DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE. SISTEMUL DE GARANŢII

lucru, fiind obligat să accepte orice religie, orice doctrină, să nu incrimineze de aceste criterii pe nimeni), şi pozitivă (presupune că statul intervine pentru a asigura fiecăruia posibilitatea de a exercita propria religie).

Trebuie să menţionăm că, pentru a se asigura compatibilitatea prevederilor legi-slaţiei noastre cu normele constituţionale privite prin prisma art.4 din legea supremă (prioritatea reglementărilor internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor funda-mentale ale omului), este necesar ca în cuprinsul Legii despre culte să se introducă prevederi care:

- ar stabili libertatea de a schimba religia sau convingerea, de a-şi manifesta re-ligia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţămînt, practici şi îndeplinirea riturilor;

- ar stabili restricţiile asupra manifestării libertăţii religiei sau a convingerilor; - ar prelua şi ar detalia dispoziţiile art.31 alin.(4) din Constituţie. Respectul libertăţii conştiinţei este cea de-a doua componentă esenţială a ca-

racterului laic al statului stipulat la art.31 alin.(4) din Constituţie. Acest principiu pre-supune că statul nu se întreabă ce este o religie, căci orice religie îi este indiferentă. Statul nu face discriminare între culte, prin urmare nu poate decide care cult este religie şi care este sectă.

Cu toate acestea, unele curente religioase depăşesc criteriile considerate normale, în cazul în care acestea încalcă legea, apare şi pericolul pentru ordinea, sănătatea şi morala publică sau bunele moravuri. Astfel, apare necesitatea restrîngerii libertăţii conştiinţei, ceea ce se poate întîmpla numai dacă în activitatea cultului au avut loc încălcările menţionate şi numai cu respectarea condiţiei proporţionalităţii restrîngerii (art.54 alin.(2)).'

A doua parte a textului constituţional de la alin.(4) din art.31 consfinţeşte obligaţia statului de a sprijini cultele religioase prin înlesnirea asistenţei lor în anumite instituţii. Astfel, Constituţia a stipulat obligaţia statului de a susţine cultele religioase şi activita-tea acestora în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri şi în orfelinate.

De observat că instituţiile nominalizate conturează o anumită schemă, au statut şi menire speciale: de educaţie şi de susţinere socială, morală şi civică. S-ar părea că spitalele şi penitenciarele nu ar trebui incluse în schema respectivă. Includerea lor însă este pe deplin corectă şi logică. în spitale şi penitenciare trebuie asigurată asistenţă religioasă din cauza faptului că persoanele aflate acolo nu se pot deplasa şi căaceştia sînt suferinzi şi pedepsiţi, faţă de care majoritatea cultelor religioase propovăduiesc ideea susţinerii în suferinţe şi în ispăşirea greşelilor.

Pot apărea probleme în legătură cu aplicarea prevederii constituţionale în armată, HAparece membrii unei unităţi militare pot aparţine unor culte religioase diferite, iar asistenţa militară ortodoxa siâunua th «„^ „J „ piltnQ caflcfare necesităţile Celor de o alta religie. In acest context, trebuie studiată în mod specia! problema şi asigurată, după caz, tuturor militarilor, indiferent de confesiune, posibilitatea de a beneficia de dreptul constituţional examinat55.

Constituţia României, comentată şi adnotată, Op. cit., p.111-112.

CAPITOLUL II. DREPTURILE Şl LIBERT A ŢILE INDIVIDUALE 87

9. Libertatea opiniei şi a exprimării Gîndurile şi opiniile intră înjyr^^ comuni-

1 cate, adică dacă sînt exprimate, deoarece, atîta timp cît rămîn în universul spiritual ; interior al omului, ele nu pot fi cunoscute de alţii, gîndirea umană rămînînd încă un domeniu protejat natural de indiscreţia semenilor*6.

Din aceleaşi motive, una din principalele libertăţi pe care ştiinţa dreptului constitu-ţional o atribuie categoriei drepturilor şi libertăţilor social-politice este libertatea exprimării gîndurilor şi părerilor personale, care înglobează cele mai importante drep-fturi de care se poate bucura omul într-o societate democratică modernă - libertatea gîndului, libertatea cuvîntuluişl libertatea presei. O definiţie recunoscută a libertăţii de exprimare sună în felul următor: posibilitatea persoanei fizice de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public gîndurile şi opiniile de orice fel51.

După cum se va vedea în continuare, dreptul constituţional, teoria şi practica realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului prezintă libertatea de exprimare ca avînd un conţinut juridic complex.

Această libertate este şi una din cele mai vechi libertăţi cetăţeneşti, o libertate de tradiţie cunoscută din timpurrstrăvechi şi inclusă în primele declaraţii ale drepturilor omului sub denumirea libertate a presei, libertate a cuvîntului, libertate a informaţiei etc.

în timpurile cînd nu exista nici un fel de constituţie, principala modalitate de exprimare a omului erau discursurile publice, în cadrul adunărilor populare. în timpul nostru, datorită presei şi mijloacelor electronice de informare în masă, problema libertăţii de exprimare capătă accente deosebite, constituind una din preocupările principale şi continui ale militanţilor pentru drepturile omului şi a comunităţii internaţionale în ansamblu.

Pentru a ilustra cele enunţate, expunem în continuare prevederile statuate de acte le internaţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi facem o trecere în revistă a conceptelor care s-au conturat în cadrul preocupărilor comunităţii internaţionale de libertatea exprimării, de realizarea şi protecţia plenară a acesteia. In acest sens menţionăm: y

Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. (nr.31/1 din 9 februarie 1946), adoptata la prima ei sesiune, în care libertatea de opinie şi de exprimare a fost declarată un ,drept fuindajmentaj al omului şi piatra de temelie a tuturor libertăţilor cărora li se consacră Naţîuniîe Unite.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care, pentru prima dată în istorie, a formulat conţinutul complex al libertăţii de exprimare, consfinţind în art.19:

Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspîndi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat.

56 Constituţia României, comentată şi adnotată, Op. cit., p.77. 57 Ibidem.

88 DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE. SISTEMUL DE GARANŢII

| Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a statuat în a|t.19: I 1. Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale. 2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde liber-. tatea de a căuta, de a primi şi de a răspîndi informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică sau prin orice alt mijloc la alegerea sa. JConvenţia Europeană a Drepturilor Omului în art.10, alin,1 stabileşte: 11. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde li-* bertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără să poată exista vreun amestec al autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună întreprinderile de radiodifuziune, de cinematograf sau de televiziune unui regim de autorizare58. Examinarea cazurilor de mai sus şi examinarea unor cauze de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului a dus la interpretarea prevederilor art.10 din C.E.D.O., stabilindu-se următoarele59: la)Pluralismul, toleranţa şi transparenţa sînt condiţii sine qua non ale unei socie-' taţi democratice. Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale | progresului acesteia şi ale dezvoltării fiecărui individ. în acest context, libertatea î presei de a comunica informaţii şi idei, dreptul publicului de a le primi devin de o * importanţă deosebită; b) Publicitatea proceselor judiciare menţine încrederea în justiţie, de aceea este de

o importanţă deosebită; J c) Libertatea de exprimare are valoare nu numai pentru informaţiile sau ideile fa-

| vorabile sau considerate ca inofensive ori indiferente, dar şi pentru cele care contrazic, şochează sau neliniştesc statul ori o parte a populaţiei. Astfel doresc pluralismul, toleranţa şi spiritul deschizător fără de care nu există o societate democratică:

