puterea lui dumnezeu - lumina vechilor carariluminavechilorcarari.ro/octombrie2017.pdfasta. Însă a...

Nu m-am oprit asupra acestui

aspect pentru a spune o noutate;

gândesc că orice om de pe pământ

dacă știe ceva despre Dumnezeu,

atunci știe că Dumnezeu are putere.

Mai cu seamă creștinii știu bine

asta. Însă a reflecta la caracterul și

însușirile lui Dumnezeu este

preocuparea oricărui creștin, mai

mult, este o datorie. (Coloseni 3.2).

Și nu numai o datorie, ci și o

plăcere. Un izvor de bucurie. Iată

ce spune psalmistul David, din

experiența lui de om căutător de

Dumnezeu: „Pentru ce te mâhnești

suflete şi gemi înăuntrul meu ?

Nădăjduieşte în Dumnezeu fiindcă

iarăşi Îl voi lăuda; El este

mântuirea mea şi Dumnezeul meu.

Îmi este mâhnit sufletul în mine

Dumnezeule; de aceea la Tine mă

gândesc, din ţara Iordanului, din

Hermon şi din muntele

Miţear.” (Psalmi 42.5-6). Fie că se

găsea în valea Iordanului, că se

găsea sus pe munte sau în alt loc,

David se gândea adesea la

Dumnezeu. Pur și simplu se gândea

la Dumnezeu. Cum este aceea ?

Am întâlnit oameni care spun că

acest lucru este imposibil pentru că

nu avem o imagine a felului în care

arată El. Nu avem cum să ni-L

închipuim. Totuși nu întotdeauna

când ne gândim la cineva, ne vine

în minte imaginea respectivului.

Apoi mulți credincioși mărturisesc

că știu când Dumnezeu „le

cercetează” – ca să folosesc

limbajul bisericesc uzual – prin

aceea că trăiesc un simțământ

extrem de real al apropierii lui

Dumnezeu, simțământ însoțit de o

bucurie aparte, de o pace lăuntrică

greu de explicat în cuvinte. În fond,

frumusețea acestor experiențe

duhovnicești este unul dintre

motivele de căpătâi pentru care

credincioșii mărturisesc că nu

există în lume bucurii și împliniri

ca în pocăință. Și o mărturisesc și

cei care au cunoscut bucuriile lumii

și pot face diferența în deplină

cunoștință de cauză. În afară de

mijloacele simțurilor, ne putem

gândi la Dumnezeu folosindu-ne de

informațiile din Scripturi; Scriptura

oferind detalii despre Dumnezeu cu

putință a fi observate chiar și la

simpla citire; dar sunt în Scripturi și

multe lucruri deosebite despre

Dumnezeu, care se pot deosebi

numai la o citire mai aprofundată și

în mod deosebit atunci când omul

cugetă la cele citite. Desigur că și

natura înconjurătoare ca și

împrejurările vieții deseori oferă

posibilități de a gândi la

Dumnezeu. Ferice de omul care își

presară timpul cu împrejurări în

care gândește la Dumnezeu.

Așadar gândind la Dumnezeu

surprindem degrabă faptul că

Dumnezeu este puternic. Cred că

unul dintre fragmentele biblice care

ilustrează foarte bine acest lucru

este cel din psalmul 115.3:

„Dumnezeul nostru este în cer, El

face tot ce vrea.” Dacă acest lucru

ar fi adevărat despre vreun om,

imaginea creată ar fi una care ar

putea fi definită prin cuvântul

„grozav”. Aceea de a-ți putea

permite orice… Dar Dumnezeu nu

urmărește să fie grozav în înțelesul

omenesc al cuvântului. Când citesc

că Dumnezeu poate face tot ce

vrea, mă gândesc cu bucurie la

faptul că El vrea să ne mântuiască,

să ne ducă în rai. Și dacă

Dumnezeu poate să facă tot ce

vrea, înseamnă că mântuirea mea

este asigurată. Nu se va putea

întâmpla ca la un moment dat

Dumnezeu să spună: „Am vrut să

vă mântuiesc dar a apărut o situație

neprevăzută și nu mai pot !” De

aceea găsim scris: „De aceea şi

poate să mântuiască în chip

desăvârşit pe cei ce se apropie de

Dumnezeu prin El, pentru că

trăieşte pururea ca să mijlocească

pentru ei. Şi tocmai un astfel de

Mare Preot ne trebuia: sfânt,

nevinovat, fără pată, despărţit de

păcătoşi şi înălţat mai presus de

ceruri,” (Evrei 7.25-26).

În afară de mântuire,

Dumnezeul cel atotputernic ia în

calcul și alte lucruri pentru oamenii

credincioși: „Deci ce vom zice noi

în faţa tuturor acestor lucruri?

Dacă Dumnezeu este pentru noi,

cine va fi împotriva noastră? El

care n-a cruţat nici chiar pe Fiul

Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum

nu ne va da fără plată, împreună cu

El, toate lucrurile?” (Romani 8.31-

32). Sau: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi

fiindcă El Însuşi a zis: „Nicidecum

n-am să te las, cu niciun chip nu te

voi părăsi.” Aşa că putem zice plini

de încredere: „Domnul este

ajutorul meu, nu mă voi teme: ce

mi-ar putea face omul?” (Evrei

13.5b-6).

1 Lumina Vechilor Cărări

Puterea lui Dumnezeu

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Filipeni, cap. 3.21b: „…prin lucrarea puterii pe care o are de a-și supune toate lucrurile.”


De astfel de cuvinte este

plină Scriptura dar acestea sunt

suficiente pentru a înțelege cât

folos pot avea oamenii prin faptul

că Dumnezeul care este așa de

binevoitor față de noi, poate să facă

toate aceste lucruri. Cu toate

acestea, chiar dacă avem un astfel

de Dumnezeu, nici noi nu ne

considerăm grozavi, în felul în care

obișnuiesc oamenii să se considere

grozavi. Dimpotrivă, înțelegând

voia lui Dumnezeu care urmărește

binele nostru veșnic, ne mulțumim

cu ce avem (Evrei 13.5a), căutăm

să trăim liniștiți și ne vedem de

treburi (1Tesaloniceni 4:11), pentru

că înțelegem că viața de credincios

presupune să trăim pământul ca toți

ceilalți oameni, cu bunele și relele

lui. (Iov 2.10). De aceea măcar că

avem ca Tată un Dumnezeu așa

puternic, în stare să ne izbăvească

de toate, noi străbatem și sănătatea

și boala; și belșugul și neajunsurile;

și aprecierea oamenilor și disprețul

lor și toate câte le oferă viața de

aici tuturor oamenilor. Iar de pe

poziția aceasta de simplu muritor,

credinciosul Îl slujește pe

Dumnezeu; aici este greutatea

lucrurilor. Dacă am fi privilegiați

aici pe pământ din pricină că

suntem copiii lui Dumnezeu, atunci

ar deveni actuală obiecțiunea

satanei: „Şi satana a răspuns

Domnului: „Oare degeaba se teme

Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit

Tu pe el, casa lui şi tot ce este al

lui? Ai binecuvântat lucrul

mâinilor lui şi turmele lui acopăr

ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna şi

atinge-te de tot ce are şi sunt

încredinţat că Te va blestema în

faţă.” (Iov 1.9-11). În plus, dacă

am fi scutiți de relele vieții,

oamenii ar dori să fie creștini

pentru binele vieții de aici, nu

pentru cer și cu atât mai puțin de

dragul Domnului; și așa ceva

Dumnezeu urăște. (1Corinteni

15.19). Lucrurile acestea fiind de o

însemnătate practică deosebită,

insist în concluzie asupra lor:

Dumnezeu a gândit lucrurile în așa

fel ca credincioșii să aleagă să-L

slujească de pe poziția de oameni

obișnuiți ca toți ceilalți oameni. De

aceea uneori viața decurge ca și

cum nici n-ar exista Dumnezeu în

cer; de aceea deseori credincioșii

au aceeași soartă ca cei

necredincioși; de aceea străbatem

toate neajunsurile vieții ca și cum

Dumnezeu nu vede și nu aude… Ca

în pofida tuturor acestor lucruri, noi

să dovedim că-L iubim pe

Domnul ! Aceștia sunt oamenii

spre care privește cerul cu îngerii

lui; aceștia sunt oamenii care vor fi

încununați acolo…

Ar mai merita menționat un

lucru cu privire la puterea lui

Dumnezeu, dat fiind frământările

din ce în ce mai mari care se

răspândesc pe tot pământul,

amplificate de toate mijloacele

mass-media. Vine al treilea război

mondial !! Din zi în zi nimeni nu se

mai înțelege cu nimeni. Toată

lumea se înarmează… Imagini cu

grozăviile schingiuirilor la care

sunt supuși oamenii de către

semenii lor, înconjură lumea. Unii

dintre cei care au fost pe liniile de

front spun că se petrec bestialități

ca în evul mediu. Eu spun că așa a

fost animalul din om dintotdeauna.

Bătrânii noștri spuneau: războiul

este vremea animalelor ! Nu că n-ar

exista oameni animalizați și în

vreme de pace dar în așa situații

domnește legea și aceștia se tem de

ea. De aceea orice formă de

stăpânire este mai de preferat decât

lipsa unei orânduiri. De aceea

creștinii sunt chemați să se roage

insistent pentru cârmuitorii țării.

Însă în pofida acestui

furnicar de neînțelegeri dintre

conducătorii popoarelor, care crește

ca și un vulcan care dă să erupă,

Scriptura spune: „Domnul

împărăţeşte îmbrăcat cu măreţie;

Domnul este îmbrăcat şi încins cu

putere: de aceea lumea este tare şi

nu se clatină.” (Psalmi 93.1) sau

„Spuneţi printre neamuri:

„Domnul împărăţeşte ! De aceea

lumea este tare şi nu se clatină.”

Domnul judecă popoarele cu

dreptate.” (Psalmi 96.10). Ce face

Dumnezeu cu mingiuca asta pe

care stăm (în cazul în care nu

cumva pământul este plat) și pe

care vrem să o facem praf și

pulbere pentru că fiecare popor

vrea să fie deasupra celuilalt ? Face

ce a făcut de fiecare dată când

oamenii însuflețiți de ură – și ura

vine de la diavolul - s-au căsăpit

unii pe alții: i-a dat diavolului

libertatea ca de pe poziția de

dumnezeu al veacului acestuia, să

nenorocească lumea dar la

momentul hotărât i-a pus hotar:

ajunge, până aici ! Așa că frați: nu

liderii lumii decid soarta

pământului, ci toate se vor petrece

până unde Tata nostru va spune

„Stop !” Și El este Tata nostru !

Slăvit să fie El !

Un ultim aspect cu privire la

Dumnezeul cel atotputernic.

Psalmul 46:10, spune: „Opriţi-vă şi

să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu; Eu

stăpânesc peste neamuri, Eu

stăpânesc pe pământ.” Este un

avertisment. Dacă cineva se

semețește până acolo că ajunge să

se creadă prea înțelept sau prea

stăpân pe idei pe care le consideră

deasupra Scripturii, pe bunuri din

pricina cărora consideră că este

cineva, pe semeni peste care tinde

să decidă cu mândrie, să aibă în

vedere avertismentul de mai sus:

„Opriţi-vă…” Fragmentul biblic

asupra căruia ne-am oprit acum

spunea că Dumnezeu are puterea

„… de a-și supune toate lucrurile.”

Nu încerca marea cu degetul !

Din „Comorile mele ”

În sfârșit ne găsim în mileniul trei, în care de

câțiva ani am pășit împreună cu întreaga omenire. Este

începutul zilei a treia, despre care prorocul Osea în

capitolul 6:2 spune că vom sta înaintea Domnului. Și

Domnul Isus Hristos în Evanghelia după Luca la

capitolul 13:32 a spus că a treia zi va isprăvi lucrarea.

Acestea fiind spuse cu mii de ani înainte, iată-le că le

trăim noi astăzi, fiind în prag de a se împlini.

Avertizările Domnului Isus cu privire la sfârșitul

acestui veac, în Matei capitolul 24 și Luca la capitolul

21, se adeveresc acum mai mult ca oricând prin

evenimentele prorocite de El cu mult înainte, pe care

acum le vedem cu ochii noștri.

Pe lângă toate acestea satana cuprins de o mare

mânie, știind că mai are puțină vreme, dă târcoale ca

un leu care rânește și caută pe cine să înghită prin

înșelăciunea păcatului. De aceea viața creștinului -

având asupra lui toată armătura lui Dumnezeu din

Efeseni capitolul 6 - este într-o continuă luptă cu

puterile întunericului.

Dar atenție foarte mare: nu-i de ajuns să fiu

încins cu adevărul (să nu admit minciuna în viața

mea), nu-i de-ajuns să fiu îmbrăcat cu platoșa

neprihănirii (care se capătă prin credință), nu-i de-

ajuns să fiu încălțat cu râvna Evangheliei păcii (se

poate și râvnă fără pricepere Romani 10:2), nu-i de-

ajuns să am scutul credinței cu care pot stinge toate

săgețile arzătoare ale celui rău, nu-i de-ajuns să am

chiar și coiful mântuirii (adică mărturisesc mântuirea

personală prin credința în Isus Hristos), dacă nu am și

sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu, adică

Sfânta Scriptură, Biblia. Fără această sabie, cu toată

armătura despre care am amintit, numai ne apărăm,

batem pasul pe loc, dar nu înaintăm împotriva

vrăjmașului, pentru că nu avem cu ce lovi. Și satana

este satisfăcut de această stare neputincioasă a multor

creștini din zilele noastre ! De ce am ajuns căldicei?

Pentru că fain-frumos lăsăm sabia acasă, de se pune

praful pe ea și n-o mai luăm cu noi la adunare, de

exemplu. Iar la adunare am conservat sabia de acolo în

vaselina comodității, proiectând-o pe monitor. Acest

comportament de comoditate al multor creștini a

devenit un cancer spiritual mai ales în rândul

tineretului nostru. Peste câțiva ani creștinii

neoprotestanți se vor înstrăina de Biblie, încât greu s-

ar mai descurca în a găsi un capitol sau un verset

oarecare. În țările avansate, dar chiar și în România,

mulți elevi nu știu să facă calcule matematice prin

scris cu mâna, fără calculator, datorită aceluiași motiv.

Așa vom păți și noi cu Biblia, fără monitor. Tehnica

avansată sub masca religioasă a pătruns așa de subtil

în Bisericile creștine, ca mucegaiul într-o cameră plină

cu alimente.

