Universitatea Spiru Haret Facultatea de Arhitectură Str. Ion Ghica nr. 13, sector 3, Bucureşti Tel. +4021 3122301; Fax. +4021 3149525

Specializarea:

Arhitectură Forma de înv ăţământ:

cursuri de zi Disciplina de studiu:

Istoria artei

şi arhitecturii

Anul de studii: 3

Anul universitar: 2015-2016 Titularul cursului:

Anca Sandu Tomaszewki Email: ancatomasevschi@yahoo.com

2

Cuprins Intenţii estetice în arhitectură şi interpretarea lor I. GÂNDUL CARE A ÎNSOŢIT ARHITECTURA TRADIŢIONALĂ EUROPEANĂ, 9

Grecia antică, 9; Roma antică, 9; Evul Mediu, 10; Renaşterea, 11; Doctrina clasicismului academist vs. prima sa critică, 15; O nouă bătălie a stilurilor şi o nouă formă de obsesie a raţionalităţii, 19; Simbolismul vizionar, 29; Critica de arhitectură, 37; Note

II. ROMANTISMUL ARHITECTURAL Romantismul ca stare de spirit, 41; Respingerea realităţii. Refugii, 43; Peisagistica romantică, 46; Stilul romantic în arhitectură, 49; Diseminarea şi eclectismul romantic Note

3

ROMANTISMUL ARHITECTURAL

Romantismul ca stare de spirit În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, energiile

care se acumulaseră au dus la Revoluţia din 1789 şi, totodată, la declanşarea acelei anume stări de spirit numită Romantism.

Din zecile de definiţii date romantismului, am selectat pentru prezentul text două sensuri majore. Sensul cel larg, pe care l-am numit spiritul romantic, se referă la atmosfera plină de frământări, descătuşări şi căutări care s-a proiectat asupra tuturor domeniilor culturii în secolul al XIX-lea, cu precădere în prima lui jumătate. Sensul restâns se referă la Stilul Romantic în arhitectură, o reeditare a stilurilor medievale, adesea combinate cu motive orientale. Stilul Romantic a existat de altfel în toate artele şi a fost o concretizare nemijlocită a spiritului romantic.

Dacă Iluminismul a fost o mişcare ce a apărut în minţile unei elite restrânse şi abia în timp a dezvoltat o influenţă uriaşă asupra culturii europene, următoarea mişcare culturală, Romantismul, a avut de la început atât origini, cât şi o influenţă mult mai răspândită. S-a declanşat pe la 1770, simultan în Germania şi Anglia, dar până prin 1820 acoperise deja Europa, cucerind până şi bastionul neoclasicei sale rivale, Franţa. Iar formele de manifestare ale stării de spirit romantice

Oraş medieval aşezat pe un râu, pictură din 1815 de Karl Friedrich Schinkel. Natura nu e întotdeauna senină şi idilic ă, ci poate fi dramatică, tulburătoare. Umbrele nopţii, proiectate pe trecutul medieval, creează atmosfera misterioasă, onirică.

4

au fost de o stabilitate şi forţă comparabile cu ale Renaşterii, depăşind-o însă flagrant prin varietate.

În cultura europeană, semne timpurii ale stării de spirit romantic s-au manifestat încă din Secolul Luminilor, când Europa a fost cuprinsă de un splendid frison al eliberărilor. Societatea se voia eliberată de barierele sociale şi de sistemele absolutiste care le menţineau. Arta se voia eliberată de prea vechile certitudini şi restricţii ale artei clasice1, dar şi de discursul raţionalist. Apoi, după numai câţiva ani, oraşele mari se voiau deja eliberate de degradarea estetică şi morală ce însoţea dezvoltarea protoindustrială. Aşadar, romantismul a învăluit, ca atmosferă, tensiunea dintre aşteptările premergătoare revoluţiilor burgheze şi frustrările aduse de lumea capitalistă a începuturilor.

În jurul anilor 1800 a avut loc marele moment de inflexiune în evoluţia Europei. Era începutul sfârşitului pentru lumea Europei tradiţionale, cea care evoluase organic şi relativ continuu mai bine de 2000 de ani. Şi erau zorii unei lumi noi, care a erupt atunci în numai câţiva ani: modernitatea. Întreg secolul al XIX-lea a fost o interfaţă de tranzit între cele două lumi – una care apunea şi una care răsărise.

Toate domeniile culturii au fost cuprinse atunci nu doar de impulsul eliberărilor, ci şi de febra căutărilor. Se căutau soluţii de înlocuire a vechilor relaţii, cu noi valori şi relaţii deschise explorărilor şi progresului. Se căutau şi soluţii de protecţie împotriva efectelor maşinismului. Cultura era deci în alertă şi spiritul vremii s-a reorientat dinspre confortul static al Europei clasice, către dinamica de tip romantic.

În arte începea în fine să se retragă acea veche categorie a esteticii - frumosul, o valoare înzestrată cu virtutea universalităţii , a obiectivităţii şi eternităţii. Îi lua locul caracterul operei, căruia i se asocia individualul şi subiectivul. Fiecare creaţie trăia prin caracterul ei particular, unic şi irepetabil. Autorul transfera operei sentimentele sale, pentru că numai trăirile sincere pătrundeau sensibilitatea publicului şi trezeau emoţii . " Romantismul nu se află în mod expres nici în alegerea subiectului, nici în adevărul exact, ci în maniera de a simţi.", spunea Baudelaire.2 Iar cunoaşterea lumii nu se mai înfăptuia prin raţiune, ci prin sentiment, cum îndemna poetul Herder, ideologul romantismului.3 Era o reacţie la excesiva raţionalitate a Iluminismului.

Şi în arhitectură, spiritul romantic domina falanga eliberărilor. O scutura de inflaţia barocă, spulbera chingile restrictive ale Clasicismului şi ironiza retorica artificială, ostentativă, universalistă, monotonă şi rigidă a Neoclasicismului. Toate erau anacronice şi deplasate într-o societate din ce în ce mai capitalistă şi care făcea eforturi să se democratizeze. Viaţa impunea funcţiuni noi sau înnoirea unor

1. O pictură din 1816, înfăţişând contrastul dintre un palat neoclasic şi un burg medieval, ambele într-un decor de factură romantică. Creatori şi analişti ai fenomenului romantic. 2. Johann Gottfried Herder, 1744-1803. 3. Friedrich Schiller, 1759-1805. 4. Karl Wilhelm Friedrich Schlegel, 1772-1829. 5. Johann Christian Friedrich Hölderlin, 1770-1843. 6. August Wilhelm Schlegel, 1767-1845. 7. Charles Baudelaire, 1821-1867.

