Iulian BOLDEA

Tratat despre corp

2010

I.

1. Nuanţa de întreit mister a corpului, pe care oglinzile ne-o revelează: corpul ca stază, corpul ca aparenţă, corpul ca virtualitate.

2. Rezumatul vieţilor noastre: corpul acesta, de care ne apropiem, de care ne îndepărtăm, de care ne îngrozim.

3. Licăririle de orgoliu reflectate în corpul adolescentului: arcuit, perfect tensionat, armonios înscris în curba destinului său ipotetic. Încordarea unui viitor prealabil.

4. În potirul mâinilor, în arhitectura implacabilă a sternului, în pulsaţiile ritmice ale sângelui în artere, corpul se regăseşte pe sine, ca o definiţie ratată a neantului ce va să fie.

5. Sistolele şi diastolele fac din hazardul corpului o predestinare ritmic uitată.

6. Reversul corpului: visul, în care ne scufundăm noapte de noapte - extaz tulburător al uitării de sine, al recuzării conştiinţei – vinovate - de a fi.

7. Carnalul – un travesti confuz şi clandestin al tristeţilor şi neliniştilor noastre.

8. Obişnuinţele zilnice ale corpului, în contrast cu epifaniile absolutului, întrezărite fulgurant, silabisite de-abia: în pleoapa cerului, în firicelul de rază al stelei, în grăuntele de nisip, în surâsul transcendent al femeii iubite.

9. Corpul – revelaţie a prezenţei, a instantaneităţii. Ne miră, cu toate acestea, consistenţa lui relativă, postura lui de şarlatan bonom, suavitatea grotescă a celulelor, intensitatea melancoliilor ilicite la care aderă adesea.

10. Erezia grandorii, alături de libertatea relativă, melancolică precum un exil consimţit – una dintre aporiile corpului în care suntem încarceraţi.

11. Nu putem să nu resimţim o bizară nelinişte atunci când ne recapitulăm celulele, tristeţile, resemnările.

12. Iremediabil efemere – celule şi melancolii.

13. Chipul meu, în oglindă: ciornă a neantului provizoriu pe care îl denumim corp.

14. Timpul, cum roade din corpul nostru, ca un cariu statornic.

15. Existenţa aceasta – definitivă şi irevocabilă - nu este, poate, decât o conversaţie amânată, un delir minuţios, o aşteptare docilă a unui destin reziliat.

16. Ticurile corpului nostru - cu rigoarea lor geometrică, cu mecanica lor absurdă, cotidiană şi iresponsabilă.

17. Şi el, corpul nostru, ne ştie; mereu se apleacă deasupra paginii scrise, ne priveşte pe sub pleoape, ne adulmecă spaimele şi frustrările, ne surâde: din oglinzi şi din vise.

18. Corpul meu, fratele meu, răstignit în viaţa asta provizorie, în destinul acesta incurabil!

19. Cu visele închegate în jurul pleoapelor, cu algele surâsurilor încolăcite în colţul buzelor, ne recunoaştem mereu în propriul nostru corp: după mers, după gesturile timide, după viaţa improvizată pe care o trăim târâş-grăpiş.

20. Susurul tăcut al celulelor, ipocrita agonie a trupului, rigoarea matematică a bolii ce preface paroxismul trupului în suavă apocalipsă a cărnii.

21. Caligrafia discretă a bolii, pe pergamentul corpului, vag atins de catifelările melancoliei.

22. Boala - un post-scriptum ineluctabil, la o scrisoare niciodată trimisă.

23. Corpul nostru – o ciornă definitivă.

24. Enigma corpului acesta, singurul dintr-un şir infinit de corpuri pe care le-aş fi putut, cu puţin noroc, avea.

25. Corp în care celulele posedate de boală se răzvrătesc fără încetare, clamând un paradis derizoriu, o inutilă mucenicie cotidiană, lipsită de fior, lipsită de glorie, ca un ritual al neputinţei.

26. Atât de ireal, atât de nesigur pe el, corpul acesta neîncetat adulat şi hulit - limită fragilă, derizorie între conştiinţa mea şi lume.

27. În certitudinea ireală a lucrurilor care ne înconjoară, iluzia nedrept de reală a bolii care-mi drămăluieşte corpul, celulă cu celulă.

28. Dincolo de toate: clamarea inutilă a unui neant derizoriu.

29. Beţia simţurilor, de care atât de mult s-a vorbit, atât de îndepărtată de anestezia ideilor, de spaţiul aseptic al gândului.

30. De o parte, plenitudine vulgară, de cealaltă, austeritate inanimată; acolo, în lumea simţurilor, convulsie, dereglare senzitivă, dincolo, în lumea ideilor, asceză, imobilitate, detentă apoplinică a gândului.

31. Poate că boala, care instaurează fără greş dizarmoniile anonime ale corpului nostru de carne şi oase, nu înseamnă, în adânc, decât o armonie mai subtilă a noastră cu esenţele, cu revelaţiile ideale, neştiute ale lucrurilor...

32. În hăul corpului, bezna celulelor nevăzute, crescând şi vuind, mărşăluind înverşunat, cu precizia de mecanism a unui orologiu în care timpul se pogoară, indiferent, fără glorie.

33. Pe birou: un aparat foto, câteva cd-uri şi un pahar cu apă. Mirajul tastaturii, pe care degetele mele vor aşterne, cândva, iluzoria cronică a unei boli.

34. Trezit din somn, cu scrâşnetul visului întrerupt, cu brusca revenire la revelaţiile concretului, nu scap de întrebarea: şi dacă mâine nu-mi voi mai recunoaşte în cine ştie ce oglindă zdrenţuită de timp şi uitare, propriul chip, măcinat de tristeţi, de echivocuri şi de răsăriteană lene?

35. Nu ştim adesea ce să detestăm mai mult: infirmitatea de a avea un trup, sau gloria anonimă a bolii, care ni-l reaminteşte mereu.

36. Corpul - nevrednic paleativ al Trăirii, martor şi obiect al existenţei de fiecare zi, accident incoerent şi ireparabil.

