TUTELA ŞI CURATELA

INCAPACITATEA DE FAPT.Dacă prin capacitate de drept sau personalitate se înţelege întrunirea celor trei elemente de

care am vorbit, prin capacitate de fapt se înţelege aptitudinea unei persoane de a-şi da seama de consecinţa actelor ei.

Prin urmare incapabilii de fapt vor fi aceia care, deşi n-au suferit vreo atingere a personalităţii sau capacităţii lor de drept, nu-şi dau seama de actele lor fie din cauza alterării facultăţilor lor mintale, fie din cauza vârstei lor, fie din cauza unei slăbiciuni a minţii pe care romanii în mod cu totul artificial o atribuiau femeii, dar mai justificat prodigului, adică celui care-şi risipeşte averea.

Incapacitatea de fapt nu era aceeaşi în toate cazurile:–uneori incapacitatea de fapt era absolută (incapabilul neputând face nici un act, ex. nebunul

sau copilul care nu poate vorbi încă corect, infans - în epoca veche şi în cea clasică nu se stabilise o anumită vârstă, doar în epoca post clasică s-a stabilit vârsta de 7 ani ca termen al stării lui infans);

–alteori incapacitatea de fapt era relativă (cuprinde toate acele persoane care pot încheia acte prin care-şi fac condiţia mai bună, ex. dobândesc un drept de proprietate asupra unui lucru, dar nu pot să-şi facă condiţia mai rea, ex. nu pot să se oblige la plata unei sume de bani – totuşi şi aceste persoane pot să se oblige prind delictele lor, ex. prodigii, interzişii, femeile în dreptul vechi, minorii de 25 de ani în dreptul postclasic când curatela minorilor devine generală şi permanentă).

CATEGORII DE TUTELĂ.Tutela, din punct de vedere al modului cum era deferită, putea fi legitimă, testamentară şi

dativă; din punct de vedere al persoanelor puse sub tutelă, tutela era de două feluri: tutela impuberului sui iuris şi tutela femeii sui iuris.

Tutela legitimă: tutela pe care XII T., consfinţind o veche cutumă (obicei), o acordă agnaţilor, moştenitorilor prezumtivi (desemnaţi dinainte prin rudenie) şi incapabilului.

Tutela testamentară: pater familias putea prin testament să indice un tutore pentru copilul său impuber, devenit în mod necesar sui iuris prin moartea sa, ca şi pentru soţia sa (XII T.5.3.).

Tutela dativă: tutela deferită (atribuită) de magistrat, la origine pretorul împreună cu reprezentanţii plebei (tribunii plebei).

Tutela impuberului sui iuris: prin impuber se înţelege copilul care nu a împlinit încă în general 14 ani, dacă tatăl, bunicul, străbunicul sunt morţi, copilul este sui iuris, fiind sui iuris şi impuber este pus sub tutelă → dacă ar fi fost alieni iuris nu era nevoie de tutelă, căci persoanele alieni iuris se găsesc sub puterea şefului familiei.

Tutela femeii sui iuris: femeia sui iuris cădea sub tutela perpetuă a agnaţilor → deşi o persoană se numeşte sui iuris atunci când nu se găseşte sub puterea nimănui, femeia, deşi sui iuris, cădea sub tutela agnaţilor care la origine era o adevărată putere.

CATEGORII DE CURATELE.Curatela putea fi instituită în numeroase cazuri, însă trei sunt curatelele mai importante:

curatela nebunului, curatela prodigului (risipitorului) şi curatela minorului de 25 de ani.Curatela nebunului: nebunul este indicat în XII T.5.7a. prin expresia de furiosus (prin furiosus

nu trebuie să înţelegem pe nebunul furios → în realitate furiosus este nebunul obişnuit, fie că e liniştit sau nu), explicarea denumirii furiosus dată nebunului este de natură istorică, neavând nici o legătură cu starea sa furioasă → în Roma veche se credea că nebunul este un individ pe care a pus stăpânire un zeu pentru a-l pedepsi pentru vreo jignire ce i-a adus, în consecinţă nebunia era tratată prin sacrificii aduse zeilor pentru a-l ierta pe nebun, de aceea nebunii erau consideraţi de mai multe feluri după numele divinităţii care pusese stăpânire pe ei.

