Așadar Cuvântul Evangheliei

are nevoie de „ușă” ca să poată fi

propovăduit. Cât era el de apostol,

de școlit și de însoțit de Duhul

Sfânt, avea nevoie de „ușă de

Cuvânt”! Dacă nu este ușă de

Cuvânt, toată înzestrarea stă

nefolosită.

Ce înseamnă o ușă de

Cuvânt ? Înseamnă ocazia potrivită.

La rândul ei, ocazia potrivită

privește pe de o parte Cuvântul

primit de propovăduitor iar pe de

altă parte capacitatea ascultătorului

de a primi Cuvântul. Trebuie

precizat că privim aici acest lucru

ca și o țintă spre care tindem,

neputând pretinde că ori de câte ori

am propovăduit Cuvântul, am avut

cele două componente care

alcătuiesc ușa. Dar pentru apostolul

Pavel, și de asemenea pentru cei ce

propovăduirea nu este un lucru de

apucat, a avea ușă de Cuvânt a fost

și este o dorință fierbinte și o

preocupare permanentă. Înainte de

a zăbovi puțin asupra acestui

aspect, mai trebuie spus că ușă de

Cuvânt nu înseamnă numaidecât o

ocazie de succes în propovăduire.

Citind Faptele Apostolilor se poate

vedea cu ușurință că anumiți

propovăduitori au avut ușă de

Cuvânt și totuși în unele împrejurări

nu au avut mare răsunet în a fi

aprobați de cei cărora le-au vorbit.

Nu pot spune că am ușă de

Cuvânt dacă nu am Cuvântul,

proaspăt și uns de Duhul Sfânt

pentru împrejurarea în care mă

găsesc. Noi toți suntem din carne și

nu întotdeauna trăim convingerea

că am primit Cuvântul pentru o

anume împrejurare dar în mod

obișnuit, propovăduitorul știe în

duhul lui că are sau nu are primit

Cuvântul pentru acum; că are sau

nu are ușa. Nu mă refer aici la

bagajul de cunoștințe biblice sau

bisericești acumulate. Este foarte

posibil ca un bun cunoscător al

Scripturii să nu aibă ușă de Cuvânt

în sensul că nu are primit un cuvânt

proaspăt de la Domnul. Când spun

un cuvânt proaspăt nu mă refer la

descoperiri de moment deși și

acestea sunt extrem de valoroase.

Cuvântul proaspăt poate fi alcătuit

și din ceea ce știu de multă vreme

sau din ceea ce am mai propovăduit

de multe ori dar acum, pentru

ocazia în care mă găsesc, este

proaspăt pentru că este pentru

acum. Știu asta, am primit

convingerea asta din partea lui

Dumnezeu, în duhul meu. Când am

această convingere, care înseamnă

ușa, am pace și bucurie, chiar și în

situațiile în care știu că nu voi fi

foarte popular, ci este foarte posibil

să supăr pe mulți. Când nu am

această convingere, trăiesc o

nesiguranță greu de suportat. Cred

că cel mai bine în astfel de situații,

ca cea din urmă, este să nu trec de

zece minute la amvon. Știu un frate

cu convingeri biblice în ce privește

pocăința, invitat să propovăduiască

într-o ocazie mai aparte într-o

adunare cu manifestări religioase

destul de libertine. Și, pe când

stătea în față, privind adunarea și

mersul slujbei și se frământa ce

anume să vorbească unei asemenea

adunări, la un moment dat aude în

duhul lui vocea Duhului Sfânt: „Fă

cinste Evangheliei !” A înțeles, și

un simțământ de relaxare caldă i-a

cuprins sufletul. S-a străduit să

vorbească Cuvântul îngrijindu-se să

facă cinste Cuvântului și

propovăduirii lui, fără a avea în

vedere să se adreseze cuiva din

adunare.

Poate că aici, pentru o

înțelegere mai profundă a acestor

lucruri, este momentul să eliminăm

o posibilă confuzie, legată de ceea

ce ar putea fi considerată ușa de

Cuvânt. Mă refer la convingerea

oarecum răspândită între

credincioșii care cred în botezul cu

Duhul Sfânt, precum că cuvânt de

la Domnul poate fi doar atunci când

fără nicio idee avută mai dinainte,

propovăduitorul rostește cuvinte la

care nici nu s-a gândit. Trebuie

recunoscut că lucrul acesta se

întâmplă și atunci când se întâmplă,

este minunat pentru cei ce ascultă și

de asemenea și pentru cel care

propovăduiește. Asta este partea

bună. Dar mai este și partea rea,

care din păcate este cu mult, cu

mult mai des întâlnită. Când se

merge pe convingerea că cuvânt de

la Domnul este acela care va veni

de sus după ce propovăduitorul s-a

ridicat între frați, fără să se fi gândit

ce va urma să spună, de obicei se

ajunge la un fel de cuvântare

împrăștiată din care nu se înțelege

mai nimic. De multe ori o asemenea

slujire este presărată cu cuvinte de

slăvire a lui Dumnezeu, la care

uneori adunarea răspunde cu

„Amin”, considerându-se că acesta

este un lucru duhovnicesc. Cu toate

acestea - deși de cele mai multe ori

1 Lumina Vechilor Cărări

Ușa de Cuvânt !

Cercetați Scripturile !

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap. 4.3:

„Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care iată, mă găsesc în lanţuri:”

2 Lumina Vechilor Cărări

adunările credincioșilor dovedesc

aici o răbdare de invidiat - la

sfârșitul unei asemenea slujiri,

nimeni, nici măcar propovăduitorul,

nu-și mai aduce aminte ce a spus. Și

atunci… e treabă fără rost. Este

ceea ce spune Scriptura în întâia

epistolă către Corinteni, cap. 14:9:

„…parcă aţi vorbi în vânt.”

A vorbi lucruri primite pe

moment, poate privi mai degrabă

aspecte de prorocie decât de

propovăduire. Și este tare anapoda

când prorocul știe dinainte ce va

proroci iar propovăduitorul nu știe

dinainte ce va propovădui. Iată ce

spune Iuda, fratele Domnului:

„Preaiubiților, pe când căutam cu

tot dinadinsul să vă scriu despre

mântuirea noastră de obşte, m-am

văzut silit să vă scriu ca să vă

îndemn să luptaţi pentru credinţa

care a fost dată sfinţilor o dată

pentru totdeauna.” (Iuda 1.3). Asta

înseamnă că el a gândit ceea ce

urma să spună dar Duhul Sfânt l-a

silit să schimbe mesajul. Aceasta ar

fi regula. Toți credincioșii care se

ridică între frați ar trebui să se

gândească la ceea ce vor urma a

spune; ar trebui să știe ce urmează

să spună. Și dacă Dumnezeu le dă

cuvinte la care ei nu s-au gândit,

acesta este un lucru deosebit și de

dorit. Aș adăuga numai că nu toate

lucrurile la care nu ne-am gândit și

le spunem de la amvon, și care ne

surprind plăcut, și de care ne

bucurăm, sunt în mod obligatoriu

dăruite special de Duhul Sfânt. De

exemplu vorbesc cu niște prieteni

despre o lucrare de renovare a unei

clădiri - în cazul în care sunt

constructor – și deodată îmi vine o

idee neașteptată la care nici nu m-

am gândit, și o pronunț. Asta este

simpla acțiune a minții, care

procesează în subconștient tema la

care mă gândesc; este expresia

inteligenței umane… Cuvântul de la

Domnul are a face mai degrabă cu

acea convingere în duhul

propovăduitorului, că a primit

mesajul pentru acum. Acesta poate

fi doar tema sau câteva repere care

mai apoi se transformă în Cuvântul

propovăduit, în măsura și cu

sprijinul cunoștințelor biblice

acumulate, a înzestrării celui care

vorbește, în măsura darului primit

de la Dumnezeu și în primul rând în

măsura în care Duhul Sfânt

întovărășește acea slujire.

Asta în ce privește prima

parte care alcătuiește ceea ce se

poate numi „ușă de Cuvânt”. Partea

a doua privește primirea Cuvântului

de către cei care-l ascultă. Un

slujitor al lui Dumnezeu este foarte

preocupat de acest lucru.

Preocuparea aceasta ajunge uneori

la o intensitate care se resimte ca o

durere. El privește oarecum

adunarea în timp ce îi vorbește. O

adunare rece, indiferentă sau

alcătuită din oameni care șușotesc

între ei, stau cu capul în Biblii sau

au oricare alte preocupări, când se

vestește Cuvântul, poate nu

întotdeauna dar, de obicei,

dovedește lipsa de ușă de Cuvânt. A

explica care este starea de dorit

atunci când ascultăm Cuvântul, este

desigur de trebuință dar

propovăduitorii care își ceartă

audiența, îi acuză pe cei care

dovedesc că nu prea sunt interesați

de ceea ce aud, nu cred că prin

aceasta reușesc să rezolve

problema; dimpotrivă, folosind

această metodă, deseori între

propovăduitor și ascultători se

adâncește prăpastia.

Cred că orice propovăduitor

trebuie să fie foarte, foarte interesat

de felul în care este ascultat.

Domnul Isus Însuși a fost interesat

de asta. Iată cuvintele Lui adresate

ucenicilor care-L ascultau: Cred că

orice propovăduitor trebuie să fie

foarte, foarte interesat de felul în

care este ascultat, înțeles și primit.

Domnul Isus Însuși a fost interesat

de asta: „…a chemat din nou

noroadele la Sine şi le-a zis:

„Ascultaţi-Mă toţi şi

înţelegeţi.” (Marcu 7.14). Și

ucenicii au fost interesat de același

lucru. Când Filip - unul dintre

credincioșii primului veac - a fost

trimis de Duhul Sfânt să întâlnească

un etiopian venit la Ierusalim să se

închine, văzându-l citind Scriptura,

prima lui întrebare, primul lui

interes a fost dacă acesta înțelege ce

citește. (F.A. 8.30). În pilda

semănătorului, Domnul Isus scoate

în evidență importanța înțelegerii

Cuvântului: „Când un om aude

Cuvântul privitor la Împărăţie, şi

nu-l înţelege, vine Cel rău şi

răpeşte ce a fost semănat în inima

lui. Acesta este sămânţa căzută

lângă drum… Iar sămânţa căzută

în pământ bun, este cel ce aude

Cuvântul şi-l înţelege; el aduce

roadă:” (Matei 13.19-23). De

aceea orice om care se ridică între

frați trebuie să fie foarte

preocupat dacă cei ce-l ascultă

înțeleg ceva din ceea ce spune sau

nu. Apoi Scriptura mai spune: „De

aceea fiindcă avem slujba aceasta,

… nu stricăm Cuvântul lui

Dumnezeu. Ci prin arătarea

adevărului, ne facem vrednici să

fim primiţi de orice cuget omenesc,

înaintea lui Dumnezeu. Și dacă

Evanghelia noastră este acoperită,

este acoperită pentru cei ce sunt pe

calea pierzării,” (2Corinteni 4.1-

3a). Ideea asta de a strica Cuvântul

lui Dumnezeu mă strânge în spate.

Și potrivit fragmentului de mai sus,

aceasta este oarecum legat și de

primirea Cuvântului pe care-l

propovăduiesc de cei care mă

ascultă; în afară de cei ce sunt pe

calea pierzării, care oricum nu-l vor

primi. Oricum, Domnul Isus Însuși

și sfinții de asemenea au fost foarte

preocupați de acest lucru.

Ce-i de făcut ? Ce-i de făcut

pentru a avea ușă de Cuvânt ?

Adică a avea Cuvânt de la Domnul,

Cuvânt care să fie și primit de cei

cărora îl vestim. Cu siguranță că se

poate vesti Cuvântul și fără ușă de

Cuvânt. Pur și simplu ajung la

amvon și-i dau înainte cu ce știu,

preocupat să ocup o parte din

timpul a două sau trei ore, că e

rușinos să terminăm slujba mai

repede - după cum se mai spune.

Dar asta se poate înregistra în cer ca

și Cuvânt stricat. Și-l stric eu ! Ce-i

de făcut ? Cred că apostolul Pavel

era și el strâns în spate, adică

îngrozit de posibilitatea de a nu

avea ușă de Cuvânt, în pofida

cunoștințelor lui biblice. Rareori

face apel la alții să-l sprijinească în

rugăciune dar aici o face. El vede că

nu răzbește singur. Rugăciunea

3 Lumina Vechilor Cărări

pentru ușă de Cuvânt !

Pentru cei care știu că vor

propovădui de mai multe ori pe

săptămână, rugăciunea asta este

zilnică. „Doamne, dă-mi Cuvânt

pentru slujba de diseară !” Dorința

asta rămâne cu preocupare înaintea

Domnului și la un moment dat, fie

înainte de slujbă fie la începutul ei,

simt că primesc Cuvântul. Un

simțământ cald îmi învăluie din

acel moment ființa. Poate e ceva ce

am mai spus, poate e ceva nou sau

noi sunt numai argumentele ce

urmează să le folosesc. Când am

Cuvântul, de obicei am și adunarea:

adică văd că oamenii primesc

Cuvântul. Chiar și în situațiile în

care văd că nu sunt de acord cu

Cuvântul propovăduit, o mișcare

este…

Desigur că Domnul ne mai

lasă și fără ușă de Cuvânt. Este de

folos și asta pentru propovăduitori.

Mai este o stare în care ușa

de Cuvânt este cumva înlocuită fără

să ne dăm seama cu ușurință de

aceasta. Când spunem noutăți.

Acestea sunt adesea așa de

captivante încât curg ușor de pe

buze și adunarea este de asemenea

toată numai zâmbet. Totuși, cum

este ca atunci când este Cuvânt de

la Domnul, nu este în nicio altă

situație. „Doamne, dă fraților ușă de

Cuvânt! ”

Din „Comorile mele”

Picuri ! Feriți-vă de orice vi se pare BINE ! „Feriţi-vă de orice se pare rău.” (1Tesaloniceni 5.22).

Sunt conștient cu frică de faptul că folosesc cuvântul Scripturii inversând cuvintele. Însă ne confruntăm cu

niște lucruri care se potrivesc foarte bine cu aceste inversări. Sunt conștient și susțin valoarea cuvântului Scripturii care ne îndeamnă să ne ferim de „orice se pare rău.” Este un cuvânt care se poate aplica zilnic. Este foarte actual.

