Târâtoare

1

Savian Mur

Târâtoare

Savian Mur

2

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062 tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921 e-mail: biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro Editor – Mihai Stan Coperta – după o idee a autorului Procesare text – Mariana Briceag Tehnoredactare – Alexandru Muscalu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MUR, SAVIAN Târâtoare / Savian Mur. – Târgovişte: Bibliotheca, 2017 ISBN 978-606-772-184-3

821.135.1-1

Târâtoare

3

Savian Mur

Târâtoare

Editura Bibliotheca Târgovişte, 2017

Savian Mur

4

Bunicii mele,

moartă de 40 de ani

Colecţia Lirica coordonată de Tudor Cristea

Copyright © 2017 Editura Bibliotheca

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Bibliotheca & Savian Mur

Târâtoare

5

Şi lui Adam i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul

soţiei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem, zicând: «Să nu mănânci din el», blestemat este acum pământul din cauza ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci plantele de pe câmp.

În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”

Biblia

Să nu mai vrei să fii om..., să visezi la o altă formă de decădere.

Cioran

Savian Mur

6

Toate aceste poeme în care nu e vorba decât de Poem, o întreagă poezie care-şi este propriul conţinut. Ce s-ar spune despre o rugăciune al cărei obiect ar fi religia?

S-a spus că o metaforă „trebuie să poată fi

desenată”. – Tot ce s-a făcut original şi viu în literatură de un secol încoace contrazice această observaţie. Căci dacă şi-a trăit ceva traiul, aceasta e metafora cu contururi definite, metafora „coerentă”. Tocmai împotriva ei s-a tot răzvrătit poezia, căci o poezie lipsită de viaţă e o poezie cizelată de coerenţă.

Poezia exclude calculul şi premeditarea: e

incompletitudine, presentiment, vâltoare. Nici geometrie gânguritoare, nici înşiruire de adjective anemice. Suntem cu toţii prea răniţi şi prea decepţionaţi, prea istoviţi şi prea cruzi în oboseala noastră ca să mai preţuim meşteşugul.

Cioran

Târâtoare

7

Puf Fluturi – un roi nesfârşit izbea un nerv al meu, faţa mi se umezise, sub caldul curcubeu; miloşi, au dispărut imediat – biata mea fiinţă, mămăligosul aluat. O celebră pictură le-a luat locul, semn că şi altcineva ne contempla jocul; apoi, un susur proaspăt, de izvor abia trezit – dovadă că nici sprintenul şarpe nu m-a dispreţuit.

Savian Mur

8

În liniştea maiestuoasă, de cimitir, ce a urmat, ultimii două mii de ani mi i-am recapitulat; lumea aceasta, ah, de mântuială, când, papagal dezlănţuit, când, neajutorat pui de cioară; o gâză îi certifică soliditatea, aripile sale conturând eternitatea. Către seară, vlăguit, am ajuns la mine, respiram – tot ce am putut reţine; în finul întuneric, senzaţie că Domnul m-a ochit: Mă, puf de păpădie, ai un zbor destul de reuşit.

Târâtoare

9

Joc secund Sunt un ins performant, obţin câştig la foc automat: de cum ader la un eveniment, devin, pe loc, absent; aceeaşi zi, multiplicată la xerox: deşi mă spăl, rămân simplu jegos. Confund, de la o vreme, seara cu dimineaţa, vara cu iarna, când se lasă ceaţa; am demarat ceva lucrări la un autoportret – nişte linii aiurea, nimic, nimic concret.

Savian Mur

10

Habar nu mai am – copil, adult, bătrân?, avut-am un trecut, viitorul – scrum? Să fac ceva? – a mai fost făcut, muzeul e un martor priceput; o învăţătură să mi-o însuşesc? – de la prima pagină, mă plictisesc. Sunt, iată, nefiind, conjug verbul, acesta lipsind, spiritul meu, colibri inimos, zboară vesel, cu spatele întors.

Târâtoare

11

Existat Am un feeling tare ciudat – că nu exist, ci că sunt existat. Trupul habar nu are de mine – îi dă înainte, târfă, ce nu se poate abţine; sângele mă irigă, fără de încetare, ca pe un câine sătul, ca pe o hienă moartă de foame. Ce li s-a întâmplat maţelor mele, ieri, i-a huruit şi unuia, acum două mii de primăveri; mâine, desigur, voi bea apă – se termină comedia?, stă să înceapă?

Savian Mur

12

Sunt o fiinţă atât de banală, că nici măcar o vrabie nu mă ia în seamă; ba nu... nu... mă aflu în plină glorie: un viguros făuritor de Istorie... Un unic partener de discuţii, serios – moartea, cu al său glas sfătos: Fiule, motorul meu este bine uns, e-adevărat, dumneata ai avut, totuşi, puls. Dus la vale, dus la vale, de o apă nesubstanţiată, batjocoritoare; căzut în sus, căzut în sus, pe un cer maidanizat, în sine ascuns.

Târâtoare

13

Din raţiuni de igienă mentală, nu mi-am modificat statutul de prostituată existenţială; mă las abuzat de zi, cu un oarecare talent – altfel, cum să-mi justific prezenţa de veşnic absent?

Savian Mur

14

Vremea interioară În ultimele zile – stare de cartofi prăjiţi, nopţi tăvălite prin uleiul rânced, muşchii dimineţilor, fleşcăiţi. Ploua... ploua... ploua nevrotic, după o cinică socoteală, alimentând, cu fină generozitate, tristeţea mea romboidală. Răpus, recursul la Bacovia a fost automat – celebrului său plumb i-am oferit, cu generozitate, un consistent căscat.

Târâtoare

15

Câmpiile făpturii mele – blească, inundate; unde, unde să mă mai ascund de ochii mei hoitoşi, în care uscată supercetate? Starea vremii interioare: cine să ţi-o desluşească, oare? – afară, arogantul soare, înăuntru, burniţă sâcâitoare. Pe bună dreptate, cimitirul pare locul cel mai serios: aici, vremea exactă nu dă greş, fiind, dedesubt, de mare folos.

Savian Mur

16

Meseria de cotoi Acces de ură pe cotoii mei: Voi n-aveţi nicio meserie – nişte derbedei; tăiaţi de la mâncare, faceţi mare tărăboi – de unde acest cras tupeu, ce fel de fiinţe sunteţi voi? Vieţuitoarea habar n-are de vreo meserie, totuşi, ea nu pare dominată de prostie; nicio misiune – nici chiar sfântă, de îndeplinit, cerul este gol... somnul, binevenit.

Târâtoare

17

Numai omul a ieşit din rând – cum să stea pe loc, să rămână prost?, câtă sudoare, pentru dibuirea unei meserii, apoi, stresul... menţinerea în post. Încă din burta mamei, viitorul ţi-e bătut în cuie: te ia lumea la ochi, de n-ai o meserie; într-un cuvânt, să te supui, să te supui, altfel, deranj mare... nu vei face pui. În faţa dragilor cotoi, par un dobitoc – ce dracu mă holbez în acea carte, ore bune, de ce nu sunt „cotoi” normal, cu ei, cât mai mult, să mă joc?

Savian Mur

18

...Şi unde tot dispar de-acasă, iar când mă-ntorc, c-o faţă de distrus... – ce mi se-ntâmplă pe acolo, în loc să fi dormit toţi trei, pân’ la al soarelui apus! Nu voi ajunge niciodată la calităţile unui cotoi – eu, sclav devotat al zilei, cel cu o minte de soi; nici la ale unei vrăbii, măcar – închis în colivia socială, mă zbat, mă zbat... în zadar.

Târâtoare

19

Relicvă Mă trag dintr-un oftat strămoşesc – când dau în floare, pe loc mă veştejesc. Lapte de cămilă a băut sufletul meu – firea mea nomadă tot caută prin cer: Dumnezeu. Am calităţi puternice de diplomat – numeroasele tratate pe care le-am semnat: cu un pisoi, cu un căţel, c-o margine de deal, cu omul cel interior, pus, veşnic, pe scandal.

Savian Mur

20

Activitatea mea de pierdere a timpului, triumfală, se bucură de-o recunoaştere internaţională; marile succese, de când de om m-am distanţat, desigur, m-au recomandat. Am fost primit, cu jovialitate, de bunul meu prieten – câmpul cotropit de pir, dimineţile, consiliat cu bune rezultate, de cutare cimitir; harta mea, la zi, devine tot mai clară – un relief inconfundabil, de relicvă existenţială. După-al soarelui apus, minune: iarăşi îl irit pe Dumnezeu – adio cer, adio lume...

Târâtoare

21

Chestionar Am întrebat o muscă despre sensul existenţial: Totul e să bâzâi, mi-a răspuns, în rest, banal, banal. Pe un bătrân şarpe, încolăcit la soare: Să te târăşti... nepoate – răbdare, apoi, rece răbdare. Din vârful unui stâlp de lemn, bărzoiul s-a răstit la mine: Vezi-ţi de treaba dumitale, întreabă-mă ce se cuvine! Trista căţea, cu puii mici, hrănită, de o săptămână, din belşug, mi-a lins mâinile, drept mulţumire: Existenţa are sens, copilaşii sug.

Savian Mur

22

O salcie, cumplit de ramolită, gata să pice din picioare: Seva m-a părăsit, bandita, eu cu ce greşit-am, oare? Unui leu, închis în cuşcă, zece întrebări i-am pus; într-un târziu, s-a hotărât: zece răgete, ca drept răspuns. Iarna trecută, un gropar chestionat-am, într-un fund de cimitir: Nu ai o ţigară?, s-a holbat la mine, eşti dilit?, ia, hai sictir! Însă un octogenar, milos, fu mai blând cu mine: Sensul existenţei, zici?, uite-l colea, în aburii groşi ai farfuriei pline.

Târâtoare

23

Vraişte Întâmplat în om... ce să-ţi mai faci – să iei de gât genitorii dragi?, lor să le ceri daune morale, când abia se ţin în balamale? Puţină înţelegere – doar la cimitir, înteţirea vizitelor ţi-ar mai dilua cotidianul chin; ridici ochii la cer, plin de indignare: Uite, Doamne, ce s-alese de omul Dumitale.

Savian Mur

24

Dar de ce să-l mânii pe-acest Dumnezeu, se putea-ntâmpla mult, mult mai rău – un şarpe, un biet şarpe de te-ai fi-ntâmplat, ce pari, ce pari în cap ai mai fi luat; un înger... un înger de oaie fătat – fiara umană, acel cuţit blestemat... Lumea aceasta, vraişte, unde fiinţa e captivă – exact omul mai lipsea, bomboana de pe colivă. O puzderie de idoli şi-a creat, cu naivitate şi cu ură, iar finalul rezultat? – reuşita-nfundătură.

Târâtoare

25

Acele dubioase idealuri, aşezând pe larga frunte a Istoriei tonele de veşteji lauri; măcar, vieţuitoarea s-a-mpăcat cu soarta, instinctul îi comandă să stea proastă – pentru ce atâtea frământări, degeaba?

Savian Mur

26

Colecţie Mi-e sufletul aşa de greu, de parc-ar fi închis în cuşca unui cimpanzeu; hotarele fiinţei mele – în veşnică ameninţare, organele ce mă compun – o fabuloasă dotare... Dintr-un junghi provin – al lui Dumnezeu, îmi simt ficatul ciuruit, ca al lui Prometeu; ziua mea – perfect tehnicizată: permutarea oboselilor, cerească răsplată. Băgat-am vântul la greaua trădare, cerut-am unei pietre daune morale; un dur proces am intentat la judecătorie, celor patru zări, pentru perfidă tăinuire.

Târâtoare

27

Cu cât mă-ndepărtez de mine, cu-atâta costurile sunt mai mari, iar când m-apropii, belea... – cheltuielile, în haită, se ţin scai. De dimineaţă până la căderea serii, pe o sârmă bizară: înăuntru – sângele, bezmetic, căpiala omului, afară. Sinusoidez, măiatru, în văzduhul meu albastru; fac colecţie de zile – cu o exemplară istovire.

Savian Mur

28

Moş Ion Moş Ion e mulţumit că-i om – şi nu ţap holbat, să behăie ca cel necurat. Dacă-l întrebi despre-al său eu, brusc se-nviorează, vorbindu-ţi pe larg despre Dumnezeu; să nu furi, să nu preacurveşti, familia să ţi-o ajuţi, cu vorbe deşucheate să n-o murdăreşti. „Vezi-ţi de grădină, de bucata de pământ, la biserică duminica!, să ai grijă de mormânt.

Târâtoare

29

Această lume, taică, e rea şi e mare, n-ai ce căuta la altul, doar Domnului dă-i ascultare. Necazul e ca iarba, pârlită de soare – decât să-ţi bagi în cârd cu omul, mai bine cu proastele de-animale; căci dobitocul fu lăsat cu scop de Dumnezeu: să te foloseşti de el – lapte, carne, la cheremul tău. ...Cic-ar fi şmecheri mulţi pe-acolo, pe la oraş, de nu eşti atent, te iau cu totul pe făraş; nişte încruntaţi, pe stradă, nu-şi dau bună-ziua între ei – te întorci bolnav acasă, din viesparul lor de zmei.

Savian Mur

30

Păi, cum e aia... să nu-mi dea unul bună-ziua, pe drumul ăsta larg – pesemne m-a luat de duşman; când la părinte mă voi spovedi, îi voi spune şi de-ăst prostovan.” În concluzie: condiţia de om l-a satisfăcut pe moş Ion; secretul său... secretul său? – unul singur, Domnul Dumnezeu. Între timp, o veste mare – moşul s-a gătit de ultima lui sărbătoare; pantofi noi, costum de haine, să se mire satul cât de dulce doarme. Părintele, zâmbind, l-a asigurat: Raiul e al dumitale, moş Ioane, fie-ţi numele, în veci, lăudat!

Târâtoare

31

Alternativă Sunt un mare iubitor de colivă, semnificaţia sa religioasă mă cam intrigă; mă interesează numai alimentul în sine, cât despre mortul din spate, numai de bine. O sticlă plină cu apă chioară, alta, cu apă sfinţită; privite cu ochii unui chimist, nicio surpriză: setea – pe loc potolită. Buletinul meteo – ziua de Paşti, ca o zi oarecare; o fi soare, poate o ploua – vremea n-are habar de vreo sărbătoare.

Savian Mur

32

Cerul creştinului – sălaşul lui Dumnezeu; cerul budistului – pârloagă, izbăvirea şi-o caută în interiorul său. Colivă sfinţită, colivă nesfinţită, apă sfinţită, apă nesfinţită, cer locuit, cer nelocuit, omul acesta – greu de dibuit.

Târâtoare

33

Tehnică Printr-o simplă socoteală existenţială, fiinţa mea – complet modulară. Înainte de a face-un pas, în societate, îmi ascund sufletul departe – pe deal, într-un loc ferit, unde mă aşteaptă, smerit; aşa dezgolit – ca toamna, pomul, îl invit la o şuetă pe acest frenetic, omul. Simt dimineaţa ca pe o durere, carnea mea – cooperantă, făptura – surcele; de la acest nivel – de ghiveci carnal, ziua îmi zâmbeşte profesional.

Savian Mur

34

Spiritul se cocoţează pe o stinghie subţire, spre a-mi contempla fiinţiala ciulama, ceva mai bine. ...Hai, gloabă, fă ceva, altfel, ziua te va înfunda; tema e aceeaşi, vastă – departe de periferie, înspre oaza ta albastră. Seara – tare mulţumit de tine, ai fost un absent activ, aşa cum ţi se cuvine; însuşi Dumnezeu, larg ţi-a zâmbit – amintitu-i-ai de-Adam, cel suav, de coastă netâlhărit.

Târâtoare

35

Anturaj Am un anturaj ales pe sprânceană – omul lipseşte, de bună seamă: atâtea încercări de apropiere au eşuat, că, până la urmă, am renunţat. Lipsit de instinct pentru asociere, am deschis gura doar aşa, în dorul-lelii; cum, în vâltoarea societăţii, insul devine infernal, o singură soluţie se impunea, să îl evit, total. Câte eforturi disperate – să joc rolul de adaptat, în comunitate; am fost dat chiar ca exemplu, propus ca model, semn că perfidia mea a avut un ţel.

Savian Mur

36

Însă niciodată câmpul gol nu s-a holbat la mine – ce mai vrea şi ăsta?, nouă ce ne mai rămâne; când preotul, cu gura plină, despre Dumnezeu vorbea, un pisoi, pe care îl hrăneam, lucrurile mai dregea. Idealul omului, până acum, nu l-am aflat, cu toate că religia, ca pe-o gogoaşă, l-a umflat: omul, cel cu chip dumnezeiesc – atunci de ce, privind Istoria, mă îngrozesc? Mi-am făurit şi nişte zei, din aluat, cei ai omului, profund, m-au dezgustat;

Târâtoare

37

nişte idoli, din puf de păpădie, să îmi amintească, la tot pasul, de a insului nimicnicie. Mă simt tot mai bine, iată, pe câmpul meu fiinţial, înconjurat de dragile vieţuitoare, fascinat de al lor har; mai apare, vai, şi câte-un om, în a mea rază de confort – îl binecuvântez, cu o indiferenţă generoasă, cu un spate dezinvolt. Acest comportament al meu va fi, poate, valorificat: îi doresc din suflet omului să părăsească milenarul drum, cel înfundat.

