Daniel Chamberlin

Un portret al lui Dumnezeu

ACEASTĂ CARTE ESTE O PREVIZUALIZARE.

FORMATUL ÎNTREG ÎL PUTE I COMANDA LAȚ

EDITURA Gratia Dei

www.gratiadei.rocomenzi@gratiadei.ro

- 0721.262013

Discursurile lui Stephen

Charnock despre existența și

atributele lui Dumnezeu

rezumate pentru secolul XXI.

Daniel Chamberlin

UN PORTRET AL

LUI DUMNEZEU

Editura Gratia Dei

Cluj Napoca, 2015

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CHAMBERLIN, DANIEL

Un portret al lui Dumnezeu : discursurile lui

Stephen Charnock despre existenţa şi atributele lui

Dumnezeu rezumate pentru secolul XXI / Daniel

Chamberlin ; trad.: Ruben Bucoiu ; pref.: Ron Crisp. -

Cluj-Napoca : Gratia Dei, 2015

ISBN 978-606-92606-1-6

I. Bucoiu, Ruben (trad.)

II. Crisp, Ron (pref.)

211.1

Editori: Raul Enyedi, Mircea Sever Roman

Grafică copertă: Aurel Miclea jr.

Tiparul executat la Fundația Mantachie, Bocșa

Daniel Chamberlin

A Portrait of God: Stephen Charnock’s Discourses

Upon The Existence and Attributes of God Summarized

for the 21st Century

© Editura Gratia Dei, 2015

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei

lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict

interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului

de autor.

CUVÂNT ÎNAINTE

Cartea aceasta este o comoară. Pentru creştinul preocupat, ea prezintă într-o manieră accesibilă natura Dumnezeului celui viu. Citiţi câteva pagini în fiecare zi la timpul de părtăşie cu Dumnezeu: pe măsură ce concepţia dumneavoastră despre Dumnezeu se va îmbogăţi şi corecta, beneficiile pentru viaţa dumneavoastră duhov-nicească vor fi incomensurabile.

Pentru pastori, cartea aceasta reprezintă o mină de aur. Le va hrăni sufletul, le va sugera nenumărate predici şi le va pune la dispoziţie o sursa principală pentru orice studiu despre atributele lui Dumnezeu.

Pastorul Daniel Chamberlin şi-a făcut foarte bine treaba. Doar Dumnezeu cunoaşte volumul de muncă ce a fost depus pentru a face disponibil în vremea noastră atât de ocupată efortul plin de măiestrie al lui Charnock. Câştigul tău va fi răsplata pastorului Chamberlin.

Atât de mare este valoarea lui Charnock încât studiul lui complet încă se publică. Cu toate acestea, din pricina dimensiunilor, rareori este citit. Dacă dispui de bani şi de spaţiu, ar fi bine să îţi cumperi originalul, va arăta foarte bine în biblioteca ta. Însă, îţi spun cu toată sinceritatea, e bine să păstrezi acest mic volum pe biroul tău.

Un prieten creştin,

Ron Crisp Martie, 2011.

?3

PREFAŢĂ

Cunoaşterea lui Dumnezeu este indispensabilă oricărui alt tip de cunoaştere. Nebunia care astăzi se găseşte din belşug în religie – ca să nu mai amintim de lume –, este un simptom al unei ignoranţe fundamentale cu privire la Dumnezeu. Superficialitatea este la ordinea zilei. Cu toate acestea, generaţiile anterioare au gândit şi au scris mai profund despre Dumnezeu. Poate că cel mai mare autor necanonic care a tratat acest subiect vital a fost Stephen Charnock (1628 – 1680), care a scris Discursuri asupra existenţei şi atributelor lui Dumnezeu.

Acest tratat onorific este valoros în mod special pentru valoarea sa pastorală şi practică. În paginile care vă stau în faţă veţi găsi rezumatul acestui tratat. Am încercat să fiu cât de străveziu cu putinţă pentru a-l lăsa pe domnul Charnock să vorbească.

De ce opera lui Charnock apare sub formă de rezumat? Pentru că mulţi dintre noi, în aceste vremuri regretabil de agitate, nu ne vom face niciodată timp pentru a citi originalul, care se întinde pe mai mult de 1100 de pagini. Mai mult, sper ca acest rezumat să permită traducătorilor să ducă bogăţiile acestui tratat în limbi şi naţiuni care altfel nu vor avea niciodată şansa de a se bucura de el.

Mulţumirile mele se îndreaptă către familia mea pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine în timpul în care am fost absorbit de această sarcină solicitantă, dar

?4

îmbucurătoare. (Soţia mea pretinde că a fost căsătorită cu Charnock vreme de câţiva ani!) Mulţumesc, de asemenea, bisericii mele pentru că mi-a îngăduit să mă dedic acestui proiect. Îi mulţumesc şi fratelui Ron Crisp pentru încurajările lui, pentru că a insistat ca manuscrisul meu să iasă din starea de somnolenţă în care stătuse vreme de şapte ani. În cele din urmă, îi mulţumesc fratelui Ben Gardener pentru corecturi şi sugestii.

Nu pot estima binecuvântarea personală pe care am primit-o prin studierea şi predicarea acestui material, precum şi prin pregătirea sa pentru publicare. Mă surprind frecvent apelând în mintea mea la aceste adevăruri preţioase. Mă rog ca ele să fie o binecuvântare şi pentru tine.

Daniel Chamberlin, 5 aprilie 2011

?5

1

EXISTENŢA LUI DUMNEZEU

În Psalmul 14:1 citim: „Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»”. Apostolul Pavel face referire la acelaşi psalm în Epistola către romani, capitolul 3, pentru a demonstra că orice persoană din întreaga lume este coruptă de păcat. În inima noastră, fiecare dintre noi este, într-un anumit fel, un ateu.

Termenul ebraic tradus Dumnezeu în Psalmul 14:1 nu este Iehovah, cuvânt care vorbeşte despre existenţa Lui. Termenul folosit este Elohim, cuvânt care vorbeşte despre El ca fiind Judecător. Iată ce i se pare ofensator omului firesc, că Dumnezeu stă deasupra lui şi îi cere socoteală pentru păcatul lui. Mulţi oameni sunt gata să recunoască o zeitate, atâta vreme cât nu este vorba despre Elohim din Scriptură. Însă adevărata religie cere nu doar ca noi să credem că Dumnezeu există, ci să credem că El există având caracterul descris în Scriptură. După cum stă scris în Epistola către evrei, 11:6, noi trebuie să credem că El există şi că El răsplăteşte pe cei care-L caută.

Există trei feluri de ateism. În primul rând, ateismul absolut neagă în întregime faptul că există un Dumnezeu. În al doilea rând, ateismul providenţial Îl închide pe Dumnezeu în Ceruri, departe de Pământ. Deismul cade în categoria aceasta. În al treilea rând, ateismul natural

?6

neagă natura şi perfecţiunile atribuite lui Dumnezeu în

Scriptură. Forma aceasta de ateism este cea mai comună

şi cea mai subtilă. Câţi membri ai bisericilor mărturisesc

că există Dumnezeu, însă neagă plinătatea caracterului

Său descris în Cuvântul Lui!

Orice ateu este un mare nebun. El merge împotriva

oricărei raţiuni şi, în cele din urmă, neagă totul.

Conştiinţa lui îi spune că există un Dumnezeu, însă el

insistă să înăbuşe şi să nege această cunoştinţă (Rom.

1:18). Nu-i mai rămâne nimic. Pentru ca omul să fie

întreg, religia este la fel de necesară ca şi raţiunea.

Pentru a arăta cât de nebunesc este ateismul, să

luăm în considerare câteva argumente în favoarea

existenţei lui Dumnezeu.

I. RĂSPÂNDIREA RELIGIEI ÎN TOATĂ LUMEA

DOVEDEŞTE CĂ DUMNEZEU EXISTĂ.

Istoria ne arată orientarea religioasă a omului. Toate

societăţile sunt îmbibate de un anumit gen de religie. A

nega existenţa lui Dumnezeu înseamnă a nega ceea ce toţi

oamenii au cunoscut dintotdeauna. E curată nebunie să

negi ceea ce mărturiseşte conştiinţa fiecărui om.

Faptul că multe societăţi au crezut într-o mulţime

de zei nu face ca argumentul acesta să fie mai slab. Pur şi

simplu confirmă natura religioasă a omului. Omul a fost

creat de la început să fie închinător. Odată cu căderea în

păcat, concepţia lui despre Dumnezeu a fost

?7

distorsionată, cu toate acestea el continuă să fie un închinător, chiar dacă se închină unor dumnezei falşi.

Existenţa lui Dumnezeu nu figurează printre toate marile dispute în istoria omenească. Multe chestiuni religioase au fost discutate cu aprindere, însă toată lumea era de acord că Dumnezeu există. Puţinele excepţii de la această regulă nu neagă principiul. Doar pentru faptul că unii oameni sunt orbi din punct de vedere fizic, nu conchidem că văzul nu este un lucru natural pentru rasa umană. Nici cei câţiva atei absoluţi nu pot dovedi că omul nu este în mod natural un închinător.

Dacă ar fi putut, omul s-ar fi eliberat de această conştienţă de Dumnezeu, însă ea rămâne constantă. Conştientizarea existenţei unei divinităţi este esenţială fiinţei noastre. Nici chiar Satan nu a încercat să smulgă principiul acesta în cazul ispitirii originare. Mai degrabă, atunci când a ispitit-o pe Eva, el a distorsionat Cuvântul şi caracterul lui Dumnezeu.

Religia este inerentă omului. Legea lui Dumnezeu este scrisă în inimile noastre, iar conştiinţa noastră depune mărturie în favoarea ei (Rom. 2:15). Natura religioasă a omului nu este primită prin simpla tradiţie. Toate tradiţiile se pierd odată cu trecerea timpului, dar această conştienţă de Dumnezeu rămâne în fiecare.

Unii oameni argumentează că Dumnezeu a fost inventat de inginerii sociali pentru a-i ţine pe oameni în „linie” şi subjugaţi. Însă cei care propagă ideea aceasta nu pot răspunde următoarelor întrebări: Cine au fost aceşti ingineri ai societăţii? Cum au ajuns cu toţii la un consens? Cum şi-au îndeplini scopul într-un mod

?8

universal în fiecare eră? Cum au reuşit ei să păstreze secretă o asemenea manipulare?

Unii spun că frica a fost prima care a introdus religia. „Sentimentele de vinovăţie l-au făcut pe om să născocească ideea de Dumnezeu”, spun ei. Ei, de fapt, gândesc pe dos. Cunoaşterea de Dumnezeu este cea care produce frică şi vinovăţie în omul păcătos.

II. ÎNTREAGA CREAŢIE DEMONSTREAZĂ EXISTENŢA LUI DUMNEZEU.

Epistola către romani, 1:19-20, afirmă adevărul acesta: „Pentru că ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile Lui nevăzute, puterea lui veşnică şi dumnezeirea lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele, aşa că nu se pot dezvinovăţi”.

Originea şi producerea tuturor lucrurilor arată spre Dumnezeu. Orice efect trebuie să aibă o cauză. De exemplu, orice clădire are un arhitect al său şi un constructor. A nega acest adevăr înseamnă, într-adevăr, a

nu te putea dezvinovăţi. Toate au provenit de undeva. În cele din urmă nu ne rămân decât două posibilităţi: ori Dumnezeu este veşnic, ori materia este veşnică. De vreme ce este de neconceput ca din materie lipsită de viaţă să iasă o personalitate inteligentă, singura poziţie logică este să spunem că materia a apărut de la o Fiinţă

?9

inteligentă, adică Dumnezeu, care a creat toate lucrurile

din nimic.

Chiar şi timpul trebuie să aibă o origine. Timpul

înseamnă mişcare, şi orice mişcare are un început. Nu

există mişcare perpetuă, nici măcar în timp. Atât timpul,

cât şi omul, trebuie să aibă o origine. Raţiunea ne obligă

să acceptăm faptul că trebuie să fi fost un început, punct

în care o cauză a pus în mişcare efectul. Cauza trebuie să

fie de natură diferită faţă de efect, superioară lui în orice

fel, altfel intrăm în nişte contradicţii de neconceput.