;d)Libertatea presei furnizează opiniei publice unul dintre cele mai bune mijloace de fj a cunoaşte şi de a judeca ideile şi atitudinile conducătorilor. Mai general vorbind, i' liberul joc al dezbaterilor politice se găseşte în însuşi miezul noţiunii de societate

88 Prevederile art.10 au fost aplicate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu prilejul examinării cazurilor: De Becker contra Belgiei. Interdicţie aplicată unui ziarist de a-şi exercita profesia, pentru colaborare cu ocupantul; Handyside contra Regatului Unit. Sechestrarea şi confiscarea în Anglia a unei cărţi considerate obscene şi condamnarea editorului la o amendă; Sunday Times contra Regatului Unit. Interdicţie dată unui periodic de a publica informaţii asupra unor procese civile în curs; Barthold contra Germaniei. Interdicţie dată unui veterinar de a repeta în marea presă anumite declaraţii; Lingens contra Austriei. Condamnare penală a unui jurnalist pentru defăimarea Cancelarului federal; Groppera radio AG şi alţii contra Elveţiei. Interdicţie de retransmitere prin cablu a unor emisiuni radiofonice pornind dintr-o ţară vecină; Informationsverein Lentia şi alţii contra Austriei. Imposibilitatea de a crea şi exploata staţii private de radio sau de televiziune din cauza monopolului Oficiului austriac de radiodifuziune; Jersild contra Danemarcei. Condamnare a unui jurnalist pentru complicitate la difuzarea de apropouri rasiste pe un canal de televiziune etc. V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene, p.405-438.

59 D. Gomien, Op.cit., p.81-91; /. Deleanu, Op.cit., Voi.II, p.158-159.

CAPITOLUL II. DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE INDIVIDUALE 89

!| democratică ce domină Convenţia. Prin urmare, limitele criticii admisibile smt «I mult mai întinse în ceea ce priveşte un om politic, vizat în această calitate, decîtîn cazul unui simplu particular: spre deosebire de cel de-al doilea, primul se I expune în mod inevitabil şi conştient unui control mai atent al faptelor şi al com-f portamentului său, atît din partea ziariştilor, cît şi din partea masei de cetăţeni; e) Punctul de vedere al minorităţii - care poate fi majoritatea de mîine - merită toată

atenţia şi consideraţia majorităţii de astăzi; f) Art.10 nu protejează libertatea lingvistică în raporturile cu autorităţile administrative;

g)Deşi art.10 nu vizează direct presa, ea constituie neîndoielnic unul din compo-nentele esenţiale ale libertăţii de exprimare; 1 h)Statul trebuie să se opună tendinţelor de obstrucţie a pluralismului în presă şi de I concentrare excesivă a industriei presei;

i) Deşi art.10 nu acordă expres victimei unei informaţii eronate sau injurioase dreptul la replică, acesta trebuie dedus; " | j) Libertatea opiniei, drept autonom, implică interdicţia obligării persoanei de a-şi I declara opiniile; obligaţia statului de a se abţine de la activităţi de îndoctrinare; 1 interdicţia oricăror discriminări fondate pe convingeri etc. Importanţa deosebită a libertăţii de exprimare este pusă în valoare şi de Constituţia Republicii Moldova, prin prevederea sa expresă în acest sens, din art.32 Liberta-: P^fea opiniei şi a exprimării. De fapt, credem că acest titlu nu este întru totul exact. 11 Libertatea opiniei, adică libertatea omului de a-şi formula o părere proprie despre fapte şi lucruri, este o parte componentă a libertăţii conştiinţei, ambele constituind , activitatea lăuntrică a individului. Libertatea exprimării însă reprezintă faza exteriorizată a comportamentului. O formulare corectă a titlului art.32 ar fi Libertatea de exprimare sau Libertatea de exprimare a opiniei.

în textul constituţional se concretizează că oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil.

De la bun început, trebuie menţionată strînsa legătură dintre libertatea exprimării şi libertatea conştiinţei între care există totuşi o deosebire esenţială60. Libertatea conştiinţei cuprinde mai multe libertăţi, dintre care unele le-am expus detaliat mai sus. Vom adăuga doar că libertatea gîndirii şi libertatea opiniei sînt parte integrantă a liber tăţii conştiinţei, avînd ca obiect procesul născut în forul interior al individului, protejînd i desfăşurarea nestînjenită a acestui proces prin interzicerea oricărei ingerinţe.

Cu alte cuvinte, libertatea gîndirii şi libertatea opiniei sînt libertăţi ideale, care de pind numai de aptitudinile individului, de gradul lui de dezvoltare, orice influenţă, exer citată fără presiune şi constrîngere, nu are putere de a modifica gîndul sau opinia. I Libertatea gîndirii este o calitate naturală, înnăscută a omului, exprimată prin

| atitudinea sa faţă de obiecte, fenomene, evenimente din lumea înconjurătoare, prin ţ libera formare a propriilor convingeri, prin evaluarea a tot ceea ce se întîmplă. Gîndirea

7. Drăganu, Op.cit., p.175.

90 DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE. SISTEMUL DE GARANŢII

9ste o totalitate de procese psihologice, socio-culturale, politice, etice şi de altă natură, ntime în esenţa lor, care pot rămîne astfel ascunse de ceilalţi.

JDe regulă însă, individul simte necesitatea de a-şi exprima atitudinea, de a o trans-nite oamenilor. Din cele enunţate, f apflîconcluzîa'că libertatea gîndului, spre deosebire de libertatea cuvîntului, nu este accesibilă reglementării juridice. Despre dreptul natural la gîndire se poate vorbi în aceeaşi măsură ca şi despre dreptul la aer, la nîncare etc.

Primă parte a textului constituţional precitat garantează oricărui cetăţean liberta-:ea gîndirii şi a opiniei, ceea ce constituie practic o preluare a primei părţi din alin.(1) 3l art.31, care garantează libertatea conştiinţei. Vedem însă că în primul caz textul constituţional face o diferenţiere, stabilind că libertăţile respective sînt garantate doar cetăţeanului.

Cu alte cuvinte, dacă textul constituţional ar fi aplicat direct şi restrictiv, numai ce-ăţenii Republicii Moldova ar avea dreptul la libertatea de gîndire şi de opinie. Or, după cum s-a menţionat mai sus, aceste două procese - gîndirea şi opinia - sînt, în esenţa or, intime, iar libertăţile - ideale (influenţa exterioară fiind interzisă şi practic imposibil de a fi exercitată pe căi legale). Conchidem că este imposibilă o diferenţiere ntre garantarea libertăţii gîndirii şi opiniei pentru cetăţenii Republicii Moldova ?i pentru străini. Astfel, dispoziţia constituţională referitoare la libertatea gîndirii şi )piniei ar trebui să-şi găsească locul la art.31 alin.(1), întregind libertatea conştiinţei, :are este şi trebuie să fie garantată oricărui individ, indiferent de statutul acestuia: ce-ăţean al statului, cetăţean străin sau apatrid. Pînă la operarea unei astfel de modificări nsă, prevederea constituţională menţionată constituie o garanţie în plus a faptului că statul veghează ca nimeni şi nimic să nu poată leza personalitatea morală a omului, ndiferent de gîndurile şi opiniile lui.