Am mai observat însă că și între frații care se feresc de orice s-ar părea rău este o strădanie, un lucru luat în serios, este trebuincios să se ferească și de orice li se pare bine ! Adică vreau să spun că viața noastră de credință trebuie să fie cât mai ancorată în „… ce este scris…” (1 Cor. 4:6; 2 Cor. 4:13) și mai puțin în păreri…bune.

Recunosc că sunt anumite aspecte ale vieții de credință pe care nu le găsim exemplificate în Scripturi și atunci facem apel la ceea ce credem că este bine, potrivit cu învățătura Scripturii în ansamblu. Recunosc că părerile sfinților au valoarea lor, Scriptura însăși exemplificând pozitiv asemenea împrejurări. (F.A.15.19). Dar trebuie luat în calcul că aceeași Scriptură acoperă aproape toate aspectele vieții, în pofida progresului tehnologic care i-a modificat tiparele. De ce atunci trebuie numaidecât să chinuim niște versete să ne susțină părerea noastră, pentru simplu fapt că ni se pare bună ? Mai puține păreri și mai multă Scriptură clară cred că ne va duce mai aproape de Dumnezeu, în pofida aspectului cucernic al părerilor noastre bune. Cred cu tărie că Dumnezeu este mai înțelept decât noi și a avut grijă să treacă în Scripturi, într-o manieră clară, tot ceea ce ne trebuie ca să ajungem în rai.

Să se dea PUȚIN de lucru oamenilor acestora !

„Să se dea mult de lucru oamenilor acestora,”

(Exod 5.9a) Același lucru. Robilor evrei din Egipt care doreau eliberarea, li s-a dat mult de lucru. Observ însă că în ce-i

privește pe mulți creștini de azi, mai cu seamă femei și tineri, porunca s-a inversat: „Să se dea puțin de lucru oamenilor acestora !”

Copii mai puțini în familii; servici, pe ici pe colo; animale… miroase !; câmp… nu rentează; grădina o pavăm pentru că este mai practic… Se muncește mult mai puțin ca în anii trecuți. Și atunci ce să faci ? Trebuie omorât timpul cumva… Și atunci… romane, jocuri fel de fel, plimbări, puzzle, televizor, internetul cu ale lui, palavre, aparate de slăbit, somn cât încape… Mi se pare că satana a hotărât să se dea puțin de lucru oamenilor!

Porunca odihnei începe prin a porunci munca: „Şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea să te odihneşti; să te odihneşti, chiar în vremea aratului şi seceratului.” (Exod 34.21). „Sase zile să lucrezi…” este o poruncă ! Dacă nu ai ce, atunci am un sfat; un sfat care a dat rezultate: „Decât să stai degeaba, mai bine să lucrezi degeaba !” Dacă lucrezi degeaba, faci bine cuiva; capeți experiență; nu se apropie lenea de tine; te vede cineva lucrând și se poate să te cheme la lucru mai bine plătit. Dar dacă stai degeaba vor veni ispitele de tot felul.

„Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt se înmulțea.” (F.A.9.31). O cât e de lucru într-o vreme de bine !

4 Lumina Vechilor Cărări

A Au trecut peste Romania anii

comunismului de parcă nici nu au fost. Pentru cei ce au trăit acea perioadă urmele sunt încă evidente, în mod deosebit în privința percepției vieții de adult ca un pasaj plafonat, fără prea multe schimbări și lipsit de spiritul de aventură. Acest fapt a dus la căscarea unei mari prăpastii față de generația milenials, care nu a prins spiritul comunismului, ci mai degrabă spiritul schimbărilor, a lucrurilor în trend și a libertăților de a trăi cum vrei. Iar generația născută în preajma startului timid al democrației în Romania, se va separa printr-o prăpastie de generația celor născuți după anul 2000, despre care încă nu putem vorbi în deplină cunoștință de cauză dar constatăm că spiritul rebel devine tot mai accentuat, informația e accesibilă tot mai ușor și scepticismul atinge o cotă nemaiîntâlnită până acum.

Ne vom concentra dezbaterea pe analiza generației post decembriste, vis-a-vis de generația celor ce și-au trăit adolescența în preajma sau după anul 2000.

1. S-a condamnat deseori

industrializarea forțată, generată în perioada comunistă. Perioadă în care oamenii erau forțați să se deplaseze în orașe și să muncească acolo unde erau repartizați. În unele țări, mai mult decât la noi în țară, această acțiune era pentru tinerii absolvenți, făcută în genul acțiunii de recrutare în armată. Acest fapt nemulțumea populația.

Anii au trecut, ne considerăm liberi. Dar de la o industrializare forțată s-a trecut la o industrializare tacită. Un număr foarte mic de oameni se mai întorc în localitatea de baștină după ce au ajuns să facă o școală, iar fenomenul industrializării, care avea ca scop umplerea orașelor, îl avem și azi

dar ne simțim liberi. Dezavantajul mai mare îl reprezintă situația spirituală a unora care ajung în anturaje care îi fac să uite tot ce au fost învățați acasă. Mulțimea cazurilor celor ce și-au transformat pocăința Biblică în, așa-zisa „pocăință de oraș” e covârșitoare. E drept că sunt și lucrări cu efect benefic între studenți, lucrări ce au venit din nevoia oamenilor pocăiți de părtășie.

2. Punctul care îl remarc în

comparația dintre cele două generații și motivul pentru care am scris acest articol, îl reprezintă diferența modului de îndoctrinare dintre cele două perioade.

În perioada comunistă se impunea ateismul fără drept la opinie iar cine se exprima altfel avea toate șansele să sfârșească la închisoare. Se făcea propagandă abuzivă și spălare de creier. Pentru români nu a prins. La revoluție oamenii se rugau în cor rugăciunea Tatăl Nostru, drept dovadă că toată propaganda ateistă a fost zadarnică.

Au trecut anii, se proclamă libertatea religioasă, însă generația liberă devine atee. Diavolul a schimbat tactica. Dacă zeci de ani de comunism nu au fost suficienți, zeci de ani de democrație sunt. Având drept la opinie, suntem gata să respingem Scriptura pentru simplu fapt că opinia majorității e alta. Atât înaintea democrației cât și acum, se promovează aceleași teorii: omul e un animal evoluat din întâmplare iar noi și planeta noastră suntem un fir de praf într-un univers care s-ar putea să fie tot un fir de praf într-un multiunivers și tot așa la infinit, totul din întâmplare. Diferența e că în trecut aceste lucruri se impuneau, pe când acum, ni se servesc pe tavă cu o mulțime de explicații și ni se spune că e alegerea noastră ce credem. Iar în lumea în care trăim e mai confortabil să crezi asta că altfel

ești catalogat prost, retardat și înapoiat. Acest sistem face să sune a basm întâmplarea biblică a primei căderi în păcat, împreună cu toate întâmplările Bibliei care cer credință. Credința într-un Dumnezeu specific, nu doar într-o forță care ține toate lucrurile, nu mai e la modă și diavolul se silește să dărâme orice teamă de Dumnezeu. Face acest lucru folosindu-și toate mijloacele. Așa se face că în anul 2017 încrederea în Biserica Ortodoxă a scăzut în Romania sub 50%. În anul 2003 avea încrederea a 90% din populație. Acest fapt ar putea fi îmbucurător pentru pocăiți, însă cei ce nu mai au încredere în ortodoxism nu s-au pocăit, ci continuă să trăiască în păcatele lor, renunțând și la fărâma de credincioșie ce o mai aveau, scufundându-se într-un ateism nedeclarat dar practicat la maxim. Ca instituție, Biserica Ortodoxă a fost o frână în calea acțiunilor depravate ale societății. Însă diavolul distruge până și acest respect dat până nu demult preoților, pentru ca depravarea să fie cât mai înlesnită. Astfel dar, Biserica Ortodoxă e denigrată de către presă cu orice ocazie, iar pocăiții sunt disprețuiți pentru motive știute sau neștiute. Iar ateismul e un trend.

B 1. Probabil sunt persoane care

nu observă și nu sunt afectate de această presiune a întunericului dar sunt alții care o înțeleg și poate chiar au de luptat cu ea. Pentru toți e lăsată în Scripturi critica adusă de apostolul Pavel corintenilor care au ales alte căi; în prima epistolă la capitolul 4, versetul 8 și versetul 10: „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi! Şi măcar de aţi împărăţi cu adevărat, ca să putem împărăţi şi

5 Lumina Vechilor Cărări

noi împreună cu voi. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi, înţelepţi în Hristos! Noi, slabi; voi, tari! Voi, puşi în cinste; noi, dispreţuiţi!”

Țineți cont că diavolul atacă prin înțelepciune, la fel ca în grădina Eden: „…veți fi ca Dumnezeu”. Iar atunci când cineva vine cu o altă „lumină”, se consideră mai înțelept decât cei cu care și-a trăit pocăința până atunci. La fel și în relația tineri - ateism, dovezile care le pui cap la cap și dau bine, te fac să îți pui serioase întrebări la care le găsești răspunsul și lucrurile prind în mintea ta o logică de care nu poți să mai scapi și care te face să te consideri

inteligent. Dintotdeauna e așa, înțelepciunea pretinsă e o armă a diavolului pe care o folosește din plin când dorește să doboare tineri și nu numai. Iar când ai un anturaj ce te ajută să te vezi înțelept, ești ca prins în mreajă.

2. Căutați să Îl cunoașteți pe Dumnezeu. Lângă făgăduința ce o face Domnul prin prorocul Daniel, că cei ce-L vor cunoaște vor rămâne tari și vor face mari isprăvi, aș mai adăuga că nu prezența divină cu care e însoțită această cunoștință te face să rămâi tare, ci efectiv

cunoașterea de Domnul are în ea tăria de a înfrunta ispita, pentru că tu nu te îndoiești de ceea ce tu ai văzut și pipăit.

Căutați să aveți experiențe cu Dumnezeu, nu vă bazați pe minunile Domnului făcute cu alții, ci căutați să trăiți propriile experiențe cu Dumnezeu.

Când eram copil și mă loveam de situații dificile pentru vârsta mea, părinții îmi spuneau deseori „încearcă pe Domnul”. Această expresie se traducea așa: „roagă-te concret și așteaptă răspuns”. În acest fel credința mea în Dumnezeu a crescut.

De curând am discutat cu un

frate care misionează între musulmani. Am fost curios să îl întreb cum le poate vesti Evanghelia, dacă ei nu cred în Evanghelie. Mi-a zis că ei cred că Isus este un profet dar nu cred în El ca Mântuitor. Drept urmare le spui să se roage Domnului Isus pentru o anumită cauză și să vadă dacă îi ascultă. Soluția era simplă, însă mintea creștinului obișnuit cu un Dumnezeu pentru care are scuze dacă nu răspunde, nu se gândește la acest mod de evanghelizare.

Fără să-L cunoști pe Dumnezeu și mâna Lui în mijlocul influențelor și anturajelor, nu vei rămânea tare, ci te vei „înțelepți” după înțelepciunea lumii, care nu poate crede că cineva are mai mult decât ea. Lumea îi consideră pe toți cei ce au o altă părere, rămași în urmă. Oamenii din ea nu au fost niciodată unde suntem noi, cei mântuiți, dar noi, cei ce L-am cunoscut pe Dumnezeu, am fost cândva „fără Dumnezeu în lume”. Drept urmare, fiți tari în ceea ce credeți.

Șandra Adelman Cezar -

Bihor

În Biserică !

Propun predica în comun ! Avem așa numita rugăciune în comun, în care ne rugăm toți deodată. Este biblic (Luca 1.10;

F.A.4.24), este deosebit, pentru cei care au gustat din harul unor astfel de rugăciuni. Dar mă gândesc să

încercăm să și predicăm în comun, adică toți deodată, ca la rugăciune.

De curând am trăit încă o dată o stare interesantă. Slujbă în casa de rugăciune; trece timpul de

rugăciune și se predică. Omul ajuns la amvon este însoțit de o exaltare interioară pronunțată. Vorbește

despre slăvirea lui Dumnezeu, despre binele pe care-L face omenirii, despre gloria lui Dumnezeu din cer…

Vorbește și el însuși își presară cuvântul cu „Slăvit să fie Domnul !” Un torent de cuvinte rostite cu multă

însuflețire, astfel că atunci când s-a oprit, timpanele au protestat, răsucindu-se parcă în urechi. În timpul

vorbirii acestui om m-am uitat în jur: cei mai mulți păreau că așteaptă trenul… Atunci mi-a venit ideea că

poate ar fi bine să predicăm în comun; să predicăm toți odată. Adică să predicăm în același fel: cu mult

entuziasm, cu multă putere… vocală, rostind cuvinte exaltante… Cel puțin participăm cu toții !

Nu vă întreb ce părere aveți pentru că știu că-mi veți spune că sunt prea ironic; poate batjocoritor

chiar. Dar îmi aduc aminte de unul care spunea cam așa: „Strigaţi tare, fiindcă este dumnezeu; se gândeşte

la ceva sau are treabă sau este în călătorie sau poate că doarme şi se va trezi.” (1Împărați 18.27b). Sau

poate mai degrabă să ne aplecăm asupra îndrumărilor date de Însuși Dumnezeu cel adevărat, înaintea căruia

ne închinăm: „şi dacă cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoştinţă, nici proorocie, nici

învăţătură?” (1Corinteni 14.6).

6 Lumina Vechilor Cărări

v.1: „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!”