2

6 7

3

4 5

1

5

eterne programe. Se căutau, ca urmare, sensuri noi ale arhitecturii, adecvate noului context, dar şi un limbaj propriu.

Aşadar, în arhitectură ca şi în toate artele, sentimentul, emoţia, caracterul, particularul, atmosfera erau cuvinte cheie ale romantismului. Arhitectura se diferenţia însă de toate artele prin aceea că sentimentul nu-şi propunea să combată raţionalitatea de fond a arhitecturii, abia descoperită cu greu. Dimpotrivă, admiraţia faţă de catedrala gotică se datora în primul rând structurii ei de rezistenţă, raţională şi sincer exprimată. Urma aprecierea rolului ei de coagulant comunitar şi de simbol al unor relaţii democratice. În fine, atmosfera de mister iradiată de interiorul domului corespundea spiritului romantic. Şi atunci s-a întâmplat ca arhitectura romantică, raţional alcătuită, care respecta adevărul, să fie încărcată expresiv. Raţional şi romantic au fost deci două adjective care, în arhitectură, nu numai că nu se excludeau, ci se conjugau şi creau efecte din chiar interacţiunea lor.

De altfel, nici în celelalte arte romantismul n-a făcut întotdeauna opoziţie clasicismului, şi nu în totalitatea lui. Trebuie, prin urmare, lămurită şi aici confuzia legată de antinomia clasic – romantic, pe care a formulat-o cu limpezime A. W. Schlegel.4 Romantismul a manifestat un caracter polemic faţă de clasicism numai în măsura în care acesta devenise dogmatic şi autoritar. Doar constrângerile pe care le impunea au stârnit rebeliunea creatorilor, care dezvoltaseră o adevărată idiosincrazie faţă de norme şi canoane. Cel mai adesea romanticii nu excludeau modelul antic în sine, ci doar revendicarea exclusivităţii lui. Nu respingeau nici o anumită doză de raţionalitate, dacă nu se pretindea metodă unică şi suverană.

Starea romantică şi-a atins apogeul la jumătatea secolului al XIX-lea, apoi şi-a pierdut din inocenţă şi s-a încheiat, probabil, odată cu la Belle Époque. Nu mai era loc, în preajma războiului, pentru romantism.

Sensul larg al noţiunii de romantism îmbracă, în arhitectură, toate răspunsurile date sub acest impuls. Acestea au fost clasificate în curente şi fenomene, mai mult sau mai puţin fundamentate doctrinar, în: Raţionalismul neoclasicist şi Simbolismul vizionar – discutate în capitolul precedent, Stilul romantic, Romanesque şi Gothic Revival – temă a prezentului capitol, Istoricismul clasicizant (neoantic, neorenaştere, neobaroc), Arhitectura metalului, Eclectismul, Socialismul paternalist al soluţiilor comunitare, Oraşul modern, Utopiile urbane, Arts&Crafts şi Art Nouveau, cu toate versiunile şi ramificaţiile lor.

1

Starea romantică ilustrată în pictură. 1. Pictură profetică de Thomas Jones din 1774, numită Bardul, o sinteză de romantism şi naţionalism. 2. Ruina catedralei din Tintern într-un tablou de William Turner din 1794 – o ilustrare a categoriei estetice de "picturesque", caracteristică romantismului.

2

6

Respingerea realităţii. Refugii Romanticii găseau tocite şi plicticoase atât idealurile de

armonie şi seninătate, precum şi anemicele categorii prin care clasicii se străduiau să le realizeze - proporţii, unitate, simetrie, euritmie etc. În locul lor propuneau categorii estetice vii, puternice, şocante, uneori cu profunzimi abisale, alteori zguduitoare, dramatice sau, dimpotrivă, melancolice, evocatoare, îndemnând la reverie. Astfel erau tragicomicul, fantasticul, nostalgia, grotescul, exoticul, macabrul, bizarul, sublimul, feericul sau pitorescul. "Picturesque" este termenul original şi prin el era calificată o imagine interesantă, grăitoare, demnă de a fi pictată. Prin astfel de mijloacele inedite îşi dorea arta să devină o prezenţă vie, care să stârnească reacţii vii de surpriză, interes, tulburare…

Unde erau ele de căutat, într-o lume răvăşită de ghilotină sau urâţită de industrializarea timpurie? Poate se găseau în alte lumi, eventual cât mai departe în timp şi spaţiu şi poate chiar dincolo de limitele raţionalului? Dezgustul faţă de o realitate care se dezumaniza i-a îndemnat pe romantici să se refugieze în lumi paralele, în lumea fanteziei: în trecutul valoros, în frumuseţea sublimă a naturii, în cultura europeană deschisă lumii, în spaţii exotice, în mitologie, în vis, în poveşti, într-o serie de lumi închipuite. Acolo şi-au aflat noi izvoare de inspiraţie pentru motive inedite.

Pentru a înţelege mai bine starea romantică în arhitectură, o voi exemplifica prin manifestările ei cele mai fanteziste. Erau construcţii şi fenomene arhitecturale invadate de trăiri sufleteşti, investigaţii intuitive, evadări din realitate, excentricităţi artistice. Erau, cum spunea Herder, forme neconvenţionale de cunoaştere a lumii: prin sentimente. Refugiul în istorie şi imaginar. Romantismul a avut o abordare a istoriei programatic subiectivă. Interpretată în diferite sensuri, completată cu o fantezie orientată pro domo, arhitectura trecutului, redată fantezist, a fost adesea doar un pretext pentru lansarea unor programe ideologice. Simptomatică este arta lui Giovanni Battista Piranesi, un romantic avant la lettre. El n-a mai apucat Revoluţia Franceză, a murit în 1778. Arta lui a mers, într-un fel, pe linia lui Fischer von Erlach, în măsura în care şi gravurile lui erau investigaţii pe teme de arhitectură istorică, dar la Piranesi imaginaţia de artist a expandat şi mai neînfrânat. Aparent a inventat o arhitectură ca o scenografie pentru stări, impresii şi sentimente. Dincolo de ea însă, a pledat, prin desen şi text, pentru totala eliberare a arhitecturii şi artei de orice fel de cenzură doctrinară. Avea o mare admiraţie pentru tectonica şi funcţionalitatea arhitecturii romane, pe care a înfăţişat-o în gravuri cu teme din Roma antică. A reproiectat însă această arhitectură într-o perspectivă imaginară atât de fantastică şi fabuloasă, încât părea că se opune chiar raţionalităţii pe care o

1,2. Mitul ruinelor, o temă ro-mantică recurentă: Ruinenberg este un ansamblu de ruine artifi-ciale, construit la Sanssouci, în 1748, la iniţiativa lui Friedrich cel Mare. O fotografie de sus şi o acuarelă din 1845. 3. Palatul ideal al factorului Cheval, construit în Provence între 1879 şi 1912.