Impunerea condiţiei de a fi cetăţean este valabilă pentru a doua parte a textului constituţional, care consacră garantarea libertăţii de exprimare propriu-zise. Astfel, Jacă cetăţenilor statului li se garantează libertatea de exprimare în plenitudinea sa, în cazul unor cetăţeni străini sau apatrizi această garanţie nu poate fi operantă deplin, Jeoarece interesele lor diferă de cele ale cetăţenilor statului, iar tratarea egală poate îduce ultimilor mari prejudicii.

Pentru argumentare vom invoca prevederile art.41 alin.(5), care interzic activita-ea (deci şi constituirea) unor partide ale cetăţenilor străini. Libertatea de asociere în jrganizaţii social-politice este şi ea o derivată a libertăţii de exprimare a opiniilor, însă, lupă cum vedem, Constituţia tratează în mod diferit anumite probleme, în funcţie de ipartenenţa/neapartenenţa persoanei la statui nostru.

Consfinţind garantarea libertăţii de exprimare, textul constituţional impune regle-nentări speciale care ar determina activitatea instituţiilor ce asigură aducerea gînduri-Dr şi opiniilor la cunoştinţă publică. Şi progresul tehnic în domeniul mijloacelor de infor-nare în masă a făcut ca dreptul constituţional să se confrunte cu probleme complexe, nai ales în ceea ce priveşte presa, radiodifuziunea, televiziunea, presa electronică.

CAPITOLUL II. DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE INDIVIDUALE 91

Prin audienţa deosebit de largă pe care o oferă exprimării ideilor şi opiniilor, mijloacele de informare în masă sînt de natură să exercite o influenţă imensă asupra opiniei publice. Utilizarea lor abuzivă poate prejudicia drepturile şi libertăţile individuale şi buna desfăşurare a vieţii publice, de aceea orice reglementare legală în materie va trebui pîntărită cu atenţie, pentru a răspunde exigenţelor promovării libertăţii de expri-mare a gîndurilor, a opiniilor şi a credinţelor religioase şi necesităţii de a nu încuraja excesele şi abuzurile.

Activitatea şi dezvoltarea continuă a instituţiilor mass-media presupune mijloace financiare considerabile, care nu sînt disponibile oricui şi oricînd. Prin urmare, exis-tă riscul monopolizării mijloacelor de informare în masă fie de puterea politică (în detrimentul opoziţiei), fie de grupuri oligarhice particulare, care şi-ar promova astfel interesele personale, de multe ori egoiste. în condiţiile expuse, devin indispensabile măsuri legale de ocrotire a libertăţilor individuale şi publice.

Menţionăm în aceeaşi ordine de idei că reglementările legale în materie de mass-media se pot grupa în două regimuri principale61:

^Regimul preventiv, care permite autorităţilor publice competente să adopte măsuri de preîntîmpinare a unor delicte de presă sau a efectelor acestora, dăunătoare intereselor generale. Printre astfel de măsuri preventive se numără: autorizarea prea-labilă; cauţiunea; cenzura; avertismentul; suspendarea.

Regimul represiv, care se caracterizează prin adoptarea de măsuri restrictive prealabile apariţiei unei publicaţii, al căror efect ar fi ridicarea de piedici în calea punerii ei în circulaţie sau interdicţia ei. în parametrii acestui regim, numai justiţia şi numai după apariţia publicaţiei respective poate interveni în vederea aplicării sancţiunilor pre-văzute de lege pentru delictul de presă comis. Acest regim poate fi prezent sub mai multe variante:

a)presa constituie un mijloc prin care pot fi comise diferite infracţiuni sancţionate în conformitate cu Codul penal;

b)presa va fi supusă unei reglementări speciale, printr-o lege a presei. Constituţia noastră ţine deschisă posibilitatea de a opta pentru prima sau pentru

cea de-a doua variantă, legiuitorului rămînîndu-i sarcina să aleagă varianta potrivită. în sistemul nostru de drept s-a făcut alegerea pentru cea de a doua variantă, adoptîndu-se legi speciale.

Legea presei nr.243-XIII din 26 octombrie 1994 (M.O. nr.2 din 12 ianuarie 1995, lart.12) prevede că libertatea presei este un drept fundamental, iar statul garantează ''tuturor persoanelor dreptul la exprimarea liberă a opiniilor şi ideilor. Publicaţiile periodi-ce şi agenţiile de presă publică, la latitudinea lor, orice fel de materiale şi informaţii, cu

anumite excepţii stabilite expres de lege (art.4). Legea audiovizualului nr.603-XIII din 3 octombrie 1995. (M.O. nr.70 din 14 I

decembrie 1995, art.798) prevede că dreptul la libera exprimare a ideilor şi opiniilor, la '] libera comunicare a informaţiilor prin intermediul mijloacelor de televiziune şi radiodifu-ziune sînt garante prin lege, în spiritul drepturilor şi libertăţilor constituţionale (art.2).

61 T.Drăganu, Op.cit., p.175-183.

92 DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE. SISTEMUL DE GARANŢII

I Din textul constituţional de la art.32 alin.(1) reiese faptul că libertatea de exprimare

în public este garantată. Acesta este un lucru firesc exprimarea în public fiind defi- 1 nitorie pentru conţinutul juridic al libertăţii în cauză. în context, se impune

definirea termenului în public şi precizarea limitelor lui. Astfel, din prevederile art.131 al Codului penal desprindem semnificaţia noţiunii de faptă săvîrşită în public, ca faptă comisă:

a)într-un loc care, prin natura sau destinaţia lui, este întotdeauna accesibil publi-cului, chiar dacă în momentul săvîrşirii faptei în acel loc nu era prezentă nici o persoană, dar făptuitorul îşi dădea seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului;

b)în orice alt loc accesibil publicului dacă în momentul săvîrşirii faptei erau de faţă două sau mai multe persoane;

c)într-un loc inaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută, dacă aceasta s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;

d)într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate cu caracter familial, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante;

e)prin orice mijloace recurgînd la care făptuitorul îşi dădea seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului.

Cîteva precizări se impun în legătură cu enumerarea în textul constituţional a mij-loacelor prin care se poate realiza libertatea exprimării - cuvînt, imagine, alt mijloc posibil.

Pentru satisfacerea necesităţii de a se exprima, omul deţine libertatea cuvîntului, adică dreptul de a-şi expune gîndurile oral, în scris, în concepţii politice şi filozofice etc. După cum s-a menţionat mai sus, principala şi cea mai veche metodă de exprimare o constituie cuvîntul, adică viul grai, limba rostită de o fiinţă umană, de aceea era firesc să se consacre, în primul rînd, această modalitate de exprimare.

Cu timpul, la exprimarea prin cuvînt s-a adăugat cea a imaginii, care, deşi nu se exprimă prin viu grai, poartă un mesaj clar pentru public şi pe deplin înţeles ca şi cum ar fi rostit prin viu grai.

Mai mult decît atît, exprimarea prin imagini poate avea o forţă şi o sferă de cuprin-dere mult mai mare, deoarece ea redă mesajul pe care unii nu au posibilitatea să-l audă şi care poate fi de durată (expunerea unui panou, spre exemplu).

