turism international

r

CUPRINS:

Introducere:

Capitolul 1 Introducere în turismul internaţional 2

1.1 Definiţii şi etape de dezvoltare în turismul internaţional 21.2 Factorii care influenţează dezvoltarea turismului 61.3 Oferta turistică la nivel internaţional 10 1.4 Locul şi rolul turismului în economie 16

Capitolul 2 Motivaţiile turistice la nivel internaţional 27

2.1 Formele de turism 272.2 Noi forme de turism 31

Capitolul 3 Atracţiile turistice ale României 33

3.1 Staţiunii în România, principalele atracţii turistice 333.2 Turismul şi mediul înconjurător 453.3 Analiza principalilor indicatori ai turismului 49

Capitolul 4 Componentele industriei călătoriilor din România 57

4.1 Transportul şi infrastructura 57 4.2 Cazarea şi serviciile ospitalităţii 61

Capitolul 5 Studiu de caz , staţiunea “Poiana Braşov” 65 5.1 Prezentarea staţiunii 65 5.2 Oferta actuală şi valorificarea acesteia 68

5.3 Dezvoltare şi promovare 73

Capitolul 6 Concluzii privind dezvoltarea turismului internaţional din România 74

Bibliografie

Capitolul 1 Introducere în turismul internaţional

1.1 Definiţii şi etape de dezvoltare în turismul internaţional

Omenirea a păşit în ultimul deceniu al secolului XX –lea mai mult decât oricând spre călătorii de plăcere şi afaceri, de a petrece timpul liber cât mai plăcut şi în locuri cât mai variate, astfel turismul dezvoltându-se foarte rapid, începând cu acest secol .

Această activitate turistică s-a impus în mod exorbitant şi în acelaşi timp într-o manieră comprehensivă pe plan mondial, devenind o ramură de nelipsit a economiei globale, fiind în acelaşi timp şi o sursă de venituri, de cultură şi realizare a unor relaţii cât mai bune între state.

Urmărind etimologia cuvântului „turism”, provenienţa din termenul englezesc „to tour” (a călători, a colinda) cu sensul de excursie desemna la începutul secolului al XVIII-lea acţiunea de a voiaja în Europa, de unde şi acest „to tour” îşi găseşte inspiraţia în termenul francez „tour”(călătorie, mişcare în aer liber, plimbare, drumeţie), la rându-i acesta derivând din cuvântul grecesc „tournos” şi, respectiv, din cel latin, „turnus”, ce păstrează semnificaţia de circuit, în sens de călătorie. Treptat, termenul a fost preluat de majoritatea limbilor moderne pentru a exprima forme de călătorie care urmăresc cu preponderenţă un scop de agrement, de recreere.

În zilele noastre, această noţiune include şi „industria bunei serviri” şi respectiv, „industria ospitalităţii”, ca o parte componentă a industriei de servicii (sectorul terţiar al economiei naţionale), care cooperează la satisfacerea cerinţelor turismului.

Prin urmare, prin turism se înţelege, în primul rând, ansamblul activităţilor prin care individul sau grupul de indivizii îşi petrec timpul liber călătorind în altă localitate sau ţară pentru a cunoaşte locuri noi, pentru odihnă, agrement sau pentru a încheia relaţii interumane, sau în scopul de a-şi forma o cultură, prin cunoaştere, iar în al doilea rând, industria creată pentru satisfacerea tuturor bunurilor şi serviciilor solicitate de turişti, la locurile de destinaţie.

Una dintre cele mai complete definiţii date turismului este cea oferită de “Dictionnaire touristique international” şi este următoarea: ”Turismul reprezintă ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea şi desfăşurarea unor călătorii de agrement sau agenţii specializate, fie pe cont propriu, precum şi industria care concură la satisfacerea nevoilor turiştilor”.

Dat fiind numărul însemnat de încercări de definire a acestei activităţi, pentru evitarea controverselor privitoare la definirea fenomenului turistic, se poate apela la metoda inductivă, urmărindu-se reţinerea principalelor elemente caracteristice care marchează activitatea turistică, pentru a se ajunge astfel la o definiţie cât mai cuprinzătoare. În această ordine de idei, pentru o definiţie acceptabilă pot fi reţinute următoarele elemente caracteristice:

deplasarea persoanelor în cursul călătoriei efectuate;

sejurul într-o localitate în afara domiciliului (reşedinţei permanente) a persoanei care se deplasează;

sejurul are o durată limitată;

sejurul să nu se transforme într-o reşedinţă definitivă.

Sursa : Andrea Baltaretu, Curs 2 « Turism International » Oskar Snack, Petre Baron, Nicolae Neacşu, « Economia Turismului », Ed.Expert, 2003

2

Politicile turistice au devenit componente, de multe ori esenţiale, ale politicilor economice din numeroase ţări. Elaborarea lor şi punerea lor în practică se realizează atât din perspectiva profesioniştilor, cât şi a administraţiilor publice. Dincolo de concurenţa care îi opune, diferiţii agenţi economici ai politicii turistice naţionale cooperează în special în cadrul organizaţiilor internaţionale specializate, dintre care cea mai importantă este Organizaţia Mondială a Turismului.

Organizaţia Mondiala a Turismului este organismul ne-guvernamental al cărei principal obiectiv este acela de a promova şi dezvolta turismul, funcţionând după legi stabilite de către membrii organizaţiei, aceştia fiind reprezentanţii principalelor ţării afiliate la aceasta organizaţie cu sediul la Madrid, înfiinţată în 1976.

Tot OMT si Guvernul Canadian au organizat la Octavia, ”Conferinţa Internaţională asupra statisticilor în turism şi călătorii”, ocazie cu care a fost adoptat un set de reguli şi recomandări cu privire la concepte, definiţii şi clasificări in turism

O primă definiţie a turismului dată de către OMT este aceea că “turismul reprezintă activitatea persoanelor care se deplasează şi rămâne în locuri aflate în afara mediului lor obişnuit pentru cel mult un an, în scopuri recreative, afaceri sau alte scopuri”.

Turistul “este vizitatorul care rămâne cel puţin o noapte în unitatea de cazare colectivă sau privată la locul vizitat”. Pentru a compara diferitele modalităţi de înregistrare statistică privind mişcarea turiştilor, la recomandarea Comitetului de statisticieni experţi ai Ligii Naţiunilor, în 1937 s-a acceptat următoarea definiţie a turistului străin: „orice persoană care se deplasează pentru o durată de cel puţin 24 de ore într-o altă ţară diferită de cea în care se află domiciliul său stabil”, definiţie adoptată ulterior şi de OMT.

După această definiţie, excursioniştii şi călătorii în tranzit nu trebuie să fie consideraţi turişti. Conform terminologiei adoptate, în turismul internaţional, excursionistul „ este orice persoană care călătoreşte pentru plăcerea proprie, pentru o durată mai mică de 24 de ore, într-o altă ţară decât cea în care îşi are reşedinţa şi care nu exercită nici o ocupaţie lucrativă în acea ţară”, adică este vizitatorul care nu rămâne în locul vizitat să înnopteze; călătorul în tranzit „ este orice persoană care traversează o ţară, chiar dacă rămâne mai mult de 24 de ore, cu condiţia ca opririle să fie de scurtă durată şi să aibă alte motive decât turistice”.

Luând în considerare rolul şi importanţa economico-socială a turismului intern (naţional), OMT a propus şi o definiţie pentru turistul naţional: „poate fi considerat turist naţional orice persoană care vizitează un loc ce nu constituie domiciliul său obişnuit, situat în interiorul ţării sale de reşedinţă şi având un scop diferit de acela al exercitării unei activităţi remunerate şi efectuând o şedere cu o durată de cel puţin o înnoptare (adică 24 ore)”. Prin analogie, excursionişti „sunt considerate toate persoanele care călătoresc pentru plăcerea lor proprie, pe o durată mai mică de 24 de ore”.

În scopuri turistice, termenul de vizitator „reprezintă orice persoană care călătoreşte într-o altă ţară decât cea de reşedinţă pentru cel mult 12 luni consecutive şi al cărui scop principal nu este acela de prestare a unei activităţii lucrative la locul vizitat”.


Cristiana Cristureanu, «Economia şi politica turismului internaţional », Ed. Abeona

3

Turismul internaţional a înregistrat de-a lungul timpului mai multe etape de dezvoltare acestea începând încă cu epoca primitivă şi terminând cu marea revoluţie industrială, prin apariţia de noi tehnologii, deplasarea turiştilor către locurile vizate devenind mult mai facilă, comodă şi rapidă, astfel timpul pierdut până la locul de vizitat fiind mult mai scurt.

Etapele dezvoltării turismului internaţional sunt şase: 1. epoca primitivă,2. evul mediu,3. revoluţia industrială,4. turismul modern,5. turismul ecologic.

1. În epoca primitivă principalele deplasări erau în scopul procurării hranei şi găsirea unui climat cât mai favorabil de trai .

Tot în aceeaşi epocă primitivă a apărut una din cele mai vechi meserii şi anume olăritul, precum şi confecţionarea hainelor. Astfel s-a dezvoltat ca ramura principală meşteşugăritul, o dată cu dezvoltarea abilitaţilor indivizilor ceea ce a dus la apariţia trocului, unica forma de comerţ existentă pe atunci care a împins oamenii dincolo de sfera de influenţă a grupului social din care făceau parte.

Ca urmare a intensificării călătoriilor, în aceeaşi perioadă a început să se dezvolte şi infrastructura necesara, apărând primele rute maritime şi terestre, primele mijloace de transport, începând în timpul dinastiei egiptene şi continuând cu epoca romană.

2. Reprezentativ în evul mediu este apariţia turismului tip “pelerinaje creştine “biserica fiind promotor al acestui tip de călătorie “, aceasta fiind efectuată în scopul cunoaşterii şi propagării religiei creştine, astfel dezvoltându-se şi apărând în acelaşi timp turismul de masă ca principală formă de turism.

Înviorarea comerţului dintre state a determinat şi dezvoltarea călătoriilor în scopuri comerciale. Ca urmare a dezvoltării economice a societăţii feudale din secolele IX şi X, circulaţia mărfurilor şi comercianţilor se desfăşura de-a lungul drumurilor comerciale care legau Estul cu Vestul.

3. Epoca renaşterii se încadrează între secolele XIV-XVI şi este epoca cu cele mai mari realizării culturale şi dezvoltării pentru viitorul turismului.

Principalele caracteristici ale renaşterii sunt următoarele:

1. valorificare a culturii antice,2. renaşterea ştiinţelor şi artelor ,3. eliberarea fiinţei umane de constrângeri ,4. apariţia artelor plastice.

În această mare epocă a dezvoltării umanismului, au loc marile călătorii şi descoperiri geografice printre care Magelan, Cristofor Columb “Descoperirea Americii”, Vasco Da Gama –drumul spre Indii; apariţia tiparului, preocuparea pentru studiul adâncit al limbilor greaca şi latina, cultivarea armoniei om-natura, apariţia reformei religioase prin Martin Luther şi Jean Calvin precum şi redescoperirea astronomică şi ştiinţifică remarcabilă a busolei, cârmei corabiei, lunetei, prafului de puşca şi hârtia.

Sursa : Andrea Baltareţu, Curs 2 « Turism Internaţional » Cristiana Cristureanu, «Economia şi politica turismului internaţional », Ed. Abeona

4

4. Revoluţia industrială s-a desfăşurat la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX aceasta remarcându-se prin transformări economice şi sociale a unei economii bazate pe agricultură şi pe o industrie în plină dezvoltare, când se trece la motorul cu aburi pentru vapoare şi trenuri şi trecerea de la mediul rural la dezvoltarea celui urban.

În secolul al XIX-lea existau în Europa 160 de staţiuni „balneare” spre care, an de an, se îndrepta un număr important de călători. La începutul secolului al XIX-lea moda dictează includerea printre călătorii a voiajelor la mare. O serie de staţiuni pe malul Mării Nordului precum şi staţiunile italiene şi franceze de pe litoralul Mediteranei figurează printre destinaţiile turistice solicitate.

În deceniul cinci al secolului al XIX-lea a avut loc un eveniment deosebit în istoria turismului: deschiderea primului birou de voiaj, prima organizaţie comercială al cărui unic scop a fost numai organizarea călătoriilor şi în primul rând a călătoriilor în grup.

5. Turismul modern se evidenţiază printr-o creştere a tehnologiei ceea ce a dus la mobilitate şi accesibilitatea practicării turismului de masă.

Odată cu sfârşitul primului război mondial oferta turistică internaţională a devenit mai largă şi mai diferenţiată. Pe lângă ţările clasice, tradiţional turistice, au fost adoptate noi ţări de destinaţie, a căror propagandă penetrantă le-a propulsat în conştiinţa noilor consumatori de turism. Se deschide perioada în care fiecare stat european încearcă să găsească un remediu cu ajutorul căruia să iasă din impasul economic – consecinţa războiului. Acest remediu este tot mai mult considerat a fi turismul.

Transformările produse în viaţa social-economică a lumii după cel de-al doilea război mondial au oferit, printre altele, posibilităţi sporite de creştere a productivităţii muncii, cu multiple efecte pozitive asupra populaţiei societăţii şi mai ales asupra dezvoltării turismului.

6. Turismul ecologic este cel prin intermediul căruia se susţine protejarea mediului, dezvoltarea turismului şi sporirea acestuia aducând în relief doar efectele pozitive asupra mediului natural cât şi a efectelor turismului asupra zonelor receptoare.

În concluzie, turismul este un aducător de beneficii multiple societăţii, economiei, culturii şi cunoaşterii şi stabilirii unor relaţii cordiale şi de prietenie între semeni.

În zilele noastre, turismul a devenit principalul mod de recreere, de civilizaţie şi de cunoaştere a unor noi zone şi areale învecinate, principalul mod de cunoaştere a unor alte culturi şi civilizaţii de pe întregul globul, asta şi datorită creşterii numărului zilelor de odihnă din ultimele secole, ceea ce a dus la o îmbunătăţire a nivelului de trai şi o creştere a anilor de viaţă .

“Numărul turiştilor internaţionali a crescut de la numai 30.000 în anul 1880 la 285 milioane în 1980, în prezent înregistrându-se 625 milioane în 1998.

Încasările din turismul internaţional reprezintă astăzi peste 436miliarde de dolari pentru anul 1997, ceea ce înseamnă circa 10% din exporturile mondiale. “

Sursa : Andrea Baltareţu, Curs 2 « Turism Internaţional » Cristiana Cristureanu, «Economia şi politica turismului internaţional », Ed. Abeona

5

1.2 Factorii care influenţează dezvoltarea turismului:

Aşa cum asupra tuturor fenomenelor economico-sociale există o serie de factori ce determină un anumit curs într-un anume loc şi timp, tot aşa şi asupra dezvoltării fenomenului turistic îşi fac simţită influenţa o serie de factori. Diferiţi ca natură şi rol, aceşti factori participă în proporţii diferite, evoluţia fenomenului turistic variind nu numai în funcţie de conţinutul specific al cestora ci şi în raport cu locul şi momentul acţiunii. Mai mult, intercondiţionarea lor reciprocă şi simultaneitatea acţiunii lor potenţează efectul final, făcând dificilă descifrarea, şi cu atât mai mult, cuantificarea aportului fiecăruia.

Multitudinea factorilor care influenţează dezvoltarea turismului a determinat specialiştii în domeniu ca, din considerente teoretice şi practice, să-i grupeze în funcţie de anumite criterii, şi anume:

A. În funcţie de importanţa lor avem:

1. factori primari: oferta turistică şi veniturile populaţiei

2. factori secundari: cooperare internaţională şi facilităţile de viză

B. După natura social-economică se deosebesc în:

1. factori economici: veniturile populaţiei, oferta turistică, preţurile şi tarifele

2. factori demografici: evoluţia numerică a populaţiei

3. factori sociali: urbanizarea şi timpul liber

4. factori psihologici educative şi de civilizaţie: nivelul de instruire, gradul de cultură

5. factori tehnici: performanta mijloacelor de transport, tehnologia în construcţii, parametrii tehnici ai echipamentelor şi instalaţiilor

6. factorii politico-organizatorici: conducerea şi organizarea turismului, facilităţi de frontieră, facilităţi sau priorităţi în turismul organizatoric

C. După durata în timp a acţiunilor se diferenţiază prin:

1. factori de influenţă permanentă: cum sunt mişcarea populaţiei, creşterea timpului liber, stabilitate politica

2. factori conjuncturali: de exemplu catastrofe naturale

D. După natura provenienţei, factorii sunt de două tipuri:

1. factori endogeni (interiori acţiunii de turism) – lansarea de noi produse turistice, diversificarea gamei serviciilor oferite

2. factori exogeni (exteriori acţiunii de turism) – sporul natural al populaţiei

E. După profilul de marketing aceştia sunt:

1. factori care aparţin cererii turistice: urbanizarea, timpul liber, veniturile populaţiei

2. factori ai ofertei turistice: diversitatea şi calitatea serviciilor

Sursa: Oskar Snack, Petre Baron, Nicolae Neacşu, « Economia Turismului », Ed.Expert, 2003

6

1) Veniturile populaţiei :

– conform opiniei majorităţii specialiştilor, constituie principala condiţiei pentru manifestarea cererii turistice şi deci, suportul material, obiectiv, al dezvoltării turismului.

Veniturile populaţiei exprimă sintetic nivelul de dezvoltare economică şi socială a unei ţări şi, indirect, posibilităţile oferite pentru practicarea turismului.

Un indicator expresiv pentru nivelul de dezvoltare economico-socială este produsul naţional brut (P.N.B.) pe locuitor (care, în ultimul secol a înregistrat ritmuri mari de creştere).

Cu cât acest indicator are o valoare mai ridicată cu atât şi partea destinată acoperirii nevoilor vitale, „consumului obligatoriu” scade relativ, disponibilităţile pentru „consumurile libere”, acele nevoi create”, devenind tot mai mari.

Veniturile reprezintă un factor de acţiune complexă, ele influenţând intensitatea circulaţiei turiştilor prin creşterea numărului de turişti, dar şi durata călătoriei, distanţa deplasării, caracterul organizat sau particular al prestaţiei, realizarea călătoriei în interiorul sau în afara graniţelor etc.

În privinţa comensurării influenţei, aceasta se poate face cu ajutorul coeficientului de elasticitate; valoarea pozitivă şi supraunitară a acestuia indică tendinţa de creştere aproape nelimitată a nevoii de turism şi, corespunzător, a fenomenului în ansamblul său.

Coeficientul de elasticitate a cererii de consum în funcţie de venit este raportul dintre modificarea relativă a cheltuielilor unei grupe de familii, cu un anumit venit mediu de persoană, pentru o anumită marfă sau serviciu şi modificarea relativă a veniturilor acestei grupe de familii;

– exprimă procentul de creştere pentru o anumită marfă sau serviciu când veniturile respective cresc cu 1%– formula de calcul este:

E = Δy/y : Δx/x = Δy/ Δx : x/y, unde: x = preţul (tariful) unei anumite mărfi (serviciu); Δx = modificarea preţului (tarifului) acestei mărfi (serviciu); y = cererea mărfii (serviciului) respectiv; Δy = modificarea acestei cereri.

2) Oferta turistică :

Reprezentată prin sursele turistice – naturale şi antropice – acţionează pozitiv asupra fenomenului turistic.

Bogăţia de valori naturale (relief, climă, hidrografie, floră, faună), istorice, de civilizaţie şi de cultură de care dispune o ţară sau zonă, precum şi gradul de amenajare a acestora şi facilităţile create pentru vizitare, exercită o mare forţă de atracţie asupra fluxurilor turistice, determinând amploarea şi orientarea lor.


7

3) Preţurile şi tarifele :

Preţul este o categorie economică proprie producţiei de mărfuri şi reprezintă expresia bănească a valorii unei mărfi, iar tariful este forma de plată a serviciilor prestate.

Influenţa preţurilor se desfăşoară pe mai multe planuri, ca rezultat al complexităţii prestaţiei turistice, respectiv, acţiunea lor vizează produsul turistic în ansamblu sau numai una (mai multe) din componentele sale: transport, cazare, alimentaţie, agrement, etc.; de asemenea, această influenţă se manifestă diferit în raport cu piaţa internă sau internaţională, cu destinaţia, zona, sezonalitatea etc.

În general, practicarea unor tarife ridicate limitează accesul la serviciile turistice şi se reflectă, în principal, în reducerea numărului de turişti şi/sau a duratei medii a concediilor, în timp ce tarifele mai scăzute stimulează manifestarea cererii.

Se impune, în consecinţă, o atentă politică în acest domeniu; tarifele, chiar ridicate, trebuie să aibă o temeinică fundamentare economică, să reflecte calitatea prestaţiilor, să realizeze diferenţieri pe sezoane, zone turistice etc. De asemenea, este necesară practicarea unui sistem de facilităţi care să sporească atractivitatea acestora. Totodată, prin nivelul lor, tarifele trebuie să asigure stabilitatea fluxurilor turistice, utilizarea cât mai bună a bazei tehnico-materiale, eficienţa activităţii.

4) Progresul tehnic în domeniul transporturilor:

El are consecinţe directe asupra creşterii gradului de mobilitate a populaţiei, favorizând deplasarea în interes turistic, acţionând în acelaşi timp şi asupra altor fenomene, cum ar fi: urbanizarea, industrializarea, deteriorarea mediului etc., care la rândul lor îşi pun amprenta asupra activităţii turistice.

Introducerea progresului tehnic în transporturi este reflectată în creşterea densităţii reţelei căilor de transport, în modernizarea lor şi îmbunătăţirea performanţelor, asigurându-se în acest mod condiţii pentru deplasarea unui număr cât mai mare de persoane, concomitent cu sporirea confortului, creşterea securităţii transportului şi reducerea duratei călătoriei. Totodată, se realizează şi o relativă ieftinire a costului transportului, stimulându-se şi pe această cale deplasarea.

Influenţa dezvoltării transportului asupra turismului este certă şi importantă, pornind de la premisa că transportul reprezintă o componentă de bază a prestaţiei turistice.

5) Circulaţia turistică evoluează şi în corelaţie cu creşterea demografică, cu mutaţiile în structură (pe vârste, medii, profesiuni, etc.) a populaţiei.

Creşterea numerică a locuitorilor, precum şi ritmul acestei creşteri influenţează direct numărul turiştilor potenţiali.

Structura pe vârste a populaţiei, ca de altfel şi celelalte componente ale factorului demografic, are influenţă asupra dimensiunilor circulaţiei turistice, dar, mai laes, asupra dinamicii diferitelor forme de turism, astfel, tinerii, a căror cerere pentru turism este mai mare datorită timpului liber de care dispun, a nevoii de instruire şi facilităţilor acordate, solicită în mai mare măsură formele organizate şi semiorganizate, în timp ce persoanele mature preferă o vacanţă pe cont propriu. Populaţia vârstei a treia solicită turismul balneomedical în proporţie mai mare decât alte categorii, înregistrează o durată mai mare a sejurului şi nu este condiţionată de o anumită perioadă a anului.


8

6) Procesul de urbanizare:

Concentrarea urbană are, pe lângă numeroasele avantaje asupra dezvoltării economice şi creşterii nivelului de trai, şi efecte negative, vizând în special deteriorarea mediului natural şi creşterea solicitării nervoase a locuitorilor. Ca urmare, apare nevoia de „evadare” din marile aglomeraţii urbane spre zone de linişte, nepoluate, pentru recreere, odihnă, distracţie etc.

Manifestată cu preponderenţă la sfârşitul săptămânii sau pe durata vacanţelor (concediilor), această nevoie de „evadare” stimulează mobilitatea populaţiei contribuind la intensificarea circulaţiei turistice.

7) Timpul liber:

Progresele înregistrate în dezvoltarea economică şi socială au generat schimbări în durata timpului liber şi în structura destinaţiilor acestuia.

Practic, este vorba de o creştere a disponibilităţilor de timp ale populaţiei şi de afirmare a turismului ca una din principalele modalităţi de utilizare a timpului liber.

8) Din categoria factorilor psihologici , o influenţă semnificativă asupra turismului exercită: moda, tradiţiile, dorinţa de instruire etc.

9) Acţiunile guvernamentale şi facilităţile acordate de organizatorii de turism:

Din categoria acestora fac parte:i. legislaţia turistică – prin prevederile sale, poate îngrădi sau stimula călătoriile în interes

turistic;ii. acordurile (naţionale sau internaţionale) în domeniul transporturilor;

iii. alinierile la gruparea hotelurilor;iv. formalităţile la frontieră;v. organizarea agenţiilor de turism, etc.

Trebuie menţionaţi aici şi o serie de factori negativi(restrictivi) ai dezvoltării turismului. Ei sunt urmarea poluării şi degradării mediului din vecinătatea marilor centre urbane şi industriale (poluarea aerului, a apei, degradările provocate prin industrializări asupra echilibrului ecologic şi asupra peisajului).

În concluzie, se poate spune că fenomenul turistic evoluează sub acţiunea intercorelată a unui complex de factori, cu forţă şi direcţie de influenţă variind în raport cu condiţiile de timp şi spaţiu, cu formele concrete ale circulaţiei turistice.


9

1.3 Oferta turistica la nivel internaţional *

1.3.1 Caracteristicile ofertei turistice internaţionale

1.3.2 Integrarea ofertei turistice

1.3.3 Bazinele ofertei turistice

Pentru a defini „oferta turistică” este necesar mai întâi a se diferenţia de noţiunea de „producţie turistic”.

Cadrul şi potenţialul natural şi antropic, echipamentul de „producţie” a serviciilor turistice, masa de bunuri materiale (alimentare, industriale) destinate consumului turistic, forţa de muncă specializată în activităţile specifice, infrastructura turistică şi condiţiile de comercializare (preţ, facilităţi)

formează oferta turistică.

Ansamblul de servicii care mobilizează forţa de muncă, echipament de producţie şi bunuri materiale, care se materializează într-un consum efectiv în cadrul unei ambianţe specifice, reprezintă producţia turistică.

Relaţia ofertă turistică – producţie turistică este marcată de următoarele particularităţi, comparativ cu aceeaşi relaţie de pe piaţa bunurilor fizice:

a. Producţia turistică poate fi cel mult egală cu oferta, în timp ce pe piaţa bunurilor materiale oferta este cel mult egală cu producţia.

b. Oferta turistică există şi independent de producţie, în timp ce producţia turistică nu se poate realiza în afara ofertei. Oferta de bunuri materiale nu se poate detaşa de existenţa unei producţii.

c. Structura ofertei turistice nu coincide întotdeauna cu structura producţiei turistice, în timp ce structura ofertei de bunuri materiale reflectă structura producţiei respective.

d. Oferta turistică este fermă – există atât timp cât există elementele ce o compun; producţia turistică este efemeră, există cât timp se manifestă consumul, încetează o dată cu încheierea consumului.