37. Din întunericul cald al corpului, ne pândeşte susurul bolii - spaimă developată încetul cu încetul, luciditate escamotată delicat, chemare a neantului atoateştiutor.

38. Coincidenţa ta cu propria boală, împăcarea cu maladia, cu delirul celulelor - un fel de complicitate cu propria ta, viitoare, dispariţie.

39. Corpul acesta, cu relieful lui întortocheat şi inevitabil, consimţind neîncetat la propriile lui limite, eludând spaime şi orori abia presimţite, nu e, poate, altceva, decât o himeră deversată în irealitatea amăgitoare a concretului, un vis obligatoriu, o iluzie clandestină ce ia, în fiecare zi, din nou, iar şi iar, cunoştinţă de sine.

II.

40. Bolile noastre, ca un palimpsest în care se întrevăd, tot mai estompat, vârstele noastre; bolile noastre, refugii convenabile ale eului de acum, extaz compromis, risc confortabil de care nu ne vom da seama decât prea târziu.

41. Bolile noastre, fervoare frauduloasă a fiinţei, instaurare a unei anarhii nelegitime, libertate ameţitoare a organelor şi a celulelor, degringoladă a ţesuturilor; bolile noastre, în care trupul nostru se deghizează atât de lesne, ca în nişte antidoturi ale uitării.

42. Atunci când simţurile îşi reneagă reflexele trudnic dobândite, când visele se leapădă de efectul lor de iluzie clandestină, când extazul se destinde în geamăt şi repulsie, ne privim corpul cu îndoita mirare de a ne afla aici şi acum.

43. Ademenirile destinului, abia întrezărit, recuzate în liniile palmei. Şi corpul tău, răscolit de aşteptări înfrigurate, de ecoul din adânc al fiinţei, reluat o dată şi încă o dată.

44. Boala, un alter-ego suav, dublul tău încrâncenat şi himeric.

45. Literatura – ficţiune salutară, boicotată neîncetat de supliciile cărnii.

46. Iluziile noastre nu sunt decât tot atâtea infirmităţi atotputernice, de care ne agăţăm fără speranţă.

47. Incurabilă – nevoia noastră de suferinţă...

48. Automatismul vieţii, cu destinul ei monoton, şi conştiinţa, cu scepticismul ei metodic, căruia nu reuşim să ne sustragem.

49. Accidentele memoriei, prin care, cel mai adesea, recuperăm fragmente ale infirmităţilor noastre, fatalităţi de-o clipă, gesturi neterminate, ori angoase imprevizibile.

50. Poate că nici una dintre facultăţile umane nu e atât de fortuită şi de personală, în acelaşi timp, decât facultatea de a suferi.

51. Suferim în tăcere, suferim cu dinţii strânşi, suferim oftând şi văietându-ne, suferim fără să vrem, suferim cu intenţie ori cu nepăsare, suferim urlând şi ţipând, suferim convulsiv ori ascetic, suferim cu oroare ori cu voluptate, suferim cu adevărat ori ne iluzionăm doar că suferim.

52. Poate că gradul de luciditate nu face decât să accentueze, prin proiecţie interioară supradimensionată, suferinţa, să-i dea contururi tot mai ample, dimensiuni exacerbate.

53. Când suferi, nu te identifici cu nimic altceva decât cu propria ta suferinţă, durerea devine a doua natură a ta, rănile constituie identitatea ta intimă, privilegiul tău, marca ta de nobleţe, eşecul tău uluitor de concret.

54. Gloria corpului acestuia ce se smulge cu greu din somn şi din oglinzi, din propriile iluzii şi din isteria duratei, jinduind o beatitudine imposibilă, inventându-şi boli predestinate şi un trecut ostentativ.

55. Prestanţa devalorizată a corpului, ce-şi refuză certitudinile, îşi reabilitează îndoielile, suferă metodic şi tace cu premeditare.

56. Corpul acesta, ca un labirint catifelat, în care iluziile se desfac tandru, precum nişte petale de carne şi limfă.

57. Corpul meu - silit să se dezică mereu de propriile lui gesturi, fidel trădărilor lui cotidiene, incapabil să sufere cu dezinvoltură sau să se bucure necondiţionat.

58. Corpul - îşi cultivă cu dibăcie anxietăţile şi îşi drămuieşte melancoliile.

59. Corpul acesta, cu bucuriile lui secrete, cu freneziile de o clipă, cu dezamăgirile ireparabile.

60. Corpul nostru trăieşte cu fervoare revelaţia cotidiană a suferinţei de a trăi.

61. Corpul meu - un labirint provizoriu şi clandestin.

62. „Corpul sufletesc” – concept ce apropie până la indistincţie contrarii absolut incompatibile. La fel de bine s-ar potrivi: „suflet corporal”.

63. Corpul – suspendare a iluziei, după cum iluzia - deturnare a corporalităţii de la finalitatea sa primordială: fenomenalitatea.

64. Ne îmbrăcăm în fiecare zi în corpul nostru, ca într-un limbaj deprins de prea multă vreme, învăţând totodată aventura sacrificială a diferenţei.

III.

65. Metacorpul nostru – raţiunea...

66. Corpul nostru: hieroglifă zadarnică, textură interiorizată de zădărnicii şi absoluturi mimate.

67. Privirea celuilalt, nelegitimă şi iluzorie – ca o hermeneutică amăgitoare a propriului nostru corp.

68. Corp desfoliat de certitudini, corp împlinit în dezastre încă neîntâmplate...

69. Elanul sonor al clopotului aducând transcendenţa aproape de auzul nostru înfiorat.

70. Această imanenţă mereu amânată, mereu relativă, mereu provizorie: corpul meu...

71. Corpul – ca un atestat cotidian al efemerităţii.

72. Tao nu este decât legitimarea spontaneităţii, a curgerii, a perfectei adecvări a spiritului la corp.

73. Metafizica subtilă a corpului se constată mai ales în acele circumstanţe ale tensiunii ontologice, în care epifaniile suferinţei răzbat din toate cutele corporalităţii cotidiene.