_ Pornim de la realitatea că avem de-a face cu niște oameni care cunoșteau pe Dumnezeu într-un mod special, ceva asemănător cu ceea ce spune apostolul Pavel: „Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârșie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos.” (Galateni 1.11-12). Din spusele lor, din felul lor de a vorbi, înțelegem că Dumnezeu este implicat adânc în viața omului. Relațiile dintre soț și soție, a rămâne sau nu însărcinată, a naște copii, sunt lucruri care nu-i privesc numai pe oameni, ci și pe Dumnezeu. Dumnezeu are un cuvânt de spus în toate acestea. De aceea creștinii trebuie să fie atenți la ceea ce spune Dumnezeu prin Scripturi cu privire la toate acestea. Astfel Scriptura cere o relație intimă naturală, firească, între soț și soție (Romani 1.26), refuzând anomaliile. Este ceea ce în Noul Testament se numește „necurăție”: „Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare şi săvârșesc cu lăcomie orice fel de necurăţie.” (Efeseni 4.19) sau „De aceea Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile;” (Romani 1.24). Apoi Scriptura recunoaște aici – și nu numai aici – dreptul lui Dumnezeu de a stabili nașterea. (Isaia 66.9; 1Timotei 2.15).

v.2: „Abel era cioban, iar Cain era plugar.” Și din această pricină au murit de foame…! Așa cum n-au murit ei la plug și la târlă, așa nu moare niciun om care face ceva cu mâinile lui. Deci „Nu vă îngrijoraţi deci, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi deci, de ziua de mâine;” (Matei 6.31-34a).

v.3: „După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă…” Ca și în cazul lui Cain, faptul că cineva se îndeletnicește cu lucruri duhovnicești, nu înseamnă că este și credincios lui Dumnezeu. De la Cain și până azi, omenirea este marcată de acest amestec de lume și religie... Însă asta nu-L impresionează în niciun fel pe Dumnezeu. Pe acest fond religios se pot face crime și tot felul de păcate.

v.4: „Abel a adus şi el o jertfă…” Nu doresc să caut nod în papură, cum se spune. Dar dacă ții numaidecât să aduci jertfă împreună cu creștinii nepocăiți, nu cred că are rost să te plângi că te vor strânge de gât. Acolo la altar…

v.7: „dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine,” Este lege. Dacă îl faci o dată, așteaptă-te… Nu-l mai fă ! Făcându-l îl hrănești. Dacă nu-l hrănești, va pleca, întocmai ca și un câine fără stăpân.

v.9: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Tu ești ? Dacă nu ești, semeni cu Cain. Sau poate ești un Cain. Doar nu-i treaba ta, nu !? Dacă nu vrei să fii Cain, atunci vezi de fratele tău. În măsura a ceea ce poți face, să te doară pentru frații tăi. Soarta lui Cain a fost grea !

v.14: „…oricine mă va găsi, mă va omorî.” Omul care ucide, se teme să nu fie ucis. Ca și omul care fură, să nu fie furat; și așa mai departe. Și de multe ori asemenea oameni cu cugetul pătat, de ce se tem, de aceea nu scapă. Dacă se compară, versetul 15 cu 24, putem trage concluzia că nici Cain n-a scăpat. Se vede că semnul stabilit de Dumnezeu, până la urmă nu l-a ajutat. Și nu cred că asta s-a întâmplat pentru că semnul acela ar fi fost prea slab. Cred mai degrabă că Cain a trebuit să stea sub semnul acela și n-a stat. Nu știu ce fel de semn a fost acela dar cred că pentru Cain presupunea o anumită formă de ascultare. Scriptura spune: „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic, zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare,” (Psalmi 91.1-2a). Deseori cel mai greu lucru este să stai sub

Reflecții la Scripturile Vechiului Testament

Genesa 4:1-24 „Adam s-a împreunat cu nevastă-sa, Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain… După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă… Cain va fi răzbunat de şapte ori iar Lameh de şaptezeci de ori câte şapte.”

7 Lumina Vechilor Cărări

ocrotirea Lui. Tentația de te descurca cu capul tău poate fi mortală. Cu toate promisiunile lui Dumnezeu pentru tine… Asta a fost problema lui Cain.

v.23: „Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele.” „…din neam în neam.” , spune Moise, conducătorul poporului evreu, în psalmul 90.1b. Cain n-a trăit doar tristețea neascultării sale, ci tristețea de a-și vedea urmașii călcând pe calea înstrăinării de Dumnezeu și adâncindu-se în ea. Dacă cineva din neamul lui Cain vreodată, ar fi găsit calea vieții, ar fi spus cu tristețe: „Nimeni din neamul meu nu-L cunoaște pe Domnul. Și asta din pricină că am avut un bunic (de exemplu), care a ales calea lumii și copiii lui și copiii copiilor lui, s-au nenorocit după el.” Să porți responsabilitatea nenorocirii întregului tău neam după tine, este ceva îngrozitor. De dragul copiilor și a copiilor copiilor tăi,

stai lângă Domnul. Fragmentul luat pentru reflecție, cuprinde

vremea celor dintâi roade ale păcatului din Eden. Mama și-a lungit ochii după ceva frumos de privit iar copilul a ajuns să ucidă, păcatul continuându-și avalanșa în neamul care a urmat, chiar dacă Adam și Eva au păstrat frica de Domnul și au recunoscut în viața lor, îndurarea Lui. (Genesa 4.25). În multe aspecte, lucrurile s-au petrecut asemănător cum se petrec și astăzi. Viață lumească și activități religioase ! Este interesant cum de fiecare dată când se naște un copil, satana îi pune sub pași același plan. Și omul îl repetă măcar că îi știe deznodământul…

Din „Comorile mele”

Viața trece !

L-am întâlnit pe fratele Mihai. Mi-a tot spus că viața lui nu are nimic spectaculos ca să trebuiască s-o povestească. Totuși, așa anonim cum vrea să rămână, cred că viața lui poate vorbi spre folosul multora.

Punctul acesta considerat de cotitură – revoluția română – l-a prins militar și încă în București. Era la infanterie dar lucrau la roabă, la Casa Poporului. A fi pocăit în armata comunistă însemna un mare dezavantaj, omenește vorbind. Constituția lui atletică și sprintenă a fost motivul pe care s-a insistat în chemările la ordin, în care i se propunea școala de gradați. Doar să se lase de pocăință… Mihai a fost – după cum și este – o fire tăcută, și nu vorbea decât când trebuia numaidecât, întrucât se aștepta un răspuns de la el. Însă chiar și în discuțiile acelea în care superiorii lui vorbeau mult iar el din când în

când, cuvintele pe care le-a spus uneori au avut ecou. Într-o zi pe când nu erau decât ei doi într-unul din birouri, chemat din nou pentru a fi convins să se lase de pocăință, ofițerul care-l prelucra i-a spus:

_ Mihai, mai am patru ani până la pensie. Dacă mă ajută Dumnezeu să ajung, eu o să merg la Biserică la voi. Singura problemă e că în viața asta de armată în care te plictisești stând degeaba, mâncat bine și îmbrăcat bine în fiecare zi, am adunat o mulțime de păcate… Asta mă roade…

Cea mai dificilă situație era atunci când era încolțit cu referiri la alți militari proveniți din familii de credincioși dar care au ascuns asta – măcar că conducerea știa tot despre ei – și au fost repartizați la arme operative sau au fost promovați pe linie de partid. Pe linie de ierarhie militară și relații ostășești, nu erau chiar prețuiți,

fiind considerați persoane lipsite de încredere.

În cazarmă și la muncă, lucrurile nu erau foarte simple. Erau caporali și sergenți, din ciclul doi și apoi chiar și din cei care au fost încorporați odată, care aveau un caracter destul de ticălos. Bătaia de joc și munca mai multă erau lucrurile cu care Mihai s-a confruntat în primele luni ale stagiului militar dar uneori chiar și după aceea. Este adevărat că în două situații, i-a întâlnit pe doi dintre cei mai răi dintre torționarii săi, pe fiecare separat și le-a răsucit mâinile în așa fel încât bieții băieți nu s-au putut abține să nu plângă. Și nu i-a lăsat până când nu i-au promis că îl vor lăsa în pace. Nimeni n-a știut de ce atitudinea acestora față de Mihai s-a schimbat brusc.

_ Am executat toate ordinele, știi, nu-i așa ? – îl întreba. Am salutat după regulament, am

„Să se tot creadă omul fericit în viaţă, să se tot laude cu bucuriile pe care şi le face, căci tot în locuinţa părinţilor săi va merge şi nu va mai vedea lumina niciodată… Dar mie Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din locuinţa morţilor, căci mă va lua sub ocrotirea Lui” (Psalmi 49.18 și 15a).

8 Lumina Vechilor Cărări

spălat veceurile când m-ai pus, ți-am cremuit bocancii și n-am obiectat. De ce nu mă lași în pace ? Sunt și eu om, cât crezi că o să rezist ?

Dar toate acestea s-au terminat într-un mod interesant și într-un alt fel. Într-o după amiază aveau ordin de camuflaj. Trebuiau să stea pitiți într-o lizieră de salcâmi, așa de rară că puteau fi văzuți de oricine și de oriunde dar era exercițiu de camuflaj. Soarele ardea printre salcâmii rari și transpirația curgea de pe ei. Un sergent i-a ordonat lui Mihai să-i facă vânt cu casca.

_ Este ordin de camuflaj… _ Aici eu comand – veni

răspunsul semeț. Mihai se gândea la seara care

va urma, când iar se vor răzbuna pe el și s-a îndreptat spre sergent pentru a executa ordinul. Tocmai atunci din spatele lor veneau ofițerii în inspecție. A urmat un spectacol cum numai în armata acelor vremuri se mai putea întâlni. Când au înțeles de ce Mihai nu stătea lipit de pământ, ci era în genunchi făcând evantai din casca sa, lucrurile au luat o întorsătură interesantă: raportul scris cu activitatea zilnică, trebuia alcătuit de atunci încolo de Mihai și depus în fiecare dimineață la comandament. A fost cotitura de la care armata lui Mihai s-a schimbat.

Unul dintre lucrurile care dureau la fel de mult ca prigoana sau chiar mai mult, era absența ocaziilor în care să se poată închina împreună cu cineva. Pe tot parcursul stagiului militar extrem de rar a putu merge la adunare. I se dădea învoire oricând numai duminica nu. Toaleta și în pat cu pătura în cap, erau singurele locuri în care se putea închina cumva lui Dumnezeu într-un mod care să nu poată fi considerat așa din mers. Militari pocăiți mai erau câțiva dar niciunul doritor de preocupări

duhovnicești. Însă a trecut și armata și s-a

întors acasă. Era botezat în apă cu câteva luni înainte de a merge la armată. Unul din motivele pentru care-și dorea eliberarea era și botezul cu Duhul Sfânt. Uneori regreta faptul că n-a fost mai îndrăzneț ca să se fi preocupat de asta în anii adolescenței. Acasă însă era deja o mișcare între tineri și nu numai: se mergea la lucru la sârbi. Nefiind angajat încă în vreo fabrică, se gândea și el la câteva luni de muncă la sârbi dar a refuzat. Nu prea a explicat de ce dar după trei luni a ajuns și el la sârbi. Cunoscuții lui deja au încasat banii pe două luni și mai era de lucru la canalul acela de telecomunicații doar încă trei luni. Adică va câștiga doar jumătate din ce vor câștiga tovarășii lui. De ce a stat acasă lunile acelea ? Nu mai voia să plece de acasă fără a fi botezat cu Duhul Sfânt. La insistențele unui apropiat a spus asta iar băiatul acela a spus și altora, astfel încât din nou, ca și în armată, a ajuns să fie privit ca așa mai puțin la minte. Și așa era mai retras cumva… Gazda la care locuiau erau doi bătrânei ai căror copii erau și ei la muncă dar în Germania. Erau catolici dar nu prea erau interesați de religie. Însă mai aveau ogoare la câmp și ceva animale. De câmp îngrijeau niște rude de ale lor dar de cele patru vaci de acasă îngrijeau ei. Mihai a observat că unele munci erau deja prea grele pentru ei. I-a întrebat de

ce nu renunță dar ei au spus că atunci când vor înceta să muncească, ei cred că vor și muri: nu pot fără să muncească. Mihai și-a propus să-i mai ajute. Astfel, ori de câte ori era liber, sacrifica un ceas două pentru a face ordine în grajdurile lor sau pentru a pregăti ceea ce pentru ei se vedea că cere un efort sporit. De la o vreme, bătrânul găsea dimineața unele lucruri deja făcute. L-au întrebat de ce face asta, pentru că ei chiar dacă o fac mai greu, se pot descurca totuși.

_ Din mai multe motive. În primul rând sunt creștin și creștinii fac bine, fără să fie plătiți pentru asta. Apoi am și eu niște părinți bătrâni acasă și i-am văzut și pe ei muncind peste puteri. Apoi, aveți aici niște mașini zootehnice pe care nu le-am mai văzut niciodată. Sunt curios cum lucrează…

Mai greu era cu tovarășii: _ Băă, miroși a vacă ! S-au scurs cele trei luni.

Câțiva dintre tovarășii lui i-au arătat banii pe șase luni, vrând să-i arate că el a câștigat doar jumătate. Mihai nu le-a arătat banii lui: erau dublu, nu jumătate. Bătrânii au insistat să-i facă un cadou.

_ Avem și noi copii la muncă în străinătate și ne-am bucura dacă cineva se poartă bine cu ei…

Acasă sarabanda banilor sârbești a continuat. Într-o zi i-a întâlnit pe trei dintre tovarășii lui de la sârbi. Toți trei erau îmbrăcați cu haine noi și la modă.

_ V-ați înțolit ? _ Eeee, primii bani trebuie dați pe apă… Apoi om mai vedea noi. Până la urmă ce să faci cu ei ?! A auzit și Mihai despre zicala asta dar s-a calculat altfel. Din Serbia s-a întors cu o coasă din oțel nemțesc pentru tata. Numai așa să-l bucure, pentru că vremea coasei pentru tatăl său se cam apropia de sfârșit. Și-a luat cele două surori mai mici la oraș și le-a îmbrăcat din cap până în picioare. Ceilalți frați ai lui

9 Lumina Vechilor Cărări

sunt mai mari. Desigur că n-a uitat-o nici pe mama. Și nici ce era pentru Domnul nu i-a dat pe apă, măcar că erau primii bani de după armată. Dar aici se tot gândea cum să procedeze și se ruga lui Dumnezeu în această privință. După câteva zile, în sufletul lui s-a statornicit un gând pe care cu mintea nu-l putea primi: să ajute o țigancă care locuia într-un bordei la marginea satului. O știa din copilărie, pentru că venea deseori să ceară ba una, ba alta. Nu se putea împăca cu stilul ei de viață și nici cu felul în care trăiau copiii ei care erau cam de vârsta lui. Dar a ascultat de glasul primit în lăuntrul lui și s-a dus într-o zi la bordeiul țigăncii. Acolo mai era un bărbat tânăr pe care nu-l cunoștea. Era încurcat și nu știa cum să procedeze. Ar fi vrut să se întoarcă dar nu știa cum să-și explice vizita. A devenit nemulțumit și oarecum deranjat pe Dumnezeu, fiindcă i-a dat ideea asta. Și atunci a procedat pe față și cu voce tare, ca pentru a se răzbuna pe situație:

_ Mătușă, am venit să-ți dau niște bani.