Această relaţie particulară între oferta turistică şi producţia turistică evidenţiază rolul primordial al ofertei ca sursă a producţiei turistice, dar şi rolul producţiei ca mobilizator al ofertei.

Sursa: Cristiana Cristureanu, «Economia şi politica turismului internaţional », Ed. Abeona

10

1.3.1 Caracteristicile ofertei turistice la nivel internaţional

Complexitatea şi eterogenitatea ofertei turistice internaţionale este dată de faptul că aceasta este alcătuita dintr-un ansamblu de elemente diferite atât între ele cât şi în ansamblul lor.

Elementele componente ale ofertei pot fi grupate în două categorii:– Elemente atractive: compuse din resurse naturale, socio-culturale, umane, tehnologice, având o importanţă relativă în timp şi spaţiu în cadrul ofertei turistice;

– Elemente funcţionale: compuse din echipamentul şi serviciile care fac posibilă desfăşurarea producţiei turistice;

Cele două categorii de elemente se pot completa, influenţa sau se pot substitui, în anumite proporţii, reciproc. Fiecare din componentele celor două categorii de elemente, prezintă, la rândul ei, o mare diversitate de realizări.

Oferta turistică poate fi clasificată în funcţie de motivaţia dominantă a consumatorilor în patru mari grupe:

1) Oferta turismului de vacanţă: turism balnear, turism sportiv, turism recreativ, familial;

2) Oferta turismului cultural: turismul de studii, stagii de iniţiere tehnică, artistică, festivaluri, turism religios,

3) Oferta turismului de afaceri: turism itinerant, turismul de congrese,

4) Oferta turismului pentru îngrijirea sănătăţii: turismul de tratament, turismul profilactic.

Ofertanţii de produse turistice sunt prestatori sau „fabricanţi” ai diferitelor produse şi prestaţii. Ca o consecinţă a complexităţii produsului turistic, producătorii sunt puternic specializaţi, existenţa unui singur producător al tuturor prestaţiilor în consumul turistic fiind practic imposibilă.

Producătorii sunt deci specializaţi în patru categorii de activităţi:a. Cazare şi restaurare,b. Transport,c. Animaţie, informare şi agrement,d. „fabricarea”, organizarea de călătorii de către „tur-operatori”.

Rigiditatea în timp şi spaţiu a ofertei turistice se manifestă sub diverse forme, prin urmare avem următoarele caracteristici:

1. Prin imobilitate, produsele turistice neputând fi expediate în vederea întâlniri cu cererea şi realizări consumului, de aceea este necesară deplasarea turiştilor pentru consumul acestora 2. În scopul satisfacerii unei nevoi viitoare sau acoperiri unor oscilaţii bruşte ale cererii este imposibilă stocarea produselor turistice;

3. Prin capacitatea limitată în timp şi spaţiu a atracţiilor, echipamentelor şi chiar forţei de muncă;

4. Inadaptabilitatea relativă sau adaptarea parţială la cerere, datorată caracterului rigid şi inelastic al ofertei turistice internaţionale.

Adaptabilitatea parţială sau totală a ofertei turistice presupune pe două planuri organizarea de curse de transport, construirea unor noi echipamente de cazare şi alimentaţie, iar toate acestea să nu necesite timp sau eforturi de investiţie mari, oferta turistică ca de exemplu în campinguri, căsuţe, terase, grădini.

Sursa : Andrea Baltareţu, Curs 8 ”Turism Internaţional” Cristiana Cristureanu, «Economia şi politica turismului internaţional », Ed. Abeona

11

1.3.2 Integrarea ofertei turistice*

Creşterea concurenţei pe piaţa mondială a turismului, accentuarea caracterului de piaţă a cumpărătorului a determinat din partea ofertanţilor şi a producătorilor de turism o reacţie de adaptare concretizată prin mărirea efortului de particularizare a ofertei turistice, creşterea atractivităţii sale şi influenţarea printr-o politică de marketing agresivă a dimensiunii şi chiar a calităţii cererii turistice.

Toate aceste adaptări au presupus eforturi financiare sporite ceea ce a determinat creşterea dimensiunilor firmelor ofertante prin regruparea sau chiar integrarea lor.

Astfel integrarea ofertei turistice îmbrăcă 2 forme:

A) Gruparea ofertei specializate.

În cadrul elementelor ofertei turistice se înregistrează o tendinţă de centralizare care determină apariţia unor grupări de întreprinderi mari şi foarte mari, alături de firmele mici, artizanale existente, accentuând caracterul eterogen al ofertanţilor şi producătorilor de turism.

Reprezentativă este în acest sens componenta hotelieră a ofertei care cunoaşte cel mai înalt ritm de centralizare în raport cu celelalte elemente ale ofertei turistice. Modalităţile practice de centralizare ale „industriei hoteliere” sunt:

lanţurile voluntare – care reprezintă o uniune „voluntară” a producătorilor în scopul oferirii unui produs omogen, standardizat, de calitate ridicată. Producătorii sau ofertanţii sunt uniţi sub aceeaşi denumire comercială care reprezintă ţi „marca lor de producţie”, obligaţiile părţilor participante fiind legate de respectarea standardelor calitative şi a unei politici comerciale unitare.

Dimensiunea ofertei lor este spectaculoasă, reprezentând un adevărat monopol în domeniu. Astfel, cele mai mari „lanţuri voluntare” hoteliere din lume sunt: Best Western Inc. SUA (220 000 camere), Supranational Rezervation – Elveţia (100 000 camere), Logis et Auberges de France (75 200 camere).

franşiza în turism – se defineşte ca o metodă de conlucrare reglementată juridic, în care o întreprindere denumită franşizor, extinde asupra altor întreprinderi dreptul de a efectua, conform propriilor tehnici, operaţii de producţie şi comercializare în domeniul hotelier.

Formula a luat naştere în SUA, dar s-a extins şi în Europa şi s-a dezvoltat în special în Franţa. Această modalitate de centralizare a ofertei presupune următoarele precizări:

– Cele două părţi antrenate sunt independente juridic şi financiar;

– Întreprinderile specializate folosesc marca franşizorului şi se bazează pe „savoir-faire”-ul acestuia;

– Conlucrarea este însoţită de o exclusivitate reciprocă (pe plan teritorial şi pe planul aprovizionării reciproce)

– Folosirea mărcii şi notorietăţii franşizorului, precum şi asistenţa tehnică pe care o prestează este remunerată de către întreprinderile beneficiare printr-un drept de participare achitat la încheierea contractului între părţi şi prin redevenţe proporţionale cu rezultatele obţinute. Acestea se calculează ca procent din cifra de afaceri sau din preţul de furnizare al materialelor.

Franşiza este des folosită şi a înregistrat o puternică extindere spre alte elemente ale ofertei turistice, deoarece permite firmelor artizanale mici şi mijlocii să se integreze unei structuri reputate.

asociaţia profesională: a apărut odată cu extinderea grupărilor profesionale cu scop nelucrativ în diversele domenii ale ofertei turistice.

Aceleaşi metode de grupare a ofertanţilor se practică şi în domeniul rutier, al agrementului, în promovarea şi informarea turistică.


12

B) Concentrarea ofertei turistice.

Ca şi în oferta şi producţia bunurilor materiale, se înregistrează şi în oferta turistică o tendinţă explozivă de concentrare a producţiei prin trei modalităţi:

a) concentrarea orizontală,

b) concentrarea verticală,

c) conglomeratele turistice.

a) Concentrarea orizontală a ofertanţilor are loc în întreprinderile care participă la acelaşi stadiu de producţie, respectiv în hotelărie, transport, comercializare.

Concentrarea implică integrarea deplină a întreprinderilor ofertante, de exemplu în lanţuri hoteliere. Spre deosebire de lanţurile voluntare, lanţurile hoteliere integrate controlează unităţile care le poartă numele atât pe plan juridic, cât şi pe plan financiar. Astfel, lanţurile devin trusturi cu un unic centru de decizie.

Acest mod de concentrare se va accentua în continuare, deoarece marile lanţuri prezintă numeroase avantaje pentru ofertanţi şi anume:

Utilizarea unui sistem informaţional şi de rezervări moderne,

Gestiune computerizată,

Forţă promoţională,

Adaptare la clientela internaţională.

b) Concentrarea pe verticală reuneşte în cadrul aceluiaşi grup întreprinderi complementare care intervin în diferitele stadii ale procesului de producţie a unui produs turistic.

Ea are ca punct de plecare fie un organizator de voiaje dornic să-şi asigure mijloacele materiale de transport şi cazare sau un transportator care încearcă să-şi asigure debuşee prin controlul ofertei de cazare şi de distribuţie.

De exemplu, grupul britanic „Thompson” (care editează şi ziarul Times) cuprinde în jurul firmei „Thompson Holidays”(cel mai important tur-operator britanic);

1. oferta de transport – prin „Britania Air Ways” – societate de chartere aeriene

2. oferta hotelieră – cu „Thompson Overseas Developments Ltd.” – care posedă 15 unităţi de cazare cu 6000 paturi;

3. distribuitori – ca „Lunn Poly Ltd.” – cu 45 puncte de vânzare.

c) Conglomeratul este o formă clasică de concentrare care se realizează prin diversificarea activităţii pornind de la cumpărarea sau fuziunea unor întreprinderi care nu au activităţi înrudite din punct de vedere industrial sau comercial.

Un exemplu este dat de marile lanţuri de magazine care au investit masiv în sectorul turistic, cum este cazul firmei „Neckerman”.


13

1.3.3 Bazinele turistice.

Importanţa ofertei turistice poate fi stabilită numai în mod relativ, respectiv în raport cu volumul anual al încărcăturii sale turistice, deci cu numărul de turişti primiţi în spaţiul turistic. Distingem mai multe categorii de localizări concentrate ale ofertei turistice, adică bazine turistice structurate după criteriul formării şi poziţiei lor:

Bazinele tradiţionale: o Europa Occidentală;o Europa Orientală;o Ţările Nord-americane;o Localizările turistice ale lumii a treia;

Bazinele noi:o Localizarea periferică;o Localizarea îndepărtată;o Localizarea de pionierat;

Bazinele tradiţionale:

Principalul bazin turistic tradiţional este localizat în:

o Europa Occidentală :

- în cadrul acestei zone sunt cunoscute următoarele concentrări ale ofertei:

a. Zona mediteraneană: cuprinde peste 1/3 din încărcătura turistică mondială şi aproximativ ½ din încărcătura turistică regională, reprezentând cea mai mare concentrare turistică din lume.

Specializarea în oferta mediteraneană decurge din caracteristicile naturale ale acestei regiuni (climă, litoral, floră) a căror atractivitate răspunde principalei motivaţii din timpul verii a turiştilor europeni, în special celor din nordul continentului.

b. Zona faţadei Atlanticului de nord:

Localizările turistice ale acestei zone sunt mai dispersate şi mai eclectice decât în bazinul mediteranean deşi atrag un număr mare de turişti, predominant în cadrul turismului intern şi în mică măsură internaţional.

Coasta Bretonă de la peninsula Crozon şi până la Pornichet, la sud, reprezintă principala localizare turistică a unor staţiuni de litoral. Poziţia geografică relativ de izolată faţă de marele curent turistic Nord-Sud, determină ca frecventarea zonei să fie rezervată turiştilor francezi, olandezi, belgieni şi britanici.

Oferta turistică a acestui bazin este difuză, eventualele concentrări fiind determinate de staţiunile balneare tradiţionale care au apărut în sec. al XIX-lea în Franţa şi Anglia.

c. Arcul Alpin din Centrul Europei a devenit cel mai important spaţiu turistic montan din lume.

Anual, această zonă cuprinde cca. 13 mil. de turişti repartizaţi inegal între staţiunile amenajate aici.

Sursa : Andrea Baltareţu, Curs 8 ”Turism Internaţional”

14

Cristiana Cristureanu, «Economia şi politica turismului internaţional », Ed. Abeonao Europa orientală :

În ţările Europei de Est turismul internaţional s-a lovit de o serie de obstacole, limitându-se numai la anumite zone destul de restrânse şi insuficient de dezvoltate pe plan calitativ.

Localizările balneare din acest bazin primesc cea mai mare parte a turiştilor naţionali şi internaţionali, în special cei proveniţi din chiar ţările respective. Staţiunile balneare sunt amplasate pe malul Mării Negre şi pe Coasta Baltică şi sunt frecventate în proporţie de 80% de turişti din Germania, Polonia, Uniunea Sovietică şi Cehoslovacia.

Dezvoltarea centralizată a turismului a limitat posibilitatea manifestării spiritului creativ şi novator în adaptarea ofertei turistice la evoluţia cererii mondiale.

o Ţările nord-americane :

Oferta Coastei Atlanticului cuprinde în fiecare vară milioane de turişti americani, orăşeni ai megalopolisurilor. Discontinuitatea geografică a bazinului turistic de pe Coasta Atlanticului, repulsia turiştilor americani de a folosi plaja şi marea în favoarea piscinelor au dus la decăderea localităţilor situate pe Coasta Atlanticului şi la direcţionarea fluxului turistic spre Costa Oceanului Pacific.

o Localizările turistice ale lumii a treia .

Deşi au intrat relativ recent pe piaţa mondială a turismului, marea parte a ţărilor în curs de dezvoltare oferă totuşi câteva realizări tradiţionale ale ofertei turistice. Pentru întreaga zonă ponderea încasărilor turistice în turismul internaţional nu au depăşit 8% până în prezent.

Bazinele noi:

Industria turistică care s-a dezvoltat la început în ţările industrializate a intrat recent într-un proces de mondializare sub impactul turismului de masă. Astfel au apărut noi bazine ale ofertei turistice internaţionale, în special în preajma sau la mică distanţă de regiunile emiţătoare tradiţionale, dar şi în regiuni mai îndepărtate.

o localizarea periferică :

Atracţia spre regiunile de periferie, adică a localizărilor situate la marginea bazinelor turistice tradiţionale a coincis cu creşterea economică din anii 1945-1975 şi a extinderii ofertei turistice în bazinele receptoare din lumea a treia, situate la maximum 3 ore de zbor de ţările industrializate.

Au beneficiat de această dezvoltare turistică 3 zone:– litoralul nord-african,– sectorul sudoriental al bazinului mediteranean– regiunile din Coreea de Sud şi Taiwan.

o localizarea îndepărtată :

Ultimii ani de evoluţie a ofertei turistice mondiale pot fi caracterizaţi prin etalarea acesteia la distanţe tot mai mari de oferta tradiţională, diferenţierea tot mai accentuată de aceasta şi prezentarea unor condiţii de confort ridicat la un preţ tot mai scăzut.

o localizarea de pionierat.

Descoperirile şi exploatările unor regiuni mai puţin cunoscute au drept efect popularizarea sub forma unor destinaţii turistice a zonelor „albe” ale globului, precum regiunile nordice arctice.

15


16

1.4 Locul şi rolul turismului în economie:

1.4.1 Contribuţia turismului la creşterea economică

1.4.2 Turismul internaţional şi comerţul mondial

1.4.3 Impactul economic al călătoriilor şi turismului

1.4.4 Rolul turismului în intensificarea legăturilor dintre naţiuni

1.4.5 Turismul, un instrument eficace pentru o dezvoltare durabilă

Ca mijloc de utilizare în mod plăcut şi în condiţii de confort a timpului liber, turismul a devenit în zilele noastre o activitate socio-culturală şi economică de mare importanţă, în multe cazuri fiind un factor esenţial în balanţa de venituri a unei ţări.

Deci, toate ţările lumii atât dezvoltate cât şi cele aflate în curs de dezvoltare, au ca interes primordial preocuparea pentru promovarea, susţinerea şi dezvoltarea turismului cât şi a menţinerii a unui echilibru în balanţa turismului emiţător cât şi receptor pentru a nu ajunge ca acesta să devină un factor negativ pentru locurile destinate ca atracţii turistice.

1.4.1Contribuţia turismului la creşterea economică:

Volumul crescând şi complexitatea ofertei de servicii turistice au generat dezvoltarea unei adevărate industrii a călătoriilor şi turismului, ceea ce justifică tratarea fenomenului turistic ca o ramură distinctă a economiei naţionale în plină dezvoltare, constituind o componentă a sectorului terţiar.

Prin natura sa, fenomenul turistic este deosebit de complex, cu adânci implicaţii sociale, politice, culturale şi economice. Întrepătrunderea componentelor sale eterogene dă naştere unui specific unic şi original, care nu se identifică cu nici una dintre ramurile tradiţionale ale economiilor naţionale, justificând pe deplin tratarea sa în mod autonom.

Trebuie însă precizat că, spre deosebire de alte sectoare de prestări de servicii, industria călătoriilor şi turismului rămâne totuşi o ramură de consecinţă, a cărei dezvoltare în fiecare etapă dată va fi permanent în strânsă corelare cu nivelurile şi ritmurile de dezvoltare ale celorlalte ramuri ale economiei naţionale.

Este bine cunoscut faptul că mutaţiile social-economice din epoca contemporană au creat şi dezvoltat turismul. La rândul său, această ramură stimulează dezvoltarea altor ramuri ale economiei naţionale, prin obiectul activităţii sale, cum ar fi industria şi agricultura, construcţiile, transporturile.

Din punct de vedere economic, turistul este consumator de bunuri şi beneficiază de servicii; din cheltuielile acestuia şi, implicit, din mijloacele financiare rezultate prin activitatea unităţilor economice ale industriei şi turismului (transporturi, cazare, alimentaţie, agrement, tratament balneo-medical etc.), o parte revine direct acestor unităţi sub formă de profit şi de fonduri băneşti pentru plata salariilor lucrătorilor ocupaţi în unităţile respective, altă parte intră în bugetul statului sau în cel local sub formă de impozite, taxe etc., iar a treia parte este absorbită direct în alte ramuri ale economiei pentru plata produselor şi bunurilor livrate şi a serviciilor prestate de aceste sectoare pentru necesităţile industriei turismului. Sursa: Oskar Snack, Petre Baron, Nicolae Neacşu, « Economia Turismului », Ed.Expert, 2003

17

Structura cheltuielilor turistice reflectă impulsul pe care aceste cheltuieli îl dau sectoarelor ce concură la realizarea produsului turistic, procesul de creştere a veniturilor având loc, în primul rând, în aceste sectoare ale economiei naţionale, prin intermediul intrărilor (input) succesive ale banilor încasaţi de la turişti, încasări ce reprezintă venituri derivate ale acestor sectoare.

Asemenea efecte indirecte se înregistrează, în principal, în următoarele sectoare de activitate economică:

– în sectoarele care asigură investiţiile în baza tehnico-materială a turismului ( de exemplu, industria construcţiilor sau finanţarea acesteia de către bănci, trusturi financiare etc.);

– în sectoarele care realizează amenajările de infrastructură generală şi turistică ( de exemplu, reţeaua de drumuri, aeroporturi, aprovizionare cu apă şi energie, lucrări de sistematizare teritorială etc.)

– în sectorul comercial ( de exemplu, dezvoltarea reţelei de unităţi comerciale şi de alimentaţie , menite să satisfacă cererea de mărfuri a turiştilor);

– în sectorul industriei uşoare şi industriilor conexe care produc sortimentele de mărfuri solicitate de turişti;

– în sectorul industriei alimentare care livrează produse agroalimentare, băuturi, etc. pentru necesităţile turiştilor;

– în sectoarele de prestări servicii cu caracter general, de care beneficiază şi turiştii (de exemplu, transporturile orăşeneşti şi interurbane, poştă, telegraf, telefon, fax, internet, frizerie-coafură, comisionări, curăţătorii chimice, servicii de reparaţie-întreţinere etc.)

– în sectoarele cultural artistice ( de exemplu, cinematografe, teatre şi alte instituţii de artă, muzee, expoziţii etc.) şi manifestări sportive frecventate de turişti.

Efectele economice ale consumului turistic trebuie evaluate şi prin prisma veniturilor realizate de forţa de muncă angrenată direct sau indirect în industria turismului, spre exemplu, procesul de servire a turiştilor face apel la o forţă de muncă numeroasă, cu un profil variat de calificare.

Principalele influenţe indirecte asupra economiei naţionale (sau provocate de influenţe directe) pot fi amintite:

a) Efectele secundare ale investiţiilor în industria turismului;b) Efectul multiplicator al încasărilor realizate în industria turismului.

a) Efectele secundare ale investiţiilor în industria turismului:

Darea în folosinţă a noi obiective turistice exercită o influenţă pozitivă asupra economiei regiunii şi prin răsfrângere şi asupra economiei naţionale prin veniturile generate de exploatarea obiectivului respectiv, prin consumul de bunuri (în comerţ şi alimentaţie) şi servicii, rezultând astfel că investiţiile pentru realizarea de noi obiective turistice determină, pe de o parte, creşterea acestor venituri, având însă şi o serie de efecte secundare, ţinând cont că lucrările de investiţii anterioare dării în folosinţă au generat la rândul lor o serie de venituri în industria construcţiilor şi a industriilor conexe.

b) Efectul multiplicator al încasărilor realizate în industria turismului.

Eficienţa turismului mai rezidă şi în faptul că activităţile specifice ale acestuia nu epuizează „materia primă” pe baza căruia se dezvoltă. Resursele (naturale şi antropice) sunt permanente şi nu pot fi valorificate – fără teama de epuizare – decât prin intermediul turismului.


18

1.4.2Turismul internaţional şi comerţul mondial

Comerţul exterior al unei ţări include întreaga activitate economică de import şi export înregistrată într-o perioadă determinată. Cunoaşterea cu exactitate a importului şi exportului realizat, corelarea intrărilor şi ieşirilor de mărfuri pe o perioadă determinată de timp se realizează cu ajutorul balanţelor comerciale.

Balanţa comercială a unei ţări poate fi:

activă, când valoarea globală a exportului depăşeşte valoarea globală a importului,

pasivă, valoarea globală a importului depăşeşte valoarea globală a exportului,

echilibrată, când valoarea globală a exportului coincide cu valoarea globală a importului.

Pornind de la necesitatea de a reda într-un mod cât mai cuprinzător rezultatele valutare ale tranzacţiilor internaţionale de orice natură, cu caracter comercial sau necomercial, în practica internaţională se recurge şi la alte forme de evidenţă cu mult mai amănunţite, ca, de exemplu, balanţa conturilor curente.

Capitolele balanţei conturilor curente sunt grupate, în principal, în modul următor:

– vânzări şi cumpărări de mărfuri şi metale preţioase,

– primirea şi prestarea unor servicii în domeniul transporturilor maritime şi al altor forme de transport, asigurări, telecomunicaţii, operaţiuni de bancă, brokeraj şi intermediere, ajutor tehnico-ştiinţific şi vânzare de licenţe.

– cheltuieli şi venituri (solduri) din activitatea de turism internaţional,

– transferul de sume de către cetăţeni şi alte transferuri băneşti necomerciale sau cu caracter filantropic,

– întreţinerea corpului diplomatic, a reprezentanţelor şi misiunilor oficiale peste hotare şi diferite venituri şi cheltuieli guvernamentale,

– transferul dobânzilor, dividendelor şi veniturilor realizate de pe urma creditelor externe, a acţiunilor, devizelor sau altor hârtii de valoare şi a investiţiilor externe de capital ş.a.

Se observă aşadar, că alături de comerţul cu mărfuri, „comerţul invizibil” – totalitatea relaţiilor nepatrimoniale cu caracter economic ce au loc între ţări – constituie una din formele principale ale relaţiilor dintre state, statornicite în procesul schimburilor internaţionale. El include acele categorii de operaţiuni care au loc în procesul de realizare a schimbului de mărfuri sau de servire a persoanelor în relaţiile internaţionale şi din care decurg creanţe în valută.

Cu toate că importanţa comerţului invizibil, ca factor care influenţează asupra balanţei de plăţi a unei ţări, de cele mai multe ori nu poate fi evaluată decât cu aproximaţie, se poate afirma cu certitudine că încasările din operaţiunile invizibile, precum şi plăţile în contul lor, determină, prin soldul lor activ sau pasiv, în mod sensibil, soldul definitiv al balanţei de plăţi externe ale ţărilor respective.

Între turismul internaţional şi comerţul invizibil există o legătură de tip parte şi întreg . Cu toate că turismul internaţional, ca şi alte servicii (transporturi internaţionale, servicii bancare, asigurările etc.), face obiectul unor clasificări distincte din punct de vedere al statisticii economice, specialiştii consideră că turismul internaţional poate găsi un element de comparaţie pe măsura lui numai în volumul comerţului exterior.

19

Sursa: Oskar Snack, Petre Baron, Nicolae Neacşu, « Economia Turismului », Ed.Expert, 2003În această comparaţie se porneşte de la următoarele considerente:

a. modul de provenienţă a devizelor străine în industria turistică este acelaşi ca şi în cazul sumelor provenite din exporturile de mărfuri;

b. pentru o serie de ţări, turismul internaţional a devenit una din principalele industrii de export;

c. având în vedere însemnătatea turismului internaţional în economiile multor ţări, nu mai există nici un argument plauzibil care să justifice o distincţie între industria turistică şi industriile tradiţionale de export.

Datele statistice furnizate de Organizaţia Mondială a Turismului ilustrează convingător avantajele dezvoltării turismului internaţional (tabelele 1 şi 2):

Tabelul nr.1 Încasările în turismul internaţional pe regiuni geografice, între anii

1990 şi 2000 (exclusiv transporturile internaţionale )

Regiunea1990 1998 1999 2000

miliarde dolari SUA

modificări faţă de

anul 1989

miliarde dolari SUA

modificări faţă de anul

1997

miliarde dolari SUA


anul 1998

miliarde dolari SUA


anul 1999

AFRICA 5,3 18,3 % 9,6 5,9 % 10,4 3,6 % 10,7 4,5 %AMERICILE 70,2 16,5 % 121,2 2,1 % 112,4 4,4 % 136,4 3,7 %

ASIA DE EST / PACIFIC 38,8 13,8 % 73,7 -3,8 % 75,2 6,4 % 82,5 11,5 %EUROPA 144,6 27,8 % 226,1 3,6 % 233,1 0,6 % 231,5 9,6 %

ORIENTUL MIJLOCIU 5,1 -5,3 % 9,7 6,4 % 9,8 12,4 % 9,7 -0,7%ASIA DE SUD 2,1 2,8 % 4,4 2,8 % 4,6 7,1 % 5,1 -1,6 %

TOTAL MONDIAL 266,2 21,3% 444,7 2,0 % 455,4 2,9 % 475,8 11,1 %Sursa: Statisticile OMT

Tabelul nr.2Ponderea regiunilor geografice în încasările din turismul internaţional,

in perioada 1950 - 2001 %

RegiuneaPonderea

1950 1960 1970 1980 1990 1998 2000 2001AFRICA 4,2 2,6 2,2 2,6 2,0 2,2 3,9 4,1

AMERICILE 50,5 35,7 26,8 24,1 26,4 27,2 18,4 17,4

ASIA DE EST / PACIFIC 1,4 2,9 6,1 8,3 14,6 16,6 15,7 16,6

EUROPA 42,4 56,8 62,0 60,2 54,3 50,8 57,8 57,7

ORIENTUL MIJLOCIU 1,2 1,5 2,3 3,3 1,9 2,2 3,3 3,3

ASIA DE SUD 0,3 0,5 0,6 1,5 0,8 1,0 0,9 0,8

TOTAL MONDIAL 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

Sursa: Statisticile OMT

După cum se observă şi din datele prezentate, volumul turismului internaţional s-a dublat într-o perioadă de timp de aprox. 10 ani în majoritatea regiunilor frecventate de turişti şi în acelaşi timp se poate nota o modificare importantă în destinaţia turiştilor în ultimii 50 de ani, cu orientări către Europa şi Asia şi diminuarea interesului pentru ţările africane şi americane.