Templul Domnului care este alcătuit din

trupurile noastre, cât și casele de rugăciune unde ne

adunăm, le-am unit cu idolii acestei lumi. Adică

tehnologia a suprimat teologia. Mofturile noastre: ce

avem acasă să vedem și în adunare, ne-au copleșit pe

toți. Ori casa de rugăciune nu este sală de

cinematograf sau club religios, fiindcă acolo este

prezent Domnul Hristos în numele Căruia ne adunăm.

Cel puțin în casa de rugăciune să ne odihnim sufletește

de tot iureșul vieții particulare din societate. Trebuie să

facem deosebire între ce este de preț (templul

Domnului unde este prezent Hristos), și lucrurile ce nu

au valoare înaintea lui Dumnezeu. Nu trebuie să

amestecăm paiele cu grâul. „Nu iubiți lumea, nici

lucrurile din lume.” (1Ioan 2:15). Cum dar păzim

piciorul când intrăm în casa Domnului? Ca să aducem

jertfa nebunilor? Cântăm, ne rugăm, spunem poezii,

predicăm cu idoli în inimi și în adunare? Vor fi primite

înaintea lui Dumnezeu toate acestea din partea noastră,

având niște inimi împărțite? Și samaritenii slujeau și

Domnului și idolilor din țările de unde au fost

deportați. (2Împărați 17:33). Sau facem ca evreii de pe

timpul prorocului Ieremia, care se hrăneau cu nădejdi

înșelătoare, zicând: „Acesta este Templul Domnului,

Templul Domnului,” ca apoi iarăși să trăiască mai

departe cum vor ei. (Ieremia 7:v4).

În religiile păgâne oamenii credincioși religiei

lor nu-și permit să intre încălțați în a lor temple. Cât

respect din partea lor ! Cum se face că noi creștinii

care deținem adevărul suprem cu privire la planul

dumnezeiesc de mântuire al neamului omenesc, ne

permitem să introducem în templele noastre idolii

moderni ai vremurilor din urmă?

Manifestul creștin al mileniului trei este un

semnal de alarmă, un strigăt în miez de noapte,

noaptea marilor confuzii, cu care actualmente ne

confruntăm.


Manifestul creștin al

mileniului trei


Fluviul Dunărea la Porțile de

Fier dă energie electrică pentru

două țări dar când ajunge în delta

ei, se plafonează cu marea, într-un

curs lin și plăcut de parcă s-ar

logodi cu ea (cu marea). Tot așa și

creștinismul neoprotestant la

început era plin de râvna

Evangheliei, rodnici în lucrarea ei,

plini de compasiune și dragoste

pentru cei nemântuiți și nici

pomeneală să cocheteze cu lumea,

cum facem noi cu idolii vremurilor

noastre. Linia de demarcație între

noi și lume parcă tot mai mult se

subțiază. În ce poziție ne aflăm?

Ghicitoarea din cetatea

filipenilor, la prima vedere poza ca

o bună colaboratoare cu apostolii

Pavel și Sila, în lucrarea

Evangheliei. (Fapte 16:17). Tot așa

și monitoarele și televizoarele

introduse în Bisericile noastre, la

prima vedere par să fie de strictă

necesitate în programele (nu în

slujbele divine) ce se desfășoară în

fața ochilor noștri. Dar apostolul

Pavel, fiind înzestrat cu darul

deosebirii duhurilor, a mustrat

duhul de ghicire, eliberând-o pe

femeie. Urmarea? Pavel și Sila au

fost crunt bătuți cu nuiele până la

răni și vânătăi, apoi aruncați în

închisoare cu mâinile și picioarele

în butuci. Dar ei în miez de noapte

cântau cântări de laudă lui

Dumnezeu. Mai departe știm cu

toți istoria lor. Noi avem darul

deosebirii duhurilor? Nu-i așa că

am avea probleme serioase la nivel

de Biserică cu un astfel de dar?

Numai un frate din Biserică de-ar

fi înzestrat cu acest dar, noi toți

ceilalți am fi scutiți de multe

confuzii. Dar și fratele respectiv ar

fi Ieremia doi. Omul lacrimilor !

„Când nu este nicio descoperire

dumnezeiască poporul este fără

frâu.” (Proverbe 29:18).

Să privim lucrurile și în alt

unghi: la fiecare trei ani i se

aduceau lui Solomon, pe lângă cei

666 talanți de aur, maimuțe și

păuni. Maimuța imită ceea ce vede

pe alții făcând: te strâmbi la ea și

ea se strâmbă la tine, îi arăți

pumnul și ea îți arată pumnul și

multe alte chestii din astea. Ea nu

are propria ei inițiativă. Ea numai

imită pe altul. Și monitorul din

casa de rugăciune imită versetele

din Biblie. Monitorul nu e Biblia,

ca s-o răsfoiești cu mâna ta.

Monitorul numai imită Biblia ca

maimuța. Iată ce am băgat în casa

de rugăciune ! Monitorul se mai

aseamănă cu o bombă cu

întârziere. Când nu te aștepți

explodează. Monitorul, pe moment

pare inofensiv dar mai târziu își va

face efectul. Vei întreba cum?

Marea majoritate a frățietății nu va

mai fi capabilă să mânuiască sabia

Duhului. Vor fi niște creștini

neinstruiți. Și satana râde.

Păunul știm cu toții că

simbolizează duhul de mândrie.

Când își înfoaie coada, păunul pare

mai mare decât este el. Și păunul a

pătruns în Bisericile noastre. Cum?

Băgând lumea în Biserică. De

exemplu: de ce să nu fim și noi în

pas cu vremea? (zice păunul).

Chiar vrem să fim rupți de

realitate? (zice păunul). De ce să

nu facem și să nu dregem și noi ca

Biserica numărul cutare? (zice

păunul). De ce să nu

sărbătorim și noi Anul Nou

cu brad în casele noastre și

de ce nu și în casa de

rugăciune? (zice păunul).

De ce fetele noastre când

se căsătoresc să nu aibă în

ziua nunții lor, rochie de

mireasă mai ceva ca

miresele din lume? (zice

păunul) etc. etc. Cum

vorbește păunul? Prin gura

fraților pocăiți-nepocăiți.

Și am uitat ușor sfatul

sfântului apostol Pavel, ca

să rămânem la cele

smerite, pentru că smerenia

merge înaintea slavei pe

când mândria merge

înaintea pieirii. Știm bine

că Dumnezeu stă împotriva

celor mândri dar celor

smeriți le dă har. Așadar în

vremurile de acum,

maimuțele și păunii lui

Solomon au năvălit în adunări sub

masca religiei, mai ceva ca turcii în

principatele române de altădată.

Monitoarele în casele de

rugăciuni foarte bine se aseamănă

cu calul troian. Când armata

grecilor și-a dat seama că nu poate

cuceri cetatea Troia, pentru că era

bine apărată, au recurs la vicleșug.

Au construit din lemn un cal uriaș

amplasat pe roți. Au vârât în

pântecul lui niște luptători greci de

elită, apoi armata grecilor s-a retras

ca învinsă în război. Troienii

crezând că e un dar din partea

grecilor, l-au vârât în cetate. În

timpul nopții grecii au coborât din

cal și au deschis porțile cetății, în

timp ce armata grecilor s-a

reîntors. Apoi a urmat măcelul !

Cine a băgat calul în cetate? Nu

troienii? Cine a băgat idolii în

adunările neoprotestanților? Nu noi

cu mâinile noastre? Dacă un singur

troian ar fi fost curios să se uite în

cal, cetatea Troia poate mai dăinuia

sute de ani. Câtă nepăsare și

siguranță prostească de sine au

avut sărmanii troieni. Ani de zile

și-au apărat cu deosebit eroism,

scumpa lor cetate, ca într-o noapte


să fie măcelăriți. Barem un troian

să se fi uitat în calul de lemn.

Barem un pocăit sincer să ceară

lumină de la Dumnezeu și lucrurile

s-ar schimba radical, dar nimănuia

nu-i pasă…

Cum în calul troian erau

ascunși cei mai periculoși dușmani,

tot așa și în spatele monitoarelor

stă ascuns satana care urmărește

înstrăinarea și dezarmarea liber

consimțită a pocăiților de sabia

Duhului care este Biblia. Duhul

comodității, un duh al timpurilor

moderne în care trăim, adoarme

spiritual pe cei mai mulți pocăiți.

Acest general în armata lui satan a

cucerit cetățile inimilor multora

dintre noi, precum grecii au cucerit

cetatea Troia. Dar după cum în

timpul prorocului Ilie, Dumnezeu

și-a păstrat 7000 de bărbați care nu

și-au plecat genunchii în fața lui

Baal, tot așa și în vremea de acum

Domnul Isus Hristos își are

fecioarele înțelepte cu candele

aprinse și cu untdelemn în vase în

așteptarea Mirelui !

Poeziile următoare oglindesc

limpede ca lumina zilei prăpastia

dintre Dumnezeu și mofturile

noastre de comoditate. Dumnezeu

să se îndure de noi, prin a ne

deschide ochii inimilor noastre,

căci numai așa vom vedea starea în

care ne găsim.

Singura șansă de reabilitate

este numai și numai pocăința și

lepădarea de toate faptele moarte.

Așa să ne ajute Dumnezeu.

Amin

INTERNETUL

Cine-și bagă internet

Pare-a fi un om deștept

Dar se-alege cu un chin:

Cu satan va fi vecin.

El având mai multe uși,

Pune câte un afiș

Cu reclame fel de fel

Invitându-te la el.

Cum e omul curios,

Repede e-ntors pe dos

Numai ușa să-i deschizi

Singur în cursă te prinzi.

Tot stând la calculator,

Și cu mouse-ul de zor

Ore-n șir tot urmărești

Toate câte le dorești.

Însă de nu ești atent

Pe program de internet

Îți apar în ochii tăi

Murdării ce nu le vrei.

Și atunci de nu veghezi

Și-ți permiți ca să le vezi

Cugetul l-ai întinat

Făcând astfel un păcat.

Cu satan deci ești vecin

Nu veghezi, îți dă venin

Și pierzi timp fără folos

Întristându-L pe Hristos.

Într-o viață cât trăiești,

Multe chinuri mai pățești

Dar chinul cel mai amar

E când ai căzut din har.

ATENȚIE CU ECRANUL

Ne fălim c-avem ecran

Cap de pod pentru satan,

Poate-mi spuneți: spui povești

Cu știința-n urmă ești!

Dar eu povești nu vă spun,

Ci vă dau un sfat mai bun

Azi versete și cântări

Mai târziu adânci oftări.

Că satan e mai deștept

Decât orice înțelept

Vrea să ne obișnuim

Cu ecranul ce-l privim.

Cu ecran obișnuiți,

Ușor suntem amăgiți

Zicând că e mai ușor

Să citești pe proiector.

Azi așa, mâine așa

Nu mai purtăm Biblia...

Creștini comozi devenim

Biblia n-o mai citim.

Și-apoi fără să simțim

Tare ne mai păcălim

Azi un pic, mâine puțin

Satan strecoară venin.

Prin subtile erezii

Pe ecran a le privi

Și din ce în ce mai mult

Amăgiți creștinii sunt.

Că-i ceva religios

Însă totu-i de prisos

Și-apoi cartea, Biblia

Puțini cu ei o mai ia.

Și de n-ar mai fi ecran

Ne-am simți ca fără bani

Ca și oaia fără miel

Care zbiară după el.

Și deplin îndoctrinați

Cu tehnică înzestrați

Pe Hristos l-am dat afar'

Și-apoi zicem că nu-i har.

Fraților să ne trezim

Și să ne mai pocăim

Ațipirea ne-a cuprins

Candelele ni s-au stins.

Fiindcă am înlocuit

Pe Isus Cel răstignit

Cu lucrurile lumești

Și-am ajuns creștini firești.

Frați mult timp nu va mai fi

Și Domnul va reveni

Mult nu va mai zăbovi

Pe noi cum ne va găsi?

Dacă la televizor,

Internet sau monitor

Ne va găsi ocupați

Pe pământ vom fi lăsați.

Adelin Nemeș – Hunedoara


Fiecare dintre noi recunoaște

în sine o dualitate: lucruri care ne

plac și lucruri care ne displac să le

facă. Unele sunt vinovate și

păcătoase însă altele nu. Lucrurile

care nu îmi plac dar trebuie să le

fac, mă determină să le fac din

obligație. Și nimănui nu-i place o

obligație indiferent care ar fi ea.

Cum ar fi arătat o lume în

care ar fi lipsit obligația? Mă

gândesc că am fi fost lăsați în voia

noastră nepăsându-i nimănui de

noi. Ne-am fi satisfăcut nevoia de

hrană, de adăpost și să zicem că am

fi avut tot confortul necesar: am fi

trăit din veselie în veselie, nimeni

nu ne-ar fi oprit nicio plăcere

omenească iar la urmă am fi murit

fără să lăsăm vreo urmă în memoria

cuiva. La ce ar fi folosit o așa

lume? Să nu depinzi de nimeni, să

fi venit în viața asta doar pentru că

cineva la început ar fi vrut să facă

un experiment iar apoi

experimentul nu a funcționat și ne-

ar fi lăsat mână liberă să facem tot

ce vrem, nici diavolului nu i-ar mai

fi păsat de noi ! Unii însă savurează

o astfel de lume lipsită de

obligație ! Să nu mă supun

nimănui, să nu ascult de nimeni, să

trăiesc cum îmi place mie, fără să

dau socoteală cuiva ! Să mi se

îndeplinească orice dorință, să

lipsească orice necaz din viața mea

și atunci să vezi cât de bine ar fi

fost ! Dar, vai ! O asemenea viață

ar fi fost atât de mărginită, atât de

lipsită de sens !

De ce funcționează atunci

viața asta și pe bază de obligații și

îndatoriri? Față de cine trebuie să

mă raportez? Pe cine trebuie să

ascult? Sunt întrebări ce ar putea

veni la mintea oricărui om, mai ales

în mintea celor tineri. De ce de mic

copil trebuie să ascult de mama și

de tata? De ce să nu fac ce vreau

eu; de exemplu: numai să mă joc?

Un răspuns ar fi: nu suntem la voia

întâmplării, nu suntem lăsați de

capul nostru: cuiva îi pasă de noi !

Și acesta este Dumnezeu ! Și de ce

Îi pasă? Dumnezeu nu l-a făcut pe

om doar să-și ocupe un timp sau să

inventeze ceva și gata ! A urmărit

ceva mult mai măreț: ascultarea și

dependența noastră față de El, de

bunăvoie !