Femeia se uită la banii din palmă și spuse:

_ Îs mulți. _ Am lucrat la sârbi. Bărbatul acela se uita lung la

el, apoi îl întrebă: _ Ai bani ? _ Na, în ce am intrat! se

gândea. _ Am ceva… Omul acela îi explică că niște

rude de ale lui au cumpărat o parte dintr-o fabrică și vând utilajele la preț ceva mai sus de fier vechi. Mihai n-a vrut să se implice în afaceri de astea dar cu țiganii n-a avut încotro. S-a văzut acasă cu un ditamai strungul și alte utilaje mecanice, lăsate pe probă, ca mai apoi să fie cântărite și plătite aproape ca pe fier vechi. După ce s-a asigurat că nu-s marfă de furat, le-a plătit. Pentru început n-a avut unde să le amplaseze fiindcă gospodăria țărănească a părinților era prea mică și le-a acoperit cu niște folie. Apoi și-a înjghebat un

atelier, a reparat ce trebuia reparat și a devenit într-un târziu, meșterul satului, recunoscător că Dumnezeu le cârmuiește pe toate.

Nu avea decât 22 de ani dar ar fi vrut să se însoare. Spun „nu avea decât” fiindcă moda căsătoriei la băieți prin zona lor – și chiar și între băieții pocăiți – ajungea undeva la peste 26. Tatăl l-a încurajat dar mama nu prea.

_ Unde să-ți duci nevasta ?! La noi este strâmt.

Mai pe față, mai pe dos, mama îi sugera să plece la lucru în străinătate, să-și facă casă și abia apoi să se însoare. Mihai credea însă ca ar putea începe viața de familie renovând bucătăria de vară din curte, care era din chirpici de lut. (O asemănare oarecare la acest aspect, m-a făcut să fiu mai atent la viața acestui om). Pe când se ruga lui Dumnezeu în această privință, s-a întâmplat să aibă cineva pentru el o prorocie care spunea că Dumnezeu îi pregătește răspunsul chiar din gura care trebuie să-l dea. Deși s-a gândit îndelung la vorbele acestei prorocii, nu-i putea prinde înțelesul. Dar într-o seară pe când s-au adunat tinerii la casa de rugăciune pentru ceva repetiție la cântări, s-a înjghebat o discuție despre perspective de familie. Ca de obicei, Mihai era veșnicul absent chiar fiind de față. Dar atenția lui s-a ridicat la nivel maxim din pricina celor ce se discutau: a avea sau a nu avea casă proprietate. La un moment dat, mai multe fete, rând pe rând și-au exprimat părerea. Între ele s-au numărat și câteva cu privire la care nutrea o anumită simpatie nedeclarată, din pricina pocăinței lor, cât și din pricina aspectului lor. Nu acceptau ideea că s-ar putea căsători, fără ca băiatul să nu aibă casa lui. Principala problemă declarată (cu mult haz) era soacra ! Însă în timpul discuției aceleia, la un moment dat una dintre fete și-a spus și ea părerea:

_ Eu cred că dacă este pocăință, se poate trăi pornind și de la un bordei pescăresc. (În zonă este un lac de acumulare pe care se

pescuiește). În seara aceea Mihai a știut cine îi va fi mireasă, doar că a mai trecut ceva timp. Și acum, povestind toate acestea, zâmbește. Mie mi se pare că zâmbește fericit.

În vremea când se nășteau primii copii, și se înjgheba și un pic de casă în curte, Mihai era oarecum surprins de faptul că păstorul lor, de la un timp nu pierdea nicio ocazie de a nu-l chema la îndemnul de rugăciune. Devenise Mihăiță ! Apoi a fost vizitat acasă. Se apropiau alegerile ! În discuțiile lor, păstorul și-a explicat intențiile:

_ Eu caut oameni liniștiți. Mihai a înțeles și… a zâmbit

dar în comitet tot a ajuns. Numai că după puțin timp a urmat a doua întrebare a păstorului. Era un… sfat frățesc:

_ Tu cu cine ții ? Mihai a zâmbit și atunci. Așa

este el. Dar a răspuns: _ Iosua 5, de la 13 la 15. Apoi a roșit până în vârful

urechilor dându-și seama ce a spus. Dar a spus… Păstorul l-a ironizat spunând:

_ Uite unde stătea căpetenia poporului Domnului…

_ Nu-i vorba de om, e vorba de loc. – a preluat discuția unul dintre combatanți.

Vremea a trecut și Mihai este tot în comitet și numai în comitet. Dar având în vedere ocupația sa (repară de toate) și temperamentul lui calm și înțelept, a ajuns tata satului și desigur mai cu seamă a frățietății, măcar că încă nu are cinzeci de ani.

Am admirat în cursul anilor feluriți oameni care m-au impresionat. Acum nu mă mai grăbesc cu admirațiile. Însă am ajuns la convingerea că credincioșii care își trăiesc liniștiți pocăința, fără a putea fi mutați ca piesele pe tabla de șah de mâna cui joacă la prezent, sunt de admirat. Mihai este încă tânăr dar am văzut că asemenea oameni mor frumos…

Consemnat ####

10 Lumina Vechilor Cărări

Mai înainte ca să se nască Isus Hristos, Sfânta Scriptură ne spune că s-a născut Ioan, fiul preotului Zaharia şi al Elisabetei. Despre el a profeţit Isaia cu peste 700 de ani înainte: „Un glas strigă: Pregătiţi în pustie Calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele!” (Isaia 40:3,4).

Şi ceea ce a spus gura Domnului prin prorocul Isaia, Ioan a venit să împlinească întocmai. Ioan a ieşit în pustie să pregătească Calea Domnului. Era îmbrăcat într-o manta făcută din păr de cămilă, era încins cu un brâu de curea, iar hrana lui era formată din lăcuste şi miere sălbatică. (Marcu 1:6).

Propovăduia botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. El spunea noroadelor care veneau să fie botezate: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar lucruri vrednice de pocăinţa voastră”. Dar pe cei care veneau sinceri la el şi îşi mărturiseau păcatele, Ioan îi boteza în râul Iordan, de aceea a primit şi numele de Botezătorul.

Dar cum netezea Ioan Botezătorul Calea Domnului, ce învăţături dădea el, despre ce vorbea? Biblia ne spune că Ioan vorbea despre Împărăţia lui Dumnezeu, despre judecata lui Dumnezeu şi arăta starea poporului de atunci mustrându-i aspru pentru păcatele lor, îndemnându-i să se pocăiască. Nu a scăpat de mustrare nici împăratul Irod, cârmuitorul Galileei, pentru că trăia în păcat. Trăia cu nevasta fratelui său Filip şi Ioan i-a spus conform celor scrise în Levetic 18: „Nu-ţi este îngăduit să ţii nevasta fratelui tău”. Aşa a înţeles el să netezească Calea Domnului, să coboare dealurile şi să astupe văile: mustrându-i aspru, îndemnându-i direct la pocăinţă.

Mulţi din Israel veneau la el, îşi mărturiseau păcatele şi erau botezaţi. Aşa a ajuns să fie considerat de norod un mare proroc. Dar cei mustraţi care nu voiau să lase păcatul şi să se pocăiască au prins ură pe el. Irod şi Irodiada l-au urât pentru că i-a mustrat pentru păcatul lor. Au trimis să-l prindă şi a fost închis în temniţă. Irod îl asculta de multe ori cu plăcere şi se temea de el fiindcă-l ştia un om sfânt şi neprihănit. Dar era Irodiada care îl ura şi căuta un prilej ca acest glas să nu se mai audă, această gură să fie închisă pentru totdeauna. Iubea pe Irod, iubea păcatul. Acest prilej s-a ivit în ziua când Irod îşi serba ziua de naştere. A dat un ospăţ la care fata Irodiadei a dansat faţă de cei prezenţi. Acest lucru a plăcut lui Irod şi a făcut o promisiune la care a adăugat un jurământ: „Cere-mi orice vei vrea şi îţi voi da, fie şi jumătate din împărăția mea!”

Nu bănuia Irod ce anume vrea să ceară fata Irodiadei. Aceasta a întrebat-o pe mama sa, care i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul şi Irod s-a ţinut de promisiune. Aşa a murit un mare proroc la datorie.

Din istoria poporului Israel observăm că au mai fost proroci care au murit fiindcă au strigat împotriva păcatului şi cineva de sus din frunte nu dorea să audă acest strigăt.

Cât a suferit Ieremia pentru că arăta păcatul lui Israel. Cât a suferit Mica pentru că nu prorocea după gustul împăratului. Lui Ioan Botezătorul, Irodiada a cerut să i se taie capul, ca să nu mai audă acest glas, ca această gură să fie închisă; şi capul lui Ioan a căzut, gura lui nu s-a mai deschis ca să strige împotriva păcatului. Un glas nu a putut Irodiada să-l înăbușe: glasul conștiinței care continua să strige la urechea ei mesajul lui Ioan: „Nu-ţi este îngăduit să ţii nevasta fratelui tău!”

Avram Butucel

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Omul a cărui predică scurtă e „pocăiţi-vă!” se pune împotriva vremii sale şi urmează să fie lovit fără milă de veacul ale cărui păcate le vesteşte. Pentru un aşa om

nu rămâne decât un singur sfârşit: „Să i se taie capul!” Nu îndrăzni să predici pocăinţa dacă nu ţi-ai încredinţat capul în mâinile cerului.

(Marcu 6:14 - 29)

11 Lumina Vechilor Cărări

În Biserica Creştină Penticostală Primul dirijor de cor consacrat al Bisericii

penticostale a fost Petru Buda din Măderat, judeţul Arad. În anul 1924 apare prima culegere de cântări

numită „Dulci cântări de venire a Domnului”. Cartea conţine 168 de cântări, de fapt, traduceri făcute de Vasile și Iuliana Ciocan, în Detroit, Michigan, unde s-a înfiinţat prima biserică penticostală română în anul 1921.

În anul 1929, apare la Brăiliţa colecţia „Cântări duhovnicești pentru corurile Bisericii lui Dumnezeu Apostolice”, carte care s-a mai numit „Harfa Bisericilor lui Dumnezeu” şi care însuma 200-210 cântări. Urmau să fie distribuite „câte una de fiecare adunare unde este dorinţa de a se forma un cor.” Continuă să apară „Harfa Bisericilor lui Dumnezeu” în mai multe ediţii. După 1990, se remarcă în USA colecţia de cântări „Imnuri noi” publicată de Daniel Gross, Romeo și Ovidiu Bardan, la Chicago.

În anul 1997, apare prima ediţie a colecţiei de cântări „Cântaţi lui Dumnezeu!”, lucrare îngrijită de Simion Buzduga. A doua ediţie a acestei cărţi de cântări a apărut în 1998 la Editura Stephanus din București. Urmează și alte ediţii cum ar fi: „Lăudaţi pe Domnul!”, tipărită de Societatea de misiune penticostală română; „Culegere de cântări duhovniceşti”, ediţie apărută în 2009 ca rezultat al colaborării dintre credincioşii penticostali bucovineni din România şi Ucraina; „Cântări de laudă şi duhovniceşti”, tipărită de Societatea Biblică din România, coordonator Ion Peană, 2010; „Imnurile Harului”, 2011; „Cântări creştine”, 2012.

Dintre lucrările corale întâlnite în Biserica penticostală, amintim cartea de cântări „Încă e har” al cărei autor este Mircea Ciugudean, cel care a scris și notele volumului de cântări corale „Harfa Corului Creștin”, publicată în 1981. De asemenea, Ghiţă Popa publică o antologie de lucrări corale din diverse surse evanghelice.

Iosif Mandici în colaborare cu Tibi Gurău și Samuel Bodale publică volumul de lucrări pentru corul mixt „Antologie de cântări corale”. În anul 2013, apare o selecţie de cântări corale creştine întitulată: „Comori vechi şi noi”, prelucrate muzical și literar de profesorii Emanuel, Cătălin Mircea și de dirijorul Ilie Mandici, iar în anul 2015, se află în curs de apariție „Harfa Bisericilor Creştine Penticostale”, pe note.

Compozitori penticostali de muzică sacră: Alecu Iacob a avut o pregătire muzicală

temeinică, devenind un renumit compozitor de imnuri și corale creștine din cadrul Bisericilor apostolice penticostale din România. A fost dirijorul Orchestrei Filarmonice din Sibiu între anii 1956-1974. Cântările

compuse de acesta au intrat de timpuriu în repertoriul bisericilor penticostale din România. A scris cel mai reprezentativ imn penticostal românesc: „Azi Duhul Sfânt e roua dimineţii”, dar şi „Domnul Savaot”, „Darul vindecărilor”, „Isus s-a născut”, „Când în inimă-ţi răsare o lumină”, „Din El, prin El şi pentru El”, etc.

Mircea Ciugudean (1939-2006) autodidact, a desfășurat o activitate prodigioasă. A scris aproape 2000 de cântări, o parte din creaţiile sale intrând în repertoriul de cântări al bisericilor evanghelice neoprotestante: „N-ai asemănare”, „Răsune a noastră cântare!”, „Fii binecuvântat, Isuse!”, „Dorită patrie-a iubirii”, „Nu la întâmplare sunt”, „Sus pe plaiurile cerului”, „Din gură-n gură salutul”, „Încă e har”. Dintre cântările de cor amintim: „Biblie, divină carte”, „Isus, Leul din Iuda”, „Har minunat de sus”, „Privim spre cerul luminos”, „Eu știu în cine cred”, „Chemarea lui Levi”, „Ascultă chemarea divină!”, „Cerurile vor dispare”, etc. Tot lui i se datorează publicarea volumului „Harfa corului creștin”, apărut în regimul comunist. Împreună cu Nicolae Moldoveanu a înfrumuseţat programele transmise de posturile creștine de radio din acea perioadă.

Dionisie Giuchici (1938-2004) este cunoscut mai ales prin volumele „Poezii”; „Domnul, nu eu!”, însă compozitorul Giuchici este un miracol în ce privește profunzimea şi frumuseţea compoziţiei. A scris în jur de 1500 de cântări prin care a îmbogăţit patrimoniul creștin evanghelic, în special cel penticostal. Cu toate că n-a avut o pregătire specială în domeniu, totuși sub inspiraţia Duhului Sfânt a scris adevărate capodopere, cântate de-a lungul zecilor de ani de majoritatea credincioșilor amintiţi. A compus atât poezii, cât şi cântări, începând cu anul 1960. Printre acestea se află: „Eu am o carte ce o iubesc”, „Am văzut Paradisul în flăcări”, „Cetate nouă”, „Eu cred în vindecările divine”, „Întoarce-te acum la al tău Făcător!”, „Ca păsările migratoare”, „Ca Enoh și ca Ilie”, „Căci Domnul nu doreşte moartea păcătosului”, „O, porumbel cu pene sfinte”, „Văd, Doamne chipul Tău strălucitor”; „Copiii să vină la El!”; etc. Oratoriul creştin „Paradisul” devenit celebru, a fost aranjat și armonizat de profesoara de muzică Doina Cătană şi a ajuns unul din cele mai impresionante corale din bisericile penticostale. Urmează alte creaţii inspirate: „Imponderabilitate”, „Împăratul Nebucadneţar”, „Acelui ce domneşte”. A fost, aşa cum am amintit deja, mai ales un poet foarte inspirat. Poeziile sale, cele mai multe, au fost recitate şi răspândite de-a lungul ultimilor decenii în toată ţara. Majoritatea au fost publicate post-mortem.

