ALBINA PREZENTARE GENERALA

Albinele sunt insecte zburatoare, clasificate in cadrul superfamiliei Apoideaa din cadrul subordinului Apocrita, care mai contine viespile si furnicile, care se hranesc cu nectarul florilor (ca sursa de energie gratie continutului de zaharuri), si cu polen (ca sursa de proteine, folosit mai mult la hranirea larvelor), activitate ce se consolideaza cu polenizarea florilor, si in unele cazuri, cu producerea mierii.

Astfel polenul pe care in mod inevitabil il pierd in deplasarea lor de la o floare la alta este important pentru plante deoarece o parte din polen cade pe pistilul (structura reproductiva) a altor flori din aceeasi specie, ducand la polenizarea incrucisata. Albinele sunt, de fapt, cele mai importante insecte polenizatoare si interdependenta intre ele si plante fac din acestea un excelent exemplu al unui tip de simbioza cunoscuta sub numele de “mutualism”, o asociere intre organismele diferite care este avantajoasa pentru ambele parti.

Pe de alta parte unele specii de albine produc miere din nectar. Albinele de miere si albinele fara ac aduna mari cantitati de miere, caracteristica ce este exploatata de apicultori, care recolteaza mierea pentru consumul uman.

Albinele sunt raspandite pe intreg globul, exceptie facand cele mai inalte altitudini, regiunile polaresi unele insule oceanice. Cea mai mare diversitate de specii de albine o gasim in regiunile calde, aride sau semiaride, in special in America de Sud si Mexic.

Durata de viata a albinei lucratoare depinde de gradul de uzura ca urmare a activitatilor intense desfasurate de acestea (cresterea puietului si activitatea de cules nectar si polen). Astfel albinele ecozionate in sezonul activ (din primavara, pana vara, in jurul lunii august) traiesc numai 40 de zile, pe cand albinele ecozionate toamna traiesc pana in primavara urmatoare, cand se face schimbul de generatii (6-9 luni).

Durata de viata a trantorilor este intre 2 si 8 saptamani si variaza in functie de sezon (activ sau perioada de repaus) si de zona geografica.

Matca este cea mai logeviva dintre membrii familiei de albine putand trai pana la 8 ani (este insa eficienta economic doar un an maxim 2, dupa care trebuie schimbata), este activa pe toata durata vietii putand depune 1500-2000 si chiar 3000 de oua in 24 de ore in luna iunie. In aceasta perioada de ponta intensa regina este atent ingrijita si bine hranita de albinele din suita sa. In familiile de albine care mor iarna din cauza lipsei hranei, matca este ultima care moare, fiind hranita cu ultima picatura de miere.

Numarul speciilor de albine cunoscute, este de aproximativ 20.000 dar, probabil, foarte multe care asteapta inca sa fie descoperite.

Multe specii de albine sunt putin cunoscute. Cea mai mica albina este cea pitica (Trigona minima) cu lungimea de circa 2,1mm. Cea mai mare albina din lume este Megachile pluto, care poate atinge lungimea de 39mm. Tipurile cel mai comune de albine din emisfera nordica sunt speciile de Halictidae, sau albinele atrase de transpiratie, niste albine mici care adesea sunt considerate in mod gresit viespi sau muste. Cea mai cunoscuta specie de albine este alibina europeana (Apis mellifera).

Masculii de albina au, de obicei, o viata scurta si nu colecteaza niciodata polen si nici nu au alte responsabilitati legate de hranirea puilor. Tocmai de aceea, se mai numesc si trantori sau barbatusi ai albinelor. Femelele-albina fac toata munca de construire a cuibului si de aprovizionare si au, de obicei, structuri anatomice speciale care le ajuta la transportul polenului.

CLASIFICAREA ALBINELOR      Dupa varietatea florilor de unde strang polen – cele mai multe albine sunt polilectice adica strang polen

dintr-o larga varietate de flori. Unele albine colecteaza polenul de la flori care apartin numai anumitor familii, altele de la flori de anumite culori. Cele oligolectice aduna polenul numai de la cateva tipuri de flori inrudite.

      Dupa gradul de socializare:      1. Solitare – Majoritatea insectelor Apoidea sunt solitare, adica nu traiesc in colonii; fiecare femela isi face

proriul sau cuib (de obicei o gaura in pamant) si il aprovizioneaza. Printre aceste albine nu exista caste. Unele albine solitare isi fac cosuri sau turele la intrarea in cuib, altele isi fac cuibul in lemn, in maduva crengilor. Cele mai multe albine solitare au o durata scurta de viata ca adulte. Anumite specii pot fi in zbor doar cateva saptamani ale anului, restul anului petrecandu-l ca oua, larve, pupe si tineri adulti. Albinele solitare asigura hrana pentru larve cand camurutele sunt inchise.

      2. Comunale si semi sociale – Unele albine sunt comunale(eng. communal). Ele sunt de asemenea albinelor solitare, cu exceptia faptului ca cateva femele din aceeasi generatie folosesc acelasi cuib, fiecare facandu-si proriile camarute pentru adapostirea oualelor, larvelor si pupelor. Cateva specii de albine sunt semi sociale (eng. sesocial) – ele traiesc in mici colonii de 2-7 albine din aceeasi generatie, dintre care una este regina sau principala depunatoare de oua. Aproximativ 1000 de specii de albine traiesc in mici colonii formate dintr-o regina sau principala depunatoare de oua. Aproximativ 1000 de specii de albine traiesc in mici colonii formate dintr-o regina si cateva albine-fiice lucratoare. In aceste colonii, diferenta in infatisare si comportament intre lucratoare si regine este abia sesizabila. Asemenea specii, numite primitively eusocial formeaza colonii temporare care mor toamna si numai reginele fertilizate supravietuiesc iarna. Albinele apartinand speciei Bombus terrestris (eng. Bumblebees) sunt cele mai familiare exemple.

      3. Sociale – Albinele cu adevarat sociale (eng eusocial) traiesc in mari colonii in care femele supravituiesc doua generatii: mamele (reginele) si fiicele-lucratoare. Masculii, numiti si trantori, nu joaca nici un rol in organizarea coloniei si nu fac decat sa se imepecheze cu reginele. Larvele sunt hranite progresiv, asta insemnand ca acele camarute sunt dechise la nevoie sau sunt lasate deschisepentru ca lucratoarele sa aiba grija de larve. Cele inalt-socializate, cateva sute de specii, formeaza colonii permanente in care regina si castele de lucratoare sunt intr-un mod semnificativ diferite ca structura, fiecare specializandu-se in propriile activitati si nefiind capabil sa supravietuiasca fara ceilalti. Coloniile de albine sociale sunt societati complexe, superior coordonate. Albinele individuale pot avea functii inalt specializate inlauntrul coloniei.

      Dupa modul de hranire:      1. Non-parazite      2. Parazite – Albinele parazite sunt acele albine care nu-si hranesc singure progeniturile si care nu-si

contruiesc singure cuibul, ci folosesc cuibul si mancarea altor specii de albine pentru a-si aproviziona tinerele albine parazite. Albinel parazite sunt de doua tipuri: albine clepto parazite si parazitii sociali.

      Albinele clepto parazite invadeaza cuiburile albinelor sociale, isi ascund ouale in camerele de clocit inainte ca gazadele sa isi depuna pe ale lor si inchid camerele. Tanara albina parazita se hraneste cu mancarea care a fost depozitata de femela-gazda. Ouale sau tinerele larve ale gazdei sunt ucise fie de femela-parazit fie de larva acesteia.

      Parazitii sociali sunt albinele care omoara regina rezident, isi depun ouale in camarutele gazdei si apoi formeaza lucratoarele gazdei sa creaca tinerii paraziti de albina. Din acest moment ce nu asigura hrana pentru vlastarele lor, femelele de albina parazita nu poseda trasaturi speciale cum ar fi cosuletele de polen sau perii de polen.

APICULTURA DE LA AMATOR LA PROFESIONIST

APICULTURA DE LA AMATOR LA PROFESIONIST

In functie de numarul stupilor putem afla care stupari sunt amatori, semiprofesionisti sau profesionisti :

Amatori - obiectivul principal este obtinerea de produse apicole care sa acopere necesarul pentru familie si eventual obtinerea unui profit. Potrivit normelor, se considera amator stuparul care are 1-100 familii de albine. De obicei acest stuparit se caracterizeaza prin urmatoarele: volum de munca mediu (la sfarsit de saptamana); materialul genetic (roiuri, matci) se obtine prin mijloace propii; apicultorul are o alta munca de baza.

Semiprofesionisti - numarul de familii este de 100-300 buc, volumul de munca 1200-1300 ore/an, materialul genetic se cumpara de la unitatile specializate, se poate practica o apicultura moderna prin mecanizarea lucrarilor, se prelucreaza primar unele produse ale stupului etc. Afacerea este o afacere de familie fiind folosita munca membrilor ei.

Profesionisti - se pot considera apicultorii care detin peste 300 de stupi, un numar optim fiind undeva spre 600 de buc. Aici lucrurile se schimba radical, stuparitul pastoral fiind absolut necesar. Numarul de ore munca/an creste dramatic, fiind necesara angajarea de muncitori sezonieri, dar daca conditiile meteo sunt favorabile si veniturile vor creste.

Aderarea Romaniei la U.E deschide noi orizonturi apiculturii in general si apicultorilor in special. Penetrarea pietei U.E se va face mult mai usor, subventiile vor fi prezente si totul o sa intre pe un fagas normal. Nu ratati oportunitatea oferita de apicultura, pentru ca in acest domeniu se poate face o treaba buna si bani frumosi.

DEZVOLTAREA APICULTURII

Printr-o strategie de dezvoltare pe baza unor masuri de sustinere a apiculturii romanesti se poate tripla efectivul de albine din tara noastra intr-un interval de doar 5-10 ani. Potentialul melifer al tarii noastre este de 1,8 milioane familii de albine, iar in prezente sunt in jur de 0,6-0,7 milioane familii, cu o productie de 18 kg pe familie de albine.

Daca se ia in calcul o productie de 20 kg miere anual pe familie, va fi posibil ca sa prognozam in urmatorii 5 ani o productie de 34 000 tone miere-marfa.

La ora actuala consum total intern de miere este doar de 2000 tone miere. El va putea creste in anii urmatori i ani la 7000 tone miere marfa, respectiv 0,3 kg/locuitor. Va ramane 27000 tone miere marfa pentru export. Romania a avut o buna traditie in vanzare mierii la export.

Cele mai importante masuri de sustinere a apiculturii romanesti sunt:- mentinerea si aplicarea a Legii 89/98 (Legea Apiculturii), precum si a normativelor care protejeaza albinele si stimuleaza apicultorii;- sporirea patrimoniului apicol prin inmultirea numarului de familii de albine, urmand ca in urmatorii 5 ani, peste 80 % dintre apicultori sa detina minim 50 de familii de albine;- mentinerea si imbunatatirea fondului genetic apicol autohton prin crearea de noi linii si hibrizi, de inalta productivitate, cu rezistenta naturala la boli si adaptate conditiilor bioapicole din tara noastra;- accentuarea procesului de profesionalizare prin introducerea elementelor noi de crestere, dotare, modernizare si integrarea tehnologica in stupinele profesioniste;- diversificarea productie apicole prin recoltarea de la albine a urmatoarelor produse apicole: miere, ceara, polen, laptisor de matca, propolis, venin de albina si la comanda a apilarnilului;- valorificarea superioara a produselor apicole pe piata interna si externa, prin inglobarea acestora in produse terapeutice si cosmetice de mare valoare;- infiintarea unor stupine model in gospodariile cu potential turistic si apicol, care sa asigure produse de calitate, si o alimentatie sanatoasa;- motivarea apicultorilor pentru a trece la stuparitul industrial de minim150 de familie, in urmatorii 10 ani, pentru a creste indicatorii de profitabilitate/ exploatatie.

