tulburarea de limbaj scris-citit dislexo-disgrafia
DESCRIPTION
Referat despre Tulburarea limbajului scris-citit (dislexo-disgrafia)TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI PSIHOLOGIE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
SPECIALIZAREA PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ
REFERAT
COORDONATOR DISCIPLINĂ: INTRODUCERE ÎN LOGOPEDIE
Profesor
STUDENT:
ANUL
TIMIȘOARA
2015
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI PSIHOLOGIE
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
SPECIALIZAREA PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ
TULBURAREA DE LIMBAJ SCRIS-CITIT
DISLEXO-DISGRAFIA
COORDONATOR DISCIPLINĂ: INTRODUCERE ÎN LOGOPEDIE
Profesor
STUDENT:
ANUL
TIMIȘOARA
2015
CUPRINS
1. Introducere………………………………………………………………12. Cauzele dislexiei- disgrafiei………………………………………….....2
3. Clasificarea dislexiei……………………………………………………3
4. Clasificarea disgrafiei……………………………………………………45. Indicatii terapeutice…………………………………………………...…56. Bibliografie …………………………………………………………….
1.Introucere
În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficienţele de înţelegere şi exprimare
orală, de scriere şi de mimică şi articulare. Sau: orice tulburare, indiferent de forma sa, care să
răsfrîngă negativ asupra emisiei limbajului, face parte din categoria tulburărilor de limbaj.
(Jucău, E., Jucău, N., 1999, pag. 16).
Tulburările de limbaj scris-citit fac parte din catergoria tulburărilor de limbaj care afectează
vorbirea şi/sau scrisul.
“E. Verza (1983) arată că tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi paradoxale totale în
învăţarea şi formarea deprinderilor de scris- citit, denumite alexie- agrafie, ori incapacităţi
parţiale numite dislexie- disgrafie, ce apar ca urmare a unor factori psihopedagogici
necorespunzători sau neadecvaţi în structura psihică a copilului, a insuficienţelor în dezvoltarea
psihică a personalităţii, a modificărilor morfofuncţionalităţii sistemului nervos central şi a
deteriorării unor funcţii, a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii, a nedezvoltării
vorbirii, apariţia unor confuzii între grafemele asemănătoare, inversiuni, adăugiri şi substituiri de
cuvinte, deformări de grafeme, plasarea lor defectoasă în spaţiul paginii, neînţelegerea completă
a celor scrise sau citite, lipsa de coerenţă logică a ideilor în scris, în final, neputinţa de a-şi forma
abilităţi corespunzătoare vârstei, dezvoltării psihice şi instrucţiei”. (apud Pană, L., Perţa,
A.,2008, pag. 55)
Dislexia şi disgrafia fac parte din tulburările limbajului scris-citit. Sindromul dislexic-
disgrafic este o tulburare de integrare fonetică, reprezintă insuficienta capaciate de discriminare a
sunetului în cuvântul auzit şi a semnelor grafice în cuvântul scris, ceea ce duce pe de o parte la o
ortografie greşită în dictare şi o citire greşită a scrierii. (Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V.,
Bâscă, A., Brândas A., Munteanu, F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag.1,2)
Dislexia este definită ca dificultatea de a citi, manifestată prin tulburări la nivelul perceptiei
auditive, optice şi al celei kinestezice, ca semne revelatoare. Dificultatea în însuşirea citirii se
referă la principalele calităţi şi anume:
- citirea corectă;
- citirea conştientă;
- citirea cursivă;
- citirea expresivă (Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V., Bâscă, A., Brândas A.,
Munteanu, F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag. 2).
Disgrafia se referă la tulburările ce apar în actul grafic. Scrisul copilului are propria sa
devenire şi evoluţie. Învăţarea lui, ca proces complex şi de durată, este destul de dificilă. În actul
grafic, tulburările disgrafice care intervin nu reprezintă simple oscilaţii ale procesului de
cunoaştere, ci o incapacitate de examinare care are drept particulariate constantă pe o perioadă
mai lungă. În cadrul tulburărilor scrisului sunt incluse:
- agrafia;
- disgrafia;
- disortografia;
- disfonografiile;
- discaligrafiile (Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V., Bâscă, A., Brândas A., Munteanu,
F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag. 2,3).
2. Cauzele dislexiei-disgrafiei
Cauzele dislexiei-disgrafiei pot fi grupate în doua categorii ( Lascus, E., 1996):
- cauze care aparţin subiectului – deficienţe senzoriale, slaba dezvoltare psiho-motorie,
incapacitatea cognitivă,nedezvoltarea limbajului, tulburări de vorbire, leziuni ale creierului, slaba
dezvoltare a auzului fonematic;
- cauze care aparţin mediului- nivelul socio-cultural scăzut al familiei, locul ocupat de copil în
cadrul familiei, precum şi metodele şi procedeele necorespunzătoare utilizate în învăţarea scris-
cititului pot favoriza apariţia acestei tulburări;
- bilingvismul – poate determina apariţia tulburării datorită supraîncărcării. (apud Pană, L., Perţa,
A.,2008, paag. 55, 56).
