1

N.A.T.O, ROL ŞI MOD DE GESTIONARE A

CONFLICTELOR MILITARE DIN KOSOVO ŞI BOSNIA,

AFGANISTAN ŞI IRAK

Prof. Coord. : Cătălin Turliuc

Student : Procopet Elisabeta, Anul III, Grupa A11

1

CUPRINS

1.Argument..........................................................................................................................3

2. Ce este NATO?................................................................................................................4

3.Gestionarea situaţiilor de criză........................................................................................5

3.1. Gestionarea conflictelor din Kosovo şi Bosnia...........................................5

3.2. Gestionarea conflictelor din Afganistan şi Irak..........................................9

4. Contribuţia României la întărirea securităţii în spaţiul euroatlantic...............................................................11

5. Concluzii ..................................................................................................................................................................12

6. Bibliografie...................................................................................................................13

1

1. Argument

 

Transformările produse la nivel internaţional în ceea ce priveşte securitatea în ultimul deceniu,

au făcut ca toată atenţia comunitiăţi internaţionale să se îndrepte către clarificarea unei viziuni care să

contribuie la o consolidarea păcii şi securităţii mondiale, deci la reducerea stărilor conflictuale de orice

natură, implicit la reducerea până la eliminare acolo unde este posibil, a crizelor ce le generează.

Omenirea şi-a format unele abilităţi în ceea ce priveşte gestionarea crizelor şi a conflictelor,

realizând paşi importanţi în prevenirea unor crize şi conflicte militare de mare amploare. NATO a

dezvoltat un sistem integrat de adaptare a regulilor planificării strategice şi cooperării în

domeniile militare având cele mai bune răspunsuri în ceea ce priveşte folosirea militarilor în condiţiile

ameninţării securităţii, construirea încrederii,  precum şi experienţă în coerenţa şi transparenţa Reformei

Sectorului de Securitate.

România este un jucător de valoare al NATO, cu atât mai mult, cu cât este una dintre ţările cu

ieşire la Marea Neagră, iar unul dintre obiectivele sale îl constituie menţinerea securităţii şi stabilităţii

acestei zone.

1

2.Ce este NATO?

Prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington în ziua de 4 aprilie1949, lua fiinţă o

Alianţă de ţări indepenedente, având ca interes comun menţinerea păcii şi apărararea propriei libertăţi

prin solidaritate politică şi un sistem militar de apărare adecvat, conceput spre a descuraja şi, la nevoie,

pentru a respinge orice formă de agresiune împotriva lor. Alianţa este o asociere de state suverane, unite

în hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii reciproce şi relaţii stabile cu alte ţări.1

 Membrii fondatori ai NATO - Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg,

Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii - s-au angajat să intervină în

apărarea fiecăruia, în eventualitatea unei agresiuni militare.

Prin conectarea Americii de Nord la apărarea Europei Occidentale, Alianţa a demonstrat că

orice tentativă coercitivă politică sau militară la adresa Europei Occidentale ar fi sortită eşecului. În

acelaşi timp, aceasta punea bazele integrării şi interdependenţei politicilor naţionale în domeniul

apărării. Prin intermediul Alianţei, Europa Occidentală şi America de Nord nu doar că şi-au apărat

reciproc independenţa, dar au şi atins un nivel de stabilitate fără precedent. Într-adevăr, securitatea

asigurată de NATO a fost descrisă ca ,,oxigen de prosperitate”, care a pus bazele cooperării şi integrării

economice europene. La începutul anilor 90, aceasta a contribuit, de asemenea, la terminarea războiului

rece şi, odată cu ea, la sfârşitul divizării Europei.2

Obiectivul principal  permanent al NATO este apărarea libertăţii şi securităţii tuturor

membrilor săi, prin mijloace politice şi militare şi asigurarea păcii şi stabilităţii în regiune. Valorile

comune care stau la baza Alianţei şi pe care aceasta îşi propune să le apere sunt democraţia, drepturile

omului şi respectarea legilor. Politica de securitate a Alianţei se bazează pe trei componente

complementare, respectiv dialogul, cooperarea şi menţinerea unui potenţial comun de apărare. Fiecare

din aceste elemente trebuie să permită sau să prevină rezolvarea paşnică a crizelor.