74. Fundamentarea valorilor umane nu poate neglija posibilităţile şi resursele corporalităţii.

75. Corpul – un soi de infinit strict delimitat, palpabil.

76. Imponderabilul gândurilor, căzând cu fervoare intermitentă în fenomenalitatea agresivă a celulelor.

77. A avea un corp înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decât a dispune, în proporţii şi raţii homeopatice, de resursele ilimitate ale absolutului.

78. Nu mai ştiu, nu mai ştiu, nu mai ştiu deloc: unde se sfârşeşte corpul meu şi unde începe neantul?

79. O dată ce mi-am adoptat propriul corp, o dată ce am fost înfiat de propriul meu corp, am considerat că legitimitatea sinelui constă mai curând în coincidenţa între celulă şi gând, în această intratabilă logodnă a ideii şi glandelor.

80. Între gândul meu şi ideea de gând, distanţa dintre trăire şi poemul despre acea trăire.

81. Vulnerabil, acest corp al nostru – precaritate ce se învecinează cu infinitul.

82. Supracorpul nostru – conştiinţa.

83. Radicalitatea ideilor ultime pe care le resimţim în momentele de extremă luciditate ale depresiei: moarte, neant, autonegare, anihilare.

84. Coşmarul cotidian al trăirii, din care ne vom trezi, o dată şi o dată, murind...

85. Dar cum ai putea să ieşi din infernul acesta – indiscutabil – al corpului?

86. Tăririle noastre, mereu în exces, necontrolatele acorduri ale inimii, obedienţa noastră în faţa corpului acesta pe care îl întâlnim atât de des: în oglinzile credincioase, în privirile celorlalţi, în literele pe care le aşternem grăbiţi, în vibraţia iubirilor imposibile...

87. Despărţirea fortuită de propriul corp, în fiecare seară, nu e decât asumarea necontrolată a unui neant amânat, intermitent, neterminat...

88. Corpul meu – ca un profet neştiut, în ale cărui semne am încetat de mult să mai cred...

89. Aproape-departe, corpul ca o presimţire efemeră a unui loc de dincolo de loc, a unui timp de dincolo de timp, a unei amintiri netrăite, a unui viitor deja consumat.

90. În labirintul corpului, radicalitatea celulelor, enigme indescifrabile, inutile eşantioane ale spaimei...

91. Sculptura propriului meu trup din care încerc sa desprind limitele fiinţei proprii, adevărul lăuntric, sugestiile unei legitimităţi ontologice.

92. Halucinanta arhitectură a fiinţei, spre care înaintăm, bâjbâind, orbecăind, ezitând.

93. Corpul meu – un răspuns inutil la o întrebare nerostită...

94. Neliniştile mele, apanajul unui corp neascultător, lipsit de iluzii şi de convingeri.

95. Dar cum ai putea să-ţi reprimi convulsiile acestui corp căruia nu-i aparţii decât parţial, care nu-ţi aparţine decât ilicit şi provizoriu?

96. Supliciile temporalităţii, încrustate în cutele corpului, ne dau acea boare de eternitate boicotată neîncetat de intermitenţele clipelor trăite, ne dau acele efluvii de efemer concentrat în surâsuri şi palide şoapte...

97. Corpul, precum un arhetip pasager şi provizoriu, pe care îl întruchipăm în vieţile noastre, cu mai mult sau mai puţin succes, cu mai multă sau mai puţină dexteritate.

98. Revelaţiile cărnii, revelaţiile visului. Care dintre cele două ipostaze mărturisesc mai bine freamătul ontologic al corporalităţii?

99. Dezordine a celulelor, suferinţă a cărnii, agonie şi moarte. De unde, atunci, această năzuinţă spre absolut, de unde această deversare continuă de speranţe şi vise, de unde tânjirea languroasă spre nemărginire?

IV.

100. Orbirea corpului, lipsa de discernământ a organelor, disoluţia înverşunată a sângelui în artere.

101. Ce distanţă între supliciile corporalităţii şi boarea de dumnezeire ce adie dinspre conştiinţa de sine...

102. Cu fiecare cuvânt scris, cu fiecare idee gândită, ne sustragem tot mai mult dictaturii celulelor, capriciilor corpului, furiei discreţionare a cărnii.

103. „Noi ne luptăm cu limba. Suntem în luptă cu limba” (Wittgenstein). Noi ne luptăm cu corpul. Suntem în luptă cu corpul.

104. Corpul meu, ca o partitură muzicală, pe care celulele se aliniază cuminte. În fiecare zi interpretez conştiincios muzica aceasta, alcătuită din frustrări, din eşecuri, din speranţe false, din capricii închipuite.

105. Istoria corpului tău: genealogia bolilor, reconstituirea traumelor, revelaţia vârstelor impuse sau autoimpuse, hronicul cicatricelor din care eşti alcătuit.

106. Să încerci să nu-ţi priveşti unilateral propriul corp. Dar cum ai putea? O privire în oglinda celorlalţi, greu de gândit, dar şi mai greu de înfăptuit.

107. Labirintul ca emblemă a interiorităţii corpului: cotloanele de carne şi limfă, întortocherile organelor şi insinuările imposibil de cartografiat ale celulelor.

108. Gesticulaţia – ce risipă a accesoriilor fiinţării.

109. „Faţa este sufletul corpului” (Wittgenstein). Corpul este materializarea – greoaie, ineficientă, grotescă adesea – a sufletului.

110. Ponderea impenetrabilă a cărnii ce camuflează imponderabilul afectelor.

111. Semitonurile gândirii, faţă cu agresivitatea somatică a fiinţei.

112. Chipul tău, în oglinda mutilantă a sufletului celorlalţi, un paradox greu de obţinut.

113. Corpul stă sub forţa temporalităţii, cum toate obiectele ce ne înconjoară stau sub forţa gravitaţiei.

114. Rezistenţa corpului în faţa tuturor amăgirilor şi iluziilor individuale sau colective: absolutul, transcendentul, istoria.

