi cetăţenii din statele membre ale

UE care rezidenţiază pe teritoriul României.

Principiul libertăţii de circulaţie a persoanelor străbate tratatele europene de la

subparagraful 10 al preambulului din Tratatul UE, trecând prin articolul 3, literele c) şi

d) ale TCE, articolele 15 (fost 7A) şi 18 (fost 8A) ale aceluiaşi tratat, până la prevederi

specifice ale articolelor reunite în titlul m, dedicate „liberei circulaţii a persoanelor", în

special: art. 39 (fost 48) referitor la libera circulaţie a lucrătorilor, art. 43 (fost 52)

referitor la libertatea de stabilire şi art. 49 (fost 59) referitor la libertatea de a presta

servicii. Acest principiu trebuie clarificat sub aspectul consecinţelor sale. În

conformitate cu dispoziţiile de mai sus, dreptul la libera circulaţie include cumulativ

accesul pe teritoriul statelor membre şi dreptul de şedere în scopurile stabilite.

Acordarea legitimaţiei de şedere trebuie văzută ca un act al statului membru prin care se

ia act de regimul pe care cetăţenii unui alt stat membru îl au de drept în virtutea

dreptului comunitar. Cu alte cuvinte, legitimaţia de şedere are, potrivit Curţii de Justiţie,

o valoare pur declarativă, şi nu constitutivă de drepturi (în acest caz, dreptul de şedere al

cetăţenilor UE).

În ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor, este de dorit să fie examinată

formularea din articolul din Constituţie, care prevede că: „Fiecărui cetăţean îi este

asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţara, de a

emigra, precum şi de a reveni în ţară".

Referirea la „fiecare cetăţean" implică numai pe cetăţeanul român. Cu toate

acestea, nu apare necesară modificarea acestui articol, dar autorităţile competente

trebuie să acorde atenţie interpretării sale, în sensul ca prevederea menţionată să nu fie

interpretată în niciun fel care să se opună sau să limiteze libera circulaţie a persoanelor

sau dreptul de şedere al cetăţenilor UE. Această interpretare decurge logic din transferul

de puteri către UE, abordat în acest studiu în capitolul referitor la exercitarea

suveranităţii.

Este evident că punerea în aplicare a acestor drepturi conduce la modificări

legislative, cum ar fi Legea 123/2001 privind regimul străinilor în România şi Legea

203/1999 privind permisele de muncă, ambele conţinând prevederi prohibitive

referitoare la cetăţenii din statele UE, care nu mai pot fi menţinute după aderarea

României la Uniunea Europeană. Dacă la nivel constituţional nu apare necesară vreo

modificare, în schimb, la nivelul legislaţiei subsecvente este de dorit să fie operate

modificări, deoarece legile sunt suficient de detaliate ca să creeze probleme de

interpretare pentru autorităţile chemate să aplice legile în ceea ce priveşte drepturile

speciale de care se bucură cetăţenii UE.

Drepturile electorale

Printre cele patru drepturi ataşate cetăţeniei Uniunii prevăzute în TCE, drepturile

electorale ridică probleme specifice. Articolele relevante din Constituţie sunt 34 (1) şi

35 (1), ale căror texte sunt următoarele: Articolul 34 (1): „Cetăţenii au drept de vot de la

vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv."

Articolul 35 (1): „Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care

îndeplinesc condiţiile prevăzute de articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă

asocierea în partide politice, potrivit articolului 37 alineatul (3)."

Cuvântul „cetăţeni" folosit în ambele articole se referă la cetăţenii români, fiind

înţeles în sensul că dreptul de vot şi dreptul de a fi ales sunt rezervate numai românilor.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru Legea 70/1991 privind alegerile locale, care prevede

că numai românii se bucură de drepturile electorale.

Tratatul CE recunoaşte cetăţenilor rezidenţi într-un alt stat membru, şi care nu au

cetăţenia acelui stat, dreptul de a participa în statul membru de reşedinţă, ca alegători

sau candidaţi, în alegerile pentru Parlamentul European şi în alegerile locale. Există

două categorii de situaţii din punct de vedere juridic şi politic: alegerile pentru

Parlamentul European şi alegerile locale.

Dacă alegerile pentru Parlamentul European nu par să ridice pe fond probleme

speciale la nivel constituţional, deoarece suntem în prezenţa unei adunări internaţionale

- care este reglementată prin tratatele comunitare şi nu se supune prevederilor

constituţiilor naţionale -, alegerile locale pot în schimb ridica, juridic şi politic, astfel de

probleme.

Pentru exerciţiul acestor drepturi, Consiliul a adoptat două Directive conţinând

prevederi detaliate ce urmează a fi aplicate de statele membre: Directiva 93/109 privind

alegerile pentru Parlamentul European şi Directiva 94/80/EC pentru alegerile locale

Alegerile locale

Articolele 34 şi 35 din Constituţia României sunt deplin aplicabile alegerilor

locale, acestea din urmă fiind de domeniul Constituţiei şi al legislaţiei subsecvente. Este

prin urmare indicat ca, în primul rând, să fie eliminate obstacolele constituţionale prin

modificarea acestor articole, astfel meat să se permită cetăţenilor celorlalte state

membre ale UE care locuiesc în România să voteze şi să fie aleși în alegerile locale.