1 Manualul NATO, Ediţie revizută şi adăugită, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, pag. 19.

2 http://www.nato.int/docu/21-cent/21st_rom.pdf .

1

3. Gestionarea situa ţ iilor de criz ă

 

În viziunea NATO, criza poate fi înţeleasă drept o situaţie manifestată la nivel naţional sau

internaţional, ce este caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa valorilor, intereselor sau

scopurilor principale ale păţilor implicate.

 Toate crizele care afectează sistemele politice, sociale, economice, informaţionale şi militare

sunt, în esenţa lor, de sorginte politică. Ele provin din apariţia şi dezvoltarea unor disfuncţionalităţi

grave, în primul rând în cadrul fluxurilor în care se definesc relaţiile dintre sisteme sau dintre componente

ale sistemelor. Crizele internaţionale au, în genere, aceeaşi configuraţie şi aceeaşi cauzalitate. Crizele

politico-militare apar atunci când sistemele sau acţiunile politice ajung în impas, când sunt epuizate toate

celelalte surse şi se apelează la ultima forţă care ar putea scoate politicul din dificultate, forţa militară.1

Importanţa pe care ţările membre NATO o atribuie problemelor legate de gestionarea situaţiilor

de criză este reflectată în Conceptul strategic publicat în 1999, care desemnează această problemă drept

una din misiunile fundamentale de securitate ale Alianţei. La sfârşitul Războiului rece, politica Alianţei

de gestionare a crizelor a fost adaptată ţinând cont de natura complet diferită a riscurilor cu care aceasta

se confruntă în prezent. Aceasta se bazează pe trei elemente care se susţin reciproc: dialogul, cooperarea

cu alte ţări şi întreţinerea capacităţii de apărare colectivă a NATO. Fiecare din aceste elemente este

astfel conceput încât să asigure prevenirea sau soluţionarea pe cale paşnică a crizelor care afectează

securitatea zonei euro-atlantice.2

3.1 Gestionarea conflictelor din Kosovo ş i Bosnia

 

În cazul Kosovo, operaţiile NATO în Balcani au fost iniţiate ca misiuni de impunere a păcii

alături de desfăşurarea IFOR în Bosnia, în decembrie 1995, dar, încă din primele etape, s-au transformat

rapid în misiune de menţinere a păcii. Odată cu desfăşurarea Forţei de Stabilizare (SFOR), în

decembrie 1996, şi transferarea autorităţii de la IFOR la aceasta, operaţia militară a continuat, în

principal, ca misiune de menţinerea păcii. În timp, activităţile SFOR s-au schimbat, devenind o operaţie

1 G. Văduva, M.S. Ştefan, op. cit., pag. 27.

2 Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presă, Bruxelles, 2001, pag. 159.

1

de cooperare între civili şi militari.1 Independenţa Bosniei-Herţegovina a fost proclamată la data de 5

aprilie 1992, recunoscută la data de 6 aprilie, iar noul stat a fost recunoscut şi admis în ONU în mai

1992. În anul 1991 croaţii din Bosnia proclamaseră comunitatea croată Herţeg Bosna, având ca

misiune apărarea croaţilor din Bosnia. În anul 1992 au început operaţiunile militare. În primul rând

operaţiunile militare au fost marcate de intenţia forţelor sârbilor bosniaci de a ocupa un teritoriu cât mai

mare, contiguu cu teritoriile ocupate de către sârbii din Croaţia. Iniţial forţele armate ale sârbilor bosniaci

aveau avantajul preluării armamentului armatei iugoslave deşi se aflau în inferioritate numerică faţă de

bosniaci şi croaţi. În anul 1992, forţele sârbe au desfăşurat în regiunile ocupate acţiuni de expulzare a

populaţiei civile musulmane şi croate, acţiuni practicate pe un teritoriu extins. Ca urmare a operaţiunilor

militare şi a expluzărilor de populaţie la sfârşitul anului 1992, Republica Srpska a ocupat aproximativ

70% din suprafaţa Bosniei-Herţegovina, în

estul şi nordul statului. ONU desfăşoară forţe de menţinere a păcii (UN PROFOR), însă acestea au un

mandat limitat astfel că nu au fost capabile să împiedice comiterea unor atrocităţi de către combatanţi.