BAZA MELIFERA

BAZA MELIFERA. PRODUCTIA DE MIERE LA HECTAR

O condiţie importantă pentru creşterea şi întreţinerea rentabilă a familiilor de albine o constituie

cunoaşterea plantelor melifere din zona în care se află stupina, perioada de inflorire a acestora,

precum şi valoarea lor nectaro-poleniferă. Cunoscînd bine acestea, precum şi evoluţia timpului, se pot

lua din timp o serie de măsuri cu privire la dezvoltarea raţională a familiei de albine în scopul obţinerii

unor recolte de miere bogate şi constante. Pentru a obţine recolte mari de miere apicultorul trebuie să

cunoască la perfecţie nu numai tehnologia apiculturii, el trebuie să folosească raţional şi chibzuit baza

meliferă . Amplasarea stupinei se va face într-o zonă ce cuprinde un areal bogat cu plante melifere,

deaceea un apicultor este dator să le recunoască uşor din amestecul din alte plante particularităţile

biologice, termenul lor de înflorire, productivitatea lor de la hectar şi condiţiile optime de secretare a

nectarului.

Arborii şi arbuştii din pădurile ţării noastre, în afară de valoarea lor forestieră, constituie o resursă

importantă de nectar şi polen. Pădurile din ţara noastră se împart în: foioase, mixte (foioase şi

conifere) şi conifere. Pădurile foioase formate din amestecuri de arbori şi arbuşti sunt cele mai bogate

în vegetaţie meliferă. Aici albinele au un cules aproape uniform şi de lungă durată, care începe din

primăvară şi ţine până în vară. La aprecierea pădurilor din punct de vedere melifer, totdeauna trebuie

să ţinem seama că pădurea oferă un cules cu atât mai abundent cu cât are o vegetaţie mai variată.

Stabilind perioada de înflorire, durata înfloririi, intensitatea, capacitatea meliferă, se poate elabora un

plan de valorificare a acestor bogăţii naturale inepuizabile.

Pădurile de plop şi salcie din lunci şi zăvoaie, însumând peste 200 000 ha, constituie surse

importante de nectar şi polen pentru apicultură. în regiunea de câmpie, în luncile râurilor şi în partea

inferioară a dealurilor sunt larg răspândite zăvoaiele de plop alb, plop negru şi salcie, formând

amestecuri între ele sau cu alte specii melifere valoroase ca: aninul alb, ulmul de timp, hibrid, ulmul

foios, arţarul de timp, mărul de pădure, iar dintre arbuşti păducelul, măcrişul, murul, cornul etc. Alunul

şi arinul înfloresc foarte timpuriu, într-o perioadă în care condiţiile atmosferice sunt în general puţin

favorabile.

În perioada culesului de primăvară şi timpuriu de vară (1 mai - 15 iunie) înfloresc speciile de stejar,

jugastrul, paltinul de munte, castanul porcesc, nucul, dârmoxul, caragana, salba moale, cireşul

păsăresc, arţarul tătărăsc, păducelul, sângerul. paţachina (cruşin), salcâmul, lemnul câinesc, glădicea,

scumpia, sălcioara, dracila (cruşeţea), cenuşarul, călinul, teiul cu frunza mare, oţetarul, catalpa,

castanul comestibil, teiul pucios (cu frunza mică) etc. Între 15-31 iulie speciile forestiere care oferă

nectar sunt teiul alb şi salcâmul japonez. Dintre speciile forestiere, paţachinaînfloreşte continuu, din

primăvară până la sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie. Indiferent de abaterile de la

starea normală, din cele arătate, apare evident faptul că majoritatea speciilor de interes apicol

corespund primelor perioade de cules (cules timpuriu şi cules de primăvară şi timpuriu de vară). În

perioada corespunzătoare culesului timpuriu înfloresc îndeosebi speciile forestiere polinifere. Între

speciile de mare interes pentru apicultură nu înfloresc timpuriu decât paltinul de timp şi carpenul;

speciile de interes mediu sunt însă ceva mai bine reprezentate. Majoritatea plantelor forestiere care

reprezintă o importanţă mare pentru apicultură înfloresc însă în perioada culesului de primăvară şi

timpuriu de vară. În perioada culesului de vară, teiul alb prezintă cea mai mare importanţă, iar în

perioada culesului de toamnă aportul speciilor forestiere este aproape inexistent.

  Salcâmul alb.

Dintre arboretul de pădure, o deosebită importanţă prezintă salcâmul alb. Primele plantaţii de salcâm

s-au făcut la Băileşti, regiunea Oltenia, în jurul anului 1852. Pe suprafeţe mari, plantaţii au fost făcute

în judeţele Ialomiţa, Brăila şi sudul Olteniei prin 1862. Salcâmul este întrebuinţat la fixarea nisipurilor

zburătoare, consolidarea terenurilor accidentate, pentru umplerea golurilor din păduri, pentru

refacerea arboretelor de antestepă. Salcâmul cuprinde la noi în ţară 11 varietăţi cu răspândire şi

valoare meliferă diferită.

Robinia pseudocacia var. vulgaris ocupă circa 100 000 ha, din care 75 819 ha aparţin fondului

forestier, plus o suprafaţă însemnată dar izolată, prin comune şi sate, printre care şi în Câmpia

dunăreană. Zona unde plantaţiile de salcâm sunt mai compacte este sudul Olteniei. Pornind din

dreptul Ostrovului şi continuând până la Turnu-Măgurele pe o lungime de 200 km şi o lăţime de 3-30

km (în medie 10 km) se întind dune de nisipuri. Pădurea de aici are foarte mare importanţă pentru

dezvoltarea apiculturii noastre. Îîn afară de aceste plantaţii masive, salcâmul este răspândit în

jumătatea de sud a Munteniei, în lungul Dunării până la nord de Galaţi. Înaintarea salcâmului şi în alte

regiuni ale ţării este oprită de altitudine şi climă. De la 200 m altitudine, salcâmul începe să se

rărească şi devine sporadic către 400 m altitudine. În diferite plantaţii salcâmul constituie specia

principală, fiind foarte răspândit. Salcâmul se creşte la noi în ţară pentru atingerea a două obiective:

cerinţele silviculturii şi cele ale agriculturii. Pe baza aprecierii valorii forestiere şi a determinării valorii

melifere în crearea formelor noi de salcâm cu valoare economică mai mare, trebuie urmărită obţinerea

soiurilor caracterizate prin creşterea rapidă, masă mare lemnoasă, trunchi înalt şi drept, coroană

strânsă, înflorire târzie, foarte abundentă, producţie mare de nectar şi concentraţie ridicată de zahăr.

Din punct de vedere apicol interesează realizarea unor producţii mari de miere de salcâm, ceea ce

este posibil prin mărirea perioadei de înflorire. Producţia de miere la hectar, stabilită prin cercetări

făcute în ţara noastră, este de 1365 kg pentru păduri şi 643 kg pentru plantaţiile tinere.

 Salcâmul galben înfloreşte în lunile mai-iunie timp de 14-20 zile. După datele literaturii de

specialitate, producţia de miere în condiţii favorabile poate ajunge până la 350 kg la ha. Mierea este

transparentă, solidificată capătă culoarea albă, cu cristale de mărime mijlocie, fără nici un miros şi cu

gust plăcut, asemănător cu mierea de salcâm alb. Este foarte rezistent la secetă şi geruri.

  Teiul. În ţara noastră, teiul este un arbore răspândit în pădurile din vest, est şi sud. După

datele publicate în literatura de specialitate, masivele de tei din pădurile noastre ocupă o suprafaţă de

54 102 ha, din care numai 40 208 ha sunt trecute de vârsta de 20 ani, vârstă de la care începe

înflorirea utilă pentru apicultură. Din această suprafaţă, cea. 35 000 ha sunt trecute de 40 ani, vârsta

când teiul începe să producă mai multe flori şi să secrete nectar mai abundent. În păduri se găseşte

foarte rar în masive pure, crescând de obicei în amestec cu alte specii forestiere (arborete de stejar,

gorun, ulm, frasin, corn, alun, arţar, jugastru etc). În compunerea acestor arborete, teiul reprezintă

proporţii variate, între 10 şi 30% Şi mai rar 50-90%, cum de exemplu se poate găsi în Dobrogea de

nord (Babadag, Isaccea, Niculiţel, Tulcea), care în totalitatea lui ocupă o suprafaţă de peste 15 000

ha. În general, teiul poate ajunge până. la vârsta de 200-250 ani.

Speciile de tei care se întâlnesc mai frecvent în ţara noastră sunt:

1. teiul cu frunza mare (fluturesc);

2. teiul cu frunza mică (pucios);

3. teiul argintiu sau teiul alb.

Prima specie care înfloreşte este teiul cu frunza mare, urmează teiul pucios la 10-16 zile şi apoi la 20-

22 zile faţă de teiul cu frunza mare, înfloreşte teiul argintiu. Durata de înflorire a celor trei specii luate

împreună este în medie de 30 zile. Masivul de tei din Moldova este cel mai important, pentru că

asigură culesuri constante, dând posibilitatea realizării unor producţii mari de miere. Cele 15343 ha

(din totalul de 19000 ha) valorificabile din regiunea Iaşi sunt folosite de apicultori numai parţial.

Masivul de tei din Banat totalizează o suprafaţă de 11600 ha (tei 5754 ha), teişuri întinse aflându-se la

Reşiţa, Oraviţa, Lipova, Deta, Bozovici, Moldova nouă etc. Teiul din Banat este puţin valorificat, pentru

că stupăritul pastoral se practică doar la masivul Ramna (raionul Reşiţa) şi în Orşova.

în regiunea Bucureşti, cele mai mari masive (5456 ha de tei, din cea. 3100 ha valorificabile) sunt în

jurul Snagovului (masivul Lipia, Bojdoni, Ciofliceni), la sud de Bucureşti (Mihai Bravu, Comana,

Călugăreni), lângă Titu (Vânătorii Mici, Cernica, Căscioarele, Cosoba-Rîioasă etc.).

Toate soiurile de tei din ţara noastră sunt melifere, dar sunt şi ani în care - mai ales teii din pădurile

situate în regiunile de stepă - nu secretă nectar. Cea mai răspândită specie de tei este teiul alb, care

înfloreşte în iunie şi este cel mai căutat de albine. Uneori secreţia este atât de mare încât în lumina

soarelui nectarul apare ca o picătură de rouă. Pe anterele florilor se găseşte puţin polen, fapt pentru

care ele nici nu sunt cercetate de albine. Doar în lipsa nectarului albinele adună şi polen. Florile sunt

mici, de culoare galbenă-verzuie, cu o aromă caracteristică ce se răspândeşte departe.

Determinările făcute în ţara noastră prin metoda spălării florilor, privind producţia de nectar a teiului,

au arătat următoarele: cantitatea de miere produsă la hectar este de 940 kg la teiul argintiu şi 460 kg

la teiul pucios.

Teiul pucios (roşu, de deal) cu frunze mici, pe faţa de deasupra de o coloraţie verde-închis,

cu florile mărunte, albe-gălbui şi mirositoare, cu fructele ca nişte mărgeluşe ruginii, înfloreşte în iunie-

iulie.

Teiul secretă cea mai mare cantitate de nectar pe timp cald, după ploaie. Înflorirea teiului la şes

durează 14-16 zile, câteodată se prelungeşte până la 20 zile. Începutul înfloririi şi al culesului depinde

de caracterul localităţii; pe versante sudice, teiul înfloreşte mai devreme decât pe cele nordice; pe

locurile joase, mai târziu decât pe cele mai ridicate. Când vara este caldă, teiul înfloreşte mai devreme

decât dacă este răcoroasă. S-a observat că secreţia de nectar la tei este mai abundentă dimineaţa şi

seara. În ţara noastră, teiul înfloreşte la un interval de cea. 20-25 zile după înflorirea salcâmului. Spre

deosebire de salcâm, culesul de tei este de durată mai lungă, în special în pădurile formate din mai

multe varietăţi. În ceea ce priveşte secreţia de nectar, teiul este capricios. Acolo unde factorii locali

favorizează o mai mare umiditate a aerului, secreţia de nectar se menţine, aşa cum se întâmplă în

nordul Dobrogei şi în regiunile limitrofe, unde teiul dă producţii aproape constante în fiecare an.