Dumitru Coroamă (1943-2008), fost solist al ansamblului folcloric „Ciprian Porumbescu” din

Zenit şi negură în istoria muzicii creştine

„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.”

(Romani 15:11)

12 Lumina Vechilor Cărări

Suceava. Se convertește la credinţa penticostală, devenind un îndrăgit compozitor și interpret de cântări creștine. Acestea au circulat începând din anii ’70 și au intrat în repertoriul bisericilor penticostale din toate provinciile româneşti. Cele mai cunoscute sunt: „La Tine vin și-mi cer iertare”, „Dulce e iubirea sfântă”, „Voi ce-al căsniciei munte”, „Tânără pereche”, „Pe-ale voastre braţe sfinte”, ş.a., precum și cântările corale: „Maranata, vine Isus!” sau „Lăudaţi pe Domnul!”.

Viorel Grecu (1921-?), licenţiat în muzică, profesor de vioară la Facultatea de Muzică din Timișoara. A scris lucrarea corală „Pe zidurile Tale”.

Dan Sebastian Micu (1956-2009) a scris mai mult muzică corală. Lucrările sale corale care au intrat în repertoriul coral penticostal sunt: „Israele, încrede-te în Domnul!”; „Luceafărul, Maranata!”; „Tată din ceruri”; „Aleluia!”; „Nu nouă, Doamne!”; „Îmi ridic ochii spre munţi”; „Muntele Sionului”.

Ionaș Pop este cunoscut pentru lucrările corale: „Isus va domni” și „Tată, o, Tată!”. A compus atât cântări la o voce, cât şi la două voci etc.

Iacob Petraşcu (1927-2014), slujitor din Sângeorz Băi, a fost unul din pionerii compozitori, inspiraţi şi luminaţi de Duhul Sfânt, nu doar pentru a compune cântări, ci şi în ce priveşte modul cum ar trebui cântate. Cu multe decenii în urmă, oferise deja coloristică, profunzime şi lumină peisagisticii de cânt sacru apostolic. Una din cântările reprezentative ale autorului amintit este: „Şi noi fiind înconjuraţi de-un nor aşa de martori” (1967), apoi şi altele precum: „Cuvântul vieţii răsună” (1970); „Sus la luptă, tu, creştine!” (1947); „La glasul trâmbiţei noi ne vom ridica” (1947); „O, pământ cu silnicie” (1946); „Ziua strig şi noaptea iară” (1948).

Chitu Perescu (1936-2005), dirijor şi compozitor, a scris atât cântări corale: „Să aducem azi copiii”, „Oare atunci când vine Isus”, cât şi cântări care au intrat în repertoriul bisericilor penticostale: „Unde-aţi pornit voi, iubiţi călători?”, „Nu pierde vremea degeaba!”, „Timpu-i pe sfârşite”, „Ţara mea iubită”, „Se duce-o zi şi alta vine”, „Amară-i viaţa-aceasta”, „Când norul de ispite grele”, „Primul scriitor în lume, „Domnul Isus ne învaţă cum să fim”.

Emima Stan, absolventă a Conservatorului din Cluj, profesoară de muzică din cadrul Institutului Teologic Penticostal din Bucureşti, a obţinut un doctorat în muzică la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, prin lucrarea de cercetare având ca temă: ,,Evaluarea repertoriului de cântece al Mişcării penticostale româneşti”. A scris: „Gânduri de pace”, „Psalmul 31”, „O clipă când ceream iertare”, „Mâna Ta spre mine-ntinsă”, „Bat iar la ușa îndurării”. Îi aparţin majoritatea prelucrărilor instrumentale ale înregistrărilor publicate. Îi aparţine meritul de cercetare și analiză a direcţiei spre care se îndreaptă muzica, de aceea susţine seminarii pe teme de muzică în cadrul Bisericii Penticostale.

Simion Buzduga a compus lucrări corale atât pentru corul mixt: „Ascultaţi imnul slăvirii!”, „Filadelfia”, „Vrednic ești de preamărire”, „Împărăţia lui Isus”, „Ce sfântă zi!”, „Vine Domnul cu mărire”, „Isus se-ntoarce iar cu slavă”, cât și pentru corul bărbătesc: „Edenul”, „Ce duios Isus te cheamă”, „Nu lăsa să treacă!”, „Auzi cum sună glasul”, „Voi

binecuvânta”, „Cea mai mare veste”, „Un peregrin”, „Ţara Făgăduinţei” (O, Canaan!), „Ţara mea”. A scris şi cântări care au intrat în circuitul congregaţional – „Bunule Păstor, Tu singur”; „Priveghem în aşteptarea”; „O, cuvânt al vieţii!”; „Răsună pe pământ”; „Mai e puţin”; „Domnul Dumnezeul Sfânt ne-a dat poruncă”, „Căsnicie sfântă”, „Azi când uşa e deschisă”, etc. A scris pentru Nicu Wagner – textele pentru primele şapte volume, inclusiv melodiile cântărilor „Numai prin Isus” şi „Iată ceasul vremii sună!”, precum şi primele trei texte ale volumului opt. Printre cele mai cunoscute sunt: „Eram copil şi-atâta bucurie”, „Nu-i uşor să urci pe munte”; „Se scurg aşa de iute anii”; „Tu eşti nemărginirea...”; „Doresc să fie numai crini”; „Vei reveni, Isuse”; „Tină şi suflet”; „Cât va fi pământul; „O, Galilea, colţ de cânt!”; „Vasul olarului”, etc. A colaborat de asemenea, cu Emil Chioreanu, Onisim Grab, Alina Malinovschi Havriștiuc, Dorin Cazacu, etc.

Mihai Piu a scris: „Mai sus de zări”, apoi a compus corale pe texte de Aurel Alăzăroaie: „Mare-i harul mântuirii”, „Rămâi cu noi”, „Veniți voi”, „Dimineața învierii”; pe texte de Simion Buzduga: „Secerătorii”, „Voi, din pragul așteptării”, „Fiți bineveniți”; pe texte de Petru Cârdei: „O, Isuse tu ești viu”; „Imponderabilitate – har măreț elaborat”. A armonizat „Împăratul Nebucadnețar” de Dionisie Giuchici”, „Se-aud semnale” de Ioan Nistor și altele.

Ovidiu Marinca locuieşte în California, este licenţiat în muzică, un bun pianist şi compozitor. Din cântările sale amintim: „Dumnezeu iubeşte omul”, „Isus, prietenul meu drag”, etc. A scris articole pe diverse teme ale muzicii sacre.

Cristian Vasile Roske este cunoscut prin cântările: „Aş vrea Isuse scump să fiu ca Tine”, „Fericită să fii!”, „Trecut-au anii”, „Din strălucire jos ai venit” ,,În suferinţi”, „De ce, Isuse zăboveşti?”, „Către Tine, Doamne, gândul mi-l îndrept”, „Pe drumul nou ei azi păşesc”, „În faţa Ta păşesc acum”.

Onofrei Emanuil este cunoscut prin cântarea „Când zorile dimineţii s-au ivit”, al cărei aranjament muzical îi aparţine, cât şi alte cântări corale precum: „Tatăl nostru”, „O, Tatăl nostru!”, „Într-o zi”, „Nu-i bătrân nicicând acela”, dar şi alte cântări cum ar fi: „Doamne, nu lăsa-ndoiala!”, „Cel slăvit, Mântuitor”.

Ionel Pleşa, slujitor, scriitor, a compus cântările: „Neprihănită dragoste dintâi”, „Dumnezeu să aibă milă şi de noi!”, „O, Doamne, dă-mi a Ta putere!”, melodia cântării: „Vei veni Isuse”, „Isus iubit când vei veni” (adaptare), etc.

Tania Pintilie a răspândit în special cântările lui Nicolae Moldoveanu, dar este cunoscută şi pentru unele creaţii proprii, cum ar fi: „Psalmul 13” şi „Psalmul18”, „Mai bine caut adăpost în Dumnezeu”, „Locuieşte în mine!” şi altele.

Ioan Greab: „Nădejdea mea e Dumnezeu”, cântare primită prin inspiraţie divină, una din cele mai reprezentative creaţii penticostale.

Titus Ghica: „Când eram pândit de-o ispită”, „Dacă vrei să primești”, „Ești atât de obosit, iubite călător”.

Ovidiu Liteanu, fost interpret de muzică laică,

13 Lumina Vechilor Cărări

după convertire, are o bogată activitate atât în calitate de interpret, cât şi în calitate de compozitor. Creaţiile sale sunt adunate în albumele: „Cuprins de Dumnezeu”, „Întoarce-te!”, „Amăgit am fost de lume”, „Har minunat”; dintre care cele mai cunoscute sunt: „Amăgit am fost de lume”, „Psalmul 34”, „Sunt o mână de ţărână”, „Ce sunt eu să priveşti Tu la mine?”.

Nicu Wagner a colaborat cu Simion Buzduga, scriind muzica pe majoritatea textelor autorului amintit care au apărut în primele şapte volume: „Imnuri de veghere”, „Calea, Adevărul și Viaţa”, „Vasul olarului”, „Galileea, colţ de cânt”, „Luceafăr veşnic”,„Imn Trinităţii”, „Tină și suflet”. În ultimele două volume, a compus melodii pe versuri de Ilie Belciu.

Puiu Chibici a scris multe cântări, mai ales în stilul muzicii populare. Cea mai reprezentativă creaţie a sa este „Lauda mea e pentru Împăratul”; „La crucea Ta”, „Mi-e dor”, „Iată ce vorbeşte Domnul”, „Aici este poarta cerurilor”, „Când sunt mic”, „Ce mult aştept aceea zi”, „Cine oare, cine oare?”, „Cobori, Isuse printre noi!”, „E lumea în schimbare”, „E mare judecată la Gabata”, „Fă-ţi timp pentru El!”, „Floare minunată”, „Golgota, loc de durere“, „Mai adă, Doamne, acele vremuri ca-n trecut!”, „Nu descuraja pe cale!”, „O, mai rabdă, porumbiţo!”, „Ştii ce-nseamnă, Golgota?”, „Tu, din vânturi îţi faci soli”, „Zic Betleem, zic şi Golgota”, „Ţie,Ţie-ţi voi cânta”, etc.

Urmează desigur și alţi compozitori ale căror lucrări religioase au intrat în repertoriul de cântări al bisericilor penticostale: Zoltan Gheorghe „Evanghelia are putere”; Ioan Stoican „E putere, putere („Noi suntem Biserica”), etc.

În funcţie de stilul abordat, interpreţii au fost clasificaţi în trei categorii:

Cântăreţi şi interpreţi ai genului popular: Printre cei care au cultivat, răspândit şi modelat acest gen de cânt, amintim: Sile Lăzărean, Fane (Ştefan) Iuraşoc, Florin Pal, (fraţii Pal), Victor Vreme, Ileana din Vâlcele, Semida Istrate, Ion Onoriu şi Gabi Luncă, Valeria Colojoară, Nelu Gabor, Cornel Schipor, Nicu Cârdei, Ovidiu Liteanu, Ionică şi Adriana Stoica, Vicu Lazău, Ioan Retegan, Dănuţ Aşchilean, Puiu Chibici, Onisim Grab, Eugen Ruje, Vasile Micula, Petrişor Bodea, Carmen Prodan, Gabi Stranici, Ludovic Aman, Iosif Mathe, etc.

Cântăreţii de muzică clasică: Unii dintre cei mai cunoscuţi sunt: Emima Stan, Lidia şi Cornel Crişan, Ghiţă Mogoşan, Maria Spânu, Florin Estefan, Valer Bogdan, Cristian Mogoşan, Nicu Wagner, Mihaela Mureşan, Octavian Luncan, Familia Măcelaru (Dorel şi Mărioara, fiii şi fiicele lor), Ligia Bodea, familia Piu Mihai (Miluţ), tatăl, Sorin, Daniel şi Adrian; Semida Cornea, Daniela Dascăl, Cornel Cuibus, Samuel Druhora, Dorin şi Andreea Cazacu. Există cazuri când unii interpreţi reuşesc să îmbine ambele genuri: clasic şi popular, într-un stil bisericesc, sacru: Iosif Bec, Aurel Bobu, Tania Pintilie, etc.

Cântăreţi de muzică în stil contemporan: (gospel, muzică uşoară, folk, country): Uţu Şuteu, Marius Livanu, Coca Şaroni, Ligia Mureşan, Remus Tămăşan, Gabi Iluţ, Alin Timofte, Adi Gliga, Alina Malinovschi Havrișciuc, Adina şi Paul Iliescu, Cătălin şi Ramona Lup.

Grupuri: Acestea nu vor fi enumerate în ordine cronologică, vom aminti doar grupurile cele mai

vechi. Unul dintre ele, poate cel mai longeviv, a fost

înfiinţat în anii 70 de poetul Aurel Lăzăroaie. El a coordonat întreaga lucrare şi o face şi astăzi (poemele sunt compuse de el) în ce priveşte buna desfăşurare, recitatul, cântarea. În anul 1983, din grup făceau parte: Marin Manea, Teofil Babuţia, Ghiţă Mogoşan, Traian Mureşan cu soţia, Vasile şi Adriana Crasnean (soţia), Mihai (Miluţă) Piu, Simion Buzduga, Emil Bogdan, dar și alte cântărețe şi cântăreți. Toți aceștia proveneau din Timişoara, Cluj, Rădăuţi, iar din 1987 şi din Vicov. Este încă activ, şi din 2010 poartă denumirea de „Transcarpatic românesc”. A avut un puternic impact în răspândirea unor mesaje şi cântări spirituale.