20

1.4.3Impactul economic al călătoriilor şi turismului

1.4.3.1 Efectul multiplicator al turismului

1.4.3.2 Sistemul contului satelit al turismului (C.S.T.)

1.4.3.3 Indicatori de măsurare a aportului turismului la dezvoltarea economiei naţionale

1.4.1.1Efectul multiplicator al turismului

Orice nouă unitate monetară ce intră în economia unei ţări, a unei regiuni, a unui areal ori a unei staţiuni de destinaţie turistică – indiferent sub ce formă a fost înregistrat acest impact (investiţii, alocaţii bugetare guvernamentale, transferuri de bani din partea populaţiei angajate în alte areale, sponsorizări sau cheltuieli turistice) – stimulează economia şi nu doar o singură dată, ci în reprize repetate. Particularizate la specificul economiei turismului, intrările de valori de acest gen generează efectul multiplicator al turismului.

Dacă la niveluri microeconomice analizele cost/beneficiu pot fi utilizate pentru a măsura eficienţa deciziilor de afaceri ale întreprinderilor din industria călătoriilor şi turismului, la nivel macroeconomic analiza impactului economic este utilizată pentru a obţine o privire de ansamblu asupra întregii economii a unei ţări, a unei zone, a unei staţiuni etc., urmărind să se determine efectele cheltuielilor turiştilor obţinute din prestaţiile turistice.

Analiştii pot lua în considerare trei elemente care contribuie la măsurarea impactului economic total al unui volum determinat de cheltuieli turistice:

– impactul direct – măsoară efectele primei runde de circuit monetar provenit de la turist; de exemplu, proporţia dintre cheltuielile unui restaurant pentru procurarea materiilor prime şi auxiliare necesare pregătirii preparatelor comandate de client şi pentru salariile personalului şi unitatea monetară cheltuită de turistul consumator în restaurantul respectiv;

– impactul indirect – măsoară efectele derivate ale rundelor adiţionale cauzate de recircularea unităţii monetare iniţiale a turismului; de exemplu, pentru procurarea unor bunuri ţi servicii de către firmele din alte sectoare care au contribuit la furnizarea materiilor prime restaurantului respectiv, necesare pentru a putea presta serviciile de alimentaţie solicitate de turistul vizitator;

– impactul indus (stimulat) – măsoară efectele derivate cauzate de angajaţii unei firme turistice care cheltuiesc o parte din salariile lor în alte sectoare de afaceri; de exemplu, salariaţii unui hotel o parte din retribuţia lor pentru procurarea articolelor vestimentare, pentru alimente etc. din reţeaua comercială locală, iar proprietarii şi salariaţii unităţilor comerciale respective, la rândul lor, cheltuiesc şi ei o parte din veniturile lor pentru achiziţionarea altor bunuri şi servicii în arealul în care locuiesc şi activează.

În această situaţie, impactul economic total este egal cu efectele direct, plus impactul indirect, plus impactul indus al cheltuielilor turismului. De aici rezultă că efectul multiplicator al turismului (K) este exprimat prin însumarea celor trei impacturi, raportate la impactul direct:


21

Pentru evaluarea corectă a impactului provocat de prima rundă a cheltuielilor turistului trebuie determinate limitele arealului unde are loc impactul cercetat. Aceasta este o problemă critică, pentru că la fiecare rundă de cheltuieli se produc anumite scurgeri în afara arealului. Cu cât arealul este mai dezvoltat din punct de vedere economic, vor apărea mai puţine scurgeri în afara lui şi invers, cu cât arealul este mai puţin dezvoltat, aceste scurgeri sunt mai pronunţate.

Cu această ocazie se cere precizarea că, pentru analiza impactului economic, cheltuielile rezidenţilor pentru procurarea de bunuri şi servicii în arealul respectiv nu reprezintă surse de circulaţie a unor noi unităţi monetare şi practic nu sunt cotate ca un impact direct, dar acest fapt subliniază încă o dată importanţa delimitării cu grijă a arealului supus cercetării.

Odată ce dimensiunile spaţiale ale arealului au fost corect stabilite, pentru analizarea impactului economic al efectelor recirculării unităţilor monetare intrate, analiştii recurg la instrumentul specific de măsurare a lor, cunoscut sub denumirea de efectul multiplicator al turismului. Formula originală a multiplicatorului veniturilor elaborat de J.M. Keynes este:

, unde K → multiplicatorul veniturilor, ΔY → coeficientul de elasticitate a veniturilor provocat de un stimul economic adiţional (ca şi în cazul turismului);

ΔJ → coeficientul de elasticitate a cheltuielilor turismului, care generează noi venituri

Economiştii utilizează formula lui Keynes fie într-o variantă simplificată în practica turistică , fie prin elaborarea modelelor input-output, care reclamă însă intervenţia unui specialist şi colectarea unui volum mare de informaţii, ceea ce face ca evaluarea multiplicatorului să consume mult timp şi să devină prea costisitoare. În aceste condiţii pentru calcularea multiplicatorului veniturilor în practica turistică s-a recurg la o formulă generală simplificată:

, unde A → proporţia cheltuielilor turiştilor care rămân în arealul analizat după deducerea scurgerilor către alte areale;

B → proporţia veniturilor cheltuite de rezidenţi pe plan local, pentru procurarea bunurilor şi serviciilor produse în limitele arealului considerat;

C → proporţia cheltuielilor rezidenţilor care se transformă în venituri locale după deducerea scurgerilor.

Trebuie însă precizat că efectul multiplicator nu este un atribut exclusiv al industriei turismului; relaţii similare de incidenţă succesivă a cheltuielilor asupra lanţului de firme sau de persoane care se leagă de o unitate producătoare sau prestatoare de servicii se întâlnesc în cele mai diferite grade şi în sectoare ale economiei naţionale.

Studierea efectului economic pozitiv al turismului asupra dezvoltării economice pe plan naţional sau teritorial (regional, zonal etc.)se manifestă prin valenţe multiple şi conduce la constatarea că există cel puţin trei efecte multiplicatoare importante:

– efectul multiplicator al turismului (adică incidenţa unei unităţi de cheltuieli băneşti a turismului din punctul de vedere al creării de venituri noi);

– efectul multiplicator al investiţiilor turistice;

– efectul multiplicator al comerţului exterior (comerţul invizibil al unei anumite părţi a producţiei de mărfuri, consumate de turişti străini în zona, staţiunea, localitatea etc. vizitată).

22


23

Evident, multiplicatorul turistic nu trebuie înţeles numai ca un indicator care evidenţiază automat sporul veniturilor, ci mai curând ca o reflectare a sumelor ce ies din circuitul economic prin importurile realizate pentru necesităţile turismului, prin economiile realizate din veniturile obţinute în urma activităţilor turistice etc.

În ultimii ani s-au intensificat eforturile specialiştilor de a măsura, prin diferite metode de calcul, efectul multiplicator al turismului. Economiştii americani au studiat cel mai atent efectele circuitului cheltuielilor efectuate de turişti, stabilind că, în funcţie de condiţiile economice ale diverselor ţări situate în zone geografice diferite, banii turiştilor circulă de la 3,2 până la 4,3 ori pe an sau chiar mai mult, până dispar din acest circuit.

Prin diverse ipoteze de calcul au putut fi construite o serie de modele matematice care ilustrează efectele menţionate asupra circuitului economic, relevând că efectul economic al turismului creşte proporţional cu gradul de dezvoltare a economiei naţionale. Aceste calcule se bazează pe elasticitatea absolută a consumului turistic, determinată prin raportul C/V, unde C reprezintă cererea de consum, iar V reprezintă veniturile populaţiei.

Astfel, coeficientul de randament se poate determina cu ajutorul următoarei relaţii:

, unde R este randamentul căutat

Δa = coeficientul de elasticitate absolută a consumului turistic.

Este important de reţinut că nu există un multiplicator unic, care ar putea fi aplicat cu aceeaşi rigurozitate în toate situaţiile sau în toate arealele (zonele) şi, în consecinţă, utilizarea unui multiplicator greşit interpretat va oferi rezultate eronate şi neconcludente.

Prin urmare, pentru analizarea impactului economic al turismului, în cazul unui grup de turişti, trebuie determinate în prealabil componentele următoarei ecuaţii:

IET = N*C*K, unde IET = impactul economic total (de regulă, venituri sau locuri de muncă)

N = numărul total al turiştilor din fiecare grup care participă la diverse forme de turism (turişti cu sejur în staţiuni, călătorii de vizitare în circuit, participări la evenimente speciale etc.)

C = cheltuiala medie a fiecărui turist în grupurile luate în evidenţă;

K = multiplicatorul care exprimă modificările în veniturile rezidenţilor sau în utilizarea forţei de muncă.

Din cele prezentate rezultă că efectul multiplicator este un concept dinamic, cu alte cuvinte, urmăreşte determinarea gradului în care sursele de venituri obţinute din activitatea turistică vor fi refolosite în circuitul economic.

Cuantificarea cu rigurozitate a termenilor ecuaţiei mai sus enunţate întâmpină dificultăţi greu de soluţionat în practică şi, de aceea, în majoritatea analizelor, economiştii recurg la estimări pentru completarea datelor necesare. Este deci de presupus că evaluarea impactului economic total va conţine şi aprecieri subiective; o analiză desfăşurată de doi cercetători care ar lucra independent (fără posibilitatea de a se influenţa reciproc) va conduce la rezultate uneori sensibil diferite, chiar dacă se referă la acelaşi areal şi aceeaşi perioadă de timp.


24

1.4.1.2Sistemul contului satelit al turismului (C.S.T.)

Analiştii măsoară dimensiunile consecinţelor economice ale industriei turismului prin evaluări directe, indirecte sau induse, în funcţie de sursele disponibile de colectare a informaţiilor turistice. Or, în prezent, pentru evaluarea dimensiunilor reale ale mişcării turistice şi a impactului global al cheltuielilor efectuate de un turist în timpul călătoriei şi sejurul său, statisticile turismului nu se dovedesc încă suficient de cuprinzătoare.

Deoarece efectele economice ale cheltuielilor turiştilor depăşesc sfera încasărilor raportate statistic de prestatorii statistici, Organizaţia Mondială a Turismului, în colaborare cu consiliul Mondial al Călătoriilor şi turismului (W.T.T.O.), cu Oficiul Statistic al Uniunii Europene (EUROSTAT) şi cu alte organisme turistice regionale, a iniţiat sistemul contului satelit al turismului (C.S.T.). Sistemul contului satelit al turismului, ale cărui agregate şi concepte decurg din sistemul de contabilitate naţională a Naţiunilor Unite, îşi extinde sfera de analize nu numai asupra cheltuielilor directe ale vizitatorilor internaţionali şi interni, ci ia în calcul şi efectele indirecte ale cheltuielilor respective.

Figura nr. 1

Impactul global al călătoriilor şi turismului, evaluat prin sistemul contului satelit al turismului

Sursa: Consiliul Mondial al Călătoriilor şi Turismului, estimări în USD pentru anul 1996

Călătoriile şi turismul antrenează o importantă mişcare de bani, concretizată în cheltuielile personale ale vizitatorilor, în încasările agenţilor economici, în salarii, taxe, impozite etc., dar până în prezent nu a existat un instrument care să permită măsurarea avantajelor economice reale ale turismului. C.S.T. va contribui la remedierea acestei situaţii, permiţând evaluarea ponderii turismului în economia mondială, în termeni valorici şi mărimi concrete, comparabile pe scară internaţională.


25

Cheltuielile consumatorilor63,9 mld.USD

Investiţii de capital

766,0 mld. USD

Cheltuieli guvernamentale304,1 mld. USD

Comerţul exterior

20,3 mld. USD

Diverse cheltuieli de afaceri

419,6 mld. USD

Produsul intern brut (PIB)

3153,3 mld. USD

Contul satelit din partea cererii de servicii Produsul global brut

(PGB)3572,9 mld. USDContul satelit din partea

furnizorilor de servicii

Salarii şi retribuţii1704 mld. USD

Impozite indirecte pe afaceri

343,2 mld. USD

Excedente operaţionale, deprecieri şi subsidii

1106 mld. USD

Forţa de muncă în industria turismului

254,9 mil. pers

Total impozite pe cifra de afaceri

419,5 mld. USD

Impozite pe veniturile corporative

76,3 mld. USD

Impozite pe veniturile personale ale forţei de muncă

233,7 mld. USD

Total impozite653,2 mld. USD

De aceea, O.M.T. recomandă şi încurajează ţările membre să-şi elaboreze propriile sisteme de cont satelit al turismului; C.S.T. al unei ţări va putea furniza evaluări fiabile privind:

– partea pe care o reprezintă activitatea turistică în Produsul Intern Brut al unei naţiuni (PIB reprezintă ansamblul tuturor bunurilor şi serviciilor produse anual de o ţară)– dimensiunea ramurilor de activităţi turistice, comparativ cu dimensiunile altor sectoare ale

economiei, ca de exemplu, sănătatea, apărarea naţională etc.;– numărul locurilor de muncă angajate direct şi indirect în activitatea turistică;– volumul investiţiilor publice şi private legate de activitatea turistică;– valoarea încasărilor publice generate de turism.

Rezultă că sistemul contului satelit al turismului constituie principalul mijloc pentru a înţelege mai bine, la nivel naţional, regional, local, avantajele economice furnizate de ansamblul activităţilor performante din industria călătoriilor şi turismului.

1.4.1.3Indicatori de măsurare a aportului turismului la dezvoltarea economiei naţionale

Dintre indicatorii care exprimă cantitativ aportul şi locul turismului în economia naţională enumerăm:

1) Aportul (ponderea) încasărilor turistice în PIB:

Aît = Σ IT / PIB *100, unde Σ IT = totalitatea încasărilor din turism

PIB = Produsul intern brut

2) Ponderea cheltuielilor turistice în totalul cheltuielilor de consum

P.ch.t = Σ Ct / Σ Cc *100, unde Σ Ct = cheltuielile turistice ale populaţiei

Σ Cc = cheltuielile de consum ale populaţiei

3) Ponderea personalului folosit în sectorul turistic faţă de totalul populaţiei active:

P.p.t. = Pt / Pa *100, unde Pt = personal ocupat în turism

Pa = populaţia activă

4) Aportul turismului în exportul de mărfuri:

At. Exp. = It. Exp. / Ex. mf. *100,

unde It.exp. = încasări de la turiştii străini ( externi)

Ex. mf. = exportul de mărfuri

5) Ponderea cheltuielilor turistice în importul de mărfuri:

Pch. t. = Cte / Imp. mf. *100,

unde Cte = cheltuielile turistice ale populaţiei autohtone în alte ţări;

Im. Mf. = importul de mărfuri

Aceşti indicatori trebuie analizaţi în corelaţiei, în dinamică şi comparativ cu cei înregistraţi în ţările în care turismul reprezintă cu adevărat o ramură a economiei naţionale, pentru a desprinde concluziile necesare în fundamentarea programelor de dezvoltare a acestei activităţi.


26

1.4.4Rolul turismului în intensificarea legăturilor dintre naţiuni

Marile mutaţii ce caracterizează ritmurile ascendente de dezvoltare a ştiinţei, tehnicii şi culturii în epoca contemporană se reflectă şi în intensificarea şi diversificarea legăturilor dintre naţiuni pe plan mondial.

În condiţiile circulaţiei turistice din zilele noastre se poate aprecia că turismul tinde să devină tot mai mult una din formele principale de legătură directă între oameni pe plan intern şi mai ales internaţional. Setea de informaţie, preocuparea pentru cunoaşterea vieţii, economiei, istoriei şi culturii diverselor naţiuni vor fi satisfăcute într-o măsură tot mai importantă tocmai prin contactul direct cu realitatea al celor dornici să o cunoască. Ca atare, călătoriile cu caracter turistic vor deveni în tot mai mare măsură o componentă principală a procesului complex de instruire, atât a tinerilor, cât şi a oamenilor maturi.

Evoluţia turismului internaţional este strâns legată de destinderea în relaţiile politice dintre state; turismul internaţional, prin natura sa intimă, este o adevărată negaţie a conflictelor politice, o antiteză a războiului. Nu există nici un alt fenomen economic sau social căruia pacea să-i fie indispensabilă.

Creşterea continuă a numărului celor care participă la activităţile turistice are, prin urmare, pe lângă importante consecinţe economice, efecte benefice deosebit de puternice pentru viaţa paşnică a cetăţenilor din diverse ţări. Se poate afirma, fără nici un fel de exagerare, că între colaborarea şi pacea internaţională există o interdependenţă în continuă amplificare.

Modalităţile de realizare a „consumului turistic”, ca formă specifică de consum a societăţii, sunt extrem de diverse. Între acestea un rol important revine şi acestui gen de consum, care contribuie la cunoaşterea culturii naţionale a altor naţiuni, de educare şi apropiere a oamenilor, în spiritul înţelegerii şi colaborării reciproce.

Subordonat unui asemenea scop, turismul mobilizează însemnate rezerve şi disponibilităţi materiale şi de timp liber a oamenilor, lărgindu-le şi îmbogăţindu-le orizontul cultural. Privit prin această prismă, turismul dobândeşte o nouă dimensiune, cu profunde semnificaţii umane, cu valenţe ce înnobilează o activitate ce constituie deja o componentă de bază a vieţii sociale, naţionale şi internaţionale. Fără îndoială, un asemenea ţel implică şi o diversitate de acţiuni ce se multiplică în permanenţă, în raport cu dezvoltarea neîntreruptă a preocupărilor de valorificare a patrimoniului cultural al fiecărei ţări, a tradiţiilor istorice şi a obiceiurilor proprii fiecărei naţiuni şi a fiecărei comunităţi locale de pe Terra.

Într-o asemenea abordare, promotorii dezvoltării turismului – administraţiilor naţionale, regionale sau locale, întreprinderilor turistice, organizaţiilor neguvernamentale, mas-mediei – cât şi turiştilor înşişi, le revine responsabilitatea de a promova un parteneriat veritabil şi o cooperare deschisă şi echitabilă dintre ţările generatoare şi primitoare de vizitatori.

În sprijinul realizării acestui deziderat în condiţiile dezvoltării ascendente a turismului individual şi social, membrii Adunării Generale a OMT, întruniţi în Santiago de Chile, la 1 octombrie 1999, au adoptat principiile Codului Global de Etică în Turism. Căutând să promoveze un turism responsabil, durabil şi universal, Codul Global de Etică în Turism devine un instrument de conduită în contactele directe, spontane şi nemijlocite ce se statornicesc între vizitatori ţi destinaţiile turistice gazdă, amplificând forţa vitală a turismului ca factor de prietenie şi înţelegere între naţiuni.


27

1.4.5Turismul, un instrument eficace pentru o dezvoltare durabilă

Este îndeobşte cunoscut că durabilitatea este cea mai potrivită pentru o dezvoltare socio-economică mai umană, mai echitabilă şi mai solidă.

Turismul poate contribui în mare măsură la dezvoltarea durabilă şi, în particular, la lupta pentru eradicarea pauperismului şi la protecţia şi conservarea mediului natural, cultural şi social.

Turismul trebuie să fie durabil, altfel prejudiciile activităţilor turistice asupra mediului, care vor avea un impact negativ asupra societăţii, vor tinde să distrugă însăţi baza pe care s-a clădit prosperitatea acestui sector.

Prin urmare, turismul se va menţine durabil dacă va răspunde următoarelor cerinţe:– dezvoltarea sa va fi planificată raţional, pe criterii economico-sociale riguros

fundamentate;– politicile şi criteriile de dezvoltare vor respecta principiul durabilităţii;– dezvoltarea se va realiza cu angajarea şi cooperarea puterilor publice şi a sectorului

privat;– la această dezvoltare va participa societatea civilă şi comunităţile locale.

Sectorul privat poate şi este chemat să contribuie la asigurarea durabilităţii turismului. În acest scop, întreprinderile private trebuie să integreze în deciziile lor criteriile economice, sociale, culturale şi ecologice referitoare la investiţii, gestiune. Marketing şi resurse umane.

Este de datoria sectorului privat: să evalueze cu precauţie repercusiunile posibile ale planurilor lor de investiţii asupra

mediului; să conceapă strategii vizând reducerea la minimum a riscurilor şi efectelor negative ale

planurilor de investiţii asupra mediului natural şi asupra comunităţilor locale; să elaboreze şi să aplice programe vizând reducerea la minimum a consumului de resurse

şi a producţiei de deşeuri, maximizând calitatea produselor turistice; să subordoneze activităţile lor intereselor generale de gestionare a mediului; să respecte normele şi reglementările locale, naţionale şi internaţionale referitoare la

calitatea mediului.

În ceea ce priveşte rolul statului în asigurarea durabilităţii turismului, politicile guvernelor în materie de dezvoltare şi de promovare a turismului trebuie să fie axate pe următoarele elemente:

crearea unui cadru politic global vizând dezvoltarea durabilă a turismului; un plan director, delimitând zonele prioritare ce urmează a fi puse în valoare, cu

determinarea tipului de produse adaptabile la condiţiile fiecărei zone şi cu luarea în considerare a capacităţilor optime ale structurilor de primire turistică;

o reglementare concisă şi raţională relativ la amenajarea turistică a teritoriului, care trebuie riguros aplicată;

o politică de investiţii şi de incitaţii pentru atragerea investitorilor, care să ţină cont de exigenţele durabilităţii;

elaborarea normelor şi reglementărilor specifice sectorului turismului şi controlarea lor pentru a menţine nivelurile dorite ale calităţii mediului şi prestaţiilor turistice.


28

Capitolul 2

Motivaţiile turistice la nivel internaţional

2.1 Formele de turism:

Dezvoltarea circulaţiei turistice, participarea la mişcarea turistică a unor mase tot mai largi, diversificarea motivaţiilor care generează cererea au condus la multiplicarea formelor de turism. Drept urmare, s-a accentuat necesitatea clasificării acestora după criterii care să asigure grupări relativ omogene.

Delimitarea formelor de turism, importantă din punct de vedere teoretic şi practic, oferă elemente de fundamentare ştiinţifică a deciziilor privind dezvoltarea şi diversificarea ofertei turistice, alinierea ei la modificările intervenite în structura cererii.

Turismul, care implică ideea alegerii deliberate a destinaţiilor, a itinerariilor, a perioadei şi duratei sejurului de către fiecare turist în parte are ca scop satisfacerea anumitor necesităţi de ordin social, cultural, spiritual, medical etc. şi, în ultimă instanţă, satisfacerea nevoilor de consum turistic.

Ţinând cont de aceste considerente, în literatura de specialitate s-au cristalizat diferite clasificări ale fenomenelor de turism practicate, în funcţie de criteriile urmărite pentru o cât mai omogenă grupare a lor.

I. În mod curent, turismul se divide, după locul de provenienţă a turiştilor, în două forme principale:

– turismul naţional (intern), practicat de cetăţenii unei ţări în interiorul graniţelor ei;– turismul internaţional (extern), caracterizat prin vizitele cetăţenilor străini într-o ţară

şi prin plecările cetăţenilor autohtoni în scopuri turistice în afara graniţelor ţării lor.

Studiind curentele turistice internaţionale care au loc într-un cadru geografic delimitat ca arie, se poate face următoarea subclasificare a turismului internaţional:

- turismul receptor (turismul activ, de primire) – reprezintă acea parte a turismului care înregistrează sosirile cetăţenilor străini într-o ţară dată, aceşti cetăţeni având domiciliul permanent în ţara emitentă. Turismul receptor reprezintă pentru ţările primitoare o sursă importantă şi eficientă de încasări valutare;- turismul emiţător (turismul pasiv, de trimitere) – reprezintă acea parte a turismului internaţional care înregistrează plecările cetăţenilor unei ţări (pentru călătorii în străinătate.

II. O altă clasificare a turismului se face după gradul de mobilitate a turismului. Turistul intern sau internaţional poate să-şi satisfacă cererea de servicii:

o fie rămânând un timp cu durată variabilă într-o zonă (staţiune) turistică, ceea ce a dat naştere noţiunii de turism de sejur;

o fie sub forma unor deplasări continue, pe itinerare stabilite dinainte sau ocazional, cu opriri şi rămâneri scurte în diferite localităţi (microzone) de pe traseele traversate, ceea ce a dat naştere turismului de circulaţie (itinerant, în circuit etc.)

o întrucât turistul devine tot mai mobil, se tinde către un turism de vizitare, în care programul cuprinde vizitarea într-o vacanţă a mai multor localităţi sau ţări;

o în ceea ce priveşte turismul internaţional, în cadrul acestei clasificări se distinge şi turismul de tranzit, noţiune legată inerent de traversarea, cu sau fără oprire, a unor ţări.


29

În funcţie de utilizarea timpului disponibil pentru călătorii, turismul de sejur poate avea următoarele forme:

turismul de sejur lung (rezidenţial), în care sunt incluşi acei turişti a căror durată de şedere într-o localitate, staţiune depăşeşte o lună de zile. Această formă de turism prezintă, în general, caracteristici tipologice bine definite, deoarece presupune, a priori, că turiştii au depăşit limita de vârstă pentru muncă activă sau că turiştii dispun de un nivel ridicat al veniturilor.

Tot aici poate fi inclus, parţial, şi turismul de tineret, practicat în perioada vacanţelor de vară, a cărei durată poate depăşi o lună de zile.

turismul de sejur de durată medie cuprinde acei turişti a căror rămânere într-o zonă, staţiune etc. nu depăşeşte 30 de zile, perioadă ce coincide cu durata apreciată ca limită maximă a concediilor plătite.

turismul de sejur scurt cuprinde turiştii care se deplasează pe o durată scurtă de timp (de regulă până la o săptămână). Aici se includ, cu preponderenţă, formele turismului ocazional (de circumstanţă) şi diversele variante ale turismului de sfârşit de săptămână.