Savian Mur

38

În ruină O singură dorinţă am avut, încă de mic: liniştii mele un templu să-i ridic; zilnic, cărămidă peste cărămidă să-ncropesc, cu mistria detaşării, fin, să le zidesc. Anii au trecut... trecut... ce înalt e templul meu, o palmă de la pământ. Structura mea interioară, iată, a contat, ce a ridicat din greu o mână, cealaltă rapid a dărâmat; este-adevărat, a mai rămas câte ceva, fără să schimbe situaţia.

Târâtoare

39

Să fi fost versat alcoolic, ori un priceput drogat, mi-aş fi obţinut această linişte anticipat; calităţi de sfânt să fi avut, încă din pântec, mi-aş fi-mprejmuit în cer comoara, c-un gard sprinten. Liniştea mea are o compoziţie ciudată: componentele sale interacţionează – tocmai, spre-a nu se-ntâlni niciodată; ce pretenţii să am de la templul meu – veşnic în ruină, ce-o da Dumnezeu. Doar dinspre cimitir mai vine un vânt bun – după ce viermii treaba şi-o vor termina, ce osoasă linişte, fără de cusur.

Savian Mur

40

De la o vreme, lângă templul meu supervoinic, a crescut, încet-încet, un arbore pitic; m-a invitat, din toate frunzele, sub umbra sa: Zbuciumul dumitale merită, fratele meu, ceva.

Târâtoare

41

Boşoroaga De se punea pe un cântar – ce mai, cât vaca; i se spunea, simplu de tot, Boşoroaga. Plină de draci, mânca întruna – scăpase cineva neocărât? – nici chiar luna; mânca, mânca, şi iarăşi mânca, ce îi ieşea, printre înghiţituri, te ameţea. Străduţa unde locuia Boşoroaga cea zbanghie, una înfundată, la periferie, o idee-avu, una înaltă – să închirieze o mahalagioaică, să o ardă pe grăsană la ficaţi, cu vocea ei superbă, agreată de-o liotă de draci.

Savian Mur

42

Zis şi făcut... într-o târzie toamnă, meciul începu – cu mici întreruperi, cam doi ani ţinu; scorul fu aiuritor, acum, toţi vecinii se certau, înfiorător. Boşoroaga devenise mic copil – pe lângă ce îşi aruncau ceilalţi, din plin; descoperi uimită lumea – cât era de rea, un junghi i se pusese la stomac, nici nu mai putea mânca. Îi reclamă pe toţi la poliţie – pentru tulburarea ordinii publice.

Târâtoare

43

Între timp, Boşo a dat jos o sută şi ceva de kilograme, devenind o femeie incredibil de atrăgătoare; din păcate, răul era abia la-nceput – a fost bărbat să nu treacă prin al ei aşternut?

Savian Mur

44

Filozofia burţii Dimineaţa, metafizica pare lovită de o certă nulitate – ora n-are chef de aberaţii, trupul îşi impune sfânta sa dreptate. Ibricul plin ochi cu cafea îl substituie pe Dumnezeu, brutal; accesarea băii – un bun prilej pentru alde Schopenhauer să alunece, lin, în canal. Dimineaţa are, totuşi, gust – pentru ţăran, pentru cârdul ieşit la păscut; însă pentru jocurile minţii are o funebră savoare – în zori, nici târfa nu are pic de căutare.

Târâtoare

45

O dimineaţă, încă una... şi-ncă una, mintea aceea, iată, n-a dovedit nimic; cârdul paşte, paşte, paşte: filozofia burţii triumfătoare a ieşit... Bietul metafizician, superbul agitat – examenul dimineţii l-a cam picat.

Savian Mur

46

Demisie Nu mă simt bine decât la o mare distanţă de mine – la câţiva kilometri, măcar, înşurubat într-o coastă de deal, pe malul apei, pe Ialomiţa, gustând asfinţitul soarelui, cu linguriţa, prin locurile copilăriei, pline de vitamine, când mintea încă nu îmi ieşise la încălzire, într-o scorbură a viitorului, peste treizeci de ani, mângâind, cu palmele de-atunci, acest suflet de-acum, amical.

Târâtoare

47

Doamne, cât m-aş bucura, numai să nu fiu în compania mea – confiscat de om, mai precis, cochetând cu marginea generosului abis; un pisoiandru, un căţel – ce refugiu, ce progres, un fag, o bălărie zveltă – vegetalul succes; condamnarea mea la existenţă ar fi mult mai blândă – aş scăpa de a memoriei osândă. Prima grijă, dimineaţa la trezire: demisia din funcţia de om; o zi întreagă, pâlpâiri – apoi, târziu în noapte, întoarcerea în trup, la unicul meu aliat, miraculosul somn.

Savian Mur

48

Modelul Cum să redevii normal, fără aerul din preajma unui animal? – unui copac, unei insecte, unei păsări proeminente? Lecţia de umilinţă, de om pierdută, ţi-o predă vieţuitoarea cea pricepută; demnitatea fiinţială, de om batjocorită – conservată de ea, necăzută-n inspită. Un pisoi, torcându-ţi pe jugulară – atâţia ani, pierduţi de pomană!, un câine, tăvălindu-se pe jos de fericire – l-ai băgat în seamă... să mai pronunţi cuvântul „omenie”...

Târâtoare

49

Priveşte bravul muşuroi – aici, solidaritate; o familie de berze – dulcea onestitate. Omului interior? – la revedere, iute-n locul lui un cuib de turturele, spiritul, de bibliotecă îmbâcsit – magia unui loc, de om nedibuit; iar omul exterior... mai poţi scăpa de gloată făr-a abuza de-a iepurelui tactică – de noii zei, d-eczema sectei, de perfidul politician, decât săpând la galerii adânci, în al lehamitei pământ, cu dinţi de şobolan?

Savian Mur

50

Calea propusă de cutare sfânt? – mai bine să hrăneşti flămânde guri, colea, pe pământ; ce tot închini lui Dumnezeu imnuri de slavă, în loc să redevii un om normal, un cuget simplu, ce compasionează. Îndepărtează-te de tine, fostul ins, cel de societate, de minte viciat; ai un model, vieţuitoarea, uită-l rapid pe agitat.

Târâtoare

51

Pe un zid părăsit Zilnic mă prostituez c-o târfă, numită şi existenţă; oasele îmi participă la un ritual mut, garnisit cu-a dezolării prezenţă. Borşit, îmi palpez viitorul cu mişcări de alcoolic refuzat de pahar; pe un zid părăsit de biserică, sfinţi decoloraţi îmi contemplă păguboasa lipsă de har. – Ce... ce să-i ceri omului, o calamitate – mă asigură ei, grijulii, ne-a pictat şi s-a cărat la umbră, lăsându-ne în soare,

Savian Mur

52

disperaţi... pustii; apoi, s-a-mpuţit brânza şi-n cer, aşa că ce pretenţii să mai ai de la tine? – un om... un om... o dihanie agitată, mai ai de tras, până la hoit încă este bine. – Aţi sperat... la ce aţi tot sperat?, ridic eu pumnii, alb la faţă; oare uitarăţi pe cine-aţi tămâiat – pe Dumnezeu sau pe o paiaţă? Măcar, eu nu am pretenţii, nici de la mine, nici de la cer – bizar actor, pe scena veşnic goală, înfăşurat în mantia unui debil mister.

Târâtoare

53

Fascinaţia obiectului Pentru insul cu o singură idee în dovleac, totul se reduce la obiect: îl posezi sau nu – iată fabulosul lui secret. Obiectul ăsta trebuie să-ţi folosească la ceva – o pădure, o turmă de oi, însăşi familia ta; o diplomă, o instituţie, un partid, cum să rămâi prost, să te uiţi la altul, livid? Sătul, leul pleacă la culcare, insul cu ochii – pumnal, deşi cu burta plină, are-o neagră foame; râde lumea –

Savian Mur

54

cât de sărac este, deşi averea lui ca-n poveste creşte. În România, marile javre, marii rataţi s-au pomenit, peste noapte, bogaţi – înainte, n-aveau după ce bea apă, acum, direct la televiziune se-adapă; o singură idee au avut – hoţia, şi-acel uriaş talent: cum să fenteze puşcăria. Metafizica şi celelalte – dracu să le ia, lucruri deşarte... Acest pitecantrop să se întrebe ce rost are pe lume? – e veşnic ocupat, cineva trebuie să-l sune.

Târâtoare

55

Cioran, Eminescu – au murit săraci, nu e treaba lui să se ocupe de nişte disperaţi.

Savian Mur

56

Bocet Cu ce entuziasm ţi-am devorat zemosul fruct, dezamăgire – matinalele arome, viermii serii, mângâindu-mă cu moalea ta grăsime. Ai fost sfătuitorul meu de taină, generos, golindu-mi ora de-al său avânt păgubos. Când ştiinţa, excitată, livra o descoperire, tandru, m-alinai: omul...

Târâtoare

57

a lui vastă isterie; când acel sfânt din capul listei era canonizat, îmi bandajai privirea cu care fixam cerul, revoltat. Grădinile ţi le-am udat cu o icnită speranţă – loc uscăciunii să nu las, veşnic, să te scalzi în verdeaţă; rafinate gânduri, tone, ţi-am tot închinat – un strălucit eseu, de la sine, lent s-a întrupat. Şi cum mi-aş fi calmat săracul suflet de iscusitele arsuri, în lipsa dealului – pe care să mă cocoţez, ornamentat cu muri?

Savian Mur

58

Spiritul metafizic, pe drojdie, cu ce să-l fi coagulat, fără cheagul tău atât de performant? O, câtă străduinţă să nu te înşel – tu, bucuria mea cea neagră, limbă de proaspăt ucis miel.

Târâtoare

59

Remaniere La margine de om... la o terapeutică distanţă de mine – ce aer respirabil, aici: stau pe-un zăcământ de armonie. Desigur, mai intru-n vorbă şi cu fostul ins, ca de la vecin la vecin; vremea... tocitul subiect – după-amiază o fi nor, poate-o fi senin. Uneori, luni de zile îmi uit chipul: tânăr?, în etate? – întru clarificare, plictisit, umblu la cartea de identitate; alteori, îmi mângâi blana

Savian Mur

60

de cotoi... ba nu, de câine, recăderi în dulcea animalitate – cu bine, omule, rămas bun zilei de mâine. Mă modulez cu linguriţa, cu pipeta, spre a evita posibilul conflict – individul grosolan ce mă alcătuia, odinioară, stă la pândă: damful lui de om... vocaţia staţionării în macerantul labirint. Vieţuitoarea, colaborator de vază – sunt sedus de perspicacitatea animală; pădurea, preţios sfătuitor de taină – strălucită, dialectica vegetală.

Târâtoare

61

Departe de om... de megalomanicul gând, falimentara idee, în eveniment întrupată, săpându-i binemeritatul mormânt; un culcuş sigur, timpul – prietenos: rămân cu forma de om, capul – optim remaniat, sănătos.

Savian Mur

62

Activitate Sunt un exemplar uman activ – acolo unde altul întrevede un folos, devin, pe loc, pasiv. Deţin o faţă de mare efect – dac-ar vedea-o un milionar, s-ar gândi numai la faliment. Sunt şi absolventul unei celebre şcoli – diletantismul meu face furori: dimineaţa, îmi recapitulez proiectul magistral – iar pe la prânz, minune: îl abandonez total.

Târâtoare

63

Consecvenţa mea făcut-a carieră mare – pe fanaticul religios, pe unsurosul utopist i-a dus la disperare: zilnic, drumul abandonării l-am ţinut drept – decât om de succes, mai bine la periferie, ins proeminent. ...Şi ce să îţi mai spună fosta primată, cea cu pielea fină, gândirea ei pare corectă, de n-ar fi, pe fond, total primitivă; gorila tastează, are aer condiţionat, merge la biserică, se-nchină, Doamne, cât a mai evoluat!

Savian Mur

64

Bestialitate Se apropie sărbătoarea, începe masacrul, sângele urlă, urlă şi veacul; forfota demenţială – de fiecare dată, acelaşi sentiment de duzină, perfect conturat, mă animă. Trecut-a şi această sărbătoare – acelaşi ritual: dimineaţa, la trezire, gol, banal; este drept, intensitatea a fost diferită, faţă de o dimineaţă obişnuită – semn că ziua de ieri nu a fost chiar diluată, din moment ce am primit o de neuitat răsplată.

Târâtoare

65

Paşti... Crăciun... revelion... să te bucuri!, ce, eşti animal? – eşti om. Mâncare, băutură, doară este o zi mare, friptura, bine rumenită, umple farfuria, vinul curge, curge, în pântecoasele pahare, furculiţa şi cuţitul au un ritual precis, cine să îşi mai aducă-aminte de bietul animal, în chinuri ucis? – miel, porc, peşte, curcan, an de an, an de an. Două mii de ani... de ce, Isuse, nu dai un decret, să îl pui pe-acest biped, plin de cruzime, la respect?

Savian Mur

66

Acei peşti ucişi nu te-au mişcat, mai făcuseşi o minune... Evanghelia a triumfat! „Să nu ucizi”... parc-aşa ziceai – ce se-ntâmplă, de ce nu mai ai grai? Bestialitatea sărbătorii – o revoltă nondivină, bine conturată, mă animă.

Târâtoare

67

Funia Diseară mă voi sinucide – începea bătrânul, trăgând cu sete din ţigară; acum e dimineaţă, ultima cafea... o porţie dublă – poate crăp şi nu mai e nevoie, cu sănătatea ast-a mea. Ei, nepoate, mă rugam şi eu în felul meu, rugăciunea de dimineaţă, neagră... neagră... – doar-aşa orele, până în seară, prindeau gust; mă apucam, hai-hai, de treburi, c-o ardoare vagă.

Savian Mur

68

Aveam o funie, în podul casei – cu timpul, mi-a devenit obiect de cult; numai ea, drăguţa, îmi oferea o cale – în câteva minute, nu mai mult. Atâta patimă pentru o simplă funie! – am beneficiat, copile, de-un trecut minunat; tot în pod se află sărăcuţa – în ultima vreme s-a cam bosumflat. Diseară – gata... îmi pipăiam secătuit gâtul ăsta primitor, destul am jucat comedia, a venit viteazul timp să mor. Insul a primit pe gratis acest dar nesperat – zilele să şi le ia când pofteşte, finală eliberare;

Târâtoare

69

să-i lase pe Dumnezeu, pe preot făr-al muncii obiect, să-i trimită – pâş-pâş, la plimbare. Omul? – făptura ultrabanală: eşti, pe-acest nepăsător pământ, doar pentru-a da socoteală; ca să-mi suport condiţia – în om, ruinat, doar funia, draga de ea, miloasă rău, m-a ajutat. ...Să mi-o puneţi în coşciug, nepoate, asta e dorinţa mea – desigur, voi avea nevoie pe lumea cealaltă – e, he, he... de ea!

Savian Mur

70

Scheletizare Primăvară... incredibil, acelaşi fior păgubos – că sunt jefuit, cu minuţiozitate, dincolo de carne, până la ultimul os. Îmi pipăi ţeasta – ierburi... ierburi crude, picioarele şi mâinile – puzderie de cioburi vegetale, iar restul de celule, de clorofilă ude. Vocea, smulsă de-o privighetoare: cum să mai suporte a omului infatuare; ochii, de nişte cârtiţe miloase confiscaţi, revoltate de impertinenţa a doi handicapaţi.

Târâtoare

71

Găinaţul cald al unei rândunici – direct pe frunte, la plimbare sufletul mi l-a trimis, printre primitoarele morminte. Hei, fantomă!, aşa-i că te simţi bine? – bântuie pe-aici, şi primăvara asta a scos untul din tine; ţi s-a explicat, tot explicat... ştirul este pentru porc, abandonul, pentr-un rafinat. Ţi-am pregătit şi-un liliac – când va înflori, cu înmiresmată graţie, scheletul ţi-l va înveli.

Savian Mur

72

Atitudine Să-ţi pui bază într-un om – ce oroare; un mort, de-acum un secol – câtă savoare. La rândul tău, peste un secol, vei fi mult iubit – cineva te va reactiva: un suflet tare, tare pătimit. Mama te-a adorat, şi-a rupt carnea de pe ea pentru tine – atâta dragoste... ce să mai cauţi aiurea, nu o mai risipi, strânge-o bine!

Târâtoare

73

Îi ceri prea mult unui om, este derutat, ca şi tine; laptele matern, înlocuit cu alcoolul existenţial, a dat nişte rezultate sublime... Dar de ce, de ce să disperi? – un căţel te scoate iute din încurcătură, fără să mişti un deget, fără să fii bun de gură. Isus îţi spune să ajuţi, aşa cum te-a ajutat mama, odată; hai, omule, mai încearcă, hrăneşte o gură înfometată!