3

1

2

7

admira. Piranesi a abordat faţă de arhitectură o atitudine care avea să devină specifică romantismului. Un conţinut raţional al arhitecturii (fundamentat în cazul lui pe utilitas şi firmitas), a căpătat expresii dintre cele mai sensibile, dramatice, revelatoare şi fanteziste.

Un vis edificat în realitate. "…Într-un vis construisem

odată un palat, un castel sau nişte grote, nu ştiu să explic prea bine…"5 Pe urmă, într-o zi, s-a împiedicat de o piatră, iar piatra i s-a părut atât de sculpturală, încât şi-a spus că dacă natura e capabilă de sculptură, de ce n-ar fi şi el capabil să zidească arhitectură. Îl chema Ferdinand Cheval, era factor poştal, avea patru clase şi locuia într-un sat din Provence. Dacă o mare frustrare a arhitecţilor o constituie proiectele nerealizate, iată că un poştaş şi l-a realizat singur. Din 1879 a lucrat timp de 33 de ani la palatul său feeric, o creaţie improbabilă, care depăşea imaginaţia. "Le palais idéal" e independent de orice curent artistic, construit într-o tehnică liberă şi e aproape iraţional. Semnificaţiile pe care Cheval le voia transmise sunt naive, dar semnificaţia independentă de intenţia lui, transmisă de munca lui ("intentio operis"), este aceea a unei vieţi dedicate cu obstinaţie unui vis. La Hauterive, într-o curte, se află o operă arhitecturală inclasificabilă estetic, dar clasificată patrimonial ca singurul monument de arhitectură naivă.

Romantimul rustic şi pitoresc. Printre primele zvâcniri ale mişcării romantice s-a numărat interesul pentru folclor şi creaţie populară. Era tot o reacţie, şi anume la ultimele două secole de cultură mare, producătoare de creaţie sofisticată, grandioasă, de mare complexitate şi preţiozitate. Ca urmare, admiraţia romanticilor s-a orientat către simplitatea,

1,2,3. Explorări într-o istorie trans-figurată de imaginar: gravuri de Giovanni Battista Piranesi. Recursul la viaţa rustică. 4. Cottage de secol 19 în Cotsworld, Anglia. 5. Vilă romantică lângă Rostock, Germania.

5

4

3

1 2

8

naturaleţea şi organicitatea artei populare, către creativitatea spontană şi sinceră a omului simplu. În arhitectură era căutată lumea idilică ce se regăsea în viaţa pastorală, în traiul simbiotic cu natura. Ca o prelungire a influenţei lui J.J.Rousseau şi a colibei primordiale a lui Laugier, creatorii romantici abordau ei înşişi "limbajul comun", expresie a înţelepciunii populare şi a simţirii genuine. În arhitectura anglo-saxonă, unde s-a manifestat cu precădere, însemna şi retragerea din faţa invaziei formalismului latin, combătut prin recursul la vernacular, cu materialitatea lui aspră. Cottage-ul tradiţional englezesc, cu urme ale stilurilor medievale Tudor şi Gotic - asimilate între timp ca vernaculare, Fachwerk-ul german, chalet-ul elveţian erau motive recurente. Germania a dezvoltat insistent admiraţia faţă de creaţia populară anonimă şi colectivă. Forţa creativă a poporului (das Volk) se datora faptului că izvora direct din sufletul colectiv. Tendinţa de refugiu în paradisul câmpenesc s-a accentuat când industrializarea a început să degradeze mediul urban. Devenit impersonal şi perceput ca dezumanizant, a alungat spiritele sensibile înapoi către lumea purităţii. Până spre sfârşitul secolului, ataşamentul faţă de "popular" a migrat din lumea nordului, cuprinzând în final până şi sudul italian, francez sau catalan, prin variate şi ciudate interpretări.

Realitatea sublimată în vis şi închipuire. Că imaginaţia este o facultate superioară a minţii a fost descoperirea romanticilor. Ştim azi că imaginaţia, activă şi dinamică, în congruenţă cu raţiunea, constituie combustia necesară pentru evoluţia umanităţii. Şi oricum, ea e prima condiţie pentru creerea artei şi un prim ingredient în alcătuirea mediului construit. Doar în imaginar se pot afla răspunsuri la provocările realităţii. Aceste răspunsuri se numesc schiţe, desene, proiecte, machete.

Faimosul desen The Professor's Dream al lui Charles Robert Cockerell, din 1848, prezintă o sinteză a evoluţiei de 4000 de ani a arhitecturii. Ideea transmisă studenţilor lui era aceea că arhitectura trecutului reprezintă o fundaţie pentru arhitectura viitorului.

1. Chalet elveţian în grădina lui Charles Dickens, 1864. 2. Nostalgia rusticului a cuprins şi zonele din sudul Europei. 3. Desen al lui Pugin înfăţişând catedrala din Salisbury într-o scenografie neogotică imaginară.

3

1

2

9

Romanticii au dezvoltat cultul fanteziei şi au fost primii

care şi-au antrenat programatic imaginarul, au experimentat vizionarul şi utopia. Uneori au implicat şi oniricul, utilizând visul ca modalitate de investigare a inconştientului. Apoi, reveria, în varianta ei cultă, era şi o cale conştientă de evadare din prezentul frustrant. Oare lumea putea fi cunoscută doar prin sentiment, cum spusese Herder sau şi prin fantezie? Înlăturând bariera dintre vis şi realitate, se puteau revela lumi, care apoi deschideau porţile altor lumi... Amestec fabulos de culturi exotice. Datorită noilor mijloace de transport – trenul şi vapoarele cu aburi, în secolul al XIX-lea lumea a început să circule. Anglia avea colonii în locuri îndepărtate ale lumii şi astfel, direct sau indirect, Europa a venit în contact cu acele lumi necunoscute. Mereu în căutarea de noi surse de inspiraţie, artiştii au fost primii care s-au entuziasmat la contactul cu valori culturale complet străine. Au preluat motive indo-sarazine, persane şi chinezeşti şi ni le-au redat, prelucrate funambulesc, în poezie, muzică, arhitectură şi arte plastice. Era tot o formă de refugiu în alte lumi, dar şi un prilej de a crea o atmosferă bizară, sofisticată, inedită şi interesantă. Exoticul apărea uneori în combinaţii paradoxale, cel mai adesea ca amenajare interioară a castelelor cu exterior medieval.