Alianţa a asigurat sprijin aerian direct Forţelor de

Protecţie ale Naţiunilor Unite(FOR PRONU) din Bosnia-Herţegovina şi a autorizat

declanşarea loviturilor aeriene pentru a sparge asediul oraşului Sarajevo şi al altor zone ameninţate,

desemnate în mod oficial de către Naţiunile Unite ca zone de securitate. Acţiunile decisive desfăşurate

deAlianţă în sprijinul Naţiunilor Unite, combinate cu eforturile diplomatice ferme care au fost întreprinse,

au permis scoaterea de sub asediu a oraşului Sarajevo, au condus la încetarea reală a focului şi au făcut

posibilă în toamna anului 1995 soluţionarea conflictului prin negocieri. Bosnia-Herţegovina a

reprezentat, în vara lui 1995, un punct de cotitură pentruAlianţă. NATO s-a implicat iniţial în sprijinul

ONU pentru aplicarea sancţiunilor economice, respectarea zonelor de interdicţie aeriană şi asigurarea

planificării militare pentru situaţiile deosebite. Aceste măsuri au contribuit la reducerea intensităţii

conflictului şi la salvarea de vieţi, insuficiente totuşi pentru a pune capăt războiului. Conform acordului

de la Dayton, NATO a dislocat forţe de menţinere a păcii pentru prima dată, conducând o Forţă de

Implementare (IFOR) cu un efectiv de 60.000 de militari.2  Rolul forţelor NATO de menţinere

a păcii şi rezolvarea situaţiilor de conflict a dobândit o importanţă majoră în paralel cu dezvoltarea

1 Alexandra Sarcinschi, Mihai Dinu, Crize şi instabilitate în Europa, Editura Universităţii Naţionale deApărare, Bucureşti, 2004, pag. 13.

2 Constantin Moştoflei, Stabilitate şi securitate regională, Editura Universităţii

Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2009, pag. 679.

1

rolului de ansamblu al Alianţei în acest domeniu. Într-adevăr, dintre toate schimbările prin care a trecut

Alianţa, nici una nu a necesitat mai multă hotărâre şi unitate a scopurilor decât cea de plasare a forţelor

sale militare în centrul eforturilor multinaţionale de încetare a conflictului şi de a pune bazele unui viitor

stabil şi paşnic în Balcani.

Prima misiune majoră în care NATO a folosit forţele militare ca instrument de rezolvare a crizei, în

scopul de a sprijini eforturile ONU de încetare a conflictului din Iugoslavia, a avut loc în 1995. Această

acţiune - Operaţiunea Forţa Deliberată- a constituit un factor semnificativ al procesului care a culminat

cu încheierea unui acord de pace în Bosnia. Procedând în acest mod, NATO a trecut de la un rol relativ

limitat de sprijinire a eforturilor de menţinere a păcii la unul de preluare a întregului control al

operaţiunilor complexe de menţinere a păcii, implicând participarea de forţe din partea a numeroase

ţări partenere sau non-NATO.

Acţiunea Alianţei în Kosovo şi rolul său în atenuarea crizei umanitare din ţările vecine au

contribuit la întărirea rolului NATO în rezolvarea crizei. NATO a contribuit decisiv, mai ales prin

conduita campaniei sale aeriene şi prin desfăşurarea ulterioară a KFOR, la obiectivul comunităţii

internaţionale de creare a fundamentului pentru pace şi stabilitate de lungă durată în Kosovo. Campania

aeriană din Kosovo, care a demonstrat coeziunea şi unitatea Alianţei şi hotărârea acesteia de a acţiona în

faţa violenţei susţinute şi a încălcării drepturilor omului în Kosovo, a reîntărit eforturile diplomatice ale

comunităţii internaţionale şi a realizat obiectivele-cheie ale Aliaţilor NATO şi ale partenerilor acestora.