Savian Mur

74

Degeaba Spaţiul de deasupra unui cimitir, un loc uluitor de cuminte – înţelegerea umană gestează, sublim; orizontala îngropată – ce catalizator minunat, divina poziţie a mamiferului disciplinat. Dacă ai nevoie de-un prieten subtil, vizitează, cât mai des, un cimitir; mintea – lăsată la intrare, la discuţii va participa doar carnea dumitale. ...Un cap gol – câtă savoare, căci ea, mintea, pacostea cleioasă, n-are pic de valoare: Noi, cărnurile, suntem totul,

Târâtoare

75

până la finala duhoare; noi îi dăm de mâncare acestei înfumurate – şi tot noi, marşul final... pe săturate! Trupul acesta, triumfând în animalitate, mai jos – nişte oase, debil colţ de eternitate; negreşit, vei ajunge şi tu dedesubt – ciclul zădărniciei se recompune, mut. Marea veste tot el, cimitirul, ţi-o aduce surâzând: Prietene, degeaba, dar degeaba fuseşi, pe pământ.

Savian Mur

76

Nişte prieteni Troscot, bozii, pălămidă, pir – în faţa domniilor-voastre mă închin; sufletul meu, jovial, un sănătos cânt vă oferă, vegetal. Porumbul şi grâul – cât v-au defăimat, spaţiul de existenţă vi l-au tot furat; sunteţi nişte paraziţi, aveţi o vină fundamentală: neproducând nimic, nimic, cum să vă ia omul în seamă? ...Aşa este, săraci, săraci lipiţi, însă el, omul, oare ce ne-a dat? – şi pe noi ne-a lăsat Dumnezeu, fiinţa noastră nu e chiar de lepădat!

Târâtoare

77

Iar dacă Dumnezeu – pe om l-ar fi iubit total, s-ar mai fi legat la cap cu-acest vagabond vegetal? Prezenţa noastră este o dovadă clară: lipsa de milă a acestui om nu e o vorbă goală. O, biete bălării... câtă vitalitate la aceste plante binecuvântate; pentru ele omul nu înseamnă absolut nimic, iar de aici – marele câştig. Trosnesc de sănătate, put... îşi văd de treaba lor: ce-au avut şi ce-au pierdut.

Savian Mur

78

Milionarul Avea o limbă dată naibii – proaspătul milionar, cu ce precizie spărgea căpşorul substantivelor, cu cât har; încă la verbe era neîntrecut – aici era domeniul său, cu un cuţit dibaci burta le spinteca, apoi le agăţa în cui. Morfologia o sufla pe nas – era mereu gripat băiatul nostru, de sintaxă trăgea ca de un sul, cu mişcări elegante, de maestru; subiectul, predicatul – treaba lor, descurcă-se în frază, banii să curgă, bani, bani, bani – gramatica, triumfe-n metastază!

Târâtoare

79

Vorbea adesea la televizor, cu limba-ceea pricopsită; rar de tot nimerea genitivul, iar perfectul simplu – doar pe vreme însorită; să uite ceasul de la mână? – vai, ce eveniment barbar, să creadă lumea că a luat-o razna, tocmai el, magnificul milionar. Totuşi, odată, se cam ţăcănise: a stat trei zile-ntr-o bibliotecă; la ieşire, a dat explicaţii presei – un mare intelectual se născuse, păşea, chiar acum, pe potecă.

Savian Mur

80

Plus unu, minus unu Am luat act de prezenţa mea, în lumea înconjurătoare, ca un copac, ca un mamifer, ca o privighetoare; cui i-a folosit să mă-ntrupez chiar eu: ori cu mine, ori fără de mine – pe când un zeu, eternul zeu... Desigur, întâmplarea m-a scos la suprafaţă, neantul rămânând pe loc, neschimbându-se la faţă; plus unu la numărătoare, apoi minus unu – făcând voia vrednicului impostor, măria-sa, destinul. Ce am de-nfăptuit în astă lume? – nimic, nimic, nimic: întrebarea este idioată,

Târâtoare

81

nu se justifică niciun pic; cel mult, să compasionez cu mamiferul, cu privighetoarea, cu acel copac, reciproc să ne felicităm pentru minunea care peste noi a dat. Ce caut eu în lumea asta? – iată o bună întrebare: să dau socoteală cu o moarte de-a mea întâmplată fiinţare; gogoşile, cu fast turnate de religie, deloc nu au schimbat amara mea convingere – între naştere şi ultima suflare, bâjbâit-am eu, carnală întâmplare.

Savian Mur

82

Fericiri Numai idiotul ar putea fi fericit – un sortiment bizar de fericire; oala plină cu ciorbă, pe masticator, îl suie pe acele culmi sublime. Mirosul straşnic de alcool, rafinatul fum de tămâie: beţivanul, credinciosul incurabil – ambii, irecuperabili, îşi dau mâna întru deliranta veşnicie. Târfa multilaterală, mama eroină – fericirea epidermică: n-au putut cu niciun chip să se abţină.

Târâtoare

83

Predicatorul furibund, mântuitorul autorizat – fericirea maximă: pe om, iacătă, tocmai l-au salvat. Fericită poate fi o piatră – chiar şi-atunci când este crăpată.

Savian Mur

84

Partener Te mai poţi uita la om, cu generozitate, decât la un partener de singurătate? Tu şi el, abrutizaţi de existenţă, iar sus, cerul, nici urmă de clemenţă. Tu şi el, fizică mărturie, despre-a fiinţării grozăvie: dependenţi de-un trup bizar, ce va fi urmat de recele cortegiu funerar. Nu l-ai cunoscut, nu-l vei cunoaşte, însă disperarea i-o simţi clar – felul cum păşeşte... acea privire vraişte.

Târâtoare

85

Când debutul primăverii exasperarea ţi-o înmugurea, bunul camarad, călcând frunzişul toamnei, rana ţi-o pansa; când nebunia zilnică în maţe o simţeai, direct, omul dumitale-ţi surâdea, dintr-o pustietate, discret. Doamne, ce se mai aude pe acolo, prin cer? – vasta izolare, vierme fidel; căci aici, pe pământ, ora a rămas banală – nu eşti chiar aşa de singur, iaca, ştii o socoteală...

Savian Mur

86

Pe butuci Exilat în om, înmaimuţat, întru Dumnezeu înlutat – mă simt din ce în ce mai bine, am un aer de filozof de secole decedat. Respins de animal, megaumilit de lut – spune-mi, Doamne, ce rău am făcut? Pâş... pâş... a mai mers până la cinci ani, vârsta cea lăptoasă – o mamă, inconfundabil rai. Apoi, lent, totul a apus: omul cel interior pe butuci m-a pus; iar când, în exterior, confuz, am evadat,

Târâtoare

87

am dat de altul, suficient de isterizat. Între lut şi Dumnezeu, un suflet veşnic chinuit – al meu; între om şi animal, fiinţa mea, deranj carnal. Mă promovez până la pasăre, cu voluptate, abisului uman să îi pot da o certă claritate; îmi injectez în venă o lacrimă de sfânt – aşa este... nimic nu s-a ales de om, pe acest pământ.

Savian Mur

88

Dinţi Avea nişte dinţi colosali – îi uita, mai mereu, pe-afară, în loc să tacă, zâmbea larg, râdea, deşi situaţia era clară; pustiul interior înflorea pe loc, de îndată ce deschidea gura: peste vorbele sculptate de măreţii dinţi, cădea tacticos bruma. Era atâta de misterios prezentă – ca, în următoarea clipă, savant de absentă: totuşi, efectul persista – încă puţin, şi persoana reuşea. Nimeni n-a-nţeles, odată, la acea înmormântare: se smiorcăia, plângea în hohote, râdea în gura mare?

Târâtoare

89

Avea la îndemână un exemplu fierbinte, pe însuşi domnul preşedinte; că vremea politică era bună ori rea, dumnealui nu îi păsa, dumnealui hăhăia. Se uita la filme, cu gura ca de crocodil căscată, ar fi jucat în zece roluri – ba nu, în o sută, deodată. Într-o zi ceţoasă, totul a luat sfârşit, s-a împiedicat în tocuri... dinţii din faţă i-au pierit; de atunci, tot farmecul s-a risipit la canal – s-a pus cu burta pe carte, a ajuns parlamentar.

Savian Mur

90

Ghilotina Sunt un bun ucigaş de idei, mirosul de sânge mă îmbată; cum îmi apare una, o decapitez pe loc – am în dotare o ghilotină savantă. Totuşi, fac un bogat schimb de idei, cu câte-un copac, cu-o vieţuitoare – de la cine să mai aflu noutăţi pe tema existenţială, căci mintea omului – inestimabila-i valoare... Lecţiile de răbdare vegetală, ţinute de savanţii fagi: Nu mai zgândări zădărnicia, prietene, contemplă-ne pe noi, de ce-ţi suntem dragi?

Târâtoare

91

Într-un luminiş minuscul de pădure, o veveriţă susţinea teza de doctorat – în fâţâială: Asta face şi-omul, dragul meu, ideile sale grozave, de certă mântuială. S-o ţin drept pe câmpul faptei, nicio deviere – viguros figurant; doar o glorie stearpă m-ar mai măguli, acea stare confortabilă, de nedebutant.

Savian Mur

92

Depozitare Blând, ocrotitor, drept, milos – de sevă golite cuvinte; omul le-a pierdut semnificaţia, nepăsător, el păşeşte-nainte. Cu mare grijă le-a-mpachetat, c-o unică direcţia: cer, în spate de curcubeu, scriind cu voluptate pe colet acest miraculos cuvânt: Dumnezeu; aici, au fost bine primite, pe alocuri, ovaţionate – sfinţii delectându-se cu tonele de sinonime, finalizând dosarul cerut de eternitate. ...Da, da, omul Nostru a ieşit grozav, pământul dăruit – pe mâini bune, coletele primite sunt, iată, o dovadă,

Târâtoare

93

nici în magazie nu mai este loc spre a le pune; unele, e drept, au fost cam goale, însă pentru Mine, Dumnezeu, gestul contează: omul – nu, nu ne-a uitat adresa, adeziunea lui ne onorează. Treaba merge ca pe roate, de milenii – între timp, s-a profitat masiv de internet; răutatea omului despică viitorul, meticulos, iar în cer – activitate, se zâmbeşte discret. Isteric, lacom, violent, perfid – ce vitalitate uluitoare!, demonul circulă nestingherit, cui îi dă bineţe omul, oare?

Savian Mur

94

La umbră Sufletului meu, o infimă favoare – porţii, porţii respectabile de soare, lacul mâhnirilor – secat, şobolanul viitorului – alungat; soare... soare... umilă răscumpărare, soare, un crâmpei de soare, plină de glorie, vidă realizare. Minţii mele – umbră, umbră deasă, cine să-i întreţină o sănătate-aleasă?, de sub recea coroană a unui copac, pusă cruce iluziilor, veninosului ac; nişte discuţii tihnite cu Dumnezeu:

Târâtoare

95

cu sufletul o mai dregi, cu mintea este mai greu. Liniştea robustă de pe faţa unui animal – că e soare, că e umbră, nu are habar. Ce tihnă hrănitoare, în Paradis, era, până-ntr-o zi, când, pe potecă, Eva apăru, pofticioasa de ea; pomul acela, uriaşa trădare, fierbinţeala minţii, bolovanul liniştii, luând-o la vale.

Savian Mur

96

Din codru rupi o rămurea Doar un ins, suficient de subţiat, crede că scopul fiinţării sale e unul înalt; c-ai fost harnic alcoolic, ori un slăbănog de sfânt, ţi-ai încheiat socotelile într-un primitor mormânt. Târfă, regină – ce mai contează, foamea nu face mofturi, viermii lucrează; demon biped, învăţat, om bun, hoitul nu este pretenţios, putrezeşte, oricum. Pentru o aproximare bună, du-ţi fiinţa la un cimitir, biata de ea, va frisona... frisona... din plin.

Târâtoare

97

Geniul, descoperirea epocală – Dumnezeu, trăgându-l fin de ureche: Mă, nimic nu ştii, degeab-ai fală. Scopul fiinţării tale este clar – el se suprapune peste al vieţuitoarei, peste-un fir de mărar; din codru rupi o rămurea – cine, cine a ştiut de ea? Măcar omul se alege c-un mormânt: rostul său a fost atins, pe pământ.

Savian Mur

98

Costică Nea Costică Busuioc e un om dintr-o bucată, în faţa lui, un ins cu barbă nu face nici cât ceapa aia, degerată; păi, să stai cu floacele, pe faţa cea de dobitoc, aiurea, să ţi se sperie copiii-n bătătură, să te râdă, pe la garduri, lumuliţa, lumea. Când, un om din sat a apărut cu-o zdravănă mustaţă, de indignare, n-a mai răspuns la salut – asta-i mai lipsea, să se compromită cu o zdreanţă... cu un decăzut; iar când preotul barba şi-a ras, s-a speriat tare de tot, o săptămână a zăcut –

Târâtoare

99

barba aceea, plină de sfântul mister, dacă însuşi Domnul la fel o fi făcut, pe acolo, prin cer? De atunci, la biserică nu s-a mai dus: Ce, ne jucăm de-a barba? muierii i-ar fi spus; la slujbă, tot dichisul stătea în uriaşa barbă, acuma, fără ea, pare un maimuţoi: total pe dinafară – mieunând ca un cotoi.

Savian Mur

100

Cheia Acel lacăt vrednic, de pe uşa fiinţei mele – nopţile, traversate bine, sufletul, pus pe liber, mintea, în teacă, zero iniţiative. Am avut în posesie o splendidă legitimaţie de fantomă – sătul, sătul de vechea lume până la vomă; m-am dedublat, cu ură şi cu voluptate, trecut, prezent, viitor – nici urmă de noutate.

Târâtoare

101

Imun, după neuronale pierderi, la amarul subiect „om”, mi-am abătut privirile, senin, către un alt decor: o lume tânără mă aştepta aici – dealuri, copaci, păsări, câini, fabuloase pisici. Într-o bună zi, minune – un pui de veveriţă lacătul a descuiat, cu repeziciune; pădurea fu martoră la caldul eveniment: iată că omul ne poate fi un prieten discret.

Savian Mur

102

Pieton Merg pe stradă, însă nu sunt eu, habar n-am cine mă-nlocuieşte – un boşorog, un câine, un atlet, un derbedeu; depinde, uneori, de vreme, alteori, de cum am dormit: nu mă pot acomoda cu mine – şi pace, un străin îmi insultă simţirea, un infatuat venetic. Atâtea trupuri... – pe trotuar, în maşini; siguranţa lor mă sperie – ce secret duc cu ei aceşti agitaţi anonimi?

Târâtoare

103

De unde vitalitatea asta, şi pentru ce, oare nu s-au săturat de a zilelor mizerie? – să repeţi, la infinit, aceleaşi mişcări sterile, ca vieţuitoarea cea fără de minte, ca o maimuţă dilie. Eşti om, după înfăţişare, cu ce noutate ai venit? – şi care să fie-acel secret, oare ce-ai de dovedit? ...Nicio noutate, nici urmă de secret, nimic, nimic – sută la sută fâţâială, un magistral proiect perfect vid! Religia, ştiinţa – perverse amăgiri, doar cimitirul deţine adevărul, cum, de altfel, simţi, cum ştii.

Savian Mur

104

Un pod subţire, peste apele învolburate – la un capăt, naşterea, moartea, la celălalt, acesta este drumul hărăzit de Domnul omului, o, ce nesfârşită pietate... Prin pustietăţi... – c-un pas tot mai domol, podul meu îmi dă bineţe, ce zâmbet fascinant, totalmente gol; conjug, încă, verbul, declin substantivul, banal exerciţiu, ce îmi înfrumuseţează chinul.

Târâtoare

105

Un cap gol La şcoală – o catedră nouă, ocupată de un câine, delicat, de o pasăre, de un copac, chiar de-un şarpe, pe elev l-ar scoate din negrul anonimat. Instinctul curat de animal nu îl înşală pe copil, pare că aceste manuale, reci, au un scop precis: de sine să-l îndepărteze – tot mai subtil. O lume rea, între aprigile scoarţe, un străin îl tot ademeneşte, libidinos, lecţiile – ce haită nemiloasă, viitorul – ceţos, tot mai ceţos.

Savian Mur

106

Împins, cu fiecare zi, într-o joacă hidoasă; sufletul, pasăre speriată, i-a plecat de-acasă. Se uită la o cioară, la o pisică, la un câine – dureros, o, câtă normalitate, ce cap sănătos! Un căţel să vină la catedră, timpul jefuit să-l facă uitat; cât de moale curge ora, când, pe burtică, îndelung l-ai mângâiat. Un copac, în loc de dascăl, urechile să-i cruţe de-un mare pisălog; iată, există armonie pe pământ, când, sub coroana dulce, s-a aşezat comod.