Trebuie să existe o cauză infinită şi independentă de toate

efectele pe care le vedem, iar cauza aceasta este

Dumnezeul Bibliei.

Nimic nu se poate face singur. Este imposibil

pentru un lucru să acţioneze înainte de a exista. Cum se

poate să nu înţelegi că nici ordinea nu se poate crea

singură? Dacă omul s-a creat singur, de ce nu s-a făcut

mai măreţ decât este de fapt? De ce s-a limitat singur la

condiţia lui prezentă? Dacă o broască râioasă s-ar face pe

sine, s-ar crea broască râioasă sau om? Om, desigur! De

ce s-a oprit omul la a fi om şi nu s-a făcut ceva mai mult

de atât? De ce nu s-a făcut astfel încât să trăiască veşnic?

De ce acum nu se mai creează noi oameni?

Nicio creatură nu poate crea o altă creatură. Altfel,

prima ar fi creator şi nu creatură. Inventatorii pot construi

componente noi, însă ei nu creează cu adevărat, ei nu

pornesc de la nimic. Părinţii se pot reproduce, având

copii, însă ei pornesc de la un ovul şi de la un

spermatozoid. Aceste lucruri nu se pot numi în mod

corespunzător „a crea”.

?10

Dumnezeu a creat toate lucrurile din nimic. El este prima cauză a oricărui efect consecutiv. El nu S-a creat pe Sine Însuşi, ci fiinţează etern şi independent. El fiinţează prin Sine Însuşi necesarmente. Trebuie să existe o cauză originară necauzată. Ba, mai mult, cauza aceasta ultimă trebuie să fie infinit de perfectă. Cunoştinţa noastră despre propria imperfecţiune implică faptul că există ceva ce numim perfecţiune. Perfecţiunea există necesarmente. Această Fiinţă perfectă este Dumnezeu! Astfel, doar cartea Geneza, capitolele 1-3, satisface în cea mai mare măsură căutarea noastră intelectuală cu privire la chestiunea originilor.

În armonia lor, toate lucrurile arată spre Dumnezeu. Cerneala şi hârtia nu s-au izbit în mod accidental pentru a forma foaia pe care o citeşti. Multe mâini diferite au conceput-o şi au produs-o. Atunci când asculţi o simfonie, ştii că un mare compozitor a compus întregul cu toate părţile sale componente. Chiar şi elemente contrare se leagă împreună într-un mod armonios. De exemplu, apa, un lichid, este alcătuită din două gaze, hidrogen şi oxigen. Un orânduitor înţelept a întocmit un asemenea aranjament. Astfel, întreaga creaţie, în toată armonia ei, dovedeşte un design inteligent în spatele tuturor lucrurilor.

Să ne gândim la felul în care un obiect creat serveşte unui alt obiect creat. Soarele este poziţionat perfect în raport cu Pământul pentru a da cantitatea potrivită de căldură, astfel ca noi nici să nu murim de prea multă căldură, nici să nu îngheţăm. Avem cantitatea

?11

corectă de apă şi de pământ pentru a susţine toate formele

de viaţă. Această regularitate şi uniformitate din întreaga

lume trebuie să aibă pe cineva care le ordonează. Acel

locuitor primitiv de pe insulă care găseşte un ceas nu doar

că admiră maşinăria, ci, de asemenea, deduce faptul că

undeva trebuie să existe un ceasornicar.

Mai mult de atât, ordinea şi subordonarea în creaţie

este constantă şi predictibilă. Ea nu este accidentală, ci

reflectă imuabilitatea Creatorului însuşi. Varietatea şi

diversitatea lucrurilor din lume arată înţelepciunea şi

bunătatea Proiectantului. El ar fi putut să le facă pe toate

lipsite de culoare, însă El ne-a dăruit un întreg spectru de

culori. Ne-ar fi putut face mâncarea lipsită de gust, însă

ne-a dăruit o largă varietate de arome.

Toate lucrurile arată spre Dumnezeu prin faptul că

se conformează scopurilor variate pentru care au fost

făcute. Dumnezeu i-a îndreptat atenţia lui Iov spre

diverse animale pentru a-i arăta ceva din gloria lui

Dumnezeu. Domnul Isus Cristos a spus: „Uitaţi-vă la

crinii de pe câmp” (Mat. 6:28). Plantele şi animalele nu-şi

cunosc scopul ultim, nu posedă o înţelegere proprie. Cu

toate acestea, fiecare îşi are rolul şi partea sa în întreaga

schemă. Iată de ce, există o natură şi o înţelegere superi-

oară care le face să funcţioneze. O putere superioară le

supraveghează şi guvernează. Dacă vezi o săgeată care

loveşte cu precizie ţinta, ştii că pe undeva cu siguranţă

există un arcaş priceput. Dar, mai mult, atunci când vezi

mii de săgeţi care îşi ating ţinta, şi niciuna nu ratează, nu

poate exista nicio îndoială cu privire la existenţa şi

îndemânarea arcaşului.

?12

Dăinuind, toate lucrurile arată spre Dumnezeu.

Nimic nu se poate susţine singur; toate depind de o

autoritate superioară care le susţine. Cine este

Susţinătorul? Psalmistul ne spune: „Doamne, Tu ţii în

viaţă omul şi dobitoacele. ...Doamne cât de multe sunt

lucrările tale, Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune; şi

pământul este plin de făpturile Tale... toate aceste

vieţuitoare te aşteaptă ca să le dai hrană la vreme. Le-o

dai Tu, ele o primesc, îţi deschizi Tu mâna, ele se satură

de bunătăţile Tale ...înnoieşti astfel faţa pământului” (Ps.

33:6, 104:24, 27-28, 30).

III. E X I S T E NŢA O M U L U I D O V E D EŞT E

EXISTENŢA LUI DUMNEZEU.

Nu trebuie decât să te uiţi în oglindă pentru a vedea

un argument puternic în favoarea existenţei lui

Dumnezeu.

Uită-te, de exemplu, la trupul tău. Este creat într-un

fel „înfricoşător şi minunat” (Ps. 139:15). Există ordine,

potrivire şi utilitate în orice parte a sa. La orice organ te-

ai uita, poţi vedea cât de perfect a fost construit pentru a-

şi împlini scopul, în timp ce ajută restul trupului.

Apostolul Pavel face referire în I Corinteni, capitolul 12,

la minunata interdependenţă a tuturor părţile trupului.

Precum o maşinărie foarte fin reglată, fiecare parte din

noi depune mărturie despre iscusinţa unui meşteşugar

măiastru.

?13

Chiar dacă avem cu toţii aceleaşi componente de bază, există diferenţe şi o varietate minunată între noi. Gândiţi-vă la individualitatea amprentelor. Sau gândiţi-vă la multiplele combinaţii de ochi, nas sau gură pe care le găsim pe Pământ. Fără această varietate nu am putea face distincţie între persoane. Nu putem decât să vedem mâna lui Dumnezeu în toate acestea.

Ia aminte la sufletul tău. Are o capacitate vastă de a înţelege şi de a vorbi despre lucruri mult superioare lui – lucruri care nu aparţin acestei lumi. Are marile aptitudini de a gândi şi de a memora. Posedă rapiditate de mişcare şi e capabil de a alerga prin întreaga lume într-o singură zi.

Există o unitate între trupul şi sufletul unui om, în care el este un fel de produs compus. Dacă am fi doar duh, am fi un fel de îngeri. Dacă am fi doar trup, am fi un fel de bestie brută. Suntem o combinaţie extraordinară între suflet şi ţărână. Îndrăznim să spunem că toate acestea s-au născut din ele însele, sau dintr-o formă inferioară de duh? Nu, totul a pornit de la un Duh transcendent, măreţ. Cine Altul dacă nu atotînţeleptul Dumnezeu a conceput un asemenea plan? Cu adevărat, un om trebuie să fie ignorant cu privire la sine însuşi înainte de a fi ignorant în ce priveşte existenţa lui Dumnezeu!

Ia aminte la procesele conştiinţei tale. Noi simţim un judecător superior nouă. Toţi oamenii au în ei acest „principiu reflectant” prin intermediul căruia se privesc

?14

pe ei şi pe vecinii lor. În mod constant emitem judecăţi, prin care fie ne scuzăm, fie ne acuzăm unii pe alţii (Rom. 2:15). Fiecare om are implantată în el această regulă interioară a binelui şi a răului. Oriunde există o lege, trebuie să existe şi un leguitor. Acest legiuitor este Dumnezeu.

Temerile apar în interiorul omului atunci când el înfăptuieşte răul. Cu cât se apropie mai mult de momentul morţii, cu atât este mai tulburat. El ştie că există un judecător mai mare decât el însuşi, şi se teme să-l întâlnească. Pentru ce alt motiv se teme omul de moarte? Cu cât păcatul este mai ascuns, cu atât condamnă conştiinţa mai tare. Acest lucru nu se datorează faptului că ceilalţi ştiu, ci faptului că o fiinţă superioară cunoaşte totul. Dacă ar putea, omul s-ar elibera de vina aceasta.

Desigur că o persoană îşi poate reduce la tăcere conştiinţa, o poate pângări, o poate chiar cauteriza, însă Dumnezeu o poate trezi oricând doreşte El! Avem mai puţin control asupra conştiinţei noastre decât asupra oricărei alte facultăţi. Procesele conştiinţei nu pot fi anihilate în întregime de către om. „Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti” (Is. 57:20). Omul care nu mai are conştiinţă încetează să mai fie om.

Pe de altă parte, când omul face ceea ce este bine, el capătă o conştiinţă bună. Conştiinţele celorlalţi aprobă facerea lui de bine.

Ia aminte la mulţimea dorinţelor din om. Este nesatifăcut cu toate lucrurile care sunt mai prejos decât el însuşi. Suntem „setaţi” să privim în sus, deasupra noastră,

?15

după ceva mai mult, ceva perfect. Nu putem găsi satisfacţie deplină în ceva ce este inferior sau imperfect. Apetitul nostru pentru ceva mai mare demonstrează un defect existent în ceea ce avem în prezent. Adevărul este că suntem neliniştiţi până când nu ajungem să ne liniştim în Dumnezeu.

IV. ÎNTÂMPLĂRILE NEOBIŞNUITE DIN LUME

DOVEDESC EXISTENŢA LUI DUMNEZEU.

Întâmplări precum judecăţi extraordinare, care deseori vin în urma unor păcate extraordinare, demonstrează dreptatea lui Dumnezeu. „Domnul Se arată, face dreptate” (Ps. 9:16). Gândeşte-te la soţia lui Lot care a devenit un stâlp de sare, sau la Irod care a fost mâncat de viermi.

Minunile arată şi ele o putere mai mare decât natura însăşi. Natura nu se poate ridica deasupra sa însăşi pentru a produce minuni. Minunile nu sunt nimic altceva decât degetul lui Dumnezeu. Nimic în afară de un Dumnezeu viu nu poate fi cauza unor evenimente precum învierea din morţi a lui Cristos.

Profeţiile împlinite depun mărturie în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Doar Dumnezeul din Ceruri, care cunoaşte toate lucrurile şi are toată puterea, poate spune mai dinainte ceea ce va face El, iar apoi poate împlini acel lucru exact aşa cum a zis. Scriptura este plină de exemple ale unor asemenea aranjamente divine.

?16

Ce înseamnă pentru noi această doctrină? Ce ar trebui să învăţăm din ea?

A. ATEISMUL ESTE O DOCTRINĂ DISTRUCTIVĂ

Ateismul tinde să distrugă întreaga lume. Întreaga fundaţie a unei societăţi ordonate se sprijină pe cunoaşterea şi teama de Dumnezeu. Fără Dumnezeu nu poate exista un standard absolut pentru bine şi rău. Conştiinţa omului devine întunecată. Fiecare om îşi caută împlinirea dorinţelor sale egoiste şi păcătoase fără a fi tras la răspundere. Omul devine un monstru, societatea devine o junglă a anarhiei sau a tiraniei, Pământul devine un iad. Cât de crud este ateismul!