Din acest punct de vedere, în cazul turismului de sejur scurt se pot delimita, în principiu, trei zone de vizitare situate, de regulă, într-o arie dispusă concentric în jurul localităţilor de reşedinţă ale turiştilor.

o ZONA I (preorăşenească), care cuprinde o rază de cca 15-45 km, accesibilă prin legăturile de transport în comun şi prin transportul comod cu autoturismele proprii;

o ZONA II, având o rază de cca 100 km, relativ uşor accesibilă cu mijloacele publice de transport auto, dacă durata parcurgerii distanţelor nu depăşeşte de regulă 2 ore.

o ZONA III, specifică turismului de circulaţie pentru vizitarea unor obiective turistice mai îndepărtate, a căror accesibilitate este facilitată de căile comode de circulaţie.

III. Un alt criteriu de clasificare o reprezintă sezonalitatea. Influenţele sezonalităţii, respectiv practicarea turismului în perioada sezonului plin (de vară sau de iarnă), în perioadele sezonului intermediar ( de început sau de sfârşit de sezon) şi în perioadele de extrasezon constituie o problemă deosebit de acută, care este studiată cu atenţie de specialiştii în industria turismului, căutându-se soluţii pentru atenuarea intensităţii acestor vârfuri sezoniere şi asigurarea unei activităţi eşalonate cât mai raţional în tot cursul anului.

Din punct de vedere al sezonalităţii, distingem:

– turismul de iarnă, care prezintă două caracteristici distincte, după motivul pentru care se face deplasarea: turismul pentru zăpadă şi turismul pentru soarele căutat şi în timpul iernii;

– turismul de vară, care are loc în perioadele calde ale anului (de preferinţă legat de apă, soare, litoral, cure heliomarine, băi de nămol).

– turismul de circumstanţă (ocazional) este de obicei un turism localizat în timp şi spaţiu, cu fluxuri limitate ca durată, generate de anumite evenimente specifice (de exemplu, sezonul de vânătoare şi pescuit sportiv) sau de diferite festivităţi tradiţionale, naţionale şi internaţionale, cu caracter periodic sau ocazional.


30

IV. O altă clasificare împarte diversele forme de turism în funcţie de mijlocul de transport folosit de turist pentru parcurgerea distanţei dintre localitatea (ţara) de reşedinţă şi localitatea (ţara) în care îşi petrece vacanţa.

o din acest punct de vedere se distinge, înainte de toate, drumeţia, excursiile pedestre cu scop recreativ şi de îngrijire a sănătăţii, în zonele nepoluate, cu o natură nealterată, la care pot fi asociate şi manifestările mai complexe, ca: excursiile în munţi şi alpinismul, camparea în corturi pentru turiştii pe cont propriu şi în tabere de corturi pentru grupurile organizate;

o tot aici trebuie să fie inclusă şi vânătoarea (exerciţiul sportiv de agrement care presupune însă şi drumeţia) şi pescuitul sportiv.

o urmează turismul feroviar, trenul rămânând mijlocul clasic de transport pentru un procent important al persoanelor dornice de a călători.

o datorită investiţiilor şi inovaţiilor în domeniul transporturilor auto, dezvoltării şi modernizării reţelei de şosele şi autostrăzi, creării infrastructurii turistice rutiere, în secolul XX s-a intensificat , în majoritatea ţărilor, turismul rutier cu formele sale specifice: cicloturismul, motociclismul şi, mai ales, turismul automobilistic (cu autocare şi cu autoturisme proprietate personală sau închiriate de la agenţii specializate).

o turismul naval foloseşte ca mijloc de transport navele maritime şi fluviale. Companiile de navigaţie organizează de altfel, ca şi agenţiile de turism, croaziere maritime şi fluviale apreciate de turişti.

În cadrul turismului naval, s-a dezvoltat foarte mult şi turismul nautic sportiv, care constă în excursii şi plimbări de agrement cu bărci cu motor şi vele, cu caiacuri, canoe etc, pe traseele oferite de porţiunile navigabile ale râurilor, precum şi de oglinzile de apă ale lacurilor naturale, ale deltelor şi lacurilor de acumulare.

o relativ mai târziu s-a dezvoltat şi turismul aerian, folosind avioanele, helicopterele şa

V. Cunoscând faptul că turismul, în adevăratul sens al cuvântului, are întotdeauna un caracter activ, incluzând deplasările, vacanţele, excursiile, agrementul etc., el se practică în funcţie de motivaţii, de cele mai multe ori purtând amprente pronunţat individuale.

După criteriul motivaţiilor deplasărilor, se disting următoarele forme de turism:

– turismul de agrement, formă de turism practicată de călătorii care caută să profite de frumuseţile naturii (peisaje agreabile), de prilejul de a cunoaşte oameni şi locuri noi, istoria şi obiceiurile lor. Într-un sens determinant, turismul de agrement se interferează cu turismul cultural.

– turismul de odihnă şi recreere ( destindere): dacă prin destindere nu se înţelege abandonarea tuturor activităţilor de orice natură ar fi ele, ci exercitarea, în mod voluntar, a unor activităţi diferite de cele practicate în mod obişnuit, turismul, în general, prin caracteristicile serviciilor sale, este un turism de odihnă şi recreere.

– turismul de tratament şi cură balneomedicală practicat încă din antichitate, este o formă specifică a turismului de odihnă. El îmbină destinderea cu diferite forme de cură şi tratament balneomedical şi se practică în staţiunile balneomedicale şi climaterice cu bogate resurse naturale de cură: ape minerale, termale, nămoluri, mofete etc.


31

Turismul balneomedical reprezintă una dintre cele mai cunoscute forme de activitate turistică şi un factor multiplicator important al dezvoltării economice a turismului.

Avantajele pe care le oferă turismul balneomedical sunt:

repartizarea mai uniformă a activităţii turistice în diferite zone din ţară;

distribuirea relativ liniară şi cu intensitate constantă a circulaţiei turistice în cursul întregului an, turismul balneoclimateric fiind cel mai puţin sensibil la influenţele sezonalităţii şi la oscilaţiile sezoniere ale cererii;

asigurarea unor sejururi medii relativ constante şi mai lungi (12-30 zile), puţin influenţate de tendinţele reducerii duratei sejurului mediu al turiştilor în majoritatea ţărilor.

atragerea unei clientele stabile, rezultatele tratamentelor şi curelor balneare fiind condiţionate, în general, de repetarea lor într-o perioadă de mai mulţi ani. În plus, pentru persoanele trecute de o anumită categorie de vârstă (turişti de aşa-numita „vârstă a treia”) se impune un control periodic general al sănătăţii;

realizarea unor încasări medii sporite pe zi/turist, ca urmare a solicitării şi prestării unei game de servicii specifice de cură balneară şi tratamente medicale complexe şi calificate, deci mai costisitoare în comparaţie cu alte forme de turism;

ridicarea coeficienţilor de utilizare a capacităţilor de bază materială turistică ( de cazare, tratament, alimentaţie etc.)

– turismul sportiv este o formă a turismului de agrement, motivat de dorinţa de a învăţa şi de a practica diferite activităţi sportive. Ponderea cea mai mare în turismul sportiv îl ocupă sporturile nautice de vară (canotaj, schi nautic, yahting etc.) şi sporturile de iarnă în staţiunile de altitudine (schi, patinaj).


32

2.2 Noi forme de turism:

Continuând prezentarea formelor de turism conform criteriilor de grupare, se disting printre formele noi ale turismului următoarele

I. După caracteristicile socio-economice ale cererii se pot distinge forme specifice ca:

turismul particular (privat): a luat proporţii o dată cu dezvoltarea circulaţiei turistice, reprezentând în zilele noastre, mai mult decât jumătatea întregului volum de activităţi turistice.

Turismul particular este, cu preponderenţă, turism pe cont propriu şi, ca atare, este rezervat unei clientele cu venituri relativ ridicate, avându-se în vedere că turismul particular se identifică astfel cu turismul de lux.

turismul social reprezintă o formă a turismului practicat de clasele sociale cu posibilităţi financiare relativ limitate şi poate fi definit ca ansamblul de acţiuni vizând dezvoltarea turismului în cadrul categoriilor socio-profesionale cu venituri modeste.

Turismul de tineret constituie o formă particulară a turismului social, adresat tinerilor (elevi, studenţi), evidenţiat prin grija care i se acordă, ţinând seama de scopurile sale instructiv-educative.

turismul de afaceri şi congrese (reuniuni) reprezintă ansamblul activităţilor de călătorii organizate de întreprinderile economice şi de administraţiile publice pentru personalul lor, cu ocazia deplasărilor în interes profesional, comercial, participărilor la diferite reuniuni, congrese, simpozioane, întruniri, seminarii naţionale şi internaţionale.

Din categoria turismului de congrese şi afaceri trebuie înglobate şi târgurile şi expoziţiile internaţionale şi naţionale. Târgurile şi expoziţiile constituie manifestări periodice, limitate ca durată de desfăşurare, la care participă agenţi economici care expun produsele oferite spre comercializare şi firmele potenţial interesate în achiziţionarea lor.

II. În funcţie de momentul şi modul de angajare a prestaţiilor turistice, avem:

turismul organizat – acea formă de turism în care prestaţiile turistice, serviciile la care apelează turiştii, destinaţia călătoriei, precum şi perioada în care vor fi prestate aceste servicii sunt programate în prealabil pe bază de contracte sau alte angajamente comerciale specifice acestui domeniu de activitate, sub forma unui „pachet de servicii” de tipul „totul inclus”, încheiate cu agenţiile de turism care asigură legătura organizată între solicitanţii de servicii şi prestatorii serviciilor asupra cărora s-a convenit

turismul pe cont propriu – constituie acea formă de turism în care nu are loc o angajare prealabilă a serviciilor, respectiv a destinaţiei călătoriilor şi a perioadei de realizare a lor, cererile pentru serviciile turistice concretizându-se numai la locul de sejur, printr-un apel direct al turistului la unităţile prestatoare de servicii din zona (ţara) vizitată.

turismul semiorganizat (mixt) – îmbină elemente ale celor două forme de turism prezentate mai sus. În acest caz, o parte din servicii sunt angajate în prealabil, iar altele în momentul efectuării călătoriei.


33

Dintre formele moderne de turism, enumerăm următoarele:

1. Ecoturismul : formă de turism ce aparţine ultimului deceniu, fiind considerată de specialişti cea mai promiţătoare formă de materializare a ofertei şi reprezintă acea manifestare a ofertei turistice care pune accentul pe valorificarea, conservarea şi protejarea mediului natural pe care în plasează în centrul activităţii turistice.

Poate fi considerat ecoturism orice formă de turism care oferă o experienţă activă şi cunoştinţe privind utilizarea unui anumit spaţiu turistic. Adică oferă o experienţă educaţională care le permite vizitatorilor să înţeleagă şi să aprecieze spaţiul vizitat, deprinzând şi acele tehnici care să conducă la conservarea arealului respectiv, ceea ce impune un comportament etic faţă de valorile zonei vizitate.

Dat fiind constrângerile impuse de practicarea acestui tip de turism, foarte puţine ţări din lume au optat în strategia lor pentru specializarea în ecoturism deoarece interesele ecologice contravin celor comerciale ale firmelor.

2. Turismul de aventură. Un număr tot mai mare de turişti şi-a manifestat dorinţa în ultimul deceniu de a participa la evenimente care să reprezinte o confruntare a lor cu riscul oferit de factori naturali sau de anumiţi factori creaţi (antropici) precum: parapantă, deltaplan, pungi-jumping, căţărare montană, turism speologic, montain-biking, rafting, etc.

3. Turismul de tip New-Age . Un număr tot mai mare de tur-operatori oferă programe care sunt specializate în valorificarea unor elemente de metafizică sau a unui anumit tip de spiritualitate cu semnificaţie filosofică sau idealistă.

Turismul new-age cuprinde elemente de turism cultural, de sănătate şi ecoturism.

4. Turismul tehnic şi ştiinţific este mai mult ocazional decât cel oferit de programele agenţiilor de turism. El se referă, în special, la vizitarea cu caracter documentar sau de schimb de experienţă, a unor obiective industriale sau agricole, cât şi a unor obiective amenajate special în scopuri productive (ex. obiective hidroenergetice, mine, etc.).

În domeniul ştiinţific există, de asemenea, numeroase obiective de atracţie pentru specialişti, care pot deveni şi ele atracţii turistice, precum peşterile, observatoarele astronomice, rezervaţiile naturale şi monumentele naturii.

5. Turismul de cumpărături constă în deplasările ocazionale în alte localităţi (sau într-o altă ţară), în vederea achiziţionării unor produse în condiţii mai avantajoase decât cele oferite pe plan local (naţional), ori a unor produse pe care nu le oferă piaţa locală.


34

Capitolul 3

Atracţiile turistice ale României

3.1 Staţiuni în România, principalele atracţii turistice

a) Turismul de litoral:

Schimbările numeroase şi extrem de rapide4 ce au loc la nivel mondial în ultimul timp fac din ce în ce mai dificilă evidenţierea unor tendinţe şi a unor particularităţi în turism. Domeniu extrem de dinamic, caracterizat deseori de creşteri spectaculoase, el este foarte sensibil la o serie de elemente de ordin politic sau natural-ecologic, de aceea orice încercare de a trage concluzii stă sub semnul unei actualităţi relative. Desigur, în condiţiile în care nu au loc perturbări majore ale intrărilor sistemului de referinţă, concluziile sunt pasibile a rămâne multă vreme valabile.

Pe de altă parte, ascensiunea turismului văzut ca un corolar al timpurilor moderne nu poate fi oprită. Societatea actuală, dominată incontestabil de stres, reclamă cu necesitate nevoia de turism, ca activitate de recreere şi refacere a capacităţii de muncă. Dar turismul nu mai înseamnă de mult doar „loisir” în sensul său tradiţional. Turismul vizează de câteva decenii şi componenta de afaceri, care generează fluxuri considerabile de persoane, dar şi monetare.

O formă de turism care are numeroşi adepţi este turismul de litoral. Moda vacanţelor pe litoral, cu plaja de nisip şi apa caldă a mării, încă nu a trecut, chiar dacă aceasta a cunoscut noi tendinţe, transformări şi reorientări. Ţări riverane Mării Mediterane, Mării Negre, cu ieşire la Oceanul Atlantic sau Pacific, ţări de culturi diverse şi niveluri de dezvoltare economico-socială diferite continuă să atragă o importantă cerere turistică internaţională, continuă să investească în această formă de turism, considerată a sta la originile turismului modern.

1) Particularităţi şi tendinţe în dezvoltarea turismului de litoral

Ce înseamnă de fapt turismul de litoral? În linii mari, este ansamblul activităţilor turistice care se desfăşoară în spaţiul aflat în imediata apropiere a unei suprafeţe de apă, dar şi pe oglinda acesteia. Se includ aici, dezvoltarea turismului (staţiuni, hoteluri, restaurante, etc. ), dar şi infrastructura care această expansiune (activităţi de comerţ, drumuri spre plajă amenajate special, facilităţi legate de pescuit etc.)

Uzual, turismul de litoral se leagă în principal de apele stătătoare, mai exact de mări şi oceane, date fiind dimensiunile mari ale acestora. Apa, prin compoziţia sa chimică (salinitatea), contrastul termic cu aerul, prezenţa aerosolilor rezultaţi din spargerea valurilor, este resursa fundamentală fără de care turismul de litoral nu se poate manifesta.

Datorită numărului mare de locuitori concentrat în aceste areale nu putem vorbi de o exclusivitate a industriei turismului. Aici au loc frecvent o serie de alte activităţi cum ar fi cele portuare, de extracţie de petrol, pescuit, comerciale. Primatul asupra litoralului se dispută în principal cu activităţile portuare, deoarece acestea necesită suprafeţe mai mari de desfăşurare care nu pot fi relocate sub nici o formă. Dintre porturile care operează concomitent cu plajele turistice amintim: Le Hâvre în Franţa, Los Angeles în SUA şi Constanţa în România. Astfel, o primă caracteristică a turismului de litoral este operarea sa concomitent cu alte activităţi economice.

Sursa : Gabriela Ţigu – coordonator, « Resurse şi destinaţii turistice pe plan mondial », Ed. Uranus, Bucureşti 2003

35

O a doua caracteristică se leagă de suportul fizic al activităţii şi anume fragilitatea mediului înconjurător. Deşi în general întregul ecosistem al Terrei prezintă această caracteristică, în cazul litoralului ea este mai evidentă în special în ultimii ani, în primul rând datorită antropizării puternice (spre deosebire de spaţiul montan, de exemplu).

Tot o consecinţă a condiţiilor naturale este şi împletirea activităţii de turism litoral cu cel balnear. O activitate care cunoaşte din ce în ce mai multe aplicaţii este talasoterapia, adică tratamentul cu apă de mare. Cu vremea, sensul acestui termen a devenit mult mai larg, pentru că apei de mare i s-a adăugat şi climatul marin. Prezenţa unor factori de cură a determinat construirea unor spaţii adecvate tratamentelor şi prevenirii diferitelor afecţiuni. Astfel, în ţara noastră, Institutul Urban Proiect precizează că din cele 11 staţiuni de pe litoral, 5 sunt destinate odihnei şi tratamentului balnear şi de recuperare.

În ultimii ani, un concept care a început să câştige teren este cel de dezvoltare durabilă. Aceasta vizează o creştere economică care conştientizează faptul că resursele sunt limitate şi protejează comunităţile umane din punct de vedere cultural. Susţinătorii acestui concept au argumente atât de puternice încât astăzi nu se mai poate vorbi de turism decât în relaţie directă cu dezvoltarea durabilă. Astfel, şi turismul de litoral, poate mai mult decât alte forme, trebuie să se supună condiţiilor de durabilitate. Pe scurt, este vorba de protejarea ecosistemelor de coastă, concomitent cu o creştere economică.

2) Principalele resurse şi destinaţii turistice ale turismului de litoral

Patrimoniul mondial este compus dintr-o serie de atracţii naturale şi antropice. Atunci când vorbim de turismul de litoral, principala resursă pe care se bazează întreaga activitate este apa. Procentual, doar 0,5% din apa mărilor şi oceanelor este considerată ca aparţinând coastei.

Alături de apă, ca element al hidrografiei, există o serie de elemente morfo-climatice care îşi aduc contribuţia la valoarea turistică a zonelor de litoral. Din punct de vedere morfologic, suprafaţa de pământ aflată la contactul cu apa, denumită ţărm, poate avea diverse structuri facilitând sau restricţionând accesul la practicarea turismului.

Caracteristicile climatice ale unui teritoriu favorizează desfăşurarea unei activităţi turistice în general. Pentru turismul de litoral, clima apare ca un element de referinţă de care trebuie să se ţină cont.

Arealul de destinaţii, în zona ţării noastre, a turismului de litoral îl constituie Bazinul Mării Negre. Litoralul românesc oferă condiţii naturale dintre cele mai favorabile pentru aşezarea şi dezvoltarea staţiunilor (inclusiv balneare), prin prezenţa unor plaje întinse, a unor condiţii climatice cu umiditate redusă şi prin existenţa unor nămoluri terapeutice.

Plajele cu nisip fin sunt orientate spre est, având insolaţia diurnă de peste 11 ore (luminozitatea este accentuată ca şi pe coastele mediteraneene). Ele sunt de două tipuri:

- deschise (în golfurile mici unde curenţii litorali au depus cantităţi de nisip – Mamaia)- închise (încadrate de promotorii şi faleze)

Alături de oraşele istorice: Tomis (Constanţa) şi Callatis (Mangalia) au fost construite în principal o serie de staţiuni: Năvodari (în special pentru tabere de copii), Mamaia, Eforie Nord, Techirghiol (pentru cura balneară), Eforie Sud, Costineşti (pentru tineret), Neptun-Olimp, Jupiter, Cap-Aurora, Venus, Saturn.

Sursa: Gabriela Ţigu – coord., «Resurse şi destinaţii turistice pe plan mondial»,Ed.Uranus,Buc. 2003

36

Pe plan internaţional, cea mai cunoscută staţiune este Mamaia, Perla Mării Negre, una dintre cele mai frumoase din Europa. Schimbările care au avut loc aici în ultimii ani (inclusiv renovarea hotelurilor, decorarea aleilor, creşterea calităţii serviciilor, un mai bun-raport calitate-preţ) s-au concretizat într-o sporire a numărului de turişti români, dar şi străini. Pe lângă numeroasele restaurante şi posibilităţi de agrement, din anul 2003 funcţionează şi parcul de distracţii „Aqua Magic”. El poate primi zilnic 2500 de vizitatori şi este dotat cu tobogane, piscine, bazine, baruri şi magazine.

Tabelul nr.3Date statistice privind unităţile de cazare de pe litoralul Românesc

Nr.crt. Staţiunea Nr.Unităţi

Nr.Camere Nr.Locuri Nr. locuri permanente

Rang după col.4

1 MAMAIA 73 10.327 27.029 1.132 12 EFORIE NORD 87 6.542 18.732 4.765 23 EFORIE SUD 169 4.110 11.503 320 54 COSTINEŞTI 84 2.379 5.804 - 85 NEPTUN-

OLIMP98 8.031 18.250 3.523 3

6 JUPITER 16 3.108 8.275 - 77 CAP AURORA 10 1.403 2.811 - 98 VENUS 102 4.334 10.606 - 69 SATURN 65 5.540 13.073 796 410 MANGALIA 7 804 1.612 1.198 10Sursa: Cazarea turistică în anul 1989-reţea-capacităţi-utilizare, Ministerul Turismuli, Buc.1990

Dintre staţiunile învecinate ţării noastre amintim cele din:

Bulgaria.

Situată în vestul Mării Negre, Bulgaria are un relief de coastă cu faleze, stânci roşiatice (la Capul Caliacra) şi versanţi ce coboară spre mare. Ca destinaţie de litoral, este preferată în turismul familial, datorită faptului că apa este foarte mică şi la distanţe considerabile faţă de ţărm. Dintre localităţile vechi, amintim oraşele-port Varna, Balcik, Burgas. Între Caliacra şi Balcik, în golful larg deschis cu faleze înalte, se desfăşoară Coasta de Argint (36 km), denumită astfel datorită calcarelor albe ce strălucesc în soare precum argintul, cu staţiunile Tuzla şi Balcik.

În Federaţia Rusă, litoralul Mării Negre deserveşte mai mult funcţia balneo-climaterică. Centrele turistice sunt: Soci ( cel mai important, oferă posibilităţi de croazieră pe mare), Dagomys (la nord de Soci, amplasat recent), Anapa, Novorosisk.

TurciaPoziţionată în sudul Mării Negre, Turcia are un litoral cu plaje amenajate, dar care atrag mult

mai puţini turişti decât locaţiile mediteraneene. Cea mai cunoscută staţiune este Şile la doar 60 de km de Istambul. Alte destinaţii sunt: Akçakoca, Ordu, Sinop. În ultimii ani, pe fondul creşterii cererii de acest tip, Turcia oferă o gamă variată de servicii legate de scufundări.

Sursa: Gabriela Ţigu – coord., «Resurse şi destinaţii turistice pe plan mondial»,Ed.Uranus,Buc. 2003

37

Nicolae Neacşu, Andreea Cernescu,«Economia Turismului, studii de caz»,Ed.Uranus, Buc.2002

38

b) Turismul montan

Muntele este astăzi una din principalele destinaţii de vacanţă, dar el reprezintă chiar mai mult decât atât: muntele este un simbol al spiritualităţii multor popoare, fiind în măsură să satisfacă nevoi socio-culturale complexe.

Odată cu dezvoltarea turismului din ultimele decenii şi transformarea lui într-o mişcare de masă, muntele s-a impus mai mult în atenţia investitorilor şi promotorilor acestei forme de turism, tocmai datorită numeroaselor condiţii pe care le oferă pentru desfăşurarea unei activităţi economice cu rezultate benefice.

Anul 2002 a fost nu numai Anul Internaţional al Ecoturismului, ci şi Anul Internaţional al Muntelui. Această asociere este extraordinară: turismul joacă un rol deosebit în dezvoltarea durabilă a zonelor montane în secolul nostru, iar ecoturismul este forma de turism cu cea mai mare perspectivă de dezvoltare în aceste regiuni, fiind tot mai mult susţinută de comunităţi, investitori, agenţi economici, turişti.

1) Aspecte ale cererii şi motivaţiei în turismul montan

Cererea pentru turismul montan a cunoscut, pe plan mondial, o evoluţie ascendentă, dar şi importante schimbări în ceea ce priveşte motivaţia deplasării, sub influenţa a numeroşi factori – de ordin economic, socio-demografic, psihologic, politic etc.

Rădăcinile turismului montan se situează în câteva locuri particulare. Şi când spunem acest lucru, ne gândim atât la localizarea spaţială a ofertei, cât şi la bazinele cererii. Difuziunea turismului montan în plan social şi extinderea amenajărilor masivelor montane sunt practic cele două fenomene principale şi independente care constituie esenţa evoluţiei turismului montan.

Cererea în turismul montan a evoluat sub influenţa unor factori diverşi, comuni şi turismului în general sau specifici.

Veniturile au avut, fără îndoială, o puternică influenţă asupra cererii în turismul montan, practicarea sporturilor de iarnă fiind considerată o formă scumpă de petrecere a vacanţei

Creşterea nivelului de trai în timp, cu ritmuri mai înalte în ţările dezvoltate, a făcut posibilă participarea la activităţile turistice montane a tot mai multor persoane. Acest fenomen, corelat cu reducerea relativă a tarifelor turistice, a condus la aşa-numita socializare a turismului sau la transformarea acestuia într-un fenomen de masă.

Accesibilitatea este un factor deosebit în dezvoltarea turismului montan; de aceea, infrastructura a jucat şi joacă un rol hotărâtor. Din totdeauna, descoperirea şi valorificarea siturilor montane au depins de accesibilitatea lor; aceasta a limitat atât alegerea de către turişti a destinaţiilor montane cât şi posibilitatea amenajării turistice. Dezvoltarea infrastructurii a influenţat direct costul şi durata transportului, doi factori decisivi în alegerea destinaţiei de vacanţă. Chiar şi astăzi masivele montane mai apropiate de bazinele cererii sunt avantajate de accesibilitate.

Sursa: Gabriela Ţigu – coord., «Resurse şi destinaţii turistice pe plan mondial»,Ed.Uranus,Buc. 2003Nicolae Neacşu, Andreea Cernescu,«Economia Turismului, studii de caz»,Ed.Uranus, Buc.2002

39

Factorii de natură socio-demografică joacă şi ei un rol esenţial în evoluţia cererii turistice montane. Creşterea demografică a contribuit şi ea la sporirea numărului de turişti în zona montană; este adevărat însă că aceasta s-a petrecut mai ales în ţările dezvoltate sau în cele în curs de dezvoltare, în care s-a înregistrat şi o creştere a nivelului de trai. Astfel, din raţiuni economice şi socio-demografice, principalele areale emiţătoare de fluxuri turistice înspre zona montană sunt marile aglomerări urbane din ţările bogate.