115. Să îţi asumi propriul corp, aşa cum ţi-ai asuma o idee, un simbol, o aspiraţie.

116. Metafizica trupului: surâsul.

117. Există o transcendenţă a cărnii, aşa cum există o fenomenalitate a spiritului.

118. „Omul este o fiinţă a depărtărilor” (Heidegger). Corpul este, prin definiţie, o instanţă a apropierii.

119. Intimitatea ca unitate de măsură a corpului.

120. Tăcerea corpului, tainică întrupare a nemişcării.

121. Visul – ce des-trupare brutală şi misterioasă...

122. Prezenţă, absenţă, ieri şi azi, transcendenţă, imanenţă. Între toate aceste instanţe metafizice, unde mai este bietul corp?

123. Trăim într-o lume a aparenţelor, a formelor, a fenomenalităţii, printre obiecte acoperite cu o crustă acută de real.

124. Ne amăgim cu iluziile transcendenţei, care se preling prin fisurile abrazive ale obiectelor...

125. Strigătul intermitent al corpului – angoasă nelămurită, pe care nu o putem descifra decât prin uneltele greoaie, tocite ale raţionalităţii.

126. Între enigmele corpului, vanitatea plăcerilor lui, şi ascetismul nelămurit al gândurilor – ce distanţă enormă.

127. Corpul, cu logica lui implacabilă, cu determinismul celulelor, cu inventarul maladiilor îşi asumă, zilnic, propria lui imanenţă, propria lui instantaneitate.

128. Corpul – o fulguranţă asiduă, un gol împlinit.

129. „Eu nu sunt în timp” (Sartre). Nu. Eu sunt timp. Corpul meu e alcătuit, mai mult decât din celule, din timp, din clipocitul acesta obscur al secundelor care îmi străbat gesturile, reflexele sociale, torsiunile ontice.

130. Conştiinţa, opacizată de trecerea timpului, care îi preexistă, care o contextualizează, dându-i relieful ontologic particular.

131. Corpul nostru – un certificat al neputinţelor şi iluziilor pe care ni le administrăm cu atâta nepăsare.

132. Timpul dinaintea mea, timpul de după mine, eternităţi neperceptibile.

133. Prezentul – timp al făpturii, timp al făptuirii.

134. Orice absenţă mărturiseşte nostalgia unei prezenţe abia presimţite.

135. Vanitatea reliefului nostru oniric, în care cădem şi recădem în fiecare noapte: poate că adevărata făptură a noastră e tocmai aceasta, desenată de visele şi halucinările noastre imemoriale.

136. Vastitatea incomensurabilă a amăgirilor noastre, în comparaţie cu perimetrul limitat al făpturii, devastată de capriciile secundelor.

137. Punct. Contrapunct. Teză. Antiteză. Fenomenalitate. Numenalitate. Corporalitate. Idealitate. Atât de multe antinomii alcătuiesc fiinţarea noastră cea de toate zilele.

138. Şi dacă dincolo de limbajul acesta, pe care îl mânuim atât de prost, atât de aproximativ, stă undeva, ascuns, adevăratul limbaj ce descifrează misterele de care ne temem atât de mult?

139. Legea atracţiei universale – în univers; legea respingerii universale – în societate.

140. Heraclit: „soarele, în fiecare zi, cu totul altul”. Şi corpul meu, în fiecare zi altul. Nu ne putem scălda de două ori în acelaşi corp.

V.

141. Corpul ne inventează propriul nostru eu. Noi ne reinventăm corpul, în fiecare zi.

142. Barbaria corpului, invadat de instincte şi de malformaţiile actului.

143. Încordarea gândului, retranşare a cărnii într-o enclavă a conceptelor şi ideilor...

144. Dificultatea unui gând măsoară oare dificultatea problemei cu care acesta se confruntă sau propriile sale aporii gnoseologice?

145. Suntem invadaţi de noi înşine. Eul nostru răzbate prin toţi porii, prin toate mişcările, celulele şi visurile noastre.

146. Destinul, fundalul neştiut şi nevăzut al vieţilor noastre.

147. Corp lipsit de destin, precum un sunet lipsit de auzul care să-i dea relief...

148. Timpul ca trăire pură a secundelor şi bătăile consecvente ale inimii ritmând eternitatea fragmentată şi relativă ce ne-a fost dată.

149. Realitatea e ireală tocmai prin senzaţia continuă de descompunere, de disoluţie pe care ne-o dau lucrurile şi fiinţele cuprinse de demonia timpului.

150. Sunt oameni care trăiesc cu atâta intensitate spasmul metafizic al absolutului, depărtarea indusă de idei, mirajul transcendenţei, încât, atraşi în zarea meditaţiei, par mai degrabă absenţe decât prezenţe, sunt aproape aici şi aproape acum...

151. Precar ca alcătuire, robust în fixaţiile, în ticurile şi maniile cotidiene, corpul, ca un decor derizoriu al unor absoluturi provizorii şi relative.

152. Limitele corpului, ca o linie de orizont niciodată atinsă, constituie obiectul unei cunoaşteri retractile şi echivoce, în care spectrul nuanţei şi ispita depărtării par să prevaleze asupra apropierii şi imediatului.

153. Între corp şi concept există o distanţă atât de radicală, încât ele par produsul a două lumi diametral opuse, situate la mii de ani lumină distanţă una de alta, în galaxii ontologice diferite, de nu chiar opuse.

154. Corpul – incontestabilul nostru atestat de precaritate.

155. Între corp şi viitorul lui – o apocalipsă încă neîntâmplată...

156. Cum aş putea, ca entitate umană, să trec graniţele propriului meu corp? Aşa cum nu pot să depăşesc limitele visului pe care îl visez noaptea, îi aparţin corpului meu pe deplin, mai mult decât îmi aparţine el mie.

157. Aşa cum nu putem atinge niciodată linia de orizont, nu putem atinge nici contururile amintirilor care ne conservă - fragmentar şi indecis – fiinţarea întâmplată cândva.

158. Captivi în propriul corp, evaluăm propriul nostru destin în funcţie de libertatea pe care ne-o arogăm intermitent, cu celulele devastate, cu carnea ulcerată de boli incurabile, cu surâsuri decrepite şi săruturi incoerente.