La 28 mai 1998, Consiliul Nord-Atlantic, întrunit la nivel de miniştri de Externe,a stabilit două obiective

majore referitoare la criza din Kosovo:1  

1. sprijinul pentru rezolvarea paşnică a crizei ;

2. promovarea stabilităţii şi securităţii în ţările vecine, în special în Albania şi Fosta

Republică Iugoslavă a Macedoniei. În ciuda eforturilor ONU şi NATO, conflictul din Kosovo a

reizbucnit la începutul anului 1999. Eforturile de mediere internaţională din februarie şi martie de la

Rambouillet au eşuat. La 20 martie, a devenit evidentă necesitatea retragerii KVM din Kosovo, în

Macedonia. După eforturi diplomatice de ultim moment, Secretarul General al NATO a dat ordin de

executare a loviturilor aeriene. După 11 săptămâni de bombardamente aeriene în Serbia şi Kosovo,

operaţia aeriană a fost suspendată, iar  NATO a desfăşurat în teatru Forţa Kosovo (KFOR) cu scopul

1 A. Sarcinschi, M. Dinu, Crize şi instabilitate în Europa, Editura Universităţii Naţionale de

Apărare,Bucureşti, 2004, pag. 13.

1

restabilirii păcii. La sfârşitul anului 2003, ONU a anunţat că acordarea statutului final al provinciei

Kosovo va fi făcut şi nu mai târziu de mijlocul anului 2005, după îndeplinirea condiţiilor necesare. Cu

toate acestea, violenţele între sârbi şi albanezi sunt reluate în martie 2004, iar KFOR intră în stare de

alertă, deşi calmul pare a fi restabilit în prezent. Aceste evenimente recente au determinat guvernul de la

Belgrad să afirme că este necesar ca Uniunea Statală Serbia-Muntenegru să adere de urgenţă la

Parteneriatul pentru Pace, cu scopul facilitării reglementării eficiente a crizei din Kosovo.

Dislocarea IFOR, care cuprindea militari din ţările membre şi ne-membre NATO, a

reprezentat primul angajament operaţional militar în teren major al Alianţei şi a contribuit într-o mare

măsură la reformularea identităţii sale post război rece.

Procesul de adaptare şi cunoaştere a fost evidenţiat de modul în care a evoluat menţinerea păcii

în Bosnia-Herţegovina, iniţial sub autoritatea IFOR şi apoi sub cea a Forţei de Stabilizare(SFOR), şi a

oferit posibilitatea desprinderii unor învăţăminte de importanţă vitală atunci când NATO a dislocat

KFOR în iunie 1999. Au fost nevoie de aproape 3 ani şi jumătate de lupte sângeroase în Bosnia-

Herţegovina şi 1 an de lupte în Kosovo până când NATO a intervenit pentru încheierea acestor conflicte.

În primăvara lui 2001, la cererea autorităţilor din Skopje, Alianţa s-a implicat în efortul de a dezamorsa

un conflict în curs de escaladare în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Astfel, NATO a desemnat

pentru prima dată într-o zonă de conflict un înalt diplomat pentru a reprezenta Alianţa în teren şi a

acţiona ca trimis personal al secretarului general.1  NATO a transferat ulterior responsabilitatea pentru

operaţia din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei Uniunii Europene în aprilie 2003, dar Alianţa a

menţinut un comandament militar în această ţară, pentru sprijinirea autorităţilor de la Skopje în privinţa

reformei apărării şi pregătirilorentru aderare. Similar, în Bosnia-Herţegovina, responsabilitatea NATO

de asigurare a securităţii cotidiene a fost preluată de Uniunea Europeană în decembrie 2004, dar Alianţa

a menţinut un comandament militar axat pe reforma apărării şi pregătirea acestei ţări în vederea

includerii în Parteneriatul pentru Pace. În acelaşi timp, NATO are în continuare aproape 17.000 de

militari în KFOR, care rămâne cea mai mare operaţie a Alianţei. În 2005, în cadrul Naţiunilor Unite, au

început discuţiile despre viitorul statut al provinciei şi în februarie 2007, trimisul Naţiunilor Unite, Martti

Ahtisaari, a prezentat un plan de măsuri pentru independenţa supravegheată a provinciei Kosovo.