Nivelul general de instruire influenţează şi alegerea destinaţiilor pentru vacanţă; exigenţele tot mai ridicate în ceea ce priveşte calitatea prestaţiilor, manifestate de categoriile sociale superioare provin din transferarea obiceiurilor urbane de consum pe durata vacanţelor.

Un factor important care acţionează mai ales asupra direcţionării fluxurilor turistice este dat de apropierea culturală şi istorică. În Europa, clientela germană se îndreaptă mai ales spre regiunile de cultură germanică (Elveţia germanică, Austria). În afara Europei, francezii preferă sejururile în vechile lor colonii: Maroc, Algeria.

Evoluţia unor factori de natură psihologică – cum ar fi mode, nevoile – a determinat schimbări importante în mărimea şi structura cererii turistice montane. Schimbările obiceiurilor de consum turistic pot fi considerate un factor de natură psihologică, dar acestea se datorează şi unor cauze economice sau conjuncturale.

O puternică influenţă au manifestat-o şi organizarea a numeroase concursuri sportive de iarnă şi puternica lor mediatizare – Olimpiade, Cupe Mondiale, Universiade şi multe alte concursuri de mai mică anvergură.

Implicaţii ecologice ale circulaţiei turistice montane

Turismul montan este deosebit de sensibil la modificările mediului natural, poate mai mult decât oricare altă formă de turism. El poate fi serios afectat de unele perturbări ale mediului la nivel global, cum ar fi de exemplu, încălzirea generală a aerului.

Circulaţia turistică stă însă la baza a numeroase surse de dezechilibru al ecosistemelor montane. Defrişarea masivă, prelevarea apei din rezervele subterane, agravată de moda golfului şi a piscinelor, imposibilitatea tratării apelor reziduale, datorită condiţiilor fizico-geografice sau investiţiilor destul de scumpe constituie probleme ecologice majore. DE asemenea, tehnicile de înzăpezire artificială, care sunt mari consumatoare de apă şi care presupun importante modificări pedologice (tasări şi perturbări de ordin chimic) ale terenurilor, sunt apru criticate de ecologişti.

Prezenţa turiştilor înşişi este o sursă de perturbare a mediului. Eroziunea solului este mai mare în siturile foarte frecventate şi acolo unde amenajările au necesitat dispariţia covorului vegetal (poteci, pârtii de schi).

În mod progresiv însă, aceste probleme au fost conştientizate, iar sensibilitatea guvernelor şi a diverse asociaţii sau organizaţii privind protecţia mediului natural a crescut, având drept rezultat o serie de măsuri referitoare la controlul strict al amenajărilor montane, al circulaţiei turistice în areale fragile.


40

2) Principalele resurse şi destinaţii ale turismului montan

Zona montană în general se caracterizează printr-o mare concentrare de resurse turistice. Relieful, ca suport al tuturor componentelor mediului geografic, reprezintă în acelaşi timp şi suportul activităţilor turistice; de aceea, el este considerat principala componentă a potenţialului turistic al unei zone.

Relieful montan impresionează prin altitudine, prin forma crestelor şi a vârfurilor montane, prin pitorescul abrupturilor, prin platourile aflate la mari înălţimi. Cele mai cunoscute destinaţii în turismul montan se regăsesc în Europa. La noi în ţară, aceste destinaţii sunt legate de arcul Carpatic. Lanţul Carpatic, deşi nu atât de semeţ ca cel alpin, deţine un potenţial natural valoros. Frumuseţea peisajelor – mai domoale şi mai umanizate - , bogăţia fenomenelor carstice, a izvoarelor minerale şi termale, reţeaua hidrografică densă, multitudinea pădurilor de foioase şi conifere, ca şi numeroase rezervaţii naturale au permis valorificarea lor turistică.

Tabelul nr. 4 Date statistice privind unităţile de cazare din staţiunile montane din RomâniaNr. crt.

Staţiunea Judetul Nr.Unităţi Nr.Camere Nr.Locuri Nr. locuri permanente

Rang după col.4

1 PREDEAL Brasov 110 1.772 4.634 3.787 22 Poiana Brasov Brasov 29 1.344 2.779 2.779 43 BUSTENI Prahova 127 1.000 3.077 2.107 34 SINAIA Prahova 96 2.099 4.645 4.439 15 PALTINIS Sibiu 15 264 496 392 6Sursa: Cazarea turistică în anul 1989-reţea-capacităţi-utilizare, Ministerul Turismuli, Buc.1990

Dintre staţiunile montane amintim:– Predeal – complex turistic montan, de odihnă, de interes general, cu funcţionare

permanentă, în judeţul Braşov. Aşezare : Predealul este una dintre cele mai renumite staţiuni climaterice şi turistice din

Carpaţi, aşezat în partea de sud a judeţului Braşov, în zona de obârşie a Prahovei, pe cumpăna de ape dintre râul amintit şi Timiş, străjuit de culmile munţilor Postăvaru şi Piatra Mare în nord, Baiului în est şi sud-est, Bucegi în vest.

Obiective turistice : Monumentul Eroilor situat în Piaţa Gării construit din bronz şi piatră de sculptorul

C.Baraschi, în memoria eroilor căzuţi în luptele pentru apărarea Gării Predeal în 1916; Monumentul inginerului Carol Gartner – întemeietorul şoselei Predeal – Braşov,

construit în anul 1852; Mănăstirea Predeal - sec. XVIII.Pictura aparţine lui Nicolae Zugravu; Biserica Naşterea Maicii Domnului – ridicată în perioada 1835 – 1841, repictată în 1960

– 1961 de către Iosif Vasu; Prima şcoală din Predeal – a funcţionat iniţial în chiliile Mănăstirii, de la 1870 iar în

1873 Pantelimon Vidrighinescu a construit o clădire nouă din piatră şi cărămidă; Cascada şi Canionul ”7 Scări” – a doua din lungime din Europa, dar prima din punct de

vedere al pitorescului, formata din 7 cascade succesive (în masivul Piatra Mare); Cascada Tamina – 30 m diferenţă de nivel, situată în masivul Piatra Mare; Peştera de gheaţă – accesibilă turiştilor, cca. 30 m, situată în masivul Piatra Mare; Cascada „ Dracului” – situată pe Valea Dracului din masivul Piatra Mare; Grădina Zoologică „ Dâmbul Morii-Noua” situată în vecinătatea bazei de agrement

Noua (lac cu ambarcaţiuni, terenuri de tenis şi baschet)


41

– Poiana Braşov – complex turistic montan, de odihnă, de interes general, cu funcţionare permanentă, în judeţul Braşov.Aşezare : Staţiunea cea mai modernă şi mai solicitată face parte din teritoriul administrativ al municipiului Braşov, în judeţul omonim. Prima cabană a fost construită la începutul secolului nostru, pe locul denumit Poiana de jos.

– Buşteni – staţiune balneoclimaterică, de interes general, permanentă, în judeţul PrahovaAşezare : Staţiune balneoclimaterică în nord-vestul judeţului Prahova, la poalele munţilor Bucegi, aşezată pe Valea Prahovei şi dezvoltată, în mod deosebit, pe partea dreapta a râului. Primele case ale aşezării au apărut în jurul anului 1800, la confluenţa Văii Cerbului cu Valea Prahovei, pe locul denumit „La Buşteni”. A fost declarată oraş în anul 1946, iar astăzi include şi localitatea Poiana Ţapului.Obiective turistice :

Biserica Domnească ortodoxă, ctitorie a Regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, are icoane pictate de Gh. Tătărăscu. Pictura originală din altar are acelaşi autor ca şi Mănăstirea Sinaia-Agnes Exner;

Muzeul „Cezar Petrescu” – conţine biblioteca personală a scriitorului, lucrările de artă ale sculptorului Oscar Han şi picturi realizate de G. Loewenthal;

Crucea de pe muntele Caraiman – reprezintă spiritualitatea românească a zonei, este situată pe Şaua Mare a Caraimanului. A fost contruită între 1916 – 1928 de către Căile Ferate Române cu o înălţime de 33 m ce veghează oraşul situat la poale;

Monumentul „ Ultima Grenadă” – ctitorit în memoria eroilor din Primul Război Mondial căzuţi la Buşteni. Este amplasat chiar în dreptul staţiei CFR.Alte resurse turistice sunt Cascada Urlătoarea, rezervaţia de narcise de pe muntele

Cumpătu-Baiului, rezervaţia Piatra Arsă, rezervaţia botanică Babele, formaţiunile eoliene Babele şi Sfinxul din Bucegi.

– Sinaia – staţiune climaterică montană, de interes general, permanentă, în judeţul Prahova.Aşezare : Sinaia este una dintre cele mai importante staţiuni climaterice dinCarpaţi, aflată în nord – vestul judeţului Prahova, la poalele munţilor Bucegi, pe Valea Prahovei. Localitatea are o formă uşor alungită şi s-a dezvoltat în mod deosebit pe partea dreaptă a Văii Prahova, în amonte de confluenţa cu râul Zgarbura, găsind parcă un loc de destindere către pantele domoale ale muntelui Furnica. Obiective turistice :

Muzeul Peles – este construit de Regele Carol I în anul 1883 şi inaugurat ca reşedinţă regală de vară. Arhitectura exterioară este specifică Renaşterii Germane cu elemente specifice chaletului elveţian. În interior se regăsesc stilurile Baroc, rococo, hispanomaur, predominant fiind cel al Renaşterii Germane. Anul 1914 marchează trecerea castelului în patrimoniul muzeistic, odată cu moartea Reglui Carol I;

Mănăstirea Sinaia este ridicată în anul 1695 de Spătarul Mihai Cantacuzino, simbol în jurul căruia s-a ridicat şi dezvoltat localitatea;

Muzel Bucegi – constuirt în parcul oraşului, oferă turiştilor panorama faunei şi flora munţilor Bucegi;

Muzeul George Enescu – este locul considerat de marele violonist cel mai propice pentru a duce la bun sfârşit compoziţiile sale, şi care, acum, ca o amintire, oferă turiştilor un concert de vioară, peste timpuri;

Cazinoul Sinaia – constuirt în anul 1912 după modelul Cazinoului din Monte Carlo, este un edificiu care la data construirii sale a creat faima staţiunii. În prezent, edificiul este solicitat pentru desfăşurarea unor întâlniri naţionale şi internaţionale.

Sursa:Gabriela Ţigu–coord.,«Resurse şi destinaţii turistice pe plan mondial»,Ed.Uranus,Buc. 2003 Nicolae Neacşu, Andreea Cernescu,«Economia Turismului, studii de caz»,Ed.Uranus, Buc.2002

42

c) Turismul balnear

Creşterea economică şi evoluţia condiţiilor de viaţă ale omului modern aduc, pe lângă beneficiile cunoscute şi unele aspecte negative cum ar fi: creşterea poluării, cu consecinţele sale asupra sănătăţii organismului uman, intensificarea muncii (mai ales intelectuale) şi a stresului, dezechilibrele alimentare cantitative şi calitative etc. Astfel, pentru a-şi îmbunătăţi sau reface starea de sănătate, tot mai mulţi turişti aleg ca destinaţie de vacanţă staţiunile balneare.

1) Particularităţi ale turismului balnear

Turismul de tratament şi cură balneo-medicală este o formă specifică a turismului de odihnă, care s-a dezvoltat considerabil în ultimele decenii, odată cu sporirea stresului şi a bolilor profesionale provocate de ritmul vieţii moderne din marile aglomeraţii urbane.

Turismul balnear reprezintă deplasarea unor persoane de diferite vârste, sexe şi profesii în staţiuni balneo-climaterice sau climatice, ori în localităţi cu factori naturali de cură pentru îngrijirea sănătăţii, odihnă, cură cu substanţe balneare naturale (ape minerale sau termominerale, nămoluri terapeutice etc.), cu extracte sau medicamente pe bază de plante, pentru profilaxie, întinerire, înfrumuseţare sau numai pentru turism.

Turismul balnear acoperă câteva concepte:

termalism, respectiv utilizarea terapeutică a apelor minerale calde, pentru turiştii aflaţi într-o staţiune termală.

balneoterapie, respectiv utilizarea băilor curative pentru efectuarea unor tratamente.

balneoclimatoterapie, care îmbină utilizarea factorilor balneari (ape minerale şi termale, lacuri, nămoluri, gaze terapeutice) cu cea a acţiunii diverselor tipuri de climat, în scop profilactic şi curativ.

talasoterapie, care presupune utilizarea elementelor din mediul marin( apa mării, nămolurile, algele, climatul marin).

2) Factorii naturali de cură

Tratamentul balnear se bazează pe o serie de factori naturali, utilizaţi, prin diferite tehnici, în cura balneară; aceştia se numesc generic „factori naturali de cură”.

Diversitatea factorilor naturali de cură face necesară clasificarea lor, cel mai adesea vorbindu-se despre două categorii şi anume substanţe minerale terapeutice şi factori climatici; în cadrul acestor categorii, se pot identifica mai multe tipuri de factori naturali de cură, astfel:

1. Apele minerale şi termominerale – reprezintă principalul factor natural de cură, valorificat în staţiunile balneare; ele au rezultat fie din dizolvarea masivă a sărurilor din masivele de sare sau din diverse orizonturi sau depozite cuaternare, fie prin spălarea, în drumul apelor spre suprafaţa terestră, a unor roci cu mineralizaţii diferite.

Un interes aparte îl reprezintă apele termale ( ape calde), prezente în ţara noastră în Dealurile şi Câmpia de Vest, care ies la suprafaţă la Marghita, Oradea, Tinca, Arad, Timişoara, Teremia sau în munţii Apuseni, la Geoagiu-Băi, Vaţa de jos, Moneasa.


43

Tot în categoria apelor termale subterane pot fi incluse şi gheizerele, izvoare fierbinţi, intermitente, ce ajung, datorită unei presiuni interne ridicate, la înălţimi variate. Chiar dacă nu sunt neapărat valorificate prin turismul balnear, aceste izvoare prezintă un interes turistic deosebit.

România dispune de un potenţial al apelor minerale şi termominerale imens, fiind inventariate peste 3.000 de izvoare, din toate tipurile cunoscute până în prezent pe glob. Din acest punct de vedere, ţara noastră se situează pe locul întâi în Europa, deţinând o treime din resursele de ape minerale ale continentului.

Apele minerale au o valorificare balneară complexă, fiind folosite ca inhalaţii sau aerosoli în cura internă, sau în cura externă prin băi (căzi, bazine pentru balneaţie sau bazine pentru kinetoterapie, piscine, solaria etc.), ori prin extragere de săruri, etc.

Apele minerale şi termominerale se pot clasifica după multe criterii; acestea diferă de la o ţară la alta. După calităţile lor fizico-chimice, apele minerale pot fi:

În funcţie de caracteristicile termice: Ape hipotermale (20-360C) Mezotermale (36-420C) Hipertermale (peste 420C)

În funcţie de caracteristicile osmolare: ape hipotone, izotone şi hipertone, clasificarea având ca reper presiunea osmotică a sângelui;

În funcţie de caracteristicile chimice: ape oligominerale, carbogazoase, alcaline, alcalino-feroase, feruginoase, arsenicale, cloruro-sodice, iodurate, sulfuroase, sulfatate şi radioactive.

Această structurare este cea mai întâlnită în ţara noastră şi permite p prezentare a resurselor de ape minerale în principalele destinaţii ale turismului balnear.

apele oligominerale – conţin sub 1g/l mineralizare totală şi sub 1g/l bioxid de carbon; – pot fi termale (Băile Felix, Băile 1Mai, Geoagiu-Băi, Vaţa de jos, Călan,

Moneasa), folosite în cura externă– sau reci (Călimăneşti, Slănic Moldova, Băile Olăneşti) folosite în cura internă

apele minerale carbogazoase – conţin peste 1g/l bioxid de carbon şi pot avea mineralizaţii diferite (clorurate, sodice, sulfatate, feruginoase etc.). Se folosesc ca apă de masă sau în cura internă la Buziaş, Lipova, Biborţeni, Borşa, Zizin, Borsec, Sângeorz-Băi, Vatra-Dornei, Tuşnad, Sâncrăieni, Balvanzoş, Malnaş.

apele minerale alcaline – au o concentraţie de peste 1g/l bicarbonat de sodiu şi se folosesc în cura internă; se găsesc asemenea ape cu caracter mixt-carbogazos (calcice, magnezice, feruginoase) la Bodoc, Poiana Negri, Borsec, Zizin, sau în combinaţie cu clorura de sodiu, la Slănic Moldova, Covasna, Sângeorz-Băi

apele alcalino-feroase – cu peste 1g/l substanţe dizolvate, în care predomină monoxidul de carbon alături de calciu şi magneziu; se folosesc în cura internă la Covasna, Sângeorz-Băi, Vâlcele, Borsec, Lipova, Biborţeni, Zizin, Valea Vinului, Bodoc etc

apele feruginoase – conţin peste 10g/l fier, folosindu-se în cura internă la Tuşnad, Vatra-Dornei, Buziaş, Lipova, Vâlcele, Biborţeni, Bilbor, Vărghiniş

apele minerale arsenicale – sunt cele care conţin cel puţin 0,7mg ion arsen/litru şi, de obicei, şi fier, Se folosesc numai în cura internă la Covasna şi Şaru-Dornei


44

apele minerale clorurate-sodice – cu peste 1g/l clorură de sodiu, se folosesc, de asemenea,

– în cura internă, la Băile Herculane, Ocna Sibiului, Someşeni, – dar şi în cura externă, la Techirghiol, Sovata, Bazna, Ocna Sibiului, Govora,

Săcele, Slănic Prahova, Sărata Monteoru, Ocna Mureş, Telega.

apele minerale iodurate – conţin peste 1g/l iod şi se întâlnesc la Olăneşti, Călimăneşti, Cozia, folosite atât în cura internă, cât şi cea externă, dar şi la Bazna, Govora, Sărata Monteoru, Băţţăteşti, folosite numai în cura externă datorită marii concentraţii de sare şi iod.

apele minerale sulfuroase – au o concentraţie de sulf de peste 1g/l şi se folosesc în cura externă la Băile Herculane, Călimăneşti, Olăneşti, Săcelu, Pucioasa, Mangalia, Govora

apele minerale sulfatate – conţin sulf în forma sa oxidată, alături de sodium, calciu sau magneziu, fiind indicate în curele interne. Se întâlnesc la Călimăneşti, Govora, Amara, Vaţa de Jos, Ocna Şugatag, Slănic Moldova, Sărata Monteoru

apele minerale radioactive – prezintă o concentraţie de minim 10-7 mg/l sare de uraniu; în ţara noastră, aceste ape au o concentraţie sub normele internaţionale, dar se presupune că acţionează asupra organismului şi prin componenta radioactivă. Ele se găsesc la Băile Herculane(Izvoarele Hercules, Hygeea, Cele 7 izvoare calde), Sângeorz-Băi şi Borsec (izvoarele P.Curie)

2. Lacurile terapeutice – sunt importante resurse naturale de cură balneară; prin calitatea apelor pe care le conţin, dar şi prin topoclimatele caracteristicile şi peisaj atrag numeroşi turişti, având ca motivaţie odihna sau tratamentul balnear.

Apele lacurilor terapeutice sunt generale sunt în general clorurate-sodice, dar pot fi iodurate sau sulfurate, cu o mineralizare medie de 30-50 g/l. În ţara noastră, cele mai folosite lacuri în turismul balnear sunt cele de pe litoral (Techirghiol, cu apă sărată şi Mangalia, cu apă sulfurată) sau Câmpia Română (Balta Albă, Lacu Sărat, Lacul Amara), precum şi lacurile din masivele de sare din zonele de deal şi podiş (lacurile de la Sovata, Slănic Prahova, Ocna Mureş, Someşeni, Cojocna, Ocnele Mari, Telega, Ocna Şugatag etc.). Toate aceste lacuri conţin nămoluri sapropelice, de mare importanţă în cura balneară.

3. Nămolurile terapeutice – sunt utilizate în cura balneară aproape în toată lumea, provenind fie din apa lacurilor sau a mărilor, fie din alte surse; există astfel:– nămoluri sapropelice, negre, sulfuroase, specifice lacurilor terapeutice (Balaton,

Techirghiol

4. Gazele terapeutice – se asociază regiunilor vulcanice şi sunt folosite cu succes în cura externă, în sudul Italiei, Islanda, Ungaria, Cehia, România etc.

În această categorie se includ emanaţiile de dioxid de carbon, utilizate sub forma mofetelor naturale (prin captarea sau extragerea gazului din apa minerală şi folosit terapeutic) sau artificiale (cu gaz îmbuteliat), precum şi solfatarele sau emanaţiile de hidrogen sulfurat, a căror acţiune terapeutică a fost mai puţin studiată până în prezent.


45

În ţara noastră, mofetele se folosesc în tratamentul balnear în staţiunile Băile Tuşnad, Borsec, Balvanyos, Buziaş, Covasna (cu cele mai concentrate mofete din Europa, 97-98% CO2), Vatra Dornei, Sângeorz-Băi, Harghita-Băi şi altele, iar solfatarele la Turia, Sugaş-Băi şi Sântimbru-Băi, fiind unice în Europa.

5. Salinele – prin cantitatea mare de aerosoli pe care o conţin, prin temperatura şi umiditatea constante, sunt foarte benefice tratamentului unor afecţiuni respiratorii. În România, au fost construite sanatorii fie în apropierea unor saline (Slănic Moldova, lângă salina de la Târgu Ocna), fie în interiorul lor (la Praid, Slănic Prahova)

6. Plantele medicinale – sunt tot mai folosite în cura balneară, mai ales în Asia, unde medicina tradiţională are numeroşi adepţi, dar şi în alte regiuni ale lumii; fitoterapia are rol medical, dar şi cosmetic, ceea ce o face foarte căutată de anumite categorii de turişti.

7. Factorii climatici de cură – sunt utilizaţi în tratamentul balnear prin climatoterapie. Temperatura aerului, radiaţia solară, umiditatea, volumul de aerosoli salini (în zonele litoralelor marine), altitudinea, curenţii de aer pot constitui factori de cură, mai ales în asociere cu celelalte categorii. Tratamentele balneare sunt mult mai eficiente dacă utilizarea apelor minerale, a nămolurilor şi a altor resurse este asociată unor bioclimate cu calităţi terapeutice; astfel, se vorbeşte despre

i. un bioclimat excitant de câmpie şi de litoral (asociat cu apele minerale şi nămolurile sapropelice),

ii. un bioclimat sedativ-indiferent specific zonelor de deal şi podiş (asociat cu aceleaşi tipuri de resurse, completând efectul terapeutic)

iii. un climat tonico-stimulent specific altitudinilor de 800-2000 m (cu recomandări în tratarea anemiilor, a unor afecţiuni respiratorii sau neurovegetative)

8. Aeroziunea naturală bogată, predominat negativă, poate avea efecte benefice în tratamentul unor afecţiuni diverse, sporind valoarea balneomedicală a unei staţiuni. De regulă, aeroionozarea sporeşte odată cu altitudinea, dar, în anumite condiţii geologice, ea poate avea valori negative şi la altitudini mici (cum este cazul staţiunii Băile Herculane, care, la altitudinea de 160 m, deţine 1750-1925 ioni/cm3, concentraţie specifică unei altitudini de peste 1500 m).

Acestor factori naturali de cură li se poate adăuga şi cadrul natural de ansamblu, care poate spori activitatea staţiunilor balneare şi eficienţa curei.

3) Destinaţii în turismul balnear

Tratamentele balneare au ocupat un loc important în practica terapeutică, încă din antichitate. De-a lungul timpului, izvoarele de ape minerale şi termale, nămolurile terapeutice au fost valorificate la început prin mijloace care astăzi ne par rudimentare, dar care s-au dezvoltat continuu în ultimele patru secole, cunoscând un avânt important după cel de-al doilea război mondial. Astfel că putem vorbi astăzi despre o ofertă bogată în Europa, diversificată şi destinată atât turismului social şi de masă, cât şi celui de lux.

Oferta turistică balneară are la bază factorii naturali de cură, de caracteristicile cărora depind nivelul de organizare şi tipul de amenajare a staţiunilor balneoclimaterice.


46

Ţara noastră deţine o mare varietate de factori naturali de cură, practic toate categoriile menţionate în subcapitolul precedent. Apele minerale se constituie într-o rezervă inepuizabilă, complexă ca structură-fizico chimică şi termică, în România existând toate categoriile de ape cunoscute pe plan mondial. Ele se concentrează mai ales în arealul montan (catena vulcanică Oaş – Gutâi – Călimani – Harghita), dar şi în zonele subcarpatice şi de câmpie. Lacurile terapeutice (Techirghiol, Amara, Ursu-Sovata, Mangalia, Balta Albă, Lacu Sărat, Slănic, Telega, Ocna Şugatag, Ocna Sibiului etc.), nămolurile, gazele terapeutice (Tuşnad, Covasna, Balvanyos, Borsec, Vatra Dornei etc.), salinele (Târgu Ocna, Praid, Slănic) completează oferta de factori terapeutici.

Turismul balnear are tradiţie în România, primele staţiuni balneare – Băile Herculane, Geoagiu-Băi, Băile Călan, Ocna Sibiului, Călimăneşti-Căciulata – fiind cunoscute de pe vremea romanilor. Mai târziu, începând cu secolul al XVIII-lea, exploatarea factorilor naturali de cură a căpătat dimensiuni tot mai mari, iar în secolul al XX-lea au fost dezvoltate şi promovate pe plan internaţional staţiuni balneare precum Băile Herculane, Băile Govora, Sovata, Vatra Dornei, Băile Tuşnad, Covasna, Băile Olăneşti, Călimăneşti-Căciulata, Băile Felix, Eforie Nord, Neptun, Slănic Moldova şi altela.

În prezent, în ţara nostră există circa 160 de staţiuni şi localităţi balneare, de importanţă locală, naţională şi internaţională, care însumează circa 16-17% din totalul capacităţii de cazare a României. Multe dintre staţiunile balneare trec astăzi printr-un proces de reconstruire, modernizare, de adaptare a ofertei de produse şi servicii la tendinţele pieţei turistice.

Tabelul nr.5 Date statistice privind unităţile de cazare din staţiunile balneare din România

Nr. crt.