Curatela prodigului: XII T.5.7b. prevede că prodigii, adică risipitorii, să fie puşi sub curatela agnaţilor.

Curatela minorului de 25 de ani: legea Plaetoria (sec. II î.e.n.) a permis pretorului să numească minorului, adică puberului între 14-25 de ani, un curator în două cazuri, ulterior curatela s-a generalizat.

ORIGINEA TUTELEI ŞI CURATELEI.Ne-am face o idee greşită dacă ne-am închipui că romanii au creat, formal vorbind, instituţii

pentru protecţia incapabilului de fapt sui iuris. Ceea ce îi interesa pe romani nu era soarta individului şi necesitatea unor anumite îngrijiri din cauza stării sale, de ex. din cauza nebuniei, ci

1

interesul lor purta asupra bunurilor incapabilului → de aceea instituţiile create pentru a remedia incapacitatea de fapt (tutela şi curatela) nu sunt în interesul individului, ci în interesul familiei lui civile, în interesul agnaţilor, care fiind în acelaşi şi succesori (moştenitori) legali ai incapabililor îşi vedeau interese periclitate prin starea incapabilului.

Dovezi:•Un text din XII T.5.3. face legătura expresă între tutelă şi interesul agnaţilor: “cum a dispus prin

testament în privinţa averii sale [şi cu privire la tutela patrimoniului său], astfel să fie dreptul” → la origine prin tutelă nu se avea în vedere protecţia persoanelor, ci a bunurilor pentru ca moştenitorii eventuali să nu fie frustraţi de drepturile lor succesorale; într-un alt text apare expresia “să fie ocrotite bunurile” pentru a nu fi risipite.

•Chiar dacă agnatul era nebun sau impuber, el îşi păstra dreptul la tutela legitimă, o dovadă mai mult că tutela nu era în interesul incapabilului, ci în interesul rudelor sale civile.

Fundamentul economic al tutelei şi interesele care au determinat apariţia acestei instituţii sunt foarte bine dovedite în cazul tutelei legitime, deoarece tutela aparţinea în acest caz chiar celor care trebuiau să moştenească şi în chiar ordinea devoluţiunii succesorale (a transmiterii moştenirii): agnatus proximus (agnatul cel mai apropiat, ex. fratele), apoi gentiles (gentilii) → evident că de prima clasă de moştenitori (sui heredes) nu poate fi vorba, căci impuberul nu avea descendenţi iar femeia neavând patria potestas nu putea avea persoane sub această putere. De asemenea nu pot fi chemate la tutelă, deşi au un drept de succesiune, femeile deoarece ele însele sunt puse sub tutelă perpetuă.

Invers, dreptul de tutelă nu există acolo unde nu există drept de succesiune → cognaţiunea, rudenia de sânge, nu deschide un drept la tutelă.

•Când o persoană nu primise prin testament tutore şi nu avea agnaţi, ea nu avea nici tutore, indiferent de faptul că era la o vârstă când era necesară protecţia unei alte persoane.

•Femeia sui iuris cădea sub tutela perpetuă a agnaţilor, motivându-se această tutelă prin slăbiciunea intelectuală a femeii . în realitate tutela femeii nu era decât realizarea cea mai desăvârşită a intereselor economice ale agnaţilor, agnaţii, fiind în acelaşi timp succesori ai femeii, graţie tutelei împiedicau înstrăinarea bunurilor de către femeie.

Însă mai mult decât interesele agnaţilor, interesul general al clasei dominante cerea ca bunurile să rămână în familie, pentru ca familiile care formau păturile superioare ale clasei dominante să nu piardă baza lor economică şi în consecinţă să nu mai poată să îndeplinească rolul lor în viaţa politică.