De ce nu Îl ascultăm pe

Dumnezeu de la începutul vieții

noastre, liberi, fără vreo piedică,

fără obligație? Pentru că am fost

creați cu posibilitatea de a alege

între a asculta și a nu asculta. Și

apoi firea mea e de așa natură că

mai tare iubește libertatea ei: să nu

se supună nimănui. De aici apare

lupta descrisă de ap. Pavel:

„Găsesc deci în mine legea

aceasta: când vreau să fac binele,

răul este lipit de mine. Fiindcă

după omul dinăuntru îmi place

Legea lui Dumnezeu; dar văd în

mădularele mele o altă lege, care

se luptă împotriva legii primite de

mintea mea şi mă ţine rob legii

păcatului, care este în mădularele

mele.” (Romani 7:21-23). Legea

păcatului s-a născut în urma

neascultării. Omul a ales deliberat

să nu asculte și neascultând s-a

legat de o lege nespus de

împovărătoare, pur și simplu s-a

făcut rob al păcatului.

Știți de fapt ce nu place

niciunui om: să asculte ! Toți

oamenii au greșit în privința asta:

toți n-au ascultat ! Asta e problema

omenirii: neascultarea ! Dumnezeu

a căutat o rezolvare a acestei

probleme prin două metode: prin

legea vechi testamentală (cele zece

porunci) și prin legea slobozeniei.

Privind la legile vechi testamentale,

omul se simțea pândit la orice pas,

dacă călca vreo poruncă mai

importantă trebuia să plătească cu

însuși viața lui: de exemplu

neascultarea de părinți era uneori

pedepsită cu omorârea cu pietre. Și

atunci vrând nevrând trebuia să

asculți, fiindcă exista o lege și

legea respectivă nu te scutea de

pedeapsă. Se asculta din frică de

lege, căci aducea cu sine pedeapsa;

nu de bunăvoie. În cazul acesta

omul asculta de o lege dar de fapt

în el tot era plin de neascultare. Nu

s-a rezolvat decât aducerea la

cunoștință a omului de consecințele

neascultării sale și obligația de a

asculta de Cineva care avea

dreptate. Cam aceasta este starea

lumii în care trăim, a oamenilor

nenăscuți din nou. Sunt date

anumite legi pentru a se reglementa

drepturile și obligațiile cetățenilor

și cine nu le respectă este pasibil de

pedeapsă. Au fost bucuroși oamenii

că au primit o lege? Nu, nu au fost

bucuroși și poate uneori nici nu

înțelegeau rostul ei.

Dumnezeu știe mai bine

decât oricare ce e în om: că e plin

de neascultare și de răzvrătire. Dar

a fost Cineva care a venit în lumea

noastră și „a fost ascultător până

la moarte și încă moarte de

cruce.” (Filipeni 2:8). Slavă Lui !

De un așa Mare Preot aveam

nevoie: „sfânt, nevinoat, fără pată,

despărțit de păcătoși.” (Evrei

7:26). Și cum s-a reflectat

ascultarea Domnului Isus în viața

oamenilor? Au devenit ei

ascultători așa dintr-o dată? Nu. E

nevoie de a înțelege și de a dori să-

L accepți pe Domnul Isus în viața

ta. Să depinzi de învățăturile Lui, să

trăiești așa cum a trăit El, să te

lepezi de tine. Asta înseamnă

ascultare: să te lepezi cu totul de

tine ! Să nu mai existe dorința mea,

plăcerea mea, satisfacția mea, ci să

fie El în mine ! Și El mă va

îndemna la curăție, la sfințire

fiindcă doar El mă cunoaște cel mai

bine și știe unde sunt vinovat, unde

sunt slab și mă poate ajuta. E o

diferență radicală: în vechiul

legământ era dată o lege unui om

De la tinerii din Bisericile ABC.


firesc dar în noul legământ s-a

realizat înnoirea omului și implicit

omul duhovnicesc poate asculta de

legea Domnului.

Se pune o întrebare: doar cei

din Noul Testament Îl iubesc pe

Dumnezeu de bunăvoie, cu toată

inima lor? Dar neprihănitul Iov,

David, omul după inima lui

Dumnezeu ș.a. unde se încadrează?

Ei L-au înțeles pe Dumnezeu, L-au

iubit dar ei sunt niște excepții ale

vechiului Testament, care au iubit

legea neprihănirii. Dar majoritatea

oamenilor nu L-au căutat pe

Dumnezeu; dacă L-ar fi căutat, L-

ar fi găsit și iubindu-L pe El nu ar

mai fi considerat o obligație ceea

ce dorea Dumnezeu de la ei. Legea

Noului Testament e legea

slobozeniei, a dragostei de

Dumnezeu. Dacă Îl iubesc pe El,

atunci nu mai simt obligația legii,

ci simt nevoia de a-L iubi mai mult,

mă desfătez în neprihănirea Lui și-I

împlinesc voia cu bucurie.

(Ezechiel 11:19-20; Ezechiel 36:26

-27; Ieremia 31:33-34).

Mă uit în vremea noastră:

copiii parcă sunt mai neascultători,

tinerii nu sunt supuși, părinții

ascultă mai mult de copiii lor decât

de Dumnezeu și răzvrătirea e

pretutindeni. Ai vrea să cunoști

remediul la aceste stări? Noi

suntem de vină, așa cum se ruga în

rugăciunea sa profetul Daniel; toți

am păcătuit. Ei erau în robia

babiloniană noi suntem în robia

democrației: cât mai mult pentru

fire, cât mai puțin pentru suflet !

Cine se va ridica să mijlocească

pentru dezrobirea noastră? Va

trebui să intervină Dumnezeu cu

pedeapsa Lui?

Pentru un copil al Domnului

ascultarea înseamnă lepădarea de

sine și iubirea neprihănirii. Să ne

întrebăm: suntem lepădați de noi?

Lucrul ăsta nu-l poate realiza

altcineva decât noi personal, cu

ajutorul Domnului. Dar nu ne

place ! Eu să mă lepăd de mine iar

celălalt nu!? Faptul că avem de

toate pentru firea pământească, mă

refer aici la mâncare din belșug și

la condiții cât mai bune de trai,

cred că aceasta ne dă uneori

impresia că trebuie să avem parte

de înțelegere și prețuire din partea

tuturor oamenilor. Să nu ne

vorbească nimeni de rău, să nu

suferim pe nedrept. Acestea sunt

drepturi ce ni se cuvin ca și cele

referitoare la firea noastră

pământească. O cât de amăgitoare

este prosperitatea și viața lipsită de

neajunsuri ! Ne fură din vigilență,

din abilitatea de a lupta după

adevăr și după neprihănire. În

situația asta e nevoie uneori de

venirea încercării, de trecerea prin

prelucrări diferite. Și cu cât sunt

mai multe, cu atât ne lepădăm de

noi mai mult !

Îi place Domnului să ne vadă

uneori atât de împotrivitori și

neascultători? Dacă coordonezi o

echipă de oameni și toți ar avea

obiecții, ar pune bețe în roate și n-

ai putea să-i aduci la un numitor

comun, ți-ar plăcea? Nu,

dimpotrivă te-ai sătura de

împotrivirea lor. Și poate ai refuza

să le mai coordonezi. Uneori și noi

procedăm la fel: Îl obosim pe

Dumnezeu prin nesupunerea și

neascultarea noastră. Și ne

întrebăm: cu ce L-am supărat? Și s-

ar putea ca Dumnezeu să ne lase în

voia noastră și atunci e vai de noi !

Poate unii se gândesc că ei

sunt perfecți, că n-au nicio

greșeală, că au ascultat de fiecare

dată, că nu au înfăptuit de mult

vreun rău dar s-ar putea să aibă ca

bază pentru justificarea aceasta

niște învățături pe care le avea și

tânărul bogat. El a ascultat din

pruncie toate legile și toate

învățăturile pe care le-a primit. Dar

există lucruri pe care Domnul Isus

le cere acestora și să nu fie ascultat.

Putem să ne dăm seama aici că

Domnul Isus cunoaște inima oricui.

Și noi ca oameni nu știm asta. De

aceea e atât de necesar ca personal

să ne verificăm în lumina Sfintei

Scripturi dacă cu adevărat suntem

ascultători. Mulți s-ar putea să ne

considere ca fiind foarte ascultători

dar Domnul Isus, nu ! Va fi o mare

surprindere pentru mulți în ziua

aceea când El nu-I va recunoaște ca

fiind ai Lui !

Fiind în legea slobozeniei,

mai ai obligații? Da, sunt multe

lucruri pe care trebuie să le faci.

Când folosești cuvântul „trebuie”

asta presupune o obligație nu o

alternativă. Atunci ori e de

bunăvoie ori e din obligație? Să

luăm un exemplu: un pește trebuie

să stea în apă ca să trăiască, deci e

obligat să fie mereu într-un mediu

cu apă. El simte obligația asta? Îi

vine greu să stea în apă? Desigur că

nu. La fel e și cu cel născut în legea

slobozeniei: face parte din ea,

împlinește perceptele ei, e în

mediul ei, asta e plăcerea lui: legea

slobozeniei plină de neprihănire. E

născut din Duhul lui Dumnezeu și

Duhul Lui rodește în el ascultarea

de voia Lui. Deci „obligația”

noastră e trăirea în neprihănire și

supunerea în totului tot înaintea

Domnului Isus.

Ce se întâmplă în cazul în

care ai intrat în legea slobozeniei și

nu asculți? Dacă e ceva accidental,

trebuie să te căiești și s-ar putea să

fii pedepsit, iar dacă persiști în

neascultare, Domnul nu te ține

forțat în grădina Lui, vei fi aruncat

afară, acolo unde e „plânsul și

scrâșnirea dinților”. Dacă ne uităm

în universul nostru, cei ce n-au

ascultat au fost diavolul și îngerii

lui și oamenii ce i-au urmat. Finalul

pentru cei neascultători va fi

moartea a doua. Iar pentru cei

ascultători va fi viață și bucurie

deplină. Depinde de noi: vrem să

ascultăm sau nu vrem să ascultăm !

Senciuc D.


Cred că esența unui

asemenea studiu îl prezintă

apostolul Pavel în întâia epistolă

către Galateni, capitolul 15:3,4: „V

-am învățat înainte de toate așa

cum am primit și eu: că Hristos a

murit pentru păcatele noastre,

după Scripturi, că a fost îngropat

și a înviat a treia zi după

Scripturi”.

Faptul că apostolul Pavel

prezintă această învățătură ca fiind

„înainte de toate” față de celelalte

învățături creștine, demonstrează

că acesta este miezul, temelia

creștinismului: moartea, îngroparea

și învierea Domnului Isus. Pe

această învățătură sau din ea, își

are miezul oricare altă învățătură

creștină. Sau altfel spus, oricare

învățătură de factură creștină sau

nu, nu folosește mântuirii dacă nu

este așezată sau strâns împletită cu

învățătura despre moartea,

îngroparea și învierea Domnului

Isus. Dat fiind importanța acestui

fapt, această învățătură trebuie să

se regăsească mereu și mereu în

propovăduirea creștină.

Rămânând în nucleul acestei

învățături enunțat de apostolul

Pavel în epistola întâi către

Corinteni, sau pornind din acest

punct, observăm remarca repetată a

apostolului precum că aceste

evenimente din viața Domnului

Isus nu au avut un curs natural, ca

în viața oricărui alt om care moare

și este îngropat, ci s-au produs

„după Scripturi”. Este o mențiune

care se regăsește și în versetul 4.

Acest lucru presupune sau scoate

în evidență câteva lucruri:

1. Aceste evenimente s-au

desfășurat în viața Domnului Isus

după un plan dinainte stabilit.

(Efeseni 3.11). În ceea ce-L

privește pe Domnul Isus, El nu a

fost silit (cum am spune în limbaj

obișnuit: „ghidat de soartă”), ci El

Însuși a căutat să se comporte

potrivit planului din Scripturi.

Astfel găsim scris: „…ca să se

împlinească Scriptura”. Această

expresie folosită de Domnul Isus

explică unele sau altele din

alegerile pe care El le-a făcut în

viață. Evanghelistul Ioan

menționează nouă astfel de

împrejurări, în care Domnul Isus a

spus: „ca să se împlinească

Scriptura” sau a folosit o expresie

apropiată, pentru a explica anumite

alegeri pe care le-a făcut.

Evanghelistul Luca le menționează

de patru ori, Marcu o dată, Matei

de nouă ori. Am folosit cuvântul

„alegeri”, pentru a sublinia faptul

că Domnul Isus a ales în mod

voluntar să-și potrivească viața

după Scripturi și aici trebuie

menționate datorită importanței lor,

patru lucruri:

a) Domnul Isus a ales să-și

potrivească viața după Scripturi

chiar și când a fost vorba despre

detalii, care ar fi putut fi

considerate nesemnificative. De

exemplu: Ioan 19.28: „... ca să se

împlinească Scriptura a zis: „Mi-e

sete”. În general vorbind, putea să

moară și fără să facă această

mențiune dar pentru că aceasta era

menționată în Scripturi, Domnul a

ținut să fie împlinită, în pofida

stării excepționale de slăbiciune în

care se afla. Acesta ar trebui să fie

un exemplu de urmat pentru noi.

b) Domnul Isus a ales să-și

potrivească viața după Scripturi

chiar și când asta însemna să

aleagă durerea în formele sale cele

mai negre.

c) Matei 26.56 face o

mențiune importantă asupra

alegerilor Domnului Isus de a-Și

potrivi viața cu evenimentele ei,

după planul din Scripturi cu privire

la El. Matei spune: „Dar TOATE

aceste lucruri s-au întâmplat ca să

se împlinească cele scrise...” Asta

înseamnă că Domnul Isus nu a fost

selectiv în a împlini Scriptura, în

funcție de ceea ce I se putea părea

accesibil pentru El, ci s-a silit în

toate lucrurile care trebuiau

împlinite în viața Lui, să fie

împlinite. Din nou, acesta este un

aspect care merită luat în calcul de

cei care spun că sunt urmașii

Domnului Isus.

d) Domnul Isus a mers până

acolo încât a acționat în privința

unei anumite alegeri din viață doar

la timpul potrivit, și aceasta de la

începutul lucrării Lui, în Cana din

Galileea până la prilejul morții Lui,

când Scriptura menționează vorba

Lui: „Vremea Mea nu a sosit

încă...” (Ioan 7:6a). El nu numai că

a murit după planul din Scripturi,

dar a murit la momentul planificat

de Dumnezeu; nici mai devreme,

nici mai târziu. Este încurajator

pentru noi ca și creștini să știm că

mântuirea noastră este încadrată

într-un plan atât de precis și de

minuțios.