Culesuri slabe în unii ani sau lipsa culesului sunt din cauza condiţiilor de timp neprielnice primăvara,

când se formează mugurii florali şi mai ales dacă timpul este neprielnic în timpul înfloritului. Dacă teiul

înfloreşte pe timp ploios, nectarul este diluat, dacă nu complet spălat din cauza florilor care sunt

deschise. Culesul de tei nu este întotdeauna asigurat, chiar când înfloritul este foarte bogat, din cauza

slabei secreţii a nectarului. Intensitatea înfloririi variază la tei de la un an la altul. De asemenea,

precipitaţiile atmosferice din anul precedent determină cantitatea florilor şi a nectarului în anul

respectiv. Aceasta constituie aşa-numita periodicitate a teiului. Ca la oricare altă specie, şi la tei s-a

constatat că după o înflorire abundentă urmează o alta mai puţin intensă. Un pericol mare pentru tei îl

constituie îngheţurile de primăvară, când sunt distruşi mugurii florali. La fel, ploaia sau frigul în timpul

înfloririi compromit culesul. După constatările făcute de cercetători şi apicultorii, în afară de condiţiile

atmosferice, o influenţă mare asupra secreţiei de nectar o au şi condiţiile de creştere a teiului,

varietatea lui, poziţia ramurilor înflorite faţă de coroană, solul, relieful, desimea plantaţiei etc. Astfel,

teiul crescut în zona de cernoziom are o secreţie de nectar mai abundentă (27,5 mg la o floare) decât

teiul crescut pe sol argilos (22,43 mg). Teiul cu frunza mare produce mai mult. nectar (11,5 mg) decât

cel cu frunza mică (7,46 mg). Teiului îi prieşte mai mult în locurile deschise decât în locurile umbrite;

crescut în defrişări de păduri (în al doilea an de la defrişare) secreţia de nectar a fost de 11,54 mg faţă

de 4,37 mg cât a dat în locuri umbrite. Aşezarea florii în coroană este un alt element ce condiţionează

producţia de nectar. Pe timp de secetă florile îndreptate spre nord dau mai mult nectar (7,5 mg) decât

cele aşezate spre sud (6,4 mg). Situaţia se inversează însă după o ploaie când dau mai mult nectar

(10,6 mg) florile îndreptate spre sud decât cele îndreptate spre nord (6,00 mg).

Floarea Soarelui sau răsărita este o plantă anuală uleioasă.Este un melifer principal în

Moldova. Răsărita este pretentioasa fata de caldura, rezistă la secetă, creşte bine pe solurile de

ciornoziom şi nisipos lutos. Ea infloreşte peste 60-80 zile după semanat (iulie-august) în curs de 20-25

zile. De pe hectar se poate obtine 30-50 kg miere şi polen de culoare galbenă-aurie. O familie de

albine poate recolta zilnic cîte 2-3 kg miere.

  Arţari (acerine). În ţara noastră se găsesc următoarele specii de arţari:

1. în flora spontană din păduri, păltinişul de câmp, jugastrul, arţarul tătărăsc (glădişul), paltinul de

munte, jugastrul de Banat; toate aceste specii prezintă mai multe varietăţi şi forme; 2. arţarii exotici

aclimatizaţi: arţarul american, arţarul alb cu frunze de frasin şi arţarul de zahăr (paltinul, arţarul

argintiu).

Paltinul de câmp, jugastrul şi arţarul tătărăsc trăiesc de obicei prin pădurile de amestec de foioase

(stejar, gorun, fag), prin poieni, tufişuri, la margine de păduri din regiunea de dealuri şi de câmpie.

Arţarul tătărăsc se întinde mai mult spre câmpie, iar în pădurile de conifere răşinoase se găseşte

paltinul de munte. Prezenţa lor face să se îmbunătăţească componenţa pădurilor ridicând astfel

valoarea economică. Diferite specii de arţari se deosebesc mult una de alta din punct de vedere al

răspândirii lor, al factorilor ecologici, precum şi al valorii lor melifere. Acerineele au talia diferită: astfel,

paltinul de câmp atinge înălţimea de 25 m, jugastrul de 10 -15 m, arţarul tătăresc de 10 m, paltinul de

munte 30 m, arţarul american cu înălţimea de 10 - 15 m şi în fine paltinul argintiu până la 20 m. Aceste

două specii din urmă se cultivă ca arbori ornamentali de-a lungul şoselelor, în parcuri, spaţii verzi etc.

Arţarii cer un sol mai afânat şi fertil (mai ales paltinul de câmp), multă căldură, umiditate moderată şi

nu se dezvoltă bine pe solurile nisipoase. Arţarii înfloresc cu 8 - 10 zile mai devreme decât salcâmul şi

formează, pe lângă nectar, cantităţi însemnate de polen.

 Paltinul de câmp oferă nectar şi polen. La noi înfloritul începe de la 1 aprilie până la 5 mai.

înfloreşte înainte de înfrunzire. O familie de albine puternică, bine dezvoltată, poate culege între 4 - 8

kg miere, iar producţia la ha este de 200 kg. Datorită cantităţii însemnate de nectar ce o au florile,

acest arbore este considerat printre cele mai importante plante melifere de primăvară. Înflorirea

timpurie a arţarului nu îngăduie însă albinelor să depoziteze întreaga cantitate de miere, deoarece

este folosită în mare măsură pentru hrana lor după perioada de iernare.

  Jugastrul produce nectar şi polen. Înfloritul începe la 10 aprilie până la 15 mai, o dată cu

înfrunzirea sau după aceasta. Florile de jugastru secretă nectar de calitate superioară şi în cantităţi

însemnate. Literatura de specialitate menţionează faptul că la 1 ha de plantaţie pură se pot obţine

până la 1000 kg miere. In unele locuri, cantitatea de nectar secretată este atât de mare încât se poate

spune că albinele inundă cuibul cu miere.

  Arţarul tătărăsc este de asemenea nectaro-polinifer. Înfloritul începe între 1 şi 31 mai, după

înfrunzire. Această specie dă o miere de calitate superioară, însă produce mai slab, încât de obicei nu

prea este cercetată de albine, atunci când în raza de zbor a albinelor există alte flori mai bune

producătoare de nectar. În condiţiile ţării noastre pare a fi cel mai melifer dintre toate speciile de arţari,

cu o producţie maximă de 1000 kg miere la ha.

 Paltinul de munte este nectaro-polinifer. Înfloritul începe după regiune, între 25 aprilie şi 1

iunie, după înfrunzire. Nectarul secretat de paltin este în cantitate mică, însă prezintă avantajul că

secreţia se face pe orice vreme, astfel că albinele au asigurat un cules permanent în timpul înfloritului.

Mierea este foarte aromată.

  Arţarul american este important prin culesul abundent de polen (de culoare brună),

primăvara timpuriu. Florile apar în lunile martie-mai, înainte de înfrunzire.

  Paltinul argintiu este nectaro-polinifer, fiind foarte mult cercetat de albine pentru nectar.

Florile apar în martie-aprilie, în unele regiuni chiar şi în februarie, cu mult înainte de înfrunzire.

 În general, în ce priveşte importanţa acerineelor pentru apicultură, s-a considerat ca aceste specii nu

secretă nectar atât de abundent încât să se poată recolta miere-marfă; ele sunt importante numai

pentru dezvoltarea familiilor de albine primăvara timpuriu, pregătindu-le astfel pentru culesul principal.

  Sălciile cresc sub formă de arbori (sau subarbori de 0,5 - 6 m), ajung chiar la 30 m înălţime şi

trăiesc până la cca. 100 ani. În ţara noastră salcia căprească este răspândită pretutindeni în afară de

Dobrogea. Se întâlneşte mai rar în regiunea de câmpie; dimpotrivă salcia zăloagă este mai răspândită

de la câmpie până în munţi şi mai ales în bălţile Dunării şi în Deltă.

  Salcia căprească

- care este şi cea mai meliferă, este un arbust care poate ajunge până la o înălţime de 9 m. Amenţii

(mâţişorii) apar înainte de înfrunzire în luna martie-aprilie. Florile mascule (amenţii) sunt aşezate pe

indivizi separaţi. Salcia fragedă, mlaja, salcia pletoasă, prezintă forme de arbori, iar salcia căprească,

răchita albă, salcia pitică sunt arbuşti. Mierea provenită de la salcie este de calitate bună şi de culoare

galbenă-aurie, se solidifică în cristale mici ca o cremă. Producţia de miere medie este de 150 kg la ha.

  Sălcioara. Nu este pretenţioasă faţă de sol şi este rezistentă la secetă. Înfloreşte în mai-iunie,

începând de la vârsta de 4 ani şi oferă albinelor nectar şi polen.

  Plopul incepe înflorirea timpuriu primăvara, iar florile mascule şi cele femele sunt aşezate pe

arbori separaţi. Plopul negru secretă o materie cleioasă, care este adunată de albine folosind-o la

formarea propolisului.

Alţi arbori şi arbuşti

 Ulmul, ca şi Velnişul, este un arbore înalt, care trăieşte până la 100-150 ani. Înfloreşte

înaintea înfrunzirii în aprilie-mai. În primăverile prielnice apiculturii, albinele cercetează arborii de ulm

şi adună nectarul, polenul şi cleiul. Pe arborii de ulm găsesc adăpostul multe specii de insecte care

elimină o cantitate mare de excremente din care se formează mierea de mană de origine animală.

  Alunul comun este un arbust înalt, ajungând până la 5 m. Înfloreşte înainte de înfrunzire.

Amenţii masculi apar încă de cu toamnă. Se desfac primăvara devreme, iar vântul împrăştie praful

galben alcătuit din grăunciorii de polen.

Cantitatea de polen pe care o produce alunul diferă de la an la an, fiind mai mare atunci când nu este

secetă. Creşte bine în solurile argilo-nisipoase, formează tufişuri întinse în regiunile de deal şi coline,

pe marginea pădurilor şi în defrişări. Alunul are o mare importanţă meliferă. Polenul său este bogat în

vitamine şi oferă albinelor hrană timpurie, deoarece înfloreşte în februarie-martie. Se recomandă

colectarea polenului de alun. În acest scop se iau crenguţe cu amenţi bărbăteşti desfăcuţi care se

scutură pe site. Se cerne, se usucă şi se păstrează în borcane ermetic închise şi se administrează

albinelor în amestec cu miere sau sirop de zahăr.

  Aninul negru ajunge până la 28 m înălţime, are o scoarţă cenuşie la început iar mai târziu

devine brună-negricioasă.

  Aninul alb, mai puţin înalt decât aninul negru (22 m), are o scoarţă de culoare cenuşie-

argintie, înflorirea la aninul negru are loc în luna martie, iar la aninul alb la sfârşitul lui martie şi în luna

aprilie. Ambele specii cresc spontan, dar uneori se găsesc şi cultivate (aninul negru). Zona de

răspândire a aninului negru este mai ales în nordul ţării. Se găseşte de asemenea în Lunca Dunării şi

în Deltă. Este un arbore care se dezvoltă foarte repede şi din această cauză se foloseşte în

împădurirea terenurilor umede. Zona de vegetaţie a aninului alb începe de pe dealurile mai înalte şi

urcă până la mijlocul munţilor, formând aninişuri de-a lungul văilor şi pâraielor. Este răspândit în

pădurile de fag, uneori se amestecă chiar cu molizii. Aninul alb este folosit pentru fixarea terenurilor în

regiunile de coastă. Din punct de vedere melifer, ambele specii oferă albinelor polen de bună calitate

şi în cantităţi însemnate. Se recomandă ca să se strângă amenţii bărbăteşti, care se trec prin sită şi se

usucă.