Trecutul medieval de basm. Unul din obiectivele romantismului a fost redescoperirea caracterul cultural propriu, care, evident, se afla în primul rând în istorie şi în trecutul devenit tradiţie. Acest obiectiv programatic s-a exprimat adesea prin manifestări lirice şi fanteziste. Trecutul favorit era Evul Mediu, cu toată încărcătura lui de basm şi mister. Rezultatul a fost un alt fel de arhitectură feerică, uneori mai capricioasă, alteori mai arhitecturală.

Caracterul naţional şi recursul la origini mitologice sau tradiţie populară. După Congresul de la Viena, Europa a intrat în febra creării statelor naţionale. Ca atare, în ţări sau regiuni cu frustrări de natură politică, cum era Germania cea fărâmiţată, Finlanda, Catalunia sau Ţările Române, fiecare cu problemele ei, romantismul a vizat adesea caracterul naţional. Sursele de inspiraţie pentru afirmarea identităţii se aflau de obicei în trecutul autohton - mitologic sau vernacular. În Germania, fascinaţia faţă de mitologie a fost puternică şi statornică; în acelaşi timp, se făcea apel la creerea unei noi mitologii, adecvată lumii moderne. Un exemplu de reconfigurare în termeni moderni a acestor universuri telurice îl constituie ideile literar-muzicale, scenografice şi arhitecturale ale lui Richard Wagner, create în jurul unor personaje şi popoare legendare precum nibelungii. Anglia, la rândul ei, şi-a reactivat romanicul şi goticul, alături de legendele trecutului - cum ar fi cea a regelui Arthur şi a

1

2

3

4

10

cavalerilor mesei rotunde, dar şi arta celtică. În periferiile Europei, manifestările erau mai patetice. Eliel Saarinen în Finlanda, Antoni Gaudi sau promotorii Neoromânescului, mai senini sau mai superficiali, îşi aflau referendul în vernacular; au inventat metafore decorative pentru a exalta sentimentele de apartenenţă ale comunităţilor la cultura lor naţională. Această trăsătură romantică, sinceră şi pozitivă, se numeşte naţionalism, nu conţine însă nimic din conotaţiile negative cu care avea să fie încărcat conceptul în secolul următor.

Adevărul prin culoare. Când Ignaz Hittorf şi-a publicat teoria despre policromia templelor greceşti a stârnit o imensă contrarietate.6 El făcuse cercetări serioase, de arhitect neamţ şi dovezile lui erau clare, însă admiratorii "calmei măreţii" antice nu voiau să admită o asemenea decepţie. Chiar şi aşa, vechii greci sunt vrednici de stimă, a afirmat Hittorf prin propunerile de culoare făcute pentru edifciile lui din Paris – care până la urmă i-au fost aprobate.

Evadarea în natură. N-a existat aproape nici o epocă istorică în care artiştii să nu fi celebrat natura într-o formă sau alta, dar maniera în care ne raportăm noi azi la ea, sub influenţa esteticii occidentale, datează din Romantism. Dacă înainte erau căutate "legile naturii" pentru a afla acolo sursa"adevărului", romanticii au fost primii al căror interes pentru natură s-a manifestat în forma contemplării peisajului doar pentru liniştea şi bucuria lor. Cultul naturii i se datorează lui Jean Jacques Rousseau, care străbătea munţii, făcea lungi plimbări prin păduri şi a cărui ultimă lucrare se numeşte "Revriile drumeţului solitar"7. Apoi Friedrich Schiller a lansat noţiunea de Sehnsucht. În sentimentul de dor coexistau melancolia, visele şi nostalgia. Dorul şi sentimentul naturii au creat dorinţa de evadare în peisaje naturale, fie ele idilice sau tenebroase, melancolice sau simplu odihnitoare.

2

Interiorul colorat al bisericii St. Vincent-de-Paul din Paris, desen în peniţă şi tuşuri colorate al arhitectului Ignaz Hittorf, din 1833.

1. Grota lui Venus, o peşteră artifi-cială la palatul Linderhof, amenajată după ideile scenografice ale lui Richard Wagner. 2,3. Detalii la casele El Capriccio şi Vicenz de Gaudi, Barcelona, 1883 şi 1878. 4. Detaliu la Bufetul de la Şosea, Ion Mincu, 1893. 5,6. Teatrul Naţional Finlandez din Helsinki, în stil naţional romantic. În pagina anterioară: 1. Brighton pavilion, o locuinţă de vacanţă a regelui George. Arhitectul John Nash a transformat o clădire existentă începând din 1815, confe-rindu-i prezenta fizionomie indo-chinezească şi sarazino-fantezistă. 2. Interior compus din elemente de origine orientală la reşedinţa Strawberry Hill a lui Horace Walpole, de lângă Londra. 3. Palatul de Justiţie din Londra, 1873, o ex-presie a fascinaţiei pentru medieva-lism. 4. Castelul Neuschwanstein al regelui Ludwig II. al Bavariei, 1869, un castel de poveste în stil romanic.

1

2 3

5

4

6

11

The English Landscape Garden vs. le jardin à la française Dacă primele forme ale romantismului în literatură au

apărut în Germania, Anglia a fost cea care a stabilit în realitate noua relaţie – umană şi arhitecturală – cu natura. Dacă Germania a fost prima care a cultivat sensibilitatea faţă de emoţional în general, Anglia a fost cea care a cultivat sensibilitatea faţă de "landscape" şi natură în general. Sentimentul naturii a devenit apoi trăsătură specifică romantismului; a medita lângă un râu, a contempla o furtună sau chiar a se confrunta cu întinderea deşertului ori gheţurile veşnice aveau efecte morale pozitive în dezvoltarea personalităţii. Această schimbare de atitudine s-a dovedit puternică şi statornică, căci o regăsim şi azi în pasiunea britanicilor, germanilor şi americanilor pentru natura sălbatică.