2. Aceste evenimente din

viața Domnului Isus – moartea,

îngroparea și învierea – sunt

separate de celelalte evenimente

din viața Lui, tocmai datorită

importanței lor speciale și a

încărcăturii simbolistice pe care

acestea o au.

a) moartea: jertfa pentru

păcatele omenirii: „... și fără

Domnul Christos, Răscumpărătorul

– un studiu al morții și învierii Sale.


vărsare de sânge, nu este

iertare..” (Evrei 9.22b; Evrei

9.12).

b) îngroparea: care are cu

sine puterea îngropării vieții vechi,

a omului păcătos. (Romani 6:4, 5).

c) învierea: care pe de o

parte este dovada faptului că jertfa

Domnului a fost primită de

Dumnezeu Tatăl, pe de altă parte

învierea Domnului are cu sine

puterea învierii omului păcătos dar

iertat prin sângele jertfei Domnului

Isus, la o nouă viață. (Romani 6.8).

3. Aceste evenimente din

viața Domnului Isus - moartea,

îngroparea și învierea - sunt

depline, integre și în măsură să

rodească scopul pentru care au fost

petrecute. Însă acestea pot sau nu

pot să fie de folos în viața fiecărui

individ în parte, în măsura în care

omul și le însușește sau nu. Astfel

noi am murit împreună cu Hristos,

am fost îngropați împreună cu El și

am înviat împreună cu El de

asemenea. Mai mult moartea,

îngroparea și învierea Domnului

Isus, trebuie să se vadă în viețile

fiecărui creștin. (Filipeni 3.10).

Mai precis, moartea omului vechi,

răstignirea eului și trăirea vieții

noi, oglindită în viețile creștine și

îndeplinirea scopurilor lui

Dumnezeu în viețile noastre, devin

un mod de viață. (Galateni 2.20).

Din „Comorile mele”

TRĂIEȘTE!!!

Anii trecuți, călătorind prin țară am văzut pe multe panouri publicitare o reclamă la o rețea de telefonie

mobilă. Fiecare panou avea scrise câteva cuvinte despre lipsa timpului și ca motto avea expresia: „Trăiește fiecare

clipă !”

De când ne-am născut începem să murim. Sistemul nostru imunitar duce în

fiecare clipă o bătălie acerbă cu bacterii și viruși. Când murim, pierdem această bătălie.

Până atunci avem viață. Până atunci ar trebui să trăim !

Copilăria o petrecem dorind să fim mari.

Adolescența ne-o risipim tânjind după independență.

Adulți fiind, mai sperăm încă în reușite mărețe dar încet-încet apare nostalgia

copilăriei…

Când începem să apunem, ne-amintim de trecut și folosim tot mai mult expresia

„când eram eu tânăr…”

Viața noastră se desfășoară între „ce am făcut” și „ce vom face”. Cu foarte puțin

accent pe ce facem acum. Cred că pentru ziua de azi avem câteva planuri dar referindu-

ne strict la timpul prezent, de câte ori ne chiar bucurăm de ceea ce facem? Câte

momente le trăim cu deplină împlinire?

Cu toate că nu ne dorim să mai avem gândirea pe care o aveam când eram copii, totuși copilăria e perioada

în care ne știm bucura sau întrista de fiecare moment. E perioada în care „trăim prezentul”.

Mă uit la fetița mea de un an. Nu se gândește la trecut și nu se frământă de viitor, în schimb se bucură din

toată inima de prezent. Chiuie de bucurie când ne jucăm și se supără imediat ce dispar. Trăiește fiecare moment

cu toată intensitatea și nu stă niciodată trândăvind…

Eu nu recomand iresponsabilitatea unui bebeluș pentru a învăța și noi să trăim fiecare moment, doar constat

că zădărnicim har și motivele de bucurie trec pe lângă noi.

Știm bine spusa Domnului: „..ajunge zilei necazul ei” dar noi încercăm să ducem necazul unei luni întregi

în spatele nostru sau necazul unui an întreg. În schimb ne-a inoculat diavolul o altă zicală: „ajunge zilei bucuria

ei” și ne și orbește să nu o putem vedea nici pe asta. Așadar diavolul ne ajută să adunăm necazul și să îl cărăm zi

de zi în timp ce bucuria ni se scurge printre degete.

Îndemnul meu e: nu mai fiți pe fugă ! Fiecare zi aduce cu ea mult de lucru și o anumită monotonie a

lucrului. Însă datoria mea e să îmi fac timp de bucurie. Să mă bucur de familia mea, de timpul meu, de vârsta

copiilor mei, de creșterea lor, de zâmbetele lor, de joaca lor, de împlinirea soției lângă un soț care o ascultă, de

bucuria scoaterii din monotonie… că doar fuga e monotonia noastră. În același timp, bucurați-vă de lucru și faceți

-l în așa fel încât să vă bucurați și în timp ce îl faceți. Nu o chiuvetă curată e scopul, chiar dacă pentru asta te-ai

apucat să speli vasele, nu plantatul, nu reparatul, nu curățenia, nu făcutul sau desfăcutul paturilor, nu aranjatul

hainelor. NU. Scopul e trăirea vieții și bucuria trăirii.

Să ne bucurăm de ceea ce avem ! Să nu fie pentru noi PIERDEREA tratamentul pentru NEPREȚUIRE.

Șandra Adelman Cezar


Imnuri latine sec. XII Printre primii compozitori cunoscuţi se numără şi

o călugăriţă germană numită Hildergard von Bingen (1098-1179). A scris multe poeme religioase şi le-a pus pe melodii simple. Primul compozitor care a scris muzică la două voci a fost Leonin (1163-1201). Cel ce a scris la 3 şi 4 voci se numea Perotin, pe la 1200.

„Iesu, dulcis memoria”, imn latin, sec. al XII-lea (Isuse, memoria dulce).

„Veni, veni, Emanuel”, imn latin din sec. al XII-lea, aflat în Psaltirea Canionum Catholicum, care se traduce: „Vino, vino Emanuel”.

Imnul bine-cunoscut: „O frunte-nsângerată” („O, Sacred Head Now Wounded”, engl.) a fost scris de Sfântul Bernard de Clairvaux (1090-1153).

Imnul „Voi, veghetori de pe’nălţimi” a fost compus în anul 1225 (sec. al XII-lea) de Francesco d’Assisi, autor a peste 60 de imnuri.

Nu este un secret faptul că s-a descoperit paternitatea unor cântări a căror obârșie se află în primele secole ale creștinismului. Astfel, în coralul protestant întâlnim cântări precum:

„Vino, Mântuitor al oamenilor” (Veni redemptor gentium) care este atribuit lui Ambrozie din Milano (sec. IV d. Hr.). Acesta devine imnul protestant ,,Vino acum, Mântuitor, al păgânilor” („Num kommt den Heiden Heiland”);

„Veni, Creator, Spiritus Santos” (Vino Creatorule, Duhule Sfânt) se transformă în cântarea germană „Kommt Gott Schőpfer, Heiliger Geist”.

O privire generală în istoria muzicii Trecând peste muzica antichităţii asupra căreia nu

vom insista aici, ne vom opri fugitiv la perioadele marcante ale istoriei muzicii. Astfel, vom analiza:

A. Muzica Evului Mediu: Aceasta este şi ea împărţită în trei părţi:

a. Prima etapă, Evul Mediu Timpuriu – sec.V-XI, însumează date despre începuturile artei muzicale, evoluţia ei teoretică şi practică, de la monodia simplă la încercările de polifonie rudimentară bazată pe desfăşurarea sunetelor atât pe orizontală, cât şi pe verticală. Este perioada în care s-a cristalizat notaţia muzicală. Pe lângă muzica seculară, existau şi numeroase cântece religioase care nu se foloseau în biserică, ci doar acasă în particular.

b. În a doua etapă (sec. XII-XIV), dezvoltarea artei muzicale este tot mai accentuată atât în teoretizarea muzicii, cât şi în lucrările de compoziţie ale trubadurilor, truverilor şi minesangerilor (cântăreţii pentru nobilime). Perioada aceasta este marcată de apariţia polifoniei (mai multe sunete sunt cântate simultan) în muzica de cult. Muzica seculară a împrumutat polifonia de la muzica bisericească. „Motetul”, iniţial o formă a muzicii sacre, a ajuns la

sfârşitul sec. al XIII-lea să fie în mare parte o muzică seculară. Muzica sacră engleză, încă din cele mai vechi timpuri, a avut o strânsă legătură cu stilul folk.

c. A treia etapă: Renaşterea (sec. XV-XVI) este cunoscută ca fiind „Epoca de aur a polifoniei vocale”. Deşi existau şi excepţii, cea mai mare parte a muzicii era sub autoritatea Bisericii. Ascultătorul era înălţat către Dumnezeu prin mese, motete şi texte liturgice. Ritmurile erau domoale, melodiile aveau frazări echilibrate. Până şi limbajul corporal profan era acelaşi cu cel religios. Martin Luther motivează întreaga congregaţie să cânte coralele protestante în limba germană (în locul celei latine), care la început erau pe o singură voce, dar apoi au primit susţinere armonică. Coralul reprezentativ este „Ein feste Burg ist unser Gott” (O cetate tare este Dumnezeul nostru). Reformatorul Jean Calvin recomandă cântul congregaţional, Psalmii lui David pe o singură voce, în limba franceză.

B. Perioada Barocului sau Preclasicismul (1600-1750), baroc = bizar, ciudat. În acest timp apare ideea că muzica oferă libertate în ornamentaţie, grandoare formelor, fantezie în exprimare, îl poate mişca pe ascultător într-un mod real, fizic, părăsind tiparul Renaşterii. Este perioada marilor genii: Bach şi Händel. Muzica acestora şi a lui Vivaldi (precum Anotimpurile) e de o expresivitate rar întâlnită.

C. Perioada clasicismului: ca perioadă de timp este situată între moartea lui J. S. Bach (1750) şi moartea lui L. V. Beethoven (1827). Muzica din acest timp poartă amprenta activităţii marilor clasici: Joseph Haydn (1732-1809), Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) şi Ludwig Van Beethoven (1770-1827). Ca noţiune estetică presupune o muzică ce vizează perfecţiunea prin sobrietatea, echilibrul, soliditatea şi simplitatea limbajului său. Instrumentul principal este pianul. Acum muzica nu mai este un lux, ci poate fi accesibilă pentru toată lumea, mai ales că prin intermediul tiparului ajunge în toată lumea.

D. Perioada Romantismului (sec. XIX) este caracterizată de evoluţia gândirii în schimbare, ce se îndepărtează tot mai mult de principiile solide ale creştinismului „aplicând tiparele esteticii noi, care elimină atotputernicia acţiunii în favoarea ficţiunii, a fanteziei pure, ce dă frâu liber trăirilor puternice pasionale, tumultoase, a sentimentelor ce cuprind toate sferele vieţii sociale.” Este veacul îndepărtării de Dumnezeu, odată cu accentuarea gândirii umanist-ateiste. Apar pe scenă evoluţionismul lui Charles Darwin, filosofi şi oameni de ştiinţă materialişti. Muzica, în majoritate fără versuri, este impregnată de noile ideologii apărute, iar pe fundalul acestora se adoptă un limbaj corporal nou. În miezul ei ajunge să pătrundă din plin şi ocultul, de exemplu, în muzica lui

Zenit şi negură în istoria muzicii creştine

„Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile; slăviţi-L, toate noroadele.”

(Rom. 15:11)


Richard Wagner. E. Expresionismul este un curent artistic cu un

puternic caracter contestatar şi nonconformist, apărut în Germania şi Austria la începutul sec. XX. Cunoaşte două principale tipuri de manifestări reprezentate prin Schonberg şi şcoala dodecafonică vieneză, respectiv Stravinschi din „perioada rusă”. Ca trăsătură generală reflectată în muzică se observă şi aplecarea spre resursele primare ale muzicilor folclorice, arhaice, exotice (exacerbare şi obstinare a ritmului, efecte de masivitate sau stridenţă în armonie şi orchestraţie), ca mijloc de realizare a expresiei de forţă elementară telurică (Stravinschi, Bartok, Prokofiev).

F. Impresionismul şi Neoclasicismul. Impresionismul este reprezentat mai ales de muzicianul Claude Debussy și se remarcă printr-o considerabilă îmbogăţire a limbajului armonic, prin utilizarea modurilor gregoriene şi a celor proprii muzicii Extremului Orient, fiind arta evocării, nu a descripţiei; a sugestiei, şi nu a reprezentării. Neoclasicismul are în centru tendinţa de reinstaurare şi implicit o reevaluare a compoziţiei, a unor principii şi norme estetice şi tehnice, proprii muzicii clasice, precum şi anteclasice.

Noile stiluri muzicale - rădăcinile muzicii rock aparţin muzicii americane care, de asemenea, a fost influenţată de ritualurile africane, păgâne ale religiei Voodoo, manifestate prin bătăile din picioare ale sclavilor, pe elementele poliritmice. Aceştia dănţuiau în jurul tobelor tribale pentru invocarea spiritelor malefice. Genul muzical numit ragtime, apare în anii 1920. A urmat „blues”-ul, stil american care exprima disperarea, apoi „jazz”–ul. Ca o derivaţie din „blues”, „country-western”, „gospel”, se naşte „rock”-ul cu derivatele sale. Acesta promovează într-un mod agresiv rebeliunea, imoralitatea, drogurile și, mai grav, prin ocultism –satanismul.

Rădăcinile muzicii corale Psalmodierea ebraică: Această psalmodiere era

foarte aproape de ceea ce numim astăzi cvasiparlando; un cânt declamat în tempo liber cu un accentuat caracter de rubato. Așa erau intonaţi psalmii, cele mai cunoscute și frumoase texte poetice întâlnite în toate religiile monoteiste. În toată viaţa religioasă a poporului evreu până la robia babiloniană, psalmii erau recitaţi pe fondului unui acompaniament de coarde ciupite.

Reproducerea psalmilor era o recitare apropriată de cânt, acompaniată de un instrument cu coarde ciupite.

În închinarea vechi-testamentală existau câteva genuri de psalmodiere:

a. Cântul solistic al cantorului (cântăreţul care conducea serviciul religios);

b. Cântul solistic al cantorului cu răspunsuri ale comunităţii, executate la unison, coral;

c. Cântul în comun, coral al comunităţii. Cântul sinagogal congregaţional: n-a fost o

noutate pentru poporul israelit să cânte în comun. Pentru prima oară au cântat cu toţi, din toată inima „Cântarea eliberării” (Exod 15), după ce-au ieşit din Marea Roşie. Apoi Dumnezeu le-a dat ordin atât lui Moise, cât şi lui Iosua să scrie o altă cântare, să înveţe poporul s-o cânte şi să le-o pună în gură, pentru a fi o martoră Lui împotriva lor (Dt. 31:19). Cântarea se intitulează: „Cântarea lui Moise”. După ce muzica israeliţilor a fost

apanajul neamului levit care s-a dezvoltat, mai ales în timpul regelui David, multe secole mai târziu, cântarea comună revine din nou în captivitatea babiloneană, de data aceasta în sinagogile evreiești (casele de rugăciune) care apar în timpul acestei robii. Cântecele credincioşilor începuseră să ia locul corurilor specializate.