Nucul şi ricinul produc cantităţi însemnate de polen.

  Coniferele produc cantităţi mari de polen, însă albinele adună polenul numai de la un număr

restrâns de arboret. Mai des ele adună mierea de mană de pe unele specii de brad şi molid. Lichidul

dulceag emanat de cetina răşinoaselor este de aseme nea adunat de către albine.

  Glădicea este un arbore ce se cultivă mai mult în stepă, ca o plantă decorativă şi pentru

garduri vii; nu este pretenţioasă faţă de sol şi îi place căldura. Are o mulţime de flori mici, verzui, care

secretă abundent nectarul şi este foarte mult cercetată de albine. Înfloreşte după salcâmul alb şi

durează până la culesul de tei (iunie). Producţia de miere este de cea. 250 kg/ha, mierea este

aromată şi plăcută la gust.

 Mojdreanul este un arbore pitic care se întâlneşte mai ales în regiunile Oltenia, Banat şi

Dobrogea. înfloreşte în lunile aprilie-mai, furnizând un cules bun chiar în perioada dintre pomi şi

salcâm. Producţia de nectar este evaluată la 100 kg/ha.

 Frasinul înfloreşte în aprilie sau mai, mult înaintea înfrunzirii. Florile formează inflorescenţe,

sunt de culoare violet-închis, aparent aproape negru. Are flori mascule şi femele pe acelaşi individ. În

timpul înfloritului oferă albinelor mult polen şi foarte puţin nectar.

  Stejarul este răspândit larg în pădurile noastre. În apicultură stejarul este cunoscut ca o

plantă poliniferă, însă în unii ani, când condiţiile meteorologice sunt prielnice, albinele culeg şi nectar.

Înfloreşte primăvara timpuriu.

  Cornul este un arbust sau arbore care formează tufişuri la marginea pădurilor din regiunea

de câmpie sau coline, cu soluri calcaroase. Înfloreşte pe la sfârşitul lui februarie-martie şi oferă

albinelor cantităţi însemnate de nectar şi polen.

 Porumbarul este arbust înalt de cca. 2 m. Înfloreşte în luna aprilie-mai înainte de înfrunzire,

oferă albinelor cu predilecţie polen şi puţin nectar. În anii cu condiţii meteorologice prielnice apiculturii,

producţia de miere poate ajunge până la maximum 20 kg la hectar.

  Corcoduşul este un arbust care înfloreşte în martie-aprilie, înainte sau după înfrunzire. Oferă

albinelor nectar şi polen. Producţia de miere este de aproximativ 40 kg la ha.

Prunul, mărul, părul, cireşul şi vişinul sălbatic sunt arbori care se întâlnesc în pădurile de

foioase amestecate şi oferă albinelor în aprilie-mai mult nectar şi polen. Producţia medie de miere este

de cea. 20-30 kg la hectar.

  Oţetarul (cenuşarul) este un arbore spontan sau cultivat, de 20 - 30 m. Îînfloreşte pe la

sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie, emanând un miros puternic şi neplăcut; oferă albinelor nectar şi

polen, dând o miere de calitate destul de bună, care se distinge printr-o aromă asemănătoare vinului

muscat (busuioc), printr-o culoare verzuie-deschis (chihlimbarie) şi limpede. Unii apicultori o folosesc

chiar pentru îmbunătăţirea mierii lipsite de aromă. Producţia de miere este de 300 kg/ha.

 Castanul sălbatic înfloreşte din aprilie şi până în cursul lunii mai, înaintea salcâmului, oferind

albinelor o cantitate destul de însemnată de nectar şi polen. Mierea de castan este lichidă, apoasă

(subţire), transparentă şi de obicei incoloră. Uneori capătă o culoare puţin gălbuie. Nu se recomandă

să fie lăsată pentru iernat, întrucât se cristalizează uşor.

  Castanul comestibil .În regiunile Oltenia, Banat, Crişana, Maramureş şi Argeş se află păduri

de castani comestibil. Aceste păduri ocupă suprafeţe de 20 - 30 ha. Castanul înfloreşte de obicei

începând din 14 iunie şi durează până la sfârşitul lunii, imediat după încetarea înfloririi salcâmului de

la altitudini mari. Înfloritul durează 10 - 15 zile şi oferă albinelor un cules de nectar şi polen. La

stupăritul pastoral în anii prielnici apiculturii se realizează câte 5 - 7 kg miere-marfă, la care se adaugă

câte 10 - 15 kg miere de rezervă în faguri şi 3 - 4 faguri clădiţi în familie. Mierea de castan are un gust

plăcut şi puţin amărui, nu cristalizează uşor şi este bună pentru iernarea albinelor.

 Lemnul câinesc. Înfloreşte începând din luna mai până în iulie. Oferă albinelor mult nectar,

de asemenea polen. Mierea are un gust amărui. Sunt şi soiuri de lemn câinesc care înfloresc o lună,

două mai târziu. În perioada înfloririi s-a observat uneori pieirea în masă a albinelor atât în stupină cât

şi direct pe florile lemnului câinesc. Nu este pretenţios faţă de sol.

  Caprifolium este un arbust târâtor. Florile emană un parfum puternic mai ales către seară.

Înfloreşte în iunie, fiind o bună plantă meliferă.

  Cruşinul este un arbust care se întâlneşte adeseori în păduri în solurile bogate în apă şi bine

umbrite. În afară de nectar oferă albinelor mult polen. Înfloreşte toată vara, începând din mai până în

august, iar în anii favorabili apiculturii asigură familiilor de albine rezerve suficiente de miere. Înfloreşte

aproximativ cu 3 săptămâni după terminarea înfloririi livezilor de pomi fructiferi şi oferă albinelor mult

nectar. Mierea nu se îngroaşă, rămâne fluidă şi nu se solidifică. Este foarte bun pentru garduri vii. Nu

trebuie să fie plantat lângă lanurile de ovăz fiind gazdă bună pentru ciupercile de rugină.

  Călinul este un arbust care ajunge până la 3-4 m înălţime, înfloreşte începând din luna iunie.

Oferă albinelor mult nectar şi polen. Secretă mai mult nectar în locurile cu umiditate abundentă.

  Păducelul înfloreşte abundent în lunile mai-iunie, stimulând dezvoltarea familiilor de albine în

vederea culesului principal.

   Zmeurul este un arbust spontan şi cultivat, care creşte în luminişurile pădurilor de munte şi în

stepă. Înfloreşte în iunie-iulie timp de 20 - 25 zile. În regiunile de stepă durata înfloririi este mai scurtă.

Când timpul este prielnic, în luminişurile de pădure bogate în zmeur se pot obţine zilnic sporuri de 2 -

4 kg. Cu cât relieful este mai variat, cu atât mai mare este diferenţa dintre epocile de înflorire ale

zmeurului şi cu atât culesul durează mai mult. Zmeurul secretă aşa de mult nectar că albinele nu pot

cerceta mai mult decât 2 - 4 flori într-un zbor, pe când la alte plante frecvenţa este de 10 - 30. Albinele

culeg nectarul zmeurului la orice oră din zi. Chiar în timpul ploilor liniştite şi calde, albinele nu-şi

încetează culesul. După observaţiile apicultorilor, de la 1 ha de zmeur albinele pot recolta 4-6 kg miere

pe zi şi peste 100 kg în toată perioada înfloririi. Determinările făcute de S.C.A.S. au arătat că producţia

de miere la hectar este de cea. 50 kg. Mierea de zmeuriş este de culoare roşcată-gălbuie şi foarte

gustoasă.

 Agrişul este un arbust spontan şi cultivat, foarte răspândit.

 Înfloreşte începând cu sfârşitul lunii aprilie până în mai şi oferă albinelor nectar şi polen. Înfloritul

durează de la 10 până la 20 zile. Dacă timpul este prielnic, de pe 1 ha de agriş albinele pot obţine cel

mult 35-40 kg de miere.

 Murul este un arbust înrudit cu zmeurul şi are fructe negre, începe înfloritul în luna mai şi

durează până la sfârşitul lunii septembrie. Este considerat plantă meliferă destul de bună, deoarece

oferă albinelor mult nectar şi polen timp destul de îndelungat. Producţia de miere este de 20-25 kg la

ha. Mierea are aspectul plăcut şi uşor aromat. Mierea este de culoare deschisă, transparentă şi numai

temporar capătă culoare galbenă.

 Afinul creşte în pădurile de răşinoase şi înfloreşte în mai-iunie, în locuri semi umbrite

producţia de nectar este mai abun dentă. Oferă albinelor cantităţi însemnate de nectar. După datele

literaturii apicole, culesul ajunge până la 2,5 kg pe zi de familie de albine puternică.

  Smârdar. Înfloreşte în iunie şi este un arbust nectarifer. Mierea are un gust neplăcut; fiind

consumată ca atare, provoacă dureri de cap, vomitări, ameţeală şi intoxicaţii. Pentru a fi aptă de

consum, mierea trebuie să fie în prealabil fiartă.

  Iarba neagră este un semiarbust ce se întâlneşte prin pădurile de conifere. Înfloreşte foarte

abundent începând din iunie până toamna târziu şi oferă albinelor mult nectar. Mierea de la iarba

neagră, cu toate că este aromată, este de culoare închisă, galbenă-închis sau roşiatică. Are un gust

astringent, chiar amar, foarte vâscoasă; se cristalizează anevoie. Extragerea mierii se face cu greu,

fagurii trebuind să fie în prealabil încălziţi. Producţia desişurilor de iarbă neagră este de cca. 200 kg

miere la ha.

Pomi fructiferi

 Prin marea extindere şi variabilitate a speciilor pomicole, precum şi prin înfloritul timpuriu eşalonat,

primăvara, într-o perioadă în care flora meliferă este slab reprezentată, plantaţiile de pomi fructiferi

(livezile) ocupă un loc de frunte prin bogatul cules de întreţinere pe care-l furnizează albinelor. În

regiunile cu plantaţii masive şi în anii favorabili, de la pomii fructiferi se pot obţine şi producţii de miere

(5-8 kg/familie), când familiile realizează zilnic sporuri cuprinse între 1 şi 4 kg.

 Înflorirea pomilor fructifer se declanşează atunci când suma gradelor de temperatură, peste 0°C,

înregistrate de la desprimăvărare (apariţia primilor ghiocei) este peste 20°C şi respectiv când

temperatura aerului atinge 10-12°C, caisul având însă nevoie de o sumă de grade mai mare, de

250°C.

 Secreţia cea mai abundentă de nectar are loc între orele 7 şi 11, după care, aceasta scade treptat,

concomitent cu frecvenţa şi intensitatea de vi zitare a albinelor până în jurul orelor 15-17 când

încetează complet.

 Mierea obţinută de la pomi este de culoare deschisă, devenind argintie la o uşoară cristalizare, cu o

aromă fină de migdal şi un gust plăcut.

 Cele mai importante specii pomicole cultivate care prezintă interes pentru apicultură, sunt: cireşul,

vişinul, părul, mărul, prunul, caisul şi piersicul.

 Cireşul (Cerasus avium Munch.) este o specie meliferă foarte bine vizitată de albine care

produce nectar, polen şi clei. În condiţii favorabile se realizează chiar 36-40kg miere la hectar, însă

aproape întreaga cantitate de miere este folosită ca şi hrană pentru creşterea puietului. În luna mai,

albinele adună de pe frunzele cireşului mierea de mană, pe care o elimină afidele (aphis cerani),

insecte parazite, producătoare de secreţii dulci.

  Vişinul (Cerasus vulgaris Mill.), înfloreşte în luna aprilie, durata înflorii fiind de 10 zile. Este

mai puţin melifer decât cireşul. Plantarea în livezi a acestei specii trebuie făcută din diferite varietăţi

pentru a asigura o polenizare mai bună. De pe 1ha de livadă de vişin se pot obţine 30-35kg miere.