În al doilea rând, este de dorit ca legislaţia română să fie adaptată, în

conformitate cu Directiva 94/80/CE. În 1994, Consiliul European a adoptat Directiva

94/80/CE privind stabilirea detaliată a modalităţilor de exercitare a dreptului de vot şi de

a fi ales în alegerile locale pentru cetăţenii Uniunii locuind într-un stat membru a cărui

cetăţenie nu o au (modificată prin Directiva Consiliului 96/3 0/CE). Această Directivă a

fost esenţialmente concepută pentru a elimina cerinţa referitoare la cetăţenie care în mod

uzual era aplicată în majoritatea statelor membre pentru alegerile locale. Ea nu afectează

însă reglementările, din statele membre, care guvernează aceste drepturi pentru proprii

cetăţeni sau pentru rezidenţii cetăţeni ai unor state terţe. Directiva defineşte cerinţele

pentru ca o persoană să poată exercita dreptul de vot şi de a fi ales în statul membru de

reşedinţă:

- este cetăţean al Uniunii (are cetăţenia unui stat membru);

- trebuie să locuiască în statul membru în care doreşte să-şi exercite drepturile;

- trebuie să respecte regulile ce guvernează dreptul de vot şi de a fi ales al cetăţenilor

din ţara de reşedinţă (principiile de egalitate şi de nediscriminare între alegătorii şi

candidaţii naţionali şi comunitari). Cetăţenii Uniunii care îndeplinesc aceste condiţii

pot vota în alegerile locale în statul membru de reşedinţă, dacă şi-au exprimat dorinţa în

acest sens membru de reşedinţă, cât şi în statul membru de provenienţă.

Statele membre pot prevedea însă ca o funcţie electivă la nivel local în statul

membru de reşedinţă să fie incompatibilă cu deţinerea unei funcţii similare în alte state

membre. Când sunt reglementări diferite privind incompatibilităţile în statul membru de

provenienţă şi în statul membru de reşedinţă, statele membre pot alege să aplice

reglementările mai stricte; în acest caz, statul membru de reşedinţă poate solicita unei

persoane, care vrea sa-şi exercite dreptul de a fi aleasă, să facă dovada - emisă de

autorităţile administrative competente - prin care să se certifice că nu a fost decăzută din

dreptul de a alege în ţara de provenienţă sau că o asemenea decădere nu este cunoscută

de autorităţile respective.

Alegerile pentru Parlamentul European

Condiţiile privind alegerile pentru Parlamentul European -privit ca o adunare

internaţională - nu ţin de domeniul reglementărilor constituţionale, acestea din urmă

fiind aplicabile numai puterilor publice naţionale. Cu toate acestea, apare necesitatea

adaptării legislaţiei naţionale pentru a permite o participare efectivă a cetăţenilor UE

care rezidează/locuiesc în România la alegerile pentru Parlamentul European.

În 1993, Consiliul European a adoptat Directiva 93/109 privind stabilirea

detaliată a modalităţilor de exercitare a dreptului de vot şi de a fi ales în alegerile pentru

Parlamentul European pentru cetăţenii Uniunii locuind într-un stat membru a cărui

cetăţenie nu o au. Scopul acestei Directive nu este acela de a armoniza reglementările

electorale din statele membre şi ea nu afectează drepturile cetăţenilor statelor membre în

ceea ce priveşte alegerile pentru Parlamentul European, indiferent dacă aceştia locuiesc

sau nu pe teritoriul statului de provenienţă.

Directiva defineşte cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un cetăţean al

unui stat membru care doreşte să voteze sau să fie ales în statul membru de reşedinţă.

Nimeni nu poate vota mai mult de o singură dată sau să fie ales în mai mult de un stat

membru. Un alegător comunitar trebuie să fie înscris pe listele electorale ale statului

membru de reşedinţă numai dacă el cere acest lucru înainte de alegeri. Un alegător care

optează pentru dreptul de a vota în statul membru de reşedinţă se angajează să nu voteze

şi în statul membru de origine. În principiu, un candidat trebuie să îndeplinească

cerinţele prevăzute atât de legislaţia statului membru de reşedinţă, cât şi de cea a statului

membru de origine; atunci când îşi depune candidatura, un cetăţean comunitar trebuie să

facă dovada - eliberată de statul membru de origine - că are dreptul de a candida în acel

stat. Statul membru de reşedinţă poate refuza, dacă doreşte, să înscrie alegători care sunt

decăzuţi din drepturile electorale în statul membru de origine.

Un sistem de schimb de informaţii între statele membre a fost creat pentru a

împiedica cetăţenii să voteze mai mult de o singură dată sau să fie aleşi în mai mult de

un singur stat membru.

PARTEA a II-a

IMPLICAŢIILE ADERĂRI I ÎN DOMENIUL DREPTURILOR OMULUI

Această a doua parte se ocupă, în primul rând, de o problematică - protecţia

drepturilor omului - care are propria sa logică, împrejurare ce conduce la necesitatea de

a reuni, într-o examinare distinctă, diversele aspecte ale acestei problematici. În al

doilea rând, această parte a fost scrisă luând în considerare ipoteza că Adunarea

Constituantă va înţelege să caute o deplină conformitate între textele europene existente

şi Constituţia română.