Cu atât mai mult s-a putut realiza acest scop cu cât, după cum vom vedea, proprietatea la început nu a fost individuală, ci colectivă aparţinând gentililor. Mai târziu, când apare dreptul pentru persoanele sui iuris să dispună de bunurile lor, se păstrează un drept de succesiune (moştenire) în favoarea rudelor civile (agnaţi şi gentili) care capătă în acelaşi timp şi posibilitatea de a împiedica, în anumite cazuri, pe o persoană sui iuris de a dispune de bunuri în paguba familiei civile.

TRANSFORMĂRILE TUTELEI ŞI CURATELEI.Tutela şi curatela nu s-au născut ca instituţii de protecţie a incapabililor ci, după cum am arătat

mai sus, pentru a slavgarda interesele rudelor civile şi în ultimă analiză interesele clasei dominante.

Deci tutela ca şi curatela nu erau, la origine, instituţii de protecţie a incapabilului, ci un mijloc de protejare a intereselor agnaţilor → tutela şi curatela erau la origine puteri în favoarea agnaţilor:

–de aceea în foarte vechiul drept roman tutela era trecută în expresia generală manus, ca şi celelalte puteri;–caracterul originar de putere al curatelei rezultă din însăşi textul XII T.5.7a., care o numeşte potestas;–în acelaşi sens pledează şi faptul că termenul de curatelă este luat din dreptul public unde desemnează o magistratură cu caracter excepţional;–numai prin faptul că la origine tutela era o potestas se explică de ce textele din epoca clasică întrebuinţează relativ la tutori expresia vice sau loco dominorum (în locul sau în situaţia de proprietari sau stăpâni), vestigiu al dreptului de proprietate complet pe care-l avusese tutorul mai înainte asupra bunurilor incapabilului.Din caracterul de putere al tutelei rezultă următoarele consecinţe în ceea ce priveşte tutela

legitimă:–tutela legitimă poate să aparţină unui impuber, unui surd, unui mut;–tutela legitimă poate fi cedată de acela care o deţine.

2

În epoca clasică caracterul tutelei şi curatelei se schimbă devenind instituţii de protecţie ale incapabililor şi începutul acestei transformări a avut loc chiar de pe la sfârşitul republicii, când întâlnim cele două concepte în opoziţie (putere↔protecţie) → jurisconsultul Servius Sulpicius, prieten cu Cicero, de fineşte tutela: “o forţă sau putere asupra unei persoane libere pentru a proteja pe

acela care din cauza vârstei sale nu poate să se apere singur”.În cele din urmă noua concepţie se impune faţă de cea veche care dispare. Tutela şi curatela

din potestas (putere) în favoarea agnaţilor devine cu timpul onus (sarcină) în interesul incapabilului.

Germenul viitorului caracter al tutelei şi curatelei apare încă de la sfârşitul epocii vechi prin legea Atilia şi prin legea Plaetoria.

Legea Atilia (sec. II î.e.n.): a permis pentru Roma şi Italia ca magistratul să numească un tutore celor care nu aveau din lipsă de agnaţi (tutore legitim) şi pentru că tatăl lor nu le numise unul prin testament (tutore testamentar), deşi erau la o vârstă când aveau nevoie de un tutore.

Această tutelă numită dativă, fiind deferită de magistrat, este o instituţie născută pentru a servi interesele speciale ale plebei, căci îndeosebi impuberii plebeieni erau ameninţaţi să rămână fără tutore, căci plebeii nu aveau gentiles (gentili) → astfel se explică că numirea tutorilor a fost încredinţată la origine pretorului împreună cu reprezentanţii plebei, tribunii.

Prin urmare legea Atilia consacră încă din epoca veche noul caracter al tutelei, caracter de instituţie de protecţia a incapabilului, caracter care se va generaliza în epoca clasică.