   Caisul (Armeniaca vulgaris Lam. -sălbatic: zarzăr) şi piersicul (Persica vulgaris Mill.)

prezintă importanţă meliferă nu atât prin cantitatea de nectar secretat cât prin faptul că că sunt specii

pomicole cu înflorire timpurie, oferind albinelor nectar şi polent într-o perioadă în care necesatea de

hrană pentru dezvoltarea cuibului este foarte mare (martie-aprilie). Producţia de miere variază între 20

şi 40 kg la hectar.

  Mărul (Malus silvestris var. domestica Mill.) este o specie mult apreciată atât pentru nectarul

produs, cât, mai ales, pentru înalta sa valoare poleniferă. Importanţa sa creşte şi datorită faptului că

prezintă cea mai mare extindere, ocupând suprafeţe foarte mari din România. Producţia de miere se

estimează a fi cuprinsă între 30 şi 42 kg la hectar (cel mai frecvent 33,8kg). Mierea este de culoare

galbenă, cu o aromă foarte plăcută şi se zahariseşte curând după extragere. Înfloritul, dacă plantaţia

este din mai multe soiuri, se prelungeşte din aprilie până în iunie.

  Părul (Pirus sativa Lam. et DC.) este o specie pomicolă cu valoare meliferă mai mică, atât

datorită răspândirii sale limitate, cât şi a cantităţii de nectar secretat. Înfloreşte din aprilie şi până la

începutul lunii mai. Durata înfloririi florilor separate este de 5-7 zile, iar a întregului pom 10-14 zile.

Oferă albinelor atât nectar cât şi polen. Nectarul se usucă repede. Părul pădureţ produce mai mult

nectar şi este mai bine cercetat de albine. Fructificarea începe la vârsta de 6-9 ani. Produce la hectar

cca.10-12 kg miere.

 Prunul (Prunus domestica L.), o altă specie pomicolă cu mare importanţă apicolă, atât

datorită răspândirii sale (de la câmpie pânî îin zona dealurilor subcarpatice şi uneori până la poalele

munţilor), cât şi a capacităţii melifere, este un arbore fructifer din grupa sâmburoaselor, care prezintă

un număr mare de varietăţi şi forme (peste 2000 de soiuri de prun, la începutul acestui secol, la noi

cele mai importante fiind Rivers timpuriu, Tuleu timpuriu, Tuleu gras, Stanley, Centenar, Gras

ameliorat, Vinete româneşti, Vinete de Italia, Valor, Centenar, Dâmboviţa, Ialomiţa, Pescăruş, Record,

D'Agen 707, Anna Spath, Diana, Carpatin, Silvia şi Minerva.). Atât soiurile cât şi hibrizii produc

importante cantităţi de nectar şi polen.

Culturi de plante tipice

Facelia este o planta anuală cu florile albastre adunate în cercei. Facelia se cultivă ca plantă

meliferă furajeră şi îngrăşăminte pentru sol. Facilia este nepretenţioasă faţă de sol. Suportă bine

seceta. Înfloreşte peste 40-50 zile după semănat şi continuă aproximativ 40 zile. Polenul e de culoare

violet închis. De la un hectar se pot obtine 150-350 kg miere.

Tabelul următor cuprinde principalele plante melifere din România (nectaro-polenifere):

Planta meliferă

Denumire populară

Denumire științifică

Lunade

înflorire

Nectar, Polen, Mană

Producția de miere (kg /ha)

Tei argintiu Tilia tomentosa 6 - 7 N, P 1200

SalcâmRobinia

pseudacacia5 - 6 N, P 1000

Tei pucios Tilia cordata 6 - 7 N, P 1000

Tei cu frunza mare Tilia platyphyllos 6 -7 N, P 800

FaceliaPhacelia

tanacetifolia5 -10 N, P 300-1000

Ceară Asclepias syriaca 7 - 8 N, P 600

Arțar tătărăsc Acer tataricum 5 - 6 N, P 300-600

Iarba șarpelui Echium vulgare 6 - 9 N, P 380-400

Mătăciune moldovenească

Dracocephalum moldavica

7 - 8 N, P 300-400

Sulfină albă Melilotus albus 7 - 9 N, P 200-500

Zburătoare- Răscoage

Epilobium angustifolium

7 - 8 N, P 100 - 600

Salcâm japonez Sophora japonica 7 - 8 N, P 300-350

Cenușar Ailanthus altissima 6 - 7 N, P 300

CoriandruCoriandrum

sativum6 - 7 N, P 100-500

Jugastru Acer campestre 5 - 6 N, P, M 200-400

Salvie Salvia nemorosa 7 - 8 N, P 300

Talpa gâștei Leonurus cardiaca 7 - 8 N, P 200-400

Salvie de câmp Salvia pratensis 5 - 7 N, P 280

Anghinare Cynara scolymus 7 - 9 N, P 150-400

Limba mielului Borago officinalis 6 - 7 N, P 250-300

Glădiță Gleditschia triacanthos

6 N, P 250

Paltin de munteAcer

pseudoplatanus4 - 5 N, P, M 200-300

Sulfină galbenă Melilotus officinalis 7 - 9 N, P 150-300

Isma broaștei Mentha aquatica 6 - 10 N, P 220

SparcetăOnobrychis viciaefolia

6 - 8 N, P 120-300

Cimbrișor Thymus serpyllum 6 - 10 N, P 200

Iarbă neagră Calluna vulgaris 7 - 9 N, P 200

PăpădieTaraxacum officinalis

4 - 10 N, P 200

Trifoi alb Trifolium repens 5 - 10 N, P 100-250

Jaleș Stachys officinalis 5 - 7 N, P 100-200

Mentă Mentha piperita 7 - 8 N, P 100-200

Oțetar galbenKoelreuteria paniculata

6 - 8 N, P 100-200

Paltin de câmp Acer platanoides 4 - 5 N, P, M 100-200

Salcie căprească Salix caprea 3 - 4 N, P 100-200

Busuioc de miriște Stachys annua 7 - 9 N, P 120-150

Jaleș de baltă Stachys palustris 7 - 9 N, P 100-150

Roiniță Melissa officinalis 6 - 8 N, P 100-150

Scaiul draculuiEryngium campestre

7 - 8 N, P 100-150

Urzicuță Lamium purpureum 3 - 10 N, P 50-200

Zmeur Rubus idaeus 6 - 8 N, P 50-200

Trifoi hibrid Trifolium hybridum 5 - 10 N, P 120

Lucernă Medicago sativa 5 - 10 N, P 25-200

Busuioc Ocimum basilicum 6 - 10 N, P 100-120

Ceapă Allium cepa 6 - 7 N, P 70-150

Lupin peren Lupinus perennis 5 - 6 N, P 100-120

Salcie albă Salix alba 3 - 4 N, P, M 100-120

Zălog Salix cinerea 3 - 4 N, P 100-120

Cicoare Cichorium intybus 7 - 10 N, P 100

Cârmâz roșuSymphoricarpus

orbiculatus7 N, P 100

Izmă creață Mentha crispa 7 - 8 N, P 100

Pălămidă Cisium arvense 6 - 8 N 100

SălcioarăElaeagnus angustifolia

6 N, P 100

Trifoiaș Trifolium fragiferum 6 - 9 N, P 100

Urzică moartă Lamium album 5 - 7 N, P 50-150

AngelicăArchangelica

officinalis7 - 8 N, P 90

Dovleac alb Cucurbita maxima 6 - 9 N, P 75-105

Soc Sambucus nigra 6 - 7 N, P 80

Castan comestibil Castanea sativa 6 N, P 30-120

Dovlecel Cucurbita pepo 6 - 9 N, P 50-100

Isop Hyssopus officinalis 7 - 8 N, P 50-100

Levănțică Lavandula spica 7 - 9 N, P 50-100

Pepene verde furajer

Colocynthis citrullus

6 - 9 N, P 40-100

Floarea-soarelui Helianthus annuus 6 - 9 N, P 35-100

Crușin Rhamnus frangula 5 - 7 N, P 35-100

PăducelCrataegus monogyna

5 - 6 N, P 35-100

Rapiță Brassica napus 5 - 6 N, P 35-100

Castan salbaticAesculus

hippocastanum5 - 6 N, P 30-100

Fenicul Foeniculum vulgare 7 -8 N, P 25-100

Castravete Cucumis sativus 6 - 9 N, P 20-100

HrișcăPolygonum fagopyrum

7 - 8 N, P 50-60

Manualul Apicultorului

CALENDARUL APICOL

CALENDARUL APICULTORULUI

IANUARIE

-         Asiguram linistea familiilor de albine protejandu-le de daunatori cum ar fi: pasarile (mai ales prigoriile) sau soarecii

-         Completarea rezervelor de hrana la famiile aflate in dificultate: ori cu faguri de rezerva DESCAPACITI, ori cu turte din miere cristalizata, sau serbet daca nu avem – aceste turte in pungi de plastic perforate amplasate deasupra cuibului

-         Supravegherea zborului de curatire (in cazul in care vremea o permite)-         Efectuam controale auditive saptamanale, dar fara a deranja stupul prin

zgomote sau loviri puternice-         Protejarea suplimentara a stupilor prin perdele de protectie contra vanturilor si

curentilor puternici – lucru foarte important daca stupii sunt feriti de curenti au sanse foarte mari sa supravietuiasca iernii, daca insa sunt pozitionati in curenti puternici e foarte posibil sa pierdem familii

-         Se curata scadurile de zbor si urdinisurile-         Se repara, se curata si se dezinfecteaza stupii de rezerva, ramele, utilajele;

deasemenea se insarmeaza ramele-         Se pot confectiona cutii noi, sau rame pentru noul sezon apicol ce urmeaza

FEBRUARIE

-         Se continua efectuarea contralelor auditive; supravegherea zborului de curatire

-         Completarea rezervelor de hrana la famiile aflate in dificultate: ori cu faguri de rezerva DESCAPACITI, ori cu turte din miere cristalizata, sau serbet daca nu avem – aceste turte in pungi de plastic perforate amplasate deasupra cuibului

-         Se repara, se curata si se dezinfecteaza stupii de rezerva, ramele, utilajele; deasemenea se insarmeaza ramele

-         Se pot confectiona cutii noi, sau rame pentru noul sezon apicol ce urmeaza-         In zonele mai calduroase ale tarii, spre sfarsitul lunii, matca incepe sa depuna

primele ouaMARTIE

-         In zonele mai reci, inca mai au loc zborurile de curatire-         Se alimenteaza adapatorul cu apa calduta si putin sarata (nu mai mult de 5g/l)-         Se incep hranirile de stimulare-         Se executa controale sumare; -         Se aplica tratamente pentru a combaterea anumitor boli (mai ales varroza si

nosemoza)-         Se continua hranirile de stimulare; se largaste cuibul acolo unde este este

nevoie

APRILIE

-         Acolo unde unde nu s-a putut face controlul general, se va face acum; largire cuibului la toate familiile acum este obligatorie

-         Se dezinfecteaza stupii, se muta in cutii curate; se imputernicesc familiile slabe prin completarea lor cu puiet capacit de la familiile mai puternice

-         Pregatirea in vederea cresterii matcilor, faromarea de familii temporare-         Se introduc primii faguri artificiali la crescut; se introduce si rama claditoare-         Se deplaseaza stupii la pomii fructiferi; si la rapita-         Se iau masuri de prevenire a furtisagului-         Se instaleaza colectoarele de polen -         Extragerea si conditionarea cerii de la fagurii formati; tratarea fagurilor de

rezerva contra gaselnitei

MAI

-         Se continua largirea cuiburilor proportional cu evolutia culesurilor si a dezvoltarii familiilor de albine