Anglia a fost ţara primei revoluţii burgheze, a primelor forme politice parlamentare, democratice, a primelor forme de capitalism şi economie de piaţă şi, mai ales, ţara din care a pornit revoluţia industrială, cu binele şi relele ei. Anglia naviga acum în cap de linie spre progres, cu toate pânzele sus şi avea să rămână motorul Europei până la sfârşitul secolului. A fost însă şi prima care s-a confruntat cu efectele negative ale progresului modern.

Pe de altă parte, nici Anglia nu scăpase de influenţele Christopher Wren şi alţii, Londra şi Geenwich căpătaseră o fizionomie palladiană. Şi în country side apăruseră o serie de reşedinţe cu parcuri clasiciste. Nu e de mirare că Anglia a fost din nou prima atunci când s-a retras discret de sub această tutelă.

Contrareacţia a apărut mai întâi în forma unor impulsuri temperamentale, care sincer şi nesistematic au străpuns mantia clasicistă. Au apărut simultan în peisagistică şi în arhitectura reşedinţelor private din mediul natural. Se întâmpla acum în Anglia ceea ce se întâmplase cu patru secole în urmă în Italia, când de sub cuvertura tenebroaselor monumente medievale aşternută peste Europa (pe care italienii le receptaseră tot timpul ca pe un sistem estetic străin lor) a izbucnit brusc temperamentul artistic meridional. Conştientizarea fenomenului şi fundamentarea lui teoretică au fost pasul al doilea.

" Romantismul este fiul Nordului… visele şi feeriile sunt copiii brumei", a spus tot Baudelaire.8 Enigmatice legături există, într-adevăr, între geografia naturală a unui areal şi sufletul comunităţilor care-l populează. E probabil legătura dintre spaţiul-matrice şi sentimentul inconştient al spaţiului, despre care vorbea la Blaga.9 Şi unde dacă nu în ţările nordului aveau să se petreacă primele evenimente romantice dacă nu în acest areal al indestructibilei relaţii dintre om şi landscape.

1. John Nash, Regent Street. 2. Vaux le Vicomte 3. Het Loo, Appledorn. 4. Castle Howard.

12

A fost o calmă răzvrătire la geometria franţuzească, manifestată fără frondă, dar implicit a fost totuşi o mănuşă aruncată lui Le Nôtre şi dictaturii foarfecelor asupra vegetaţiei. Paradoxal însă, tot de la francezi a plecat şi revelaţia romantică, de la pictorii Claude Lorrain şi Nicolas Poussin, contemporani cu maestrul grădinar de la Versailles. Demersurile lor în relaţia cu natura au fost însă fundamental opuse şi au corespuns spiritului nordic. Tablourile lui "Claude"10, cu idile desfăşurate în mijlocul crângului, populate cu zeităţi olimpiene sau ţărani, cu prezenţa unor ruine antice şi a mieilor păscând, au sugerat noua atitudine în peisagistică. Au constituit şi sursa unui stil în pictură, dezvoltat peste un secol de John Constable şi William Turner. "Anglia, această patrie a coloriştilor exasperaţi!…", avea să exclame din nou Baudelaire în faţa picturilor lor.11

Înainte de apariţia prerafaeliţilor12 în pictură, natura redată de "Claude" l-a impresionat pe "Capability", peisagistul celor mai nobile domenii englezeşti.13 Se numea Lancelot Brown, dar era supranumit Capability, pentru că, la primirea fiecărei comenzi, făcea aprecieri cu privire la capabilitatea sitului de se lăsa amenajat în maniera sa. El a fost cel care, după proba de înaltă compoziţie a lui le Nôtre şi, ulteror, disciplinarea frunzişului din întreaga Europă aristocratică, a pornit dez-grădinarea peisajului. De fapt, ceea ce a făcut Capabiliy n-a fost decât o revenire la condiţia firească a peisajului britanic. Şi n-a făcut-o zgândărât de vreun nerv al competiţiei contra-latine, ci din sinceră simţire anglo-saxonă, sătulă de-atâta lumină a raţiunii ce se infiltrase până-n cele mai intime unghere ale firii. Şi fără să-şi fi pierdut raţiunea.14 Dar nici lui Adam nu i-a fost dat să lâncezească o veşnicie în Rai. Tocmai când lumea îşi odihnea mulţumită privirea asupra parcurilor peisagere cu dune înierbate unde păşteau vaci, asupra iazurilor unde se adăpau căprioare, a ruinelor bântuite de prigorii şi a pâlcurilor de copaci unde cântau privighetori, au început primele săgeţi ale criticii să tulbure pacea. De exemplu, un poet al vremii declara că şi-ar dori să moară înaintea lui Capability, ca să apuce să vadă Paradisul înainte de a fi amenajat de acesta. Ce lume rea! Chiar după moartea bietului om, unii critici îi calificau parcurile drept plicticoase încercări de a reproduce Raiul pe pământ. Se vede că pentru ei, lipsea exaltarea romantică, lipsea frisonul sublimului pe pajiştile acestui blând "Amability" Brown. Realitatea era că, batalioane întregi de harnici angajaţi horticoli tundeau, frezau, pliveau, plantau, tăiau, pansau, pensau, stropeau, adică trebăluiau zi de zi tot anul printr-un jardin à la française, în vremea ei de glorie. Dar, soluţia romantică englezească a fost mai raţională din punct de vedere economic şi estetic: vacile şi oile asigurau, păscând,

1. Claude Lorrain, Apollo urmărind turmele lui Admetus, pictură din 1645. 2. O imagine din domeniul Blenheim, peisagistică de Capability Brown, anii 1760. 3. Claude Lorrain, Muzele lui Apollo, 1680. 4. Templul Virtuţii la Stowe, Anglia, William Kent, 1737.