în Constituţie este practic imposibilă enumerarea tuturor metodelor şj. mijloacelor inventate de om pentru exteriorizarea gîndurilor şi opiniilor sale. De aceea, prin formula alt mijloc posibil se obţine un dublu avantaj: stabilirea exhaustivă a unor astfel de metode şi mijloace şi acordarea posibilităţii de beneficiere de orice metodă şi mijloc posibil.

Ca şi majoritatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, libertatea de exprimare nu este un drept absolut, existînd condiţii şi limite pînă la care poate fi exercitată. Astfel, însăşi Constituţia prevede expres că în exercitarea libertăţii de exprimare sînt interzise şi pedepsite prin lege contestarea şi defăimarea statului şi a popo-rului, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioa-să, incitarea la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă, precum şi alte

CAPITOLUL II. DREPTURILE Şl LIBERTĂ JILE INDIVIDUALE 93

manifestări ce atentează la regimul constituţional. Stabilirea limitelor şi condiţiilor în care se exercită libertatea de exprimare nu este o inovaţie a Constituţiei noastre, aceste condiţii fiind prevăzute de actele internaţionale care consacră libertatea de exprimare propriu-zisă. Menţionăm astfel:

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care statuează: - în cuprinsul art.19 alin.3:

Exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă obligaţii şi răspunderi speciale. în consecinţă, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care sînt necesare: a) respectării drepturilor sau reputaţiei altora; b) apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice.

- în art.20: 1. Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege. 2. Orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă, care constituie o incitare

la discriminare, la ostilitate sau la violenţă este interzis prin lege. - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care stabileşte în art.10 alin.2: Exercitarea acestor libertăţi, presupunînd îndatoriri şi obligaţii, poate fi supusă anumitor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, pentru protecţia sănătăţii sau a moralei, pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, care stabileşte în art.5 că statele se angajează:

a)Să declare delicte pedepsite prin lege orice difuzare de idei bazate pe supe-rioritate sau ură rasială, ca şi orice acte de violenţă sau provocare la astfel de acte, îndreptate împotriva oricărei rase sau oricărui grup de persoane de o altă culoare sau de o altă origine etnică, precum şi orice sprijin acordat unor activităţi rasiste, inclusiv finanţarea lor; b)Să declare ilegale şi să interzică organizaţiile, precum şi activităţile de propagandă organizată şi orice alt fel de activitate de propagandă care incită la discriminare rasială şi care o încurajează şi să declare delict pedepsit prin lege participarea la aceste organizaţii sau la aceste activităţi; c)Să nu permită autorităţilor publice sau instituţiilor publice, naţionale sau locale,

să incite la discriminare rasială sau s-o încurajeze. Realizînd prevederile constituţionale şi corelîndu-le cu stipulările actelor internaţionale în domeniul drepturilor omului, legislaţia naţională stabileşte anumite reguli şi sancţionează faptele ce cad sub incidenţa celor indicate la art.32 alin.(3).

Legea presei (art.4) interzice publicarea materialelor ce conţin contestări şi defăi-mări la adresa statului şi a poporului, îndemn la război de agresiune, ură naţională, ra-sială sau religioasă, incitare la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional.

Codul penal sancţionează: propaganda războiului (art.140); încălcarea egalităţii în drepturi a cetăţenilor (art.176).

94 DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE. SISTEMUL DE GARANŢII

Codul cu privire la contravenţiile administrative sancţionează: confecţionarea sau desfacerea obiectelor pornografice (art.1714); confecţionarea sau difuzarea lucră-rilor ce propagă cultul violenţei şi al cruzimii (art.1715).

în concluzie, expunem considerentul că textul constituţional de la art.32 este susceptibil de perfecţionare, în special alin.(1), asupra căruia ne-am expus opinia, şi alin.(3), care conţine cîteva noţiuni ce nu sînt explicite. Sintagma contestarea şi defăi-marea statului şi a poporului şi alte manifestări ce atentează la regimul constituţional trebuia să fie definită în acte normative naţionale.

întrucît în legislaţie nu se dă o definiţie clară noţiunilor menţionate, nu se indică toate elementele şi caracteristicile lor, textul constituţional devine inoperant, depăşind sfera restricţiilor pasibile de introducere în conformitate cu stipulările actelor interna-ţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar conform art.4 din Constituţie, în astfel de cazuri au prioritate actele internaţionale. v- Se impune deci fie dezvoltarea normelor constituţionale în acte juridice subordonate (legi organice sau ordinare), fie modificarea alin.(3) al art.32, din care să se excludă sintagma contestarea şi defăimarea statului şi a poporului şi alte manifestări ce aten-tează la regimul constituţional.

10. Onoarea şi demnitatea persoanei Ideea protecţiei celor mai înalte valori umane este esenţială pentru întregul sistem

de drepturi şi libertăţi statuate în Constituţia Republicii Moldova. Din această cau-ză legea supremă rezervă mai multe prevederi constituţionale onoarei şi demnităţii persoanei. Astfel, preambulul constată, iar art.1 din Constituţie stabileşte expres că demnitatea persoanei este una din valorile recunoscute de stat ca fiind supreme şi pe care se obligă să le garanteze.

Acelaşi lucru rezultă şi din prevederile art.32 alin.(2) din Constituţie, conform că-rora libertatea exprimării nu poate prejudicia onoarea, demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie.

Pentru o mai multă claritate este necesar să definim valorile demnitate şi onoa-re.

Demnitatea este un atribut extrem de important pentru viaţa persoanei în societate. Libertatea, integritatea corporală, sănătatea şi chiar viaţa omului dobîndesc adevărata lor valoare numai dacă omul are demnitate, atît în raport cu propria persoană; cît şi în raport cu ceilalţi membri ai societăţii. Numai în măsura în care cunoaşte sentimentul profund al propriei demnităţi, numai în măsura în care se preţuieşte pe sine, omul se poate bucura de viaţă, poate găsi surse interioare de dezvoltare a personalităţii sale. Pe de altă parte, numai în măsura în care se bucură de aprecierea şi stima celor din jur, omul îşi poate găsi, în sfera relaţiilor sociale, cadrul de manifestare. Societatea este interesată în buna desfăşurare a relaţiilor dintre membrii săi, precum şi în afirma-rea deplină a personalităţii umane, de aceea ea apără atributul demnităţii, alături de celelalte atribute inerente62.

62 0. Loghin, T. Toader, Op.cit., p.196-201.

CAPITOLUL II. DREPTURILE Şl LIBERTĂ ŢILE INDIVIDUALE 95

Demnitatea persoanei poate fi privită sub două aspecte, obiectiv şi subiectiv, care se află într-o strînsă conexiune. Sub aspect obiectiv, demnitatea constă în bunul re-nume şi consideraţia de care se bucură persoana din partea celor din jur, din partea societăţii. Sub aspect subiectiv, demnitatea constă în sentimentul de preţuire pe care fiecare persoană îl are faţă de ea însăşi.

' Onoarea este reprezentată de aspectul subiectiv al demnităţii şi, ca şi aceasta, este protejată.de lege. Menţionăm că orice atingere a onoarei este şi o atingere adu-să atributului demnităţii, iar lezarea demnităţii umane nu îmbracă obligatoriu şi forma lezării onoarei.