-         Se introduc faguri artificiali-         Se mentin in stare activa toate familiile, prin formarea de noi roi, se unesc

familiile slabe sau se ajuta cu puiet in vederea valorificarii culesului de salcam-         Pentru stupii verticali cu magazie este timpul adaugarii magazinelor de

stansura-         Pentru stupii orizontali se introduc faguri goi pentru asigurarea depozitarii

mierii-         Pentru stupii mutietajati se procedeaza la inversarea si adaugarea de corpuri-         Se extrag primele cantitati de miere de la pomi fructiferi, rapita si salcam-         Se fac deplasari la rapita sau salcam-         Combaterea puietului varos si a locii europene si americane-         Atentie sporita la combaterea roitului, acum este perioada cea mai importanta

in aceasta privinta

IUNIE

-         Se continua extractia mierii-         Se pregatesc deplasarile la tei si floarea soarelui si alte culesuri-         Se formeaza un numar mare de roiuri; deasemenea se formeaza nuclee cu

matci de rezerva -         Se aplica in continuare lucarile necesare prevenirii roitului-         Se aleg ramele pline cu miere pentru a forma rezerva stupinei-         Se cresc matci, aceasta perioada fiind una propice-         Intarirea familiilor noi formate cu puiet

IULIE

-         Se continua cresterea artificiala a matcilor, se organizeaza imperecherea si introducerea lor in familii

-         Se recolteaza mierea de la culesurile tarzii-         Se egalizeazaca putere familiile din stupina; se intaresc roii formati-         Pentru a ne mari rezerva de polen , se poate recolta polen de la porumb-         Executam lucrari de intensificare a cresterii noilor generatii de puiet-         Preintampinarea furtisagului care acum poate deveni foarte periculos

-         Transportarea stupilor la un cules de intretinere (bostanarii, faneata, etc.)-         Practicarea hranirilor stimulente in cazul lipsei culesului-         Prevenirea furtisagului-         Continuarea tratamentului in cazul familiilor bolnave de puiet varos si loca

europeana sau americana

AUGUST

-         Stimularea ouatului matcii pentru ca familiile sa intre puternice in iarna-         Deplasarea stupilorla culesurile tarzii-         Tratarea fagurilor din rezerva stupinei impotriva gaselnitei-         Micsoram cuibul la numarul de rame ocupate; micsoram corespunzator

urdinisul-         Inlcouim matcile necorespunzatoare, extragem mierea de prisos, scoatem

fagurii cu defecte si pe cei cu celule de trantori-         Controlam calitatea mierii pe care o lasam pentru iarna, facem hraniri de

completare unde este nevoie (in special la stupii verticali cu magazine)-         Echilibram puterea familiilor, unim familiile slabe si roiurile necorespunzatoare-         Aplicarea tratamentelor specifice in cazul aparitiei unor boli-         Revizia familiilor de albine pentru indepartarea starilor anormale-         Se colecteaza propolis

SEPTEMBRIE

-         Continuam deblocarea cuiburilor acolo unde este cazul; echilibram si facem ultimele completari cu hrana (numai cu miere); oprim hranirile stimulative

-         Unim familiile slabe; pregatim matcile de rezerva pentru iernare; selectam si introducem in stup cate doua familii (daca vrem sa aplicam acest procedeu)

-         Stramtoram si organizam definitiv cuibul familiilor de albine in vederea iernarii (atentie lucrarea este foarte importanta!)

-         Tratarea fagurilor de gaselnita

OCTOMBRIE

-         Impachetam cuiburile cu materiale izolatoare; se vor evita materiale care provoaca condensul, gen polistiren; nu impachetati exagerat; instalam gratiile contra soarecilor

-         Facem tratamentul contra varrozei: 3 tratamente repetate la interval de 7 zile; ultimul tratament obligatoriu fara puiet

-         Amenajam vatra stupinei; construim perdele de protectie impotriva curentilor-         Supraveghem zborurile de curatire-         Curatam fagurii de rezerva, se topeste ceara de la acestia-         Dezinfectia utilajelor apicole

NOIEMBRIE

-         Supravegherea si controlul iernarii familiilor de albine-         Stimularera si supravegherea zborurilor tarzii-         Curatirea si dezinfectia cutiilor ramase fara albine-         Asigurarea linistii familiilor de albine

-         Protejarea stupilor impotriva intemperiilor si a temperaturilor scazute prin adaposturi improvizate

DECEMBRIE

-         Supravegherea si controlul saptamanal al iernarii-         Stimularea si supravegherea zborurilor tarzii de curatire-         Indepartarea zapazii si a ghetii de pe scandurile de zbor-         Protejarea suplimentara a stupilor impotriva curentilor reci-         Asigurarea linistii in stupina-         Conceperea unui plan de actiune pentru sezonul urmator

CONSEVAREA POLENULUI

PREPARAREA SI CONSERVAREA POLENULUI

Continutul in apa al polenului scos din sertarul colectorului este ridicat mai alespe vreme umeda. Unele colectoare de polen concepute prost lasa chiar sa patrunda apa de ploie sau apa de condens din stup, ceea ce cauzeaza deprecierea recoltei. Chiar si daca folosim colectoare de polen bine construite, uscarea polenului este indispensabila pentru a-i asigura conservarea pe o perioada indelungata.

Uscarea trebuie sa respcte urmatoarele norme: -          absenta luminii puternice, si in special a luminii solare,-          temperatura sa nu depaseasca 40 - 45ºC la nivelul polenului-          uscarea in straturi subtiri (cativa milimetri)-          ventilatie usoara.

Trebuie evitata utilizarea uscatoarelor cu ventilator intr-o camera cu praf. Polenul adunat de albine se trece astfel printr-o sita de matase si pe urma se usuca intins pe hartie la loc uscat, la umbra si ferit de accesul insectelor (acarieni microscopici).

Uscarea se mai poate face si la uscatorii speciale cu raze infrarosii sau aer conditionat, asezandu-se polenul pe band rulanta, sau la frig in lazi frigorifice.

Pastrarea polenului se face in borcane de sticla, cutii din material plastic alimentar sau in saci de nylon. O alta metoda de pastrare a polenului este in borcane, turnand deasupra un strat gros de miere sau in amestec cu miere deasupra careia se toarna ceara topita formand un strat izolator.

Poate fi folosit si la prepararea turtelor pentru iarna astfel: pentru fiecare kilogram de miere sau zahar folosit la prepararea turtelor se adauga doua linguri de polen.

Evaluarea corecta a continutului in apa al unui lot de polen nu este prea simpla. Exista insa cateva criterii comode. Polenul bine uscat se comporta ca un graunte: daca se lasa sa cada din mana, trebuie sa cada cu un sunet clar; ghemotoacele nu trebuie sa se sparga usor intre degete.

Polenul destinat consumului uman trebuie sa fie triat cu grija. Se trece prin site si, la nevoie, vanturarea permite eliminarea deseurilor grosiere si a prafului. Adeseori este necesar un examen vizual pentru a elimina deseurile care au scapat la triere.

Conservarea polenului in cantitati mari, de ordinul mai multor zeci de kilograme se face, de preferinta, in ambalaje bine etanseizate si la frig. Cu cat temperatura este mai scazuta cu atat conditiile de conservare sunt mai bune. Frigul opreste dezvoltarea insectelor sau a acarienilor care, uneori, risca sa paraziteze un stoc de polen, in ciuda unui triaj riguros. Nici un produs insecticid care degajeaza vapori toxici nu trebuie pus in contact cu polenul, bogat in materii grase care fixeaza usor acest gen de substante.

ANALIZA POLENULUIPractic, in afara analizelor biochimice efectuate in scopul cercetarii, nu se practica asupra polenului

decat examene destinate determinarii originii botanice. Pentru un diagnostic foarte sumar si pur calitativ se ia 1g de polen si se adauga cativa mililitri de apa curata.

Polenul se rehidrateaza si un cateva minute se obtine o suspensie omogena din care sa se poata face unul sau mai multe preparate microscopice. Identificarea la microspcop a grauncioarelor de polen necesita aceleasi documentatii de baza ca pentru analize polinice ale mierii si se face in laboratoare specializate.La probele luate la receptia polenului se determina mai ales continutul de apa.

Examenul microscopic se face pe loc in stupina, in care scop se ia polenul omogenizat 10-15g pentru fiecare kilogram de polen.

PROPRIETATILE SI INTREBUINTARILE POLENULUIEvident, cosumul ghemotoacelor de polen in doze zilnice, care nu depasesccateva zeci de grame

nu este de natura sa acopere nevoile alimentarea ale unui adult, dar poate sa aduca un aport de vitamine si sa completeze deficitul unei alimentatii neechilibrate. Actiunea polenului asa cum rezulta ea din cercetarile efectuate de laborator, nu se poate explica prin prezenta unui constituent sau altul. S-a pus in evidenta o actiune foarte importanta a polenului in crestere, o actiune certa asupra formulei sanguine si o actiune antibiotica care se manifesta asupra colibaciului.

Polenul poate fi intrebuintat in medicina, singur sau in amestec cu miere (miere polivimatimoasa), in avitaminoze (profilactic sau curativ) si in alimentatie ca produs dietetic bogat in proteine. Exita medici care le recomanda pacienilor lor cure de polen si acestea pentru afectiuni foarte variate. Se pare ca nu exista contradictii majore pentru consumul regulat al polenului in mici cantitati.

COLECTAREA POLENULUI

POLENUL. COLECTAREA POLENULUI

Colectarea polenului este preocupare rentabila, numerosi apicultori folosesc colectoarele de polen in acest scop. In prezent, un kilogram de polen se gasesc la apicultori cu preturi intre 20-40 lei, iar in supermarket se ajunge chiar si peste 80lei.

Albinele ce se intorc de la zbor sunt obligate sa treaca prin “placa activa” (in general este vorba de o placa de plastic) care are perforatii cu diametrul de 5mm. Placa poate fi si din sarma cu ochiuri de aceleasi diametre. Incarcaturile de polen numite granule sau ghemotoace, ce sunt colectate in cosuletele picoarelor posterioare se desprind, cand albina intra in stup prin acele ochiuri, si cad intr-un sertaras (unde nu patrund albinele). Acest sertaras este amplasat sub placa activa, de unde pot si preluate de apicultor, conservate si folosite ulterior, fara a periclita dezvoltarea normala a familiei de albine.

Greutatea granulelor de polen transportate de catre albine variaza intre 5 – 7 mg, atingand chiar 15mg. Diferentele acestea sunt datorate sursei polenifere si altor factori: capacitatea diferita de transport de catre albine, sau conditiile atmosferice variabile.

Intre cantitatile de polen recoltate de familli de albine asezate pe aceeasi vatra pot exista diferente importante.

Culoarea granulelor de polen poate fi uniforma, atunci cand polenul este colectat de la o singura specie de planta sau poate fi policroma, avand doua sau mai multe culori cand albinele colecteaza polen de mai multe specii de plante.

DEPOZITAREA POLENULUI IN STUP

Intoarsa in stup, albina care a colectat polen, cauta o celula goala sau una cu polen in care mai exista spatiu de depozitare. Ea introduce picioarele posterioare in celula respectiva si granulele sunt desprinse de pe cosuletele sau corbicule cu ajotorul picioarelor mijlocii. Lucrarea este apoi urmata de o alta albina, care preseaza polenul cu capul spre fundul celulei eliminandu-ise aerul din masa acestuia. Acest polen inmagazinat de catre albinele lucratoare, care a suferit modificari in timpul depozitarii este numit pastura. Intr-o singura celula pot fi depozitate aproape 150mg  de polen.

Deoarece in operatia inmagazinare diferitele granule de polen sunt amestecate, depozitele fiind stratificate, ocupand numai 2/3 din volumul celulei si sunt acoperite la suprafata (glazurate) cu miere , acest lucru avand rol protector.

Factorii care influenteaza cantitatea de polen pe care o poate realiza apicultorul sunt reprezentati de specia de planta ca sursa de polen, de conditiile atmosferice, puterea familiilor de albine (cantitatea de puiet) si tipul de colector utilizat.

Intr-un sezon favorabil, si intr-o zona bogatade polen productia medie atinge 12kg polen / familie , maximele ajungand si pana la 40kg/ familie. In Romania, sporul zilnic este intre 0.5 si 1kg, uneori chiar 2kg polen.