Alte grupuri: grupul din Sângeorz, înfiinţat de aproape 40 de ani, activ şi astăzi. Din el fac parte: Mihăilă Maxim, Alexandru şi Emil, Gagea Macedon, Neacşa Emil, Gagea Vasile, Cărbune Vasile şi Alexi Ioan. Grupul „Surorile din Voitinel” a fost înfiinţat în urmă cu peste 35 ani. Grupul „Mesaj” (Cluj) e reprezentativ pentru anii 1970-1980, iar surorile Clipa din Grăniceşti au activat între 1983-1990. Dan Damian şi colaboratorii săi, un grup de penticostali români, au înfiinţat în 1986, „The Messengers” (Portland, 1983) care a împlinit (în 2013) 30 de ani de activitate muzicală. Alt grup era format din „Surorile Filip” din Iţcani, iar „Armonix” (Cluj) s-a remarcat pentru o perioadă scurtă de timp. „Vestea Bună” s-a închegat la Vicovu de Sus, 1987-2006, având în componență pe Vasile Mandici, Gică Lăcătuş, Petru Cornea, Simion Buzduga, Ilie Mandici, Liviu Bobu, Aurel Bobu, Ilie Cornea, Dan Mandici. Amintim, de asemenea: „Evanghelic” (Oradea), „Evanghelic” (Cluj); „Armonic quartet” (Rădăuţi, 1996); „Fraţii Wagner”; Grupul „Speranţa” înfiinţat de Marius Gorcea, interpret şi compozitor. Alături de fratele său, Gabriel Gorcea, a scris textele şi muzica pentru mai multe dintre albumele care poartă denumirea grupului amintit: „Mi-am pus nădejdea în Tine”, „Întinde-ţi mâna!”, „Viaţa mea s-a schimbat”, „Trece viaţa”, „O zi cu Tine”, „În Ţara eternă”, etc.

Urmează grupuri precum: „Ahava”; „surorile Onofrei”; Grup „Saron”; Grup „Otniel”; Fraţii „Sfara”; „Măslinul”; „Rugul aprins” (Toflea); „Betleem”- Vicov.

Grupuri corale: Corul bărbătesc „Bucovina” a reunit cântăreţi din mai multe localităţi: Vicovu de Jos, Ipoteşti, Marginea, Rădăuţi, Volovăţ, fiind dirijat pe rând de Mihai Piu, Dan Duciuc, Doru Danileţ, Ionel Calancea, Ion Lavric. Alte coruri au fost: Corul „Betel” Zorilor, Corul „Continental”, Corul „Betel” Arad. Grupul „Agapia” din California a fost pregătit de Costică Sandu și avea în componență pe: Valerica Sandu, Cornelia Andreica, Mioara Valian, Daniela Gavriloni, Costică Antemie, Costel Coca, Iosif Kovaci și Liviu Moca, Alexander și Tatiana Shipisyn.

(Va urma)

Buzduga Simion Extras din cartea:

„Închinarea și lauda în acord cu Sfânta Scriptură”

14 Lumina Vechilor Cărări

_ Uită-te la mine cum sunt legată. Nu ai nicio șansă…

„Legată ! De ce legată ?” – se gândea intens Simidaru. Ceea ce nu vedea el era că femeia nu era numai legată, ci și spânzurată deasupra hăului, legată cu un fel de jug care îi venea sub brațe, jug de care era legată o simplă funie care trecea peste un colț de stâncă, fiind legată de ceva, mai încolo, pe teren drept. Spânzura deasupra golului, întocmai ca și un fruct în copac la mai bine de un metru de peretele stâncii.

_ De ce te-au legat așa ? _ Fiul șefului lor vrea ca eu să

mă dezbrac de bunăvoie și eu am refuzat. M-a ars cu o făclie și tot n-am vrut. A spus că-mi bagă șopârle în sân dar n-a găsit niciuna pe aici. Acum o să vină să mă întrebe dacă m-am răzgândit și dacă nu, a spus că va tăia funia și voi cădea în hău, pe stâncile de jos.

_ Asta e bine. – a spus Radomir. – Mă duc jos să fac un pat mare de crengi.

_ Cum ? Ai balansat mesteacănul să ajungi pe stâncă dar nu poți balansa stânca să ajungi pe mesteacăn.

_ Încerc cumva. _ Dacă te prind e vai de tine.

Pe unii prizonieri i-au jupuit de vii…

_ Plec… _ Stai puțin. Dacă totuși voi

muri, te rog să-i transmiți lui Adam un mesaj.

Băiatul a devenit mai atent, așteptând să audă ce are femeia de spus.

_ Să-i spui că-i mulțumesc pentru că a avut grijă de mine. Să-i spui că dacă m-ar fi lăsat cu prieteniile mele… acum, înaintea morții aș fi regretat. Poți promite că ceea ce-ți spun va fi numai pentru Adam; iar pentru nimeni altcineva nu?

_ Promit. _ Îți spun astea pentru că dacă

mor, vreau să fiu iertată de Dumnezeu… Și de Adam…

După câteva clipe de nehotărâre, a continuat:

_ În cursul timpului, de câteva ori mi-am pierdut… inima. Și de fiecare dată m-am izbit de bănuielile… de hotărârile lui Adam care mă obliga să stau numai cu copiii… Și acum mă bucur. Mult mă bucur că nu m-am murdărit. Am o idee: vino pe funie până la mine. Ești ușor; funia va ține. Ia-ți cuțitul cu tine… Ia și două pietre mici și turtite; niște lespezi mici.

Radomir a ezitat puțin neștiind ce va urma dar tonul grav al femeii l-a convins. Când a ajuns lipit de ea, aceasta i-a cerut cuțitul, mâinile ei fiind libere. Ea era legată cu un jug de funie împletită trecută pe sub brațe, peste piept.

_ Ce vrei să faci ? – a întrebat băiatul cu teamă în glas.

_ Nu-ți fie teamă. Vreau să scriu ceva pe pietrele acestea cu sângele meu.

De îndată ce a avut cuțitul, și-a crestat brațul, apoi a înmuiat vârful cuțitului în rana făcută după care a început să scrie pe prima piatră, folosind vârful cuțitului ca și un condei cu peniță. A durat ceva timp dar a terminat.

_ Asta este pentru Adam. A doua a fost pentru Aliona. _ Asta este pentru Marușca… Când a spus asta a început să

plângă. Marușca era fetița ei de șapte ani. Ceea ce voia să trimită fetiței era o broșă la care Radomir s-a uitat îndelung. Și cum timp de discuții nu era, a întrebat direct:

_ Asta este broșa pe care ți-a înapoiat-o bădia Grigoi după ce a luat-o din… de la Denia cel mort ?

Marusia a ridicat mirată fața plânsă dar n-a mai pus întrebări. Probabil ar fi vrut să afle de unde știa Radomir de toate astea.

_ Când o să crești mai mare o să înțelegi toate câte ți-am spus

acum și o să înțelegi și rostul broșei ăsteia. Să-i mai spui lui Arcip să calce pe urmele tatălui lui. Și acum du-te. Du-te repede; se poate să fie deja târziu.

Fiindcă băiatul părea oarecum zăpăcit de câte aflase și trebuia să țină minte, Marusia a mai adăugat:

_ Ține minte fiecare cuvânt pe care ți l-am spus. Trebuia să ți le spun. Toate astea mi se păreau așa de trecătoare dar acum în pragul morții mă îngrozesc. Dar dacă Dumnezeu te-a trimis ca să mă pot mărturisi, cred că mă duc la Domnul !

_ N-ai să mori. Mă duc jos să te aștept. Vei cădea pe crengi…

_ Dacă se va întoarce vreodată Mihail, să știi că a fost cu tâlharii în noaptea când m-au luat…

Radomir l-a văzut pe Mihail întors deja dar nu mai era timp de discuții, așa că a plecat repede. Simidaru stătea lungit deasupra, cu ochii închiși pentru ca urechile să audă cât mai mult. Cu toate acestea nu a înțeles aproape nimic pentru că conversația a avut loc cu glas foarte scăzut și cât a înțeles i se părea fără noimă. Radomir căuta să treacă cumva de tabăra tadjicilor, întinsă pe platoul de piatră al stâncii dar a fost prea târziu. Tânărul luptător venea după pradă… Tupilat după o ridicătură de piatră, băiatul își vedea planul de salvare ruinat. Plângea și aștepta deznodământul. Dar tânăra căpetenie nu și-a ținut promisiunea de a tăia funia și în pofida

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut).

15 Lumina Vechilor Cărări

răspunsului negativ dat de Marusia dorinței lui, a tras-o pe stâncă și au plecat între ai lui.

Deși era încă întuneric, Radomir și-a dat seama că toată suflarea era gata de plecare, astfel că planul lui de a tăbărî în cortul tinerei căpetenii, nu mai putea fi pus în aplicare. După numai câteva clipe, în tăcere deplină, stânca s-a golit. Curând putea întrezări o pată mare neagră, îndepărtându-se spre sud; era ceata tâlharilor. Puțin după aceea, în ceața dimineții a mai observat de acolo de sus un alt călător. Mijindu-și ochii până la durere, a zâmbit: după mers nu putea fi decât prietenul lui mai în vârstă: Simidaru. A sărit vioi și a început să alerge coborând de pe stâncă. Era sigur că împreună vor găsi rezolvare. Însă în întunericul cețos al zorilor care abia mijeau de după munți, nu l-a mai întâlnit.

Ceata tadjicilor mergea grăbită spre sud. Între ei, în spatele unui călăreț, legat întocmai ca și ceilalți prizonieri observați în zilele trecute, adică călare, cu mâinile legate de șa, călătorea un prizonier nou. Era Adam. Era gol. Avea pe el numai un pantalon foarte subțire și scurt, din vestimentația soldatului rus. Toate celelalte haine i-au fost luate. Nici lui, nici lui Simidaru prietenul lui, nu i-au venit în minte că ceata tadjică va pleca cu noaptea în cap. Așa că a fost surprins în timp ce moțăia sau se ruga sau plângea sau de toate laolaltă. Când a sărit în picioare era târziu: un luptător din spate a aruncat peste el un fel de plasă ca aceea de prins pește. Încâlcit în frânghii, nu i-a mai rămas decât să se predea. Acum aerul foarte rece al dimineții îi făcea pielea buburuze. Îl durea spatele și capul, unde a fost lovit cu putere. Vreme îndelungată a privit numai spatele musculos al călărețului din fața lui. Când încerca să întoarcă capul, durerile îl obligau să renunțe. Omul mirosea a animal. După ce durerile din ceafă s-au mai dus, a putut să privească în jur. Erau vreo 25 de fugari. Alergau pe șes, păstrând o oarecare distanță de marginea pădurii. Păreau grăbiți. Când lucrurile au început să se lege în capul lui, a înțeles că noii lui

tovarăși se temeau de niște oameni înarmați ce ar fi putut să-i urmărească de sub umbra pădurii. Destul de târziu și-a adus aminte de Marusia. Însă aceasta nu era cu ei. Și nu putea înțelege unde ar putea fi de vreme ce numărul călăreților era cam la fel cu cel din ziua precedentă. Accepta ideea că poate a rămas în urmă cu mai puțini tadjici.

Soarele era deja de mult pe cer și ardea destul de tare trupul gol dar ceata nu s-a oprit deloc. Târziu, după amiază s-au oprit la un pârâiaș ce cobora din munți, scurgându-se spre râul cel mare. Oamenii și-au împărțit ceva mâncare însă lui nu i-a dat nimeni nimic. Și era a doua zi de când nu a pus nimic în gură. Pe când mâncau, Adam a observat o față care i se părea oarecum cunoscută. Abia după ce l-a privit îndelung, și-a dat seama că era bărbatul pe care l-a omorât cu o lovitură de bâtă. Era sigur că nu se putea ca și celălalt să nu-l recunoască, deși acesta manifesta o nepăsare deplină, ca și cum nu l-ar fi văzut niciodată. De asemenea l-a recunoscut pe tânărul care a fost în tabăra lor. A doua zi dimineață, cineva i-a dat lui Adam un os destul de mare, de pe care individul mâncase carnea. Însă ceva tot se mai putea roade iar foamea te obligă. Când a trebuit să fie legat din nou în spatele aceluiași călăreț, și-a băgat osul în pantalonul acela scurt. Nimeni nu i-a spus nimic, cum de altfel nimeni nu i-a adresat niciun cuvânt până atunci. Spre seara celei de-a doua zile s-au întâlnit cu o altă ceată de tadjici, mult mai numeroasă decât a lor dar șeful ei s-a subordonat celui din ceata mică. După câteva zile au trecut râul cel mare călare, pe un vad. Apa ajungea totuși mai sus de burta cailor. Unele lucruri le-au trecut pe plute de buturugi. Dincolo se întindea un șes mare plin cu nisipuri, păpuriș, ochiuri de apă și mult nămol uscat de seceta verii. În zare, în direcția lor de mers, din ce în ce mai aproape, se vedeau crestele unor mulți care păreau să crească direct din șes. Apoi după un urcuș anevoios, în timpul căruia și Adam și mulți alți oameni au trebuit să urce pe jos, au

ajuns în bârlogurile haitei. Chiar bârloguri. Toată suflarea locuia în crăpăturile stâncilor și în adăposturi din structuri de bușteni, căptușiți cu ramuri de conifere. Majoritatea adăposturilor formau labirinturi întortocheate. Oamenii locuiau împreună cu animalele.

Adam a fost dezlegat. Omul care o făcuse, i-a spus într-o rusească foarte stricată:

_ Dacă îți vine în minte să pleci, te vom prinde și te vom jupui de piele, apoi te vom da la câini. Treaba ta e să faci tot ce ți se spune.

Apoi s-a adresat unui bărbat cu spatele încovoiat, gol până la mijloc, destul de întunecat la piele și cu părul scurt și creț:

_ Ciaric, învață-l. Omul s-a plecat în semn că a

înțeles dar n-a rostit niciun cuvânt. În clipa următoare au rămas numai ei doi iar Ciaric s-a întors și a intrat într-un bârlog săpat în pământ. Deși nu i-a spus nimeni nimic, Adam a pășit după el. La gura bârlogului s-a oprit, nu din pricina lipsei unei comenzi, ci din pricina duhorii care venea dinlăuntru. Însă undeva în jos, la capătul unor scări săpate în pământ, ale căror trepte erau marcate de câte o bucată de ramură de copac, Ciaric, cu capul întors ca și cum se aștepta să fie urmat, i-a făcut semn să coboare. Slăbit de foame și de oboseala drumului, Adam credea că acum mirosul îl va da gata. Jos era o hrubă săpată în pământ, căptușită cu ramuri de copac. Pe pământul gol, erau înșirate câteva culcușuri de vreascuri, neacoperite cu nimic. Ciaric i-a arătat un asemenea culcuș fără să spună nimic și Adam a înțeles că acela era locul lui. De toate, erau șase culcușuri dar curând a descoperit prin semiîntunericul care domnea înăuntru că de fapt era vorba de un șanț mai lung, acoperit cu ramuri și pământ, compartimentat într-un fel de camere la fel ca aceea în care se găsea, doar că aceasta era prima de la intrare. Presupunea că s-ar putea ca mai încolo să fie și alte ieșiri. Curând și-a dat seama că Ciaric se uita la el, scărpinându-se vârtos în același timp, în capul lui creț. Apoi dintr-o dată s-a adresat unui alt

16 Lumina Vechilor Cărări

bărbat care stătea în culcușul lui, cu spatele rezemat de peretele de lut și ramuri și se uita intens la noul venit:

_ Dă-i o pereche de pantaloni. Tu ai trei !