Afirmarea şi protecţia drepturilor fundamentale ocupă în prezent un loc major în

tratatele europene. Articolul 6 (1) al Tratatului UE statuează că „Uniunea este fondată

pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale, precum şi pe ale statului de drept, principii care sunt comune statelor

membre". În decembrie 2000, la Nisa, Parlamentul European, Consiliul European şi

Comisia Europeană au proclamat solemn Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene, fără a-i da forţa unui text obligatoriu. Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene a menţionat forţa juridică a Cartei deja ca un element de inspiraţie a

jurisprudenţei sale.

Articolul 20 al Constituţiei este formulat astfel: „(1) Dispoziţiile constituţionale

privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu

Declaraţia universală a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care

România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la

drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate

reglementările internaţionale".

Această prevedere stabileşte un principiu a cărui eficacitate trebuie asigurată. Cu

toate acestea, datorită existenţei unor importante diferenţe - în formulare şi conţinut -

între prevederile constituţionale (în special cele din Titlul II) şi prevederile tratatelor

internaţionale, judecătorii sunt în permanenţă confruntaţi cu probleme de

interpretare.

Această situaţie este generatoare de instabilitate juridică pentru deţinătorii

drepturilor. Ar fi de dorit, aşadar, ca anumite prevederi constituţionale să fie completate,

clarificate sau îmbunătăţite astfel meat să fie eliminate ambiguităţile în semnificaţia lor

şi să fie asigurată conformitatea cu textele comunitare existente şi cu Convenţia

Europeană, la care Curtea de Justiţie face trimitere constant.

O astfel de abordare, este adevărat, conduce la sugerarea a numeroase modificări

de text. Această operaţiune ar prezenta avantajul de a pune România la adăpost de litigii

în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acelaşi timp, ar exprima voinţa de

aliniere promptă la standardele europene.

În acest spirit s-a procedat la o analiză minuţioasă, ale cărei rezultate sunt

prezentate sub trei aspecte, după cum urmează:

• Semnificaţia principiului nediscriminării;

• Actualizarea prevederilor referitoare la restricţiile care pot

fi aduse exerciţiului drepturilor şi libertăţilor;

• Completarea şi clarificarea unor drepturi garantate de Constituţie.

Semnificaţia principiului nediscriminării

Constituţia prevede: „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor

cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de

religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială".

Egalitatea în faţa legii şi protecţia tuturor persoanelor împotriva discriminării

constituie un drept fundamental, care este esenţial pentru funcţionarea societăţilor

democratice. Aceasta contribuie la atingerea obiectivelor promovării progresului

economic şi social şi a unui nivel crescut de ocupare a forţei de muncă, prin întărirea

coeziunii economice şi sociale. În iunie 1997, la Amsterdam, şefii de stat şi de guvern

au recunoscut că era mai important ca niciodată să fie subliniate aceste principii. Ei au

convenit să consolideze capacitatea Uniunii Europene de a acţiona în acest domeniu,

prin introducerea articolului 13 în Tratatul CE, care acordă Comunităţii puteri specifice

să acţioneze pentru combaterea discriminării bazate pe sex, origine etnică sau rasială,

religie sau convingere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

Noul articol 13 introdus de Tratatul de la Amsterdam completează prevederile

existente cu scopul de a combate discriminarea bazată pe caracteristici specifice, în

particular articolul 141 (fost 119) (discriminarea pe criteriu de sex), articolul 137 (fost

118A) (măsuri pentru combaterea excluderii de pe piaţa muncii) şi articolul 12 (fost 6)

(discriminarea pe motiv de naţionali-tate/cetăţenie).

Carta UE a Drepturilor Fundamentale statuează în articolul 20 că „Toţi sunt

egali în faţa legii" şi dedică nediscriminării articolul 21, extinzând motivele inserate în

TCE. Mai mult, ea accentuează încă o dată totala interdicţie a discriminării pe criteriul

cetăţeniei. Convenţia Europeană interzice, de asemenea, orice formă de discriminare în

exercitarea drepturilor pe care le garantează. Curtea Europeană de la Strasbourg a

indicat principiul general de interpretare a articolului 14 al Convenţiei Europene, după

cum urmează:

„Pentru scopurile articolului 14, o diferenţă de tratament este discriminatorie

dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă în sensul că nu urmăreşte un scop

legitim sau nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi

scopul urmărit. Mai mult, statele contractante se bucură de o marjă de apreciere dacă şi

în ce măsură diferenţele între situaţii similare justifică o diferenţă de tratament"

În iunie 2000, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Protocolul

12 al Convenţiei Europene privind interzicerea generală a discriminării. Textul este încă

deschis semnării (România l-a semnat), dar intrarea sa în vigoare este o certitudine. De

asemenea, jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg a indicat constant că principiul

general al egalităţii face parte din principiile fundamentale ale dreptului

comunitar şi presupune ca situaţii comparabile să fie tratate egal, atât timp cât

tratamentul diferit nu este justificat în mod obiectiv.