Legea Plaetoria (sec. II î.e.n.): a permis pretorului să numească minorului de 25 de ani un curator în două cazuri: dacă îşi risipea bunurile sau dacă era nebun.

Desigur că era deja prevăzută în XII T. o curatelă a nebunului şi a prodigului, însă această curatelă era în interesul rudelor agnatice şi prin urmare nu exista când prodigul nu avea rude sau nebunul nu avea bunuri.

Această curatelă a prodigului şi nebunului minor de 25 de ani se justifică prin ideea de protecţie a incapabilului, ca şi în cazul legii Atilia, germenul viitorului caracter al curatelei apare în epoca veche atunci când curatela era în interesul agnaţilor. Legea Plaetoria ca şi legea Atilia consacră un principiu nou în contradicţie cu sistemul de drept al epocii vechi, făcând începutul unei evoluţii care nu se va termina decât în epoca postclasică.

• • •Transformările caracterului tutelei şi curatelei se explică prin revoluţia economică din sec. II

î.e.n.. Veche organizaţie agnatică se destramă. Familia agnatică se baza pe puterea suverană a lui pater familias , putere determinată de economia agricolă a vechii Rome care cerea supunerea tuturor membrilor familiei în vederea muncii pământului. Comerţul a avut ca urmare ca membrii familiei să trăiască despărţiţi iar munca câmpului era asigurată prin numeroşii sclavi, prizonieri luaţi în urma războiului. Puterea absolută a lui pater familias nu mai era necesară.

Pe de altă parte ginţile reprezintă organizaţia patriciană care-şi pierduse încă din epoca veche puterea politică. Asigurarea drepturilor gentililor nu mai prezenta interes atunci când pe ruinele patriciatului se ridică alte pături superioare ale societăţii romane, când nobilii şi cavalerii dobândesc puterea politică.

Tutela şi curatela ar fi trebuit deci să dispară odată cu decăderea ginţilor, căci ele erau instituţii create în folosul acestora. Dacă totuşi se menţin aceasta se datorează faptului că şi-au transformat caracterul şi din instituţii create în folosul rudelor civile au ajuns instituţii de protecţie a incapabilului.

Însă mai presus de interesele incapabililor se are de această dată în vedere interesele generale ale statului. Atunci când ginţile, în cadrul noilor condiţii economice, sunt pe cale de dispariţie, copiii rămaşi fără tutori, nebunii rămaşi fără curator - din lipsă de agnaţi - ar fi constituit un element de dezordine pentru ordinea socială stabilită. De asemenea nu trebuie să neglijăm faptul că plebeii, neavând ginţi, în lipsa unui tutore testamentar erau expuşi să nu aibă tutori.

Pe de altă parte interesele noilor pături superioare ale clasei dominante, nobilii şi cavalerii, cereau ca bunurile să rămână în familie pentru ca acestea să-şi poată menţine rolul lor politic. Acelaşi interes l-am văzut şi în trecut. Însă în deosebire de trecut, interesul clasei dominante se realizează direct în persoana incapabilului şi nu indirect prin familia lui civilă → raportul, legătura dintre dreptul de moştenire şi sarcina tutelei se menţine fiind concretizat în principiul “cui îi revine

emolumentul [profitul] unei succesiuni trebuie să-i revină şi sarcina tutelei” → interesele moştenitorilor sunt strâns legate de sarcina tutelei (ex. ).

3

Iată pentru ce tutorele la romani, chiar când tutela a devenit o sarcină în interesul incapabilului, era considerat mai curând un administrator al bunurilor incapabilului, supravegherea sau educaţia incapabilului fiind încredinţate uneori unei alte persoane (mama, bunica) → tutorele nu trebuia să aibă grijă de persoana pupilului (impuberului), ci menirea sa era de a completa personalitatea (capacitatea juridică) a impuberului şi de a-i administra totalitatea patrimoniului (averii) sale.