Ateismul îl distruge şi pe ateu. Înlăturând orice ameninţare de pedeapsă şi orice promisiune de răsplătire, ateul este redus la stadiul de simplu animal. În cazul acesta, speranţa este nimicită şi întreaga posibilitate de fericire adevărată este pierdută. Singurul scop al vieţii care mai rămâne este satisfacţia momentană, indiferent cât de ilegal ar putea fi obţinută.

Pe de altă parte, cu cât un om este mai conştient de Dumnezeu, cu atât el este mai inocent, mai inofensiv şi mai folositor în lumea aceasta.

?17

B. PREZENŢA ATEISMULUI ÎN VREMEA

NOASTRĂ ESTE LAMENTABILĂ.

Ateismul este o nebunie care reduce omul la nimic. El înlătură din viaţă însemnătatea şi scopul şi nu ne lasă nimic altceva decât şansa oarbă. El nu face altceva decât neom din om. Cât de trist este să vezi cum oameni educaţi şi inteligenţi cad pradă acestei minciuni!, Să nu ne înşelăm, însă: Diavolul nu este ateu. Tot astfel, sufletele care suferă în iad judecata lui Dumnezeu nu mai au acum nicio îndoială cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Ca nu cumva să fii înşelat de ficţiunea ateismului, ia în considerare şi următoarele argumente.

Nimeni nu poate dovedi că nu există Dumnezeu. Încercarea aceasta este absurdă. Unii ar putea obiecta: „Dar nu-l pot vedea pe Dumnezeu.” Dacă l-am putea vedea, El n-ar mai fi atunci infinit şi, astfel, n-ar mai fi deloc Dumnezeu. Noi nu putem vedea vântul, însă nu ne îndoim de acţiunile sale. Încă nu înţelegem multe despre lumină, însă doar un nebun s-ar putea îndoi de existenţa ei.

Orice lucru viu şi întreaga creaţie mărturiseşte împotriva ateului. În mod literal miliarde de argumente pot fi înşiruite pentru a combate acest nonsens.

Dumnezeu trimite din când în când providenţe speciale ca pe nişte mesageri către conştiinţa umană pentru a ţine vie noţiunea înnăscută despre Dumnezeu. În ultimă instanţă, nu poate exista niciun ateu pur. Adânc înlăuntru, toată lumea ştie că există un Dumnezeu. Astfel, într-un anumint sens, toţi păcătoşii sunt atei, aşa cum am

?18

spus înainte, şi într-un alt sens, niciun păcătos nu este

ateu. Aşa-numiţii atei doar îşi doresc să nu existe niciun

Dumnezeu şi încearcă să trăiască potrivit acestei dorinţe.

Oamenii încearcă să fie atei pentru că au o vină

secretă, care izvorăşte din cunoştinţa păcatului lor. Ei vor

să înfăptuiască păcatul într-un mod liber, fără a auzi

glasul tunător al conştiinţei. Ei pretind că se eliberează de

jugul sclaviei faţă de Dumnezeu şi găsesc o nouă

libertate...însă nu fac altceva decât să devină robi ai

păcatului. Singura libertate pe care o câştigă ateul este

libertatea de a se pângări singur. Cât de înşelător este

păcatul!

Dacă ateul se înşeală atunci el a pierdut totul. Dacă

el are dreptate, nu a câştigat nimic. Astfel, chiar dintr-o

perspectivă pur umană, ateismul este iraţional.

Ateismul este necinstit şi îl transformă pe om într-

un duşman al fericirii propriului suflet. Creştinii trebuie

să dea dovadă de multă milă pentru a nu dispreţui un om

care îşi dispreţuieşte propriul suflet. Deşi ateii nu sunt

vrednici de grija noastră, să ne îngrijim totuşi de ei şi să

ne fie milă de ei!

C. DACĂ ESTE O NEBUNIE SĂ NEGI EXISTENŢA LUI DUMNEZEU, ATUNCI E O DOVADĂ DE Î NŢE L E P C I U N E SĂ Î I R E C U N O ŞT I EXISTENŢA.

După cum, la început, în grădina din Eden, Satan a

atacat caracterul lui Dumnezeu, acum el atacă cu mai

?19

multă îndrăzneală însăşi existenţa lui Dumnezeu. Însă te-ai putea la fel de bine îndoi de propria existenţă decât să te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu. El este tot ceea ce Scriptura spune că este: Domn, Stăpânitor, Suveran peste întregul univers.

Cunoştinţa aceasta este necesară pentru a te putea închina înaintea Lui în mod corect. Închinarea noastră se va ridica numai la înălţimea conceptului nostru despre Dumnezeu. Nu te poţi închina cuiva de a cărui existenţă te îndoieşti.

Fără cunoştinţa aceasta noi nu ne putem ordona vieţile în mod corect, ci vom degenera în orice păcat imaginabil.

Fără cunoştinţa aceasta nu putem avea niciun fel de mângâiere în vieţile noastre. Cu Dumnezeu, însă, avem parte de adăpost şi sprijin (Ps. 46:1). Cum ne-am putea păstra mintea sănătoasă în lumea aceasta rea, fără El! Cu toate acestea, tihna ne lipseşte în măsura în care ne îndoim.

Fără cunoştinţa aceasta nu putem avea o credinţă fermă în Scriptură. Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu este nici Biblie. Fără Biblie, nu avem niciun fundament pentru nimic!

De aceea, haidem să-L studiem pe Dumnezeu în creaţie tot aşa cum o facem şi în Scripturi. Deşi Îl vedem mult mai clar în Cuvântul scris, nu trebuie să neglijăm evidenţa Lui în natură: El este autorul lor deopotrivă. Scriptura în mod frecvent ne îndreaptă atenţia către natură, şi niciuna nu o contrazice pe cealaltă.

?20

De asemenea, să-L vedem pe Dumnezeu în propriile noastre experienţe cu El. Experienţa este un învăţător puternic. Deşi nu poţi vedea esenţa lui Dumnezeu, Îi poţi vedea bunătatea în propria-ţi viaţă. Mai mult ca sigur că nu te vei îndoi de existenţa cuiva pe care îl cunoşti în mod personal. Comuniunea personală cu Dumnezeu aduce mai multe argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu decât toate dovezile exterioare ale creaţiei. Există cu adevărat ceva supranatural în adevăratul creştinism, pe care doar o inimă înnoită îl cunoaşte.

D. DACĂ MĂRTURISIM CĂ CREDEM ÎN EXISTENŢA LUI DUMNEZEU, DAR ÎI REFUZĂM ÎNCHINAREA NOASTRĂ, ATUNCI TRĂIM ACEEAŞI ABSURDITATE CA ŞI ATEUL.

Cel care mărturiseşte că crede în Dumnezeu, dar nu I se închină, este ateu faţă de gloria Sa, chiar dacă nu şi faţă de existenţa Lui. De vreme ce trăim şi ne mişcăm în El, ar trebui să trăim şi să ne mişcăm către El şi pentru El. Este valid să concludem că înzestrarea noastră cea mai nobilă trebuie să fie pusă în slujba celui mai desăvârşit obiect. Dumnezeu ar trebui să fie în toate gândurile noastre (Ps. 10:4). De aceea, aminteşte-ţi mereu de El şi gândeşte-te mult la El. Un Dumnezeu uitat este precum un Dumnezeu inexistent.

?21

2

ATEISMUL PRACTIC

Omul poate avea o inimă atee fără a avea şi o minte atee. El s-ar putea să nu pună la îndoială existenţa lui Dumnezeu şi s-ar putea chiar s-o apere, în timp ce inima sa este lipsită de afecţiune pentru Dumnezeu. Acesta este ateismul practic. Cu alte cuvinte, este ateismul pus în practică. Diavolul însuşi este un ateu practic: el ştie că există Dumnezeu, dar se comportă ca şi cum El nu ar exista. Printre oameni, relativi puţini vor nega într-un mod absolut existenţa lui Dumnezeu, dar niciun om nu se închină lui Dumnezeu în inima sa în mod natural. Toţi oamenii sunt atei practici. Ei sunt descrişi în Epistola

către Tit, 1:16a: „Ei mărturisesc că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc”. Deoarece faptele vorbesc mai tare decât cuvintele, cei care recunosc un Dumnezeu, dar trăiesc ca şi cum nu ar exista, sunt mai vrednici de titlul de ateu decât cei care neagă un Dumnezeu, dar trăiesc ca şi cum El ar exista.

Acest ateism secret este esenţa tuturor păcatelor. Orice mişcare păcătoasă, practic, dă la o parte legea şi suveranitatea lui Dumnezeu, declarându-L nevrednic de existenţa Lui. Dacă s-ar permite să fie dus până la capătul său logic, fiecare păcat al omenirii L-ar contesta, detrona

?22

şi anihila pe Dumnezeu, în timp ce l-ar înscăuna pe

păcătos ca fiind o autoritate mai înţeleaptă.

Când noi păcătuim, ne dorim de fapt să nu existe

Dumnezeu, sau ca El să nu posede toate calităţile şi

perfecţiunile Lui, ceea ce ar echivala cu inexistenţa Lui.

Mai mult de atât, cei care se închină doar în exterior din

cauza unei frici slugarnice, cârtind tot timpul, manifestă

aceeaşi dorinţă. Orice dorinţă de schimbare a lui

Dumnezeu sau a comportamentului Său faţă de noi este

esenţa ateismului practic.

Problema omului poate fi rezumată în două

afirmaţii.

I. OMUL VREA SĂ FIE PROPRIUL SĂU

DUMNEZEU.

El se pune pe sine însuşi ca propria lui normă în

locul lui Dumnezeu. Aceasta echivalează cu distrugerea

în totalitate a lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu poate

exista separat de preogativa lui de autoritate.

Omul mai întâi reneagă domnia lui Dumnezeu.

Omul în mod natural nu doreşte să înveţe adevărul lui

Dumnezeu. El refuză să folosească mijloacele pe care le

are la îndemână ca să înveţe despre Dumnezeu. El alungă

gândurile despre Dumnezeu care în mod ocazional îi

pătrund în minte, dorind ca Biblia să nu fi spus ceea ce

spune. Orice gânduri pe care le are despre Dumnezeu se

nasc doar din curiozitate carnală şi nu dintr-o dorinţă

autentică de a se supune.

?23

În interior, omul, când păcătuiește, se opune activ adevărului lui Dumnezeu. Cu cât cunoaşte mai mult voia lui Dumnezeu, cu atât el se luptă mai mult împotriva ei. Apostolul descrie aceasta în Epistola către romani, 7:8: „Dar păcatul, luând prilejul prin poruncă, a stârnit în mine tot felul de pofte. Pentru că, fără Lege, păcatul era mort”. Păcatul din noi profită de cunoaşterea noastră despre Legea lui Dumnezeu şi i se opune şi mai feroce.

În exterior, omul persecută pe aceia care proclamă adevărul. Orice colţ al Pământului a fost pătat de sângele celor care s-au ridicat pentru Dumnezeu şi autoritatea Lui. În vremuri mai paşnice oamenii tolerează sunetul adevărului, pur şi simplu pentru că vine de pe buzele unui vecin sau prieten.

Unii atei practici sunt dispuşi să îmbrăţişeze o parte din adevăr atâta timp cât ei stabilesc care este acea parte. De fapt, ei spun: „Adevărul care pare să fie în favoarea mea este bun, dar îmi rezerv dreptul să resping orice adevăr care mă condamnă!”

Mulţi oameni pervertesc Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-şi scuza păcatele. De exemplu, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este greşit interpretată ca fiind o lipsă de preocupare din partea Sa. Îndreptăţirea prin credinţă este contorsionată într-un drept de a păcătui. Conversaţiile lui Cristos cu păcătoşii devine un pretext pentru păstrarea companiilor rele. O asemenea folosire eronată a adevărului revelează că ne-am făcut normă din propriile afecţiuni rele şi nu din voia lui Dumnezeu. Aceasta ne aminteşte de metoda Diavolului de răstălmăcire a Scripturii, atunci când l-a ispitit pe Cristos.

?24

Omul natural nu doreşte nici un Dumnezeu sfânt şi nici o Lege sfântă. Pentru el este acceptabilă orice cunoaştere despre orice lucru, cu excepţia cunoaşterii lui Dumnezeu. De ce se întâmplă aşa? Deoarece cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu îl smereşte pe om, iar mândria lui nu suportă lucrul acesta.