Există o diversitate considerabilă, în constituţiile şi legile statelor membre, în

ceea ce priveşte dreptul la egalitate şi interzicerea discriminării. Formulările acestor

prevederi constituţional evariază de la stat la stat. În unele state, se indică explicit o listă

limitativă a motivelor de discriminare care sunt interzise. În alte state, constituţiile

stabilesc o listă deschisă, enumerativă, cu dispoziţii finale care interzic în termeni

generali discriminarea, cum ar fi „orice altă situaţie sau circumstanţă personală ori

socială" sau „orice alt motiv".

Constituţiile majorităţii statelor membre interzic explicit discriminarea bazată

pe: rasă sau origine etnică, religie sau convingere şi, din ce în ce mai mult, interzic

discriminarea bazată pe handicap. Handicapul este, evident, o chestiune majoră de

politică în domeniu. Unul din zece cetăţeni ai Uniunii Europene are un handicap.

Handicapul afectează în mod disproporţionat populaţia vârstnică, minorităţile etnice şi

categoriile socio-profesionale modeste. Deşi multe state membre au adoptat o legislaţie

interzicând discriminarea pe criteriu de vârstă, numai un singur stat se referă la aceasta

în Constituţie, în timp ce Curtea Constituţională a altui stat a declarat acest motiv ca

fiind subînţeles în textul Constituţiei (Spania). Instanţele judecătoreşti din trei state

membre (Spania, Olanda şi Finlanda) au interpretat constituţiile respective ca

interzicând discriminarea bazată pe orientarea sexuală.

Actuala formulare a Constituţiei române pare, pe de o parte, să limiteze motivele

de discriminare la cele enumerate în cadrul articolului 4 (2) şi, pe de altă parte, să

furnizeze o clauză de nediscriminare mai largă în articolul 16 (1). Aceasta poate

conduce la mai multe disfuncţionalităţi.

Modificarea prevederilor referitoare la restricţiile care pot fi aduse exerciţiului

drepturilor şi libertăţilor

În acest sens, Convenţia Europeană prevede mai multe feluri de posibile

restricţii asupra exerciţiului drepturilor. Unul este de a indica circumstanţele care permit

restrângerea exerciţiului drepturilor; de exemplu, articolul 2.2, paragrafele (a) - (c)

privind dreptul la viaţă, sau articolul 5.1 paragraful (2)-(f) privind dreptul la libertate. O

altă metodă folosită de Convenţia Europeană este de a stabili un model general pentru

aprecierea legitimităţii oricărei inter-ferenţe cu exerciţiul liber al drepturilor; de

exemplu, paragrafele (2) ale articolelor 8-11 statuează că orice restricţi e adusă

exerciţiului acestor drepturi trebuie să fie prevăzuta de lege, să urmărească unul din

scopurile legitime enumerate în paragrafele respective şi să fie necesară într-o societate

democrat ca pentru atingerea acelor scopuri. În plus, jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului a definit mecanismul de aplicare a limitărilor acceptabile aduse

exerciţiului altor drepturi prevăzute în Convenţie; de exemplu, dreptul la acces la

justiţie, garantat de articolul 6.1 din Convenţia Europeană, poate fi limitat numai dacă

restricţia urmăreşte un scop legitim şi există o legătură rezonabilă de proporţionalitate

între mijloacele folosite şi scopul urmărit (cazul Waite şi Kennedy v. Germany, decizia

din 18 februarie 1999). În mod similar, articolul 52 (1) al Cartei UE a Drepturilor

Fundamentale arată: „Orice limitare a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute

de prezenta Cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte conţinutul esenţial al

acelor drepturi şi libertăţi. Cu respectarea principiului proporţionalităţii, nu pot fi aduse

limitări decât dacă sunt necesare şi dacă răspund efectiv unor obiective de interes

general recunoscute de Uniune sau nevoii de protecţie a drepturilor şi libertăţilor altora".

În consecinţă, limitări mai largi ar putea să fie contrare principiilor de bază

privind protecţia drepturilor fundamentale, aşa cum au fost ele stabilite la nivel

european. Constituţia română prevede o clauză generală privind restricţiile şi limitările

drepturilor individuale. În conformitate cu textul articolului respectiv, „(1) Exerciţiul

unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se

impune după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a

moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale;

prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate

atinge existenţa dreptului sau a libertăţii."

Pe lângă clauza generală privind restricţiile şi limitările din articolul 49, mai

multe alte articole din Constituţie, ce garantează drepturi fundamentale, prevăd limitări

adiţionale.

Această lipsă de coerenţă la nivelul tehnicii de redactare a avut consecinţe

negative asupra întinderii drepturilor garantate. Într-adevăr, acest lucru a implicat în

practică o îngustare a câmpului de protecţie a drepturilor fundamentale, ceea ce

constituie restricţii de conţinut, interzise de standardele europene. Mai mult, astfel de

restricţii apar înainte să se pună în balanţă dreptul individual şi necesitatea de a-l

restrânge.

PARTEA a III-a

IMPLICAŢIILE ADERĂRII ASUPRA ORGANIZĂRII PUTERILOR PUBLICE

Aderarea la UE nu pune în discuţie echilibrele instituţionale consacrate de

Constituţie şi nici relaţiile între puterile publice, în privinţa cărora statul român este pe

deplin suveran. Aderarea implică totuşi anumite adaptări în organizarea internă şi

funcţionarea puterilor publice. Adaptările sugerate în continuare în ce priveşte puterea

executivă şi cea legislativă sunt menite să permită României o participare eficace la

elaborarea politicilor comunitare şi o mai bună apărare a intereselor sale în cadrul

Uniunii. Aşadar, organizarea jude-cătorească, Parlamentul şi Guvernul vor fi abordate

în mod succesiv.