Deosebirile intre familiile de albine in privinta cantitatilor de polen colectate, se datoreaza din o serie de factori cum ar fi:

-          diferentele in privinta cantitatilor de puiet si deci a necesarului de hrana-          marimea familiei si cantitatea depozitata ulterior de catre familie-          existenta unor surse bogate de nectar si de polen in aproprierea stupinei-          conformatia terenului si microclimatul zonei

O vatra lipsitade cules de polen pe o raza de 400m, priveaza albinele de substantele proteice necesare.

Flora existentiala la orice moment dat, constituie un factor important pentru stimularea activitatii de colectare. In zonele tropicale albinele colecteaza polen aproape tot anul.Albinele manifesta preferinte pentru specii de polen deja folosite, dar in functie de disponibilitati ele pot colecta chiar polenuri inferioare calitativ. Se cunosc putine plante de la care albinele colecteaza de obicei numai nectar ( bumbac, mazariche, palamida)sau numai polen (alun, plop, mesteacan, porumb). La stabilirea vetrei stupinei, in vederea asigurarii resurselor de polen, trebuie sa ne asiguram ca ca pe o raza de 400m in jurul stupilor se gasesc plante vizitate de albine pentru polenul lor.

Principalele plante din flora tarii noastre bogate in polen sunt:-          Alunul februarie – martie-          Zalogul martie – aprilie-          Salcia capreasca martie – aprilie-          Salcia alba- aprilie – mai

-          Ciresul aprilie – mai-          Visinul aprilie – mai-          Marul aprilie - mai-          Parul aprilie – mai-          Porumbarul aprilie – mai-          Corcodusul aprilie-          Rapita de toamna aprilie – mai-          Papadia aprilie – octombrie-          Artarul tataresc mai – iunie-          Macul rosu mai – iunie-          Castanul salbatic mai – iunie-          Mustarul alb mai – iunie-          Rapita de vara mai – iunie-          Sparceia mai – iunie-          Facelia mai – octombrie-          Trifoiul alb mai – octombrie-          Salcamul mic iunie – iulie-          Zmeurul iunie – iulie-          Dovleaculiunie – iulie-          Sulfina alba iunie – septembrie -          Sburatoare iulie – august

Pajistile naturale, crangurile, unele plante entomofile cum sunt culturile de castraveti, dovlecei, seminceri de leguminoase si o serie de plante entomofile ca: porumbul, sorgul, reprezinta resurse bogate de polen.

Temperatura este de asemenea un factor care influenteaza activitatile albinelor legate e cules. La tempereturi scazute (sub 10ºC) albinele nici nu ies din stup. In zonele montane, albinele recolteaza polen cu preferinta dupa amiaza., in zonele mai calde ale tarii, prefera sa recolteze polen dimineata si dupa amiaza. Daca ne gandim la umectarea de catre albine cu saliva si nectar a gmemotoacelor de polen, este usor sa ne explicam ca pe caldura mare ghemotoacele se aglufineaza mai greoi.

Luminozitatea mediului ambiant are un rol important. In zilele luminoase albinele incep sa zboare la temperatri mai scazute decat in zilele noroase. Prezenta sau absenta puietului necapacit in familie influenteaza recolta de polen. Este indicat sa se monteze colectoare de polen la familiile puternice cu suficiente provizii de miere, care au mult puiet in crestere. Familiile orfane si fara puiet colecteaza cantitati mici de polen. Prezenta puietului necapacit stimuleaza albinele culegatoare sa colecteze polen si activitatea de colectare a polenului variaza deci in functie de activitatea de crestere a puietului.

O familie cu o matca buna si cantitati considerabile de puiet necapacit este mult mai valoroasa pentru a fi folosita in actiunea de polenizare cu albine decat una cu putin puiet necapacit. Acest lucru poate constitui un indicator al valorii familiei pentru polenizare. Consumul de polen al unei familii de albine cu o populatie numeroasa poata depasi 50k/ an.

In general se admite ca pentru a creste 1 kg de albina tanara, se consuma 1,5 kg de polen.Fiecare familie manifesta un comportament propriu fata de flora existenta in zona. Se cunoaste ca

in domeniul ameliorarii albinelor s-au efectuat lucrari de selectie a albinelor prin care s-a urmarit accentuarea trasaturilor de a recolta polen cuo preferinta de la o anumita planta ( lucerna, trifoi, etc.). Nivelul activitatii albinelor si perioada cand ele descopera o sursa de polen joaca un rol important in colectarea polenului. Perioada din zi de colectare a polenului variaza in functie de specia plantei si depinde in primul rand de momentul cand se deschid florile (dimineata sau dupa amiaza, unele stau deschise toata ziua).

Intre activitatea maxima de colectare si cantitatea maxima de polen disponibil exista un decalaj de aproximativ doua ore necesare orientarii si mobilizarii majoritatii albinelor culegatoare.

Starea fizica a grauncioarelor de polen, valoarea lor nutritiva si substantele chimice specifice din polen servesc ca atractii pentru albine.

Valoarea biologica reprezinta de fapt gradul de folosire a proteinelor din hrana de catre organismul albinelor in vederea cresterii puietului, refacerii celulelor corpului pentru activitatea secretorie.

Valoarea biologica a polenului (gradul de utilizare al lui) este determinata de cantitatea si calitatea proteinelor pe care le contine, de felul si proportia aminoacizilor depinde capacitatea proteinei de a satisface cerintele organismului albinelor corelate cu diversele activitati vitale.

Continutul in proteina bruta a polenului variaza intre 13,5 pana la 41.9% la salcia capreasca. Cea mai mare parte a polenurilor folosite de albine au un continut de proteina cuprins intre 24 si 33%.

Anna Maurizzio clasifica polenurile astfel:-          polenuri cu valoare biologica ridicata: salcia, castanul comestibil, cerealele, macul, trifoiul rosu si alb

O. Wahl mai incadreaza la aceasta grupa: pomii fructiferi, rapita , castanul salbatic,ridichea salbatica si mustarul de camp;- polenuri cu valoare mijlocie pana la relativ buna: floarea-soarelui, plopul, papadia, si porumbul.

O. Wahl mai incradeaza aici alunul, mesteacanul, fagul, stejarul, ulmul, si artarul.- polenuri inferioare: alunul, arinul, mesteacanul, pinul si bradul. O. Wahl afirma ca grupeaza in aceasta categorie polenul de molid.

Prezenta proviziiilor de hrana in stup (rezervele de miere sau hranirile cu sirop) influenteaza cresterea puietului si implicit colectarea polenului, care este de intesitate mai redusa atunci cand in stup se gasesc deja polen si substituenti de polen. Cresterea de puiet scade ca intensitate la familile la care cantitatea de miere si polen este limitata. Acest lucru a fost observat la familiile la care nu s-au aplicat hraniri. Toate acestea confirma afirmatia ca stimulentul pentru depunerea oualelor de catrea matca este mierea si nectarul , iar activitatea de colectare a polenului este corelata cu cantitatea de puiet necapacit existenta in familie si stimulata de aceasta. Prezenta in faguri a unor rezerve mari de pstura franeaza colectarea polenului de catre familiile de albine.

Factorii enumerati influenteaza ciclul annual de recoltare a polenului de catre albine. Pastrarea polenului in stup se face prin depozotarea lui de catre albine in celulele fagurilor, sub forma de pastura. Pentru recoltarea mai eficienta a polenului, trebuie desprinse ghemotoacele de pe picioarele posterioare ale albinelor inainte ca acestea sa fie descarcatesi si indesate in celule.

Initial s-a recoltat polenul pentru a se suplimenta hrana proteica a familiilor de albine in perioada de carenja proteica. Unterior polenul si-a gasit numeroase intrebuintari in alimentatia dietetica a omului. Una dintre cele mai mari referiri amanuntite la recoltarea polenului o face americanul Lorenzo L. langstroth in 1863.Articol prelucrat si completat din “Manualul Apicultorului”

COLECTAREA PROPOLISULUI

OBŢINEREA PROPOLISULUI

Propolisul reprezintă un amestec de substanţe răşinoase si cleiuri vegetale (55%), ceară vegetală (30%), uleiuri eterice (10%), si polen (5%), cu arome specifice pe care albinele îl culeg de pe diferite specii de plante şi pe care îl folosesc în principal pentru astuparea fisurilor stupului, a asigura etanseitatea in stup si impotriva patrunderii apei din stup, în poleirea (acoperirea cu un strat fin) celulelor fagurilor şi a altor suprafeţe din stup precum si a corpurilor straine pe care nu le pot elimina afara din stup.

Componenta principala a propolisului este dată de răşinile vegetale care sunt recoltate de pe muguri sau alte părţi ale unor specii vegetale cum ar fi: mesteacan, plop, cireş, vişin, castan, brad, molid etc. Albinele strâng propolis de diferite culori (galben, roşu, verde, brun etc.) şi îl transportă la stup cu ajutorul membrelor posterioare, ca şi polenul. Propolisul are o densitate mai mare decat a cerii de albine iar daca este pus in apa se scufunda. Este insolubil in apa si partial solubil in alcool.

La 15 grade C este dur si friabil, iar la temperaturi mai ridicate devine moale si lipicios. Tendinţa de propolizare a albinelor este un caracter cu o variabilitate foarte mare între rase şi chiar

în cadrul raselor sunt colonii de albine care au aceasta însuşire mai pronunţată. Recoltarea acestuia depinde şi de disponibilitatea acestuia în natură (regiuni bogate în specii care secretă aceste răşini) sau în funcţie de sezon - primavara şi toamna albinele colectează mai mult propolis.

Propolisul are o compozitie complexa, fiind foarte mult studiat în apiterapie datorită proprietăţilor sale benefice dintre care cele mai importante ar fi: cicatrizante, antivirale, antifungice si antibacteriene (bactericide si bacteriostatice), antioxidante, biostimulatoare.

Calitatile antimicrobiene sunt puternic influentate de speciile de provenienta si sunt rezultatul actiunii unor substante biologic active cum sunt flavonoizii. Cercetarile efectuate pana in prezent arata ca propolisul are o eficienta remarcabila in foarte multe boli ce tin de mai multe domenii ale medicinii umane dermatologie, chirurgie, stomatologie, otorinolaringologie, ginecologie dar si in medicina veterinara.

Efectele sale anestezice sunt exceptionale: de 3,5 ori mai mari decat a cocainei si de 5,2 ori mai mari decat a novocainei.

Dată fiind necesitatea colectării acestui produs remarcabil pentru sănătatea omului, în ultimele decenii s-au căutat soluţii cât mai facile de recoltare a acestui produs.

La ora actuala proplisul poate fi colectat cu ajutorul unor dispozitive.În general apicultorul poate obţine propolis din:

răzuirea unor elemente ale stupului pe care se găseşte propolisul (podişor, falţuri, speteze)mărirea spaţiului dintre spetezele ramelor, albinele umplând aceste spaţii cu propolis;înlocuirea podişorului cu o plasă din material plastic care după propolizare se va ridica şi se va curăţa;utilizarea colectorului de propolis care este alcătuit dintr-un grătar lamelat din metal (dimeniunea de maxim 8 mm), o sită din material plastic şi pânză colectoare (din bumbac) care se plasează deasupra cuibului în locul podişorului (colector tip Oros);

Aplicarea colectorului de propolis se face astfel: - Prima dată se aplică peste rame sita peste care se aşează pânza colectoare şi se aşteaptă

propolizarea sitei. - când aceasta s-a realizat şi apare propolisul pe muchia ramei este momentul aplicării grătarului

lamelat. Grătarul se pune în luna aprilie o dată cu lărgirea cuibului şi se ridică toamna în momentul pregătirii pentru iernare a familiilor de albine; peste grătar se aşează sita din plastic şi apoi pânza colectoare care în prealabil au fost dezlipite pentru a forma noi orificii în care sa fie depus propolis.