Târâtoare

107

Fericiţi pisoi văzut-am, câini – o grămadă; ceva se întâmplă cu omul – mintea lui, tenace, îl destramă. Milenii au trecut, şi vor mai trece, iar rezultatul – o înfundătură, nicăieri; atâţia ani perfizi de şcoală, atâtea ucise primăveri. Unui blând analfabet, recunoştinţa mea totală; nu el a creat acea armă bestială. Un grabnic tratament – de revenire la sănătoasa animalitate; dulcele pisoi, pădurea tânără vor oferi pastilele, cu graţie, cu generozitate.

Savian Mur

108

Fizica, chimia, informatica perfidă – ce confuzie, delirul strălucit; fiar-au aţâţat în om, îngenunchindu-l pe posibilul smerit. Sosit-a vremea ca analfabetul să-l scoată de pe şine pe descreierat; secretul – un cap gol îl deţine, nicidecum acela internetizat.

Târâtoare

109

La capătul podului La capătul podului, frecvent, dau peste o prostituată; eu, în drum spre câini, ea, cu trupul fleşcăit de fată. Amândoi suntem utili: câinii – săturaţi, clienţii – mai puţin dilii. Că e ploaie, soare, ger meschin, suntem la datorie, urmăm al nostru important destin; odată câinii săturaţi, sunt tare, tare mulţumit – sentimentul de vampă existenţială mi s-a mai domolit.

Savian Mur

110

Prietenia lor reactivează, fin, linia de plutire, tocmai făceam o socoteală – murisem de vreo două zile. Căţeaua în călduri, căţeaua umană; un profesor de matematică, milos, şi Ialomiţa cea neutră, cu sine perfect egală.

Târâtoare

111

Disciplină Nu pot începe ziua de luni decât c-un târnăcop – coada sa blândă îmi dezvăluie al existenţei scop... Izbesc în pământul umilinţei, tare, c-un fel de veneraţie, cu înfiorare – şanţul, ce deja se conturează, mă alină, mă încurajează; palmele mă dor îngrozitor, sângele-mi zvâcneşte ameninţător. ...Sunt în grafic, Doamne! doară vezi bine – blestemul Dumitale, de odinioară, îl duc fără crâcnire;

Savian Mur

112

spini şi pălămidă mi-a dat ziua, pân-acum, merit ş-eu o vorbă dulce – iată, nu m-am abătut din drum. Recoltele din dimineţile de luni le-ntrec, lejer, pe toate: deznădejde... mâhnire... disperare... – sunt tare mândru de-a lor calitate. Noroc cu-acest şanţ salvator, proiectat în pământul cel îngăduitor; cu-aceste palme crăpate, murdare – oferindu-mi, simplu, o puternică încurajare; un trup violat de oboseală, ferindu-te de iminenta prăbuşire, de neagra ţicneală.

Târâtoare

113

Jeg Este sănătos, însă grav bolnav, jegul de pe mintea lui are-un kilogram; jegul averii, jegul puterii, tulburând privirea umanelor dihănii. Odinioară, purcel... frecventa noroiul de la ţară, acum – la cravată, a ajuns vacă parlamentară; mânca din strachină cu fraţii, de mai apuca, azi, deţine un imperiu: ce aristocrat sadea. Alţii – ce, cu douăzeci de ani în urmă, stăteau la coadă la tacâmuri, sunt cinstiţi multimilionari, doar plimbând nişte hârtii, pe neştiute drumuri.

Savian Mur

114

Ei vorbesc de respectarea legii, la abuzatul microfon, când psihoza averii, ce îi întărâtă, le mai bagă-n cont furatul milion. Între timp, un nou tip de prostovan se conturează – să ajungi parlamentar, şi să rămâi un dobitoc de sărac bugetar.

Târâtoare

115

Maladia „om” M-am tratat de maladia „om” cum am putut, mai o pădure bătrână, mai un loc neştiut, un deal, cu văi secrete, gârla, pe sub mal, bolboroselile discrete, vieţuitoarea, cu lipsa fabuloasă de-această mortăciune, ideal, cel ce a făcut din ins un sclav magistral – idol, sfânt, zeu, Dumnezeu, nici vorbă, ce să îmi ofere deliranta ciorbă; un text, dintr-o limbă moartă, zidind măiastru a eternităţii poartă, răbdarea anacondei, de puţin ratându-şi prada,

Savian Mur

116

poate omul va admite cruda evidenţă – că face umbră degeaba, poate că chiar sfântul îşi va cere iertare, pentru iniţiativa sa devastatoare, căci din piatră tot mai iese ceva, nisip, însă din om, cerule, nimic, nimic, nimic, i-a agitat, senin, mizeriile uzuale, deşi simţea că insul e lipsit de minima dotare. Broditu-m-am în om – duc maladia pe picioare; misiunea mea – singulară, să mai spăl a fiinţării dezonoare. Viermii finali, disciplinaţi, îmi vor da o mână de-ajutor, ce izbăvitoare alinare – maladia, în sfârşit, a ieşit în decor.

Târâtoare

117

Declaraţie Nu mă am nici rău cu mine, nici bine, stau la o distanţă respectabilă – sunt om, o imposibilă tămăduire; nu mă scap din mână – la apel, ca la armată, eu, mamifer cu pielea fină şi mintea periclitată. Nu, nu vreau să ies lipsă la inventarul cel carnal – organele mele... complotul lor final; nici gândul să mi-o ia, sprinten, pe arătură, să devin un eminent bufon al datului din gură. Relaţia cu cerul – normală, fără efuziune: ambele părţi au semnat un serios tratat

Savian Mur

118

de neagresiune; la capitolul acesta, „om”, am pus nişte clauze în plus – să-şi vadă tihnit de treaba lui, zicându-şi că sunt dus. Cu moartea, un viguros respect reciproc – când binevoi-va dânsa, un necesar final revoltătorului joc. La urmă am lăsat-o pe vieţuitoare, punctul meu cel slab; doar inocenţa ei mi-a mai rămas – puiul... puişorul... leacul meu cel drag.

Târâtoare

119

Om, benevol În echipa mea, câteodată, mă accept şi pe mine: Puţi a om!, iată reproşul, când lumea mi-e mai dragă, mă faci de ruşine. Ai în ochi acea mândrie, de care nu te-ai lecuit – permuţi cinic nişte silogisme, când nimic, nimic nu e de dovedit. În toate ieşirile, pe deal, aceeaşi tentativă, la plecare: capul – să mi-l las acasă, un mierloi să îi ia locul, un fag oarecare.

Savian Mur

120

Am o înaltă misiune: pustietăţilor să le vorbesc despre a omului deşertăciune; sunt ascultat cu mare drag, mărăcinii uscaţi flutură un viguros steag. Numai cerul s-a frecat la ochi, de indignare: Ce să fie cu-acest omuleţ, să nu fi auzit de Domnul, oare? I-a dat pământul, să îl stăpânească, i-a dat vieţuitoarea, iar el face mutre, mutre – că omul... că duhoarea...

Târâtoare

121

În acest trup, în el să locuieşti veşnic ca om – ce grea monotonie, având atâtea variante la-ndemână, o veveriţă... un fir de păpădie... O, ce veşti bune, despre tine, tocmai ai aflat: un pisoi ţi-a dăruit o altă lume, cu un simplu mieunat.

Savian Mur

122

Animalitate Nu m-am împăcat deloc cu mine – şi pace, sufletul meu, ciomăgit, pe o targă zace; structură de idiot, de ticălos să fi avut – niciun fior, la lumea din jur, nepăsător... arogant, mut. Să fi trecut, pe lângă fiinţa lihnită de foame, ca un accelerat, printr-o gară oarecare; încredere deplină în om să fi avut – nu a ieşit el, oare, din dumnezeiescul lut?

Târâtoare

123

...Cică Dumnezeu l-ar iubi tare pe om, însă acesta, plictisit, îi răspunde c-un abator; lasă că nici Domnului nu i-a păsat de biata vietate, a abandonat-o în ghearele fiarei bipede – o, cerule, câtă dreptate! Măcar Isus să fi vegheat – cum l-a mai dibuit el pe descreierat – de unde... omul, omul şi iar omul, vlăguită melodie, bogatul şi săracul, cu unic sens filozofie. Spiritualitate, absolutul, genialitate... – un lucru este sigur: omul staţionează, cu mare succes, în crasa animalitate.

Savian Mur

124

Poezia ca o boală Să citeşti, în timpul iernii, nişte versuri despre iarnă... ţi se face şi mai frig, vara, parcă, ar mai merge, dementul ger – un sănătos câştig. ...Nişte strofe, când, la margini, primăvara a înnebunit, despre zumzetul insectelor, crângul des, puternic înverzit – mai bine te deplasezi la faţa locului, şi laşi poezia în plata Domnului. Dimineaţa, o porţie de versuri depresive, când al dumitale suflet în balamale se mai ţine;

Târâtoare

125

noaptea, târziu, când somnul nu îţi vine, nişte poeme lungi, cântând umana măreţie. Să-ţi iei o carte de Bacovia, în excursia din India; să îl frecventezi pe Baudelaire, când la ideologia comunistă dumneata aderi. Poezia – ca o stare, ori te-mbolnăveşte, ori, zăpadă a mieilor, dispare; figura de stil, în strofa goală, e percepută şi de-un câine, doar un gest să îi arăţi, şi mâine, şi poimâine. Poezia – ca un leac, ori îl iei la timp,

Savian Mur

126

ori faci cunoştinţă cu performantul drac. Poezia – boală necesară, ori te însănătoşeşte, ori, înspre cireadă, precis te coboară.

Târâtoare

127

Târâtoare Sufăr de un rău fundamental – sunt al fiinţării un veşnic vasal; simplul fapt, că respir, îl iau ca pe-o insultă, un rafinat chin. Acest material carnal, din care sunt făcut, îmi alimentează zilnicul dezgust; corpul uman e studiat în manualul de anatomie, însă nimic nu se suflă de-a procreaţiei hidoasă mârşăvie. M-am pomenit cu acest ins, ce nu mă slăbeşte deloc – dă-i să mănânce, bagă-l sub duş, în pat, fă-i stupidul joc;

Savian Mur

128

atâtea griji, atâta osteneală, când apt eu mă simţeam pentru luxurianta plictiseală. De-a pururi exilat în om, nici urmă de speranţă întru evadare, oare ce să-mi fac, cui să mă destăinui: unui fir de iarbă, unui pitpalac? – altui om, exclus, fie el un sfânt, poate că o piatră m-ar mai consola, un bulgăre de pământ; de ce nu, unei ţestoase înţelegătoare – să mă care, pe dibacea carapace, pâş-pâş, direct în mare.

Târâtoare

129

Inflamare Parcurg un text de matematică superioară – atâta rigurozitate mă fascinează şi mă înfioară; capul îmi sfârâie, carnea mă doare, de ce nu renunţ, pentru ce atâta concentrare? Într-un târziu, totul se termină; o senzaţie copleşitoare mă încearcă, o victorie sublimă. Brusc, descopăr un peisaj de coşmar: obiectele din jur, simple caricaturi... omul, pe lângă ele, un agitat banal – gesturile sale, de o funebră frivolitate, pierderea vulgară a timpului,

Savian Mur

130

câtă dexteritate; o muscă insistentă, aceeaşi lipsă de rost, numai intensitatea bâzâitului diferă, în aerul cel prost. Cât despre cer – de-o anemie copleşitoare, o strălucitoare formulă revoltătoare. Mă răcesc... în sfârşit, redevin normal, îmi reiau vechiul rol, de bufon social; cotoiul se îndreaptă spre mine, moleşit: Mă, lasă prostiile, ce, te-ai ţăcănit?

Târâtoare

131

Proprietarul Ce... ce să îţi placă la animalul uman? – insuportabilele aere, de proprietar; pământul acesta, desigur, este al lui, altă vieţuitoare? – ducă-se dracului. Până şi tigrul păstreaz-o decenţă – sătul, se retrage la umbră; doar un monstru poate ucide o sută de miei, într-o zi, ca acel stăpân de turmă. ...Se făcea că o privighetoare îl dăduse pe om în judecată: unde, unde să mai ouă biata fiinţă, de nimeni apărată? – mai rămăsese o speranţă, Dumnezeu, un martor ales, însă, nu se ştie de ce, nu s-a prezentat la proces.

Savian Mur

132

...Se mai făcea, se mai făcea, cât se poate de clar, un târg de animale, împrejmuit, dreptunghiular; într-un colţ, incredibil, oameni de vânzare... o căţea borţoasă îi dădea pe mai nimic unor vulturi uriaşi – cu aceşti demenţi, care-au pus otravă, rapid să dispară în înfometatele gheare. Până acum n-am văzut cimitir de vieţuitoare – cum să se înjosească animalul cel cu raţiune, un hoit să îngroape, oare? Mi-am îngropat pisicile, câinii, într-un loc sigur, de biped neinvadat – şi un criminal are parte de cimitir, şi un scelerat.

Târâtoare

133

...Şi se mai făcea că nişte căţelandri îngropau, plângând, un om, undeva, într-o pustietate – era fratele... fratele lor.

Savian Mur

134

Păsărică Moş Vasile Păsărică a intrat în cuinea mică – are-o foame aşa de mare, c-abia se ţine pe picioare, sparge două ouă, în untura din tigaie, ouate de singura găină, în prăpădita de claie; ia de sub pat sticla cu băutură, şi trage o zdravănă înghiţitură, scoate acritură, din borcan, în cenacul luat de pe tăpşan, se aşază pe un taburet, la masa cu trei picioare, şi înfulecă, înfulecă în tensiune mare. Descătuşat, aprinse o ţigară, de la subţirea lumânare de pe poliţă – oare când se întunerici, afară?

Târâtoare

135

S-a închinat, s-a-ntins pe patul tare, a mai fumat, a stins mucul de lumânare. ...O păcălii şi p-asta, ziulica d-azi, a mai rămas doar ea, ultimul meu pârleaz! Musai să îl sară, altfel va fi de rău, s-a dus vremea de odinioară, când era flăcău. Uite, ca p-acuma... ajung dâncolo mâncat, murii în patul meu, creştin adevărat; dăcât să o tot lălăi p-aci, pân bătătură, că mâine... că poimâine – îi piere cheful moşului, mă chinui ca un câine. Lângă muiere-n luncă, la o noastră groapă, ştie popa – ce dor mi se făcu d-o scurtă ceartă;

Savian Mur

136

am făcut umbră pământului dăstul, mâine dimineaţă, cel târziu, o cam iau dân drum.

Târâtoare

137

Necaz Sunt contaminat cu om, încă din copilărie, şi c-o piatră m-am acomodat, mai puţin, însă, cu mine; câte umilinţe îndurate, de greaua remorcă să mă decuplez – îndrăcită, societatea m-a înfundat şi mai tare, doar dealul mi-a întins o mână, de tot să nu deraiez. Nu am avut instinct pentru nimic, ziua, o prostituată dibace; şi în ce era să mă încred, când ţeapăna concluzie a cimitirului nu îmi dădea pace? – pentru aparenţe, doar, m-am străduit, să nu bat la ochi prea tare, de faptele omului m-am lămurit cu vârf şi îndesat, m-am dat deoparte, tocmai, din considerente strict umanitare.

Savian Mur

138

Vocaţie, nici urmă, de fiinţă, darmite de om, mă mai consolez cu-această faptă remarcabilă – dorm bine, dorm, dorm, dorm; nimic nu mă seduce – totul de azi pe mâine, ca un strălucit alcoolic, ca un vrednic pustnic, ca un amărât de câine. Sunt într-o convalescenţă fără de sfârşit – oare să fie-adevărat că nu m-am prăpădit? Doar Mila, Mila, boală de elită, mă mai ţine treaz, o, biata fiinţă – ca şi mine, un nesecat necaz. Căci te-ai brodit, aici, pe recele pământ, trup Suferinţei să clădeşti, pui, puişor plăpând.

Târâtoare

139

Sisif ...Această zi, de nimeni chemată, ce, mâine, deveni-va trecut – fie-i ţărâna uşoară; sentimentul de năruire, flămând stol de ciori, mă împresoară. Trecutul creşte, viitorul scade, prezentul are o filozofie de invidiat; dumneata – un personaj al neantului, fie numele nimicniciei binecuvântat. Sătul de om, sătul de tine, doar ea îţi mai lipsea, o prăbuşire; privesc cerul – sună, curat, a doagă, fiinţa îmi pulsează... vagă, tot mai vagă.

Savian Mur

140

Salvarea? – un program militarizat, să-ţi umpli ziua, de oră să nu fii pişcat; ca o insectă, ca o pasăre, ca o hienă, jumulit din toate părţile – să dai odată gata existenţiala problemă. Nişte exerciţii simple, simple, pe om să-l facă uitat, să-ţi poţi savura, pe îndelete, dulcele anonimat. Deja, prinzi un primitiv contur – miroşi a fiinţă singulară, şi, minune, capeţi forţa de-a intra nevătămat în seară.