Organizarea judecătorească

Raportul anual, menţionat deja, al Comisiei Europene (a se vedea paragraful 4)

indică faptul că „reforme adiţionale sunt în continuare necesare şi ar trebui să includă

măsuri suplimentare de garantare a independenţei justiţiei, în special faţă de executiv".

Astfel, nevoia de a garanta mai bine independenţa justiţiei a fost identificată

drept o problemă de interes deosebit, în spiritul criteriilor de la Copenhaga. Această

preocupare este exprimată de o manieră ce impune analizarea ei.

În general, aplicarea dreptului comunitar este o misiune a jurisdicţiilor naţionale,

care sunt ţinute să respecte principiile supremaţiei şi efectului direct. Judecătorii nu se

pot sustrage de la această datorie, deoarece tratatele le conferă o misiune comunitară. Ei

trebuie să ajungă la decizii în caz de conflict între dreptul naţional şi dreptul comunitar

şi trebuie să Tl Mature de la aplicare pe cel dintâi. Ei pot ajunge chiar şi să condamne

statul pentru violare a dreptului comunitar. Curtea de la Luxemburg, în deciziile sale de

principiu Francovich (c-6/90) şi Brasserie des Pechêurs (c-46/93), arată că: „Deplina

eficienţă a dreptului comunitar ar fi ştirbită dacă indivizii un ar putea obţine reparaţie

atunci când drepturile lor ar fi atinse printr-o nerespectare a dreptului comunitar.

Aplicarea principiului conform căruia statele membre sunt obligate să repare

prejudiciile provocate indivizilor prin nerespectarea dreptului comunitar imputabilă

statelor, nu poate fi înlăturată atunci când încălcarea se referă la o prevedere direct

aplicabilă a dreptului comunitar".

Judecătorii pot sau trebuie, în funcţie de cazurile de speţă, să folosească

procedura chestiunilor prejudicial ecătre Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene,

ori de câte ori este ridicată o problemă de interpretare a dreptului comunitar sau când

judecătorii au vreo îndoială cu privire la validitatea unei anumite reglementări naţionale.

În această privinţă există articolul 234 (fost 177) din TCE15.

Este important mai întâi ca judecătorii şi procurorii să fie bine instruiţi şi

informaţi cu privire la dreptul comunitar, pe care trebuie să îl aplice, ca şi asupra

dreptului european al drepturilor omului. Ministerul Justiţiei şi Institutul Naţional al

Magistraturii au îndeplinit până în prezent activităţi de formare cu un oarecare succes,

dar acestea vor trebui să continue recomandabil cu sprijinul financiar al Comunităţii.

„(15). Curtea de Justiţie este competentă pentru chestiunile prejudiciale privind:

a) Interpretarea acestui Tratat.

b) Validitatea şi interpretarea actelor instituţiilor Comunităţii şi ale TCE.

c) Interpretarea statutelor organismelor înfiinţate prin act al Consiliului atunci când

aceste statute o prevăd. Când o astfel de problemă se ridică în faţa oricărei jurisdicţii a

unui stat membru, acea jurisdicţie poate, dacă ea consideră că o decizie asupra

problemei este necesară pentru a-i permite să judece cauza, să ceară Curţii de Justiţie să

hotărască asupra chestiunii. Când o astfel de problemă se ridică într-o cauză pendinte în

faţa unei jurisdicţii a unui stat membru împotriva deciziei căruia nu există cale de atac

potrivit dreptului naţional, acea jurisdicţie va trebui să sesizeze Curtea de Justiţie cu

privire la această chestiune".

Este evident că îndeplinirea unei asemenea misiuni presupune ca judecătorii să

fie independenţi. Principiul statului de drept necesită o putere judecătorească

independentă. Această independenţă trebuie asigurată în acord cu standardele

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii Europene a

Drepturilor Omului din Strasbourg.

Importanţa independentei justiţiei se întinde dincolo de sfera politicului;

economiştii au observat importanţa unei justiţii independente şi imparţiale pentru o

economie stabilă şi prosperă. Indivizii şi instituţiile trebuie să se poată bizui pe o justiţie

previzibilă, liberă de capriciile interferenţei politice ori influenţei economice a oricăreia

dintre părţi. În societăţile ce se luptă să-şi reformeze economiile, independenţa justiţiei

contribuie la încrederea, securitatea şi previzibilitatea tranzacţiilor economice.

Constituţia României plasează sub numele de „autoritate judecătorească" atât

procurorii, cât şi judecătorii. Totuşi, în articolul 131, Constituţia prevede că procurorii

îşi exercită activităţile în acord cu principiul controlului ierarhic şi sub autoritatea

Ministrului Justiţiei. În consecinţă, fiecare procuror este mai întâi subordonat

Procurorului General şi apoi Ministrului Justiţiei. Analizând dreptul român, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a arătat - în Vasilescu c. României - că procurorii

români nu îndeplinesc cerinţele pentru a fi consideraţi independenţi.