159. Ce sculptor misterios a preluat, oare, din virtualităţile infinite ale neantului, forma fascinantă a corpului nostru de care nu încetăm, în fiecare zi, să ne minunăm?

160. Arhitectura corpului, cu sensuri încifrate în carne, limfă şi sânge, într-un spaţiu claustrant al îndoielilor zilnice şi al împărtăşaniilor incerte.

161. Ce Evanghelie apocrifă şi terifiantă ne va putea lămuri orizontul de spaimă, agonie şi tulburare al corpului nostru cel de toate zilele?

162. „Vălul reflectă lumina zilei” (Wittgenstein). Corpul nostru, ca un văl străveziu, care camuflează cu grijă fiinţa noastră cea adevărată, cea numenală, cea revelatorie.

163. Coloratura etică a fiinţei noastre, ca şi cum dintr-o anumită compoziţie a faptelor şi întâmplărilor - din care decurge viaţa noastră - ar reieşi cu necesitate binele.

164. Corpul nostru – imperativ categoric al unei materii neconştiente de sine.

165. Nebunia celulelor, demonia cărnii dezlănţuite, faţă cu legea morală, atât de străină de întunericul trufaş al corpului.

166. Corpul nostru – ca o definiţie a unui destin improbabil, chiar dacă aprioric.

167. Ce diferenţă uriaşă – fenomenologic vorbind - între corpul acesta reduplicat în apele oglinzii şi cuvântul corp, redat de tastatura calculatorului la care scriu.

168. Frumuseţea unei feţe este, cum crede Wittgenstein, un „aranjament de culori şi spaţii” sau e plierea acestei combinaţii de linii armonioase la imperativele unui model preconceput din mintea noastră?

169. Corpul – cu simptomele neavenite ale efemerităţii noastre cu tot, încrustate în gesturi, boli, riduri.

170. Kierkegaard aplicat la vârstele corpului: adolescenţa – stadiul estetic al corpului; maturitatea – stadiul etic, senectutea – stadiul religios.

171. Corpul – apologie imatură a decadenţei; alexandrinismul celulelor ce-şi multiplică la infinit oarba devenire.

172. Sugestia de eleatism pe care mi-o dă, în anumite momente, corpul acesta, dat o dată pentru totodeauna, desăvârşit în propria lui rotunjime interioară.

173. La un moment dat, deprinderile acestea, pe care le-am cultivat atât de mult timp, renunţă să ne mai reprezinte, să ne mai exprime. Sunt ca nişte efecte fără cauză...

174. Eternitatea, o iluzie perversă a unui corp care nu durează...

175. A te naşte: abandon al paradisului intrauterin, expulzare din corpul matern care adăpostea un alt corp – subterfugiu al neantului...

176. Luciul oglinzii, care suprimă singurătatea noastră esenţială; fiinţa noastră devine, în prezenţa dedublării, cum spune Camus, din tragică – absurdă...

177. Dacă arta este „transcendenţa omului în raport cu el însuşi” (Camus), corpul ce poate fi altceva decât o apologie neîncetată, zilnică, a imanenţei?...

178. Aspiraţia corpului spre suflet, nostalgia sufletului după corp, două manifestări contrare ale paradoxalei condiţii a umanului.

179. Realitatea - singura versiune a lumii ce se oferă simţurilor noastre. Univers. Uni-vers. Sau, poate, divers?

180. Lumea ca „fiinţare”. Adevărul fiinţei: „ieşire din ascundere” (Heidegger). Corpul nostru – revelare a unei fenomenalităţi ce-şi ignoră adesea esenţialitatea.

VI.

181. Corp alcătuit din limite, în spatele cărora alte limite stau la pândă, până la limitele şi limitarea supremă: ieşirea din timp.

182. Cu câtă blândeţe realitatea aceasta îmi neagă prezenţa într-un peisaj care nu-mi aparţine, ci mă aparţine...

183. Spiritul, cum se prelinge prin aceste fisuri ale unei realităţi atât de opace...

184. „Lumea asta mă anihilează” (Camus). Aş putea spune: corpul acesta, care mă aparţine, mă anihilează zilnic, cu atâta candoare. Gând negat de trup – o posibilă definiţie a fiinţei umane.

185. Consimţind neabătut la nevolniciile şi ereziile corpului...

186. Îţi amanetezi corpul, zilnic, pentru câteva vise, pentru câteva iluzii, despre care vei afla, poate, cândva, că nici nu erau autentice.

187. Eul: prezenţă ascunsă a unei identităţi ilizibile. Eul ca alteritate.

188. Fiecare zi trăită: un document inalienabil al unei eternităţi ratate.

189. Unde era eul meu înainte de naştere? Unde va fi eul meu după ce eu nu voi mai fi?

190. Dansul acesta, precum viaţa, alcătuit din lentoare şi eflorescenţă a gesturilor, din participare şi estompare a unei prezenţe şi aşa simbolice.

191. „Voinţa de sistem e o lipsă de loialitate” (Nietzsche). Corpul – apologie vie a fragmentarităţii, a dionisiacului.

192. Să vezi „binele în rău” (Camus). Să vezi sufletul din corp...

193. Sufletul are necesităţi tot atât de imperioase ca şi trupul.

194. Moartea dă sens vieţii. O legitimează, cum s-a mai spus. O transformă în destin. Viaţa dă sens morţii?

195. Rolul pozitiv al obstacolelor: te definesc, îţi arată adevăratul drum, adevărata ţintă, te ajută să avansezi pe drumul, atât de anevoios, spre tine însuţi.

196. Desprinderea de propriul corp, prin asceză: o încercare de înlăturare a accesoriilor vieţii tale, pentru a accede la tulburătoarea esenţă ascunsă în străfundurile eului.

197. Gide: „Singurele lucruri frumoase sunt cele dictate de nebunie şi scrise de raţiune”. Colaborarea indisociabilă a celor două extreme ale fiinţei: nebunia simţurilor şi raţiunea.

198. Actul ca limitare a traseului existenţial. Pentru că el concretizează doar una dintre multiplele potenţialităţi ale fiinţei tale.