Omul dispreţuieşte şi sfidează adevărul pe care nu-l poate evita. Dacă el încalcă vreo parte a Legii lui Dumnezeu, el arată dispreţ faţă de toată legea (Iac. 2:10). Chiar dacă se întâmplă să respecte unele din preceptele lui Dumnezeu, aceasta are loc doar întâmplător şi are motivaţii egoiste, nu izvorăşte dintr-o inimă ascultătoare. Adam a insistat asupra libertăţii lui, chiar dacă aceasta a dus la rănirea lui. Astfel, toţi oamenii în Adam sunt complet nebuni, duşmani ai propriei lor fericiri. Ei insistă să se îndepărteze de Dumnezeu indiferent de preţ. „Mai bine să slujesc păcatului decât să slujesc lui Dumnezeu” este mottoul păcătosului. El ajunge să experimenteze dureri mai mari încălcând Legea lui Dumnezeu decât ar fi suferit ţinând-o!

Omul urăşte cel mai mult acele porunci care sunt cele mai spirituale, cele mai lăuntrice şi care-L glorifică cel mai mult pe Dumnezeu. El abia tolerează părţile de închinare exterioare şi ceremoniale. Abia dacă are gânduri despre Dumnezeu şi găseşte prea puţină satisfacţie în El. Trebuie constrâns să facă binele şi găseşte o mulţime de scuze pentru a nu-l face. Urăşte să vină în prezenţa lui Dumnezeu şi pleacă de îndată ce poate. Îi oferă lui Dumnezeu resturile. Îl slujeşte pe

?25

Dumnezeu ca şi cum i-ar fi frică ca nu cumva să pună stăpânire pe inima lui.

Dacă omul natural se întâmplă să slujească lui Dumnezeu în vreun fel, aceasta este doar dintr-un interes egoist. Dacă Dumnezeu nu-i dă ceea ce doreşte, omul Îl va părăsi pe Dumnezeu de îndată şi nu-l va mai sluji. Îl acceptă pe Dumnezeu ca slugă, dar nu ca Stăpân.

Omul îşi arată dispreţul faţă de Dumnezeu prin multele promisiuni pe care le încalcă. În vreme de necaz sau pericol, el repede promite lui Dumnezeu, dar după aceea renunţă. Astfel, el se dovedeşte a fi urmaşul tatălui minciunilor (Io. 8:44). Ar putea să existe vreo dovadă mai clară decât aceasta cu privire la renegarea domniei lui Dumnezeu?

Omul în mod natural recunoaşte orice altă

domnie decât cea a lui Dumnezeu. El preferă în locul domniei lui Dumnezeu chiar domnia lui Satan. Omul preferă chiar să se alăture vrăjmaşului de moarte a sufle-tului său decât să se plece înaintea sceptrului lui Iehova. Îngăduind unui asemenea obiect rău şi de speţă joasă să îi stăpânească inima, omul dă dovadă de cel mai mare dispreţ faţă de Cel care singur este vrednic de inima lui.

Cea mai evidentă domnie de care are omul parte este a omului însuşi. Opinia lumii contează pentru el mai mult decât orice altceva. El este de acord cu domnia lui Dumnezeu doar atunci când este constrâns de ea, când consecinţele neascultării sunt prea dureroase pentru a putea fi îndurate.

?26

Omul caută să se instaureze pe sine ca

Dumnezeu al lui. El îşi face un idol din propria voie.

Dragostea de sine şi independenţa reprezintă pietrele de

căpătâi ale ateismului şi rădăcina tuturor păcatelor din

lume. Adam şi-a dorit să fie egal cu Dumnezeu. A

considerat că poate invada tronul lui Dumnezeu. De la

căderea în păcat, marea controversă dintre Dumnezeu şi

om a fost dacă omul sau Dumnezeu este Dumnezeu.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru al doilea Adam

care nu S-a cramponat de privilegiile Lui divine, ci S-a

smerit şi a venit pe Pământ şi a murit (Fil. 2:5-8) pentru a

desface ceea ce făcuse primul Adam.

Atunci când un om păcătuieşte conştiinţa lui îl

acuză, aşa că el caută să o elimine. Nu-i place să păstreze

nicio cunoaştere a adevăratului Dumnezeu (Rom. 1:28).

Acesta este un mare rău, pentru că a distruge conştiinţa

este egal cu a-L distruge pe Dumnezeu: ea este mesagerul

Lui.

Binele aparent pe care omul natural îl înfăptuieşte

este doar un bine relativ, pentru că îl face pentru a se

mulţumi pe sine şi nu pentru a-L onora pe Dumnezeu. El

face ceea ce e bine doar pentru că voia lui coincide din

întâmplare cu voia lui Dumnezeu în privinţa respectivă.

Oricum, principiul care conduce în sufletul lui în mod

cert nu este Dumnezeu, ci sinele. Pe om îl motivează

reputaţia în faţa oamenilor sau orice alt avantaj egoist.

Astfel, ceea ce înaintea noastră pare a fi ascultare de

Dumnezeu, în ochii lui Dumnezeu, de fapt, este

neascultare.

?27

Atunci când un om îşi stabileşte şirul acţiunilor lui fără a lua în calcul Cuvântul şi voia lui Dumnezeu cu privire la ceea ce vrea să facă, el acţionează ca fiindu-şi propriul dumnezeu. Mai degrabă Îl nemulţumeşte pe Dumnezeu decât să se nemulţumească pe sine. Ateul practic efectiv devine propriul său suveran.

În ultimă instanţă, omul vrea să fie Dumnezeu pentru Dumnezeu. El vrea să fie atotputernic peste Cel Atotputernic. Atâta vreme cât Dumnezeu face ceea ce vrea El, noi Îl vom recunoaşte. Dorim ca Dumnezeu să fie binefăcătorul nostru, însă nu şi stăpânul nostru. Vrem să inventăm un Dumnezeu nou, îmbunătăţit, însă un asemenea Dumnezeu este o fantezie care există doar în imaginaţia noastră. Dumnezeu ne spune: „Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine”, iar asta înseamnă, de fapt, a-L uita pe

Dumnezeu (Ps. 50:21-22). Haidem să luăm în considerare câteva moduri în care omul Îl reconstruieşte pe Dumnezeu în imaginaţia lui.

Când luptăm împotriva sfintei legi a lui Dumnezeu, ne punem pe noi înşine în locul lui Dumnezeu. Noi efectiv spunem „Ştiu mai bine decât Dumnezeu ce este bine pentru mine”. Dumnezeu are dreptul să stabilească legea pentru creaturile Sale. Însă noi pretindem să stabilim legea pentru Dumnezeu ori de câte ori nu suntem de acord cu poruncile Lui.

Când nu suntem de acord cu felul în care Dumnezeu guvernează lumea, ne punem pe noi înşine ca Dumnezeu. Este ca şi cum Dumnezeu ar trebui să ne dea nouă socoteală, de parcă noi, şi nu El, am fi cei cu

?28

adevărat preocupaţi de problemele ei. Ne instaurăm pe noi ca fiind învăţătorii şi consilierii lui Dumnezeu. Ne imaginăm că El este Cel care greşeşte, niciodată noi.

Când ne pierdem răbdarea atunci când trecem prin dificultăţi, ne imaginăm că înţelepciunea, neprihănirea şi timpul nostru sunt mai bune decât ale lui Dumnezeu. Ne credem superiori Lui în ordonarea providenţei.

Atunci când îi invidiem pe alţii trădăm o inimă îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Spunem: „Dumnezeu nu S-a consultat cu mine când şi-a împărţit darurile. Îmi datorează un lucru sau altul”.

Când ne rugăm în mod egoist, cerând de la Dumnezeu ceea ce El nu a promis şi nici nu a hotărât să ne dea, dăm dovadă de multă mândrie păcătoasă. Ne rugăm ca şi cum am fi hotărâţi să-L facem pe Dumnezeu să facă ceea ce vrem noi.

Atunci când, pripit sau nepăsător, interpretăm providenţa lui Dumnezeu într-o judecată neobişnuită, aplicăm asupra lui Dumnezeu propria noastră voie ca lege sau motiv. De exemplu, în Evanghelia după Luca, în capitolul 13, Cristos ne-a avertizat cu privire la presupunerea pripită că galileenii pe care i-a măcelărit Pilat au fost mai păcătoşi decât alţii. Să fim precauţi în felul în care interpretăm nenorocirile care vin peste vrăjmaşii noştri.

Atunci când neglijăm principiul normativ al lui Dumnezeu cu privire la închinare, introducând propriile noastre inovaţii care plac şi atrag omul, în mod practic îl detronăm pe Dumnezeu.

?29

Atunci când răstălmăcim Scriptura după placul nostru mai degrabă decât să urmăm intenţia gândului lui Dumnezeu, ne considerăm pe noi a avea mai multă autoritate decât Dumnezeu.

Orice om care încetează să-L mai urmeze pe Cristos atunci când apar necazuri, în mod practic se zeifică pe sine. Alinarea şi pofta personală devine dumnezeul lui. Ei consideră că sunt nişte judecători mai buni decât Dumnezeu cu privire la ceea ce este cu adevărat profitabil.

Am putea adăuga la listă: nerecunoştinţa, încăpăţânarea, şi altele de genul acesta. Dar suma tuturor acestora este aceasta: ateul practic devine dumnezeu pentru sine.

II. OMUL SE PUNE PE SINE ÎNSUŞI CA SCOP ŞI

F E R I C I R E P R O P R I E Î N L O C U L L U I

DUMNEZEU.

Dumnezeu merită aprecierea noastră cea mai de seamă. Se cuvine ca noi să depindem de El şi să ne bucurăm de El, însă, în starea noastră naturală, noi încercăm să inversăm lucrurile.

În timp ce omul Îl dă jos pe Dumnezeu se pune pe sine în locul Lui. Dragostea păcătoasă pe care o avem faţă de noi joacă un rol fatal aici. Sunt trei feluri de dragoste de sine care pot fi desemnate ca natură, păcat şi har. În primul rând, Dumnezeu a implantat în fiecare persoană o dragoste de sine naturală. Instinctul nostru de

?30

autoconservare evidenţiază felul acesta de dragoste. Fără el, nu mai suntem oameni. În al doilea rând, omul păcătos posedă o dragoste de sine carnală prin care se înalţă pe sine mai presus de Dumnezeu. Această dragoste de sine este exagerată, excesul păcătos al dragostei de sine natu-rală. În al treilea rând, într-o stare de har, omul ajunge să iubească interesul cel mai mare al sufletului său. A-L onora pe Dumnezeu devine plăcerea lui supremă. Preocupările temporare şi pământeşti devin subordonate celor sufleteşti. Cel de-al doilea fel de dragoste de sine este cea implicată în ateismul practic. Păcatul ne stârneşte pe baza satisfacerii de sine, vedem păcatul ca fiind ceva bun pentru noi. A trăi pentru păcat înseamnă acelaşi lucru cu a trăi pentru sine. Chiar în religie putem fi motivaţi de dragostea de sine carnală. Spre exemplu, ne putem da trupul să fie ars ca martir, însă dacă facem acest lucru cu o dragoste nesfântă, nu există niciun câştig (I Cor. 13:3).

În ce modalităţi se pune omul pe sine ca finalitate proprie?

- Aplaudându-se şi îmbrăţişându-se pe sine şi com-plăcându-se în ceea ce percepe a fi perfecţiunile sale, mai degrabă decât în perfecţiunile lui Dumnezeu;

- Atribuindu-şi sieşi glorie şi onoare; atribuindu-şi meritele pentru orice bine pe care îl face şi învino-văţindu-L pe Dumnezeu pentru orice problemă;

- Insistând pe doctrine care îi fac plăcere, angajând un profet fals care să le înveţe;

?31

- Fiind într-o mai mare măsură preocupat de lezarea adusă lui decât de lezarea comisă împotriva lui Dumnezeu;

- Încrezându-se în el însuşi, în inteligenţa şi înţelepciunea lui mai degrabă decât să caute felul lui Dumnezeu de a gândi;

- Încălcându-şi conştiinţa, care este reprezentantul lui Dumnezeu, pentru a-şi face pe plac. În aceste mo-duri şi în multe altele, ne dovedim a fi atei practici.