Pentru a reflecta principiul separaţiei puterilor şi a asigura independenţa justiţiei,

alăturarea constituţională între procurori şi judecători trebuie eliminată.

În interpretarea cerinţelor de independenţă stabilite prin articolul 6 al Convenţiei

Europene a Drepturilor Omului, Curtea de la Strasbourg a afirmat că „pentru a stabili

dacă un tribunal poate fi considerat ca «independent», trebuie luate în considerare, între

altele, modul de numire a membrilor săi şi durata mandatului lor, existenţa de garanţii

împotriva presiunilor exterioare şi aparenţa de independenţă"

În fine, principiul conform căruia civilii nu ar trebui să fie judecaţi de tribunale

militare, afirmat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar trebui prevăzut expres în

Constituţie ori luat în calcul la modificarea sistemului de competenţă stabilit de Codul

de procedură penală. Totodată, judecătorii şi procurorii militari nu ar mai trebui să fie

competenţi cu privire la cazurile ce implică abuzuri ale poliţiei. În această privinţă,

trebuie subliniat că în Raportul său anual din 2001, Comisia Europeană a ajuns la

concluzia că cercetările desfăşurate de sistemul jurisdicţiilor militare privind plân-gerile

împotriva abuzurilor poliţieneşti sunt de regulă îndelungate şi adesea neconcludente.

Structurile parlamentare

Este un fapt binecunoscut că, după aderarea la UE, nu doar legislaţia română

este în vigoare în România, ci şi actele comunitare sunt, de asemenea, direct aplicabile.

Parlamentele sunt menite să joace un rol esenţial în preluarea dreptului comunitar, în

special în transpunerea directivelor, căci în majoritatea cazurilor transpunerea se face

prin adoptarea de legi.

Parlamentele naţionale au început să revendice puternic o implicare sub aspectul

informării şi controlului. Ele au dobândit un grad de control asupra activităţii

comunitare a guvernelor lor, ca rezultat al reformelor constituţionale, al demersurilor

guvernamen-tale ori al amendării propriilor metode de lucru.

Comitetele lor specializate în afaceri europene au jucat un rol major în această

evoluţie, în cooperare cu Parlamentul European. Această adaptare permite o compensare

parţială a pierderii influenţei parlamentelor naţionale implicată de transferul anumitor

competenţe către Comisie ori Uniune.

Tratatul de la Maastricht a ajutat în această direcţie prin includerea a două

declaraţii (nr. 13 şi 14) asupra acestui subiect, care prevăd îndeosebi:

- respectarea implicării parlamentelor naţionale în activităţile Uniunii Europene

(guvernele lor respective trebuie să le informeze „în timp util" în legătură cu

propunerile legislative comunitare şi conferinţe comune trebuie ţinute când este

necesar);

- cooperarea dintre Parlamentul European şi parlaméntele naţionale, prin

intensificarea contactelor, ţinerea de întruniri regulate şi acordarea de facilităţi

reciproce.

Protocolul asupra rolului parlamentelor naţionale anexat la Tratatul de la

Amsterdam încurajează o mai mare implicare a parlamentelor naţionale în activităţile

UE şi solicită ca documentele consultative şi propunerile să fie trimise de îndată pentru

ca parlamentele naţionale să le poată examina înainte de luarea deciziei de către

Consiliu European.

Declaraţia nr. 23 asupra viitorului Uniunii, ataşată la Tratatul de la Nisa,

subliniază printre subiectele de luat în considerare „rolul parlamentelor naţionale în

arhitectura europeană". Convenţia asupra viitorului Europei, înfiinţată de către Consiliul

European de la Laeken cu scopul de a lucra asupra proiectului de Constituţie europeană,

s-a sesizat prin urmare cu privire la această problemă.

Instrumentele de cooperare sunt: Conferinţele preşedinţilor adunărilor

parlamentare ale Uniunii Europene; Conferinţele parlamentelor Comunităţii; Conferinţa

organismelor specializate în afaceri europene (COSAC); consultări între majoritatea

comitetelor permanente ale Parlamentului European şi organismele corespondente la

nivel naţional, prin întâlniri bi- şi multilaterale, vizite ale preşedinţilor şi raportorilor;

contacte între grupările politice din cadrul Parlamentului European şi echivalentele lor

din parlamentele naţionale.

Printre cele enumerate, COSAC este cel mai cunoscut instrument. Propusă de

Preşedintele Adunării Naţionale franceze, Conferinţa s-a reunit la fiecare 6 luni, din

1989, aducând laolaltă organismele specializate în afaceri europene ale parlamentelor

naţionale şi şase membri ai Parlamentului European, conduşi de cei doi vicepreşedinţi

însărcinaţi cu relaţiile cu parlamentele naţionale.

Convocată de parlamentul ţării ce deţine preşedinţia Comunităţii şi pregătită în

comun de Parlamentul European şi parlamentele ţărilor din „troika" prezidenţiala,

fiecare conferinţă discută subiectele majore ale integrării europene. Protocolul la tratatul

de la Amsterdam asupra rolului parlamentelor naţionale prevede că COSAC poate

aduce orice contribuţie pe care o consideră oportună în atenţia instituţiilor Uniunii

Europene. Totuşi, contribuţiile aduse de COSAC nu leagă în niciun fel parlamentele

naţionale şi nu limitează libertatea acestora.