199. Camus, despre sfinţenia laică. Dar există şi o fenomenalitate a numenalului, o laicitate a sfinţeniei. Pacea interioară, ca uniune a profanului şi sacralităţii.

200. „Geniul lui (Balzac) constă în faptul că se instalează în mediocru şi-l face sublim fără a-l schimba” (Alain). Aşa cum corpul nostru este, simultan, captivitate şi înălţare, revărsare de imundităţi şi enclavă a unui absolut utopic.

201. Iisus. O milă exhaustivă faţă de omenirea ce l-a răstignit a doua oară.

202. Amintirile ne mint în fiecare zi, vorbindu-ne despre un trecut care nu mai e demult al nostru.

203. Perfecţiunea după Camus: „acordul cu propria condiţie”. Să-ţi resimţi propriul eu ca predestinare şi captivitate, ca acord al trupului cu sinele profund.

204. Spinoza: „Oamenii preferă ordinea în locul neorânduielii, ca şi cum ordinea ar corespunde unui lucru real din natură”. Geometria ca atribut pe care conştiinţa îl arogă naturii. Geometria inconştientă a lumii.

205. Corpul nostru, dat o dată pentru totodeauna, consecinţă a unei predestinări aleatorii.

206. Lipsa de deznodământ a corpului, lipsa de premise a sufletului.

207. „Boala este o mănăstire care are regula sa, asceza sa, tăcerile şi inspiraţiile sale” (Camus). Sfinţenia bolii: maladia ca modalitate de katharsis. Purificarea de accidentalitate, spiritualizarea prin boală, accederea la esenţa nevăzută a sinelui.

208. Renunţare la cunoaşterea lumii, certitudine a ipseităţii.

209. Durerea, insurmontabilă pecete a prezentului. Trecutul ca estompare a rănilor prezente.

210. „Arta este distanţa pe care timpul o conferă suferinţei” (Camus). Frumosul: deliberare a unei transcendenţe împărţită fără rest.

VII.

211. Miracolul rugăciunii: transcendenţă turnată în cuvinte...

212. Arta: o nelinişte ordonată...

213. Presiunea viscerelor asupra spiritului.

214. Între Dumnezeu şi Istorie. Mirajul transcendenţei sau spasmul colectiv?

215. Sentimentul Creatorului sau sentimentul creaturii?

216. Corpul tău, izolat într-un peisaj fără perspectivă, insuficient.

217. Relieful terestru vazut de la mare înălţime: o abstracţiune. Rămâne din el, cum scrie Camus, „o epură – un plan”.

218. Frumuseţea - ţel sau premisă?

219. Vocaţia fericirii: să aprinzi „lumina aceasta pe feţele celor din jur” (Camus).

220. Infernul omului contemporan: indiferenţa. Un infern cotidian.

221. Singurătatea acestui corp, dispreţuit de sufletul pe care îl conţine.

222. „Nu dispreţuiesc aproape nimic” (Leibniz). Smerenia e mărturia cea mai convingătoare a orizontului sacralităţii, pe care abia îl întrezărim câteodată, intermitent.

223. Corpul nostru – supus unei adevărate anarhii senzoriale.

224. „Orice zid e o poartă” (Emerson). Corpul nostru – obstacolul atât de necesar pentru revelarea magiei sufletului.

225. Sunt momente în care ţi-e foarte greu să afli unde se sfârşeşte corpul tău şi unde începe sufletul.

226. Martor şi martir al corpului tău, spectator şi actor al unei vieţi care îţi aparţine prea puţin, al unui destin modest, de care te şi ruşinezi puţin...

227. Epifania acestei vieţi, care se naşte în fiecare zi din nou; reluare a unei ciorne pe care o corectăm la nesfârşit, fără a avea vreodată perspectiva unei variante definitive.

228. „Sufletul – un străin pe pământ” (Georg Trakl). Corpul nostru, înstrăinat de sufletul care îi este martor statornic şi judecător nemilos.

229. Tolstoi: „Artistul este cel care este fericit să nu gândească şi să nu exprime ceea ce are pe suflet, dar care nu se poate abţine să nu o facă”. Adevărul, revelaţia, spuse à contre-coeur.

230. Nimeni nu ştie ce este eul. Legătura de nedesfăcut dintre corp şi suflet? Sau relaţia tainică dintre inimă („acest organ misterios, o pompă mecanică de sânge” – E. Sábato) şi creier („complexitate imensă şi labirintică” – E. Sábato).

231. Corpul acesta – o nefericire absentă, abstrasă, concentrată asupra ei însăşi.

232. Fragilitatea surâsului – sfâşiat între nostalgie şi tristeţe.

233. Omul, ca şi animalul, ar avea, între reflexele lui pavloviene, şi „reflexul libertăţii”. Condamnat, prin instinct, la libertate, omul a făcut totul pentru a reprima acest reflex (războaie, lagăre de concentrare, închisori etc).

234. Relaxarea: privare voluntară de orice gest, de orice reacţie la stimulii exteriorităţii.

235. Corpul acesta, sublim mlădiat, cu semnificaţiile care se ascund şi se arată concomitent, e ca o epifanie inefabilă, nealterată de prejudiciile exterioare ale semnificantului.

236. A fi înseamnă a te exprima şi a exprima, spunea Pavese. Adevărul fiinţei tale e adevărul cuvintelor pe care le exprimi.

237. „Dacă dau, să consider că am primit” (Camus). „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte” (Noica). Reculul ca detentă spre alte orizonturi...

238. „Carnea, biata carne, mizerabilă, murdară, decăzută, umilită. Carnea sacră” (A. Camus). Decăderea şi grandoarea corpului, între miasmele biologicului şi sublimitatea ideilor născute nu se ştie cum, nu se ştie de unde...

239. Echilibrul instabil între răbdare şi revoltă – adevărata artă a trăirii.

240. Tăcerea, care ne spune mai multe despre destin decât o mie de cuvinte.

VIII

241. Ţelul lui Wittgenstein, concretizat în două obiective: 1. să rezolve problemele filosofiei, arătând 2. cum funcţionează limbajul prin care se exprimă filosofia.