În următoarea clipă bărbatul acela și-a încordat trupul gol până la mijloc, astfel încât Adam a observat că era un om destul de înalt.

_ Dă-i o pereche de pantaloni… - insistă Ciaric.

_ Să vină să-i ia, dacă vrea să-i rup maxilarele…

_ Atunci vin eu să ți-i iau. – a răspuns Ciaric, îndreptându-se spre bărbatul care a și sărit în picioare. Era mult mai înalt decât Ciaric dar acesta avea în mână un pumnal, pregătit să-l folosească.

Adam se uita tulburat de ceea ce urma să se întâmple. Și dintr-o dată a strigat:

_ Stați așa… Spui că ai trei pantaloni dar așa ceva nu ai.

În același timp trăgea de pantalonii lui militari, scurți de două șchioape.

_ Facem schimb: ți-i dau pe ăștia pentru o pereche mai lungi… Ce zici ?

Omul se uita lung. Pantalonii lui Adam erau noi.

_ Da… Bine ! S-a întors scormonind după o

mână de ramuri și a scos de acolo ceva ce semăna mai degrabă a haină sfâșiată de câini, dar întinsă, se putea vedea că este alcătuită din două părți în care puteau intra picioarele. Ferfeniță… Dar Ciaric a întărit schimbul, așa că Adam și-a dat jos pe ai lui și i-a luat pe ceilalți. Fără să vrea s-a uitat la ceilalți indivizi care se găseau acolo și a constatat cu un simțământ de mulțumire că și pantalonii lor erau cam la fel.

N-a apucat însă să se așeze în locul lui că afară s-a auzit un sunet ca de talancă de stână. Toți s-au ridicat ca la comandă și s-au îndreptat spre ieșire. Lui Adam nu i-a zis nimeni nimic dar văzând că rămâne singur, s-a luat după ceilalți. Mai cu seamă că mergeau la aer. Afară se mânca și pentru prima dată după aproape un an, a mâncat ceva ce semăna cu mâncarea adevărată. A primit ca și

ceilalți tovarăși ai lui, un fel de farfurie din lemn scobit, cu o supă foarte groasă, din carne de ceva ce nu putea desluși și frunze de ceva ce nu putea să-și dea seama. Dar la foamea lui, i se părea o adevărată delicatesă. Felul doi a fost tot carne. Carne friptă… Numai că așa arsă cum era, ar fi fost bine dacă ar fi putut fi ceva mai mare… Cam o palmă de carne.

Privind în jur a observat cu ușurință o deosebire: unii erau goi până la brâu, ca și el iar alții aveau haine mai bune. Mai târziu a aflat că cei goi erau prizonieri ca și el. Erau folosiți la muncile cele mai grele, la cărat piatră, bușteni sau unii mai norocoși, la animale, unde nu erau așa de mânați de la spate cu biciul. După o vreme, unii depuneau un fel de jurământ și erau considerați de-ai lor. Alții erau duși înapoi în locurile de unde proveneau și se obțineau bani pe eliberarea lor. Cel mai tragic era când din diferite motive, unii dintre prizonieri erau uciși. De multe ori din pricina unor momente de mânie…

Tadjicii din munți nu se ocupau numai cu tâlhăritul. Aveau foarte multe animale, mai ales oi, vaci și cai. Mai puteau fi întâlnite capre, catâri, măgari și păsări, dar mai puțin. Culegeau și prelucrau tot ce putea da muntele și pădurea însă nu cultivau nicio palmă de pământ. Vânătoarea ocupa un loc de frunte nu atât de mult datorită productivității ei, din moment ce aveau animale domestice, ci mai mult pentru un fel de paradă devenită tradiție. Foloseau câini și un fel de vulturi dresați, care le ajutau la vânătoare. Ceea ce pentru Adam era foarte tulburător (nu și pentru ei) era faptul că bărbații trăiau într-o violență continuă; zi de zi. De mici erau învățați să se bată între ei. Din cel mai mic neajuns se ajungea la lupte între ei și nimeni nu intervenea pentru a aplana lucrurile. Cei mai slabi erau eliminați continuu. Luptele între câinii din tabere lor erau și ele continue. Adam se întreba dacă oamenii au învățat de la câini sau câinii de la oameni. Și la unii și la alții violența era un fel de dependență, de robie. Aproape toți

bărbații și toți câinii aveau semne și cicatrici pe ei. Cu toate acestea erau deosebiți de uniți când porneau la bătaie sau la jaf, în alte părți ale muntelui sau în vale. Unitatea asta nu era însă pornită din simțul de neam, ci mai degrabă din convingerea oarbă că trebuie să se supună șefului ierarhic. Și ierarhia șefilor se stabilea desigur, în funcție de puterea pumnilor. Totuși, chiar și între căpeteniile lor se puteau observa înzestrări mai mari sau mai mici, venite din puterea de judecată a minții. În afară de prizonieri, aproape toți ceilalți erau familiști. Legea lor permitea ca familia să fie poligamă. Un bărbat avea o singură soție care în cazul în care murea, putea fi înlocuită cu o altă soție numai dacă cea dintâi nu a avut niciun copil. Dacă a născut doar și un singur copil, soțul nu avea voie să-și mai ia o femeie care să-i fie soție care să nască copii. În schimb fiecare bărbat mai avea dreptul la maxim trei femei, în afară de soție, femei care treceau printr-un fel de proceduri operate de moașele lor, astfel încât să nu poată naște. Erau considerate ca și copiii familiei doar că erau la dispoziția bărbatului din casă. În restul timpului aceste femei se aflau sub autoritatea soției (a femeii care năștea), și munceau împreună pentru nevoile familiei. De obicei nevestele erau din poporul lor iar celelalte femei erau aduse din incursiunile de jaf. Totuși, din pricina dificultăților familiale, cei mai mulți nu optau pentru numărul maxim de femei, acceptat de tradiția lor. De fapt religia lor era un fel de disidență musulmană; un amestec de islam și religii străbune. Dacă un bărbat murea, cel mai mare fiu era considerat șeful casei, dar numai în cazul în care avea deja zece ani. Dacă era mai mic, atunci prima rudă a soției văduve, administra și familia acesteia. Aproape toate treburile casei cădeau în sarcina femeilor. Vorbeau o limbă necunoscută pentru Adam dar cei mai mulți cunoșteau un anumit număr de cuvinte în rusă iar câțiva vorbeau destul de bine această limbă. Adam a constatat că nu erau foarte

17 Lumina Vechilor Cărări

vorbăreți comparativ cu moldovenii lui iar prizonierii erau și mai tăcuți.

Chiar de a doua zi, echipa lui Ciaric a fost trimisă la muncă. Munca lor era să spargă un mal de stâncă peste care trecea drumul dintre două părți ale taberei. Unelte erau mult mai puține decât câți oameni erau. Un singur târnăcop și patru ciocane cu care loveau în niște bucăți de fier. Mai aveau și niște bucăți de lemn de care erau prinse niște cozi tot din lemn, cu care împingeau la margine bucățile mici de piatră spartă. Problema era că toți trebuiau să facă ceva, altfel erau biciuiți. Atunci cei ce nu aveau unelte, lucrau cu mâinile goale; chiar și numai câte un pumn de praf să adune și să-l care la margine, doar ca să fie văzuți că fac ceva. Și asta făcea și Adam. Totuși nu erau supravegheați foarte strict și din pricina asta munca nu era foarte grea. Erau mai mult sub grija lui Ciaric, care era uzbec și avea mulți ani de când era acolo. A fost dus și el cu prilejul unei incursiuni de jaf, din munții de la răsărit unde trăia neamul lui. Ar fi putut să depună jurământul și să fie liber între tadjici dar n-a făcut-o din motive de el știute. Însă vechimea în tabără și temperamentul lui tăcut, supus l-a făcut să fie considerat de-al taberei și fără jurământ.

Munca la dâmbul acela stâncos a durat multe zile. Adam se uita cu atenție în jur căutând să înțeleagă tot ce se putea înțelege. Curând a aflat că ceata aceea de tadjici era de fapt o colonie de crescători de animale, care plăteau un fel de impozit în natură conducerii dintr-un oraș apropiat, unde poporul tadjic trăia așa cum trăiesc toți oamenii, în sate și orașe, cu legi și conducere. Nu departe spre sud vest se găsea capitala acestei țări, care se afla sub ocupația

trupelor rusești, ca și Basarabia moldovenilor pribegi. Zona în care se găseau era una foarte greu accesibilă, astfel că puterea autorităților era destul de slabă. De aici libertatea acestor locuitori străvechi ai munților, să trăiască de capul lor, după legile lor, legi care oglindeau destul de multă sălbătăcie. Mai mult, între autoritățile statului și coloniile de crescători de animale din munți existau anumite legături datorate diferitelor interese, astfel încât în mod voit li se ofereau acestora din urmă anumite înlesniri. De exemplu unul dintre prizonieri i-a explicat lui Adam că deși localitățile tadjice normale nu erau chiar așa departe, când vreun fugar căuta libertatea acolo, chiar autoritățile de stat îl aduceau înapoi.

În fiecare zi Adam căuta în jur să observe pe omul cu care se luptase. Gândea că este cel mai potrivit să-l întrebe despre soarta soției lui. Însă în cele aproape trei săptămâni cât a lucrat la drumul acela, nu l-a văzut niciodată. Trăia convingerea că se găsește și ea undeva în coloniile din munți. Și mai trăia o stare ciudată de care el însuși se mira. Deși era conștient de drama familiei lui: nevasta răpită, cei doi copii pribegi prin păduri alături de cei despre care nu mai știa nimic, totuși un fel de pace lăuntrică îi învăluia ființa într-un mod de neînțeles. Așa încredere că se găsesc toți sub privirile și grija

lui Dumnezeu, n-a mai trăit niciodată așa încontinuu, zi și noapte. Era mai departe ca niciodată de frații de credință și mai aproape ca niciodată de simțământul că Dumnezeu este aproape. Deseori se surprindea cu ochii jucând în lacrimi datorită simțământului prezenței lui Dumnezeu. De la un timp a început să se uite cu bănuială la ceaiurile de fructe pe care le consuma zilnic, gândindu-se că poate buruienile din ceai îl fac așa. După câteva zile însă a renunțat la această bănuială pentru că i-a venit în minte gândul că la fel ar trebui să fie și ceilalți dar aceștia erau departe de a fi așa de liniștiți. De asemenea trăia un fel de atracție, de grijă față de oamenii între care a ajuns, ca și cum ar fi fost din familia lui. A deosebit în el un interes pentru soarta veșnică a acestor sălbătăciți. Se gândea adesea la acest lucru și se judeca în el însuși. „Scriptură n-am, predicator nu sunt, făcător de minuni nici atât, limba lor nu o cunosc, cum aș putea să le fiu de folos pentru veșnicie ?” – se întreba. Totuși, cu toate aceste lipsuri clare, avea un lucru de care vedea că nu se poate desprinde: dorința de a le lumina mintea și viața.

(Va urma)

Prelucrare ####

18 Lumina Vechilor Cărări

EZRA

– un preot și cărturar evlavios –

(Ezra 7-10)

Ezra a crescut în Babilon între robii evrei deportați. Era din familia preoțească, descendent din Aaron, crescut cu o educație aleasă.

La ce-i folosea? Era sclav, un om fără drepturi, ci doar cu îndatoriri față de Babilon, cetatea păgână. Ezra nu s-a gândit la ce nu are, ci la ce poate să facă în situația în care este. Robia nu poate fi o piedică în a-L sluji pe Dumnezeu, și-a zis preotul. Așa că și-a stabilit trei ținte: 1. Să studieze Legea Domnului; 2. S-o împlinească; și 3. Să-i învețe și pe alții legile și poruncile Domnului. (7:10). Ezra s-a gândit că în robie cei mai mulți vor uita obiceiurile sfinte de a citi și de a se ruga, vor uita limba evreiască și chiar pe Dumnezeu, iar cu timpul vor deveni păgâni. Așa că și-a propus să facă tot ce poate pentru frații lui evrei. A început cu el.

Era pasionat de scrierile sfinte. Ezra a adunat cărțile istorice și cărțile profetice ale evreilor și le-a studiat. Istoria spune că Ezra făcea copii ale scrierilor sfinte și le dădea evreilor să citească. Încuraja strângerile unde împărtășeau Cuvântul Domnului. Era plin de evlavie pentru Dumnezeul adevărat. Dar ce înseamnă evlavie? EVLAVIA – înseamnă să ai un comportament respectuos, să fii foarte devotat unui lucru sau unei idei sfinte. Tot evlavia este duioșie, smerenie și împlinire atentă și cu mare respect a Cuvântului lui Dumnezeu.

Suntem ceea ce citim, spune o vorbă! Tu ce citești?

Ezra a citit mult și a studiat Scripturile, era un cărturar priceput în Legea Domnului și lucrul acesta l-a observat până și păgânul Artaxerxe, împăratul medo-persan sub domnia cărui era în robie.