La nivel naţional, în majoritatea statelor membre, au fost adoptate dispoziţii, cu

acordul guvernelor. Astfel de dispoziţii apar uneori înscrise în Constituţie. De pildă,

Constituţia Danemarcei dispune în articolul 19(3) că guvernul trebuie să consulte

comitetul de afaceri externe al Folketingului înaintea oricărei decizii majore în

domeniul politicii externe.

Constituţia Franţei, în articolul 88-4, prevede că Guvernul este obligat să supună

atenţiei Parlamentului orice propunere de document emisă de instituţiile europene şi

care implică consecinţe legislative: „Guvernul supune Adunării Naţionale şi Senatului,

de îndată după transmiterea lor la Consiliul Uniunii Europene, proiectele sau

propunerile de acte ale Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene ce comportă

dispoziţii de natură legislativă.

De asemenea, el poate supune atenţiei lor celelalte proiecte ori propuneri de acte,

ca şi orice alt document ce emană de la o instituţie a Uniunii Europene. Conform

modalităţilor fixate prin regulamentul fiecărei Camere, pot fi votate rezoluţii, dacă este

cazul în afara sesiunilor, asupra proiectelor, propunerilor şi documentelor menţionate la

alineatul precedent. Cehia a inserat articolul 10b în legea sa constituţională nr.

395/2001, pentru a crea obligaţia Guvernului de a informa regulat şi anticipat

Parlamentul cu privire la orice probleme legate de participarea ţării în organizaţii

internaţionale implicând un transfer de puteri: „(1) Guvernul informează Parlamentul

regulat şi anticipat cu privire la aspectele legate de obligaţiile rezultate din calitatea

Cehiei de membru al unei organizaţii sau instituţii internaţionale, cum este menţionat în

articolul 10a. (2) Camerele Parlamentului îşi prezintă opiniile asupra deciziei ce

urmează să fie luată de o asemenea organizaţie ori instituţie internaţională în modurile

prevăzute de regulamentele lor interioare. (3) Legea asupra principiilor de deliberare şi

relaţiilor între cele două Camere şi cu parteneri externi poate încredinţa exerciţiul

acestei atribuţii a celor două Camere, în conformitate cu paragraful (2), unui organism

comun al celor două Camere."

Majoritatea parlamentelor naţional e au stabilit comisii specializate pentru a

putea asigura informaţia şi controlul asupra politicii şi acţiunii comune a guvernelor. În

acest sens, Parlamentul României va trebui, de asemenea, să creeze structuri

specializate, luând în considerare contextul constituţional şi legislativ specific, în

particular, relaţiile între puterea executivă şi cea legislativă. Două aspecte importante şi

distincte vor trebui luate în considerare: angajamentul Guvernului faţă de Parlament cu

privire la informarea celui din urmă şi posibilitatea Parlamentului de a se pronunţa

asupra politicii Guvernului.

Actul din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul

European prin sufragiu direct (anexat la decizia Consiliului 76/787/ECSC, EEC,

Euratom) prevede că mandatul de reprezentant în Parlamentul European este compatibil

cu calitatea de membru în Parlamentul naţional al unui stat membru, dar este incom-

patibil cu o serie de calităţi de membru (lista apare în articolul 6), printre care în primul

rând este menţionată cea de „membru al Guvernului unui stat membru". În conformitate

cu Actul din 1976, în plus, fiecare stat membru poate reglementa incompatibilităţi

suplimentare la nivel naţional.

Structurile guvernamentale

Guvernul trebuie, de asemenea, să se adapteze la un rol nou şi să facă faţă unor

noi funcţii şi atribuţii, şi anume, pe de o parte, negocierea şi participarea

delegaţiei/delegaţiilor naţionale la pregătirea actelor comunitare şi, pe de altă parte,

aplicarea normelor comunitare.

Participarea la pregătirea documentelor reprezintă în fapt un proces de negociere

continuă, care este foarte diferit de negocierile „clasice" şi, astfel, nu poate fi concentrat

numai la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, chiar dacă acesta din urmă trebuie

evident să joace un rol important. Pregătirea negocierilor este o fază decisivă care

constă în discuţii pe baza unui proiect de text deja transmis la COREPER, în

transmiterea proiectului către guvernele naţionale - în general, către o structură

guvernamentală la nivel central, care să-l difuzeze diverselor administraţii interesate,

acestea din urmă fiind mai bine plasate pentru a stabili o legătură cu mediile economice

şi sociale şi a aduce la un numitor comun poziţiile lor.

Structura guvernamentală centrală va trebui să adune opiniile administraţiilor

relevante, să armonizeze poziţiile acestora, eventual să tranşeze când aceste poziţii sunt

contradictorii sau să determine autoritatea care să arbitreze în ultimă instanţă. Evident,

tot acest proces va trebui să se încadreze în calendar, ceea ce înseamnă că este necesar

să fie înfiinţat un organism ori o structură care să monitorizeze urmările, să colecteze

toate opiniile şi poziţiile la nivel naţional, să ceară arbitrajul când este necesar şi să

definească poziţia oficială naţională înainte de negociere. Experienţa statelor membre a

demonstrat că este de cea mai mare importanţă ca o poziţie naţională să fie bine

pregătită şi apărată, mai întâi în cadrul COREPER şi apoi în negocierile din cadrul

Consiliului.