Făcându-ne pe noi înşine finalitate proprie, uzurpăm prerogativele lui Dumnezeu. Îl defăimăm pe Dumnezeu, insinuând că El nu este aşa de vrednic de dragostea noastră precum suntem noi înşine. Practic, Îl distrugem pe Dumnezeu atât de mult cât putem, negându-i în viaţa noastră onoarea şi voia revelate de El.

Omul va pune orice în locul lui Dumnezeu, mai puţin pe El Însuşi. Doar o fiinţă iraţională ar face aşa ceva în mod formal sau explicit, însă toţi oamenii fac din fire realmente aşa, în mod implicit. Omul îşi imaginează în mod prostesc că poate fi mulţumit fără Dumnezeu. În loc să Îl aibă pe Dumnezeu în fiecare gând, abia dacă se gândeşte la El (Ps. 10:4). Dintre toate lucrurile, omul se gândeşte cel mai puţin la Dumnezeu. Nu găseşte plăcere în Dumnezeu ca Dumnezeu. Caută cu lăcomie şi cu înfocare interesele lumeşti. Este dependent de plăcerile trupeşti şi, de dragul satisfacţiei pământeşti, renunţă la plăcerile lui Dumnezeu, în care îşi găsesc îngerii plăcerea. El preamăreşte mai degrabă mijloacele sau

?32

instrumentele decât sursa tuturor binecuvântărilor lui. Îl tratează pe Dumnezeu ca pe un simplu spectator al vieţii lui. Îl devalorizează pe Dumnezeu, stabilind ca dumnezeu în viaţa sa o altă creatură sau un anumit păcat. În toate lucrurile îl neagă pe Dumnezeu la fiecare pas.

Omul se pune pe sine ca scop al tuturor

creaturilor. Atât de egoişti suntem noi prin natura noastră, încât credem nu doar că suntem vrednici de afec-ţiunea noastră supremă, ci şi de afecţiunea celorlalţi. Ne închipuim că pentru noi există toate celelalte lucruri. Deşi unii dintre noi se străduiesc să ascundă gândul acesta, toţii oamenii au această părere înaltă despre ei înşişi.

Omul se face pe sine ca scop pentru care

Dumnezeu există. El şi L-ar supune chiar şi pe Dumnezeu! Cum fac oamenii lucrul acesta? În multe feluri subtile, după cum vor arăta exemplele care urmează.

Omul se consideră pe sine scopul pentru care există Dumnezeu, iubindu-L pe Dumnezeu doar din motive egoiste, doar atunci când El îi acordă nişte beneficii. Asta înseamnă a iubi darul, însă nu şi Dătătorul.

Omul se consideră pe sine scopul pentru care există Dumnezeu abţinându-se de la anumite păcate doar pentru că, făcând aşa, e ajutat să promoveze un alt scop păcătos. De exemplu, se poate abţine de la beţie doar pentru a-şi păstra trupul sănătos pentru sine. Nu frica de Domnul, ci un interes faţă de sine îl motivează pe ateul practic.

?33

Omul se consideră pe sine scopul pentru care Dumnezeu există îndeplinind îndatoriri religioase doar pentru câştigul personal. Cât de mulţi atei poartă o mască subţire a religiei! Dacă nu există niciun profit evident pentru el, omul este delăsător în îndeplinirea îndatoririlor lui. Dacă s-ar descurca fără Dumnezeu, ar face-o cu bucurie. Se roagă doar în vremuri de nevoie şi necazuri personale. Rugăciunea este de cele mai multe ori cea mai fierbinte atunci când omul este cel mai puţin evlavios. Ateul practic îl roagă pe Dumnezeu să-i aprobe planurile personale şi egoiste, devenind nerăbdător atunci când Dumnezeu nu-i răspunde la rugăciuni sau nu lucrează după orarul lui.

Omul se consideră pe sine scopul pentru care există Dumnezeu, ţintind spre nişte scopuri egoiste chiar şi atunci când îndeplineşte nişte îndatoriri religioase. Simon vrăjitorul ar fi folosit cu bucurie nişte daruri miraculoase, dacă prin ele ar fi primit aprecire şi slavă din partea oamenilor (Fapte, 8). Cei care vin la Cristos doar pentru a scăpa de iad, care nu au nicio dorinţă pozitivă pentru sfinţenie şi pentru gloria lui Dumnezeu, se fac la fel de jalnic de vinovaţi. Urâm păcatul în primul rând pentru că ne face rău nouă, sau pentru că îl ofensează pe Dumnezeu? Motivaţia din spatele întregii noastre ascultări se pune sub semnul întrebării. De exemplu, menţinem închinarea în familie doar din dorinţa de a ne lăuda? În toate lucrurile trebuie să nu pierdem din vedere evaluarea pe care ne-o face Dumnezeu şi să căutăm gloria şi slava lui.

?34

Omul se consideră pe sine scopul pentru care există Dumnezeu folosindu-L pe Dumnezeu ca pe o scuză pentru păcat. Omul se sprijină pe o interpretare sucită a Scripturii ca pe o cârjă care-i susţine poftele. De exemplu, „să bei şi câte puţin vin din pricina stomacului tău” (I Tim. 5:23), e deseori citat de către beţivi. Ei fac acest lucru pentru a-L pune pe Dumnezeu în acord cu păcatul şi dau dovadă de un grad ridicat de ateism.

Vedem şi mai multe dovezi de ateism practic

prin faptul că omul are păreri nedemne despre

Dumnezeu. El vrea să-l reducă pe Dumnezeu la o mărime uşor de mânuit. Acest Dumnezeu mic poate fi satisfăcut cu puţină dreptate, puţină sfinţenie şi puţină supunere. Curând apare superstiţia: oamenii încep să-L trateze pe Dumnezeu ca pe un bebeluş, flatându-L, mituindu-L. Apoi, ei îşi imaginează ameninţările lui Dumnezeu ca fiind goale, doar cu scopul de a speria oamenii. Toate acestea sunt o simplă idolatrie mentală şi este boala spirituală comună a întregii lumi. Dacă s-ar putea creiona o imagine fidelă a acestui dumnezeu, ce monstru ar apărea pe pânză!

Asemenea gânduri despre Dumnezeu sunt vicioase şi defăimătoare. Ele sunt mai rele decât idolatria. Nu doar că Îl transformă pe Dumnezeu într-o creatură, ci chiar într-una păcătoasă. Ele sunt chiar mai rele decât ateismul absolut. Mai bine să-i negi existenţa lui Dumnezeu decât perfecţiunea Sa.

Evitarea naturală a lui Dumnezeu de către om demonstrează ateismul său practic. El Îl detestă pe

?35

Dumnezeu pur şi simplu pentru că El este sfânt, pur şi perfect. Omul nu are niciun interes să imite sfinţenia lui Dumnezeu. Omul acordă atenţie oricărui fleac, cu excepţia marelui Dumnezeu. El nu doreşte absolut deloc să comunice cu Dumnezeu; cu cât Dumnezeu îl cheamă mai tare, cu atât omul fuge mai departe.

Ce folos are această învăţătură pentru noi?

I. INFORMAŢIE.

Dumnezeu este peste măsură de răbdător şi

milos. El continuă să dea viaţă şi suflare inamicilor săi declaraţi care Îl provoacă în continuu. Ei L-ar fi ucis cu mult timp în urmă, totuşi El îi ţine în viaţă, ba este chiar hotărât să mântuiască pe mulţi dintre ei. Ce Dumnezeu!

Dumnezeu este îndreptăţit să-Şi exercite

dreptatea împotriva duşmanilor Săi. Noi suntem vinovaţi de trădare spirituală şi ar trebui să fim nimiciţi. Deoarece am păcătuit împotriva Dumnezeului infinit, vina noastră este infinită şi merităm pedeapsă infinită.

Noi avem nevoie de o natură nouă în noi pentru

a evita ateismul nostru natural. În natura noastră se află o înclinaţie spre rău. Nu este o rană minoră, ci este o boală care ne-a corupt în întregime. Avem nevoie ca un principiu de viaţă cu totul nou să fie sădit adânc în noi. Doar atunci Îl putem iubi pe Dumnezeu în mod suprem.

?36

Astfel, vedem ce dificilă este convertirea de la

păcat şi mortificarea ulterioară a păcatului. Într-adevăr acest lucru este imposibil la oameni. Este un lucru uşor pentru un om să-şi întoarcă braţul împotriva lui şi să-şi răstoarne propriul său imperiu? Convertirea adevărată este radicală şi de asemenea dureroasă. A trăi o viaţă sfântă nu este o joacă de copii. Se ridică împotriva a tot ce ştim şi suntem noi prin natura noastră.

Aici descoperim motivul pentru care oamenii

persistă în necredinţă. Evanghelia ne smereşte pe deplin. În Evanghelie Dumnezeu este totul în toţi. Oamenii ar prefera în mod natural legea care le spune să facă ceva, decât Evanghelia care ne spune că Dumnezeu în Cristos a făcut totul. Însăşi esenţa credinţei ne cere să renunţăm la noi înşine şi să privim la Cristos pentru neprihănire.

Dumnezeu singur este autorul harului şi a

oricărei lucrări bune. Noi suntem robi ai propriei noastre naturi păcătoase. Orice persoană care s-a întors vreodată la Dumnezeu a fost mai întâi întoarsă de către Dumnezeu. În răscumpărare, noi suntem îndatoraţi doar harului, îndatoraţi harului pur şi suveran.

Cele mai bune lucrări ale omului nu-l pot

îndreptăţi. Noi nu ne putem ridica deasupra noastră. Fiind oameni naturali, cele mai bune lucrări ale noastre sunt doar nişte expresii de gândire, dorinţă sau motivaţie

?37

ateistă. Poate că vecinii ne laudă ca fiind oameni buni, dar ei nu pot vedea inima noastră.

Ateismul practic este cauza oricărei apostazii de la practica creştină. În secret, apostatul nu s-a supus niciodată pe deplin stăpânirii lui Dumnezeu în viaţa lui. Mai presus de orice, el era determinat să aibă parte de laude, plăceri sau vreun profit personal.

Aici vedem excelenţa creştinismului adevărat. Acesta îl pune pe om într-o stare joasă, acolo unde îi este locul, în timp ce Îl înalţă pe Dumnezeu pe cel mai înalt tron, acolo unde este locul Său. Evanghelia îl pune pe om în ţărâna din care a venit şi Îl glorifică pe Dumnezeul etern ca Dumnezeu. Lumina naturii poate să cucerească ateismul absolut, dar numai lumina Evangheliei cucereşte ateismul practic.

II. ÎNDEMNURI.

Să ne smerim de ateismul nostru practic. Trebuie să fim conştienţi de prezenţa lui în noi şi în alţii. Niciunul dintre noi nu suntem în mod natural iubitori de Dumnezeu. Cât de frecvent L-am neglijat! Cât de hotărâţi căutăm orice altceva decât pe El! Cât de neglijenţi suntem să slujim unui Dumnezeu aşa de bun! Oare a fost vreodată o societate cu mai mult ateism practic decât cea de acum? Oare ce vede Dumnezeu când se uită din Ceruri pe Pământ şi în adâncul inimilor noastre?

?38

Ateismul practic este pur şi simplu nerezonabil. El inversează ordinea realităţii. Îl sfidează pe Dumnezeu şi preferă vreun lucru creat în locul lui. Atunci când păcătuim, ne comportăm ca şi cum păcatul ar fi de fapt dumnezeul nostru. A-I nega Celui Preaînalt ceea ce merită este cea mai joasă adâncime a păcatului. În virtutea a ceea ce este, El este demn de toată afecţiunea, închinarea şi slujirea noastră.

Gândeşte-te cât de multă nerecunoştină se regăseşte în ateismul practic. Presupune că un mare binefăcător a locuit în aceeaşi casă cu un om, şi totuşi omul acela nu a schimbat un cuvânt cu cel care l-a susţinut, nu a oferit niciodată vreo dovadă de mulţumire. Poate spui: „Ce rău!” Dar nu este aceasta exact ceea ce facem noi cu Dumnezeu? E mai rău decât ceea ce face Diavolul. Sfidarea lui este mai scuzabilă pentru că el este în mod expres sub condamnare, în timp ce pe noi Dumnezeu ne acoperă în fiecare zi cu binefaceri. Ne purtăm cu Dumnezeu de parcă ar vrea să ne facă rău, când, în realitate, El face întotdeauna ceea ce este perfect bun. Ingratitudinea noastră este o insultă ruşinoasă la adresa lui Dumnezeu.