Târâtoare

141

Prin cimitir O plimbare, prin cimitir, are deliciile sale – aer curat, curat, alei lungi, solitare. O senzaţie de plenitudine, deja, s-a instalat: carnea, sângele, oasele îţi şoptesc dulce: Dumneata eşti... eşti cu adevărat. Lumea de-afară îţi apare ireală – defilare de fantome, cu privirea abisală; te aşezi pe-o bancă, într-un loc ferit – oare şi eu am participat?, şi eu am viermuit? Undeva, timid, tot pâlpâie un muc de lumânare, o linişte tânără, printre mormintele cuminţi, răsare.

Savian Mur

142

Deodată, îţi vine-un chef de existenţă colosal, cu o condiţie – exclus, exclus în omul cel banal. Într-un târziu, alegi diagonala cea mai mare – începi şerpuirea printre cruci, într-un soi de iluminare: ai mai experimenta... ai mai experimenta – nicidecum, însă, în compania ta; ai mai pune-o de un început, de-un nou început, în afara omului, destul... destul l-ai cunoscut.

Târâtoare

143

Ajuns în capăt, o milă blândă te fixează: atâta moarte... o, atâta moarte, nimeni nu mai protestează; dar pentru ce să protesteze, când moartea a venit pe ins să-l binecuvânteze? O plimbare, prin imensul cimitir, îţi provoacă o atitudine spirituală – e drept, un rol îl are şi vremea de afară.

Savian Mur

144

Floarea de colţ Te uiţi la o simplă vieţuitoare şi-ţi spui: mai există speranţă pe-acest pământ – de la om, nici urmă de pui. Un cap normal la o albină găseşti, căci la un om – poveşti, poveşti; o privire sinceră, la un piţigoi, o vorbă dulce, la un pisoi. Apoi, somnul cel binefăcător, ascuns, într-un seif, de-un cocor; liniştea dimineţii, cu gust de-aluniţă, împrăştiată, prin copaci, de-o domnişoară veveriţă.

Târâtoare

145

Acolo unde pute zdravăn a om, vieţuitoarea a pus o plăcuţă: Pericol!, pericol! Acolo unde omul bun, floare de colţ, a apărut, dorinţa sălbaticului, de a-l frânge, a crescut. Te uiţi la Dumnezeu şi-ţi spui: Al cui este chipul omului, Doamne, al cui?

Savian Mur

146

Monitorizare Ce aliat preţios, o minte slăbănogită – grijuliu, el te fereşte de hidoasa ispită. Un pumn de sâmburi, un colţ de pâine – o garanţie pentru ziua de mâine. Cum să nu ajungi la un rezultat corect, fără să te tragi pe dreapta, suficient; puterea omului stă în reţinere – de ce oare pustnicul îşi anihilează sinele? Să fi mâncat un Hitler, un Stalin doi-trei cartofi pe zi, nu ar mai fi avut vână pentru criminalele înfăptuiri.

Târâtoare

147

Dumnezeu interzisese carnea, atunci, la început de drum: o minte hrănită cu sânge – ce, ce să aducă bun? Priveşte un cal, ce blând paşte, un tigru, atacând – totul devine clar; şi, un mercenar cu ce să lupte, cu zeamă de varză, cu mărar? Nu mintea prostului, ci a deşteptului geme de surprize, ea ar trebui dată, ca mierea, la minuţioase analize. O minte strălucită – un pericol direct, oare nu e necesară monitorizarea, supravegherea posesorului, discret?

Savian Mur

148

O armă veritabilă, un ins supradotat; pe mâna cui va pica, a cărui guvern scelerat?

Târâtoare

149

Hazard Frumuseţea fizică, atât de trecătoare, splendoarea ciupercii otrăvitoare, fiorii daţi de ochii unui şobolan, urâţenia perfectă de pe-acel chip grosolan: ce-a dat calda întâmplare cromozomială, făcând vânt fiinţei în această lume caricaturală. Nu ai niciun merit c-ai ieşit frumos, nici urmă de vină că eşti incredibil de urât; unei bălării, unei hiene – ce să le mai ceri, oare nu aşa s-au pomenit, pe cumsecadele pământ? Porţi chipul carnal al unei întâmplări – mişmaşuri ale gastrulaţiei; vei fiinţa,

Savian Mur

150

în corpul hărăzit, până hăt... la final – mulţumeşte hazardului pentru uluitoarea sa inspiraţie. Ce poate fi frumos pentru hazard, şi ce este urât – flămândul şobolan, adulmecând cadavrul unui om; o faptă bună, devenind, ulterior, primejdioasă: acel criminal, salvat de medic, de la moarte, care, odată liber, mai face un omor. Omul se ocupă de moralitate, când, nepăsător, hazardul tot face dreptate; eşti o biată căprioară, te-ntâlneşti c-un lup flămând, eşti un om, alesul Domnului, vei domina acest pământ.

Târâtoare

151

În faţa vieţuitoarei deloc nu dai bine – nu ai pic de merit c-ai ieşit un om; cât despre tine – ce să îţi mai faci: nu ai pace nici măcar în somn. Un spaţiu fizic, între cel puternic şi cel slab – umilitorul ideal fiinţial; în rest, a hazardului domnie, făcând jocul pe vecie.

Savian Mur

152

Regăsire Îmi pierd timpul cu mine – exclus cu altcineva, cu a sa viziune: operă celebră, gânditor modern, Dumnezeu – schema este ocupată, de peste tot lipsesc tocmai eu. Cu ce noutate să mai vină când jocul existenţial este făcut – şi cine să sufere în locul meu, acel megapriceput? Ţi se propune cutare model, când sufletul îţi agonizează prin Antartica, bietul de el, să te zbaţi, să dai din coate, când, în starea marmeladei, gemi dup-un strop de singurătate; să relaţionezi,

Târâtoare

153

doar eşti un cetăţean, de nu – pustniceşte!, dispari de pe socialul ecran – oricum, nu va ieşi din tine un sfânt, doară faci umbră degeaba, pe îngăduitorul pământ. Uriaşe progrese făcut-am, în pierderea timpului, cu folos, o întreagă armată a pus umărul – pisicile m-au inspirat, vertiginos; nu, ziua nu m-a îndepărtat de mine – şi câte eforturi a mai făcut!, găină, în jurul casei, mi-am râcâit melancoliile, din răsputeri m-am durut. Asfinţitul soarelui m-a găsit neschimbat: nu m-am dat pe mâna altuia, nu m-am vătămat; pentru ce să se supere Dumnezeu – oi fi rămas eu prost, însă prostul meu.

Savian Mur

154

Umilitul Starea mea de spirit era bună – nicio cunoştinţă întâlnită, de o lună; ce uşor obţii acest pasiv succes – cum să nu fii mândru de proaspătul progres. Divorţul de fiinţa cea umană te înalţă, nicidecum coboară; tu şi lumea de afară – echipe, ce grei pumni nu îşi mai cară. Decât să îţi pierzi vremea cu un om, mai bine-asculţi confesiunile unui bătrân pom; ajunge ca vecinul să dea din gura generoasă, pentru a regreta că te-ai brodit pe-acasă.

Târâtoare

155

Că sufletul te sâcâie, ori cutare organ – te-ai obişnuit cu tine: un om, un chin cotidian; însă cum să scapi de râia socială, de sifilisul comunitar, ce te asaltează, cu acel talent barbar? ...Da, trecuse chiar o lună – şi aveam o stare-aşa de bună! Pe stradă... un individ pe care îl uitasem – atâta vreme a trecut; m-a ochit de la distanţă... s-a apropiat, c-un rânjet mut – că, ce mai fac... îl mai ştiam? – era el, Gigel, căruia bengoşii din liceu, ai dracului, îi ziceau Purcel. Profesore, degeaba aţi făcut voi facultate – banii vă ocolesc, sunt în altă parte!

Savian Mur

156

Ce ochi beliţi... parcă împungeţi – feţele, bolnave, aerul, de rătutiţi; sosi, iaca, vremea noastră, Dumnezeu nu doarme, noi, foştii chinuiţi, batjocoriţi.

Târâtoare

157

Ignoranţă Când omului i-ai spus un sănătos adio, distanţa faţă de fiinţa ta sporeşte; tot ai sperat în ameliorarea situaţiei, însă mileniul – contrariul îl dovedeşte. Decepţionat puternic de ea, hâda primată, surmenat până la măduvă de tine, uscăciunea lumii te cătrăneşte, gardul viitorului abia se mai ţine. Acest om grozav, cu neruşinare tămâiat de manuale, de parcă a sa cocă carnală ar fi din oţel, de nicăieri nu rezultă cruda realitate – că este vai de el... vai de el.

Savian Mur

158

Da, de la nivelul ştiinţei omul miroase a zeu, cu toate că de excluderea din Paradis s-a ocupat însuşi Dumnezeu; ştia Domnul ce poamă are-n ogradă, l-a păsuit, l-a tot păsuit – până ce, sastisit de incredibila-i perfidie, l-a mazilit, l-a mazilit. Măcar, vieţuitoarea nu raţionează – pofta ei de existenţă nu te ofensează; te uiţi, însă, la acel avorton – îi curg balele dup-un aurit viitor. În ciuda evidenţei tot mai clare, omul inhalează praful existenţial, cu ardoare; curentele necazuri nu îl destabilizează – raiul îl aşteaptă... e tot ce contează.

Târâtoare

159

Dar tu, ins cu mintea clară, vezi bine înşelătoria, nu te laşi tras pe sfoară; luciditatea îţi dictează, ferm, pe om să-l laşi cu bazaconiile sale – edificat, te-ai dat deoparte: îţi ajung mizeriile tale.

Savian Mur

160

Celebritate Am o puzderie de cititori – veveriţe, câini, pisici, mândri porumbei voiajori; versul meu le-a fost drag de la-nceput – scris-am şi eu, când sufletul m-a durut. Dacă rima n-o găseam uşor, îmi sărea o păsărică în ajutor; iar când ritmul era prea greoi, acceptam pe loc sfaturile unui distins cotoi. Am fost rugat de un copac, aflat pe moarte, un autograf să-i dau, pe ultima mea carte; nişte rândunici, înainte de plecare, mi-au cerut, în versuri, o binecuvântare.

Târâtoare

161

Am fost propus de nişte miei, pentru un premiu mare, imediat ce au zărit pe faţa mea imensa disperare. În tipografii secrete, de pe neumblatul deal, greieri şi lăcuste, ierburi lucrează în mare viteză la ultimul meu exemplar. Cărţile îmi sunt vândute tot mai bine – pisoiul aruncat, al meu contabil, mi-a comunicat profitul: va avea lăptic şi mâine. Între timp, prima carte ajuns-a l-al zecelea tiraj – s-a dus vestea printre porci de al meu succes uriaş...

Savian Mur

162

Picătura Sunt un actor de circ desăvârşit, îmi stau pe cap de mii de ani – vai, ce spectacol izbutit; eu şi trupul meu – doi impostori versaţi, încurajându-se obscen, bieţii, bieţii abuzaţi. De m-aş putea închide ca un robinet, din când în când să mă deschid discret: la asfinţitul soarelui, pe-un vârf de deal, spre-a savura decesul zilei, hrănitor semnal; pe la miezul nopţii –

Târâtoare

163

o minusculă frântură, cât să-l salut pe Dumnezeu, cu veneraţie şi ură. Iar dimineţile – o picătură, două, din sufletul muls, să-mi pot trimite ziua pe centură, la produs.

Savian Mur

164

Solo homo Cu ce se-ocupă omul, mamiferul cel paradoxal, pare absolut în regulă, ceva obişnuit, banal. Când acel monstru rade, ca pe-un băţ, întreaga pădure, cine să-l ia de guler, puişorii din cuib, mama îngrozită? – o, de-ar fi căzut copacul peste bruta sinistră. Să ucizi mielul, berbecul, curcanul – în numele unor sărbători, ce camuflează, abject, criminalul. Cât de odioasă este a Naturii lege: domnia unui singur animal –

Târâtoare

165

lipsa de suflet, gândul infernal; ajunge forma cea umană – cât despre vieţuitoarea grosolană... Omul vorbeşte despre inocenţă şi moralitate, fără să sufle un cuvânt de ruda lui – ce crasă bestialitate! Bizara creatură şi-a mai tras şi-un cod de legi, s-o apere – de cine, Doamne, cum de permiţi asemenea fărădelegi? Vieţuitoarea n-are drept de „vot” – doar haplea are drept la tot; doar pe el îl doare burta, are griji, draci de copii, copacul, pasărea şi animalul? – nu are timp de-asemenea prostii!

Savian Mur

166

Asta-i mai lipsea, la cap să se lege cu nişte împuţite de jivine, ce, a luat-o razna, este un om sau o sălbăticiune?

Târâtoare

167

Ciorbă Am un statut de fiinţă banală – o simplă legumă, în zeama existenţială; când, ceapă, morcov, când, dolofan cartof, nepăsătoare, ora m-a degustat, vertiginos. Până acum eu nu am aflat: să fie adevărat că am fiinţat? – să întreb partenerul de umilinţă, un câine, un măgar, o veveriţă. N-am suferit atât de animal, cât de acest bizar, de om... – o, de-aş fi avut, măcar, al păsării teribil somn.

Savian Mur

168

A cunoaşterii sminteală... religia sâcâitoare, insuportabila-i trufie, ştiinţa cea gheţoasă – iar omul, nicăieri; vândut, vândut de o prostituată, mintea, pierdută inocenţa, pe doi lei. ...Aşa e, Doamne, omul Tău nu a venit cu nicio noutate, mai multă minte, mai mult şarm găseşti la fugărita vietate; Adam acela, cu toată fleşcăiala, parcă mai mergea, însă când a apărut o dubioasă, Eva, lacoma de ea...

Târâtoare

169

Şi ce gust are, Doamne, ciorba Dumitale, blestematul de lanţ trofic – ce îţi spune, oare? Sânge... sânge... acea groază, în ghearele morţii, nu te-nduioşează? Întreabă... întreabă un acolit, pe un aprig sfânt, căci, este ştiut, el a făcut minuni, pe acest spurcat pământ...

Savian Mur

170

Câinii mei O întâlnire cu un câine mă apropie, copil, de mine, de o bucurie fumurie, de o pată sângerie, binecuvântându-ne orele, întunecând despărţirile. O întâlnire, cu neabuzatul sine, mă desparte, glorios, de lume, de prea multă gloată, încropindu-mi o roată – să îmi ducă fostele dorinţe departe, departe,

Târâtoare

171

unde sunt îngropate lucrurile deşarte. O întâlnire cu câmpul tomnal mă umple, rapid, de sifilis vegetal; rândunelele – duse, duse, aripile sufletului – răpuse. Au rămas doar câinii mei, să-mi tratez proaspătul bolnav cu ei.

Savian Mur

172

Jurnalul unei zile Niciodată, niciodată n-am fost eu, dimineaţa – un animal m-a locuit, ce semăna, întrucâtva, cu mine; avea acelaşi aer obosit. Către prânz, pulsul uşor-uşor, îmi revenea, eu şi animalul chiar comunicam. – Uite, îţi las ţie toată oboseala!, după care, mârşav, dispăream. Unde, unde? – prima după colţ, în a lumii fandoseală, ore întregi, antrenându-mi chinul:

Târâtoare

173

zbucium... dialoguri... căpială... Seara, de necrezut, eram, eram, eram! – ieşit de tot din animalitate: poet, muzician, fin gânditor; spiritul făcea cu mâna la eternitate. Târziu în noapte, fleşcăit, îmi depuneam pe pat organele. – Hai, adoarme-mă odată, porcule! – Dar cine, oare cine eşti, măi, domnule?

Savian Mur

174

Răbufnire Sunt un mamifer destul de rafinat – lângă o maimuţă îmi vine să rag; atâta scârboşenie animală, ochii distruşi, ce mă înfioară. Şi eu, şi ea, sămânţă de scandal, ea, prin copaci, eu, prin copacul social; emitem sunete, ne perpelim, fără ca rostul existenţei să îl dibuim. Tu, om, te zbaţi doar pentru a te amăgi, muscă isterică, pe-a suprafeţei zi; în curând, vei da marea lovitură, uitând că un coşciug te-aşteaptă, cu căldură.

Târâtoare

175

Am un spirit oarecum evoluat, mă trag dintr-un os de sfânt ratat, dintr-o grimasă fină a lui Dumnezeu, probabil că apar în caietul Său. Cam cârtesc, cam şuşotesc – mi se sugerează de sus, deşi am capul bun, este puţin dus; o maimuţă dilie, să fi fost – mai mergea: Revino-ţi, omule, avem pretenţii multe de la dumneata. Lutul Nostru a fost excepţional, nu putea ieşi din el un om banal; este-adevărat, se mai găseşte câte-un maimuţoi, să arunce toată năduşeala Noastră la gunoi.

Savian Mur

176

...Să îmi revin, ca să lungesc, iarăşi, pelteaua – măcar maimuţa, uite, deloc nu îşi dă seama; când ai făcut-o, Doamne, din acel straşnic lut, şi nu i-ai dat un pic de minte, un mare bine i-ai făcut!