Protecţia onoarei şi demnităţii persoanei este garantată prin mai multe prevederi ale actelor legislative, care reglementează condiţiile exercitării libertăţii de exprimare, impun anumite restricţii în acest scop şi stabilesc sancţiuni pentru cauzarea de preju-dicii atributelor în cauză.

Codul civil stabileşte, la art.16, că orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale. Aceasta presupune dreptul oricărei persoane do-a cere dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia pro-fesională dacă cel care a răspîndit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii.

Chiar şi în cazul în care nu se poate identifica persoana care a difuzat informaţia ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională a unei alte persoane, aceasta din urmă este în drept să adreseze în instanţă de judecată o cerere în vederea decla-rării informaţiei raspîndite ca fiind neveridică.

Respectul persoanei poate fi impus nu numai în perioada cînd ea este în viaţă, dar şi după moartea acesteia, cei interesaţi putînd cere oricui respectul faţă de cel decedat.

Respectul onoarei şi demnităţii persoanei conferă posibilitatea oricărui om în a cărui privinţă a fost răspîndită o informaţie ce îi lezează onoarea, demnitatea şi repu-taţia profesională să ceară, pe lîngă dezminţirea informaţiei raspîndite, şi repararea prejudiciului material şi moral cauzat.

Legea presei, în art.4 alin.(1) lit.b), interzice publicarea materialelor şi informaţiilor denigratoare, precum şi a materialelor contrare legislaţiei şi principiilor generale ale convenţiilor internaţionale privind drepturile omului63.

Legea audiovizualului stabileşte, în art.3, că libertatea de exprimare audiovizua-lă presupune respectarea strictă a Constituţiei şi că nu poate prejudicia demnitatea, onoarea şi dreptul persoanei la propria imagine.

Codul cu privire la contravenţiile administrative sancţionează începînd cu amenda şi terminînd cu arestul de pînă la 30 de zile: calomnia (art.472) şi injuria (art.473).

în concluzie, se poate afirma cu certitudine că legislaţia ţării noastre dă posibilita-te oricărei persoane să-şi apere onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională şi că acestea fac parte din categoria valorilor supreme garantate de Constituţie.

63 Interdicţia publicării materialelor contrare legislaţiei şi principiilor generale ale convenţiilor internaţionale privind drepturile omului nu este pe deplin argumentată. în acest sens s-au pronunţat experţi'din Consiliul Europei şi experţii care au elaborat studiul de compatibilitate a legislaţiei Republicii Moldova cu prevederile C.E.D.O.

PMPŞ ■'-.■» -----"ţjpp mmmjtw . itm ■ T

________________________ DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE. SISTEMUL DE GARANŢII

CAPITOLULUI DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE POLITICE

1. Dreptul la informaţie

Este cunoscut faptul că regimurile autoritare limitează libertatea cuvîntului şi a ex-primării, libertatea conştiinţei, libertatea presei şi a celorlalte mijloace de informare în masă, dreptul de acces la informaţia ce vizează modul, mijloacele şi condiţiile în care se realizează administrarea treburilor de stat şi dreptul de a difuza astfel de informaţii. Limitarea dreptului de acces la informaţia cu caracter public se efectuează prin astfel de metode, ca: monopolizarea mijloacelor de informare în masă şi supunerea lor unui control politic total, prin intermediul cenzurii; dezinformarea cetăţenilor; interzicerea difuzării informaţiilor nefavorabile puterii etc.

O atare situaţie era caracteristică în uniunea sovietică, în cadrul căreia, deşi a fost proclamat principiul apărării şi promovării drepturilor omului, se făcea tot posibilul ca persoana să aibă un acces cît mai limitat la informaţia cu caracter public, aceasta fiind înlocuită cu declaraţii propagandistice, cu dezinformaţii sau fiind supusă unui regim se*cret.

Odată cu destrămarea U.R.S.S., majoritatea statelor independente, printre care şi Republica Moldova, au procedat la formularea şi afirmarea unor noi concepţii vizînd respectarea şi realizarea drepturilor fundamentale ale omului, raliindu-se la reglemen-tările internaţionale în domeniu şi adoptînd acte legislative interne referitoare la aceas-tă temă.

O consecinţă firească şi logică a procesului de democratizare constă în faptul că <2rt.34 din Constituţia Republicii Moldova este intitulat Dreptul la informaţie. Titlul acesta cuprinde principalele aspecte ale dreptului enunţat, ceea ce se datorează, în primul rînd, faptului că dreptulJâ informaţie este unul fundamental, deoarece dezvol-tarea spirituală a omului, exercitarea libertăţilor referitoare"la gîndire, opinie, credinţă jşi creaţie implică şi necesitatea asigurării posibilităţii de recepţionare a datelor şi in-formaţiilor despre viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală din stat.

După cum s-a menţionat, dreptul la informaţie constituie preocuparea comunităţii internaţionale, fiind înscris în actele internaţionale referitoare la drepturile omului. In acest sens menţionăm:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în art.19, prevede că orice om are dreptul de a primi... informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de fron-tierele de stat.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în art.19 alin.(2), stabileşte că orice persoană are dreptul de a primi... informaţii şi idei de orice

fe/.; în cadrul O.N.U. au fost elaborate o serie de acte referitoare la problema dreptului

la informaţie, cum ar fi: a)Proiectul Convenţiei referitoare la libertatea de informare, conform căruia:

,; \ ■'' ' "' :

CAPITOLUL III. DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE P0UTICE 97

- orice stat contractant se angajează să respecte şi să protejeze dreptul oricărei persoane de a avea la dispoziţia sa diverse surse de informare;

- exercitarea libertăţii de informare comportă îndatoriri şi responsabilităţi, cum ar fi, spre exemplu, interdicţia de a introduce cenzura prealabilă la ştiri, comentarii sau opinii politice sau de a restrînge dreptul de a critica guvernul;

- dreptul la replică - corolar al libertăţii de informare. b) Proiectul Declaraţiei asupra libertăţii de informare, conform căreia legislaţiile

naţionale şi actele internaţionale trebuie să promoveze: | - dreptul de a cunoaşte şi de a căuta în mod liber adevărul; I- dreptul tuturor indivizilor, asociaţi sau izolaţi, de a căuta şi de a primi informaţii; I- o politică de stat în cadrul căreia libera circulaţie a informaţiilor să fie asigurată; - principiul conform căruia informaţia să fie în serviciul publicului, interzicîndu-

se controlul şi influenţa asupra organelor de informare în masă, indiferent de statutul acestora (publice sau private);

- - principiul conform căruia oricine difuzează informaţii să fie obligat la vegherea asupra exactităţii faptelor relatate şi la respectarea drepturilor şi a demnităţii naţiunii şi a fiecărei persoane în parte etc.

c) Rezoluţii adoptate în cadrul O.N.U. referitor la: măsurile de facilitare a accesului la informaţie şi transmiterii ei peste frontiere; măsurile de liberă publicare şi libera recepţionare a informaţiei; crearea unui organism permanent care să furnizeze libera circulaţie a informaţiei etc.

d)Alte măsuri adoptate în sistemul O.N.U.: Codul de onoare internaţional pentru uzul personalului din domeniul informaţiei (proiect); utilizarea de către state a

sateliţilor artificiali ai pămîntului în scopul televiziunii directe; dezvoltarea mijloacelor de informare în ţările în curs de dezvoltare; promovarea drepturilor omului în

domeniul comunicaţiilor etc. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în art.10, prevede că orice persoană are dreptul de a primi... informaţii ori idei, fără să poată

exista vreun amestec al autorităţilor publice... Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat cîteva cauze referitoare la

problema libertăţii de informare şi a stabilit că art.10 din C.E.D.O.1: interzice în mod esenţial unui guvern să împiedice pe cineva să primească informaţii pe care alţii le urmăresc sau pot consimţi să le primească. în anumite circumstanţe însă, guvernul are dreptul de a refuza accesul la anumite informaţii despre situaţia persoanei care le solicită.