3. Clasificare dislexiei
După criteriul etiologic, vorbim despre:
- dislexie pură ( apare la copiii cu inteligenţă şi comportamente normale, fără tulburări de
lateralitate, de schemă corporală);
- pseudodislexie sau dislexie afectivă, deficienţe în citire şi scriere datorându-se efectelor
mediului familial, şcoala, socio-cultural;
- paradislexia determină dificultăţi de exprimare orală, vocabular redus, stil infantil,
dizortografii etc.;
- dislexia instrumentală cauzată de deficienţe al percepţiei.
După criteriul simptomatologic deosebim:
- dislexia fonematică (slaba dezvoltare a auzului fonematic);
- dislexia optică (deficienţe ale percepţiei vizule);
- dislexia literală (nerecunoaşterea literelor);
- dislexia verbală (incapacitatea de a efectua operaţii de anliză şi sinteză a cuvântului).
După localizarea cauzelor incriminate avem:
- dislexii primre (spatio-temporale, deficienţe şi confuzii perceptiv-periferice);
- dislexii secundare ( de simbolizare, inabilităţi în activitatea logico-simbolică a zonelor
corticale aferente).
După gradul de manifestare (amploare), ca şi la disgrafii se disting:
- dislexii lejere;
- dislexii medii;
- dislexii grave;
- dislexii foarte grave (M. E. Hvatţev, 1957), (Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V.,
Bâscă, A., Brândas A., Munteanu, F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag.21,
22).
4. Clasificarea disgrafiei
C. Păunescu ( 1967, pag 14) clasifica disgrafiile astfel (apud Anucuţa, L., Anucuţa, V., Bâscă,
A.,Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag 29):
- disgrafia specifică (propriu-zisă, cand elevul nu se poate exprima în scris, recunoaşte
literele dar nu poate scrie după dictare);
- disgrafia de evoluţie ( structurală, confuzii între fonemele înrudite);
- disgrafia motrică;
- dizortografia;
- disfonografia.
După predominarea structurilor tulburate C. Stănică, E. Vrăşmaş, I. Musu, (1994) identifică:
- disgrafii auditive (disfuncţii ale auzului bazal şi fonematic);
- disgrafii optice ( disfuncşii ale văzului);
- disgrafii cauzate de tahilalie ( rapiditatea vorbirii nu permite analiza fonematică);
- disgrafii ( determinate de ritmul acustico-verbal);
- singrafii ( scrisul în oglindă);
După gradul de manifestare diferenţiem:
- disgrafii lejere;
- disgrafii grave;
- disgrafii foarte grave;
- disgrafii simple;
- disgrafii semnificative;
- disgrafii severe. (apud Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V., Bâscă, A., Brândas A.,
Munteanu, F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag. 29,30).
5. . Indicaţii terapeutice
Scrisul reprezintă o activitate foarte complexă, fiind strâns legată de buna funcţionare a celor
trei analizatori ( vizual, auditiv şi kinestezic), de limbaj oral, gândire, memorie, personalitate etc.
iar tulburările cuprind o arie foarte vastă, unele negăsindu-şi nici până în prezent o explicaţie,
metodele şi procedeele terapeutice trebuie să fie şi ele foarte diversificate, utilizându-se în acelaşi
timp metode:
- kinestezice;
- fonetice;
- fonomimice;
- de perceptie vizuala;
- lingvistice etc.( Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V., Bâscă, A., Brândas A., Munteanu,
F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag. 54).
În stabilirea programului terapeutic trebuie să aibă în vedere:
- simptomatologia;
- diagnosticul diferenţial;
- vârsta copilului;
- etiologia;
- nivelul percepţiilor auditive şi vizual-kinestezice;
- orientarea spaţio-temporală;
- personalitatea etc. (Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V., Bâscă, A., Brândas A.,
Munteanu, F., Olosz, M., Văran, L., Viziteu, M., 2008, pag. 54, 55).
Întreaga terapie logopedică va fi orientată spre formarea deprinderilor corecte, stimularea
activităţilor psihice, dezvoltarea personalităţii. Tehnicile terapeutice trebuie adaptate la
particularităţiile logopatului şi nu invers ( canalizăm şi formăm subiectul pentru a face faţă
cerinţelor metodologice). Tehnicile terapeutice trebuie alese astfel încât să se potrivească
particularităţilor logopatului de care este necesar să ţinem seamă. Totodată, logopatul trebuie
directionat astfel încât să fie capabil în mod activ să redirecţioneze influenţele terapeutice şi să-şi
adapteze întregul comportament la eficacitatea acestora. De aici un program favorabil în dislexie
şi disgrafie ce depinde şi de priceperea logopedului, de pregătirea, de dăruirea şi de competenţa
sa profesională, care devine, în ultima instanţă, elemente hotărâtoare ale terapiei logopedice ( E.
Verza, 1983, pag 199-200), (apud Jucău, E., Jucău, N., 1999, pag. 125).
BIBLIOGRAFIE
Jurcău, E., Jurcău, N., (1999). Învățăm să vorbim corect. Cluj-Napoca: Editura
PRINTEK.
Pană, A., Perţa, L., (2008). Repere metodice în activitatea logopedică.Timișoara: Editura
Eurostampa.
Anucuța, A., Anucuța, L., Anucuța V., Bâscă, A., Brândas A., Munteanu, F., Olosz, M.,
Văran, L., Viziteu, M., (2008). Modalități de intervenție logopedică în terapia dislexiei-
disgrafiei. Timișoara: Eurobit.