Târâtoare

177

Vremuri Un poet, zice-se mare, a scris versuri înduioşătoare; suferea crunt de mila unui miel, de cădea la pat, bietul de el. Când intra în Săptămâna Mare, se pitea în casă, dărâmat, de a sângelui duhoare; totuşi, înainte de Crăciun, ieşea – cu urechile ermetic astupate, să n-audă urletele porcilor înjunghiaţi, ce i-ar fi pus mersul în dificultate. Când au fost schimbate vremurile, nesperat, acest poet, milosul, parcă a căpiat! –

Savian Mur

178

s-a împrumutat în stânga şi în dreapta, pe la bănci s-a milogit, şi, din sărăcia lucie, în care o dusese, iată-l c-o fermă pricopsit. De fosta-i operă a cam uitat... dracul să le ia de versuri, are-o groază de umblat; umbla mult şi înainte, după brânză, salam – ore-ntregi de stat la coadă, se-ntorcea acasă jovial. Acum, îşi vinde marfa – curcanii, viţeii, mieii şi purceii; Paştile?, Crăciunul? – e rost de făcut bani cu duiumul!

Târâtoare

179

Acest poet promiţător, cu un trup balerinal, în câţiva ani de zile a luat un aspect infernal: o burtă elefantică, fălci de purcea borţoasă, mersul de handicapat, privirea hienoasă. Mai apari şi la televiziune – jigodie, mortăciune.

Savian Mur

180

Testament Mă aflu pe poteca unui nesperat progres, de când l-am uitat pe om – succes după succes. Odată insul decupat din peisaj, fiinţa ofilită mi-a prins un sănătos curaj: m-am dăruit acestei lumi înviorate de gesturi normale, debarasate de privirile barbaroidale. Când limba unui câine mă sărută, sunt sigur de un sentiment sută la sută; al fagului salut jovial, în mine curge sânge vegetal.

Târâtoare

181

Câmpul blând, ornamentat cu căcăreze, gura politicianului, gata să pledeze; bruta de vânător, morbidul alai, preotul, făcându-i rost de loc în rai. Sunt laureat al unui premiu important, cu ochii umezi, dealul mi l-a înmânat; în juriu – iarbă, tufe de muri, privighetori, mărăcini falnici, ascunse văi, dulci nori. Iată, am lăsat şi eu ceva în urma mea – poate câte unul se va inspira.

Savian Mur

182

Pe lumea cealaltă Vrei o relaţie deschisă cu lumea de dincolo? – nimic mai simplu, treci de poarta unui cimitir; orizontalizata linişte, cu mare graţie, te va întâmpina – şi înţepenită, nu mai puţin. Pe lumea cealaltă cum o fi? – banală întrebare, deja ai, iată, un răspuns: e cald afară, câţiva nori, mormintele, curăţate îndeajuns. Un zgomot se aude – în apropiere, strada; la mărunta umbră a unui liliac, un câine mare doarme dus, plictisiţi, doi gropari

Târâtoare

183

încep o groapă – mai e destul până l-al soarelui apus. Pe lumea cealaltă? – ca-n acest cimitir... sunt vreo treizeci de grade, în acest moment; în altul, depinde, poate că plouă, poate că bălăriile l-au năpădit, perfect. Între timp, ai ajuns la mormânt, este mama ta: Cum e, mamă, pe acolo? – acelaşi răspuns, de ani buni: o tăcere grea. Când voi muri şi eu, mamă, atunci vei muri, definitiv, şi dumneata; lumea cealaltă? – dar cui, cui îi va mai păsa?

Savian Mur

184

Scopul final Cum să îţi treacă ziua, fără să faci nimic, să rămâi un prost, fără niciun câştig; să te zbaţi, să se simtă ceva, altfel, ce se va alege de fiinţa ta? Iată ce ţi se bagă în cap, încă de copil – fără comentarii, doar să fii docil, că ai şi tu un suflet, pe cine interesează? – banul, banul să iasă, e tot ce contează; exclus să ai o familie – cu buzunarele goale, visătorule.

Târâtoare

185

Grea – meseria de om, umilitoare, ce noroc pe capul unei simple vieţuitoare; existenţa ei – cu totul normală, cea a omului – delirantă fâţâială. Îţi pui o simplă-ntrebare: Cine are minte, cu adevărat? – poate copacul, veveriţa, acel pustnic, sieşi devotat. Ce e cu omul Dumitale, Doamne? – dezgustătoarea-i agitaţie – până şi şobolanul are linişte, totuşi, nu el face figuraţie; care să fie scopul final – farmacia depune mărturie, şi cum rămâne cu chipul lui, pentru care ai depus biblica garanţie?

Savian Mur

186

Moştenire Îmi pierd timpul vârtos cu mine – sentiment banal, şi de profunzime; cu un om, cu un om, nesecat conflict, un munte de aroganţă, în rest – mai nimic. M-am evaluat încă din preistorie, amănunţit – un ins, cu-o măciucă grea, mă privea buimăcit; sunt curat îmbrăcat, am bune maniere, însă, în străfunduri, un tânăr barbar geme.

Târâtoare

187

În zadar am luat măsuri revoluţionare, acest om se ţine scai de mine, din păcate, nu dispare. Câte sforţări, ce aspiraţii, să mă despart de moştenitul om, domiciliul carnal să mi-l mut – direct sub dulcea coajă a unui pom; în bogata mea coroană, păsărele... păsări cuibul să şi-l facă, să îl uit definitiv pe ifosat, praful de el să se-aleagă. Îmi pierd vremea, aprig, c-un trup trădător, ce-mi va da marşul, într-o bună zi, fulgerător; îi dau păpică,

Savian Mur

188

apă, somnul cel necesar, iar el, drept răsplată, somnul cel final. L-am tot rugat pe Dumnezeu, umil, să medieze-acest conflict, cu omul să dau mâna, cu-n abuzat – cu mine, ieşind din labirint; mi s-a sugerat să nu iau nicio iniţiativă, să mai am ceva răbdare – oare nu ştiam că lutul cel dumnezeiesc are o mare căutare? Uite... sfântul a-nţeles problema, nu se revoltă deloc, de ce eu, biet ins – o gură ce cârteşte, nu-mi găsesc un loc? Că-ţi pierzi timpul cu tine... că acel sfânt... – dar cui îi pasă?,

Târâtoare

189

ferească Dumnezeu de-o boală aleasă; ce-ai mai striga, atunci, după omul cel hulit, în hohote căzându-i la picioare, spăşit, spăşit, spăşit.

Savian Mur

190

Melodie – Eu mi-s toamna... dumneata pari un rătăcit poet... – privirea dusă rău, faţa lăptoasă, de pui neînţărcat, uite, mi-aş dori ceva despre mine, ştiu... ştiu... drumul e bătătorit puternic, totuşi un pic, acolo... discret, discret; văd că te fâţâi de vreo două ore – ba ieşi la soare, ba te bagi la umbră, marginea pădurii mele îţi prieşte – hai... două-trei versuri, să-mi ajungă!

Târâtoare

191

– Nimic... nimic nu pot compune, aşteaptă-mă până la iarnă, când dor greu mi se va face de blândeţea dumitale, Doamnă; dacă voi mai apuca, căci, iată, nu prea mai am vână – de va fi să pier, un târg îţi propun: începând de mâine, să ne ţinem de mână...

Savian Mur

192

Înfundătura Pentru o vieţuitoare nu există luni dimineaţă, şobolanul timpului o cruţă, n-o muşcă de faţă; când are burta plină, desigur, e duminică – în rest, grija hranei – continuă. Timpul vieţuitoarei – două aspecte, fundamentale, cel al omului, o puzderie îngrozitoare; n-are el o misiune sfântă?, fără el, ziua rămâne slută... Căci ăsteia, vieţuitoarei, ce să-i ceri, ce misiune s-aibă, vai de capul ei; oare de ce Domnul plăcerea şi-a găsit în om, nu într-un dobitoc de animal, cu-al său obraznic somn.

Târâtoare

193

Până acum, culmea!, omul – nimic, nimic n-a dovedit – grozava-i misiune i s-a împotmolit; cutare sfânt a dibuit câte ceva – prea puţin, pentru o lume rea. Totuşi, omul are o concretă misiune, ceva cu semnul minus – o batjocură, o ruşine; un daimon priceput îi tot arată calea – o înfundătură: disperarea, disperarea. Zilele săptămânii? – ca luni dimineaţa, când şobolanul timpului îi adulmecă faţa; demnitatea, inocenţa – sfâşiate, pierdute, mintea dirijând dezastrul, cereştile aspiraţii – dispărute.

Savian Mur

194

Cine să-şi întoarcă faţa înspre modelul natural – exemplara vieţuitoare, cea tratată bestial; isteric, tot scormone prin groapa de himere, sedus de-această mortăciune milenară, demonica putere; însuşi avortonul are vise colosale, târfa, handicapatul, insul cu cap tare. Să domine, să domine, chiar peste o muscă – acesta este omul, cu mintea sa robustă. Dumnezeu i-a poruncit, în Biblie, s-o urgisească pe vieţuitoare, dacă nici El nu e model, cine, atunci, oare?

Târâtoare

195

Involuţie Faţa mea pare dată la finul polizor – privirea secată mă dă de gol; deşi păstrez înfăţişarea umană, în întregime, fostul om a apus în mine, parcă de-o veşnicie. Cu partea de-animal, în relaţii bune, sângele – vioi, ca şi la un câine; în rest, a mea fiinţă suferit-a radicala schimbare, trasă fiind pe-o linie moartă, din lipsă de motivare. Nu am crezut în om şi nu voi crede niciodată, pentru ce să fi cărat în spate o povară camuflată;

Savian Mur

196

timpuria decuplare dreptul şi-l cerea stringentă necesitate: decât la remorca marii perfide, mintea, mai bine cactus, în pustietate. Gândesc cu linguriţa, anticreez cu măiestrie, oripilat, oripilat de-a omului modern făţărnicie; stau ceva mai bine faţă de pisicile mele – numai aşa avut-am o fascinantă comunicare cu ele. Am pătruns într-un domeniu puţin frecventat: pisoi, căţei, divagat-am metafizic cu fel şi fel de buruieni; cred cu tărie în instituţia dării deoparte – ce-au adus cătuşele celor oficiale, care libertate?

Târâtoare

197

Veni-vor, oare, timpurile-acelea să exclame răspicat: În sfârşit, a apărut un om, de el avem nevoie, de acest evoluat! Nu, n-am crezut în om şi nu voi crede niciodată, câtă vreme nu încheie un pact de neagresiune cu însăşi o piatră; criminala-i aroganţă l-a dus pe drum înfundat, el îşi merită această soartă, de ce ar trebui văitat? Natura, iată, a ieşit pe piaţă c-un magistral bufon – moara gândirii sale, vrednică, a măcinat în gol; Istoria... ce a clădit c-o mână, cu cealaltă a dărâmat – unicul monstru creat de Natură nu a stat pe loc, a tot evoluat.

Savian Mur

198

Străinul Era un om tare dugos, însă n-avea sufletul noros; de-l întrebai de vorbă, răspundea-n doi peri, cu privirea sa albastră, rătăcită-n decedate primăveri. Faţa-i lua aspect de copil, când, pe coasta dealului, se furişa tiptil; de întâlnea în lungile plimbări un cuib, în vârf de copac, se oprea, mut de admiraţie – încă un apropiat drag. Pe stradă mergea atât de absorbit, încât părea, ce mai, ţicnit;

Târâtoare

199

la ce dracului se tot gândea? – şi un câine putea pe el urina. Ce este ăsta? – dihanie... poet... viitor sfânt... din ce secol nimeri aici, pe răbdătorul pământ? De unde venea, încotro se-ndrepta, ce era cu tristeţea din ochi, ce te-nfiora; o tristeţe fără de leac, întinsă pe suprafaţa unui veac, o mâhnire stăruitoare, o melancolie devastatoare.

Savian Mur

200

...Eu n-ar fi trebuit să fiu născut om, ar fi mărturisit odată – mi-a fost tot timpul silă de aşa ceva, iar de aici, soarta mea blestemată; nu l-am putut suferi nici pe altul, mie nu am avut ce îmi face – aroganţa ăstuia, cârdăşia cu cerul m-au dărâmat, doar moartea îmi va aduce puţină pace.

Târâtoare

201

Petre al lui Fâstâgaiţă O sută de ani, cu-o singură idee-n cap – c-ai apărut pe lume doar Domnului să-i faci pe plac; nimic, nimic altceva nu l-a mişcat – numai Dumnezeu... cerul cel mult drag. Când, de Paşti, beregata mielului era tăiată, nici nu clipea: Orânduiala de Domnul a fost lăsată; zilele acelea... un copil îi murise de boală – nicio durere: Dumnezeu ţine o dreaptă socoteală!

Savian Mur

202

Îi ura pe cei din jur cu metodă, pe cei de pe aiurea – acest foc rece îl ţinea în vână, îi hrănea iubirea; preoţii satului? – nişte palavragii, acea privire grea... secretul cu Dumnezeu, el, creştin adevărat, îl deţinea. Iar dobitocul, cu bezna groasă din cap – omul, o spurcăciune, faţa lui, de inepuizabil drac; păi, ce stabilise Domnul atunci, la început, şi ce-a ieşit – un trădător, un veşnic dilit. Însă el, Petrică al lui Fâstâgaiţă, ţinut-a drumul drept:

Târâtoare

203

Cum să fi ajuns la suta de ani, fără să fi fost cu Domnul corect? Când a murit, mai nimeni nu l-a condus la cimitir – nu a lăsat nimic în urma lui, nici măcar, pentru gropari, un chil de vin.

Savian Mur

204

Sub ocupaţie Nu scapi de om nici în pustietate – uitătura lui te bântuie c-o stranie lejeritate; însuşi cerul este ocupat de nişte oameni – între timp, ajunşi sfinţi, unde, Doamne, unde, să te mai destinzi? Chiar la cimitir situaţia e delicată – greu să-ţi mai găseşti, pe la margine, o groapă. Om, om, om, 24 din 24 – nici urmă de speranţă, să m-apuc, epuizat, să latru?

Târâtoare

205

O vreme, iată, mă mai liniştisem, când, dezastru!, din senin, mi s-a pus pata pe mine – sufletul meu, plin de venin; până la urmă am căzut la pace – costurile unei altercaţii mi-ar fi pus carnea pe ace. ...Nu, nici vorbă, n-am renunţat la distanţare, fac tratamente cu coclauri, cu fel şi fel de vieţuitoare; starea mea este din ce în ce mai bună, sunt un înfloritor produs fiinţial, spiritul îmi răsună! Doar dimineaţa mi-e ceva mai greu – simt acreala puternică a lui Dumnezeu: Mă, clătinatule, credeam că e ceva de tine, oare Adam al Nostru, nu ne-a ieşit extraordinar de bine?

Savian Mur

206

O fostă cunoştinţă Sunt un om realizat, de lume bună căutat: minunat, dinspre vieţuitoare, cât dinspre om – deranj cam mare; doar cu Cioran nu se făcu primăvară – cum l-a mai dibuit pe om, respingerea totală. Să renunţi la tine, spre-a te regăsi – interioara luptă a lui Buddha, în tentativa de-a se izbăvi; îl cunoştea bine pe om – cine, ce să îi ofere?, transformarea sinelui nu presupunea, deloc, mizerabila asociere.

Târâtoare

207

Smerenia, cea aprig postulată de Isus: vorbeşte unuia de ea, te crede dus, din ce în ce mai dus. Sătul de ifosele unui maimuţoi, mai bine furi puţină energie de la un piţigoi; te mai poţi trata de-al omului delir, altfel decât contemplând un bătrân cimitir? Nişte serii lungi de somn – ce să îţi mai spună compania unui om, timpul, complet personalizat: ajunge!, ţi-a fost aprig devastat. Un viitor tihnit, să poţi urla în voie – eu!, să se mire de prosperitatea dumitale însuşi Dumnezeu.

Savian Mur

208

Fiară Mielul ucis... limbuţa, străpunsă de dinţi; pasărea inocenţei de tavanul Milei s-a zdrobit – de-atunci, copil eram, nicio speranţă, iar sus, cer înţelenit. Degeaba se-nfierbânta preotul, c-o fi... c-o păţi... – tămâia, lumânările aprinse; sufletul meu conjuga verbul a se răci. Un entuziasm invers m-a picnit, eu, spectatorul pasiv al unui spectacol morbid;

Târâtoare

209

o revoltă grea mi-a apăsat măruntaiele, un cioc perfid mi-a însângerat zilele. Să fug de mine, dispărut undeva – prea multe ştiam, prea multe, ce mă mai consola? Somnul mi-a mai dat o mână de-ajutor – în rest, sub dictatura şişului... înspăimântătorul omor. ...Metafizica, sfinţenia, Dumnezeu – par apucăturile unui derbedeu; căci evidenţa este cât se poate de clară – pe fond, omul a rămas aceeaşi mascată fiară.

Savian Mur

210

Maimuţa Cimpanzeu, gorilă, urangutan – omul, prin apropiere, şi el, de mare neam; coada aceea nu mai este la vedere, una abstractă i-a luat locul, fremătând de plăcere. Odinioară, fugea prin copaci – azi, pe autostradă: fiinţa cea maimuţială de o mare iniţiativă dă dovadă; omul grotei, părosul cu măciucă, modernul spilcuit – iată mândra verticală în pericol, ameninţată de-o drăcie, un laptop, revenirea la poziţia chircit.