• • •

PROCEDEE DE ADMINISTRARE A TUTELEI:Negotiorum gestio (gestiunea de afaceri): constă în faptul că tutorele putea face orice acte cu

privire la averea pupilului (celui pus sub tutelă). Tutorele însă nu reprezenta pe pupil, ci încheia actele în nume propriu, astfel că actele pe care le încheia îşi produceau efectele în persoana sa, adică devenea proprietar, creditor sau debitor cu privire la bunurile pupilului → în sens roman administrarea implică chiar acte de înstrăinare a bunurilor.

Auctoritatis interpositio (acordarea de auctoritas): auctoritas nu este nici autorizare prealabilă a actului făcut de pupil, nici o confirmare posterioară a acestui act, ci constă pur şi simplu în faptul că tutorele asistă la actul încheiat cu pupilul. Prin urmare în acest din urmă caz , actul este încheiat de pupil, însă în prezenţa tutorelui, efectele actelor producându-se asupra pupilului.

COMPARAŢIE ÎNTRE TUTELĂ ŞI CURATELĂ.Deosebiri:–tutela ia fiinţă în cazul în care slăbiciunea minţii incapabilului este datorată unei cauze

normale, obişnuite, ca vârsta sau chiar sexul după romani, şi ca atare era limitată la aceste două cazuri, pe când curatela lua fiinţă în cazul unor incapacităţi accidentale, anormale, care în mod obişnuit nu trebuie să se producă, ca de pildă nebunia;

–de aceea pe când numărul curatelelor este mare, potrivit cu anomaliile care îi dau naştere, numărul tutelelor a fost totdeauna limitat la două (impuberul sui iuris şi femeia sui iuris);

–tutorele a avut ambele procedee de administrare, în timp ce curatorul un singur procedeu (gestiunea de afaceri);

–tutela poate fi legitimă, dativă sau testamentară, în timp ce curatela nu poate fi decât legitimă sau dativă (dacă pater familias numea prin testament un curator persoanei sub putere, pretorul confirma alegerea lui pater familias, însă era vorba de o curatelă dativă);

–obligaţiile născute din tutelă: sunt sancţionate cu acţiuni speciale → în dreptul clasic reglarea de conturi (socoteli) între tutore şi pupil este asigurată de o acţiune specială, actio tutelae (acţiunea tutelei) care avea un dublu scop:

–servea pupilului pentru a cere tutorelui să-i transfere valorile dobândite de el în contul său, în care caz actio tutelae se numeşte directa (acţiunea directă a tutelei);–servea tutorelui pentru a cere fostului pupil să-l despăgubească pentru cheltuielile făcute de el pentru pupil în timpul tutelei, în care caz actio tutelae se numea contraria (acţiunea contrară a tutelei).

–obligaţiile născute din curatelă: nu sunt sancţionate cu acţiuni speciale → incapabilul are contra curatorului său actio negotiorum gestorum directa (acţiunea directă relativă la gestiunea de afaceri) iar curatorul are contra incapabilului actio negotiorum gestorum contraria (acţiunea contrară relativă la gestiunea de afaceri).

Asemănări:–ambele au avut o evoluţie identică → din adevărate puteri asupra incapabilului au devenit instituţii de protecţia ale incapabililor;–în ambele cazuri ideea de protecţie a incapabilului apare pe la sfârşitul epocii vechi → legea

Atilia, pentru tutelă, şi legea Pleaetoria, pentru curatelă, consacră un principiu nou în contradicţie cu sistemul de drept al epocii vechi, făcând începutul unei lungi evoluţii care cuprinde celelalte două epoci;

–cauzele de incapacitate de a fi tutore sau curator sunt aceleaşi (ex. sclavia, lipsei cetăţeniei romane);

–scuzele la tutelă şi curatelă sunt aceleaşi (ex. numărul mare al copiilor, absenţa în interesul statului);

–cauzele de destituire ca suspecţi (necinstiţi) sunt aceleaşi;–cauzele de excludere de la tutelă şi curatelă sunt aceleaşi (ex. debitorii sau creditorii

incapabilului).

4