Finalul unui asemenea traseu împotriva lui Dumnezeu va fi cu siguranţă nefericire veşnică. Oricine este ambiţios ca să fie propriul său rai, va descoperi în cele din urmă că sufletul său va deveni propriul iad. În iad, ateul obţine într-un anumit sens lucrul după care a tânjit: să fie lăsat cu sine însuşi. Dar va descoperi că aceasta este un chin şi nu o bucurie.

?39

Fie ca orice credincios în Cristos să-şi omoare

ateismul practic care rămâne în el. Păcatul este o întoarcere de la Dumnezeu către sine. În orice alegere noi trebuie să punem doar două întrebări: „Este voia lui Dumnezeu autoritate peste mine?” „Este gloria lui Dumnezeu scopul meu?” Orice păcat reprezintă neglijarea acestor consideraţii. Orice har reprezintă practicarea lor. Pentru a ne ajuta să omorâm ateismul practic, luaţi în considerare următoarele reguli simple.

Roagă-te mult lui Dumnezeu şi meditează mult la El. Noi trebuie să stăm aproape de Dumnezeu. Distanţa este primul pas către nemulţumire. Comuniunea zilnică cu Dumnezeu ne face să ne găsim plăcerea în El şi să detestăm orice gând de a-L supăra. Orice păcat începe cu eşecul nostru în cămăruţa de rugăciune.

Preţuieşte şi studiază Scriptura. Cum putem să ne găsim plăcerea în Dumnezeu dacă nu-l cunoaştem pe El? Cum putem să-l cunoaştem decât prin Cuvântul Său? Dacă nu-L respingi ca autoritate, nu respinge Scriptura ca ghid al tău.

Ai grijă la plăcerile senzuale. Noi trebuie să practicăm lepădarea de sine şi o folosinţă moderată a plăcerilor pământeşti. Nimic nu este mai capabil de a stinge apetitul nostru pentru Dumnezeu decât dependenţa de păceri lumeşti. Fii atenţi la această mare capcană!

Păzeşte-te de păcatele care îngâmfă. Cu alte cuvinte, nu păcătui împotriva cunoştinţei, ci umblă potrivit întregii lumini pe care o ai. Când păcătuieşti în mod deliberat, sufletul tău devine un sol fertil pentru creşterea unei recolte fatale de ateism practic.

?40

[pag. 41 … pag. 286]

14

RĂBDAREA LUI DUMNEZEU

Naum a profeţit împotriva cetăţii Ninive. Deşi în ochii omului judecata lui Dumnezeu asupra capitalei asiriene întârzia să vină, ea venea fără de îndoială. Doar răbdarea lui Dumnezeu o făcea să întârzie. „Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie, şi nu lasă nepedep-sit pe cel rău. Domnul umblă în furtună şi în vârtej, şi norii sunt praful picioarelor Lui” (Na. 1:3). Observaţi legătura dintre puterea lui Dumnezeu şi răbdarea Lui. Puterea pe care El o are asupra Lui însuşi este cauza pen-tru care este încet la mânie. Atunci când Moise a mijlocit pentru Israel în Numeri, 14:17, el I-a cerut lui Dumnezeu să fie răbdător, rugându-se, „să se arate puterea Domnului în mărimea ei”. Dumnezeu are putere asupra Lui Însuşi să suporte mari jigniri fără o răzbunare imediată. El are o putere a răbdării la fel cum are o putere a dreptăţii.

Nu trebuie să ne gândim la răbdarea lui Dumnezeu ca şi cum El ar suferi, aşa cum adesea este adevărat când e vorba de răbdarea omului. Mai degrabă, răbdarea lui Dumnezeu este bunăvoinţa lui de a-şi amâna mânia faţă de făpturile păcătoase. Indiferent cât de mult suferă o persoană în viaţa aceasta, suferă mai puţin decât merită, datorită răbdării lui Dumnezeu. Alţi termeni similari în Scriptură includ „îndelungă-răbdare”, „îngăduinţă”, „păstrarea tăcerii”. Atributul acesta este unul pe care

?286

Dumnezeu Însuşi l-a proclamat înaintea lui Moise, spunând „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie” (Ex. 34:6).

I. NATURA RĂBDĂRII LUI DUMNEZEU.

Într-un anumit fel, răbdarea lui Dumnezeu este diferită de bunătatea şi îndurarea Lui. Îndurarea se uită la făptură ca fiind nefericită; răbdarea o vede ca pe un criminal. Îndurarea compătimeşte pe însuşi păcătos; răbdarea îi suportă păcatul. Îndurarea n-ar putea acţiona dacă răbdarea n-ar pregăti calea înainte; răbdarea este întâia şoaptă a îndurării. Bunătatea se extinde asupra tuturor făpturilor în starea lor originală, şi asupra tuturor făpturilor pământeşti în starea lor căzută; răbdarea are a face cu omul în particular, considerat ca făptură vinovată. Amânarea pedepsei în cazul îngerilor căzuţi nu poate fi numită într-un mod corect răbdare, pentru că acolo unde nu există nicio ofertă a îndurării, nu există niciun exerci-ţiu al răbdării. Răbdarea este o cruţare temporară pentru a permite o schimbare a inimii. Dacă păcatul n-ar fi intrat în lume, Dumnezeu nu şi-ar fi exercitat niciodată răbdarea.

Răbdarea lui Dumnezeu nu se întemeiază pe vreo slăbiciune de-a Lui. Nu înseamnă că El este incapabil de mânie, sau că este ignorant faţă de provocările ei, sau că este delăsător de promisiunile Lui.

?287

El vede şi ia în considerare fiecare păcat, şi El va pune

omului totul sub ochi (Ps. 50:21).

Răbdarea lui Dumnezeu nu este constrânsă de laşitate, slăbiciune a spiritului, lipsa puterii, aşa cum adesea este cazul oamenilor. Puterea lui Dumnezeu nu

s-a micşorat faţă de momentul în care El a creat lumea

din nimic. Un singur cuvânt rostit de buzele Lui ar putea

trimite întreaga creaţie la nimicnicia din care a apărut.

Sau El ar putea să ia viaţa oricărei persoane în orice

moment.

Mai degrabă decât o lipsă a puterii asupra creaturilor, temeiul răbdării lui Dumnezeu este deplina putere pe care o are asupra Lui Însuşi. Cu cât

o persoană este mai slabă, cu atât are mai puţin control

asupra patimilor sale. Iată de ce în Proverbe ni se spune

„Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi

cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine

cucereşte cetăţi” (Prov. 16:32). Dumnezeu are o

asemenea stăpânire de Sine încât El nu are patimile pe

care le are omul. Exercitarea răbdării Lui este un argu-

ment mai solid în favoarea puterii Sale decât faptul că a

creat universul. El rabdă cu multă îndelungă răbdare

vasele mâniei pentru a-şi descoperi puterea (Rom. 9:22).

Vedem mai mult puterea Lui în răbdarea pe care o are

decât în mânia Lui.

Exercitarea răbdării lui Dumnezeu e găsită în moartea lui Cristos. Acest lucru este evident pentru că

?288

Dumnezeu nu arată nicio răbdare faţă de îngerii căzuţi. I-a legat pentru pedeapsă imediat ce au păcătuit. Cristos nu a murit pentru ei. Dar El a murit pentru om. Chiar şi acei oameni pe care El nu i-a răscumpărat într-un mod mântuitor prin moartea Lui primesc anumite beneficii temporale prin ea; în mod special, ei se bucură de răbdarea lui Dumnezeu. În sensul acesta, se spune despre Cristos că i-a „cumpărat” pe cei pe care „osânda îi paşte de multă vreme, şi a căror pierzare nu dormitează” (II Pet. 2:1-3). El a cumpărat continuarea vieţii lor, şi amânarea execuţiei lor, pentru ca ofertele harului să le fie făcute şi lor. După cum harul nu a fost descoperit decât în Cristos, tot aşa nici răbdarea nu a fost descoperită decât în Cristos. Venirea lui Cristos a fost motivul răbdării lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Adunarea celor aleşi de El este motivul răbdării Lui de acum.

Niciun alt atribut nu-L împiedică pe Dumnezeu

să-Şi exercite răbdarea. Exactitatea ameninţării cu pedeapsa nu este încălcată doar pentru că El aşteaptă mult timp înainte de a împlini ameninţarea. În înştiinţarea celor patruzeci de zile pe care a dat-o prin Iona oamenilor din Ninive, mesajul implicit a fost că dacă va fi împlinită condiţia pocăinţei, oraşul va fi cruţat. Tot aşa, amenin-ţarea lui Adam cu moartea în cazul în care va mânca din fructul oprit nu a fost dusă la îndeplinire în ce priveşte moartea veşnică, pentru că s-a găsit o Cauţiune, a cărui moarte l-a onorat mai mult pe Dumnezeu decât însăşi moartea lui Adam.

?289

Răbdarea lui Dumnezeu nu intră în dezacord cu dreptatea şi neprihănirea Lui. Nu găsim de vină niciodată unui judecător care amână un proces sau o sentinţă sau o execuţie dintr-un motiv bun. Nimeni dintre noi să nu creadă că Dumnezeu nu are motive întemeiate pentru răbdarea Lui! El nu doreşte ca cineva din poporul Lui să piară (II Pet. 3:9 - şi are o îndelungă răbdare faţă de noi,

adică, faţă de aleşii lui Dumnezeu cărora le-a fost făcută făgăduinţa). Dumnezeu şi-a glorificat dreptatea asupra lui Cristos, şi acum răbdarea Lui este în armonie perfectă cu dreptatea Lui. Pe lângă aceasta, Dumnezeu este liber să aleagă timpul care-i convine Lui cel mai mult pentru pedepsirea celor ce fac răul. Vremurile şi soroacele sunt în stăpânirea Tatălui (Fap. 1:7). Dreptatea are înaintea întreaga veşnicie ca să se demonstreze pe ea însăşi, însă răbdarea are timpul ca singură oportunitate. În loc să fie încălcată, dreptatea este făcută mai vizibilă prin răbdarea lui Dumnezeu: orice obiecţie adusă împotriva dreptăţii va fi mai mult decât îndepărtată din pricina marii răbdări pe care Dumnezeu a arătat-o faţă de păcătoşi.

II. CUM SE MANIFESTĂ RĂBDAREA LUI

DUMNEZEU.

Ia în considerare câteva exemple generale.

El Şi-a manifestat răbdarea faţă de Adam şi Eva. Ar fi putut să-i lovească de moarte în momentul în care au privit ispita într-o lumină pozitivă, pentru că atunci a început păcatul; faptul că au mâncat din fruct a fost mai

?290

degrabă sfâşitul faptei lor decât începutul ei. În loc să facă aşa, Dumnezeu i-a îngăduit lui Adam să trăiască 930 de ani. Faptul că permite rasei umane să continue până în ziua de azi este o mărturie a răbdării Lui.

El şi-a manifestat răbdarea faţă de Neamuri. Nelegiuirile lor descrise în Epistola către romani, ca-pitolul 1, sunt suficient de abundente ca să aducă asupra lor Atotputernica mânie într-o clipă. Totuşi, Dumnezeu este atât de răbdător încât „nu ţine seama de vremurile de neştiinţă” (Fap. 17:30). El a închis ochii ca şi când nu i-a văzut; nu le-a cerut socoteală pentru păcatul lor.

Dumnezeu şi-a manifestat răbdarea faţă de Israel. Deşi Dumnezeu ştia că sunt un popor încăpăţânat, „El le-a răbdat purtarea în pustie” (Fap. 13:18). I-a răbdat timp de aproape o mie cinci sute de ani, din vremea Exodului până la nimicirea Ierusalimului de către romani.