Acestea sunt funcţii noi, care necesită stabilirea de noi proceduri şi înfiinţarea,

respectiv, implementarea de organisme şi compartimente specializate. În această

privinţă, mai multe sisteme pot fi puse în practică. Coordonarea ar putea fi lăsată

Ministerului Afacerilor Externe, unui Minister al Afacerilor Europene ori primului-

ministru.

O analiză comparativă a experienţelor statelor membre ale Uniunii Europene

arată că ţările s-au organizat mai mult sau mai puţin eficient, în vederea acestor noi

atribuţii, dar unele suferă de o slabă organizare. Acelaşi lucru este valabil pentru

aplicarea normelor şi textelor comunitare. Este cunoscut că, odată aceste norme

adoptate, ele trebuie să fie implementate la nivel naţional.

Directivele comunitare necesită acte normative de transpunere, care sunt în

general legi, dar pot fi şi acte ale executivului, la diferite niveluri, cu respectarea

competenţelor stabilite prin lege. În toate cazurile, administraţiile naţionale sunt

chemate să adopte acte individuale impuse de implementarea textelor comunitare. Dacă

sunt necesare acte normative (la un nivel infralegislativ), guvernul şi diversele ministere

vor trebui să le emită şi neîndeplinirea acestei obligaţii este sancţionată cu o acţiune

pentru neîndeplinirea obligaţiilor introdusă de Comisia Europeană în faţa Curţii.

Neîndeplinirea obligaţiei de a implementa dreptul comunitar este o încălcare

care, în cazurile când aduce prejudicii persoanelor fizice şi juridice, poate atrage

obligaţia de reparaţie în sarcina statului.

Un alt aspect care solicită atenţie este participarea oficialilor în diferitele

(aproximativ 300) comitete specializate înfiinţate prin reglementări ale Consiliului

European, ceea ce, evident, nu este o sarcină uşoară. Concluzia este din nou că, în noile

condiţii de după aderarea la UE, Guvernul trebuie să facă un efort important pentru a

organiza participarea eficace a României la nivel european.

Astfel, participarea la Comunităţi şi la Uniune implică o adaptare a structurilor

administrative, ceea ce nu înseamnă a priori o nevoie de modificare a Constituţiei, dar

înseamnă totuşi că o organizare metodică a Guvernului şi a ministerelor este obligatorie.

Aceste adaptări administrative se bazează pe structurile şi conceptele în vigoare

privind organizarea ministerială. Fiecare stat membru le-a dus la îndeplinire ţinând cont

de particularităţile sale în această privinţă. Aşadar, nu există un model universal.

În plus, aderarea României la UE implică participarea la toate instituţiile şi

structurile UE. Autorităţile române trebuie să aibă în vedere necesitatea şi modul de

organizare a participării ţării la mai multe organe subsidiare. România trebuie să

desemneze repre¬zentanţi nu doar în Parlamentul European, prin alegeri, ci şi în

Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social (Tratatul de la Nisa prevede în

anexa sa că România va dispune de un număr de 15 reprezentanţi în fiecare dintre aceste

două instituţii).

Deşi procedura folosită pentru desemnarea acestor reprezentanţi este în

întregime de competenţă naţională, autorităţile trebuie să aibă în vedere scopul

instituţiilor susmenţionate. Ar fi ca atare preferabil să fie desemnaţi cei ce pot

reprezenta cel mai bine regiunile geografice specifice şi necesităţile acestora, respectiv

principalii actori economici şi sociali. Pentru Comitetul Regiunilor, este important să se

aleagă cu grijă modul de definire a comunităţilor locale care vor fi reprezentative din

punct de vedere geografic. Maniera de desemnare a membrilor acestor comitete ţine atât

de dreptul naţional, cât şi de dreptul comunitar: autorităţile naţionale vor trebui să ia

anumite decizii, pentru care ar trebui să fie pregătite, ca, de pildă, a şti care

circumscripţii locale vor fi reprezentate în Comitetul Regiunilor (în Franţa, de exemplu,

există o reprezentare simultană a regiunilor, departamentelor şi comunelor).

Bibliografie:

1. Ghe. Uglean, Drept constituțional și instituții politice, vol II, Editura România de

Mâine, București, 2007.

2. Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, Editura C.H.Beck,

București, 2007.

3. Dan Claudiu Dănișor, Constituția României comentată, Editura Universitatea

juridică, București, 2009.

4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional și instituții politice, Editura

C.H.Beck, București, 2011.

5. Ionescu Cristian, Instituții politice și drept constituțional, Editura Universitatea,

București, 2007.

6. I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Editura C.H.Beck, București,

2006.

7. Mircea Criste, Instituții constituționale contemporane, Editura de Vest, București,

2011.

8. Ștefan Deaconu, Instituții politice, Editura C..Beck, 2012

9. Tomescu C. Rodica, Raporturile dintre Guvern și Parlament, Editura C.H.Beck,

București, 2012

10. Drept constitutional si institutii politice, Selejan Gutan Bianca si Gutan Manuel,

Editura Hamangiu, 2015

11. Drept constitutional si institutii politice, Gheorghe Iancu, Editura Universul

Juridic, 2015