Planul a fost primit foarte bine de albanezii kosovari, însă a fost respins categoric de Serbia, deşi oferă

sârbilor kosovari mecanisme importante pentru a-şi dezvolta şi rezerva identitatea, şi în acelaşi timp,

creează oportunităţi reale de a avea un rol important în viaţa politică a statului Kosovo. După declaraţia

1 C. Moştoflei, Stabilitate şi securitate regională, Editura Universităţii Naţionale de Apărare Carol I,Bucureşti, 2009, pag. 681

1

de independenţă a Kosovo din 17 februarie 2008, Alianţa a reafirmat că forţa militară KFOR va

rămâne în Kosovo pe baza Rezoluţiei 1244 a CSONU, conform celor hotărâte la Reuniunea miniştrilor

de externe ai ţărilor NATO, din decembrie 2007, cu excepţia cazului în care CS ONU nu ia o altă

decizie. KFOR va continua să coopereze strâns cu populaţia din Kosovo, ONU, UE şi alţi factori

internaţionali. În prezent, Alianţa îşi continuă eforturile în vederea asigurării unei dezvoltări stabile,

democratice şi multietnice a Kosovo.

3.2. Gestionarea conflictelor din Afganistan şi Irak

Una dintre cele mai dificile operaţiuni ale Alianţei este cea care se desfăşoară în prezent în

Afganistan sub mandat ONU.

Principalele provocări sunt reprezentate de opoziţia grupurilor de insurgenţi extremişti şi de

necesitatea de a răspunde nevoilor Afganistanului privind creşterea nivelului de dezvoltare, îmbunăţăirea

manierei de guvernare, crearea de forţe armate bine echipate şi pregătite, stabilirea de relaţii de bună

vecinătate . De finalizarea cu succes a acestei operaţiuni depinde atât posibilitatea

cetăţenilor Afganistanului de a trăi în condiţii de pace şi libertate, dar şi securitatea în regiunea

respectivă şi siguranţa statelor membre ale NATO.

Obiectivul urmărit este acela ca armata afgană să poată prelua în mod progresiv principalele

activităţi de stabilizare îndeplinite în prezent de către ISAF. Începând din august 2003, NATO a condus

Forţa Internaţională de Securitate din Afganistan (ISAF), o forţă mandatată de ONU să contribuie la

asigurarea securităţii în capitala Afganistanului, Kabul, şi în jurul acesteia, în sprijinul Autorităţii

Interimare Afgane şi al Misiunii ONU de Asistenţă în Afganistan. ISAF sprijină, de asemenea,

dezvoltarea structurilor de securitate corespunzătoare, identificarea nevoilor de reconstrucţie şi instruirea

şi înfiinţarea viitoarelor forţe de securitate afgane. Ulterior, NATO şi-a extins gradual prezenţa prin

intermediul înfiinţării aşa-numitelor Echipe Provinciale de Reconstrucţie (PRT-uri),echipe

internaţionale având în compunere atât personal civil, cât şi militar. 1 După Summitul Alianţei de la

Istanbul din iunie 2004, NATO a început instruirea personalului irakian  şi a sprijinit dezvoltarea

instituţiilor de securitate pentru a ajuta Afganistanul să-şi construiască forţe armate eficiente şi să

1 C. Moştoflei, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii, vol. III - Există soluţii pentru conflicte?, EdituraUniversităţii Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2008, pag. 41.

1

contribuie la propria sasecuritate. De asemenea, Alianţa a contribuit la înfiinţarea unui Colegiu Irakian de

Stat Major întrunit lângă Bagdad, axat pe instruirea în vederea asigurării conducerii, şi coordonează

donaţiile de echipament pentru Irak.1

1 www.ceeol.com/asx/getdocument.aspx?logid=5&id

1

4. Contribu ţ ia României la înt ă rirea securit ăţ ii în spa ţ iul euroatlantic

România a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică la Summit-ul NATO de la

Praga din 2002. La acel moment, aliaţii au lansat invitaţii de aderare pentru 7 state - Bulgaria, Estonia,

Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la

NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al

Tratatului Alianţei Nord-Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie2004,

de ceremonia arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO.

Misiuni şi operaţiuni NATO la care România participă:

• Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate (ISAF)1: partea română a angajat

forţe încă de la începutul misiunii (februarie 2002), constând într-o aeronavă de transport C-130 B

Hercules, un pluton de poliţie militară, personal de stat major şi ulterior un detaşament de informaţii

militare, o echipă de control trafic aerian şi militari în două echipe de reconstrucţie a provinciilor

(P.R.T./Provincial Reconstruction Team).