Târâtoare

211

Să fi fost acel pom biblic de banala maimuţică frecventat?, căci Dumnezeu o întocmise şi pe ea – o fi mâncat din fruct până s-a săturat. Pe câmp, vedere largă – apare un marfar, senzaţie că o maimuţă este la locomotivă, o, cât har... La grădina zoologică, central, este expus un om, bolnav de plictisit; se strâmbă cu talent, se caţără – locul este cu plasă îngrădit.

Savian Mur

212

Ţarcul mobil Un tratat de pace încheiat-am de ani buni cu mine – prin care mă oblig, omului interior, să îi redau ce i se cuvine: spiritului – libertatea, trupului – animalitatea. Omul exterior... cât a mai protestat, până ce, după interminabile negocieri, l-a semnat. Mă, stârpitură! – mă resteam la el, pentru societate necesiţi calităţi de gunoier; aceasta funcţionează cu clişee, nicidecum cu idei,

Târâtoare

213

cu idioţi, ticăloşi, escroci, cu stilaţi mişei. La ce să-ţi folosească gunoaiele lor putrezite, abject reciclate de instituţiile hămesite; şi ce să te seducă la cocota cea fardată, frecventată de libidinosul politician, de preotul veşnic flămând, de mintea fanată? Între timp, mi-am construit un ţarc mobil – pentru animal, pentru sufletu-mi, redevenit copil; am o echipă aleasă pe sprânceană – dealuri inspirate, câini, copaci de seamă. Omul? – da... da... parcă mi-amintesc de faţa lui:

Savian Mur

214

un isteric, un disperat, mişunând, haihui. Minţii i-am redat, pe deplin, demnitatea: să-mi monitorizeze noua fiinţă, cu toată severitatea; exclus să ia vreo iniţiativă – înaltă trădare, puturoasele timpuri reactivând... ce dezolare! Însuşi Dumnezeu mi-a zâmbit, deschis – probabil că i-am amintit de Adam, de acel pierdut Paradis.

Târâtoare

215

Sânge Ale omului, toate cu lapte, ale vieţuitoarei, sterpe, sterpe; ce se-ntâmplă cu bizarul mamifer – demnitate are şi un vierme. Să o ţii pe-a ta, împotriva unor evidenţe, eliminându-l pe cel slab, făcând din prezenţa sa un morman de zdrenţe. Homo erectus,

homo sapiens, nimeni, nimeni nu v-a oprit din abjectul mers; labele vi le-aţi mânjit cu sânge, tot călcând peste cadavre – cine să fi luat apărarea umilei vieţuitoare?

Savian Mur

216

Iresponsabil, laş, l-aţi pus pe Dumnezeu la treabă – să îl urgisească pe-animal – în miliardele de Biblii, de ce să suferiţi d-eventuala Milă, cu cerul să intraţi în scandal? Pe acest pământ, se-ntâmplă ceva – omul... să dispari!, să dispari din calea sa. Natura s-a pricopsit c-o incredibilă fiară – o mamă, pusă de fiu, să-i dea permanentă socoteală.

Târâtoare

217

Întâmplat Mai e şi mâine-o zi – de mai era nevoie, ca negura existenţei să strălucească-n voie; şi peste un mileniu, altă zi – de va mai fi fost nevoie, ca eşecul existenţial să germineze-n voie. Timpul, un orb martor la spectacolul dezgustător – impasibil, mânecile-şi suflecă: partea rămasă, fabulosul viitor... Dumnezeu şi-a trimis sfinţii – biletele să rupă, la intrare; omul a venit plin de speranţe – tulburat ieşit-a, şi mai tare.

Savian Mur

218

De la cine să primeşti un sfat, de la idiotul cel util, de la fantomaticul bogat? – îmbuibatul preot ţi-l va da, uşor, filozoful îţi va scrie un text ameţitor. Nicidecum, mergi pe mâna hulitei vieţuitoare, pune-te bine c-o minusculă floare; anturează un arici, un copac, o veveriţă, un brotac – pe cineva autorizat, ca şi tine, dragul meu, pe acest nepăsător pământ, întâmplat.

Târâtoare

219

Figuraţie Cum să faci, în lume, figuraţie, fără să cazi în prostraţie? – te poţi inspira de la o pasăre, de la un animal, niciodată, însă, de la omul social. Nepăsarea unui guguştiuc, faţă de-actul uman, greaţa unei pisici, furiile unui şobolan... Necazul omului pleacă de la asociere – banal cartof, în sociala ciorbă, la ce să mai spere? Familia – sumă de umilinţe, pe vârste compartimentate, cine să se înţeleagă, cine să aibă dreptate?

Savian Mur

220

Şcoală, examene, internetul demenţial – iar omul, nicăieri, spălat total, total. Aer curat, mişcare, locuri retrase în Natură? – tutun, drog, la greu băutură; te tratezi pe câmpul gol c-o bravă cioară, căci aspectul câte unuia te înfioară. Înaintezi adânc, în sănătoasa pădure, de faţa umană să te cureţi, de incredibila-i spurcăciune; normalitatea a rămas aici în picioare – ce-a făcut mintea din om, câtă destrăbălare, însuşi porcul a rămas curat, numai omul grohăie, ca un apucat.

Târâtoare

221

...Cum să faci, în lume, figuraţie, fără să cazi în prostaţie? – luând exemplul unei păsări, unui animal, rupând orice legătură cu-acest om falimentar.

Savian Mur

222

Sub tratament Tocit, de-asfaltul existenţei – roată de camion; zadarnic spiritul a mai dres busuiocul, când, bun camarad, mi-a sărit în ajutor. Cu nimic nu m-am acomodat – eul meu, în lentă destrămare; ziua nu s-a abătut de la menirea sa: viguroasă farsă, în derulare. M-am tratat de om cum am putut – ba un loc pustiu, ba un text, dintr-un sceptic priceput. L-am abandonat rapid pe savarinosul autor – ce, măiastru, îl tot tămâia pe om, garantându-i strălucitul viitor;

Târâtoare

223

pe poetul publicat cu obraznică frecvenţă, căruia faţa omului, dumnezeiască, i-a dus versul la incandescenţă. Am fost multişcolit, puternic abuzat neuronal, în vreme ce fiinţa îmi tânjea după statutul vegetal; când cetăţeanul, duduind de ideal, se căţăra pe scara socială, eu aveam o unică preocupare – să mă tai odată de pe lista existenţială. Cu aerul, cu sângele, cu oasele – discuţii, fără niciun rezultat: pe cine să fi dat în judecată pentru evidentul plagiat?

Savian Mur

224

...Şi uite-aşa, din oră-n oră, din zi în zi, din an în an, mi-am târât carcasa, fleşcăit, prin deşertul suveran.

Târâtoare

225

Distanţare Apropie-te de-acel om, numai în măsura în care îţi dă pace – distanţa fizică face minuni, altfel, cutia Pandorei se desface. Îl venerezi pe Diogene – decepţia sa rafinată, omul, însă ia să te fi apropiat de butoiul faimos, ce punea în dificultate dihorul. Un om, de-acum un mileniu, pare interesant, însă cel de-acum – plictisitor, isteric, aberant.

Savian Mur

226

Pentru simplul fapt că nu emite propoziţii, vieţuitoarea scapă în câştigător; te mai saturi de-un pisoi, ce-ţi binecuvântează casa, de o pasăre, în magicul zbor? Dialogul? – confluenţa apelor murdare: te ştii prea bine, îl simţi pe celălalt; starea de muţenie e binefăcătoare, Dumnezeu, cu izolarea Sa, un bun exemplu de urmat! Doar ignorându-te cu vehemenţă te mai poţi apropia de tine – să te iei la bani mărunţi, ce risc major; ai o minte, un luxuriant duşman: ţi-e dor de lăptoasa copilărie, ţi-e tare dor.

Târâtoare

227

Pe liber Să-mi fac ziua după chipul şi asemănarea mea – exclusă, exclusă intervenţia altuia: celebritate, omul zilei, Dumnezeu: lăsaţi-mă să-mi văd de chinul meu! Laptop, internet, televizor – cum îţi mai pierzi vremea, cu cât spor; stai în casă cu nişte duşmani – iar tu, nicăieri, duşi în iluzii ai tăi ani. Decât să mă trăiască acea mortăciune, mai bine îmi las sufletul în voia unui câine; când x, y, z ţi se bagă pe sub piele, ea, liniştea dumitale – făcută surcele.

Savian Mur

228

Doresc un aer proaspăt, tihnit, nicidecum duhoarea cutărui smintit, şoaptele dealului, discrete, şi nu mugetele figurilor celebre; schimb de priviri cu un copac, cu o vieţuitoare, ora să-mi pulseze de certa bunăstare, inima să îmi salute locurile dragi, straşnic păzite de armata mea de fagi. Şi mai vreau, mai vreau, teribil, omul să mi-l pun pe liber – îmi ajunge propria-mi persoană, de ce să-mi fac din zi o puturoasă zeamă?

Târâtoare

229

Ne vom întâlni, cândva, la cimitir, timp de taclale – din plin, din plin...

Savian Mur

230

Despărţire Am strâns o groază de materiale pentru-al meu ultim proiect, din paragrafele sale omul lipseşte – trecutul lui confuz, incoerent; iar prezentul, ce să mai vorbim – date abundente, să ne despărţim. Totuşi, viitorul pare comestibil – lângă o vieţuitoare, cald, sensibil; întinzi mâna, şi privirea unui câine măruntaiele îţi unge – există şi-un alt mâine! Din nefericire, te mai freci de om, dar sufletul dumitale, primenit,

Târâtoare

231

este în alt vagon; la prima haltă, dispărut te faci: faţa i-ai văzut – ca de obicei, plină de draci. Cu mare har, te-ai translatat la dulcele nivel zoologic, tocmai, spre a-ţi recontura identitatea, confiscată de-acel mediu patologic. Proiectul e finalizat, bătut în cuie – nişte fiinţe mici m-au inspirat să-i dau un nume; la revedere, omule, rămâi cu bine, sunt în altă parte, când, din întâmplare, mă aflu lângă tine.

Savian Mur

232

Încă mai sunt Dispun de-un adevăr, inatacabil, cimitirul mi-l va creiona, admirabil; aceste cărnuri ce-mi acoperă scheletul, duplicitare, într-o bună zi, poate cu mult soare... Pe lume am venit neobservat, tot aşa, voi fi şi plecat; azi eşti, mâine nu mai eşti: frumoasă fuse doar cartea cu poveşti. Atâta doar – ceva putere, de la fiinţele pe care le-am iubit, să-mi iau la revedere; să plângem, mut... să plâng, să plâng, să plâng –

Târâtoare

233

făcut-am altceva mai serios, pe impasibilul pământ? M-am tot minţit... am fost minţit – omul, misiunea lui, voinţa de granit; eroul, geniul, chipul cel sfânt – lapte şi miere, într-un cuvânt... Delirul a-mbrăcat forme severe, de nebunia omului, Istoria geme; doar moartea a secat avântul bolnavului vizionar, doar ea s-a dovedit acel evaluator rar. Te-ai ţinut deoparte de haita umană – iată realizarea ta de seamă; te-ai îndoit de om din răsputeri: tu însuţi om – la ce să mai speri?

Savian Mur

234

...Dar de ce să plâng, când îmi voi lua la revedere? – o faţă zâmbitoare le voi arăta, să spere; nu, nu există disperare, în jocul nostru simplu, sfânt, încă mai sunt, încă mai sunt...

Târâtoare

235

Decontaminare Nu poţi simţi minunea unui loc retras, dacă gândul tot la om ţi-a rămas; fabuloasa izolare a lui Dumnezeu, exemplu minunat, pustnicul – ce-a mai evoluat. Atât de aerian, de-ncrâncenat – printre cunoştinţe măcar un copac să se fi aflat; un deal, o privighetoare, hrănitorul răsărit de soare. Doar el, el şi iar el, melodie cu iz de bordel, doar omul, omul, jalnic subiect, când şi-un muşuroi agitat

Savian Mur

236

îl putea substitui, perfect. A fi contaminat cu om, un risc major, cartier, oraş – mă înfior; ruperea legăturilor, un gest minimal – pentru sufletul dumitale, ce medicament rar. Totuşi, mai laşi o portiţă – cum să te lepezi de-acea fiinţă, de-acel suflet caritabil, milos, de-acel om blând, aşa de frumos? De ce să nu-l treci pe lista locurilor retrase, ce ţi-au adus întărire în oase – solidaritatea, uite, nu este vorbă goală, singurătatea dumitale merită osteneală.

Târâtoare

237

Mesaj Lucrez la un portret de babă – zbârciturile mă obosesc cumplit; pielea – o moale rugină, ochii – nevăzând nimic. Vorbeşte singură sau molfăie ceva? – dimineaţa are totuşi puls, în guşa sa; cum stă ea ţeapănă, pe podişcă, din părul bătut de vânt îi poţi face o măreaţă fişcă. La o privire mai atentă, faţa parcă i-ar surâde – semn destul, destul de clar că ora, mămăligă de alaltăieri, încă îi mai pute.

Savian Mur

238

Inutile, urechile îi stau la pândă: Pe unde o fi ea, acuma... unde, cu râtul ei cel negru, scurmă? Sunt pe sfârşite cu lucrarea – doar un amănunt, destul de mic; ochişorii duşi, ai dragii mele babe, deodată au licărit! ...Mi-a făcut moartea cu ochiul, uite, de ce n-am găsit un alt subiect? – un copil... cireşul în floare... ceva plin de vitalitate, consistent.

Târâtoare

239

Neant Un pat îngust, pe care agonia să îţi fie dulce, zorile – blând, blând, să te apuce; o vorbă moale, de la un câine, o pisică, iată, ai lăsat ceva în urmă, un ciripit de păsărică, ultima imagine a dealului, a unui fag, a unei veveriţe – tot ce ţi-a fost mai drag. Nu, ultimele zile ale mele n-au nevoie nici de idol, nici de sfânt, de erou legendar – ele au nevoie de-un bine calificat gropar; măcar mormântul –

Savian Mur

240

săpat cum se cuvine, după o existenţă ale cărei ravagii le-ai cunoscut prea bine. Are cine să îţi ţină lumânarea – neantul, aducându-ţi, finalmente, alinarea.

Târâtoare

241

Opinii critice

Acad. Mihai Cimpoi

Dacă proza lui Savian Mur înscenează un joc de-a

fiinţa, pândit de toate primejdiile unui asemenea delir al pierzaniei, poemele sale se videază de orice sens fiinţial, sincronizat cu o vidare de po(i)etic, de lirism. Orice perspectivă de realizare umană se închide; omul devine o fiinţă care nu a reuşit să se valorizeze. E preceptul-cheie a prozei şi eseisticii: „Cât a mai încercat el, omul, / să se valorizeze: / o puzderie de zei şi-a pus la treabă, / l-a tot fardat pe Dumnezeu, / vigilentă,/ Istoria/ îl trage tare de ureche-/ pe fond, el e rămas acelaşi / derbedeu.// Ce, ce să înveţe măria-sa,/ de la o plantă, de la un animal,/ de la însăşi o piatră – / admirabilul stat pe loc; /degeaba s-a sforţat Buddha să îi defrişeze calea, / el a rămas sclavul aceluiaşi/ funest, funest joc” (Bufonul).

Poetul îşi diriguieşte programatic discursul astfel ca să dea expresie, de fapt in expresie, unui „eu marginal” sau unui „eu minimal” (după propriile definiţii): „Teza mea fundamentală,/ vezi bine – / să mă descotorosesc/ de-o pacoste, / de mine; / luciditatea doar atâta mi-a permis: / un om minimal,/ altoit pe un cais.../ O simplă arătare, /c-un suflet albastru, / învelită într-o pătură/ de sihastru; / un muc de lumânare, /voinic,/ pâlpâindu-mă, / din mai nimic în nimic” (Altoire).

Savian Mur

242

* * *

Tudor Cristea

Poezia lui Savian Mur, cultivând un aparent prozaism şi plină de simpatice stângăcii, mustră omul în numele aceleiaşi morale a milei şi suferinţei: „Pământul acesta nu,/ nu este al dumitale,/ nici aerul grozav,/ nici râurile sale!/ Nu ai niciun drept/ asupra unei păsări,/ asupra unui peşte,/ copac, animal:/ sunt, ca şi tine,/ nişte parteneri de Suferinţă,/ asta le trebuia pe cap – / un om, un criminal?”. În consecinţă, poetul fraternizează cu natura, cu necuvântătoarele, ori cu cireşul din cartierul copilăriei: „Făceam adesea schimb de trupuri –/ înverzeam... / înfloream... / cireşeam şi mă lăsam/ ciugulit de păsările cerului”.