242. Wittgenstein: o propoziţie e expresia scrisă sau prounţată a unui gând; limbajul comun – înşelător, amăgitor din punct de vedere filosofic. Conţinutul eticii, al religiei şi „problemele vieţii” se află în afara lumii, a faptelor şi stărilor lor de lucruri: nimic nu poate fi spus despre ele. Lumea nu trebuie identificată cu suma lucrurilor, nu e o colecţie de obiecte. Lumea este totalitatea faptelor. Faptele sunt: existenţa stărilor de lucruri. Starea de lucruri: o combinaţie de obiecte. Propoziţiile: expresii ale gândurilor, dar şi imagini ale faptelor. Interesul filosofiei lui W. : în carectarul logic pe care îl posedă lumea şi limbajul, pentru a face posibilă legătura dintre ele.

243. Wittgenstein, despre valorile etice şi religioase, care nu pot fi exprimate în cuvinte, ci, mai degrabă, se arată: „Există într-adevăr lucruri care nu pot fi spuse în cuvinte. Ele se manifestă ele însele. Ele sunt elementul mistic”.

244. Wittgenstein, reflecţii despre dumnezeire, despre viaţă şi moarte: „moartea nu se trăieşte”, „viaţa noastră nu are sfârşit, în acelaşi fel în care câmpul nostru vizual nu are limite”, „Cum sunt lucrurile în lume este perfect indiferent pentru ceea ce este divin. Dumnezeu nu se arată în lume”, „Nu cum sunt lucrurile în lume reprezintă ceea ce este mistic, ci faptul că ea există”, „A vedea lumea sub specie aeterni înseamnă a o vedea ca un întreg – un întreg limitat”, „Sentimentul lumii ca întreg limitat – aceasta reprezintă ceea ce e mistic”.

245. Toate aserţiunile lui Wittgenstein, despre religie, dumnezeire sau etică vor culmina în ultima propoziţie a Tractatus-ului: „Despre ceea ce nu putem vorbi, trebuie să păstrăm tăcerea”.

246. Wittgenstein: „o propoziţie este adevărată dacă «reprezintă» sau corespunde cu ceea ce se petrece”.

247. Despre îndoielile şi interogaţiile fiinţei umane, Wittgenstein. Spune filosoful-logician: „Întrebările pe care le punem şi îndoielile noastre depind de faptul că unele din propoziţiile noastre sunt exceptate de la îndoială, ca şi cum ar fi balamalele în care se mişcă acestea”. Sau: „Se poate spune: «Unde nu există îndoială, nu există nici cunoaştere?”.

248. Despre goluri şi plinuri. Sfântul Augustin: „Fă gol în tine să poţi fi umplu. Ieşi să se poată intra!”

249. Punctul de acuzaţie la adresa lui Nicolaeus Cusanus, concretizat într-o Bulă papală: „A voit să ştie mai mult decât i se cuvenea”.

250. Spaţiul imaginal, de care vorbeşte Corbin nu este altceva decât un „intermediar între lumea sensibilă şi lumea inteligibilă”.

251. Detaşarea perfectă, după Meister Eckhart, nu este altceva decât uniunea cu sine a eului.

252. Un paradox baudelairian: „Faire rire les vieux du rire des enfants”.

253. Complementaritatea transcendenţă-imanenţă: „Ochiul cu care eu îl văd pe Dumnezeu este acelaşi ochi cu care Dumnezeu mă vede pe mine. Ochiul meu şi ochiul lui Dumnezeu sunt un singur ochi şi o singură privire, şi o singură conştiinţă şi o singură simţire” (Meister Eckhart)

254. Sfantul Augustin vedea lumea sub specia unei prezenţe pururi aurorale: „Lumea este o frază ce urmează să fie pronunţată”.

255. Suntem vizitaţi câteodată de stări şi gânduri imprevizibile, de adieri ale transcendenţei care ne fac să ne întrebăm: de unde ştim ceea ce nu ştim?

256. Adevăratul câştig: „Cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cel care o va pierde din cauza mea, acela o va salva. Ce serveşte omului să câştige lumea întreagă, dacă el pierde şi se ruinează pe el însuşi?” (Luca, 14-27).

257. Are dreptate Nietzsche: omul nu e decât „însumarea metamorfozelor sale”.

258. Revelaţia lui Augustin. Glasul pe care l-a auzit într-o grădină din Milano: „Tolle, lege” (Ia şi citeşte!).

259. Sf. Paul, în Corinteni (XII, 7-10): „Când sunt slab, sunt tare”. Sau Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!”.

260. Unul dintre cele mai convingătoare argumente ale existenţei Divinului: „De ce este ceva, când ar fi putut să nu fie nimic?”.

261. Spinoza: „Veşnicia este însăşi esenţa lui Dumnezeu, întrucât aceasta include existenţa necesară”.

262. Cine scrie pe cine? Montaigne: „Je n’ai pas plus fait mon livre que mon livre m’a fait”.

263. „Cu cât cunoaştem mai bine lucrurile particulare, cu atât îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu” (Spinoza). Acelaşi: „Iubirea intelectuală a lui Dumnezeu”.

264. Mishima: „Vreau să fac din viaţa mea un poem”.

265. Despre iubire, cu Octavio Paz: „Iubirea nu este o dorinţă de frumuseţe, ci o sete de complitudine” sau: „Iubirea este un mister în care se întâlnesc libertatea cu predestinarea”.

266. Sinestezie avant la lettre: „Eu văd cu un ochi care atinge şi ating cu o mână care vede” (Goethe).

267. Octavio Paz: „Timpul este o permanentă separaţie de sine”. Acelaşi: „Libertatea este mişcarea conştiinţei care ne invită în anumite momente ale istoriei să spunem: Nu!”

268. Nietzsche: „Înţelepciunea este un somn fără vise”.

269. Poietica, între natural şi supranatural. Valéry: „Milostivi, zeii ne dăruiesc un vers; apoi însă e rândul nostru să-l prodicem pe al doilea, care trebuie să fie demn de fratele său mai vârstnic, supranatural. Pentru aceasta, abia ajung toate forţele experienţei şi spiritului laolaltă” (Adonis).