• Misiunea NATO de Pregătire - Irak (NTM-I): Decizia de a înfiinţa NTM-I a fost luată

de şefii de stat şi de guvern reuniţi la Summit-ul NATO de la Istanbul, din 2004, ca urmare a unei

solicitări a guvernului interimar irakian. Scopul misiunii este acela de a acorda asistenţă aliată în

pregătirea de către autorităţile irakiene a unor forţe de securitate.

Prin intermediul misiunii, NATO oferă pregătire, echipamente şi asistenţă tehnică.

 Încă de la început (14 august 2004), România a sprijinit Misiunea NATO de Instruire a forţelor

de securitate irakiene. Evoluţiile din Afganistan şi Irak au oferit României prilejul de a-şi

dovedi potenţialul şi capacitatea de a contribui activ şi eficient la promovarea valorilor şi obiectivelor

comunităţii occidentale în cadrul NATO. Adoptarea unei conduite proactive în politica externă şi de

securitate, materializată prin participarea la operaţiuni şi misiuni, dar şi în sfera iniţiativelor şi evoluţiilor

conceptuale, a consacrat România ca un contributor real de securitate şi nu generator de probleme pentru

aliaţi. România îşi demonstrează valenţele de factor de stabilitate în Europa de Sud- Est prin participarea

activă la toate proiectele şi organismele regionale şi de securitate, cu accent pe implicarea semnificativă

în iniţiativele NATO, UE, ONU şi OSCE care vizează acest areal. 

4. Concluzii

1 http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=38648&idlnk=&cat=

1

Pe agenda Alianţei apar astăzi noi aspecte. Astfel, NATO trebuie să devină o organizaţie mai

politică şi să realizeze relaţii de lucru reale cu ţările partenere şi organizaţiile internaţionale relevante

care împărtăşesc acelaşi mod de abordare. Alianţa trebuie, de asemenea, să-şi îmbunătăţească

procesele de planificare a apărării şi degenerare a forţelor, astfel încât capabilităţile să corespundă

angajamentelor pe care şi leva asuma, precum şi să analizeze căile prin care sunt finanţate operaţiile. Iar

în teatru, NATO trebuie să abordeze atât problema restricţiilor impuse de aliaţi în privinţa folosirii

forţelor şi echipamentelor lor, cât şi pe cea a necesităţii asigurării unor informaţii de calitate. În plus,

întrucât solicitarea pentru astfel de operaţii în care se specializează NATO este în creştere, aliaţii trebuie

să decidă dacă, în ce mod şi când să se implice, inclusiv dacă NRF urmează să fie dislocată. Începând

din momentul în care NATO a lansat prima operaţie în sprijinul păcii în Bosnia-Herţegovina, armatele

aliaţilor au acţionat împreună cu forţele armate ale ţărilor  partenere contributoare cu trupe şi Alianţa a

construit parteneriate de lucru cu unele organizaţii internaţionale cum ar fi Uniunea Europeană,

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi Organizaţia Naţiunilor Unite.

5. Bibliografie

1

1. Manualul NATO, Ediţie revizută şi adugită, Editura Nemira, Bucureşti,1997;

2. Manualul NATO, Biroul de informaţii şi presă, Bruxelles, 2001;

3. Moştoflei, Constantin, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii,vol. I . 

Politicile ca generator de securitate, Editura Universităţii Naţionalede Apărare Carol I, Bucureşti, 2008;

4. Moştoflei, Constantin, Politici şi strategii în gestionarea conflictualităţii,vol. III. Există soluţii pentru

conflicte?, Editura Universităţii Naţionalede Apărare Carol I, Bucureşti, 2008;

5. Moştoflei, Constantin, Stabilitate şi securitate în Europa, EdituraUniversităţii Naţionale de Apărare

Carol I, Bucureşti, 2009;

6. Sarcinschi, Alexandra, Dinu, Mihai, Crize şi instabilitate în Europa, Editura Universităţii Naţionale

de Apărare, Bucureşti, 2004;

7. Văduva, Gheorghe, Dinu, Mihai-Ştefan, Crizele politico-militare ale începutului de mileniu, Editura

Universităţii Naţionale de Apărare,Bucureşti, 2005;

Surse internet:

1. http://www.nato.int

2. http://www.mae.ro

3. http://www.ceeol.ro