13

imaginea idilică, în timp ce rezolvau gratuit tunsul şi regenerarea gazonului de pe pajişti. Iar caprele confereau arbuştilor exact forma naturalistă dorită. Din Anglia, romantismul peisager a cuprins întreaga emisferă nordică a Europei, care s-a simţit afină cu noul stil. Prima ţară contaminată a fost, bineînţeles, Germania, care a adoptat iregularul, în acelaşi spirit al libertăţii formelor. A împins în timp lucrurile şi mai departe, inventând tot felul de capricii. Alături de izvoare, pârâuri şi iazuri, stânci cu grote, poteci cu trasee şi destinaţii misterioase şi ruine nou clădite ca atare, pavilioanele şi chioşcurile de inspiraţie exotică exprimau noua stare de spirit care nu doar că desfiinţa regularitatea, dar introducea şi inovaţii neîngrădite. (Linderhof)

Curând romantismul peisager a diseminat în întreaga Europă, precum odinioară clasicismul. De la reşedinţele aristocrate a migrat în spaţiul public orăşenesc, unde alături de parcurile cu patternuri baroce, au răsărit în oraşe grădini publice cu alură paradisiacă. Apoi, la peste un secol după întoarcerea la natură a lui Rousseau, dar şi după "Contractul social", Ebenezer Howard avea să marcheze, tot în Anglia, momentul de democratizare a peisagisticii la scară mare. Din extra muros a prelungit-o pe străzi şi în pieţe, pentru uz comun. Ideile au ajuns şi în cercurile progresiste ale contelui Guell, la Barcelona, unde arhitectura şi amenajările peisagere le făcea tânărul Antoni Gaudi, protejatul său. Şi au ajuns şi la Bucureşti, unde o cişmea construită cândva, la 1779, provocase o baltă insalubră, care părea că l-a aşteptat taman pe domnul peisagist Wilhelm Mayer de la Viena, ca s-o transforme în Grădina Cişmigiu.

De-acum încolo, peisagistica avea să urmeze un destin frământat de contrarii. Semi-desprinsă fiind din marea casă a arhitecturii, a balansat şi ea între adâncul simţirii şi înaltul lucidităţii, adică între varianta à la manière classique a lui Le Nôtre şi varianta English Romantic Style, a lui Sir John Vanbrugh15, Nicholas Hawksmoor16, William Kent17, Charles Bridgeman18 şi marele Lancelot "Capability" Brown.

În acelaşi timp, tot peisagistica englezească a fost, probabil, cea care a sugerat şi arhitecturii romantice libertatea formală şi practicarea iregularului. Sentimente, stări şi emoţii nu prea se puteau crea nici în arhitectură cu echerul şi compasul. , parcul Guell, Barcelona, Cişmigiu. Parcuri baroc, Schloß Linderhof Romantismul în varianta lui idilică, pastorală. Constable …dramatică, tulburătoare, zguduitoare.

14

Stilul romantic în arhitectur ă Medievalismul timpuriu

Începuturile arhitecturii romantice i se datorează tot unui neprofesionist în arhitectură, unui laic cultivat - cum am văzut că se întâmplă frecvent cu începuturile în arhitectură. De data aceasta a fost Sir Horace Walpole, conte de Orfod, fiu de prim ministru al Angliei, scriitor, istoric, parlamentar, diplomat, văr cu amiralul Nelson, personaj extravagant, briliant şi interesant şi mai ales inovator în ale arhitecturii.

El a descoperit o pajişte pe care se afla ruina unui castel şi, inspirat de "capabilitatea" locului, l-a cumpărat. Se întâmpla în 1747, cam pe când Capabiliy Brown îşi începuse cariera. Locul oferea o bună relaţie cu natura, dar pentru valorificarea vocaţiei lui poetice mai trebuia o relaţie bună şi cu trecutul. Or trecutul Angliei era Evul Mediu. Tot Evul Mediu era şi lumea basmelor, iar locul nu avea decât de câştigat din evocarea unor imagini de basm. Astfel a luat naştere castelul Strawberry Hill, din Twickenham, prima piesă din dramaturgia arhitecturii romantice. Conţinea toate ingredientele care aveau să constituie limbajul arhitecturii romantice în următorul veac şi jumătate. Pe un fundal verde cu nori englezeşti se proiectau turnuri şi fiale, bastioane, creneluri şi tradiţionala pădure de coşuri de fum… dar sculpturale; golurile aveau ancadramente în arc frânt şi în plin cintru. Era un amestec fantezist de gotic, romanic şi magic.

Ceea ce a realizat Sir Horace la Twickenham a fost o revenire la afinităţile umane fireşti, la înţelegerea comună, la relaţiile organice dintre om-arhitectură-şi mediu – aşa cum, mai târziu, avea să scrie la carte. A dat astfel tonul unei remanieri de atitudine şi a prefigurat curentul Gothic Revival.

La interior, unde contele avea de adăpostit şi colecţia sa de antichităţi, a creat o altă lume: atmosfera de basm medieval se împletea cu cea de basm oriental. Motive trifore şi vitralii se acomodau cu vecinătăţi din "O mie şi una de nopţi" şi cu detalii chinezeşti, lansând astfel încă una din caracteristicile romantismului – explorarea culturilor exotice. Apoi, Sir Horace a lucrat întreaga viaţă la completarea acestei

Castelul Linderhof

15

amenajări, devenită nu doar scenografie, ci şi parte a colecţiei sale.

Lui Horace Walpole i se atribuie meritul de a fi fost un deschizător de drum. Palatul lui inedit ("folia" lui) s-a suprapus peste o vreme în care"medievalismul" era o preocupare la modă, îmbrăţişată de o serie de colecţionari şi anticari, savanţi ori amatori, preocupaţi de istorie, arheologie şi curizităţi autentice. Ca urmare, au mai apărut ici-acolo fantezii pe teme medievale, mai ales în afara oraşelor, în "country side".

Ca întotdeauna în cazul căutărilor novatoare, soluţiile

inedite n-au fost poate cele mai izbutite. Şi nu pentru că autorii lor erau amatori rebeli la lecţiile doctrinare, ci pentru că acesta este destinul ingrat al inovatorilor. Ei îşi investesc cea mai mare parte a energiei în deschiderea drumului prin hăţişul valorilor sleite, dar cu veche acreditare. De aceea nu ei dau capodoperele genului. Meritul lor va fi valorificat abia de către urmaşi, care numai pe drumul de ei netezit vor putea crea capodoperele. Aşa s-a întâmplat şi la jumătatea secolului al XVIII-lea, în timpurile preromantice, când abordările novatoare sau chiar vizionare au schimbat cursul istoriei. Au revoluţionat şi gândirea arhitecturii şi au deschis era modernităţii ce avea să se stabilizeze în secolul XX.

Cât despre capodopere… deocamdată va mai fi de aşteptat.

Gothic Revival

A fost etapa matură, profesionistă şi cea mai "pură" a stilului Romantic.