Să observăm acum câteva modalităţi specifice în care Dumnezeu îşi manifestă acest atribut:

1. El trimite dinainte avertizări cu privire la judecăţile ce vor veni. Multe pagini ale Vechiului Testament sunt pline de aceste avertismente. Cât de mulţi profeţi a tri-mis El cu mesajul judecăţii iminente. Enoh şi Noe i-au anunţat pe oameni înainte de potop. Orice judecată majoră venită asupra Israelului a fost prevestită, de la foametea din Egipt, anunţată de Iosif, până la distru-gerea Ierusalimului, vestită de Cristos. Scopul evident al avertizării a fost ca El să nu-şi reverse mânia. Înainte de a lovi, El îşi înalţă mâna şi-şi scutură toiagul, pentru ca omul să vadă şi să se ferească de

?291

lovitură. Prin Iona, Dumnezeu a ameninţat cetatea Ninive cu nimicirea în aşa fel ca pocăinţa celor din Ninive să ducă la neîmplinirea profeţiei. El rage ca un leu, pentru ca omul să-i audă glasul şi să se adăpostească de mânia Lui.

2. Dumnezeu îşi întârzie atât de mult judecăţile cu care ameninţă, chiar dacă cei răzvrătiţi nu se pocăiesc. Cât de adesea „hotărârea împotriva faptelor rele nu este adusă repede la îndeplinire” (Ecl. 8:11)! În timp ce El îşi pregăteşte săgeţile, El aşteaptă o ocazie de a le pu-ne deoparte şi de a le toci vârful. El a spus către Israel: „Eu nu găsesc nicio plăcere în moartea păcătosu-lui” (Ez. 18:32). El cu răbdare şi-a oprit mânia asupra Sodomei până când reţinerea ei i-ar fi prejudiciat dreptatea. El a suportat nelegiuirile amoriţilor timp de patru sute de ani (Gen. 15:16). El a prelungit judecata lui Ahab doar pe baza unei umbre de smerenie. A aşteptat patruzeci de ani ca să se răzbune pe generaţia care l-a răstignit pe singurul Său Fiu.

3. Atunci când nu mai poate amâna, Dumnezeu îşi duce la îndeplinire ameninţările fără tragere de inimă, într-un oarecare sens. „Căci El nu necăjeşte cu plăcere [literal, din inimă] nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor” (Plân. 3:33). Profeţiile încărcate cu ameninţări ale judecăţii sunt numite povara Domnului,

nu doar pentru că ele sunt o povară pentru cei ce le primesc, dar de asemenea şi pentru Dumnezeu care le trimite. Cu ocazia potopului observăm acelaşi regret: „Şi i-a părut rău Domnului că l-a făcut pe om pe pământ, şi s-a mâhnit în inima Lui” (Gen. 6:6). Sau

?292

observaţi cuvintele Lui din Osea, 6:4: „Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo?” Psalmistul explică astfel: „Îşi opreşte de multe ori mânia, şi nu dă drumul întregii lui urgii” (78:38), ca şi cum ar fi indecis ce să facă. Odată ce judecata coboară, ea coboară în etape. Mai întâi viermele, apoi lăcusta, apoi tăciunele, şi apoi omida (Ioel, 1:4).

4. Dumnezeu moderează judecăţile atunci când le tri-mite. El nu-şi goleşte tolba de săgeţi; El nu-şi deschide întreaga rezervă. Adesea El îi pedepseşte doar pe câţiva, făcând din ei exemple, atunci când El i-ar fi pu-tut pedepsi pe toţi. Ezra s-a rugat: „Tu, Dumnezeule, nu ne-ai pedepsit după nelegiuirile noastre” (9:13). Dumnezeu nu a blestemat pământul ca să nu mai aducă roadă, ci să aducă roadă doar prin truda obositoare a omului. În pedeapsa noastră, Dumnezeu ne sprijină.

5. Dumnezeu continuă cu răbare să ne dea mari îndurări chiar şi după ce i-am provocat mânia. În timp ce omul continuă în păcat, Dumnezeu continuă să-şi reverse îndurările exterioare. Israel a cârtit la Marea Roşie, totuşi Dumnezeu le-a făcut parte acolo de o izbăvire monumentală.

6. Toate aceste lucruri sunt uimitoare atunci când luăm în calcul multele noastre provocări îndreptate împo-triva lui Dumnezeu. Să nu subestimăm enormitatea păcatului nostru. Fiecare dintre ele reprezintă un act de înaltă trădare faţă de Regele cerului. Dreptatea Lui, sfinţenia şi omniscienţa Lui, toate strigă după jude-cată; dar răbdarea Lui perfectă amână judecata pentru

?293

o vreme. Numărul păcatelor noastre este uluitor, dincolo de calcule. Câte păcate comite un om de-a lungul vieţii lui? Câte păcate prin omisiune pot fi puse pe seama lui? Câte provocări se ridică spre ceruri de pe pământ într-o singură zi? Observă cât de răbdător a fost Dumnezeu cu lumea aceasta. Timp de şase mii de ani, fiecare colţ de pe pământ a avut parte de bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări. Niciun păcat nu a fost vreodată ascuns de El; toate sunt deschise privirii Lui. Cât de măreaţă este răbdarea lui Dumnezeu! Îngerii ar fi bucuroşi să primească un ordin de la tronul ceresc să distrugă lumea aceasta rea dintr-o dată; doar răbdarea lui Dumnezeu le opreşte furia.

III. DE CE ÎŞI EXERCITĂ DUMNEZEU ATÂT DE

MULTĂ RĂBDARE.

Exercitându-şi răbdarea, Dumnezeu ne arată că este împăciuitor. El nu Se arată ca implacabil, ci ca reconci-liabil. Răbdarea Lui le arată oamenilor că Îl vor găsi pe Dumnezeu ca fiindu-le favorabil dacă Îl vor căuta. Faptul că El nu i-a distrus imediat pe Adam şi Eva, ci i-a răbdat, i-a demonstrat răbdarea şi i-a dat omului speranţa că ceva mai bun va veni, deşi acel ceva nu era încă descoperit foarte clar. Chiar şi păgânii, care au văzut gloria lui Dumnezeu doar în întinderea cerului (Ps. 19:1), puteau deduce că Cel care a creat este milostiv, în ciuda tuturor ofenselor aduse împotriva Lui. „V-a făcut bine, v-a dat

?294

ploi din cer şi timpuri roditoare, şi v-a umplut inimile de

bucurie” (Fap. 14:17). Dumnezeu nu pretinde a fi prie-

tenul duşmanilor Lui, ci El cu adevărat se arată prietenos,

încurajându-i să se pocăiască, şi le oferă temeiul de a

spera la iertare.

Exercitându-şi răbdarea, Dumnezeu le oferă

oamenilor suficiente oportunităţi ca să se pocăiască.

Exact asta spune El despre Izabela din adunarea din

Tiatira: „I-am dat vreme să se pocăiască de curvia

ei” (Apoc. 2:21). Petru scrie că „îndelunga răbdare a

Domnului nostru este mântuire” (II Pet. 3:15), adică

răbdarea lui Dumnezeu reprezintă o solicitare a omului să

participe la mijloacele de mântuire. Petru continuă şi

spune că Pavel, fiind inspirat, a scris aceleaşi lucruri, în

mod evident făcând referire la Romani, 2:4, care spune că

bunătatea Lui Dumnezeu îndeamnă la pocăinţă.

Bunătatea şi răbdarea lui Dumnezeu ne iau de mână şi ne

arată încotro să mergem. De vreme ce toţi oamenii prin

natura lor ştiu că păcătoşii merită judecata lui Dumnezeu

(Rom. 1:22), ei nu pot în mod raţional să interpreteze

greşit răbdarea lui Dumnezeu ca pe o aprobare a

păcatului lor. O gândire sănătoasă le spune că faptul că

Dumnezeu este încet la mânie şi bunăvoinţa Lui de a-şi

îndrepta săgeţile judecăţii Lui în altă parte sunt indicii

neîndoielnice ale răbdării divine.

Exercitarea răbdării lui Dumnezeu permite

creşterea omenirii. Fără de răbdare nicio rasă n-ar fi ieşit

din Adam. Onoarea lui Dumnezeu ar fi fost prejudiciată

de vreme ce El „nu a creat [lumea] ca să fie pustie, ci ca

să fie locuită” (Isa. 45:18).

?295

Dumnezeu Îş i exe rc i tă răbdarea pen t ru continuitatea poporului cu care a făcut legământ. Acesta este scopul special urmărit de Dumnezeu. El este răbdător cu omenirea în genere, însă din ea El îi cheamă pe cei aleşi de El spre mântuire. Ei ies din mulţimea păcătoşilor. O femeie care este vinovată de o crimă capitală nu este executată dacă poartă în pântec un copil; dar amânarea sentinţei este de dragul copilului, şi nu al femeii. La fel, dacă Dumnezeu l-ar fi omorât pe împăratul Ahaz din pricina păcatului său, bunul rege Ezechia nu s-ar fi născut. Dumnezeu a suportat multă vreme răzvrătirea Israelului, pentru ca prin ei să se nască Mântuitorul păcătoşilor. De dragul Numelui Său, El Îşi amână mânia. Asemenea unui căpitan răbdător, Dumnezeu aşteaptă până când toţi pasagerii lui sunt la bord.

Răbdarea lui Dumnezeu faţă de cei răi este pentru binele poporului Său. Smulgerea acum a buruienilor ar dăuna plantelor bune. Dumnezeu ar fi cruţat Sodoma de dragul a doar o mână de oameni temători de Dumnezeu. El de asemenea îi foloseşte pe cei răi ca să perfecteze răbdarea sfinţilor. Indiferent dacă prin răbdarea pe care o are faţă de cei răi El ne protejează sau ne încearcă, este spre avantajul nostru.

Prin răbdarea lui Dumnezeu, păcătoşii sunt lăsaţi fără scuză şi mânia sfântă este justificată şi mai mult. Aşa după cum înţelepciunea este găsită dreaptă de toţi copiii ei, tot aşa şi dreptatea este dreaptă faţă de răzvrătiţii împotriva răbdării. Cum pot oamenii să-L acuze pe Dumnezeu că le-a făcut vreo nedreptate, când de fapt ei sunt aceia care i-au respins ofertele? De vreme ce

?296

Dumnezeu are dreptul să-l pedepsească pe om după primul păcat comis, şi totuşi El le rabdă multe păcate, cât de nescuzabilă este continuarea omului în păcat? Astfel, fiecare păcătos, fără urmă de îndoială, merită mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu este îndelung răbdător aici, pentru ca dreptatea Lui să fie mai publică în viaţa de dincolo.

În cele din urmă, implicaţiile practice ale acestui atribut trebuie să fie aplicate în inimile noastre.

I. INSTRUCŢIUNI.

Răbdarea lui Dumnezeu este folosită într-un

mod abuziv. În cele din urmă, fiecare păcătos este vinovat de un asemenea abuz. Mulţi oameni îl interpretează greşit, şi-l confundă cu nepăsare sau negli-jenţă din partea lui Dumnezeu. Unii chiar îşi imaginează că ar fi o consimţire a păcatului lor, făcându-l pe Dumnezeu complice fărădelegilor lor. Pentru că Dumnezeu, în răbdarea Lui, păstrează tăcerea, oamenii consideră că Dumnezeu este ca ei (Ps. 50:21). Oricine continuă în păcat, abuzează de răbdarea lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu i-ar proteja pentru ca ei să se răzvră-tească împotriva Lui. Cât de mulţi s-au oprit din a păcatui atunci când au fost sub nuiaua lui Dumnezeu, dar atunci când, în răbdarea Lui, El îndepărtează nuiaua, ei se întorc la căile lor de mai înainte! Ei se poartă de parcă Dumnezeu şi-a reaprovizionat răbdarea pentru ca ei să păcătuiască şi mai mult. Astfel, răbdarea care ar fi trebuit să-i înmoaie, îi împietreşte. Faraonul a fost oarecum

?297

înmuiat sub judecată, dar îngheţat iarăşi sub îngăduinţa lui Dumnezeu. Omul abuzează de atributul acesta când îşi extrage din el încurajarea de a se adânci şi mai mult în păcat. „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea luată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima oamenilor de dorinţa să facă rău” (Ecl. 8:11).