Cântările husite: o contribuţie însemnată a acestora a fost reintroducerea cântării în comun. Cântările husite sau coralul husit au definit cântecul coral de masă, executat pe un text simplu, clar și expresiv în limba naţională. Se știe că Jan Hus, rectorul Universităţii din Praga a preluat ideile reformatoare ale lui John Wycliffe (1328-1384) și le-a răspândit în Cehia. Aceasta a atras asupra sa persecuţia care a culminat cu martirajul său prin arderea pe rug, în 1415. Adepţii săi erau numiţi husiţi, iar cei mai radicali – taboriţi. În epoca războiului ţărănesc și a reformei germane (sec. XVI), cântecele husite și-au exercitat influenţa asupra formării coralului protestant al lui Luther. Husiţii au interzis cântatul liturgic în limba latină folosind texte în limba lor naţională. Au interzis instrumentele, inclusiv orga, au încurajat compunerea melodiilor pe text ceh, dar au păstrat cântările de cult cunoscute până în acea vreme.

Cântările husite corespundeau genului de imn religios. Husiții au conferit femeilor drepturi egale cu ale bărbaţilor. În celebrarea serviciilor religioase cântau cu mult entuziasm și înflăcărare, astfel încât au fost numit un popor de cântăreţi. În vremea lui Hus, cântările husite răsunau în biserici, pe străzi, în diverse ocazii festive, la înmormântări, etc. Chiar copiii erau familiarizaţi cu aceste imnuri foarte răspândite în rândurile lor. Husiţii aveau următorul motto: „Qui canit, bis orat” („Cine cântă, acela se roagă îndoit”). Însuși Hus a compus cântări precum: „Hristoase, Dumnezeule”; „Vino la noi, Hristoase al nostru!”, etc. Alte cântări renumite din creaţia husită sunt cele ale compozitorului Jan Capek: „Hai creștini drept credincioși!” (1417); „Să pornim în Numele Domnului!” (1419) și „Să cântăm, copii!”

O extensie a concepţiilor taboriţilor a fost „Comunitatea fraţilor cehi” care renunţau la proprietatea personală, își câștigau prin muncă proprie existenţa și se conduceau după cele mai înalte principii morale. Au dezvoltat genul coral de muzică și au publicat ample culegeri de cântări, una dintre cele mai cunoscute fiind „Să ne bucurăm cu toţii!” (1467).

Jan Hus a fost redus la tăcere prin martiraj, însă nu și ideile sale reformatoare pentru biserica creștină. Din Uniunea Fraţilor (Unitas Fratrum) sau Fraţii Boemieni a apărut Biserica Moraviană existentă și în zilele noastre. Din rândul ei s-a afirmat Jan Amos Comenius (1592-1670), educatorul evanghelic. Mișcarea husită a fost o sursă de inspiraţie pentru Martin Luther, John Wesley și mulţi alţi bărbaţi de seamă ai creștinismului.

Buzduga Simion

Extras din cartea:

„Închinarea și lauda în acord cu Sfânta Scriptură”


În seara aceleiași zile, destul de târziu, când întunericul devenise stăpân deja peste dealurile și pădurile pustii, ambele tabere erau împreună: aproape trei sute de oameni cu tot cu copii. Era o mică Românie ! O mică și jalnică Românie ! Totuși faptul că s-au întâlnit a reușit să șteargă starea tristă în care se aflau, astfel încât curiozitatea a adus un fel de entuziasm care răzbătea prin întuneric. Toți așteptau dimineața pentru a se putea vedea mai bine. Acum și noii veniți au aflat de la cei care au stat o vreme lungă pe lângă garnizoanele militare, că se găsesc în Kazahstan. Numai că cei mai mulți nu prea știau nimic despre o așa țară.

Dimineața noii veniți au ascultat cu uimire cântecele creștine care se înălțau spre cerul senin în zori de zi. Niciunul dintre ei, nici măcar cei mai vechi în pocăință nu au mai auzit așa ceva. Multe dintre cântările care se cântau au fost alcătuite în timpul pribegiei acesteia și organizarea lor pe voci de asemenea. Apoi un bărbat care cu toate că era cărunt, nu părea să fie foarte în vârstă, s-a urcat pe cioata unui brad rupt de furtună de cine știe câți ani, pentru că era destul de putredă, până acolo că Adam Morun se uita cu atenție să vadă dacă îndrăznețul nu va cădea. Acesta a dovedit o voce extrem de sonoră astfel că glasul lui a putut fi auzit cu ușurință:

_ Să ne așezăm în semicerc, cât mai aproape, pentru că se va citi

din Scriptură. Frații noștri sunt cei despre care a vorbit Duhul Sfânt că îi vom întâlni. Ei au Scriptura…

La auzul acestor cuvinte, întreaga mulțime s-a pus în mișcare ca un animal uriaș, așezându-se pe cioate, haine și bolovanii care erau peste tot, din belșug. Și Scriptura era la Mihail. Și așa Mihail a ajuns pe un bolovan mai mare, de unde a început să citească din Scriptură. Faptul că a ales să citească de la sfârșitul evangheliei după Matei, referitor la suferințele Domnului, a corespuns cu dorința nedeclarată a ascultătorilor. A fost deosebit de mișcător: cei mai mulți plângeau încet. După puțin timp Mihail s-a oprit dar oamenii au cerut să se mai citească. Când s-a oprit iarăși s-a întâmplat același lucru iar unii au propus să mai citească și Onofrei, bărbatul cu părul alb și voce sonoră, care a vorbit la început, considerând că Mihail a obosit. Dar acesta a protestat vehement, asigurându-i că el poate citi și o zi întreagă. După vreo două ore de citire s-au oprit, înțelegându-se ca în acea zi să nu se plece mai departe, ci să se stea pe loc pentru a se cunoaște unii pe alții, a se sfătui, a asculta iar și iar din Scriptură și a se închina împreună. La terminarea citirii, Mihail a mai zăbovit pe bolovan, făcând câteva comentarii foarte reușite asupra a ceea ce citise. Oamenii i-au mulțumit cu căldură și l-au binecuvântat. Când s-a terminat citirea, mai multe persoane s-au apropiat de el cerând să poată lua Scriptura în mână. Mai

întâi Mihail a ezitat, apoi s-a învoit, doar că le-a spus ca fiecare să i-o înapoieze lui și apoi el să o dea următorului. Având în vedere dorința aprinsă a acelor oameni de a atinge Cartea, ciudățenia acestei reguli n-a atras atenția nimănui. Rând pe rând, oamenii o primeau cu mâinile tremurânde și cu ochii înlăcrimați. Unii o sărutau iar alții o lipeau de obraz sau de piept, apăsând-o cu mâinile, cu o ardoare care li se citea pe față. Puțini din aceștia au deschis-o pentru a arunca o privire fugară în ea.

_ N-am mai văzut scris românesc de aproape un an… - a spus cineva.

Au stat așa două zile. În zilele acestea Mihail, care datorită Scripturii pe care o deținea și din care citea (foarte mulți dintre ei nu știau carte) a fost considerat de cei din grupul mare ca fiind cel mai reprezentativ dintre noii veniți. De aceea a fost invitat de Onofrei și tovarășii lui să se alăture celor care formau un fel de sfat al mulțimii, care lua decizii când era nevoie. De asemenea Mihail a fost solicitat să mai cheme cu el pe încă vreo doi bărbați dintre cei cu care a călătorit până acolo și acesta a chemat pe doi dintre prietenii săi, aproximativ de aceeași vârstă.

Și-au propus să coboare pe unde cei din grupul lui nea Grigoi a urcat, să treacă undeva cursul acelui râu și să se apropie cât mai mult de râul cel mare, pentru a coborî mai apoi pe malul lui, până vor întâlni oameni. Însă după

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

Continuare din numărul trecut.


rugăciune, la Onofrei a venit tânăra prorocița Nadia, care i-a spus că Domnul i-a vorbit din nou cu privire la călătoria lor. Rânduiala lor cu privire la prorocie era ca fiecare persoană care primea dar de prorocie, o vreme stabilită de conducerea adunării nu prorocea în public, ci trebuia să le spună lor ce a avut din partea Domnului. Și fata aceea a spus că Domnul i-a descoperit că toți trebuie să mai rămână pe loc puțină vreme, pentru că Dumnezeu le va trimite un mesager care să le aducă lumină. După puțină chibzuință, s-au decis:

_ Dacă este vorba de puțină vreme, atunci vom rămâne.

Și acesta a fost mesajul pentru mulțime. Zilele se scurgeau. Noile cunoștințe închegate între cele două grupuri și cititul Scripturii constituiau lucrurile cele mai interesante. În plus, toată lumea discuta și-și da cu părerea ce fel de mesager ar putea fi cel ce le va da lumină și ce fel de lumină va fi aceea ?! Dar nici Nadia, nici alt proroc, nici bărbații din conducere nu puteau da vreo lămurire. Procurarea hranei le lua timpul cel mai lung. Rădăcini, tulpinile unor plante, ouăle unor păsări de prin copaci, rar câte un animal mic, începând de la broaște până la vreun bursuc surprins în vizuina lui… Unele se consumau crude, altele se fierbeau în gamelele pe care cei mai mulți le-au păstrat din vremea călătoriei cu trenul. De la garnizoana militară s-au ales și cu câteva găleți de tablă și alte câteva hârburi ce semănau a oale. Problema hranei a devenit depășită în gravitate de problema îmbrăcămintei. Hainele s-au rupt, ață și ac nu exista; deveniseră o hoardă de jerpeliți de mai mare mila.

După mai multe zile în care Simidaru și-a îngrijit glezna în felul lui, a început să pășească. I s-a alăturat și Adam Morun și alți câțiva, cutreierând împrejurimile după mijloace de hrană, mai cu seamă hrană vie. Așa au dat de un desiș de unde se auzeau niște zgomote ciudate. După sunet, părea a fi un porc mistreț. Simidaru era de părere că ar fi fost mai bine să plece degrabă de acolo, însemnând

în minte locul pentru a spune și celorlalți să îl ocolească, pentru că după părerea lui acolo ar trebui să se afle niște scroafe sălbatice cu purcei. În ziua aceea cu ei se găsea și micul Radomir, care căpătase o simpatie aparte din partea lui Simidaru, pentru că temperamentele lor de aventurier se potriveau. După ce a auzit opinia bătrânului braconier, băiatul ardea de nerăbdare să vadă un purcel sălbatec dar nu îndrăznea să se aventureze și nu găsea în mintea lui o soluție. Până la urmă s-a resemnat renunțând la acțiuni personale, mai ales că îi stăruia în minte avertismentul aspru al lui Adam: „Băieți, asta trebuie să fie ultima…”

_ Nea Iosif, cum arată un purcel sălbatec ?

_ Tărcat. _ Ce-i aceea tărcat ? _ Adică cu dungi pe el. _ Multe dungi ? _ Este tot numai dungi. După un timp de reflecție, a

adăugat: _ Trebuie să fie frumoși

purceii ăștia… Dar și Adam gândea în sinea

lui: „Trebuie să fiu cu ochii pe el de acum…”

Și așa a fost. În după amiaza acelei zile Adam și-a întrebat soția unde s-ar găsi Arcip, băiatul lor mai mare, care se apropia de zece ani și ea i-a spus că a plecat cu Radomir prin preajmă.

_ Prin preajmă… - mormăi Adam și s-a îndreptat degrabă spre marginea taberei ce da spre desișurile cu porci mistreți.

După puțin timp bănuiala i s-a adeverit: băieții stăteau sub o salcie destul de departe de tabără și se sfătuiau cum să facă să poată vedea un purcel mistreț tărcat, deși întrebați de sănătate n-au recunoscut-o. I-a trimis înapoi la adăposturi, apoi așa fără o țintă s-a apropiat mai mult de tufărișurile periculoase. Se oprea tot la câțiva pași pentru a asculta dacă se mai aud zgomotele de dimineață și la un moment dat și-a încordat auzul: ceea ce se auzea părea a fi strigăt de om ! E adevărat un strigăt cumva mai neomenesc. După câteva minute a devenit sigur că are

dreptate și s-a hotărât să facă ceva; după părerea lui cineva era atacat de porci. Mai întâi a fluierat după băieți care s-au întors înapoi în fugă.

_ Alergați în tabără cât puteți de iute și spuneți să vină cât mai mulți oameni; cineva este atacat de porci acolo în desiș.

În vreme ce băieții alergau cât îi țineau picioarele, el a intrat între desișuri, considerând că omul acela poate să aibă urgent nevoie de ajutor. Cu mâna strânsă pe bâta de sânger, înainta oarecum cuprins de un fel de frică care făcea să i se pară că picioarele îi saltă de la pământ ca și cum ar călca pe arcuri. În timp ce înainta, căuta cu privirea copaci în care să se poată cățăra la nevoie. Dinspre tabără au început a se auzi strigătele multor oameni și s-a bucurat că vin ajutoare. A intrat mai adânc între copaci și tufișuri de tot felul, dând vegetația la o parte cu mâna pentru a face cât mai puțin zgomot. După puțin timp a auzit din nou strigătul acela neomenesc: sigur era un om dar nu părea să strige după ajutor. Părea mai degrabă a fi strigătul unui om în delir… A grăbit pasul aproape alergând și curajul i-a revenit oarecum. Strigătul s-a auzit iar, de data asta foarte aproape și groaza i-a intrat iar în oase. După câțiva pași a dat de un luminiș destul de mic, înconjurat de răchitișuri iar jos zăcea un om îmbrăcat în haine militare, peste măsură de murdare de noroi și destul de sfâșiate. În cele câteva clipe în care Adam se uita la el oarecum blocat, omul s-a ridicat într-un cot și a urlat iarăși, scoțând aceleași sunete neomenești. Părea nebun ! Adam s-a apropiat de el și atunci a observat cauza acestor urlete: omul era plin de niște furnici mari și roșii care-l mâncau pur și simplu. Deja avea găuri în carne, în zona gâtului, pline cu furnici care intrau și ieșeau, la fel ca și din gură și din nas. Și mâinile aveau răni pline cu furnici. Carnea goală era cumva înnegrită și nu curgea sânge. Nu înțelegea de ce nu merge pe picioare: era prea slăbit sau era accidentat dar s-a repezit la el cu gând să-l dezbrace de haine. O duhoare de nespălat și de putred răzbătea în așa măsură de la acest


muribund încât Adam, fiind plecat deasupra lui și-a ținut răsuflarea. În clipa aceea cel căzut și-a dat seama că are de-a face cu un om și a răcnit:

_ Ne priblizaitis… (Nu te apropia !)