De fapt, ceea ce în înţelegerea comună este luat drept "romantic", are în realitate foarte puţin de-a face cu Romantismul - chiar dacă iubirea apare ca subiect predilect în literatura romantică, peisajele idilice populează pictura şi formele de evadare au bântuit arhitectura. Romantismul este mult mai mult decât atât: este o mişcare artistică şi filozofică

Replica romantică: Castelul Straberry Hill

16

internaţională care a schimbat şi a redefinit concepţia occidentală despre lume. Din cadrul ei larg, mişcarea Gothic Revival şi filozofia principalului ei exponent, Augustus Welby Northmore Pugin, sunt un exemplu al unei astfel de redefiniri a arhitecturii şi mediului construit. Atunci s-a tăiat un drum nou pentru estetica arhitecturală occidentală, din care etica făcea parte integrantă.

Între primele forme, nesistematice, de romantism (cca. 1750) şi momentul apariţiei Gothic Revival (anii '20 ai secolului următor), situaţia marilor oraşe se agravase, mai ales în Anglia. Societatea era luată prin surprindere se schimbarea radicală a condiţiilor de viaţă în oraş, rezultat al industrializării galopante, favorizată de capitalismul timpuriu. Era prima criză de la Roma antică încoace. Atrasă de noile locuri de muncă din industrie, populaţia rurală invadase oraşul. Pe seama aceleiaşi suprafeţe şi aceleaşi infrastructuri urbane, populaţia s-a dublat (urmând ca până spre sfârşitul secolului să crească la Londra de opt ori). Noua pătură socială contribuia, e drept, la înflorirea economică a Angliei, dar, fără vina ei, contribuia şi la degradarea mediului urban, social, moral şi estetic. La toate se adăuga poluarea industrială. Această nouă realitate a marilor oraşe, sumbră, trivială şi nesănătoasă, a stărnit tot felul de proteste. Una din ele a fost Gothic Revival.

Pe de altă parte, Goticul – această expresie temperamentală a Nordului - nu dispăruse de fapt niciodată din Anglia. El făcea parte din natura britanicului şi se afla peste tot. În forma lui cea mai pură, era prezent în continuare la tradiţionala arhitectură reprezentativă: la catedrale, biserici şi colegii universitare. Elemente de factură gotică se regăseau şi în arhitectura comună, pentru că oamenii şi-au construit tot timpul, nestânjeniţi, tradiţionalele cottage-uri aşa cum apucaseră de generaţii: cu acoperişuri înalte şi ascuţite şi uneori îmbogăţite cu detalii din piatră preluate de la înalta arhitectură gotică şi adesea amestecate cu elemente ale celuilalt stil medieval, stilul Tudor.

Momentul Horace Walpole a însemnat prima reactivare a goticului într-o manieră cultă, deşi fantezistă. Şi ea atrăsese atenţia. Pe acest fond a apărut în Anglia Gothic Revival. A fost primul curent arhitectural istoricist şi cel mai caracteristic spiritului romantic. Era însoţit şi de extensia lui, Gothic Survival, adică intervenţiile care valorizau moştenirea gotică. La Oxford şi Cambrige, de exemplu, tot ce se cosntruia nou urma calea stilistică trasată de clădirile vechilor colegii din Evul Mediu.

Părintele şi ideologul mişcării Gothic Revival a fost Augustus Welby Northmore Pugin. Avea doar 24 de ani în 1936, când a publicat "Contraste; sau o paralelă între nobilele edificii ale Evului Mediu şi clădiri corespondente ale zilei de azi, înfăţişând o degradare a gustului. Acompaniată de textul corespunzător"19. A fost prima carte manifest de arhitectură.

Beaney Institute, Anglia, 1899

17

Era o pledoarie pentru o revenire la arhitectura gotică şi, împreună cu ea, la toată seria de valori ale Evului Mediu: morala legată de credinţă, democraţia intra muros legată de structurile comunitare, importanţa meşteşugului şi a meşteşugarului în calitatea produselor şi altele. Construcţia catedralei încorpora adeziunea întregii comunităţi; era centru gravitaţional urban, loc de iradiere spirituală şi centru de agregare socială. Comunitatea, democratică în felul ei, funcţiona în cadrul unui un sistem etic, în care fiecare clasă socială se simţea responsabilă faţă de clasa socială inferioară ei.

Toate aceste valori fuseseră mai întâi dizlocate de clasicism, apoi ruinate de industrializare. Acestei ierarhii morale, Pugin îi opunea indiferenţa caracteristică marelui oraş modern. Textul său era însoţit de desene, care la rândul lor alcătuiau o adevărată polemică grafică. Planşele înfăţişau o selecţie de clădiri din diferite programe de arhitectură, executate în două maniere care intrau acum în rivalitate: de o parte era arhitectura neoclasicistă şi construcţiile arbitrare, fără stil, de calaltă era arhitectura gotică de secol XIV-XV. Această comparaţie în termeni de arhitectură era expresia viziunii sale umaniste, mult mai largi, asupra unuia din contrariile etice, pe care le identificase în estetic: utilitarismul versus creştinismul.

Odată cu arhitectura derizorie a timpului său era implicit criticată industrializarea invazivă, pe când arhitectura gotică, saturată de sensuri sociale şi morale exemplare, era prezentată ca o forţă morală capabilă să reformeze situaţia.

Pentru prima dată, un tratat despre architectură nu s-a peocupat aproape deloc cu chestiuni de proporţii şi compoziţii, ci, asemănător lui Ledoux, a integrat arhitectura într-un întreg program nu doar estetic, ci unul etic-social- politic–religios-urbanistic-şi estetic. A fost şi prima lansare a unei teme - tema oraşului modern - care avea să parcurgă întreg secolul al XIX-lea, pentru ca în secolul XX să devină de-a dreptul obsesie:.

Întreaga carte răspândea o imensă forţă retorică, amestec tipic romantic de idealism şi pragmatism.

Tezele sale, formulate în câteva cărţi ilustrate de el însuşi şi în alte sute de desene şi picturi, au fost susţinute de o enormă operă arhitecturală. În numai patruzeci de ani de viaţă a construit sute de biserici, catedrale, capele, mănăstiri, palate, pălăţele şi reşedinţe neogotice, a proiectat mobilier şi decoraţii pentru zeci de interioare. Deşi nu el a fost şeful de proiect, palatul Westminster este practic, opera lui, până în cele mai mici detalii – şi sunt cu miile. Cea mai cunoscută realizare a sa este şi ultimul său proiect: Big Ben.

Influenţa lui Pugin depăşeşte cu mult creaţia lui arhitecturală. Pe de oparte, meritele lui au fost prea puţin recunoscute, pe de altă parte , întreaga semnificaţie a stilului Neogotic inventat de el a fost diluată prin răspândirea stilului

A.W.N. Pugin, Westminster Palace

18

în diverse forme şi calităţi. Trebuie deci subliniat că lui i se datorează diseminarea, odată cu stilul Gothic Revival, a unei noi filozofii a arhitecturii. Ea a cuprins mai întâi spaţiul victorian, apoi restul Europei. A fost preluată, fără reverenţe, de însuşi influentul John Ruskin şi apoi de William Morris.