Staţiunea Judetul Nr.Unităţi Nr.Camere Nr.Locuri Nr. locuri permanente

Rang după col.4

1 Slănic Moldova Bacău 40 1.490 3.910 3.558 42 Băile Felix Bihor 21 3.305 6.426 6.426 13 Sângeorz-Băi Bistriţa-Năsăud 16 1.013 2.089 2.089 134 Băile Herculane Caraş-Severin 19 2.756 6.189 6.189 25 Covasna Covasna 14 1.256 2.545 2.056 116 Băile Tuşnad Harghita 66 1.291 2.857 1.490 97 Borsec Harghita 74 1.174 2.863 1.370 88 Sovata Mureş 84 1.764 3.884 2.277 59 Vatra Dornei Suceava 22 1.275 2.768 2.536 1010 Buziaş Timiş 38 1.090 2.382 2.338 1211 Călimăneşti-

CăciulataVâlcea 57 2.424 5.707 3.964 3

12 Govora Vâlcea 26 1.269 3.051 2.879 713 Băile Olăneşti Vâlcea 25 1.485 3.215 2.933 6Sursa: Cazarea turistică în anul 1989-reţea-capacităţi-utilizare, Ministerul Turismuli, Buc.1990


47

3.2 Turismul şi mediul înconjurător

Ca orice industrie care se doreşte competitivă şi prosperă, turismul apelează la o „materie primă” capabilă să satisfacă condiţiile de calitate solicitate pentru realizarea acestor deziderate. În accepţiunea tuturor ofertanţilor de turism, „materia primă” folosită de această industrie o reprezintă mediul ambiant. De aceea, păstrarea unui nivel ridicat de calitate a resurselor naturale constituie condiţia necesară pentru perpetuarea şi dezvoltarea continuă a consumului turistic.

Calitatea mediului este afectată, în general, de două grupe de factori esenţiali:– factori cu caracter obiectiv , rezultaţi prin manifestarea unor fenomene naturale

nefavorabile– factori subiectivi , cauzaţi de activităţi umane.

Printre multiplele activităţi prin care omul poate contribui la distrugerea mediului se includ şi activităţile turistice, desfăşurate neraţional şi necontrolat, în teritoriu. Spre deosebire însă de rezultatele nocive pentru mediu, pe care le generează unele îndeletniciri (ca, de exemplu, cele industriale), ale căror efecte pot fi, în cel mai fericit caz, limitate, turismul îşi poate aduce o contribuţie proprie, semnificativă, nu numai la stoparea degradării cadrului natural, cauzată de activităţile desfăşurate, dar şi în direcţia protejării şi conservării mediului, prin adoptarea unor reglementări specifice şi eficiente.

Relieful, reţeaua hidrografică, peisajul, resursele naturale de factură balneară, monumentele naturii etc, la care se adaugă şi resursele antropice ca monumente de arhitectură şi artă, siturile arheologice şi istorice etc., reprezintă componente ale mediului ambiant şi se constituie în resurse de ofertă şi turism: de la drumeţie, odihnă şi recreere, la turismul de sănătate sau cel cultural etc. Cu cât aceste resurse sunt mai variate şi complexe, cu atât atracţia lor devine mai puternică şi generează activităţi diversificate, răspunzând, astfel, unor foarte variate motivaţii turistice.

Rezultă că relaţia turism-mediu ambiant are o importanţă deosebită, ocrotirea şi conservarea mediului ambiant reprezentând condiţia primordială de desfăşurare şi dezvoltare a turismului. Orice intervenţie distructivă sau de modificare a proprietăţilor primare ale acestuia aduce prejudicii potenţialului turistic, care constau în diminuarea sau anularea resurselor sale, dar şi a echilibrului ecologic, putându-se periclita, în ultimă instanţă, sănătatea sau chiar existenţa generaţiei viitoare.

Aspecte ale degradării mediului prin turism

Acţiunile distructive ale unor activităţi turistice se manifestă, în principal, prin folosirea necorespunzătoare a mediului ambiant, în scopuri recreative şi de agrement, dublată de o intervenţie brutală a omului asupra peisajului şi resurselor naturale. Aceste practici nocive se întâlnesc mai ales în zonele (sau obiectivele) de mare atractivitate, situate în spaţiile populate, sau în imediata apropiere a marilor aglomeraţii urbane. De asemenea, absenţa unor reglementări privind comportamentul vizitatorilor, însoţite de o monitorizare a zonei sau obiectivelor, favorizează desfăşurarea activităţilor care afectează calitatea mediului şi pun în pericol integritatea şi conservarea obiectivelor. Astfel de cazuri se întâlnesc, mai frecvent, în următoarele situaţii:

1. în zonele sau obiectivele turistice situate în afara traseelor marcate şi special amenajate, care atrag fluxuri importante de vizitatori, în principal în perioadele de week-end, şi unde se derulează o circulaţie turistică necontrolată.


48

Tot la acest capitol se înscrie si inexistenţa în zonele (sau de-a lungul traseelor) turistice, a unor demarcări precise a locurilor de popas şi campare. Staţionarea pentru picnic sau instalarea de corturi în zone de mare atractivitate provoacă, inevitabil, degradarea peisajului şi a altor componente ale mediului ambiant, ca urmare a tasării solului şi, în special, a urmelor reziduale lăsate la întâmplare de turişti la locurile de popas.

2. fenomenul poluării naturii s-a amplificat o dată cu pătrunderea turismului automobilistic în locuri până nu demult inaccesibile pentru acest mijloc de transport. Abătându-se de la traseele amenajate de acces, turiştii pătrund pe drumuri ocolite, oprindu-se în poieni pitoreşti şi provocând distrugerea pajiştilor, a arbuştilor şi a florei, în general, prin strivirea acesteia sau sub influenţa gazelor de eşapament, scurgerilor de ulei etc.

3. concepţia greşită de valorificare a resurselor naturale şi, în special, a factorilor naturali de cură afectează potenţialul turistic, prin exploatarea neştiinţifică a acestuia şi realizarea necorespunzătoare a obiectivelor de investiţii cu caracter turistic.

4. dezvoltarea nesistematizată a localităţilor turistice, în special a staţiunilor

5. amenajări deficitare pentru vizitarea peşterilor – obiective de mare atractivitate turistică, executate fără respectarea tehnicii specifice unor astfel de lucrări. Efectele rezultate constau în degradarea totală sau parţială a acestora, cum este cazul peşterilor Muierii (Munţii Parâng), Ialomiţei (Munţii Bucegi) etc.

Principalele acţiuni de protecţie şi conservare a mediului şi a potenţialului turistic

Protecţia şi conservarea potenţialului turistic şi a mediului se conturează ca o activitate distinctă, având probleme specifice, care solicită colaborarea specialiştilor din domenii variate. Această acţiune poate avea o eficienţă satisfăcătoare, numai în condiţiile asigurării unui cadru de desfăşurare juridico-administrativ adecvat, care impune organizarea administrativă, existenţa unor resurse economice, un suport legislativ eficient şi o susţinută activitate de educaţie cetăţenească.

Pe plan internaţional, ţări cu vechi tradiţii turistice adoptă o planificare turistică la nivel naţional fundamentată pe aspectul protejării resurselor turistice proprii. În vederea dezvoltării unui turism durabil, ele au luat în calcul trei obiective principale:

a) economic- esenţial în identificarea, valorificarea şi creşterea gradului de exploatare a resurselor turistice;

b) social – deosebit prin permanentizarea populaţiei, creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, susţinerea practicării unor meserii tradiţionale şi atragerea populaţiei în practica turismului;

c) ecologic – important pentru evitarea degradării, a poluării mediului şi asigurarea unei exploatări echilibrate şi pe termen lung a resurselor turistice.

În concordanţă cu aceste cerinţe, a apărut necesitatea elaborării şi adoptării unor planuri naţionale de dezvoltare a turismului, menite să permită conjugarea experienţei şi poziţiilor principalilor agenţi economici: administraţie publică, organizaţiile patronale, asociaţii şi organizaţii profesionale, sociale, sindicale, specialişti în cercetarea de profil etc.


49

Planurile de dezvoltare turistică care au la bază prognoze pe termen lung, globale, pe forme de turism, în concordanţă cu tendinţele pieţelor externe şi planuri concrete, realizate pe termen mediu (patru-cinci ani) sau scurt (unu-trei ani), elaborate pe regiuni, zone sau forme de turism, sunt fundamentate pe standardele şi normele europene privind exploatarea resurselor turistice, dezvoltarea şi modernizarea structurilor şi serviciilor turistice.

Elaborarea prognozelor şi a planurilor de dezvoltare turistică reprezintă principalul punct de susţinere a strategiei de realizare a unui turism durabil care presupune, între altele:

conservarea resurselor turistice naturale şi antropice în scopul unei utilizări continue şi în perioada viitoare;

creşterea nivelului de trai al comunităţilor locale;

mai buna cunoaştere şi conştientizare, atât de populaţia locală, cât şi de vizitatori, a ideii de conservare a mediului.

Planificarea turismului reprezintă o formă de control al viitorului, legat de strategia de planificare a mediului. Planificarea ecologică presupune supravegherea şi analiza tuturor elementelor de mediu, în scopul determinării celor mai adecvate modele de dezvoltare şi amenajare teritorială.

Educarea ecologică pentru ocrotirea naturii şi a potenţialului turistic trebuie să aibă caracter permanent, să debuteze încă din perioada copilăriei şi să fie consolidată în instituţiile de învăţământ de toate genurile şi gradele.

Ulterior, ea se poate perfecţiona prin intermediul mass-media în cadrul unor cercuri de „prieteni ai naturii”, prin diverse publicaţii de specialitate sau de către ghizi şi însoţitori, pe perioada desfăşurării unor excursii etc.

Analizând toate aspectele privind mediul ambiant, ca potenţial turistic, se poate stabili că protecţia şi conservarea lui se realizează în cadrul unei concepţii de ansamblu a dezvoltării economice a ţării, concepţie situată la acelaşi nivel de importanţă ca şi problemele de dezvoltare generală a economiei.

Indicatorii capacităţilor de suport pentru turism

Ca urmare a dezvoltării ştiinţei mediului ambiant, a creşterii volumului de informaţii privind ştiinţele economice şi sociale, a aprofundării cercetării în aceste domenii de activitate, conexiunile acestora cu industria turistică au condus la delimitarea următoarelor tipuri-capacitate de suport pentru turism:

capacitatea ecologică – face referire la stabilirea acelui nivel de dezvoltare a structurilor şi activităţilor turistice fără a afecta puternic mediul ambiant, prin procesul de degradare a componentelor acestuia.

Se au în vedere componentele naturale (aer, apă, sol, vegetaţie, faună) şi procesul de producţie şi refacere economică, care să nu implice costuri de investiţii deosebite, determinate de degradarea unor destinaţii turistice;


50

capacitatea fizică – are rol esenţial în stabilirea nivelului de saturaţie pe care îl pot atinge activităţile turistice, dincolo de care încep să apară probleme legate de mediu.

Dezvoltarea ascendentă a turismului, manifestată în ultimele decenii, ridică problema apariţiei multor forme de poluare (de litoral, a zonelor montane). Protejarea componentelor fizice ale teritoriului se poate face prin investiţii în tehnologie performantă şi printr-o prestare de ridicat nivel calitativ al serviciilor turistice;

capacitatea social-receptivă – vizează importanţa în păstrarea unor bune relaţii între gazde (populaţia autohtonă) şi turişti.

Din momentul în care populaţia locală constată că activităţile turistice contribuie şi la degradarea mediului natural şi cultural, pot apărea din partea acesteia reacţii ostile, de respingere, înregistrându-se totodată o diminuare a pragului de toleranţă. Pentru evitarea unor astfel de situaţii, dezvoltarea unei zone sau localităţi turistice trebuie să ţină cont de modul tradiţional de viaţă al locuitorilor, de obiceiurile acestora etc;

capacitatea economică – pune în evidenţă valorificarea tuturor resurselor prezentate, prin activităţi turistice şi reprezintă capacitatea de menţinere a funcţiei turistice a unui teritoriu dat.

Eficienţa exploatării se măsoară prin raportul dintre costuri şi beneficii, iar ponderea beneficiilor poate fi mărită prin utilizarea unor tehnologii performante. Nivelul costurilor este dat şi de valoarea calitativă şi cantitativă a resurselor (naturale, culturale, forţa de muncă, infrastructură generală etc.)

capacitatea psihologică – este legată de percepţia negativă a turiştilor faţă de destinaţia turistică, în urma degradărilor de mediu sau a atitudinii neadecvate a populaţiei autohtone.

Acest concept este ataşat susţinerii motivaţiilor turistice pentru o anumită destinaţie şi menţinerii satisfacţiei lor personale. Aplicarea acestuia este condiţionată şi de calitatea activităţii manageriale care poate determina, în final, fidelizarea cererii.

Toate aceste tipuri de capacităţi de suport, aflate în strânsă legătură cu activităţile turistice, determină limita tangibilă sau netangibilă, măsurabilă sau nemăsurabilă, a unui spaţiu care deţine sau căruia i se poate atribui o funcţie turistică.

Deşi aceşti indicatori de capacitate nu oferă o formulă standard, ca urmare a faptului că unele componente ale cadrului natural sau cultural sunt dificil de cuantificat prin serii de date statistico-matematice, totuşi ceste concepte de suport ne dau măsura dezvoltării durabile a turismului. În acelaşi timp, tipurile de capacităţi de suport indică şi măsura nivelului la care poate ajunge impactul turismului asupra mediului, dând posibilitatea de a identifica căile de reducere a degradărilor produse de circulaţia şi activităţile turistice.


51

3.3 Analiza principalilor indicatori ai turismului

Eficienţa, ca expresie a legii economiei timpului, atribuie dezvoltării producţiei, în accepţiunea cea mai largă, determinarea cantitativă, iar prin forma socială a producţiei şi folosirii resurselor în general, determinarea calitativă.

În general însă, eficienţa trebuie înţeleasă ca proces, acţiune, rezultat al unui ansamblu de evenimente tehnico-economice, iar efectul ca o consecinţă a procesului, a acţiunii. Măsurarea eficienţei se face prin raportarea efectului (efectelor) la eforturile antrenate în proces, în acţiune.

Problema eficienţei se pune peste tot unde se cheltuieşte muncă socială, se consumă resurse materiale, umane şi financiare. Este cunoscut faptul că orice activitate economică trebuie să corespundă unor necesităţi concrete ale societăţii, să răspundă unor cerinţe reale ale vieţii materiale şi spirituale ale oamenilor.

În ceea ce priveşte exprimarea eficienţei economice, în literatura de specialitate opiniile sunt polarizate în două direcţii:

a) prima, în care demersurile teoretice sunt în favoarea unui singur indicator sintetic al eficienţei, de regulă întemeiat pe venitul net al unităţilor şi respectiv produsul intern brut la scara întregii economii;b) a doua, în care se opinează pentru un sistem de indicatori, în ideea surprinderii întregului conţinut al eficienţei oricărei activităţi economico-sociale (aceasta este de fapt şi adoptată de practica economică).

Construirea sistemului de indicatori ai eficienţei activităţii de turism se bazează pe principiile generale ale calculului eficienţei, pe structura resurselor utilizate, pe componentele eforturilor şi efectelor.

În determinarea efectelor ce urmează a fi luate în calculul indicatorilor de eficienţă, trebuie să se ţină seama de două variabile fundamentale: spaţiul producerii efectelor şi categoria de resurse ale cărei efecte se calculează.

În ceea ce priveşte spaţiul (sau aria) producerii efectelor ce urmează a fi distinse: Efecte economice în spaţiul sau perimetrul funcţional al unităţilor turistice

prestatoare de servicii (indiferent de nivelul organizatoric); Efecte economico-sociale şi educative în spaţiul activităţii umane a

beneficiarilor serviciilor turistice.

Referitor la categoria resurse umane, este indiscutabil că trebuie avute în vedere numai cele intrate în circuitul economic implicat în realizarea produsului turistic sau altui efect util al unei activităţi din sfera organizatorică a unităţilor de turism. Aşadar, în evaluarea activităţii agenţilor economici din turism se operează cu efecte economice produse în spaţiul propriu de activitate.

Pornind de la structura unitară a efectelor şi eforturilor, pentru măsurarea eficienţei economice se construiesc relaţii de tipul: efect – efort; efort-efect; efect-efect; efort-efort.

Indicatorii de tipul efect-efort (sau efort-efect) sunt indicatori parţiali, care reflectă eficienţa folosirii diferitelor componente ale efortului.

Indicatorii construiţi prin raportul: efect-efect oferă informaţii asupra rentabilităţii prestaţiilor şi a proporţiilor ce s-au format între diferitele componente ale rezultatelor.

Cu ajutorul indicatorilor de tipul efort-efort sunt reflectate proporţiile dintre componentele efortului.


52

1) Indicatori generali:

a) Volumul încasărilor totale: (It)- transport

din: Turism intern - cazareTurism internaţional – evaluat: în lei sau în valută - masă

- tratament- agrement- servicii suplim- vânzări mărfuri- schimb valutar- alte servicii, taxe

b) Încasarea medie pe turist şi încasarea medie pe zi turist:

şi

unde: = încasări totale; = încasare medie pe turist; Nrt = număr de turişti = încasare medie pe zi turist; Nrzt= număr de zile de turist (înnoptări)

c) Volumul cheltuielilor totale: (Cht)

- transportdin: Turism intern - cazare

Turism internaţional – evaluat: în lei sau în valută - masă- tratament- agrement- servicii suplim- vânzări mărfuri- schimb valutar- alte servicii, taxe

d) Cheltuiala medie pe turist şi cheltuiala medie pe zi turist:

şi

unde: = cheltuieli totale; = cheltuiala medie pe turist; Nrt = număr de turişti = încasare medie pe zi turist; Nrzt= număr de zile de turist (înnoptări)

e) Venitul net (profitul, beneficiul), rezultantă a diferenţei dintre volumul încasărilor totale şi volumul cheltuielilor totale:

,unde Vn = venitul net; =volumul încasărilor; =volumul cheltuielilor

Sursa: Oskar Snack, Petre Baron, Nicolae Neacşu, « Economia Turismului », Ed.Expert, 2003Nicolae Neacşu, Andreea Cernescu,«Economia Turismului, studii de caz»,Ed.Uranus, Buc.2002

53

f) Rata profitului (Rp%) sau Rata rentabilităţii (Rr%), care se calculează ca un raport între totalul profitului (beneficiului) şi totalul mijloacelor care le-au creat.

Determinarea acestui indicator se poate realiza în 3 variante:

1. , unde R = rata profitului; =volumul profitului, = volumul încasărilor

2. ,unde R = rata profitului; =volumul profitului, = volumul încasărilor

3. ,unde = volumul fondurilor fixe; = volumul mijloacelor circ

g) Productivitatea muncii (W), care exprimă gradul de utilizare a forţei de muncă:

1. , unde W = productivitatea muncii; = volumul încasărilor anuale N = numărul mediu de lucrători pe un an

2. , unde W = productivitatea muncii, Vn =Venitul net,N = numărul lucrătorilor operativi

3. , unde W = productivitatea muncii, = volumul profitului,N = numărul lucrătorilor operativi

h) Aportul net valutar (Anv), exprimă eficienţa întregii activităţi de turism şi se determină, în valoare absolută, ca diferenţă între totalul încasărilor valutare din turism şi totalul plăţilor valutare legate de activitatea turistică, sau sub formă relativă (rată), ca un raport între totalul profitului în valută şi totalul încasărilor valutare.

1. , unde Anv = aportul net valutar; = valoarea încasărilor valutare,= valoarea plăţilor valutare

2. ,unde Anv% = rata aportului valutar; = volumul profitului în valută= volumul încasărilor valutare

i) Volumul acumulărilor totale (At), arată, în mărime absolută, eficienţa cu care îşi desfăşoară activitatea obiectivul, după punerea în funcţie. Acumulările (At) se determină prin diferenţa dintre totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor, la care se adaugă taxa pe valoare adăugată, respectiv:

, unde At = volumul acumulărilor; It = totalul încasărilor Ct = totalul cheltuielilor; TVA = taxa pe valoare adăugată.

54

Pentru evidenţierea nivelului acestor indicatori relativ la ţara noastră se folosesc datele:

Tabelul nr.6Balanţa de plăţi a turismului internaţional

- mil.$ - Anul Încasări

- ind.a)Plăţi

- ind. c)Sold (profit,

beneficiu)-ind.e1996 529 666 -1371997 526 783 -2571998* 260 458 -1981999* 252 395 -1432000* 364 400 -36

* variaţiile foarte mari se datorează unor modificări de natură metodologică Sursa: „Anuarul statistic al româniei”,1990-2000; „Anuarul turistic al României”, 1995

Tabelul nr.7Turişti cazaţi în structurile de primire turistică

- mii - An 1996 An 1997 An 1998 An 1999 An 2000

6.594 5.726 5.552 5.109 4.920Sursa: „Anuarul statistic al româniei”,1990-2000; „Anuarul turistic al României”, 1995

Tabelul nr.8Înnoptările în unităţile de cazare turistică

- mii - An 1996 An 1997 An 1998 An 1999 An 200021.837 19.611 19.183 17.669 17.646

Sursa: „Anuarul statistic al româniei”,1990-2000; „Anuarul turistic al României”, 1995

Încasarea medie pe turist şi încasarea medie pe zi turist:

Cheltuiala medie pe turist şi cheltuiala medie pe zi turist:

55

Rata profitului (Rp%) sau Rata rentabilităţii (Rr%),

Urmărind evoluţia numărului de turişti cazaţi şi a înnoptărilor acestora se observă o diminuare evidentă a acestora.

La nivelul balanţei de plăţi, această evoluţie negativă întăreşte concluzia că eforturile realizate pentru realizarea acestor turişti sunt mai mari decât profiturile încasate, însă evoluţia descendentă a valorilor negative indică o uşoară creştere în strategia economică a agenţilor turistici.

De asemenea, dublarea încasărilor medii pe turism în 2000 faţă de anii precedenţi, în corelare cu o cheltuială medie pe turist relativ constantă, indică, eliminând şi consecinţele inflaţiei, că activitatea turistică a cunoscut în ultimii ani o îmbunătăţire vizibilă.

Rata rentabilităţii exprimă aceeaşi tendinţă de îmbunătăţire a activităţii turistice, prin diminuarea semnificativă a indicatorului până la pragul de echilibrare efectului negativ.

Sursa: Oskar Snack, Petre Baron, Nicolae Neacşu, « Economia Turismului », Ed.Expert, 2003Nicolae Neacşu, Andreea Cernescu,«Economia Turismului, studii de caz»,Ed.Uranus, Buc.2002

56

2) Indicatori ce caracterizează circulaţia turistică:

a) Preferinţa relativă: - este un indicator al circulaţiei turistice ce reflectă fluxul de turişti dintre două destinaţii. Are două modalităţi de calcul:

, şi

considerând următoarele date pentru anul 1998:- Turişti din Franţa spre România : 63.505, respectiv Germania spre România: 258.980- Populaţia Franţei: 58.841.000, respectiv Germaniei: 82.148.000- Turişti ce părăsesc Franţa: 21.700.000, respectiv Germania: 77.700.000- Turişti din România spre Franţa: 49.972, respectiv Germania: 178.107- Populaţia României: 22.395.848- Turişti ce părăsesc România:6.892.640

Avem:

0,10% din populaţia Franţei, faţă de 0,31% din populaţia Germaniei se îndreaptă spre România pentru a practica turism.

0,29% din turiştii ce părăsesc Franţa , faţă de 0,33% din turiştii ce părăsesc Germania se îndreaptă spre România pentru a practica turism.

0,22% din populaţia României se îndreaptă spre Franţa în scop turistic, faţă de 0,79% ce se îndreaptă spre Germania.

0,72% din turiştii ce părăsesc România se îndreaptă spre Franţa în scop turistic, faţă de 2,6% ce se îndreaptă spre Germania.

Nicolae Neacşu,Andreea Cernescu,«Economia Turismului, studii de caz»,Ed.Uranus, Buc.2002

57

b) Sejurul mediu: este un indicator al circulaţiei turistice şi arată numărul mediu de zile de şedere a turiştilor într-o anumită zonă sau unitate de cazare.

Folosind datele din tabelele de mai sus putem calcula:

După cum se observă, sejurul mediu a rămas pe o perioadă de 3 ani aproape constant.

c) Densitatea turistică: - este un indicator care arată cât de solicitate sunt ţările de destinaţie. Are două modalităţi de calcul:

şi

Folosind datele:Tabelul nr.9

Sosirile vizitatorilor străini în România- mii -

An 1996 An 1997 An 1998 An 1999 An 20005.205 5.149 4.830 5.224 5.236


- Populaţia României: 22.395.848- Suprafaţa României:237.500 km2

Analizând rezultatele obţinute în ambele variante se poate aprecia faptul că România nu se confruntă cu probleme privind numărul de turişti ce revin fiecărui locuitor în parte, deci, nu apar conflicte sociale între populaţia locală şi turişti. Afirmaţia este valabilă şi în cel de-al doilea caz, ceea ce implică inexistenţa unor conflicte de mediu.

58

d) Intensitatea turistică – este un indicator care oferă informaţii cu privire la potenţialul pieţelor turistice. În acest caz este vorba de trei formule de calcul:

considerând următoarele date pentru anul 1998:- numărul total al plecărilor în vacante: 6.893.000(în străinătate)+4.742.000 (intern)

= 11.635.000- Populaţia României: 22.395.848

adică, cel mult jumătate din populaţia ţării a efectuat o călătorie în scop turistic.

adică, 30,7 %din populaţia ţării a efectuat o călătorie în străinătate

adică, 59,2 % din cei care au plecat în vacanţe, au plecat în străinătate.

e) Coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare: - acest coeficient este utilizat în aprecierea gradului de exploatare a capacităţii de cazare şi se exprimă procentual. Formula de calcul este următoarea:

Folosind datele din tabelul nr. 8 şi din tabelul de mai jos, considerând o perioadă de funcţionare de 365 zile, avem:

Tabelul nr.10Numărul de structuri de cazare turistică

-mii- An 1996 An 1997 An 1998 An 1999 An 2000

2.965 3.049 3.127 3.250 3.121Sursa: „Anuarul statistic al româniei”,1990-2000; „Anuarul turistic al României”, 1995

După cum se observă, capacitatea de cazare a oscilat, dar în linii mari s-a păstrat constantă.


59

Capitolul 4Componentele industriei călătoriilor în România

4.1 Transportul şi infrastructura

Prin intermediul transporturilor se realizează deplasarea în spaţiu a bunurilor materiale şi a persoanelor, în vederea satisfacerii nevoilor materiale şi spirituale ale membrilor societăţii.

Transporturile constituie, în consecinţă, o ramură importantă a economiei naţionale, menită să asigure desfăşurarea nestingherită a proceselor de producţie şi legătura organică între resursele de materii prime, unităţile de prelucrare şi de fabricaţie şi unităţile de distribuţie a bunurilor materiale pe teritoriul ţării, în volumul, la timpul şi în direcţiile necesare, dictate de interesele şi ritmurile de dezvoltare ale economiei naţionale.