Dar Adam cunoștea doar câteva cuvinte uzuale în limba rusă și nu l-a înțeles, așa că a încercat să-l descheie de veston. În clipa aceea a observat, dar prea târziu, că omul răsucit cu fața în sus avea în mâna dreaptă un pumnal pe care l-a repezit spre pieptul lui Adam. Acesta s-a ferit dar cuțitul l-a ajuns. S-a tras înapoi și simțind cum sângele năvălea sub haină, a dat-o repede jos, apăsând cu degetele rana din partea de sus a pieptului, deasupra inimii. S-a gândit să alerge înapoi pentru a se salva, mai cu seamă că strigătele celor ce veneau umpleau văzduhul: puteau speria și o mie de porci. A făcut câțiva pași dar ochii i s-au încețoșat și picioarele au început a i se clătina. Ultimul lucru pe care l-a mai văzut a fost mulțimea de umbre care a umplut poiana, având făclii în mâini deși era ziuă, și s-a prăbușit.

Când și-a revenit era în adăpostul lui, cu nevasta și copiii lângă el. Mai erau și două femei mai bătrâne care-l priveau în de-aproape. Dar a adormit iar: ceaiurile de buruieni își făcea efectul.

_ Slavă Domnului, va trăi ! – a spus una dintre femei.

Și militarul a supraviețuit. Bandajat și cu picioarele rupte puse în atele, stătea încruntat pe o grămadă de ierburi. Nu voia să vorbească. Era destul de tânăr… Îl păzeau zi și noapte fiindcă așa fără ca picioarele să-l ajute, a vrut în mai multe rânduri să plece, târându-se. Peste câteva zile în care a fost hrănit, a reușit să stea în fund. Privea în jur ca și speriat și continua cu înverșunare să tacă, refuzând orice discuție. În următoarea dimineață însă, pe când adunarea înălța spre cer cântecele lor creștine, ochii acestui tânăr s-au umplut de lacrimi. Și când a venit cineva cu mâncarea, încă se străduia să-și stăpânească lacrimile.

_ Vreau să mor ! – au fost

primele lui cuvinte. _ Dar nu mâncat de furnici… -

a completat. Când a venit Onofrei însoțit de

alți câțiva, a stăruit de ei să-l omoare împușcându-l cu arma despre care s-a interesat și i s-a spus că era acolo.

_ Dacă mă găsesc patrulele militare va fi la fel de rău ca între furnici…

I-au vorbit despre Dumnezeu și el a spus că nici el, nici familia lui nu cred în nimic, ca și majoritatea oamenilor din zona din care provenea. După mai multe zile a acceptat să se facă rugăciuni pentru el. Adunarea încă staționa în așteptarea mesagerului care să aducă lumina promisă. Într-una din acele zile, la tânărul în uniformă au venit trei bătrâni. Aceștia i-au spus că Dumnezeu i-a trimis să se roage pentru sănătatea lui. Militarul a refuzat ideea de sănătate spunând din nou că având amândouă picioarele rupte, nu poate avea niciun viitor în pustietățile acelea, însă din politețe le-a îngăduit să se roage pentru el. Aceștia s-au rugat toți odată și tânărul se uita la ei, recunoscând că în glasul lor era o putere supranaturală pe care el n-a mai întâlnit-o. Mintea i s-a dus la prestațiile unor vrăjitori pe care i-a întâlnit în satele natale cu câțiva ani în urmă. Și aceia aveau niște manifestări ciudate, numai că atunci, așa tânăr cum era, a deosebit în gesturile lor o măsură de prefăcătorie. După rugăciune, bătrânii i-au strâns mâna și s-au depărtat privindu-l cu ochii umezi de lacrimi, având o așa seninătate și bucurie pe fețe încât tânărul militar a rămas marcat și uimit. Și-a dat seama că ceva din trăirea interioară a acelor bătrâni l-a cuprins și pe el. Era seara când s-au petrecut aceste lucruri și era prima seară când nu mai trăia frica de viitor și se întreba ce se întâmplă de fapt cu el. Târziu a adormit, constatând că are un soi de fericire neînțeleasă dar deosebit de plăcută. Se gândea la starea lui și s-a hotărât să se lase cuprins de noile lui simțăminte, fără să se mai chinuie să le înțeleagă, pentru că și așa – își zicea în sinea lui – dimineața va veni cu realitatea

crudă a faptului că din pricina invalidității va trebui să caute mai departe o modalitate de a se sinucide. Peste noapte însă, s-a trezit. A deschis ochii și privind poziția stelelor și-a dat seama că nu mai era mult până la dimineață. Întorcând capul a dat de umbrele întunecate a doi bărbați care dormeau șezând ghemuiți în fund: erau cei care trebuiau să-l păzească. Simțindu-și piciorul înțepenit, din instinct l-a îndoit și apoi și pe celălalt, așa șezând pe spate și peste câteva clipe și-a dat seama că picioarele lui se puteau îndoi din genunchi fără dureri, ceea ce nu s-a mai întâmplat de când s-a accidentat. Le-a întins încet înapoi și le-a îndoit iarăși și iar a repetat mișcarea. Nu numai că obișnuita durere ascuțită din genunchi nu mai era, dar simțea în picioare nevoia de mișcare. S-a ridicat pe coate și s-a uitat la picioarele lui bandajate și prinse în atele improvizate. S-a răsucit și a venit pe genunchi. A dat să ridice un picior pentru a pune talpa pe pământ dar atela de la gleznă nu prea permitea. A renunțat și a rămas îngenuncheat, chinuindu-se să înțeleagă ce se petrece. Privea în jur pentru a-și da seama dacă nu cumva visează. Și dintr-o dată și-a adus aminte că se găsește în poziția în care oamenii între care a nimerit obișnuiau să se roage: în genunchi pe pământul gol. „Merită Dumnezeul lor să-I mulțumesc și pentru măsura de bine din trupul meu. Măcar nu mai am dureri…!” și-a zis în mintea lui. A dat să se roage dar în clipa următoare și-a dat seama că nu știa cum să se adreseze acestui Dumnezeu. După câteva momente a început totuși a vorbi:


_ Nu Te cunosc ! Nu știu cum ești ! Dar cred că Tu ai făcut asta… Și Îți mulțumesc…

Vorbind, pacea din lăuntru și lacrimile în ochi au revenit. Atunci și-a adus aminte că așa i-a văzut și pe bătrânii aceia. „Poate că așa este rugăciunea la creștini !” – se gândea.

Era deja de un timp pe genunchi și simțea nevoia să-și întindă picioarele. A încercat din nou să pună talpa pe pământ și din nou atela de la gleznă îl împiedica. S-a uitat la glezna lui: un șnur de curea lega strâns niște obiele înfășurate. S-a hotărât să slobozească strânsoarea și la fel a făcut și la celălalt picior apoi văzând alături bâta unuia dintre paznici s-a întins după ea cu gând să aibă de ce să se sprijine, vrând să încerce să se ridice. Acum era în picioare, uimit că picioarele funcționează la comenzile minții și nu are nicio durere. Primul gând a fost să plece în noapte dar mai apoi s-a gândit să vadă cu ochii lui cum arată picioarele. S-a așezat din nou în fund și și-a desfăcut toate legăturile de la genunchi în jos: picioarele lui erau normale, fără urme de rupturi…! Frecându-se la ochi, a căutat cu palma pe jos o piatră cu care să se lovească pentru a se asigura că nu visează. Așa a luat două pietre și și-a strâns pielea deasupra unui genunchi, până a crăpat și a curs sânge, strângând dinții de durere. Deci era adevărat ! S-a ridicat din nou în picioare și atunci și-a dat seama că nu avea pantaloni, ci numai o cămașă cu care era legat la brâu cu mânecile și care cădea în jos ca o fustă. Din nou s-a gândit să plece în noapte pentru a-și continua călătoria dar s-a oprit: oamenii aceia aveau ceva cu care nu știa dacă se va mai întâlni vreodată în viață și s-a hotărât să rămână. Problema era că simțea profund nevoia de a se mișca dar dacă o făcea risca să sperie pe cineva. După câteva momente de reflecție s-a decis să-și scoale paznicii. S-a întins pe spate așa cum stătea de obicei, a luat o piatră mai mică și a aruncat în direcția lor. La a doua încercare s-au trezit.

_ Voda ! (Apă) – a spus destul

de tare pentru a fi auzit. _ Vrei apă ? _ Da. Peste puțin timp, omul s-a

întors cu apa. După ce a băut, tânărul i-a spus că s-a simțit mai bine și și-a dat bandajele jos și a observat că poate merge și că ar dori să se miște. De aceea ar dori să iasă dintre oamenii care dormeau peste tot, ca în cazul în care cineva se trezește să nu se sperie de el. Cei doi i-au dat mâna să se ridice și văzând că chiar o face, i-au spus să se așeze din nou până vor veni cei ce conduceau adunarea. Din răsărit noaptea devenea albicioasă când stând în picioare, înconjurat de câțiva bărbați, tânărul militar se mișca liber și neastâmpărat pe picioarele lui.

_ Ești liber. Noi nu suntem stăpâni pe viața ta. Dar dacă vrei, mai rămâi cu noi astăzi, să mulțumim lui Dumnezeu împreună cu toată adunarea. Toți s-au rugat lui Dumnezeu pentru tine.

În ziua aceea, de la bătrâni până la copii, toți își făceau drum să se uite la tânărul vindecat de Dumnezeu. Toți l-au văzut schilod și acum se minunau de agerimea mersului lui și slăveau pe Dumnezeu. Acesta și-a dorit să afle mai multe despre Dumnezeu și astfel s-a scurs încă o zi. Apoi le-a povestit pățania lui. Mai întâi a spus că era în misiune de recunoaștere prin zonă. Dar s-a oprit poticnindu-se în cuvinte. S-a uitat la cei ce-l ascultau; din nou a tăcut și în cele din urmă trăgând aer adânc în piept a continuat:

_ Aici simt că trebuie să spun adevărul… oricât ar costa…

Așa frații au aflat că militarul acela era cazah și împreună cu un coleg de-al lui au plecat din cazarmă, încercând să ajungă în zona din care ei erau, adică undeva spre răsărit, peste munții pe lângă care călătoreau. Fiindcă au observat urme de oameni, când au ajuns în zona aceea au urcat pe o creastă stâncoasă situată la mai puțin de un kilometru de locul unde se găseau acum, pentru a scruta zarea și a observa pericolele. Acolo au observat gura unei peșteri mici, ceva mai mică ca și statura unui om. Au intrat din curiozitate și au

dat peste o namilă de ursoaică, împreună cu un pui de urs destul de mare, ca la vârsta de la care se desparte de mama lui. N-au mai avut timp să folosească armele de foc și s-au apărat cu cuțitele. Dând înapoi din calea ursului, au ajuns la marginea stâncii unde dintr-o lovitură de labă a ajuns în gol, prăbușindu-se peste bolovanii curși de sus. Acolo, târziu s-a trezit din leșin, cu picioarele rupte, fără să mai știe nimic de tovarășul său. De acolo s-a târât la vale prin hățișuri, învingând durerea sfâșietoare din picioarele pe care le târa după el și din cap. Nu știe cât timp s-a scurs până a ajuns să fie mâncat de furnici, de care nu se mai putea apăra din cauza leșinului provocat de foame.

Apoi a întrebat de omul pe care l-a înjunghiat, fără să-și dea seama că de fapt acesta voia să-l salveze. Așa Adam și Simidaru, împreună cu câțiva din conducerea adunării stăteau acum în jurul tânărului militar.

_ Mintea nu îmi mai judeca. Deliram. Te rog să mă ierți. Cum te simți ?

_ Bucuros și mulțumit că ești bine. – a răspuns Adam.

După câteva clipe în care se vedea că este frământat lăuntric, Adam a continuat adresându-se celor din conducere:

_ De ce oare Dumnezeu face minuni așa de rar. Am avut și noi minuni când a început pribegia prin zona asta. Dumnezeu a înmulțit puțina pâine pe care o aveam. Mâncam toți din ea în fiecare zi și rămânea tot atâta. Mai apoi când am ajuns să pescuim, pâinea nu s-a mai înmulțit deși pescuiam greu și foamea ne încolțea în fiecare zi. De ce ne lasă Dumnezeu să pribegim străbătând vitregia cumplită a fiecărei zile, ca și cum El nici n-ar exista ?

Tăcere ! Adam privea spre Onofrei considerându-l șeful dar acesta privea spre doi bătrâni slabi la trup, care au stat tot timpul acolo, fără a scoate un cuvânt.

Prelucrare ####


Anul 1929 şi localitatea Bădeuţi este de fapt pentru mine data şi locul unde m-am născut din nou pentru Hristos. Am văzut lumina zilei în casa părinţilor mei la 14.09.1914 la Suceava. Tatăl meu a fost poliţist, mama casnică. Cu timpul ne-am mutat din nou în Bădeuţi. Eu eram cea mai mică, bucuria şi sprijinul părinţilor la bătrâneţe. Cei trei fraţi şi cele şase surori ale mele au plecat să-şi facă fiecare un rost în viaţă.

La o casă între vecinii noştri, au început să se adune mai mulţi oameni din Bădeuţi, Marginea, Rădăuţi care citeau din Sfânta Scriptură, vorbeau, cântau; era ceva mai frumos decât la mănăstirea din sat, unde obişnuiam să mă duc cu mama. Timp de trei luni de zile am fost şi eu, îmi plăcea că se vorbea frumos din Scriptură. Mama mea mă lăsa, tata nu prea era interesat. Acest grup era la Oastea Domnului.

Odată, la una din aceste întâlniri s-a ridicat un frate pe nume Banielevici din Rădăuţi, care a citit din 1 Petru 3:3,4 şi ne-a spus că dacă dorim să plăcem lui Dumnezeu, trebuie să nu mai purtăm aur, mărgăritare sau alte lucruri scumpe, ci să ne îmbrăcăm cuviincios, cu sfială şi modestie. Eu m-am uitat la mine şi mi-am dat seama că mai aveam ceva din aceste lucruri. Mergând spre casă m-am întâlnit cu o colegă de clasă care m-a întrebat pe unde mai umblu în ultimul timp, pentru că nu mă mai vedea la mănăstire şi nici la joc în sat. Eu m-am oprit, am scos cerceii mei frumoşi pe care i-am primit cadou de la fratele meu, şi mărgelele şi i-am spus:

- Eu nu mă mai duc la joc, eu vreau să mă pocăiesc; ţi le dau fără niciun ban, nu mai am nevoie de ele.