Constituţia Republicii Moldova are un şir de articole tangenţiale problemei dreptului la informaţie: art.30 {Libertatea opiniei şi a exprimării); art.31 {Libertatea conştiinţei); art.32 {Dreptul la un mediu înconjurător sănătos); art.39 {Dreptul la administrare); art.52 {Dreptul de petiţionare) ş. a. Reglementări importante referitoare la respectarea dreptului cetăţeanului la informaţie se conţin şi în:

1A se vedea: D.Gomien, Op. cit., p. 98.

98 ____________ DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE. SISTEMUL DE GARANŢII

4 art.23 {Dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle), al 1 cărui sens constă în faptul că fiecare persoană poate fi recunoscută ca subiect

|| Ide drept, adică fie^e^pj^poatej tiţuJanJe drepturi_§i de obligaţii. Drepturile şi | obligaţiile persoanei sîrit prevăzute de anumite acte juridice, pe care stalul este

■ j obligat să le dea publicităţii, săje asigure respectarea şi aplicarea; a - artM (Restrîngerea exerc!0ulljhtrW^vfmmi al UnoTffbertăţf), de apli-• cabilitate amplă, vizînd drepturi şi libertăţi fundamentale, prevăzute de un şir de articole constituţionale. Menirea principală a articolului constă în stabilirea de limite, posibilele restrîngeri ale exerciţiului unor drepturi. Pentru ca persoana să-şi poată forma o opinie asupra problemelor complexe ale Ilumii moderne, esţe^rtâcesarsăi j sejjsjgure accesul în injtiţuţiile publice, în arhive şi în biblioteci, la inft^atijle ^uBlice, lai documente oficiile şi la orice acte publice etc. j Respectarea acestui drept presupune interdicţia îngrădirii lui, indiferent de motive şi i situaţii. în virtutea considerentelor expuse, alin.(1) al art.34 prevede expres că Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

Cea mai importantă (de fapt unica) problemă pe care o ridică textul menţionat se conţine în sintagma o^jnteresjţublic, noţiune generală care permite diverse inter-pretări şi de care se poateibuza Există opinia că dreptul de acces la orice informaţie cu caracter public cuprinde2: f a) dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar asupra măsurilor luate v de autorităţile publice;

b) accesul liber la sursele de informaţie politică, ştiinţifică, tehnică, socială, culturală, sportivă şi de altă natură;

c) posibilitatea de a avea acces la orice sursă mass-media, de a recepţiona personal şi în mod normal emisiunile radiofonice şi televizate;

d) obligaţia autorităţilor publice de a crea condiţii juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură;

e) posibilitatea unei colaborări internaţionale intense şi schimbul de informaţii cu acest prilej etc.

Principalul act juridic în domeniul abordat este Legea nr.982 din 11.05.2000 pri-vind accesul la informaţie, care reglementează:

a) raporturile dintre furnizorul de informaţii şi persoana fizică şi/sau juridicăln procesul de asigurare şi realizare a dreptului constituţional de acces la informaţie;

b) principiile, condiţiile, căile şi modul de realizare a accesului la informaţiile oficiale, aflate în posesia furnizorilor de informaţii;

c) aspectele accesibilităţii informaţiei cu caracter personal şi protecţiei acesteia în cadrul soluţionării problemei accesului;

d) drepturile solicitanţilor de informaţie, inclusiv de informaţie cu caracter personal; e) obligaţiile furnizorilor de informaţii în procesul asigurării accesului la informaţiile

oficiale; f) modalitatea apărării dreptului de acces la informaţie.

2 Constituţia României, comentată şi adnotată, Op. cit., p.81.

TRÂNTII CAPITOLUL III. DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE POLITICE 99

Caracterul public al informaţiei poate fi dedus din art.6 al Legii nr.982/2000 oficiale toate informaţiile aflate în posesia şi la dispoziţia furnizorilor de informaţii, care au fost elaborate, selectate, prelu-crate, sistematizate şi/sau adoptate de organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziţia lor în condiţiile legii de către alţi subiecţi de drept. Drept documente purtătoare de informaţii sînt considerate: orice hîrtie sau alt material pe care există un înscris; o hartă, un plan, un desen, o fotografie; orice hîrtie sau alt material pe care sînt marcaje, figuri, simboluri sau perforări care au un sens pentru persoanele calificate să le interpreteze; orice obiect sau material din care pot fi reproduse sunete, imagini sau înscrisuri cu sau fără ajutorul unui alt articol sau mecanism; orice alt înregistrator de informaţie apărut ca rezultat al progresului tehnic. .

Art.7 din legea nominalizată indică informaţiile oficiale cu accesibilitate limitată, stabilind că exercitarea dreptului de acces la informaţie poate fi supusă doar restricţii-lor stabilite prin lege organică în vederea respectării drepturilor şi reputaţiei altei per-soane; protecţiei securităţii naţionale, ordinii publice, ocrotirii sănătăţii sau protecţiei moralei societăţii. -.

Astfel, accesul la informaţiile oficiale nu poate fi îngrădit, cu excepţia: a) informaţiilor ce constituie secret de stat, reglementate prin lege organică şi cali-

ficate ca informaţii protejate de stat în domeniul activităţii militare, economice, tehnico-ştiinţifice, de politică externă, de recunoaştere, de eontrainformaţii şi ca activităţi operative de investigaţii, ale căror răspîndire, divulgare, pierdere, su-stragere poate periclita securitatea statului;

b) informaţiilor confidenţiale din domeniul afacerilor prezentate instituţiilor publice cu titlu de con¥denţialitate7reglementate de legislaţia privind secretul comercial, care ţin de producţie, tehnologie, administrare, finanţe, de altă activitate a vieţii economice şi a căror divulgare (transmitere, scurgere) poate atinge interesele întreprinzătorilor;

c) informaţiilor cu caracter personal, ale căror divulgare este considerată drept o imixtiune în viaţa privată a persoanei, protejată de legislaţie;

d) informaţiilor ce ţin de activitatea operativă şi de anchetă a organelor de resort, dar numai în cazurile în care divulgarea acestor informaţii ar putea prejudicia ancheta, interveni în desfăşurarea unui proces de judecată, lipsi persoana de drepîutla o judecare corectă şi imparţială a cazului său ori ar pune în pericol y]ata_sau securitatea fizică a oricărei persoane - aspecte reglementate de legi-

; slatie; e) informaţiilor care reflectă rezultatele finale sau intermediare ale unor investigaţii

ştiinţifice şi tehnice şi ale căror divulgare privează autorii investigaţiilor de prio ritatea de publicare sau influenţează negativ exercitarea altor drepturi protejate prin lege.