În concluzie, dacă variantele de gotic din secolul al XVIII-lea au fost produse de inventivitatea nesistematică şi capricioasă a unor laici connaisseuri, Gothic Revival a fost o mişcare profesionistă, coerentă, primul adevărat curent arhitectural cu o ideologie consistentă şi un stil consecvent. Nostalgia trecutului medieval era justificată emoţional, dar şi fundamentată doctrinar. Arhitectura gotică era exemplar de raţională ca sistem constructiv, iar ca sistem estetic era lipsită de rigiditate, permiţând spontaneitatea plastică. Era mai relaţionată cu religia, ceea ce corespundea unei mişcări filozofice de reconsiderare a înaltelor tradiţii care asigurau moralitatea - valori ameninţate de degringolada nonconformistă a epocii industriale. Gothic Revival celebra şi un naţionalism (inofensiv şi justificat), prezent în întreaga Europă după războaiele napoleoniene. Şi, în fine, prin artele pe care le îngloba, era mai legată de formele naturii; sculpturi şi bazoreliefuri întruchipau fiinţe reale şi imaginare, frunze şi arbori etc. Astfel, mişcările Arts&Crafts şi apoi Art Nouveau sunt şi ele datoare acestei moşteniri.

Tudor Revival, Romanesque Revival şi eclectismul romantic

În perioada lui de maturitate, romantismul şi-a dorit să

producă o arhitectură în care să reproducă pe cât se putea de fidel unul din cele două stiluri ale Evului Mediu, aşa cum făcuse Pugin. Să ne înţelegem bine: ideea nu era de a copia un monument gotic, de exemplu, ci de a construi un edificiu care să reproducă stilul gotic cât mai ştiinţific cu putinţă.

Votivkirche, Heinrich von Ferstel, Viena, 1854-59 Notre Dame de Paris, sec. 11-12

19

Gothic revival şi-a încheiat etapele cele mai valoroase pe la jumătatea secolului. Până atunci s-a manifestat la biserici, după care, aşa cum se întâmplă de obicei cu ideile, a difuzat în mod empiric la arhitectura civilă. Fibra puternică s-a diluat şi, încăpând pe mâna tuturor, a degenerat curând în eclectism. Exemplele de aici încolo nu mai sunt Gothic Revival, ci pot fi numite arhitectură în stil romantic eclectic. Note 1 Termenii clasic, clasicism şi clasicitate, vor fi utilizaţi în sensul lor larg, de cultură derivată din modelul estetic al antichităţii greceşti. 2 " Le romantisme n'est précisément ni dans le choix des sujets ni dans la vérité exacte, mais dans la manière de sentir ", Charles Baudelaire, Qu'est-ce que le romantisme?... , Salon de 1846, Oeuvres complètes, second volume. 3 Johann Gottfried (von) Herder, 1744 –1803, animator al mişcării de idei ce avea să conducă la romantism. 4 August Wilhelm Schlegel a formulat această antinomie cu precizie şi pregnanţă în prelegerile berlineze din 1801-1803. Ea se găsea însă într-o formă incipientă, latentă, în scrierile lui Friedrich Schiller (Über naive und sentimentalische Dichtung) şi ale lui Friedrich Schlegel, fratele lui August Wilhelm (Despre studiul poeziei greceşti). 5 "J'avais bâti dans un rêve un palais, un château ou des grottes, je ne peux pas bien vous l'exprimer… Je ne le disais à personne par crainte d'être tourné en ridicule" – mărturisirile factorului Ferdinand Cheval (1836 –1924), un om simplu. După cei 33 de kilometri parcurşi zilnic pe jos, timp de 33 de ani şi-a zidit palatul său, până când şi-a înfăptuit visul. Acest om - care în 88 de ani de viaţă n-a călătorit niciodată dincolo de segmentul din

Formele goticizante sunt proprii naturii germane şi engleze, unde ele sunt aproape tradiţionale. În oraşul Hamburg, ele par că aparţin locului de când lumea. Casa Liebrecht Filipescu

20

valea Rhônului în care a dus scrisori – şi-a înscris în palatul său toate părerile proprii asupra lumii. 6 Jakob Ignaz Hittorff (Jacques Hittorf), 1792-1867, arhitect francez de origine germană, care şi-a pus amprenta pe imaginea Parisului. Între 1826 şi 1830 a publicat Architecture antique de la 5ème siècle (sic!) în trei volume, iar în 1830 i-a apărut studiul Architecture polychrome chez les Grecs, care a declanşat supărarea. 7 Les rêveries du promeneur solitaire. 8 "Le romantisme est fils du Nord… les rêves et les féeries sont enfants de la brume", op. cit. 9 În Trilogia culturii. 10 Claude Gellée (Le Lorrain) sau Claude Lorrain, 1604-1682, pictor peisagist francez, numit simplu de către englezi: Claude. 11 "L’Angleterre, cette patrie des coloristes exaspérés!…", op.cit. 12 Mişcare apărută în anglia, în anul 1848 în pictură şi poezie, care a respins arta manieristă de după Raphael şi Michelangelo şi a deschis drum unui alt gen, mai sincer şi mai viu, ca cel din quatrocento. 13 Lancelot 'Capability' Brown, primul şi cel mai important peisagist al Angliei, a trăit între 1716-1783. 14 Contemporanul lui, Lessing, purta şi el, independent, o lupă împotriva imitării stilurilor franţuzeşti în Germania şi pentru o reorientare mai degrabă către studiul lui Shakespeare, mai potrivit spiritului german. 15 John Vanbrugh, 1664-1726, arhitect, dramaturg, peisagist, autor al parcurilor la Blenheim Palace şi Castle Howard. 16 Nicholas Wawksmoor, 1661-1736, arhitect, colaborator al lui John Vanbrugh şi Christopher Wren. 17 William Kent, 1685-1748, arhitect, peisagist şi designer de mobilier. 18 Charles Bridgeman, 1690-1738, peisagist. 19 A.W.N.Pugin, Contrasts, A Parallel between the Noble Edifices of the 14th and 15th centuries and Similar buildings of the Present Day. Showing a Decay of Taste. Editată în 1824, completată şi reeditată în 1836.