Când am ajuns acasă, mama a văzut de departe că la gâtul meu nu

mai strălucea nimic şi în urechi nu mai aveam cerceii. M-a întrebat unde sunt. Nu i-am răspuns nimic. A luat culişerul cu care făcea mămăligă şi m-a bătut bine. Am reuşit să fug şi să scap afară. În

următoarele zile a continuat să mă bată să-i spun cui am dat mărgelele şi cerceii; ce s-a întâmplat cu mine. Eu am tăcut fără să-i răspund nimic. Într-o seară mama mi-a spus să merg la mănăstirea din sat, la slujbă. Am refuzat spunându-i că nu mă duc nici la mănăstire şi nici la joc. S-a înfuriat şi a început din nou să mă bată. Mama a plecat la mănăstire iar eu m-am rugat: „Doamne Dumnezeule, Tu mi-ai arătat că lumea e rea, eu nu mai vreau să rămân în lumea aceasta, Doamne nu mă lăsa, arată-mi Tu ce să fac.”

M-am ridicat şi am plecat la o vecină cu gând să iau pe o fată, să mă duc la adunare. Acolo vecina, cu alte femei erau tare speriate de ultima noutate. În casa lui Filaret Cazac (un alt vecin) se adunau mai mulţi oameni, se rugau şi închideau ochii. Vecinele spuneau că s-au rătăcit. Alţii ziceau că atunci când se rugau venea un câine şi le da cu coada pe la nas - aşa se spunea despre noua adunare care s-a înfiinţat. Vecina mi-a spus:

- Viorica, n-ai vrea să mergi acolo? Tu eşti mai isteaţă şi ai să ne spui ce se întâmplă; ce fac ei acolo; dacă este adevărat ce am auzit.

Au luat puţină tămâie şi agheasmă într-o sticluţă, mi le-au pus în sân şi am plecat împreună cu Paraschiva, fata vecinei. Am intrat. Ei se rugau şi m-am plecat pe genunchi şi m-am rugat şi eu cum eram deja obişnuită de la Oastea Domnului. Spre deosebire de mine care aminteam des de Maica Domnului, ei se rugau la fel dar îşi cereau iertare pentru că se simţeau păcătoşi. Colega mea Paraschiva, a început să mă ghiontească şi să-mi spună:

_ Scoate tămâia şi agheasma, dă pe jos să nu se prindă de noi. A insistat mult dar eu nu am ascultat. Eram atentă pentru că am recunoscut cercetarea Domnului

care era acolo şi care mă atingea şi pe mine. Când am plecat de acolo, vecina mă aştepta cu sufletul la gură. Am scos tămâia şi agheasma şi le-am dat înapoi, spunându-i că oamenii aceştia sunt cu Dumnezeu. Supărarea mamei a fost şi mai mare când a auzit că am fost la aceia care închid ochii. Când am ajuns acasă, a luat o vargă şi când a vrut să mă lovească, a căzut leşinată pe podea.

Tatăl meu care era puţin interesat de casă, a venit cu vaca de la păşune şi a găsit-o pe mama pe pat gemând. La dorinţa mamei am luat sticla cu agheasmă şi am spălat-o pe faţă, apoi am întrebat-o:

- Te simţi mai bine? - Dacă te lepezi de rătăciţii

ăia mă fac bine, dacă nu, mor acuma.

Eu am tăcut fără să-i răspund. Tatăl meu care până atunci nu

ştia nimic de toate aceste lucruri, a fost îndemnat de vecini să facă ceva cu mine, că doar e bărbat la casă (fost poliţist). El m-a chemat și mi-a spus:

- Până dimineaţă trebuie să te gândeşti şi să alegi: ori te lepezi de rătăcirea asta şi te măriţi cu unul din cei doi băieţi care au întrebat de tine, ori te duci de la casa mea fără nimic, numai cu hainele de pe tine.

Noaptea aceea nu am dormit deloc. De cu zori m-am sculat şi am făcut treburile la grajd, apoi s-a trezit tata, l-am încălţat şi l-am îmbrăcat, pentru că era bolnav de reumatism. Nu mi-a spus nicio vorbă; a mâncat, a luat vaca şi a plecat la păşune. Mama s-a îmbrăcat cu haine bune şi a plecat de-acasă fără să spună o vorbă. Plecase la Rădăuţi să se sfătuiască cu o soră de-a mea mai mare şi cu soţul acesteia, cum să mă desprindă de calea aceasta. Au hotărât dimpreună să-mi cumpere haine noi şi scumpe, încălţăminte şi tot ce ar trebui, ca să arăt cât mai bine, pentru a mă scoate la strânsura de la Sfântu Ilie. Fără să-mi spună ceva m-au luat şi am plecat împreună la Sfântu Ilie. Acolo toate planurile lor s-au dărâmat. Cumnatul meu s-a îmbătat şi după cum era obiceiul, nu a avut cine să mă conducă la joc iar eu am refuzat la toate insistenţele lor. La întoarcere acasă, în timp ce căruţa mergea destul de tare, mama fiind supărată pe mine, s-a repezit dintr-

Zori

Înlăcrimaţi


odată să mă împingă jos dar sora mea m-a ţinut şi am scăpat teafără. Când am ajuns acasă mama se văita şi îi spunea tatălui meu că nu a putut face nimic cu mine.

- Stai tu femeie, nu fii nebună ! Opreşte-te ! Vreau să-ţi spun ceva: astăzi când eram cu vaca, a venit la mine un tânăr cu două vaci, s-a aşezat lângă mine şi a început să vorbească. Era tare frumos la chip, nu mai ţin minte tot ce a spus. Atâta ştiu că mi-a spus să mă pocăiesc ca să nu mor aşa dar eu nu prea înţeleg cum vine asta. Aşa că, nevastă să nu mai baţi fata, las-o aşa să vedem ce se va mai întâmpla.

Eu am rămas uimită. Nu ştiam ce s-a întâmplat. Aseară tata mă fugărea de acasă iar acum...! Cred că Dumnezeu este la lucru. Aveam pe atunci 16 ani. Au mai trecut trei ani în care eu am continuat să merg la adunare în casa fratelui Filaret Cazac. La una din aceste slujbe a venit un frate prezbiter cu mai mulţi fraţi, un tânăr şi mai multe surori. Dorinţa lor era să caute o fată în vederea căsătoriei cu acel tânăr. La terminarea slujbei am înţeles că acel tânăr voia să discute cu mine. Fratele Filaret m-a chemat, mi-a spus dorinţa fratelui tânăr şi m-a întrebat dacă sunt de acord să mă căsătoresc cu el. Pe vremea aceea problema căsătoriei era rezolvată între părinţi sau bătrâni mai întâi iar apoi între tineri.

Am plecat acasă să-i spun mamei care era oferta. Mama a refuzat categoric.

- Nu pleci din casă ! N-are cine avea grijă de noi şi în casa mea nu intră niciun pocăit !

Am dat răspunsul la fraţi dar ei m-au rugat să insist în următoarele două săptămâni, poate mama se va lamuri şi va ceda.

Într-o zi fratele Filaret a venit bucuros la mine spunându-mi că i-ar fi părut rău să plec din sat şi mi-a propus o nouă cerere de căsătorie. De data aceasta era vorba de un tânăr din sat pe care îl chema Dumitru şi dorinţa lui era să mă căsătoresc cu el. Mai mult decât aspectul fizic mi-a plăcut credincioşia lui faţă de Dumnezeu.

Aveam 19 ani când m-am căsătorit şi nunta mea a fost prima în Bădeuţi, la pocăiţi. În ziua nunţii, fraţii din Volovăţ au închis casa de

rugăciune şi au venit cu toţii, precum şi alţi fraţi din împrejurimi. Tata a plecat cu vaca, iar mama a stat după colţul şurii şi privea speriată. S-a vestit Cuvântul iar după aceea toţi au fost invitaţi să stea la masă.

Peste câţiva ani am rămas iarăşi singură cu toată gospodăria şi cu trei copii mici. Dumitru, soţul meu cel drag a plecat la război. Trecuse o bucată de vreme şi nu aveam nicio ştire de la el. Într-o zi se apropie de casă un soldat, slab, cu faţa arsă de soare, cu ochii duşi în fundul capului. Vai, era Dumitru.

_ Mă bucur să te văd…, dar spune-mi ce-i cu tine, cum ai ajuns acasă?

Cu o voce slăbită a început a povesti:

_ Cu tot regimentul de infanterie mărşăluiam spre linia întâia. Din cauza căldurii şi lipsei de apă, vedeai câte unul căzând la pământ, apoi erau luaţi, aşezaţi pe o maşină platformă şi duşi la spital. Aşa că am căzut şi eu cu încă alţi doi soldaţi. Pentru că pe maşină nu mai era loc, ne-au luat pe toţi trei şi ne-au rezemat de dărâmăturile unei case din chirpici, aproape ștearsă de bombardamente. În timp ce gemeam şi mă rugam acolo aşteptând maşina, peste cei doi colegi a căzut o bucată din peretele rămas şi i-a acoperit aproape de tot. Când a venit maşina, pe mine m-au luat iar la ceilalţi s-au uitat o clipă şi au spus:

_ Lasă-i pe ăştia. Dumnezeu să-i ierte. Am ajuns la spital şi de acolo am primit 10 zile de învoire.

Ce repede au trecut cele 10 zile. În ultima noapte i-am pregătit câte ceva pentru drum, îl priveam pe soţul cum dormea, zorile se iveau şi eu continuam să mă rog cu stăruinţă plângând înaintea Domnului:

_ Doamne vreau să mor; nu mai pot. Copiii sunt mici, de lucru am tare mult în gospodărie, Dumitru pleacă la moarte, nu mai pot Doamne, nu mă lăsa !

Un suspin puternic mi-a pătruns fiinţa şi am auzit o voce: „Fă o cerere !”

_ O, Doamne ! _ Dumitru, scoală, trebuie să

te porneşti. Eu vreau să fac o cerere; spune-mi cine-i mai mare acolo.

- Viorica, ce-i cu tine… O

cerere? Cine te ia în seamă pe timp de război?

- Dumitre, Domnul mi-a spus să fac o cerere şi eu am s-o fac. Spune-mi către cine?

- Treaba ta, fă dar… Către comandantul regimentului de infanterie.

Şi am scris: „Vin cu rugăminte din inimă şi din suflet şi vă rog aveţi milă de soarta soţului meu. Vedeţi în ce stare se găseşte. Am rămas acasă cu trei copii mici şi foarte necăjită, mai daţi-i încă 10 zile…”

Când a ajuns la el, comandantul luă cererea şi o citi curios.

- Ce femeie îndrăzneaţă ai. În timp de război, cerere?

- Domnule comandant, ce voiţi aceia faceţi.

- Bine, mai du-te pe 10 zile. Dar au trecut şi acestea 10

zile şi am făcut o altă cerere: „Domnule comandant, vă mulţumesc că aţi avut milă de soarta soţului meu şi a copiilor mei dar vă rog mai daţi-i încă 10 zile…” Dumnezeu a lucrat aşa minunat şi i-a aprobat şi această cerere.

Au trecut astfel 30 de zile şi acuma soţul meu şi-a luat rucsacul în spate, ne-a îmbrăţişat pe toţi cu lacrimi şi a plecat la război. Odată ajuns, comandantul îl privi lung, în tăcere, apoi îi spuse:

_ Soldat Lucescu, nu ştiu ce fel de om eşti, nu ştiu ce fel de credinţă are nevasta ta. În ultimele 10 zile de învoire, regimentul din care ai făcut parte a ajuns pe linia întâi şi în urma unei lupte, tot regimentul a căzut la datorie, nu a mai rămas nimeni. Nevasta ta cu cererile ei te-a salvat de la moarte. Du-te acasă, tu nu mai faci război.

Mare a fost Dumnezeu pentru noi şi minunat a lucrat în viaţa mea.

Aşa l-am cunoscut eu pe Domnul prin multe necazuri. În următorii ani a venit şi tifosul, o boală necruţătoare dar prin toate acestea mulţumesc Domnului că m-a ajutat să rămân credincioasă.

Am 75 de nepoţi si 25 de strănepoţi. Doresc mult să fiu cu toţii în Împărăţia lui Dumnezeu unde a plecat şi soţul meu.

Viorica Lucescu


Viticultura este o meserie foarte veche. Biblia

ne spune că vița-de-vie a fost prima plantă sădită după

potop, de Noe. (Genesa 9:20).

În Israel, viile creșteau pe coastele sau vârfurile

dealurilor. Pentru a se bucura de recoltă, viticultorii

curățau viile de uscături și le împrejmuiau cu garduri

vii sau ziduri. Apoi săpau șanțuri în care puneau stâlpi

de susținere. Butucii tineri îi plantau în șiruri iar

mlădițele (ramurile) erau ridicate pe suporți. Vița-de-

vie este fructul care are nevoie de foarte multă

îngrijire.

În jurul plantațiilor de viță-de-vie se construiau

colibe și turnuri în care stăteau oamenii care făceau de

pază împotriva hoților și a vulpilor.

În apropierea culturilor de struguri se săpau

teascuri în stânci. Teascul era presa în care se storceau

strugurii pentru a se obține vin. Metoda folosită în

vremea Bibliei era călcarea strugurilor cu picioarele.

Viile erau curățate și legate. Crengile

neroditoare erau tăiate și aruncate. Din luna

septembrie începea culesul. Timpul recoltei și călcatul

strugurilor în teasc era sărbătorit cu veselie și cântece.

(Judecători 9:27). Strugurii se consumau proaspeți sau

uscați, sub formă de stafide. Din struguri se obținea

vinul. El era folosit ca aliment dar și ca tratament.

(Luca 10:34).

Domnul Isus le-a spus

ucenicilor că viața unui

credincios este asemenea viței

-de-vie. Butucul, cel care

susține mlădițele, este El,

Domnul Isus. Mlădițele, sunt

credincioșii iar: „Despărțiți

de Mine, nu puteți face

nimic”, spune Mântuitorul.

Mlădițele cât timp sunt în

butuc pot fi roditoare, altfel se

usucă. Și roada pe care o

aduce un credincios este:

dragostea, bucuria, pacea,

îndelunga răbdare,

bunătatea, facerea de bine,

credincioşia, blândețea și

înfrânarea poftelor. (Galateni

5:22-23).

În această plantație minunată poți fi și tu o

mlădiță (crenguță), plantată în Domnul Isus, butucul

(tulpina). Viticultorul este Domnul Dumnezeu. El

caută roadă la fiecare credincios. Tu ce roade aduci,

din cele 9 de mai sus?