/,. în continuare legea stabileşte că n_uj>e vor impune re tnc ii I i b erţă ţ i j d e Jnform a re

; decît dacă furnizorul de informaţii poatedemonstra că restricţia este reg[ementată_prjn le_ge organică si este necesară într-o societate democratică pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei sau pentru securitatea naţională şi că prejudiciul

100 DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE. SISTEMUL DE GARANŢII

"/adus acestor drepturi şi interese ar fi mai mare decît interesul public în cunoaşterea 1 informaţiei. De asemenea, nimeni nu poate fi pedepsit pentru că a făcut publice anu-mite informaţii cu accesibilitate limitată, dacă dezvăluirea informaţiilor nu atinge şi nu poate să atingă un interes legitim legat de securitatea naţională sau dacă interesul public de a cunoaşte informaţia depăşeşte atingerea pe care ar putea să o aducă dez-văluirea informaţiei. I Conform art.34 alin.(2) din Legea Supremă, Autorităţile publice, potrivit com-i petenţelor ce le revin, sînt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. în acest sens, se impun cîteva consideraţii.

în primul rînd, este vorba despre autorităţile publice, noţiune care cuprinde or-ganele puterii de stat în diversitatea lor (atît la nivel central, cît şi local), precum şi celelalte structuri şi instituţii care îndeplinesc funcţii auxiliare, dar care sînt indispen-sabile organelor puterii. Principalele autorităţi publice sînt enumerate în Constituţie sub un titlul special (Autorităţile publice), precum şi în alte titluri. Aceste autorităţi sînt: Parlamentul; Preşedintele Republicii Moldova; Guvernul; administraţiea publică cen-trală (ministerele, birourile, inspectoratele, comisiile, agenţiile etc.) şi autorităţile ad-ministraţiei publice locale (consiliile raionale şi săteşti (comunale), primarii, preturile, serviciile publice descentralizate (organele fiscale, poliţia, învăţămîntul, medicina etc); autoritatea judecătorească (instanţele judecătoreşti, curţile de apel, Curtea Supremă de Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Procuratura); Curtea de Conturi; Banca Naţională; Curtea Constituţională.

Legea privind accesul la informaţie stabileşte, în art.5 alin.(2), că furnizori de informaţii, adică posesori de informaţii oficiale, obligaţi să le furnizeze solicitanţilor, „sînt: autorităţile publice centrale şi locale (autorităţile administraţiei de stat prevăzute în Constituţia Republicii JvfeldovaTfnstituţiile publice centrale şi locale; organizaţiile fondate de stat în persoana autorităţilor publice şi finanţate de la Bugetul de stat, care au atribuţii de administrare, social-culturale şi atribuţii cu caracter necomercial; per-soanele fizice şi juridice care, în baza legii sau în bază de contract cu autoritatea publică ori cu instituţia publică, sînt abilitate cu gestionarea unor servicii pubjice, culeg, selectează, posedă! păstreazăfdispun'clei'nformaţii c^ăleTlncluW^âTfh^nTOţii cu caracter personal.

De o maximă importanţă pentru întregirea sensului alin.(2) este sintagma consti-tuţională potrivit competenţelor ce le revin. Această prevedere arată clar că orice autoritate publică este îndreptăţită şi în acelaşi timp obligată să informeze asupra treburilor publice care ţin numai de competenţa sa, precum şi să informeze cetăţenii asupra problemelor personale pe care este competentă să le examineze şi asupra - cărora este competentă să ia decizii. Competenţa autorităţilor publice este stabilită de Constituţie, de legi şi de alte acte normative (decrete, hotărîri, ordonanţe, regulamente, instrucţiuni, ordine, dispoziţii etc.) care reglementează activitatea şi modul de exercitare a atribuţiilor autorităţilor publice.

Trebuie să menţionăm că este inadmisibilă intervenţia unei autorităţi publice în sfera de compeienţă a altei autorităţi, chiar dacă solicitantului i se creează astfel impresia că i se limitează accesul la informaţie şi i se refuză soluţionarea problemei ce tine de domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

CAPITOLUL III. DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE POUTICE 101

Adesea se întîmplă invers: instanţelor de judecată li se solicită să intervină în atribuţiile altor autorităţi publice centrale sau locale.

în consecinţă este important să subliniem ca cererea prin care se solicită accesul la informaţie cu caracter public să fie adresată anume autorităţii (persoanei) compe-tente.

Arţ.34 alin.(2) din Constituţie stipulează că autorităţile publice trebuie să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. în primul caz, se are în vedere asigurarea unei informaţii corecte asupra hotărîrilor şi acţiunilor pe care le întreprind autorităţile în legătură cu probleme-le ce vizează un cerc larg de persoane: întreaga populaţie a ţării, locuitorii unei unităţi administrativ-teritoriale, reprezentanţii unei anumite profesii, a unui grup social, a unei confesiuni, o comunitate locală etc. Informarea trebuie să fie corectă, adică veridică şi obiectivă, asupra unor evenimente ce se produc în realitate la nivel naţional, regional sau local.

în al doilea caz, se are în vedere informarea corectă şi promptă a cetăţeanului asupra acţiunilor şi măsurilor pe care le ia autoritatea publică în legătură cu problemele lui personale.

Art.8 din Legea privind accesul la informaţie este destul de explicit, stabilind că date ce se referă la o persoană privată identificată sau identificabilă, a cărei dezvăluire ar constitui o violare a intimităţii persoanei, fac parte din categoria informaţiei confidenţiale despre persoane. Totodată, se stipulează că nu constituie informaţie confidenţială datele ce ţin exclusiv de identificarea persoanelor (datele din buletinele de identitate). Furnizorii de informaţii, posesori de informaţie cu caracter personal sînt obligaţi să protejeze confidenţialitatea vieţii private a persoanei. Alin.(5) din art.8 stabileşte că oricărei persoane i se va asigura accesul la informaţiile cu ca-racter personal despre sine şi că ea are dreptul: să ia cunoştinţă de aceste informaţii personal sau în prezenţa altei persoane; să precizeze aceste informaţii în scopul asigurării plenitudinii şi veridicităţii lor; să obţină, dacă este cazul, rectificarea informa-ţiilor sau lichidarea lor atunci cînd ele vor fi tratate neadecvat; să afle cine şi în ce scop a utilizat, utilizează sau intenţionează să utilizeze aceste informaţii; să ia copii de pe documentele, informaţiile despre sine sau de pe unele părţi ale lor.