*

* *

Ana Dobre

Aceeaşi atmosferă de copleşitor pesimism ca în romanul Povestea unui marginal, sub semnul filosofiei cioraniene în Plantă umană, Tristeţe în cer, La parastasul

unui zeu, Roşu tâlhărit, în Reconstituire. Poetul se simte acelaşi marginal, un desdichado, un damnat al soartei, aflat, deci, în afara norocului, atins de nenorocirea de a se fi născut, pe pământ şi în cer: „Incapabil să articulez ceva,/ coerent,/ un palid verb al zilei pălmuindu-mă,/ violent,/ m-am tras pe o linie moartă,/ discret,/ spre a mă unge cu alifia orelor nule,/ cochet./ M-am răbdat încă din preistorie…/ ce era să îmi fac,/ n-am putut scăpa de mine/ ca de râie,/ veşnică belea pe cap...”

Târâtoare

243

Există o tensiune a spiritului în poezia lui Savian Mur, viziunile sale racordându-se la un imaginar al grotescului filtrat prin pesimismul filosofiei lui Emil Cioran, al cărui avatar se resimte, poate. Lipsa de sens a lumii şi reaua ei alcătuire provoacă permanent spiritul justiţiar al poetului. Ireverenţele lui se traduc în ritmurile lirice ale unei poezii fremătătoare care se constituie ca mărturie despre om şi destinul lui tragic.

*

* *

George Toma Veseliu

Poezia lui Savian Mur respinge melodramatismul livresc, artificios, fiind edificată pe un fundal concret sensorial unde sentimentul existenţial primar, interior, reorganizează întreaga cunoaştere, de aici această realitate virtuală exprimată în poeme de o viguroasă şi nestăpânită voluptate a limbajului, aparent o structură a propoziţiei prozastice. Nu-l interesează metafora, ea fiind inclusă în suprastructura textului. E mai de grabă anticalofil. Expresia dură a unei sincerităţi dezarmante creează premiza fericită a instalării în limbajul poetic a oralităţii discursului, de fapt, un discurs confesiv, contemplativ, autoreflexiv. Nu, cert lucru, Savian Mur nu poate suporta o clasificare a liricii sale, după o savantă sistematizare a poeziei făcută de Eugen Negrici sau de alt exeget, istoric şi critic literar, nu pentru că lipsesc anumite trăsături comune, un călinescian l-ar socoti printre poeţii de frondă, numai că el e făcut din altă pastă, el vizează nu formalismul, expresia, ci esenţa ei, delimitându-se net de o percepţie devenită canon. Savian Mur este poetul revoltat

Savian Mur

244

de o anumită consistenţă a prejudecăţilor, fie ele etice, fie filosofice, fie religioase, pentru că el este copilul care ia lumea pe cont propriu şi o destructurează spre a-i găsi carenţele care, din păcate, au efect negativ asupra propriei sale existenţe.

*

* *

George Coandă

Într-o vreme de inflaţie editorial poetică şi de „genii” în căutarea afirmării publice în orice chip, mergându-se până la versificaţia pornografică, apariţia poeţilor autentici, a ceea ce latinul numea „poeta vates”, este pentru lectorul avizat, cât şi pentru criticul literar un adevărat eveniment literar. Aşa cum este şi cazul târgovişteanului Savian Mur care, cu recentul său volum de versuri „Dimineţi înjunghiate” (Editura Bibliotheca), se impune ca o voce distinctă, surprinzătoare, în sensul benefic al cuvântului în atât de perisabilul peisaj literar.

Savian Mur este o reală şi persuasivă revelaţie. Căci discursul său liric este unul de o bine articulată modernitate, degajând o „viziune asupra lumii” cu multiple faţete, sugestivităţile glisând între modalităţi impresioniste şi suprarealiste.

La finalul lecturii oricărui poem din volum, constaţi indubitabil originalitatea poetului. Iată un carotaj convingător: „Omul grotei,/ omul modern - /permutări ale unui timp/ violent;/ bâta,/ înlocuită de tastă,/ cruzimea bipedului,/ intactă, vastă...” („Către ani cinci”). Ironie a sorţii, atitudine justiţiară, de fapt un donquijotism împotriva unei lumi browniene, o resemnare cinică, o densitate

Târâtoare

245

ideatică rostită fascinant fac din Savian Mur un poet al extraordinarului.

O piesă de eclatantă rezistenţă a marii Şcoli literare de la Târgovişte într-o puternică reafirmare la început de mileniu.

*

* *

Liviu Grăsoiu

La Editura Bibliotheca din Târgovişte a ieşit pe piaţă eleganta culegere cu Ochii sparţi de Savian Mur. Am parcurs cele circa 180 de pagini cu interesul alimentat de reale reuşite înregistrate de Bibliotheca în seria coordonată de Tudor Cristea. Arta poetică denotă un damnat, un resemnat după o sumedenie de experienţe nefaste care i-au spart miile de ochi cu care fusese înzestrat (Cu ochii

sparţi), forţele atentatoare venind atât din exterior, cât şi din interior.

Trăind expresiv prin olfactiv, are momente de manifestare a sensibilităţii în remarcabilele poeme dedicate câinilor (Visul) şi unui simbolic copac ce i-a individualizat copilăria (Cireşul). Sunt, cred, momentele de vârf ale cărţii, alături de Pe deal şi Roşu tâlhărit.

Savian Mur

246

Cuprins Puf / 7 Joc secund / 9 Existat / 11 Vremea interioară / 14 Meseria de cotoi / 16 Relicvă / 19 Chestionar / 21 Vraişte / 23 Colecţie / 26 Moş Ion / 28 Alternativă / 31 Tehnică / 33 Anturaj / 35 În ruină / 38 Boşoroaga / 41 Filozofia burţii / 44 Demisie / 46 Modelul / 48 Pe un zid părăsit / 51 Fascinaţia obiectului / 53 Bocet / 56 Remaniere / 59 Activitate / 62 Bestialitate / 64

Târâtoare

247

Funia / 67 Scheletizare / 70 Atitudine / 72 Degeaba / 74 Nişte prieteni / 76 Milionarul / 78 Plus unu, minus unu / 80 Fericiri / 82 Partener / 84 Pe butuci / 86 Dinţi / 88 Ghilotina / 90 Depozitare / 92 La umbră / 94 Din codru rupi o rămurea / 96 Costică / 98 Cheia / 100 Pieton / 102 Un cap gol / 105 La capătul podului / 109 Disciplină / 111 Jeg / 113 Maladia „om” / 115 Declaraţie / 117 Om, benevol / 119 Animalitate / 122 Poezia ca o boală / 124 Târâtoare / 127 Inflamare / 129

Savian Mur

248

Proprietarul / 131 Păsărică / 134 Necaz / 137 Sisif / 139 Prin cimitir / 141 Floarea de colţ / 144 Monitorizare / 146 Hazard / 149 Regăsire / 152 Umilitul / 154 Ignoranţă / 157 Celebritate / 160 Picătura / 162 Solo homo / 164 Ciorbă / 167 Câinii mei / 170 Jurnalul unei zile / 172 Răbufnire / 174 Vremuri / 177 Testament / 180 Pe lumea cealaltă / 182 Scopul final / 184 Moştenire / 186 Melodie / 190 Înfundătura / 192 Involuţie / 195 Străinul / 198 Petre al lui Fâstâgaiţă / 201 Sub ocupaţie / 204

Târâtoare

249

O fostă cunoştinţă / 206 Fiară / 208 Maimuţa / 210 Ţarcul mobil / 212 Sânge / 215 Întâmplat / 217 Figuraţie / 219 Sub tratament / 222 Distanţare / 225 Pe liber / 227 Despărţire / 230 Încă mai sunt / 232 Decontaminare / 235 Mesaj / 237 Neant / 239 Opinii critice / 241

Savian Mur

250

În colecţia Lirica

a Editurii Bibliotheca au mai apărut:

• Valentin Răduţi – Prins în lumină • Ion Vrăbiescu – Crai-Negru (postume) • Ioana Dana Nicolae – Contre-Jour • Mihail Iurcu – O floare de nufăr plutind • Constantin Voicu – Pulbere sacră • Emil Stănescu – Manole spre Ida şi alte poeme • Tudor Cristea – Alter ego • Anişoara Burlea – Atâta ieri • Emil Stănescu – Fructele izolării • Virgil Voinescu-Orăşanu – Lumea de semne • George Coandă – Oarecum, Sinea-mi • Nicolae Neagu – Plural în singurătate • Theodor Nicolin – Jocul de-a cuvintele • Iulian Filip, Mihai Stan – Poezia Acasă. Poeţi contemporani din

Basarabia (antologie) • Flavia Stoica – Poem pentru tine • Adina Bărbuş – Lacrimi de cuvânt • Aurel Iordache – Ci undeva, la poalele tăcerii... • Erich Kotzbacher – Dintre Scila şi Caribda • Constantin Voicu – Moartea mea de dragoste • Mihai Cuzmenco – E tristă ora

• Ion Sorin Ivaşcu – Nemurind Iubirii... (În casa sufletului) • Florea Turiac – Lumini pe roua lumii • Iuliana Paloda Popescu – Dincolo de măceşii roşii • Sorana Ţopa – Cuvinte în lucru • George Coandă – Cosmopoetica • Mircea Bădoiu – Rătăcitor în labirint • George Coandă – Mic tratat de politologie reflexivă • Flavia Stoica – Suflet pereche

• Mihail Iurcu – Moartea căprioarei • Florea Turiac – Echilibrul haosului • Alex Vâlcu – Un bob de nisip • Societatea Scriitorilor Târgovişteni – Caietele „Litere” (2). În căutarea unui topos liric. • Roxana Tudor – Balans

Târâtoare

251

• Nicolae Neagu– Scrisori neexpediate • Mihail Iurcu – Viaţă adunată • Grigore Grigore – Vânt de septembrie • George Coandă – Holografiile. Sonete-capricii libere de orice prejudecată

• Grigore Grigore – Val de septembrie • Florea Turiac – Înger zburând pe maci • Aurora Toma – Îngerul iubirii premature • George Toma Veseliu – Sonetele lui Petru Cercel sau Feţele lui Ianus • Grigore Grigore – Vis de septembrie • Flavia Stoica – Îngeri • Societatea Scriitorilor Târgovişteni – Caietele „Litere” (3). Treptele visului. Tineri poeţi dâmboviţeni • Viorica Pop – Amprente de papagali • Serghei Esenin – Poezii alese • Ion Enescu-Pietroşiţa – Săgeata frântă • Emil Stănescu – Liberus / Centurionul • Felicia Mitroiu – Glasul copilăriei • Alin Vrăbiescu – Instantanee privilegiate • Iulian Filip – Cartea cea mai a mea • Stella Dobrogeanu-Perdix – Piramida secolului meu • Nicolae Neagu – Pur şi simplu • Mihai Minculescu – În caravana deşertului de cerneală • Valerică Niţu – Plouă în hohote • Viorica Pop – Aspiraţii subtile • Emil Valeriu Popa – Extraterestrul • George Anca, Mihai Stan – Târgovişte-India. Antologie poetică /Poetical Anthology

• Costel Agachi – Ram – Fascinaţia anotimpurilor • Ion Enescu-Pietroşiţa – Tolba cu săgeţi • George Coandă – Entropiile • Florea Turiac – Neuronii somnambuli • Corin Bianu – Poftim cultură (pe bandă rulantă!) • Ion Enescu-Pietroşiţa – Din tolba cu săgeţi • Vasile Romanciuc – Bucurii pentru copii. Poeţi contemporani din Basarabia • Ianoş Ţurcanu – Cea mai frumoasă vară a iubirii • Iulian Filip – Puţinul (m)eu / Urmele frumoase • Vali Niţu – Polen de gând albastru • Constantin Stoica – Profil • Florea Turiac – Frunzele neliniştii • Emil Stănescu, Mihai Samson Petrescu – Liberus nocturnus • George Anca – Partea nimănui • Mircea Horia Simionescu – Versete de unică folosinţă

Savian Mur

252

• Daniela-Olguţa Iordache – Rezervaţia Zoil • Ion Enescu-Pietroşiţa – Ultima săgeată

• Vali Niţu – Despletitele dimineţi • Frosa Budescu – Poemele senectuţii • Vali Niţu – Fluier de anotimp • Florea Turiac – Lacrimile neodihnei • George Coandă – Peisaje mişcate / Moved landscapes • Adrian Melicovici – Colţ de cer • Vali Niţu – Secunda celestă • George Coandă – Adio fantastic secol 20 (Cimitirul de busole) • Vali Niţu – Ultimul impact • Mihai Constantin Alexandru – Romanţe sub castani • Vladimir Streinu– Poezii • Vasile Romanciuc – Lasă un semn • Corneliu Berbente – Fiinţă şi lucrare • Otilia Geavlete – Cel ce priveşte

• Frosa Florea Budescu – În labirint • Cristian Oprea – Treisprezece • Alin Vrăbiescu – Alte cuvinte • Emil Frăţilă – Amurgul verii • Ion Vasilescu – Neliniştite neuitări • Ion Iancu Vale – Revelaţii • Titu Turcoiu – Particula lui Dumnezeu

• Florea Turiac – Rapsodia naturii • Grigore Grigore – Noaptea miracolelor / The Night of Miracles • Vali Niţu – Sentiment de noiembrie

• George Toma Veseliu – Pasărea Lis

• Savian Mur – Cu ochii sparţi • Victoria Ana Tăuşan – Poeme în spirale. Inedit • Dorin N. Uritescu – Pe Rio Costa

• Fradre Constantin – Nox et solitudo * Chorals • Maria Mirea – La porţile tăcerii / Aux portes du silence • Vali Niţu – 11 esenţe pentru T • Petre Teodorescu – Simţiri desuete

• Dorin N. Uritescu – Rugi şi porunci • Frosa Florea Budescu – Lecturi grăbite • Ion Iancu Vale – Singur în turn • Dorin N. Uritescu – Cântece de logodnă • George Coandă – Imago mundi • Mihail Iurcu – La braţ cu viaţa • Mirela Haralambie – Clipa de eternitate • Daniela-Olguţa Iordache – O sută de semne de graţie • Constantin Voicu – Târgoviştea aristocrată

Târâtoare

253

• Adrian Cristea – Anotimpurile iubirii • Anatol Covali – Iubire şi zbucium • George D. Piteş – Destin blestemat • Vali Niţu – Numele tău – floare de iris • Savian Mur – Dimineţi înjunghiate • Anatol Covali – Amurg • Anatol Covali – Dor • Mihail Iurcu – Din nou la viaţă • Andrada Maria Stan – Între vis şi realitate sau poveste cu îngeri • Vasile Bardan – Atomogeneze • Mihai Popescu – În lanţurile divine ale poeziei • George Coandă – Noimele • Constantin Stoica – Maxime. Cugetări. Aforisme. Amintiri • Domnica Vărzaru – Ora năucă • Mirela Haralambie – Dimineţi înlăcrimate • Rodica Anca – Dantele de hârtie • Vali Niţu – Infinitul contrastelor • Titi Turcoiu – Pe drum dumnezeiesc • Mirela Haralambie – Lumina din ochii tăi • Vilia Banţa – Departe de Shangri-La • Maria Mirea – Poezii • Mirela Haralambie – Poartă către suflet • Florea Turiac – Joc prin iarba firii • Carmen Georgeta Popescu – Amintiri din clepsidră • Elena Moraru – Gânduri curate • Petre Teodorescu – Sentimientos encubiertos • Mirela Haralambie – Amurg • Vali Niţu – nu voi uita... să nu uit

Puteţi comanda aceste titluri la adresa Editurii Bibliotheca, str. Nicolae Radian, KB 2/3, Târgovişte, cod 130062 sau prin e-mail: biblioth@gmail.com Pentru informaţii suplimentare, inclusiv preţul, puteţi accesa site-ul www.bibliotheca.ro sau ne puteţi contacta la 0245 212241. Plata se face ramburs la primirea coletului.

Savian Mur

254

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062 tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921 e-mail: biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro • Acreditată CNCS în anul 2012, pe domeniile CNATDCU:

Filologie, Teologie, Istorie şi studii culturale, • Prezentă în lista B – edituri clasificate de CNCS pe domeniile:

Istoria economiei, Istoria ştiinţei şi a tehnologiei, Istorie socială, economică şi politică, Istorie militară, Ştiinţe juridice, Limba şi literatura română, Mituri, ritualuri, reprezentări simbolice, teologie şi studii religioase, Etnografie. cod depunere PN-II-ACRED-ED-2011-0095; PN-II-ACRED-ED-2011-0096; PN-II-ACRED-ED-2011-0097.

• Atestată de Ministerul Culturii şi Cultelor cu avizul nr. 4363/27.05.1997 • Membru al Societăţii Editorilor din România – SER

(Romanian Publishers Society – RPS) Tiparul BIBLIOPRINT Târgovişte Tel. 0765 464 304 • fax 0245 212 241 e-mail: biblioprint@yahoo.com

La preţul de vânzare se adaugă 2% reprezentând valoarea

timbrului literar ce se virează Uniunii Scriitorilor din România. Cont nr. RO44 RNCB 5101 0000 0171 0001

BCR Sucursala Unirea Bucureşti