Pentru a satisface cerinţele de transport ale economiei naţionale cu o eficienţă economică sporită, existenţa şi utilizarea în paralel a diferitelor mijloace de transport ridică problema coordonării şi cooperării raţionale între aceste mijloace de transport, care se completează reciproc, în procesul de asigurare a continuităţii bunurilor materiale şi persoanelor.

Transporturile – element constitutiv şi factor determinant al dezvoltării turismului

Circulaţia turistică presupune deplasarea persoanelor spre locurile alese ca destinaţie a călătoriilor. În consecinţă, fluxurile turistice implică derularea unui trafic turistic considerabil între localităţile (ţările) de reşedinţă şi localităţile (staţiunile, zonele, regiunile turistice, ţările) primitoare de turişti.

Pentru derularea traficului turistic se apelează la o gamă variată de mijloace de transport. Deseori, deplasarea turiştilor necesită folosirea combinată a mai multor mijloace de transport, în funcţie de distanţa până la locul de destinaţie, de caracteristicile itinerariilor alese, de starea căilor de comunicaţie şi a infrastructurilor lor tehnice, de intensitatea şi sezonalitatea circulaţiei turistice, de competitivitatea tarifelor practicate pentru diferite forme de transport, de rapiditatea şi comoditatea deplasărilor.

Transportul reprezintă astfel prima manifestare a consumului turistic, fiind singura componentă de care nu se poate dispensa turismul în acţiunea sa de deplasare spre destinaţia turistică. Perfecţionarea în decursul timpului a mijloacelor de transport a determinat stimularea turismului, extinderea sa în spaţiu şi chiar apariţia unor noi forme de turism.

Prin urmare, se poate aprecia că, între dezvoltarea industriei turistice şi a transporturilor, există o strânsă interdependenţă:

– creşterea volumului circulaţiei turistice, respectiv dezvoltarea diferitelor forme de turism organizat, semiorganizat şi pe cont propriu depind de gradul de dezvoltare a transporturilor şi, în consecinţă, de posibilităţile oferite turiştilor pentru folosirea eficientă, în timp şi spaţiu, a diferitelor mijloace de transport, – iar existenţa unor forme variate şi accesibile de transport influenţează, la rândul lor, atât

volumul şi structura fluxurilor turistice, cât şi repartizarea teritorială şi sezonalitatea activităţii turistice.

Sursa: Oskar Snack, Petre Baron, Nicolae Neacşu, « Economia Turismului », Ed.Expert, 2003 Cristiana Cristureanu, «Economia şi politica turismului internaţional », Ed. Abeona

60

Dinamica circulaţiei turistice internaţionale a României în perioada 1980-1999 oferă o imagine asupra mijloacelor de transport utilizate de cetăţenii români cu ocazia vizitelor în străinătate şi ale turiştilor străini care au vizitat ţara noastră.

Tabelul nr.11Circulaţia turistică internaţională a României, după mijloacele de transport utilizate

-%- An 1980 An 1985 An 1990 An 1995 An 1999 An 2000

Total plecări ale vizitatorilor români, din care, după mijloacele de transport

utilizate:

100 100 100 100 100 100

- rutiere 64,9 46,2 56,2 74,7 77,0 79,7- feroviare 23,5 36,1 36,0 17,2 14,2 10,4- aeriene 9,6 14,4 4,1 5,2 6,5 7,8- navale 2,0 3,3 3,7 2,9 2,3 2,1

Total sosiri ale vizitatorilor străini, din care, după

mijloacele de transport utilizate: 100 100 100 100 100 100- rutiere 61,1 54,1 56,2 78,3 73,5 75,2

- feroviare 27,1 34,9 36,0 10,5 12,0 11,2- aeriene 8,6 7,8 4,1 8,0 11,3 10,9- navale 3,2 3,2 3,7 3,2 3,2 2,7


a) Transporturile turistice rutiere:

Deplasarea de la locul de reşedinţă până la destinaţiile alese pentru petrecerea vacanţelor şi efectuarea călătoriilor turistice în zonele vizitate se realizează, într-o proporţie importantă, prin formele de transport rutier, care în epoca noastră au devenit mijloace de transport în masă.

Transporturile turistice se caracterizează printr-o intensitate variabilă a traficului, determinată de specificul cererilor sezoniere ale turiştilor şi de diversitatea itinerariilor parcurse. Ele se realizează cu preponderenţă prin folosirea mijloacelor motorizate de transport, printre care ponderea cea mai mare o deţin autocarele, microbuzele şi autoturismele.

61

Sursa: Oskar Snack, Petre Baron, Nicolae Neacşu, « Economia Turismului », Ed.Expert, 2003Datorită frecvenţei tot mai mari a turiştilor automobilişti pe şosele, turismul automobilistic

devine un factor tot mai important al cererii turistice, căreia trebuie să i se prezinte o ofertă turistică corespunzătoare. Turistul automobilistic tipic cere ca pe şoselele parcurse să fie etalaţi toţi factorii ofertei – obiective ajutătoare – ca: staţii de benzină, ateliere staţionare de întreţinere şi reparaţii (service) auto, cu depozite de piese de schimb, servicii mobile de asistenţă tehnică rutieră, hanuri, moteluri şi hoteluri de tranzit, popasuri turistice, magazine cu mărfuri specifice pentru turiştii automobilişti, puncte de schimb valutar, filiale şi puncte de prestaţii de servicii ale agenţiilor turistice, servicii sanitare, locuri de parcare etc. Prin urmare, este vorba de formarea unor complexuri de concentrare a ofertei turistice pe arterele rutiere.

În acest fel, la o frecvenţă puternică de turism automobilistic în tranzit şi în excursii, şoselele magistrale îndeosebi devin, şi din punct de vedere economic, un organism cu viaţă integrată în circulaţia internă şi internaţională.

Acest fenomen priveşte şi ţara noastră, având în vedere pe de o parte, capacitatea crescândă a României de receptare turistică, iar pe de altă parte rolul ei tot mai important ca ţară de tranzit pentru turiştii străini. Se poate deci aprecia că preocupările pentru dezvoltarea infrastructurii acestui sector al transporturilor sunt menite să asigure tot mai multe posibilităţi de acces automobilistic la obiectivele de interes turistic, inclusiv la zonele naturale mai izolate şi, în acelaşi timp, conectarea mai intensă a teritoriului ţării noastre cu reţelele europene (E).

b) Transporturile turistice aeriene:

Transporturile aeriene câştigă o importanţă tot mai mare în expansiunea turismului internaţional şi intern, îndeosebi cu începere din anii ’60. Pentru unele ţări, mai cu seamă în cazul distanţelor mari, constituie deseori factorul principal al dezvoltării turismului internaţional receptor (de primire).

În ceea ce priveşte călătoriile pe distanţe medii şi lungi, progresul aviaţiei civile, concretizat în reducerea duratei călătoriilor, introducerea avioanelor moderne de mare capacitate, creşterea numărului de linii de zboruri directe, creşterea frecvenţei zborurilor de tip charter etc., a influenţat în mare măsură intensificarea călătoriilor turistice.

Existenţele sporite impuse de concurenţa tot mai acerbă între companiile aeriene, au pus şi compania TAROM, principalul operator român de transport aerian, în situaţia luării unor decizii ferme de adaptare care au condus la schimbări importante în politica companiei, schimbări ale căror coordonate de bază sunt:

– Adaptarea orariilor de operare a curselor regulate la cerinţele transportatorilor de trafic în tranzit ( cu baza la Bucureşti)

– Trecerea la închirierea către terţi a capacităţii de transport excedentare;

– Modificări de politică tarifară;

– Modernizarea şi dezvoltarea flotei aeriene.

Toate acestea au dus la încadrarea ofertei de transport a companiei TAROM în competiţia internaţională şi la o folosire mai eficientă a avioanelor din dotare.


62

Cristiana Cristureanu, «Economia şi politica turismului internaţional », Ed. Abeona

63

c) Transporturile turistice feroviare:

Rămâne cel mai ieftin mod terestru de transport şi cu cea mai mare capacitate. Procesul de transport feroviar se desfăşoară fără oprire, zi şi noapte, în orice anotimp, prezintă un grad ridicat de siguranţă, asigură deplasarea mărfurilor şi persoanelor. Sunt utilizate vagoane specifice în funcţie de natura mărfurilor: solide, lichide, vrac, ambalate, paletizate, containerizate.

Pentru turism trenul rămâne cel mai ieftin, dar poate fi utilizat şi în călătorii de mare atractivitate cum sunt „Orient-Expresurile” care oferă un confort deosebit pentru cazare, afaceri şi alimentaţie publică. În acelaşi sens, trebuie să amintim autotrenurile care în afara pensiunii complete (cazarea şi servirea mesei) şi agrementului, transportă şi autoturismele unor turişti (până la destinaţia de unde aceştia pot continua călătoria cu automobilele proprii).

Transportul feroviar poate fi şi subteran (metroul) în marile oraşe, atât pentru populaţia urbană şi cea atrasă, cât şi pentru turişti.

d) Transporturile turistice navale (maritim şi fluvial):

Dintre cele patru forme de transport cunoscute, călătoria pe apă este cel mai puţin solicitată, din cauza condiţiilor particulare de realizare (existenţa sau inexistenţa căilor navigabile, viteza redusă a navelor, necesitatea continuării călătoriei, de cele mai multe ori cu alte mijloace de transport).

Transportul naval reprezintă circa 3% din traficul turistic internaţional pe plan mondial, între 2,0% şi 3,7 % la plecări şi 2,7% şi 3,7% la sosiri în circulaţia turistică internaţională a României, după mijloacele de transport utilizate între anii 1980-1998.

Transporturile navale se realizează astăzi mai mult sub forma croazierelor care, în ultimii ani, au tendinţa de transformare dintr-o ofertă de lux într-o ofertă de masă atrăgând, implicit, şi segmente de turişti cu venituri medii şi submedii (în special tinerii şi persoanele de vârsta a treia.)

Sursa: Oskar Snack, Petre Baron, Nicolae Neacşu, « Economia Turismului », Ed.Expert, 2003 Ion Ionescu,Viorica Ionascu, Manoela Popescu, «Economia întreprinderii de turism şi comerţ », Ed. Uranus, Bucureşti, 1996

64

4.2 Cazarea şi serviciile ospitalităţii

Într-o zonă, staţiune, localitate, etc., turismul se poate dezvolta satisfăcător numai în ipoteza că există suficiente posibilităţi de cazarea şi odihna vizitatorilor. De aceea, dintre formele de bază tehnico-materială, capacităţile de cazare condiţionează poate în cea mai mare măsură volumul activităţii turistice, deşi anumite categorii de vizitatori sosiţi într-o localitate (staţiune) de interes turistic nu recurg întotdeauna la serviciile obiectivelor de cazare.

Capacităţile de cazare rămân elementul cel mai caracteristic al bazei tehnico-materiale a turismului şi pentru considerentul că celelalte elemente ale bazei materiale îndeplinesc funcţii mult mai eterogene şi deci participă cu ponderi relativ oscilante la încasările provenite din activitatea turistică.

În general, prin capacităţi de cazare se înţeleg acele dotări de bază materială care asigură înnoptarea şi odihna turiştilor pe o anumită durată de timp, în baza unor tarife determinate, diferenţiate în funcţie de gradul de confort oferit pe perioada din an (sezonalitatea) în care sunt solicitate etc.

Capacităţile de cazare cuprind totalitatea formelor de cazare (hoteluri, moteluri, hanuri, cabane, popasuri turistice etc.) care, în vederea asigurării unui sejur cât mai atractiv, oferă turiştilor condiţii optime de adăpostire (înnoptare), îndeplinind, după caz, şi alte funcţii caracteristice odihnei în domiciliul temporar (alimentaţia, agrementarea, igiena etc.)

Cererea pentru serviciile hoteliere se manifestă în locuri diferite, consumul serviciilor este condiţionat de aceste locuri particularizate şi, ca atare, ofertele prestatorilor trebuie şi ele localizate pentru a putea întâmpina aceste cereri.

Cu toate că dezvoltarea reţelelor de transporturi (terestre, aeriene, navale) extind aria pieţelor unde se consumă serviciile hoteliere, aceasta rămâne totuşi o piaţă locală. Cererea pentru serviciile hoteliere se manifestă fie pe parcursul, fie la destinaţia călătoriilor de vacanţă, iar oferta de servicii hoteliere se localizează acolo unde apar mai frecvent asemenea manifestări de cerere.

Cu alte cuvinte, cererea pentru combinaţii de servicii hoteliere este numai aparent globală, ea se fărâmiţează din punct de vedere geografic şi acestei localizări geografice a cererii îi corespunde şi localizarea în arii limitate a bazei materiale a firmelor hoteliere.

Tabelul nr. 12 ilustrează dispersia pe principalele destinaţii turistice a ofertei de capacităţi de cazare din ţara noastră în anul 2000.

Caracterul de piaţă locală rezultă astfel şi din dispersia teritorială pe judeţe a unităţilor de cazare turistică, ştiut fiind faptul că la nivel teritorial-judeţean dezvoltarea reţelei de unităţi de cazare s-a realizat diferenţiat, în funcţie de patrimoniul turistic din arealele respective.

În concluzie, cazarea solicitată de un client pentru o înnoptare particularizată într-un judeţ particularizat va putea fi asigurată numai în unităţile hoteliere localizate în judeţul respectiv.


65

Tabelul nr.12Dispersia capacităţii de cazare turistică, pe destinaţii turistice, în anul 2000

- % -

Capacităţi de cazare existente1)

Capacităţi de cazare în funcţiune2)

TOTAL 100 100Staţiuni pe litoral (exclusiv oraşul

Constanţa)41,8 18,5

Staţiuni balneare 16,2 22,4Staţiuni montane 12,1 17,2

Delta Dunării (inclusiv municipiul Tulcea) 1,0 0,8Bucureşti şi oraşe reşedinţă de judeţ 15,5 26,5

Alte localităţi 13,4 14,6Notă: 1) procente calculate la numărul de locuitori 2) procente calculate la numărul de locuri/zileSursa: Statisticile C.N.S.

Pieţele pentru serviciile hoteliere se cer definite luând în considerare, pe de o parte, potenţialul de interacţiune cumpărător – prestator din arealul respectiv. Întreaga industrie hotelieră furnizează prestaţiile ei pentru o multitudine de pieţe separate, ce se definesc mai mult sau mai puţin clar, în funcţie de tipul unităţilor de cazare şi de localizarea geografică a unităţilor. În acest fel devine de înţeles de ce industria hotelieră este tratată ca fiind un sector global de prestări servicii, fără referire la capacitatea de primire de care dispune o anume unitate şi fără referire la ponderea pe care o ocupă un hotel pe pieţele locale.

Datele ilustrate în tabelul nr. 13 permit conturarea unei imagini a modului cum a evoluat, în perioada 1990-2000, reţeaua unităţilor de cazare din România, cu gruparea reţelei pe tipuri de unităţi.

Tabelul nr.13Dispersia capacităţii de cazare turistică, pe destinaţii turistice, în anul 2000

- % -

An 1990

An 1991

An 1992

An 1993

An 1994

An 1995

An 1996

An 1997

An 1998

An 1999

An 2000

TOTAL 3.213 3.329 3.277 2.682 2.840 2.905 2.965 3.049 3.127 3.250 3.294Hoteluri şi moteluri 830 822 856 890 924 929 924 935 933 931 932

Hanuri 131 107 89 31 20 21 20 20 19 22 23Cabane 226 191 190 171 179 175 170 174 167 165 164

Campinguri şi căsuţe 217 186 142 139 133 141 137 137 138 142 145Vile şi bungalouri 1.551 1.828 1.817 1.225 1.279 1.324 1.308 1.275 1.203 1.145 1.130

Tabere copii şi unităţi şcolare 227 192 183 180 188 186 188 184 179 176 176Locuinţe contractate cu cetăţenii 31 3 - - - - - - - - -

Pensiuni turistice - - - 16 116 128 155 160 270 322 360Sate de vacanţă - - - - 1 1 1 1 1 1 3

Pensiuni agroturistice - - - - - - 61 159 213 341 356Spaţii cazare pe nave - - - - - - 1 4 4 5 5

Sursa: Statisticile C.N.S.


66

În ţara noastră organele de specialitate ale administraţiei publice centrale influenţează, prin acte normative, dezvoltarea industriei hoteliere. În această privinţă Ministerul Turismului i-a revenit sarcina de a efectua clasificarea unităţilor de cazare, de alimentaţie, de agrement, indiferent de forma de proprietate.

Gruparea unităţilor de cazare turistice pe categorii de confort este ilustrată în tabelul nr. 14. În ceea ce priveşte formele de proprietate a capacităţii de cazare, structura existentă în anul 2000 este redată în tabelul nr. 15.

Tabelul nr.14Unităţile de cazare turistică pe categorii de confort în anul 2000

- număr unităţi -

Tip unitate Totaldin care:

5 stele 4 stele 3 stele 2 stele 1 stea neclasifTOTAL, din care: 3.250 5 91 290 1.090 1.108 664

Hoteluri 811 2 14 91 388 259 57Moteluri 120 - - 5 53 50 12Hanuri 22 - - - - - 22

Vile turistice 878 3 69 111 177 261 257Cabane 165 - - 4 19 59 83

Campinguri şi căsuţe 75 - - 2 10 45 18Tabere copii şi unităţi şcolare 176 - - - - - 176

Pensiuni turistice 322 - 7 44 191 77 3Sate de vacanţă 1 - - - 1 - -

Bungalouri 267 - - 11 35 221 -Unităţi tip căsuţă 67 - - - 5 24 38

Pensiuni agroturistice 341 - - 21 210 110 -Spaţii cazare pe nave 5 - 1 1 1 2 -

Sursa: Turismul României – Breviar statistic, C.N.S. 2000

Tabelul nr.15Capacitatea şi activitatea de cazare turistică pe forme de proprietate, în anul 2000

Tip unitate U.m. TotalForma de proprietate

publică mixtă privatăcoopera

tistăobştească

Unităţi de cazarenr. 3.250 864 921 1.158 196 111% 100,0 26,6 28,3 35,7 6,0 3,4

Capacitatea existentănr. loc. 282.806 90.380 110.174 54.068 9.226 18.958

% 100,0 32,0 38,9 19,1 3,3 6,7Capacitatea în

funcţiunemii loc./zile 51.275 18.068 10.737 16.151 1.902 4.417

% 100,0 35,2 21,0 31,5 3,7 8,6Sursa: Statisticile C.N.S.

Localizarea geografică a unităţilor de cazare şi diversitatea formelor de proprietate conduc la concluzia, evidentă de altfel, că pe piaţa serviciilor hoteliere diferitele tipuri de unităţi de cazare devin competitoare, fiecare firmă hotelieră încercând atragerea unui număr cât mai mare de solicitanţi de servicii, cu scopul de a obţine creşterea gradului de utilizare a capacităţilor disponibile de primire şi de a asigura desfăşurarea unor activităţi profitabile.


67

Serviciile ospitalităţii

Ospitalitatea – obiectiv major al unităţilor de alimentaţie

Cu toată diversitatea de profile ale unităţilor de alimentaţie, la toate se remarcă o trăsătură caracteristică comună: aspiraţia spre a se distinge de alte unităţi competitoare printr-o imagine cât mai personalizată sau prin introducerea, cultivarea şi menţinerea relaţiilor de ospitalitate profesională cu clientela lor.

Printre multiplele sarcini ale managementului unităţilor ce prestează servicii de alimentaţie, un loc important revine deci direcţionării şi controlului acestor relaţii de ospitalitate, relaţii care determină latura intangibilă a calităţii serviciilor.

Cu alte cuvinte, esenţa problemei în asigurarea unui nivel constant al calităţii serviciilor de alimentaţie constă nu numai în valoarea intrinsecă a calităţii consumului de produse (latura tangibilă a prestaţiilor), ci în egală măsură în arta ospitalităţii. Această artă este menită să structureze relaţii cu clienţii în favoarea unităţii prestatoare într-o astfel de manieră, încât consumatorul produselor şi serviciilor să simtă realmente că este tratat ca un oaspete dorit.

Nu trebuie uitat deci că în economia liberă, doctrinele „Clientul este rege”, „Clientul are întotdeauna dreptate” sau „Clientul este stăpânul nostru” – uitate şi desconsiderate în condiţiile economiei centralizate – nu numai că nu şi-au pierdut importanţa, ci chiar mai mult, devin comandamente pentru managerii şi pentru personalul societăţilor comerciale private.

Ospitalitatea profesională a unei unităţi de alimentaţie poate fi definită ca procesul de asigurare a confortului şi securităţii psihologice şi fiziologice a clientului, în timpul de consumare a produselor solicitate, în incinta acesteia, în schimbul banilor pe care clientul respectiv este dispus să-i cedeze drept contravaloare a produselor şi serviciilor primite.

Ospitalitatea prin serviciile de agrement

Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.), a cărei membră este şi ţara noastră, acordă o deosebită atenţie civilizaţiei timpului liber, apreciind că, în perspectiva anilor viitori, timpul liber nu va mai fi considerat doar un timp rezidual în raport cu timpul de muncă, tinzând tot mai mult să se transforme într-o nouă calitate, în sensul lărgirii orizontului de cunoaştere şi de odihnă activă pentru reconfortare.

Desigur, această apreciere va necesita, din partea organizatorilor de călătorii turistice şi a celor ce prestează serviciile, găsirea unei noi formule inovatoare de oferte turistice. Produsele turistice cu un conţinut nou reclamă creativitate, urmând a fi concepute şi orientate într-o mai mare măsură spre satisfacerea preocupărilor de timp liber ale clientelei turistice potenţiale, ştiut fiind că această clientelă apreciază tot mai intens satisfacţia resimţită de pe urma consumului turistic prin prisma diversităţii formulelor de ofertă.

În general, agrementul menţine produsul turistic pe o coordonată optimă, armonizează relaţiile dintre cererea şi oferta turistică, satisfăcând o multitudine de motivaţii turistice.


68

Capitolul 5Studiu de caz, staţiunea Poiana Braşov

5.1 Prezentarea staţiunii:

Complex turistic montan, de odihnă, de interes general, cu funcţionare permanentă.

Aşezare : Staţiunea face parte din teritoriul administrativ al municipiului Braşov, în judeţul omonim.

Relief : Staţiunea se găseşte la poalele Munţilor Postăvaru, la est şi ale Munţilor Poinenii Braşovului, la vest, pe un platou întins, larg ondulat cu altitudini cuprinse între 950-1050 m.

Culmile montane secundare care se găsesc în apropierea staţiunii au altitudini cuprinse între 1450-1000m – Pisiac, Poiana Ursului, Prăpastia Lupului, Poiana Ruia; excepţie fac vf. Postăvaru (1799m), Muchia Cheii, Stejărişul, Tâmpa, etc.

Prezenţa calcarelor, a gresiilor şi conglomeratelor conferă Munţilor Postăvaru peisaje deosebite. Versantul vestic care domină staţiunea este mai înclinat, cu numeroase pârtii, este mai slab fragmentat şi prezintă unele trepte cu pante reduse.

Căi de acces : Această perlă a turismului montan, renumită mai ales pentru sporturile de iarnă, se află la 12 km de municipiul Braşov, pe un drum judeţean modernizat care leagă oraşul amintit de localitatea Râşnov, situate pe E 60 şi respectiv DN 73 A (12 km)

Staţia CFR Braşov asigură un acces comod, ea fiind aşezată pe traseul principalelor magistrale feroviare care leagă capitala de centrul, nordul şi nord-vestul României, racordându-se în acelaşi timp şi la punctele de frontieră de pe graniţa sudică (Giurgiu), vestică (Curtici) sau nord-vestică (Episcopia Bihorului).

Distanţa faţă de cel mai apropiat aeroport – Sibiu – este de 151 km, iar faţă de aeroportul internaţional Otopeni, de 164 km.

Distanţa faţă de capitală este de 184 km.

Prin poziţia sa, în zona centrală a şării, staţiunea Poiana Braşov se afşă la distanţe echilibrate de punctele de frontieră ( peste 250 km).

Clima : Climatul general este temperat continental cu influenţe mai reci şi umede ca urmare a diversităţii circulaţiei maselor de aer. Astfel se remarcă confluenţa maselor de aer umed din vest şi nord-vest cu cele continentale din est şi explică existenţa unui climat alpin montan.

Aceasta se caracterizează prin următoarele particularităţi: Durata de strălucire a soarelui de 1.800 ore în medie pe an; Temperatura medie anuală de 0-20C la altitudini înalte, iar în staţiune de 4-60C; Numărul mediu al zilelor de vară de 30-40 în zona înaltă şi 50-60 în zonele joase, iar al

celor de iarnă de 70-120, ceea ce favorizează practicarea sporturilor de iarnă; Numărul mediu al zilelor cu ninsoare de 120 (în octombrie – aprilie şi chiar mai),

grosimea stratului de zăpadă fiind de circa 40 cm la sfârşitul lunii februarie; durata stratului de zăpadă oscilează între 100-120 zile în apropierea staţiunii, iat în staţiune de 90-110 zile;

Lipsa vânturilor, datorită modului de dispunere a staţiunii; în anotimpul cald sunt frecvente brizele de munte şi de vale;

Fenomenul de producere a avalanşelor în perimetrul staţiunii este inexistent.


69

Floră : Alternanţa pajiştilor (având mare diversitate florastică) cu pădurile de conifere sau foioase imprimă zonei o atractivitate deosebită.

Alte resurse turistice sunt rezervaţiile naturale: rezervaţia şi parcul natural Tâmpa, rezervaţia Stajărişul Mare din nord-vestul munţilor Postăvaru, rezervaţia peisagistică Postăvaru-culmea principală.

Acestora li se adaugă numeroasele obiective turistice antropice ale oraşului Braşov, unul dintre cele mai atractive din ţară.

Factori naturali : Climat de munţi mijlocii tonic-stimulent.

Factori naturali terapeutici : Bioclimat tonic, stimulent, caracterizat printr-o presiune atmosferică relativ joasă, aer curat lipsit de praf şi alergeni, bogat în radiaţii ultraviolete şi cu o ionizare accentuată a atmosferei.

Indicaţiile curei climaterice :

- nevroză astenică; surmenaj fizic şi intelectual; stări de debilitate;

- convalescenţă cu stare generală bună;

- hipertiroidia benignă; anemii secunadare;

- rahitismul şi tulburările de creştere la copii;

- pleurezii şi după pneumopatii virotice sau microbiene;

- unele forme de astmă bronşic şi de bronşite cronice astmatiforme.

Atracţii turistice:

Staţiunea Poiana Braşov dispune de echipamente turistice variate, deţinând o ofertă turistică bogată şi competitivă, pentru diverse segmente de piaţă. Serviciile oferite sunt în general de bună calitate, ea detaşându-se astfel de celelalte staţiuni montane din ţara noastră.