Prezentarea informaţiilor de către autorităţile publice competente este garantată nu numai de Legea privind accesul la informaţie, dar şi de alte legi. ( Astfel, Legea presei stabileşte:

- la art.3, că persoanele oficiale din autorităţile publice sînt obligate să prezinte operativ materialul şi informaţia solicitate de publicaţiile periodice şi agenţiile de presă, cu excepţia anumitor materiale şi informaţii enumerate expres în lege şi a informaţiilor calificate drept secret de stat;

-f la art.20, că în scopul exercitării atribuţiilor profesionale, jurnalistul are dreptul: să obţină şi să difuzeze informaţii; să fie primit în audienţă de persoane oficiale; să

\ facă imprimări audiovizuale, să filmeze şi să fotografieze; să asiste la şedinţele . publice ale instanţelor de judecată de orice nivel; să aibă acces în zonele calami- * taţilor naturale, să asiste la mitinguri, demonstraţii şi la alte manifestaţii publice;

102 _____________________ DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE. SISTEMUL DE GARANŢII

să se adreseze oricărei instituţii pentru a verifica faptele şi circumstanţele vizate în anumite materiale etc. Legea audiovizualului stabileşte: - la art.13 alin.(1), că instituţiile publice ale audiovizualului difuzează cu prioritate

şi în mod gratuit comunicările de interes public primite de la Parlament, de la Preşedinţia Republicii Moldova şi de la Guvern. De asemenea, instituţiile audio-vizualului, publice sau private, sînt obligate să difuzeze, în termenele stabilite, informaţia ce vizează starea de urgenţă şi calamităţile naturale;

- la art.29, că lucrătorul de creaţie al instituţiei audiovizualului are dreptul: să se-lecteze şi să obţină fără obstacole informaţia necesară pregătirii emisiunilor; să efectueze înregistrări audio, video etc. şi imagini fotografice, să aibă acces la localurile autorităţilor publice, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi să fie primit în audienţă de persoane oficiale; să se afle în zonele calamităţilor şi catastrofelor, în locurile avariilor, la mitinguri, adunări, demonstraţii şi la alte manifestaţii publice, pe teritoriul în care s-a declarat starea de urgenţă; sş'aibă acces la documente şi materiale etc.

Libertatea accesului la informaţie totuşi nu poate fi interpretată ca un drept absolut, deoarece art.34 alin.(3) din Constituţie stipulează expres cîteva limite ale dreptului la informaţie: Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de pro-tecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională. Aceste limite îşi au raţiunea în faptul că există o serie de situaţii cînd liberul acces la informaţie şi, mai ales, publicitatea unei informaţii pot aduce grave prejudicii morale sau materiale persoanei, ori statului. Menţionăm aici şi art.55 alin.(2) din Constituţie, conform căruia respectul faţă de drepturile şi interesele legitime, faţă de demnitatea altor cetăţeni este obligatoriu.

în virtutea cauzelor expuse, este firesc ca prin lege să se prevadă anumite limite, enumerîndu-se cazurile cînd informaţia nu poate fi adusă la cunoştinţă publică, deoa-rece ar putea să prejudicieze drepturile, interesele legale şi măsurile de protecţie ale cetăţenilor. în legislaţia noastră astfel de prevederi se conţin în mai multe acte:

Legea privind accesul la informaţie, în art.8 alin.(3) stabileşte obligaţia autorităţilor publice de a proteja viaţa privată, inclusiv: dreptul persoanei de a-şi da consimţămîntul în cazul atingerii intereselor sale în procesul de divulgare a informaţiei cu caracter personal; dreptul de a participa la procedura de luare a deciziilor în calitate de parte egală; dreptul de a i se păstra anonimatul în cazul furnizării de informaţii cu caracter personal, cu respectarea confidenţialităţii; dreptul de a controla şi a rectifica informaţiile neadecvate, incorecte, incomplete, neactualizate, irelevante; dreptul de a nu fi identificată, în mod automat, în cadrul procedurii de luare a deciziilor asupra divul-gării informaţiei; dreptul de a se adresa în instanţă de judecată; la alin.(4), precizează că informaţiile cu caracter personal vor fi: obţinute, colectate, prelucrate, păstrate şi utilizate corect, în scopuri legitime strict determinate; veridice, adecvate, pertinente şi neexcesive în raport cu scopurile în care au fost obţinute; conservate, într-o formă care să permită identificarea persoanei la care se referă, pe un termen nu mai mic de cel necesar realizării scopurilor pentru care au fost obţinute.

în art.8 alin.(6)-(8) Legea nr. 982/2000 prevede: obligaţia protejării informaţiilor cu caracter personal contra distrugerii sau pierderii, contra accesului, modificării sau

CAPITOLUL III. DREPTURILE Şl LIBERTĂŢILE POLITICE 103

difuzării neautorizate; posibilitatea divulgării oricărei informaţii cu caracter personal doar în cazurile cînd persoana la care se referă consimte divulgarea lor, cînd infor-maţia solicitată, în integritatea sa, a fost pusă la dispoziţia publicului (publicată în conformitate cu legislaţia în vigoare), anterior datei solicitării; posibilitatea accesului la informaţiile cu caracter personal doar prin hotărîre a instanţei de judecată, care a stabilit că divulgarea va fi în interesul public, adică se va referi la ocrotirea sănătăţii populaţiei, la securitatea publică, la protecţia mediului înconjurător.

Legea nr.106/1994 cu privire la secretul de stat în art.2 defineşte noţiunea j secret de stat, iar în Capitolul II enumera informaţiile care pot fi atribuite categoriei ' secret de stat.

Legea ocrotirii sănătăţii nr.411/1995 obligă personalul medical să păstreze secretul informaţiilor referitoare la boală, la viaţa intimă şi familială a pacientului, de care au luat cunoştinţă în exerciţiul profesiunii, cu anumite excepţii stabilite expres.

Legea serviciului public nr.443/1995 instituie obligaţia funcţionarului public de a păstra secretul de stat şi alte secrete ocrotite de lege, precum şi secretul informa-ţiilor despre cetăţeni, de care ia cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor, dacă astfel este prevăzut de legislaţie.

Legea telecomunicaţiilor nr.520/1995 interzice salariaţilor din domeniul telecomunicaţiilor să divulge conţinutul comunicărilor efectuate prin mijloace de telecomunicaţii, precum şi să divulge informaţii privind serviciile prestate altor persoane decît expeditorul, destinatarul ori persoana autorizată.

Legea cu privire la secretul comercial nr.171/1994 stabileşte bazele juridice ale apărării secretului comercial, inclusiv interdicţia divulgării informaţiei protejate, către agenţii economici concurenţi, interdicţia solicitării de la agenţii economici a informaţii-lor ce constituie secret comercial.

Legea nr.1460/1993 cu privire la profilaxia SIDA obligă personalul medical şi alte persoane, deţinătoare de informaţii de serviciu privind examenele medicale asupra infectării cu virusul HIV şi SIDA şi rezultatele lor, să păstreze secretul acestor informaţii.

Legea nr.1453/2002 cu privire la notariat obligă notarii să păstreze taina acţiuni-lor notariale atît în timpul activităţii de notar, cît şi după încetarea acestei activităţi. .

Legea instituţiilor financiare nr.550/1995 obligă administratorii, funcţionarii şi agenţii băncii, actuali sau precedenţi să păstreze secretul comercial, să nu folosească în interes personal sau al unor terţi informaţiile obţinute în exerciţiul funcţiunii şi să nu permită accesul altor persoane la aceste informaţii.

Codul căsătoriei şi familiei asigură secretul adopţiunii (înfierii). Codul de procedură penală instituie obligaţia avocaţilor de a nu destăinui

informaţiile parvenite în legătură cu exercitarea apărării. Legea nr.212/2004 privind regimul stării de urgenţă, de asediu şi de război

permite limitarea sau interzicerea folosirii unor mijloace de răspîndire a informaţiilor. Legea nr.1458/1998 privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor

şi a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal stabileşte că organele de stat abilitate asigură nedivulgarea datelor despre persoana protejată.