Abuzarea acestui atribut este un mare rău. Fiecare păcat nou este comis împotriva unei măsuri mai mari a răbdării lui Dumnezeu, făcând ca orice păcat succesiv să fie mai amarnic şi vrednic de mai multă pedeapsă.

Este periculos să abuzăm de răbdarea lui Dumnezeu, pentru că răbdarea Lui va avea un sfârşit. „Duhul Lui nu va rămâne pururea în om” (Gen. 6:3). Răbdarea Lui se sfârşeşte la sfârşitul vieţii pământeşti a unui om. Dumnezeu are mânie să pedepsească la fel cum are răbdare să îndure. Niciunul dintre noi să nu creadă că Dumnezeu nu are mânie doar pentru că El este încet la

mânie. Deşi răbdarea trece peste dreptate suspendând-o, dreptatea în cele din urmă va trece deasupra răbdării reducând-o la tăcere în întregime. Dumnezeu îşi scoate încet o săgeată din tolbă, totuşi El nimereşte ţinta. Cât de mult a răbdat El naţiunea lui Israel, dar în cele din urmă i-a făcut scrum prin puterea romanilor. Cu cât este mai abuzată răbdarea Lui, cu atât mai grozavă va fi mânia pe care şi-o va vărsa. În timp ce omul abuzează de atributul acesta, Dumnezeu Îşi ascute sabia. Cu cât ei păcătuiesc mai mult, cu atât tăişul este mai ascuţit. Cu cât El se trage mai în spate ca să-şi pregătească lovitura, cu atât ea va fi mai puternică. Când, în cele din urmă, vine vremea judecăţii, ea va fi rapidă şi severă. Ar fi fost mai bine să

?298

suferi mai devreme o pedeapsă, decât să abuzezi de răbdare şi să-ţi aduni o comoară mai mare de mânie. Unul din marile chinuri ale iadului va fi să-ţi aminteşti înde-lunga răbdare a lui Dumnezeu şi inexcuzabilul abuz săvârşit împotriva ei.

Atributul acesta explică motivul pentru care Dumnezeu îngăduie duşmanilor Lui să Îi asuprească poporul; doar aşa am putea vedea puterea Lui asupra Lui Însuşi. El n-ar fi avut un nume aşa de mare prin izbăvirea de care a făcut parte Israelului în zilele lui Moise, dacă l-ar fi nimicit pe faraon după prima lui persecuţie asupra naţiunii.

Atributul acesta explică motivul pentru care îngăduie Dumnezeu ca păcatul să rămână în cei care sunt regeneraţi; doar aşa am putea vreodată să-i cunoaştem răbdarea într-un mod personal. În Cer nu va mai fi loc pentru atributul acesta, pentru că nu vor mai exista provocări pentru el. Lumea aceasta este singurul loc în care poate apărea răbdarea. În lumea de dincolo, ea va rămâne închisă în Divinitate.

II. MÂNGÂIERE.

Răbdarea lui Dumnezeu are o însemnătate deosebită pentru credincioşi. Tatăl nostru ceresc este un „Dumnezeu al răbdării şi al mângâierii” (Rom. 15:5). Prima exprimare a mângâierii faţă de Noe, după ce a ieşit

?299

din arcă, a fost asigurarea răbdării lui Dumnezeu, că nu

va mai nimici lumea prin potop (Gen. 9:11). De vreme ce

lumea nu s-a îmbunătăţit deloc, este evident că

manifestarea răbdării lui Dumnezeu faţă de noua lume

este mai mare decât cea arătată în lumea veche.

De ce este răbdarea lui Dumnezeu o mângâiere faţă

de credincioşi?

- Pentru că demonstrează harul Lui faţă de poporul Său.

Dacă El este răbdător faţă de cei care nu se vor pocăi,

nici nu vor crede, cu cât mai mult este El răbdător faţă

de cei care vor folosi răbdarea Lui pentru scopul ei

revelat – să fie conduşi la pocăinţă;

- Pentru că ea creează contextul încrederii în promi-

siunile Lui. Dacă provocările oamenilor se întâlnesc

cu lipsa de dorinţă din partea lui Dumnezeu de a le

pedepsi, credinţa în El se întâlneşte cu cele mai alese

îmbrăţişări din partea Lui;

- Pentru că există mângâiere în slăbiciuni. Dacă

Dumnezeu ar trage la răspundere sfinţii pentru orice

păcat pe care-l comit, ce s-ar alege de noi? N-am putea

nici măcar să ducem o rugăciune până la capăt. Dar

Dumnezeu este un Tată răbdător şi ne cruţă „aşa cum

are milă un om de fiul său care-i slujeşte” (Mal. 3:17).

Câtă răbdare are El cu închinarea şi slujirea noastră

imperfectă faţă de El!

?300

III. ÎNDEMNURI.

Să medităm adesea la răbdarea lui Dumnezeu. Cum am putea să nu observăm acest atribut, când el este prezent în fiecare bucată de pâine şi fiecare suflare pe ca-re o avem? Nimic nu-i face mai multă plăcere Diavolului decât să deformeze atributul acesta în minţile noastre. Dar meditarea la această perfecţiune excelentă:

- Îl va face pe Dumnezeu mai plăcut nouă. Din anumite puncte de vedere, atributul acesta este mai măreţ decât bunătatea Lui, care este faţă de întreaga creaţie. Răbdarea are a face cu făpturile păcătoase;

- Va face ca pocăinţa noastră să fie mai frecventă şi mai serioasă. Realizând că am păcătuit împotriva unui Dumnezeu atât de blând, ar trebui să ni se facă ruşine în faţa Lui. Faptul că încă existăm nu reprezintă o măr-turie a micimii păcatelor noastre, ci a mărimii răbdării Lui. Oh, om nenorocit ce sunt, să abuzez de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ca să-L ofensez! Oh, răbdare infinită, care foloseşti puterea Lui pentru a mă susţine, putere care ar fi putut fi folosită ca să mă pedepsească!

- Ne va face să nu putem suferi injuriile aduse de alţii lui Dumnezeu. Orice om care suferă în răbdare atrage mila oamenilor. Atunci când vedem răbdarea lui Dumnezeu desconsiderată de oameni, aceasta ar trebui să ne facă să apărăm cauza lui Dumnezeu;

- Ne va face să fim răbdători sub mâna pedepsitoare a lui Dumnezeu. Dacă am şti cât de mult ne cruţă, am fi

?301

mulţumitori în încercările noastre mai degrabă decât să ne plângem.

Să admirăm şi să fim uimiţi de răbdarea Lui, şi

să-L binecuvântăm pentru ea. Dacă am fi furat de la vecinul nostru, şi-ar fi oprit el răzbunarea, doar dacă n-ar fi fost prea slab ca să o pună în aplicare? Am făcut mai rău de atât împotriva lui Dumnezeu şi, totuşi, sabia Lui rămâne în teacă. Cu siguranţă, în Cer, o mare parte din imnurile noastre vor fi pentru a-L lăuda pe Dumnezeu pentru răbdarea pe care a arăta-o faţă de noi înainte de a ne chema la Cristos, şi de a ne ţine în viaţă în ciuda nenumăratelor insulte aduse împotriva Lui. Doar atunci când, de la o distanţă sigură, vedem Iadul pe care îl merităm, vom recunoaşte cât de mult Îi datorăm lui Dumnezeu. Împreună cu Pavel, să ne vedem pe noi înşine ca pe cei faţă de care Dumnezeu şi-a arătat toată îndelunga Lui răbdare (1Tim. 1:16).

Pentru a ne înălţa gândurile cu privire la acest atribut, să observăm următoarele:

- Numărul păcatelor noastre. Fiecare moment pe care-l trăim reprezintă un moment de păcat din partea noastră, şi de răbdare din partea lui Dumnezeu. Să ne gândim la efectul pe care un singur păcat l-a avut asupra lui Adam, sau Moise, sau Anania şi Safira. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că lucrează cu răbdare cu noi!

?302

- Ce făpturi decăzute suntem noi. Să stăm în uimire

înaintea Dumnezeului care S-a coborât şi a aşteptat

după noi, nişte viermi ai pământului;

- Cât de măreţ şi sfânt este Cel care are răbdare cu noi.

Un moment de răbdare din partea Lui transcende toată

răbdarea tuturor făpturilor combinată de-a lungul

timpului.

- Cât de mult a fost El răbdător până acum. Un om care

îşi aşteaptă execuţia consideră un privilegiu să aibă

parte de o suspendare a sentinţei de treizeci de zile,

dar Dumnezeu a oferit multora o suspendare de trei-

zeci de ani sau chiar mai mult, în ciuda multor ofense

mult mai mari. Cei condamnaţi în iad ar considera o

mare bunătate să aibă doar o zi de răgaz ca pe o

oportunitate în care să se pocăiască;

- Cu cât mai multă răbdare ţi-a arătat Dumnezeu ţie faţă

de alţii. Cât de mulţi în jurul tău au căzut morţi, şi

totuşi tu rămâi în viaţă până în ziua de azi! Au fost

fărădelegile tale mai mici decât ale lor? Sau este

Dumnezeu mai răbdător faţă de tine? Dacă Dumnezeu

ar pune capăt vieţii tale pământeşti înainte ca să-ţi faci

provizii pentru viaţa veşnică, cât de deplorabilă ar fi

starea ta! Fie ca cei care au avut în trecut o viaţă mai

întunecată să ia în considerare următoarele: Dumnezeu

te putea lovi de moarte când erai în braţele unei

prostituate. Şi vei obosi vreodată în a-L lăuda pe El

pentru răbdarea Lui deosebit de mare?

Să nu ne luăm prea multe libertăţi vizavi de

răbdarea lui Dumnezeu. Păcătoşii trebuie să înţeleagă

?303

că deşi sunt sub răbdarea lui Dumnezeu, ei sunt de asemenea şi sub mânia Lui. „Dumnezeu se mânie pe cei răi în fiecare zi” (Ps. 7:11). Nu continua să iroseşti preţioasele oportunităţi pe care Dumnezeu ţi le dă în prezent pentru ca să te întorci de la păcatele tale la El. Aminteşte-ţi, iadul e plin de oameni care s-au bucurat de răbdarea lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie să ai parte de mai mult decât de răbdarea Lui. Răbdarea Sa spune că El este împăciuitor, însă nu spune că este împăcat. Dumnezeul împăcat este doar privilegiul celor care cu adevărat se pocăiesc de păcat şi, spre mântuirea lor, cred în Domnul Isus Cristos.

Să imităm acest atribut al lui Dumnezeu şi să

fim răbdători cu ceilalţi. Cât de diferit de Dumnezeu este omul care se grăbeşte! Atunci când Dumnezeu este răbdător faţă de multele noastre jigniri, cum putem noi să ne grăbim să ne răzbunăm pe alţii pentru o mică ofensă? În contextul facerii de bine faţă de duşmanii noştri ne-a învăţat Domnul nostru să fim ca Dumnezeu. „Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Mat. 5:48). Să dăm dovadă, deci, de stăpânire asupra propriilor noastre duhuri şi să fim înceţi la mânie.

?304

Cuprins

Cuvânt înainte …………………………………………..3

Prefaţă …………………………………………………..4

1. Existenţa lui Dumnezeu …………………………….6

2. Ateismul practic ……………………………………22

3. Dumnezeu este duh ………………………………..41

4. Închinarea duhovnicească …………………………52

5. Veşnicia lui Dumnezeu ……………………………72

6. Imuabilitatea lui Dumnezeu ………………………86

7. Omniprezenţa lui Dumnezeu .……………………102

8. Cunoştinţa lui Dumnezeu ..………………………116

9. Înţelepciunea lui Dumnezeu ..……………………140

10. Puterea lui Dumnezeu ……………………………164

11. Sfinţenia lui Dumnezeu .…………………………185

12. Bunătatea lui Dumnezeu …………………………215

13. Stăpânirea lui Dumnezeu …………………………251

14. Răbdarea lui Dumnezeu .…………………………286

?305

În curând la Editura Gratia Dei:

De la Babilon la Roma de Alexander Hislop

Baptiștii non-protestanți de William Bekgaard

Schiță de teologie sistematică de Tom Ross