Atunci când iubești pe cei care după părerea ta

nu merită, când aduci bucurie părinților și celor din

jur, când reușești să îți păstrezi calmul în loc să te

enervezi, să ai răbdare cu semenii tăi, să faci un bine

când este nevoie, când îți păstrezi promisiunile făcute,

când ești pașnic și prietenos și reușești să-ți înfrângi

pornirile rele, ești un strugure de care se bucură

Domnul Dumnezeu, viticultorul. Aceste atitudini sunt

ca boabele dulci din care rezultă vinul care aduce

bucurie lui Dumnezeu și vindecare oamenilor. Când

rămâi în Domnul Isus poți rodi cu folos !

Verset de memorat:

„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine

rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce mult rod;

căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan

15:5).

L. Ungureanu

Viticultor

Marcu 12:1, Ioan 15:1-11, Isaia 5:1-2


Toată viața ei Anam a trebuit să sufere din cauza discriminărilor și a șicanelor, în propria sa țară, Pakistan și asta numai datorită faptului că aparține minorității creștine. În mod crescând, ea a simțit față de prigonitorii săi ura.

_ Acest lucru a început după ce unchiul meu a fost omorât - povestește Anam. Unchiul ei, Naimat, (nume schimbat) a fost modelul ei deosebit. Acesta a trăit într-o viață angajată care a încurajat-o în permanență să învețe cu hărnicie, Anam sperând ca într-o zi să poată păși pe urmele unchiului său.

Naimat, care a fost singurul profesor creștin din școală, a intervenit în permanență pentru binele elevilor săi. De pildă acesta a protestat energic atunci când un coleg musulman a vrut să-l angajeze pe unul dintre elevii săi, în schimbul unor comisioane speciale ce aveau să dureze tot timpul anului școlar. Naimat și-a conștientizat elevii și le-a cerut acestora să ia atitudine când este vorba de drepturile lor. Din pricina hărniciei, a seriozității și a realizărilor sale deosebite, Naimat a fost promovat în cele din urmă la funcția de director de școală. Acest lucru însă a trezit nu numai invidia colegilor săi, ci chiar i-a determinat să angajeze un ucigaș plătit care trebuia să-l ucidă pe colegul neiubit, motivându-se jignirea adusă lui Mohamed. Astfel că ucigașul l-a înjunghiat chiar în fața biroului său. Acest lucru a fost acum 25 de ani, când Anam avea doar unsprezece ani și când i-a făcut responsabili pe toți musulmanii de moartea unchiului său.

Schimbată de Dumnezeu După terminarea școlii, Anam a căutat un loc de

muncă. Să găsească de lucru era o problemă în Pakistan pentru un creștin, posibilitățile fiind foarte limitate. Cu toate acestea Anam a găsit un loc de muncă la care a trebuit să renunțe chiar a doua zi: angajatorul ei, un musulman, a hărțuit-o sexual chiar din primul moment. Acest lucru a făcut-o pe Anam să-și facă și mai multe prejudecăți, atunci când era vorba de musulmani.

După o perioadă îndelungată de șomaj, ea a întâlnit o organizație care ajuta creștini urmăriți și a găsit acolo de lucru, într-un birou. Această slujbă a umplut-o de multă mulțumire.

_ Știu din proprie experiență ce înseamnă să fii discriminat și șicanat. - spune Anam, iar acum este bucuroasă că poate face ceva pentru creștinii pakistanezi. Anam a început să înțeleagă că acei creștini care pășesc pe urmele Domnului Isus Hristos pot și trebuie să se aștepte la felurite greutăți și provocări și cu timpul i-a îngăduit lui Dumnezeu să

lucreze în inima ei. Dumnezeu i-a vindecat rănile adânci și a eliberat-o de ura pe care o nutrea contra musulmanilor. Astăzi visul ei este ca tot mai mulți musulmani să Îl descopere pe Isus Hristos.

_ Îmi place foarte mult munca mea - spune Anam - dar uneori am sentimentul că trebuie să sting doar cu o singură găleată de apă un mare incendiu de pădure. Iar eu am la dispoziția mea doar această mică gălețică.

Anam susține deja de șaisprezece ani, creștinii urmăriți din Pakistan. Nu de mult s-a căsătorit, după ce ani la rând a amânat ideea de căsătorie deoarece îi era frică că un soț ar putea-o devia de la munca sa.

_ Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit un soț bun care mă susține chiar și în munca mea, - se bucură Anam - Să intervin pentru adunările prigonite nu este pentru mine doar un job, ci o chemare. Următorul verset este de mare însemnătate pentru mine: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni,…” (Coloseni 3:23).

Împărăția lui Dumnezeu este în inimă Rania, colega Anamei a trăit ceva asemănător.

Tatăl său a fost chinuit de colegii musulmani și a murit din cauza unui infarct miocardic, când ea avea doar patru anișori. După aceasta Rania împreună cu cei șase frățiori și mama, au fost alungați din casă. Vecinii au protestat întotdeauna când copiii participau în mod regulat la orele de școală duminicală. Chiar și în noua localitate de domiciliu, adunările au devenit o problemă, astfel încât vecinii Raniei i-au incendiat casa. Familia a pierdut totul: actele de identitate, documente, certificate de naștere... Doi dintre frații ei au putut totuși să studieze dar atunci când și-au terminat studiile au fost împiedicați să lucreze, deoarece erau creștini. Aceasta este realitatea din Pakistan.

Aceste experiențe proprii, traumatizante, le-au sensibilizat inimile Anamei și Raniei, mobilizându-le în munca dedicată credincioșilor persecutați din Pakistan. Mulți dintre ei sunt la pământ, epuizați și nu mai speră la nimic. Lor, Anam și Rania vor să le insufle curaj. Ele însele au fost determinate și schimbate de Dumnezeu. Ura nu mai are loc în inimile lor și lucrul acesta ele îl mărturisesc cu viața lor. Dumnezeu poate să folosească evenimentele grele și chinuitoare în însăși construirea și îmbogățirea împărăției Sale. Tot ceea ce face Dumnezeu face bine.

În românește de Breabăn Vasile

Din „Vocea Martirilor” Nr. 08/2017

Eliberată de ură Pakistan

Anam și Rania (nume schimbate) au trebuit să treacă prin multe necazuri în Pakistan, din pricina apartenenței lor la minoritatea creștină. Totuși Dumnezeu a intervenit în viața lor, vindecându-le nu numai adâncile răni sufletești, ci și eliberându-le de propria lor ură. Astăzi Anam și Rania se numără printre creștinii prigoniți.

1. Ce meserie aveau oamenii care au fost mituiți de preoți pentru a răspândi zvonul că Mântuitorul nu a înviat, ci a fost furat de ucenicii Săi? (40)

2. Ce meserie a învățat Domnul Isus de la tatăl Său pământesc, Iosif, și pe care au practicat-o împreună? (40,41)

3. Cu ce se ocupau oamenii care au zis: „Haidem să mergem până la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut cunoscut Domnul”? (42)

4. Ce statut social aveau oamenii din pilda Mântuitorului, care au făcut următoarele rugăciuni: a) „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți ... sau chiar ca ... acesta”?; b) „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul”? Pentru cine a spus Domnul Isus pilda? (42)

5. Ce meserii au avut: Petru, Andrei, Iacov, Ioan, Levi și care a fost preocuparea lor după ce L-au cunoscut pe Domnul Isus? (40)

6. Ce profesie a practicat omul care a scris două cărți din Noul Testament, prima – în urma cercetărilor făcute despre viața Domnului Isus, iar a doua - despre viața și activitatea urmașilor Mântuitorului, printre care se află și el? Dar cărțile cum se numesc?

7. Din povestirea – Viticultorul – ai aflat că Domnul Isus este comparat cu ...? Dar credincioșii, cu ce sunt comparați? Care sunt roadele aduse de credincioși?

8. Când ne întoarcem la Domnul Isus, în activitatea

și preocupările noastre intervin schimbări. Dă exemplu de cel puțin doi oameni care și-au schimbat meseria după ce L-au urmat pe Domnul Isus!

9. Ce statut avea în Israel, Gamaliel? Scrie expresia-sfat, pe care a dat-o el oamenilor politico-religioși ai vremii, și a fost ascultat, anulându-se astfel planul de ucidere al apostolilor! (45)

10. Ce meserie practica femeia din Iope, căreia i se spunea uceniță? Cum se traduce numele ei? (45)

11. Cine a zis: „Dacă mă socotiți credincioasă Domnului, intrați și rămâneți în casa mea”? Și cu ce se ocupa ea? (45)

12. Ce meserie a practicat apostolul Pavel, și cine îi erau colegii de muncă? (45)

13. Cum se numea avocatul care a inventat grave acuzații împotriva lui Pavel, în procesul la care a fost adus de marele preot Anania? (45)

14. Numește cei doi romani, care au avut contact cu evanghelia mântuirii. Unul a primit mântuirea, iar celălalt, nu. Ce funcții aveau ei în imperiul roman? (45)

15. Am ajuns la finalul lecțiilor din seria – MESERIILE OAMENILOR BIBLIEI!!! Scrie câteva personaje și meseriile lor pe care ți le amintești din seria povestirilor parcursă până acum. Doar din Noul Testament! Și despre care nu s-a amintit mai sus! Primești 1 punct pentru fiecare nume-meserie.


CONCURS BIBLIC : „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „MESERIILE OAMENILOR DIN NOUL TESTAMENT”

„…să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.” (Efeseni 4:28).

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De citit din sfânta bibliotecă cartea nr.(...) povestirea de la „Rubrica copiilor – VITICULTOR” și povestirile anterioare de la Rubrica Copiilor. Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

Premianţii lunii Octombrie: Tudor Adina – Agigea, Goleșie Alexandru-Claudiu – Dobra, Rusu Rebeca-Elisabeta – Periș, Goleșie Sergiu-Cadmiel – Dobra, Rusu Debora-Elena – Periș. Vă rugăm să confirmați telefonic sau în scris, primirea premiilor!!!

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.12.2017!


1. Heman, Asaf și Etan – Asaf a compus 12

Psalmi; 1Cronici 5:19

2. Chenania era căpetenia muzicii; 1Cronici 5:22

3. Obadia – mai marele casei regelui Ahab;

1Împărați 18:3-4

4. Împărăteasa Izabela – profetului Ilie; 1Împărați

19:2

5. Preotul Hilchia – logofătului Șafan; 2 Împărați

22:8

6. Ezra – preot și cărturar; Ezra 7:10

7. Neemia; Neemia 1:11, 2:1

8. Împăratul Artaxerxe – Neemia; Neemia 2:1,2

9. Asaf; Neemia 2:8

10. Poarta Oilor – preotul Eliașib împreună cu

frații lui preoți; Neemia 3:1

11. Refaia – argintarul Uziel – făcătorul de mir

Hanania; Neemia 3:8-9

12. Între odaia de sus din colț și poarta oilor;

Neemia 3:32

13. Haman – Mardoheu; Estera 6:6-11

14. Estera – Vasti; Estera 2:17

15. Amos; Amos 7:14

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: MESERIILE OAMENILOR BIBLIEI II

După anunțul făcut în luna octombrie referitor la apariția revistei în anul 2017, au apărut reacții care au determinat pe frații din colectivul de redacție să revină asupra hotărârii luate și, în consecință, vom continua să scoatem 11 numere pe an mărind prețurile datorită creșterii taxelor poștale.

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2017 se pot face la următoarele preţuri:

32 RON pentru 1 abonament în România.

30 EURO pentru 1 abonament în Europa.

32 EURO pentru 1 abonament în alte continente.

La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit.

Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament.

Preţurile fixate includ şi taxele poştale.

Vă rugăm să ne confirmați dacă doriți să rămâneți în continuare ca abonat și câte abonamente doriți, chiar dacă nu aveți posibilitatea să le achitați până la data de 10 ian. 2017.

Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0230.565625; 0722.558243.

Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe, tel.: 0722.558243.

Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa:

Gică Vişan

OP. 1 CP. 13,

Rădăuţi 725400

Jud. Suceava

Regulament concurs biblic

Concursul „Cercetaţi Scripturile” se desfăşoară lunar, pe diferite secţiuni Biblice. O întrebare conţine 2 puncte. Primii 10 participanţi care acumulează 100 de puncte în decursul mai multor

secţiuni, vor fi premiaţi.

Fiecare participant, când trimite răspunsurile să specifice, vârsta şi domiciliul, corect.

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vă mulţumim că alegeţi o participare corectă şi abia aşteptăm să vă răsplătim interesul fiindcă „Cercetaţi Scripturile”!

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

PUTEREA LUI DUMNEZEU

MANIFESTUL CREȘTIN AL MILENIULUI TREI

ASCULTAREA DE BUNĂVOIE!

DOMNUL CHRISTOS, RĂSCUMPĂRĂTORUL

TRĂIEȘTE!!!

ZENIT ȘI NEGURĂ ÎN ISTORIA MUZICII

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR!

ZORI ÎNLĂCRIMATI

VITICULTOR

ELIBERATĂ DE URĂ

CONCURS BIBLIC

CE FERICITĂ RĂSTIGNIRE...

ISSN 2601 - 0526

Ce fericită Răstignire... (Rom. 6:3-6. Gal. 5:24 ; 6:14) Ce fericită răstignire, Ce chin plăcut și fericit Să stai pe crucea răstignirii În tot și-n toate răstignit ! Nu-i jertfă și nici sfântă trudă Să poți mai plină s-o dorești Ca zilnic să te bați în cuie Și Eul să ți-l răstignești !... Căci nici răsplata nu-i mai mare, Nici înviere mai cu har Când mort fiind față de lume Vei trece-al cerului hotar !... De-aceea să-ți dorești în toate Pe cruce o viață ca să stai, Cu cât ți-s cuiele mai groase Cu-atât ești mai frumos în Rai ! Căci nu-s piroane mai slăvite Nici moarte să te țintuiască Ca înfrânarea - când ispita Te prinde să te ispitească - Și-atuncea dacă ești pe cruce Murind asemeni cu Hristos Nicio putere păcătoasă Nu poate să te deie jos ! . . . Întinde-ți mâinile pe cruce Și fii-n ispite răbdător, Căci doar așa poți să te-asemeni Cu Scumpul tău Mântuitor ! Și doar atunci când sus pe cruce Îți va fi mort întregul Eu Vei învia mai viu, mai veșnic Trăind doar pentru Dumnezeu ! Căci morții nu au părtășie Cu vii ce trăiesc acum... Și nici păcatul... ține minte !... Cu cei porniți pe-al vieții drum !...

Gh. Crăciun

puterea lui dumnezeu - lumina vechilor carariluminavechilorcarari.ro/octombrie2017.pdfasta. Însă a...

Documents