Prin felul lui evlavios, Ezra a cucerit inima împăratului Artaxerxe, care a fost foarte deschis și darnic cu el. A înțeles durerea lui Ezra pentru națiunea lui, pentru evreii împrăștiați, săraci și înstrăinați de Dumnezeu. L-a lăsat pe Ezra să meargă la Ierusalim, la evreii repatriați ca să-i învețe cum să slujească Dumnezeului adevărat și să reconstruiască cetatea Ierusalim. I-a dat tot ce a cerut. Astfel Ezra a condus al doilea convoi de evrei care au vrut să se întoarcă în țara lor. Împăratul a dăruit cu dragă inimă argint, aur și unelte pentru Casa Domnului de la Ierusalim și o scrisoare prin care spunea că Ezra este trimis de împărat și putea să se folosească de banii casei regale pentru tot ce avea nevoie. Împăratul a mai scris că Ezra cât și preoții, leviții și toți slujitorii Templului erau scutiți de taxe. Împăratul a văzut că Ezra era un om cu înțelepciune de la

Dumnezeu și i-a spus să pună în fruntea poporului demnitari, oameni care să-i cârmuiască. Ezra a fost un credincios model; prin el, împăratul păgân Artaxerxe L-a cunoscut pe Dumnezeul adevărat. Artaxerxe a zis: „Tot ce este poruncit de Dumnezeul Cerului, să se facă întocmai pentru Casa Dumnezeului cerurilor ...” (7:23).

Pasiunea lui Ezra pentru Cuvântul lui Dumnezeu, era molipsitoare. A reuși să-i facă și pe oameni să iubească Cuvântul Domnului. A stârnit interesul adulților cât și a copiilor, și într-o zi a citit Legea în fața mulțimii de dimineața până la amiază. (Neemia 8).

Tu ce pasiuni ai? Biblia ne spune că este „ferice de omul care își

găsește plăcerea în Legea Domnului.” (Psalmii 1:1-2) și Ezra este o dovadă că plăcerea/pasiunea pentru Cuvântul Domnului aduce fericire.

Și încă un mare adevăr pe care Ezra ni-l confirmă este: „Negreșit, evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig.” (1Timotei 6:6).

Evlaviosul preot și cărturar a câștigat încrederea împăratului Artaxerxe, a reușit să întoarcă la Dumnezeu națiunea Israel și un mare câștig sunt scrierile lui. Cercetătorii biblici îi atribuie lui Ezra o parte importantă din scrierea istoriei lui Israel, alături de Moise și Samuel.

Învață de la Ezra – citește, trăiește și transmite Cartea în care găsești calea fericirii și a succesului! „Caută să fii evlavios!” (1Timotei 4:7).

Verset de memorat: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de

gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea, căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune.” (Iosua 1:8).

L. Ungureanu

19 Lumina Vechilor Cărări

Laos Palani avea doar câțiva ani de

când era creștin, când a început să împartă Biblii. Acest lucru a condus în cele din urmă către arestarea sa. Stătea încătușat într-o celulă din pușcăria în care uneori temperatura urca la peste 40 grade Celsius. Totuși pentru Palani distribuirea Bibliilor avea o mare însemnătate și îi acorda valoare.

După ce L-a cunoscut pe Domnul Isus, viața sa s-a schimbat total. Înainte umbla pe străzi și se gândea mereu de unde să procure alcool, până într-o zi când fratele său l-a invitat la el acasă, într-un alt sat. Acesta era pastor și a început să-i vorbească din Evanghelie. De atunci înainte a început să ducă o viață nouă și a încetat să mai bea.

Atunci când Palani s-a întors din nou în satul său, l-a întrebat pe pastorul de acolo cum ar putea să-i ajute.

_ Poți să faci rost de Biblii și apoi să le împarți? - îl întrebă pastorul.

Palani a consimțit imediat și a început munca. Totuși unul din bătrânii satului a fost deranjat de acest lucru.

_ Ești un bețiv și un pierde vară. Și-acum vrei să aduci oamenii în situația de a goni către o religie străină? - zise acesta enervat.

Trei zile mai târziu Palani a fost vizitat de poliție. L-au ridicat și l-au dus la închisoare unde au încercat prin diferite lovituri să-l facă să mărturisească de unde avea Bibliile. Nu a cedat cu niciun chip. Astfel că a trebuit să-și petreacă următoarele două luni în mai sus pomenita celulă din temniță, în care mureau zilnic câțiva dintre cei întemnițați. Astăzi lui Palani îi este dor de acel loc și ar dori să mai facă încă o dată o astfel de școală teologică înaltă, pentru ca evanghelizările să fie de o calitate și mai bună.

Iran _ Poți să-ți imaginezi în ce

mod s-ar putea tipări Biblii în Iran? Ahmed a meditat mult până să

dea răspunsul. El s-a convertit cu doi ani în urmă la creștinism, părăsind islamismul și dedicându-și viața Domnului Isus. Guvernul Islamic Iranian făcuse multe promisiuni dar a produs doar lipsă de speranță și ură. În timpul primilor săi ani de creștinism, Ahmed a vorbit cu mulți oameni despre Evanghelie și a întemeiat Biserici. Știa exact că acest lucru l-ar putea duce la închisoare. Cu toate că tipărirea Bibliilor era și mai periculoasă, el a acceptat.

După ce Ahmed a primit resursele necesare, a început să tipărească 100 de Noi Testamente pe săptămână. Pe acestea le împărțea pretutindeni în țară. Știa că Cuvântul lui Dumnezeu era Lumina de care iranienii aveau nevoie. După doi ani de practicare a acestei lucrări secrete, Ahmed a fost arestat, astfel încât 14 dintre Bisericile subterane au trebuit să rămână fără un conducător spiritual.

India Evanghelistul plin de râvnă

stătea cu Noile Testamente într-o intersecție foarte circulată dintr-o metropolă supraaglomerată. Gazele de eșapament, mirosul apelor reziduale și al condimentelor fine, îl învăluiau. Împărțea Carte după Carte și se ruga în același timp ca cititorul să-L cunoască prin intermediul ei pe Domnul Isus.

Totuși „nebunia” lui Swami (nume schimbat) s-a terminat atunci când membrii corpului național hindus (RSS) s-au îndreptat spre el, luându-l la întrebări. De la întrebări, aceștia au trecut la brutalitate fizică, lovindu-l fără milă peste cap și spate. Apoi l-au târât într-un post de poliție unde au înaintat contra lui o plângere oficială. A trebuit să mai rămână acolo câteva ceasuri fiind în continuare interogat. Spre seară aceștia l-au lăsat să plece. Acasă Swami a leșinat și familia sa a fost nevoită să-l ducă la spital, unde a

intrat în comă. Câteva zile mai târziu a suferit un atac cerebral în urma căruia o parte a corpului său a rămas complet paralizată. Între timp lui Swami i-a revenit vorbirea iar acum se încrede tot mai mult în puterea lui Dumnezeu, bucurându-se și de faptul că Bibliile împărțite le-a înlesnit multor oameni cunoașterea lui Isus Hristos.

Nigeria Rebeca a trebuit să vadă din

vârful dealului cum casa ei și Biserica au ars până în temelii. Satul ei a căzut victimă unui atac al grupării criminale Boko Haram, printre cei uciși numărându-se și soțul ei împreună cu fiul. Șapte luni mai târziu Rebeca a reușit să se întoarcă în satul natal și să scormonească printre bucățile carbonizate. În timp ce scobea în cenușă, a dat de Biblia sa incendiată. Imaginea aceasta i-a umplut inima cu o nouă speranță.

_Mulțumesc, Dumnezeule - a rostit ea.

Cu toate că fragmente din Geneza sau din Apocalipsa au ars, ea folosește Biblia în continuare. A fost un cadou de nuntă din care Rebeca le-a citit copiilor săi în permanență. Acum Biblia îi este de mare ajutor și în aceste zile îndoliate.

_De fiecare dată când deschid Biblia și o studiez, îmi amintesc de credincioșia lui Dumnezeu. Paginile rămase mi-au devenit și mai scumpe. - spune ea.

O mare mângâiere simte Rebeca atunci când citește cartea lui Iov. Aceste versete îi arată clar că relația sa cu Dumnezeu este tot ceea ce i-a mai rămas. Iov spune că a ieșit gol din pântecele mamei sale și că la fel de gol se va întoarce în sânul pământului. „Domnul a dat și Domnul a luat. Binecuvântat fie numele Domnului.” Așa vreau și eu să fac.

de Vasile Breabăn din Vocea Martirilor

Februarie 2018

Creștinii urmăriți Cât valorează o Biblie

Pentru frații și surorile noastre din țările prigonite, Biblia este un bun inestimabil pentru care se merită să și suferi. Mulți dintre ei nu posedă o Biblie proprie, învață pasaje întregi pe dinafară și transmit apoi Biblia mai departe altor credincioși. Următoarele mărturii au rostul de a ne îndemna să-i acordăm Bibliei mai multă importanță în viața noastră.

1. Ce profesie avea Ezra?

2. În ce țară Ezra și poporul Israel au fost robi deportați ?

3. Ce înseamnă EVLAVIE? Cum poate deveni evlavia un mare câștig?

4. Ce obiective/ținte și-a stabilit Ezra în ce privește Cuvântul lui Dumnezeu?

5. Cum se numește împăratul care i-a permis lui Ezra să se întoarcă la Ierusalim?

6. Ce titluri îi atribuie împăratul perșilor lui Ezra când vorbește despre el?

7. Ce daruri a dat împăratul Artaxerxe pentru Casa Domnului? Ce atitudine a avut el când a dăruit?

8. Cine și cui a zis: „Cu celălalt argint și aur să faceți ce veți crede de cuviință, tu și frații tăi,

potrivit cu voia Dumnezeului vostru.”?

9. Din ce categorie fac parte oamenii pe care împăratul perșilor i-a scutit de taxe și impozite?

10. Conform decretului dat de împăratul Artaxerxe ce li se întâmpla celor care nu păzeau Legea

Domnului Dumnezeu?

11. Cine a rostit rugăciunea: „Doamne, Dumnezeul lui Israel, Tu ești drept ... Iată-ne înaintea Ta ca

niște vinovați ...”? (completează spațiile libere).

12. Ce profesie avea Șerebia și Hașabia? Ce misiune au avut de îndeplinit ei și frații lor?

13. Ce scop a avut postul de la râul Ahava?

14. Ce veste l-a mâhnit așa de tare pe Ezra încât și-a sfâșiat hainele, și-a smuls părul din cap și din

barbă?

15. Conform rugăciunii lui Ezra, împlinirea căror reguli atrăgeau promisiunile următoare: veți ajunge

tari, veți mânca cele mai bune roade ale țării și o veți lăsa moștenire copiilor voștri?

20 Lumina Vechilor Cărări

CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „Ezra”

„Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile..”

Ezra 7:10

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De căutat și citit din cartea Ezra şi povestirea de la „Rubrica copiilor: EZRA– preot și cărturar evlavios” Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.05.2018!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: ligia.ungureanu@gmail.com

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

21 Lumina Vechilor Cărări

1. Isai, Betleem – 1Samuel 17: 12

2. 8 fii, Eliab, Abinadab și Șama – 1Samuel 17:12-

13

3. Păștea oile, cânta la harpă - 1Samuel 16:11, 18.

4. O efă de grâu prăjit și 10 pâini, le-a trimis prin

David – 1Samuel 17:17

5. Regele Saul lui David. Cuvântul lipsă este:

filisteanul – 1Samuel 17.33

6. Ionatan, David a primit de la el: mantaua, hainele,

sabia, arcul și încingătoare lui. – 1Samuel 18:4

7. Domnul era cu David și se depărtase de la el. – 1

Samuel 18:12

8. David – 1Samuel 18:30

9. ...alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia

din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de

falcă, îl loveam şi-l omoram – ursul și leul. 1Samuel

17:35

10. Un împărat înțelept și drept, credincios lui

Dumnezeu.

11. Psalmul 23:1 – Domnul este păstorul meu, nu voi

duce lipsă de nimic.

12. Goliat: un copil cu păr bălai și față frumoasă – 1

Samuel 17:42, Domnul Dumnezeu: un om după inima

Lui – Faptele Apostolilor 13:22

13. David când era blestemat de Șimei - 2Samuel

16:2

14. Solomon. un om chibzuit. – Proverbe 10:9

15. Chibzuit/discret - Discreție este chibzuință în a

evita cuvintele și faptele care pot avea urmări nedorite.

16. Reflecție personală

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: REGELE DAVID

ANUNȚ

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2018 se pot face la următoarele preţuri:

32 RON pentru 1 abonament în România. 30 EURO pentru 1 abonament în Europa. 32 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere. Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar dacă

nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 15 ianuarie 2018. Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625 0722.558243 Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc

Avram sau Vișan Gheorghe.

Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:

Gică Vişan OP. 1 CP. 13,

Rădăuţi 725400 Jud. Suceava

Premianţii lunii martie:

Petruț Debora-Ligia – Deva; Radu Naomi – Lugoj; Gavrilă Ana – Cumpăna; Deac Lavinia – Orțișoara;

Dobrinoiu Alina – Văleni; Goleșie Debora-Patricia – Dobra; Drăgan Angelica – Zăbalț; Cioină

Emanuela – Salcea; Brăgărea Ana – Bughea de Jos; Brăgărea Irina – Bughea de Jos.

VĂ RUGĂM SĂ CONFIRMAȚI PRIMIREA PREMIILOR! (0756.465673).

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

UȘA DE CUVÂNT !

FERITI-VĂ DE ORICE VI SE PARE BINE !

SĂ SE DEA PUTIN DE LUCRU...

INVAZIA ATEISTĂ

PROPUN PREDICA ÎN COMUN !

REFLECTII LA SCRIPTURILE V. T.

VIATA TRECE !

SĂ CADĂ UN CAP !!!

ZENIT ȘI NEGURĂ IN ISTORIA MUZICII

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR !

EZRA - UN PREOT ȘI CĂRTURAR EVLAVIOS

CÂT VALOREAZĂ O BIBLIE

CÂND AUZI UN GLAS

ISSN 2601 - 0526

Când auzi un glas Când auzi un glas ce lin te cheamă La Isus, oricine-ai fi, s-asculţi… E mesajul sfânt, să-l iei în seamă, Azi e auzit de cei mai mulţi. O, ascultă-I blând chemarea: Vino astăzi la Isus cu viaţa ta. Doar prin El primeşti iertarea, Te decide, nu mai sta. Nu uita, că ai un suflet veşnic, Unde-o să petreacă, te-ai gândit? O, de ce-l condamni ca-n întuneric, Să regrete-n scrâşnet nesfârşit? Frânge lanţul morţii, ce te ţine!? Vino, dă-I viaţa lui Isus, Şi-ai să vezi, că cel mai mare bine Ţi-l doreşte glasul, ce ţi-a spus. Azi Isus e încă Salvatorul, E Mijlocitor la Dumnezeu. Dar curând va fi… Judecătorul… Pentru cei ce L-au respins mereu.

Buzduga Simion