270. Imaginalul în viziunea lui Gilson. „Cât de stranie este această ştiinţă a lucrurilor create concepute astfel încât ele ar fi, chiar dacă nu ar exista” (Etienne Gilson). Şi încă: „Pornind de la imagini, trebuie să le depăşim, pentru a atinge, ca printr-o iluminare, inteligibilul”.

271. Léon Bloy despre oglindă şi oglindire (apud Borges): „Totul este simbol, până şi durerea cea mai sfâşietoare. Suntem nişte fiinţe care dorm şi strigă în somn. Nu ştim dacă lucrul care ne îndurerează în momentul de faţă nu este chiar principiul secret al bucuriei nostre de mai târziu. Vedem acum, afirmă Sfântul Apostol Pavel, per speculum in aenigmate, ceea ce, cuvânt cu cânt, ar însemna «în enigmă, prin mijlocirea unei oglinzi» şi nu vom vedea altfel până la sosirea Aceluia ce este cuprins de flăcări şi trebuie să ne înveţe toate lucrurile”. Tot Bloy: „Vedem toate lucrurile pe dos. Când credem că dăm, primim, şi aşa mai departe. Atunci (îmi spune un apropiat suflet tulburat) noi suntem în cer, iar Dumnezeu pătimeşte pe pământ”. Şi încă: „Bucuriile acestei lumi ar fi chinurile iadului văzute pe dos, într-o oglindă”.

272. Léon Bloy despre predestinare: „Fiecare om există pe pământ pentru a simboliza un lucru neştiut de el şi pentru a alcătui o particulă sau, poate, un munte din invizibilele materiale ce vor sluji la înălţarea Cetăţii lui Dumnezeu”. În fine: „Nu există pe lume fiinţă omenească în stare să spună cu certitudine cine este. Nimeni nu ştie ce i-a fost hărăzit să facă în această lume, care-i rostul faptelor sale, al resentimentelor şi ideilor sale, nici care-i este numele adevărat, Numele său nepieritor scris în catastiful Luminii... Istoria este un imens text liturgic, în care ioturile şi punctele nu sunt mai importante decât versetele sau capitolele în întregime, însă importanţa unora sau a celorlalte este nedeterminată şi adânc tăinuită”.

273. Kant despre filosofie: „Filosofia este un arbore. Rădăcinile sunt metafizica”

274. Legea morală a lui Kant: „Acţionează întotdeauna în aşa fel încât principiul acţiunii tale să fie tranformat în lege generală”.

275. Timpul ca proiect: „Timpul nu există. Timpul este un proiect” (Hegel)

276. Tot despre timp, Heidegger: „Pentru fenomenologie, timpul şi moartea nu reprezintă nici dincolo, nici eternitatea”.

277. Heidegger: „Invizibilul vizibilului”.

278. Viaţă şi moarte: „Moartea este o manieră de a trăi” (Heidgger)

279. „Cum eu sunt unul, mai bine să fiu în dezacord cu lumea întreagă, decât să fiu în dezacord cu mine însumi” (Socrate).

280. Prin daimon, Platon a luat cunoştinţă de transcendenţă şi a recunoscut negaţia morţii, spunea Parmenide.

281. Ricoeur şi trăirea aporiei: „Aporie, bucuria impasului. Să trăieşti în aporie, în impas”.

282. Holderlin, sfinţenia ca totalitate: „a fi în raport cu totalitatea înseamnă a fi în raport cu sfinţenia”.

283. Husserl despre fenomenologie: „Fenomenologia nu este imanentă şi nici repreznetarea conştientă a unui obiect. Ea face să trăiască un fenomen”.

284. Visele, amintiri ale unor întâmplări care nu s-au întâmplat niciodată, ale unor fiinţe şi lucruri care nu au existat nicicând.

285. Revelaţia unui super-mecanism. Wittgenstein: „Avem ideea de super-mecanism când vorbim despre necesitatea logică; de exemplu, fizica a încercat – ca ideal – să reducă lucrurile la mecanisme sau la ceva care loveşte altceva”.

286. Titlul cărţii lui Jeans, Universul misterios, este, pentru Wittgenstein, înşelător, deoarece conţine” un fel de venerare a idolului, idolul fiind Ştiinţa şi Omul de Ştiinţă”.

287. Wittgenstein: „Dacă visul este un gând. Dacă a visa înseamnă a te gândi la ceva”.

288. Wittgenstein: „Înţelepciunea este lipsită de pasiune. Dimptorivă, Kierkegaard numeşte credinţa o pasiune”.

289. Wittgenstein, despre religie: „Religia este, ca să spunem aşa, adâncul liniştit al mării, care rămâne liniştit oricât de înalte ar fi valurile”.

290. Credinţa (creştinismul) trebuie, spune Wittgenstein, să schimbe viaţa (sau „orientarea vieţii”).

291. Credinţa este „ceva de felul unei angajări pasionate faţă de un sistem de referinţă” (Wittgenstein). Ea este, scrie filosoful, „un mod de a trăi sau un mod de a judeca viaţa”.

292. Wittgenstein. „Gânditorul religios cinstit e aidoma dansatorului pe sârmă”. De asemenea: „Esenţa lui Dumnezeu garantează existenţa sa – aceasta înseamnă de fapt că aici nu este vorba de existenţa a ceva”.

293. Un paradox wittgenstienian: „Dacă creştinismul reprezintă adevărul, atunci orice filosofie despre el este falsă”.

294. Wittgenstein: „Practica dă cuvintelor sensul lor”

295. „Pe Dumnezeu nu-l poţi auzi vorbind cu alţii, ci numai când tu eşti cel căruia i se adresează” (Wittgenstein).

296. Labirintul corpului, străbătut în fiecare zi de iluziile şi bolile noastre, care ne redau, în momente fulgurante şi aleatorii, pe noi, nouă înşine.

Ianuarie 2009-octombrie 2010

Copyright Iulian Boldea