Profilul staţiunii este turismul pentru practicarea sporturilor de iarnă; de aceea, agrementul se bazează pe existenţa pârtiilor de schi amenajate (în număr de 13), deservite de 10 instalaţii de transport pe cablu (2 teleferice, o telegondolă, 7 teleschiuri).

În afara acestor dotări, pentru sezonul de iarnă, staţiunea dispune şi de patinoar în aer liber, de părtii de săniuş, de câteva trasee de schi fond în împrejurimi (marcate), precum şi de şcoală de schi.

Ca activităţi „apre-schi” sau pentru sezonul estival, Poiana Braşov oferă numeroase posibilităţi: piscine acoperite, saune, cluburi de noapte, restaurante cu programe artistice, o stână turistică, bowling, hidrobiciclete sau plimbări pe lac, etc. Staţiunea este un punct de plecare spre numeroase trasee în Munţii Postăvaru sau Bucegi, iar excursiile oferite în staţiune au ca destinaţii Castelul Bran, Moeciu, Şirnea, cetăţile fortificate Prejmer şi Hărman etc.


70

Atracţii turistice învecinate.

Lacul Bâlea

În Munţii Făgăraşului se găsesc peste 70 de lacuri de origine glaciară. Cel mai mare dintre ele este Lacul Bâlea ce ocupa o suprafaţă de 4,65 ha şi are o adâncime de peste 11 m. Situat la altitudinea de 2034 m, lung de 360 m şi lat de 240 m, el oferă turiştilor o privelişte încântătoare nu adesea întâlnita.

Poienile cu narcise din Dumbrava Vadului

În Tara Oltului, cuprinsă între masivul Munţilor Făgăraş şi râul Olt, se află o pădure de stejari dumbrăviţa cu poieni mari, care în luna mai sunt pline de narcise. Narcisele albe cu parfumul lor, te îmbie să petreci cât mai mult timp în acesta dumbrava care se dovedeşte astfel a fi un monument al naturii în adevăratul sens al cuvântului.

Munţii Bucegi

Înălţat deasupra văilor Prahovei şi Ialomiţei, masivul Bucegi este ca un arc de culmi din mijlocul căruia izvorăşte Ialomiţa. Cele doua ramuri ale acestui arc îşi au punctul de convergenţă în Vârful Omu (2511 m), unul dintre cele mai înalte vârfuri ale Carpaţilor. Versantul dinspre Valea Prahovei este prin excelenţă stâncos şi abrupt. Pereţii goi de stancă, colţii de piatră sau crestele zvelte ce se înalţă printre văgăunile adânci ale văilor alcătuiesc un peisaj impresionant şi sălbatic.De remarcat este faptul că, pe aceste creste, vântul a modelat pe alocuri stâncile ce au căpătat forma unor coloane sau ciuperci cum ar fi: Babele, Sfinxul.De cealaltă parte a vârfurilor se întinde un larg şi înalt podiş, "Platoul Bucegilor", uşor ondulat, acoperit cu pajişti alpine i jnepenişuri şi este străbătut în lung de depresiunea Văii Dorului.Vegetaţia este bogată şi este distribuitş pe cinci etaje, primele două făcând parte din zona forestieră, iar ultimile trei din zona alpină.În pădurile de la poalele masivului trăiesc cerbul, căprioara, mistreţul, lupul şi vulpea pe stâncile înalte întâlnim capra neagră şi vulturul sur sau acvila, iar în apa de munte găsim păstrăvul.

Piatra Craiului Mare

Între trecătoarea Branului şi apele Văi Bârsei şi ale Dâmboviţei se înalţă coama de piatra a muntelui Piatra Craiului. Rezervaţia Piatra Craiului a fost instituită în scopul ocrotirii florei specifice şi ale caprei negre ce populează versanţii. Acest masiv adăposteşte Garofiţa Pietrei Craiului decretata monument al naturii.

5.2 Oferta actuală şi valorificarea acesteia:

71

Complexul multifuncţional „Favorit” cuprinde o sală de spectacole, restaurant, bibliotecă, sală de lectură, biliard, jocuri distractive etc. Sala polivalentă „Cristal” include o piscină acoperită, sală de gimnastică şi saună. Lângă sală, un lac de agrement oferă turiştilor posibilitatea să se plimbe cu bărci cu rame, iar iarna să patineze.

În staţiune mai există terenuri de tenis de câmp, volei, handbal, baschet, minigolf, precum şi jocuri mecanice.

Hotelul „Alpin” dispune de piscină acoperită şi saună, hotelul „Teleferic” are o piscină în aer liber şi saună, iar la hotelul „Piatra Mare” funcţionează o saună.

Situarea staţiunii şi persistenţa stratului de zăpadă permit practicarea sporturilor de iarnă timp de patru-cinci luni pe an. Din acest motiv aici s-au făcut amenajări şi s-au adus dotări speciale, Poiana Braşov devenind cea mai solicitată staţiune de către amatorii de schi. Existenţa mai multor pârtii, cu diferite grade de dificultate, favorizează pe toţi cei dornici să schieze, atât copii cât şi începători, cât şi avansaţi. Dintre pârtiile existente la Poiana Braşov amintim :

– Valea Lupului, Sub Teleferic, Ruia, Slalom, Poiana, Lamba – pârtii dificile

– Sulinar, Kantzel – pârtii medii

– Drumul Roşu, Bradul, Trambulina, Alpin, Camelia, Intim – pârtii uşoarePoteci marcate conduc de amatorii de drumeţii la cabana Postăvarul, Cristianu Mare sau Cheia.

O deplasare în apropiere, la Braşov, important centru cultural, meşteşugăresc şi comercial în evul mediu, azi o puternică citadelă a industriei, ştiinţei, învăţământului şi culturii, oferă turiştilor posibilitatea vizitării unor obiective ca:

Bastionul ţesătorilor care găzduieşte Secţia Muzeală Cetatea Braşovului şi fortificaţiile din Ţara Bârsei;

Casa Sfatului, construită în secolul al XV-lea azi sediul secţiei de istorie a Muzeului judeţean;

Complexul muzeal al culturii româneşti care cuprinde clădirea vechii şcoli româneşti construită în secolul al XVIII-lea, unde se află exponatele referitoare la istoria tiparului Braşovean, sala de clasă a primei şcoli româneşti din Transilvania, manuscrise din secolul al XVI-lea, hrisoave domneşti, precum şi o colecţie de artă medievală.

Secţiile de artă ale Muzeului judeţean; Casa Mureşenilor;

Din Poiana Braşov se pot face excursii la Râşnov (vestigiile cetăţii din veacul al XIV-lea), la castelul Bran (castel ridicat în secolul XIV-lea şi refăcut în mai multe rânduri, găzduieşte un muzeu de artă feudală, iar în parcul castelului se află o expoziţie de etnografie), la Sighişoara, Sibiu, Predeal, Sinaia etc.

Trasee turistice:1. Poiana-Braşov – Râpa Dracului – Cheişoara – Cabana Cheia2. Poiana Braşov – Cabana Junilor – Poiana Neagului – Râşnov3. Poiana Braşov – Valea Răcădăului – Braşov4. Poiana Braşov – Poiana Ruia – Vf. Cristianu Mare – Poiana Ruia – Tâmpa5. Poiana Braşov – Poiana Ruia – Vf. Cristianu Mare – Poiana Ruia – Peştera de Lapte

Poiana Braşov – Poiana Ruia – Cabana Postăvaru – Poiana Trei Fetiţe – Spinarea Calului – Muntele Cărbunaru – Cabana Poiana Secuilor – Cabana Trei Brazi - Predeal

Laviniu Munteanu, Constantin Stoicescu, Luovic Grigore, „Ghidul staţiunilor balneoclimatice din România”, Bucureşti,1986

72

Cetatea Bran, aflată dincolo de trecătoare, spre Ardeal a fost ridicată de cavalerul teuton german Dietrich, după 1212. Făcută la început din lemn, ea este înlocuită de saşi prin una de piatră, zidită pe la 1377 sub domnia regelui Ludovic. Pe la sfârşitul secolului al-XV-lea regele Vladislav o vinde braşovenilor, pentru 1000 de florini cu tot ţinutul înconjurător. Oraşul Braşov, a înfiinţat acolo o vamă.

Refăcuta în anul 1608 cetatea Bran rămâne a oraşului Brasov până la 1878 când statul austro-ungar o transformă pentru scopuri militare retezându-i turnurile.

Oraşul Brasov, a dăruit aceasta cetate reginei Maria, ca reţedinţă de vara. În curtea interioara a castelului este o fântâna adâncă de 58 de m săpată în stancă, ce a servit de-a lungul veacurilor ca adăpost.

Castelul Peles a fost reşedinţa de vară de la Sinaia a familiei regale fiind fondat de regele Carol I.

În anul 1875 a început construcţia acestui castel care după opt ani, în anul 1883 pe 7 octombrie avea să fie inaugurat. Actualului castel i s-au adus îmbunătăţiri până în anul 1914 păstrându-i-se însă stilul renaşterii germane.Sculpturile în bronz, vasele de Florenţa ori cele de

Boemia, vitraliile, picturile şi ţesăturile sunt doar câteva din ornamentele ce se găsesc în cele 160 de camere şi 30 de săli de baie de care dispune castelul şi mobilate în stil german, englez, italian, francez sau hispano-maur. Colecţia armurilor şi armelor de război şi vânătoare din incinta castelului este unul dintre motivele pentru care Peleşul merită să fie văzut.

Castelul Pelişor construit între 1899-1903 a fost construit şi locuit de regele Ferdinand. Aici găsim tablouri de Ferrari, şi Vermont. El are 70 de camere. Foişorul clădit odată cu castelul Peleş este fosta casă de vânătoare a regelui şi are 42 de camere decorate în stil elveţian. A fost locuit de Carol al-II-lea. Castelul Pelişor a ars în mai 1932, dar a fost reconstruit.

73

Restaurante şi oferta acestora:

Şura Dacilor – prin construcţia şi decoraţiunile interioare evocă un cămin al Dacilor – strămoşi ai poporului român.

Coliba haiducilor – construcţia şi interiorul acesteia evocă un refugiu al haiducilor.

Capra Neagră – oferă o ambianţă intimă, o specialităţi excelente, un spectacol de varietăţi atât pentru tineri cât şi pentru celelalte vârste.

Cerbul carpatin – amenajat în interiorul unei peşteri, oferă seri de neuitat specific româneşti într-o ambianţă specifică.

Dintre specialităţile româneşti oferite prezentăm:

În România, cultura vinului are tradiţii antice. Mai multe soiuri de vin, cum sunt Băbeasca, Feteasca, Grasa sau Tămâioasa Româneasca, s-au transmis, de secole până astăzi. Alte soiuri, cum ar fi Riesling, Merlot, Aligote, Sauvignon, Cabernet, Muscat sau Chardounay au fost importate din Franţa, la începutul secolului XX, găsind în România o a doua casă.Zonele de culturi pentru vinuri sunt situate în jurul Carpaţilor. În Moldova se afla celebra podgorie de la COTNARI, unde se producea vinul pentru domnitorul Ştefan cel Mare (secolul al XV-lea). În însorita Dobroge, pe terenuri calcaroase, se află cunoscuta podgorie MURFATLAR. În Transilvania se găsesc podgoriile de la TÂRNAVE, iar în Valahia cunoscutele podgorii STEFANESTI şi DEALU MARE.

Încercaţi Grasa de Cotnari, Tămâioasa Româneasca, Feteasca Regala, Busuioaca de Bohotin - vinuri româneşti extrem de aromate.

Trebuie neapărat sa mâncaţi ciorba şi sarmale, însoţite de vin roşu sec şi mămăliguţa. Tochitura, puiul la ceaun, saramura de crap sau păstrăvii pe cetina de brad sunt alte preparate excelente din bucătăria româneasca. Fiecare regiune are preparatele sale specifice, care trebuie savurate la faţa locului.

Grătarul - cotletele, cârnaţii, frigăruile şi tradiţionalii mititei se găsesc la orice terasa în timpul verii. Mititeii, o specialitate româneasca delicioasa, trebuie însoţiţi de bere.

Puteţi încerca, pe lângă de mărcile internaţionale cunoscute şi beri locale. Producţia de bere în România are o lunga tradiţie, primele fabrici datând de peste 200 - 300 de ani.

74

Analiza circulaţiei turistice

Capacităţi de cazare:Tabelul nr.16

DENUMIRE Nr. locuri cazareCOMPEXUL „Alpin” 272 locuriCOMPLEXUL „Alunis-Ruia” 111 locuriCOMPLEXUL „Bradul” 120 locuriCOMPLEXUL „Caraiman” 134 locuriCOMPLEXUL „Ciucas” 509 locuriHOTELUL „Intim” 64 locuriCOMPLEXUL „Piatra Mare” 348 locuriCOMPLEXUL „Poiana” 119 locuriHOTELUL „Poiana Ursului” 39 locuriCOMPLEXUL „Sport” 243 locuriCOMPLEXUL „Şoimul” 214 locuriCOMPLEXUL „Teleferic” 298 locuriVile 308 locuriTOTAL 2.779 locuri

Sursa: „Cazarea turistică în anul 1989 – reţea-capacităţi-utilizare, Ministerul Turismului

SOSIRI ÎN STRUCTURILE DE PRIMIRE TURISTICĂ CU FUNCŢIUNI DE CAZARE TURISTICĂ,PE TIPURI DE STRUCTURI DE PRIMIRE TURISTICĂ

Tabelul nr.17

Tipuri de structuri de primire turistică2003 2004

ian. feb. mar. apr. mai iun. iul. aug. sep. oct. nov. dec. ian.1)

Total judeţ 21783 22874 19963 20371 31865 25670 32080 40755 29984 27938 24638 26895 28164

din care:

Hoteluri 16555 17764 15275 14588 22321 17045 18835 24080 20474 19602 16926 17519 19234

Moteluri 175 206 291 390 1524 1514 1805 1821 1544 1691 1551 1185 1531

Vile turistice 1292 1507 1310 1012 939 807 1109 1465 1129 1133 1221 1355 1875

Cabane turistice 999 883 760 634 896 633 1274 1639 847 653 490 1046 1412

Pensiuni turistice urbane 1185 1482 1308 1081 1512 1296 2229 2688 2382 2316 2317 2467 2267

Pensiuni turistice rurale 188 272 268 527 694 791 1093 1595 870 849 558 875 2661) date provizorii

ÎNNOPTĂRI ÎN STRUCTURILE DE PRIMIRE TURISTICĂ CU FUNCŢIUNI DE CAZARE TURISTICĂ,PE TIPURI DE STRUCTURI DE PRIMIRE TURISTICĂ

Tabelul nr.18

Tipuri de structuri de primire turistică2003 2004

ian. feb. mar. apr. mai iun. iul. aug. sep. oct. nov. dec. ian.1)

Total judeţ 64072 62586 47867 45098 67120 59158 92343 117932 72217 62333 58786 73783 77814

din care:

Hoteluri 50929 47993 37544 31105 47351 38579 51761 70331 47673 43914 41312 47547 52308

Moteluri 398 282 338 455 2807 2816 3661 4014 3894 3059 2901 2155 2951

Vile turistice 4227 6003 3515 3896 3291 3076 5153 6230 4454 3815 4631 5454 5552

Cabane turistice 1928 1942 1723 957 1533 1113 4192 5941 2071 1020 933 2629 2954

Pensiuni turistice urbane 2468 3750 2751 2179 3065 3397 6271 6824 5342 4570 4579 5966 6983

Pensiuni turistice rurale 491 515 593 1690 1750 2189 3442 4973 2433 1825 1169 2624 9601) date provizorii

75

1)Sejurul mediu: este un indicator al circulaţiei turistice şi arată numărul mediu de zile de

şedere a turiştilor într-o anumită zonă sau unitate de cazare.

Folosind datele din tabelele de mai sus putem calcula:

După cum se observă, pentru anul 2003, sejurul are o valoare de 2,5 zile, cu valori ridicate în perioada vacanţelor de iarnă..

2)Densitatea turistică: - este un indicator care arată cât de solicitate sunt ţările de destinaţie.

Are două modalităţi de calcul:

şi

Folosind datele:- Populaţia jud. Braşov: 633.140- Suprafaţa jud. Braşov:5.363 km2

Analizând rezultatele obţinute în ambele variante se poate aprecia faptul că jud. Braşov nu se confruntă cu probleme privind numărul de turişti ce revin fiecărui locuitor în parte, deci, nu apar conflicte sociale între populaţia locală şi turişti. Afirmaţia este valabilă şi în cel de-al doilea caz, ceea ce implică inexistenţa unor conflicte de mediu.

3)Coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare: - acest coeficient este utilizat în aprecierea gradului de exploatare a capacităţii de cazare şi se exprimă procentual. Formula de calcul este următoarea:

Considerând o perioadă de funcţionare de 365 zile, şi o evoluţie constantă a capacităţii de cazare avem:

După cum se observă, capacitatea de cazare a oscilat, dar în linii mari s-a păstrat constantă.

76

5.3 Dezvoltare şi promovare

Propuneri de valorificare:

În scopul unei valorificări superioare a potenţialului turistic al judeţului Braşov şi a staţiunii Poiana Braşov este necesară luarea unor măsuri cu caracter concret:

crearea şi promovarea unor programe turistice care să fructifice frumuseţea atracţiilor naturale ale zonei, făcându-le cunoscute turiştilor amatori de frumos şi de petrecere diversificată a timpului liber;

promovarea turismului de afaceri, zona Braşovului fiind atât un important centru turistic, cât şi unul economic

promovarea turismului speologic în munţii Făgăraş datorită caracteristicilor aparte ale peşterilor din această zonă;

dezvoltarea grupurilor de ghizi atât pentru îndrumarea spre traseele numeroase ale zonei, dar şi pentru realizarea de programe pentru cunoaşterea specificităţii zonei prin organizarea de excursii cu programe înainte stabilite;

promovarea la nivel naţional şi internaţional, în colaborare cu societăţile de turism, a unor programe speciale pentru vacanţele de iarnă şi de vară; crearea unei imagini a unei staţiuni optime pentru petrecerea timpului liber ca o activitate constantă în tot timpul anului, dat fiind accesul relativ uşor către această zonă.

Evaluarea eforturilor investiţionale, posibilităţile de realizare şi efectele scontate în plan economic.

Desigur că pentru punerea în practică a propunerilor de la punctul anterior sunt necesare şi fonduri băneşti importante, pentru ca rezultatul scontat să fie atins, respectiv maximizarea rezultatelor utile ale întreprinzătorilor (efect maxim cu efort minim) şi satisfacerea deplină a cerinţelor consumatorului de turism.

În acest scop pot fi încurajate investiţiile localnicilor cât şi obţinerea de programe din fonduri internaţionale pentru dezvoltarea principalei regiuni de maximă atractivitate a ţării.

Apare necesitatea scutirii pe o anumită perioadă de timp de la plata unor impozite, concesionarea unor terenuri pe perioade importante de timp.

Alte modalităţi de acoperire a eforturilor investiţionale în domeniul turismului pot fi considerate sponsorizările, creditele cu dobândă redusă şi eventual subvenţiile.

Oskar Snack, Petre Baron, Nicolae Neacşu, « Economia Turismului », Ed.Expert, 2003

77

Capitolul 6

Concluzii generale privind dezvoltarea a turismului românesc

Perspectivele dezvoltării turismului românesc nu pot fi abordate decât în contextul restructurării şi privatizării întregii economii naţionale. Pe de altă parte, din evoluţia turismului mondial rezultă clar că acest sector reprezintă o sursă principală de redresare a economiilor naţionale a tuturor ţărilor care dispun de un potenţial turistic important.

În aceste condiţii se va putea susţine ideea că turismul constituie un sector prioritar aflat în interdependenţă organică cu celelalte ramuri şi sectoare economice. Pentru aceasta sunt necesare atât însuşirea concepţiei privind locul şi rolul turismului în economia naţională, stabilirea unor direcţii clare de valorificare a potenţialului turistic naţional, cât şi aplicarea în cadrul acestora a unor măsuri, soluţii bine etapizate şi ştiinţific fundamentate, în toate subsistemele turismului.

I) Importanţa dezvoltării turismului în România:

Principalele argumente care determină necesitatea dezvoltării turismului rezultă din următoarele aspecte:

Resursele turistice fiind practic inepuizabile, turismul este unul din sectoarele cu perspective reale de dezvoltare pe termen lung din România;

Exploatarea şi valorificarea complexă a resurselor turistice însoţite de o promovare eficientă pe piaţa externă, poate constitui o sursă de sporire a încasărilor valutare ale statului, contribuind la echilibrarea balanţei de plăţi externe;

Turismul reprezintă o piaţă sigură a forţei de muncă şi de redistribuire a celei disponibilizate din sectoarele economiei, puternic restructurate;

Turismul, prin efectul său multiplicator acţionează ca un element dinamizant al sistemului economic global, generând o cerere specifică de bunuri şi servicii care antrenează o creştere în sfera producţiei acestora, contribuind în acest fel la diversificarea structurii sectoarelor economiei naţionale;

Dezvoltarea armonioasă a turismului pe întreg teritoriu României contribuie la creşterea economică şi socială şi la atenuarea dezechilibrelor apărute între diverse zone, constituind o sursă importantă de sporire a veniturilor populaţiei;

Turismul este un mijloc de dezvoltare a zonelor rurale prin extinderea ariei ofertei specifice şi crearea de locuri de muncă în mediul rural, altele decât cele tradiţionale, ameliorând condiţiile de viaţă şi sporind veniturile populaţiei locale;

În condiţiile respectării şi promovării principiilor de dezvoltare durabilă, turismul constituie un mijloc de protejare, conservare şi valorificare a potenţialului istoric, cultural şi folcloric al ţării;

Prin adoptarea unei strategii de dezvoltare turistică durabilă şi impunerea unor măsuri de protejare a mediului, a valorilor fundamentale ale existenţei umane (apă, aer, floră, faună, a ecosistemelor vulnerabile etc.) turismul are în acelaşi timp şi o vocaţie ecologică;

Pe plan social, turismul se manifestă ca mijloc activ de educare şi ridicare a nivelului de instruire şi civilizaţie a oamenilor, având un rol deosebit în utilizarea timpului liber al populaţiei.

Cristea Adriana Anca, « Gestiunea activităţilor de turism », Bucureşti, 2003

78

II) Principalele direcţii de acţiune trebuie să vizeze:

alinierea turismului la standardele europene, fapt realizabil datorită mobilităţii sale caracteristice, cât şi importanţei acestui sector în refacerea economică, în actuala şi viitoarele etape de dezvoltare a României;

creşterea competitivităţii ofertei turistice prin valorificarea optimă a potenţialului turistic, modernizarea, dezvoltarea şi diversificarea structurilor turistice;

perfecţionarea în continuare, a cadrului organizatoric şi legislativ necesar dezvoltării unui turism competitiv;

schimbarea conceptelor manageriale de ansamblu şi la nivel de întreprindere;

diversificarea şi creşterea calităţii serviciilor turistice şi a celor conexe;

schimbarea imaginii, în Europa şi în lume, despre România ca ţară turistică;

intensificarea comercializării produselor turistice româneşti pe piaţa internaţională

recâştigarea pieţelor externe tradiţionale pierdute şi pătrunderea pe noi pieţe emitente;

dezvoltarea şi diversificarea turismului pentru segmentele de tineret şi vârsta a treia, în principal pentru populaţia autohtonă;

perfecţionarea formării profesionale şi manageriale a forţei de muncă din turism şi introducerea obligativităţii pentru prestatorii de servicii de a absolvi o formă de învăţământ de profil;

dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii rutiere, feroviare şi aeriene şi echiparea corespunzătoare a acestora;

facilitarea accesului în ţară a turiştilor străini sosiţi pe cont propriu, prin fluidizarea traficului la punctele de frontieră;

diversificarea ofertei, prin crearea de produse turistice noi, competitive, accentul punându-se în special pe ecoturism, asigurarea unei dezvoltări durabile a turismului;

adaptarea ofertei pentru stimularea practicării turismului de către populaţia defavorizată pe plan economic;

diversificarea şi creşterea ofertei de agrement în toate formele de turism, condiţie de bază a atenuării caracterului sezonier;

intensificarea măsurilor menite să conducă la asigurarea unei duble funcţionalităţi a staţiunilor turistice, care, pe lângă oferta de bază, să creeze condiţii şi în afara sezonului specific, de odihnă şi recreere, în principal în staţiunile balneare (pe tot cursul anului), montane (în sezonul estival) şi chiar pe litoral ( în sezonul de iarnă).

Oskar Snack, Petre Baron, Nicolae Neacşu, « Economia Turismului », Ed.Expert, 2003

79

III) Programe naţionale prioritate:

- Programul naţional de dezvoltare turistică „Super-schi în Carpaţi”, ca program de interes naţional pentru dezvoltarea turismului montan care în primă etapă va cuprinde Valea Prahovei cu localităţile Sinaia, Buşteni, Azuga, zona Predeal-Râşnov, staţiunea Poiana Braşov, zona Leaota şi Padina-Peştera (Valea Ialomiţei), zona Valea Doftanei şi zona Valea Superioară a Teleajenului – Staţiunea Cheia.

- Programul de dezvoltare a litoralului românesc, prin

realizarea staţiunii Europa;

punerea în practică a proiectului „Linie continuă litoral”,

sistematizarea întregului litoral al Mării Negre, proiectarea şi construirea unor zone de agrement nautic pe princiul „Aqua Land”,

dezvoltarea activităţii de cazinou în staţiunile de pe litoral.

- Punerea în aplicare a Programului turistic „Dracula Park”, destinat valorificării mitului, dar şi valorilor istorice şi culturale legate de epoca voievodului Vlad Ţepeş.

IV) Acţiuni:

- sprijinirea dezvoltării turismului rural prin facilităţi acordate investitorilor şi lansarea

unui program special pentru turismul rural, începând cu anul 2002, an declarat de O.M.T. ca

„Anul turismului rural şi ecologic.”

- Abordarea în cadrul programelor prioritare a sistemului de parteneriat între state – cu

rolul de a asigura infrastructura (drumuri, căi de comunicaţii, alte utilităţi, etc.), administraţia

publică locală (care să contribuie cu terenurile necesare realizării proiectelor ) şi sectorul

privat, solicitat să finanţeze, să construiască şi să exploateze proiectele de acest tip;

- Permanentizarea unor programe sociale adresate turiştilor români ca :”Litoralul pentru

toţi”, „Turism pentru sănătate”, „Revelion în România”, care să permită accesul la turism şi

vacanţe unor categorii de populaţie defavorizate.

Cristea Adriana Anca, « Gestiunea activităţilor de turism », Bucureşti, 2003

80

turism international

Documents