- În timpul sezonului apicol, ori de câte ori plasa din plastic este încărcată pe majoritatea suprafeţei cu propolis se desface prin desprindere pânza colectoare de care aderă cea mai mare parte din propolis, reaşezându-se în poziţia iniţială.

- Recoltarea propolisului de pe pânza colectoare se face o dată pe an după ce în prealabil a fost păstrată câteva zile la temperatură scăzută (congelator).

În acest mod se pot recolta între 100 şi 300 grame de propolis/colonie/an.Propolisul brut obţinut prin răzuire nu necesita o pregatire specială, ci doar se elimină corpurile

straine. În ceea ce priveşte conservarea, propolisul se poate ambala în pungi de plastic închise etanş pentru a se păstra principiile active.

Propolisul fiind solubil în alcool etilic la rece, se pot uşor prepara soluţii şi extracte specifice.Articol preluat din Manualul Apicultorului

INMULTIREA ALBINELOR

Inmultirea si hranirea albinelor

Se poate spune despre albine ca au o viata scurta, traind in sezonul activ 35-40 zile, iar in cel inactiv 6-8 luni.Toate categoriile de indivizi trec prin trei stadii de dezvoltare: ou, larva, nimfa.  

Albina lucratoare. In prima zi dupa depunere, oul sta vertical, a doua zi se inclina putin pentru ca a treia zi sa fie complet culcat pe fundul celulei.

Catre sfarsitul celei de a treia zi, albinele doici depun in celula laptisor de matca, produs de glandele lor salivare. Invelisul oului se moaie si din el iese larva. Aceasta are forma unui viermisor de culoare sidefie. In primele trei zile larva este hranita de albinele doici cu laptisor de matca. La aceasta, spre sfarsitul celei de-a treia zi, albinele adauga miere si pastura pentru ca incepand cu a patra zi larvele sa fie hranite numai cu amestec de pastura, miere si apa. In primele zile larvele stau incolacite pe fundul celulei.

In ziua a sasea catre sfarsit larva se intinde in lungul celulei, cu capul spre deschiderea ei, nu mai primeste hrana si albinele astupa celula cu un capacel poros de ceara, amestecata cu polen. In interiorul celulei larva tese o gogoasa si in ziua a 14-a de la depunerea oului se formeaza nimfa. In ziua a 21-a iese albina lucratoare. 

Matca: Se dezvolta din acelasi ou ca si albina lucratoare. Diferenta este ca depunerea oului de catre matca se face in celule speciale numite botci si in modul de hranire. Cand albinele se pregatesc de roire, ele construiesc botci pe marginea fagurilor, botci de roire, in care matca depune oua. Cand familia ramane orfana dintr-un anumit motiv, albinele cladesc in mijlocul fagurelui botci de salvare, prin modificarea celulelor de lucratoare ce contin larve mai tinere de 3 zile. Aceste larve sunt hranite pana la capacirea botcilor numai cu laptisor de matca. 

Trantorii: Provin din oua nefecundate. Daca la matca si lucratoare difera numai modul de hranire si anvelopa (celula), la trantor difera si oul. Pentru un trantor se consuma o cantitate de hrana de 2-3 ori mai mare, iar durata de dezvoltare este cea mai mare (24 de zile).

Activitatea albinelor. Dupa iesirea din celula, viata albinei lucratoare se imparte in doua etape. In primele 20 de zile albina lucratoare executa tot felul de lucrari in stup, iar in ultimile 15 zile ale vietii devine albina culegatoare.

O schema arata astfel: in primele 1-2 zile albinele curata celulele si incalzesc puietul. Intre a 3-a si a 13 zi, albinele hranesc puietul. In primele zile, ele hranesc larvele mai in varsta cu amestec de miere si polen si apoi pe masura ce se dezvolta glandele producatoare de laptisor, si anume intre a 6-a si a 12-a zi, ele hranesc larvele mai tinere in varsta de cel mult 3 zile. Tot in acest timp, albinele mai executa si urmatoarele lucrari : primesc nectarul, depoziteaza nectarul, preseaza polenul si curata stupul.

Albinele in varsta de 12-18 zile cladesc fagurii.In tot acest timp ele fac si scurte zboruri de orientare. Intre a 18 si a 21-a zi de viata, albinele pazesc intrarea in stup, aerisesc stupul.

Dupa aceasta perioada albinele devin albine culegatoare,cu mentiunea ca la aparitia unui cules abundent pot participa si albine mai tinere de 20 de zile. 

Cuibul familiei de albine este alcatuit din faguri de ceara. Fiecare fagure prezinta pe ambele fete mii de celule hexagonale. Pe faguri sunt trei feluri de celule:de albina lucratoare cu diametrul de 5,4 mm si adancimea de 10-12 mm; celule de trantor cu diametrul de 6,5 mm si adancimea de 11-12 mm; celule de matca (botci)care au forma unei ghinde, adanci de 20-25 mm si diametrul de 10-21 mm. In celulele de lucratoare albinele pot depozita miere si pastura, iar in cele de trantor miere si mai rar pastura. 

Pentru hranirea lor si a puietului albinele folosesc nectarul si polenul florilor. Pe langa nectar albinele mai folosesc si diferite secretii dulci (mana) de origine animala sau vegetala. Daca despre nectar (miere) se poate spune ca reprezinta hrana glucidica, atunci polenul este hrana proteica (painea). Consumul de miere si pastura difera de la o perioada la alta, functie de anotimp si de prezenta sau absenta puietului.

Aprecierea calitatii unei familii de albine se poate face usor daca urmarim: prolificitate matcii; rezistenta la iernare; blandetea albinelor; rezistenta la boli; harnicia la cules.

Prolificitatea este unul din factorii principali care determina puterea uneii familii. Matca trebuie sa depuna un numar mare de oua, aprox. 150-180000, in decursul unui sezon. Prezenta masiva a ramelor cu puiet este un indiciu clar. Felul depunerii si repartizarea puietului pe rame pot spune ceva despre calitatea matcii. O matca trebuie sa fie activa pentru ca ea reprezinta viitorul unei familii. Nu degeaba se spune ca matca da tonul. Exemplu: prin schimbarea unei matci, intr-o anumita perioada de timp stupul se va transforma, calitatile matcii fiind transmise la descendenti. 

Rezistenta la iernare. Sunt familii de albine care pe langa faptul ca sunt ingrijite bine de apicultor, au un fel al lor de a trece mai usor prin iarna. De aceasta insusire trebuie sa se tina seama, pentru ca iernile noastre sunt destul de lungi (120-150 zile). Parametrii luati in calcul sunt: mortalitatea albinelor, consumul de hrana. Bineinteles se vor prefera familii cu o mortalitate redusa si un consum mai mic de miere. 

Blandetea albinelor se stabileste prin urmarirea lor in momentul cand se executa o anumita lucrare. Daca la deschiderea stupului albinele stau linistite, nefiind nevoie de mult fum, totul este in regula si o sa stim ca am dat peste o familie buna. 

Rezistenta la boli. In aceasta directie felul de a reactiona al albinelor la boli si daunatori este diferit. Sunt familii cu un instinct mai mare de a pastra curatenia in stup. Acestea trebuie alese! Prin comparatie, se intampla ca la oameni. O casa mai curata un spatiu cu mai putini factori agresivi externi. 

Harnicia la cules. Familiile mai harnice isi incep activitatea la primele ore ale diminetii, au un numar mare de zboruri pe zi, iar seara isi continua activitatea pana mai tarziu. De obicei, un urdinis aglomerat de la primele ore ale diminetii reprezinta o dovada.

Productia de miere este indiciul principal! O familie care la sfarsitul sezonului activ si-a asigurat rezervele de hrana si a dat o mare cantitate de miere marfa, este valoroasa. Bineinteles ca pentru stuparii incepatori care vor sa-si achizitioneze familii de albine, numai unele dintre indiciile asupra calitatii materialului biologic sunt relevante.

Articol prelucrat din „Manualul Apicultorului”.

Legea Apiculturii

Lege nr. 131/2010, pentru modificarea si completarea Legii apiculturii nr. 89/1998

Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 464 din 07/07/2010

Parlamentul Romaniei adopta prezenta lege .

Art. I. - Legea apiculturii nr. 89/1998, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 170 din 30 aprilie 1998, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si se completeaza dupa cum urmeaza:1. Articolul 20 se modifica si va avea urmatorul cuprins:"Art. 20. - In termen de 90 de zile de la publicarea prezentei legi in Monitorul Oficial al Romaniei, vor fi elaborate norme metodologice orientative privind polenizarea culturilor agricole entomofile cu ajutorul albinelor."2. Dupa articolul 21 se introduce un nou articol, articolul 211, cu urmatorul cuprins:"Art. 211. - Regulamentul privind organizarea stuparitului in Romania este prevazut in anexa care face parte integranta din prezenta lege ."3. Dupa articolul 24 se introduce anexa "Regulament privind organizarea stuparitului in Romania" cu urmatorul cuprins:

'ANEXA

REGULAMENTprivind organizarea stuparitului in Romania

Art. 1. - In intelesul prezentului regulament, termenii si expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii:a) apicultura - ramura agricola din sectorul zootehnic ce cuprinde activitatea de crestere, ameliorare si exploatare a albinelor melifere; stiinta care se ocupa cu cresterea si ingrijirea rationala a albinelor, in scopul folosirii produselor lor;b) produse apicole - mierea de albine, polenul, pastura, laptisorul de matca, apilarnilul, ceara, propolisul, veninul de albine;c) apicultor - persoana care practica apicultura si care poate detine, creste sau exploata familii de albine;d) stup - cutia sau containerul standardizat care adaposteste familia de albine in perioada de crestere si exploatare;e) familie de albine - unitatea biologica alcatuita din albine lucratoare, matca, trantori si care este adapostita intr-un stup/container standardizat;f) stupina - un ansamblu unitar de familii de albine - stupi/loc unde se cresc albinele, unde sunt amplasati stupii si toate instalatiile anexe;g) vatra de stupina - locul de amplasare a unei stupine permanente sau temporare;h) stupina stationara/permanenta - stupina amplasata de obicei in locul unde albinele ierneaza;i) stupina temporara - stupina transportata si amplasata temporar langa sursele melifere pentru perioada de cules si mutata ulterior in alt loc;j) baza melifera - resursa naturala melifera alcatuita din flora spontana si plante cultivate;k) polenizarea plantelor - tehnologie agrotehnica prin care se asigura fecundarea plantelor entomofile in scopul sporirii productiei de seminte, fructe si legume;l) plante/flora entomofila - plante ce se polenizeaza cu ajutorul insectelor, inclusiv al albinelor;m) stuparitul pastoral/transhumanta - veriga tehnologica in activitatea de productie apicola, care cuprinde una sau mai multe deplasari ale stupinei temporare in cursul unui an;n) stuparitul stationar/permanent - veriga tehnologica in activitatea de productie apicola in care stupina se mentine pe vatra de stupina stationara/permanenta;o) rasa de albine - populatia de familii de albine de origine comuna suficient de numeroasa pentru cresterea "in sine", care are un genofond comun si poseda anumite particularitati fenotipice, adaptata conditiilor pedoclimatice si florei melifere din zona respectiva;p) familie de albine de elita - familii de albine cu performante superioare, de rasa pura, care transmit constant, prin descendenta, insusirile respective;q) stupina de elita - stupina cu familii de albine de elita, confirmate prin documentatia de evidenta zootehnica si care a fost atestata oficial conform legislatiei in vigoare;r) stupina de reproductie - stupina producatoare de matci selectionate imperecheate in care se multiplica materialul genetic de la familii de albine cu performante superioare, de rasa pura, din stupina de elita;

s) matca - singurul individ femela din familia de albine cu organe reproducatoare complet dezvoltate, capabila sa se imperecheze si sa depuna oua fecundate.Art. 2. - (1) Stuparitul stationar se refera la practicarea apiculturii pe vatra fixa, constand in amplasarea stupilor pe toata perioada sezonului activ, cat si pe perioada de iernare pe aceeasi vatra.(2) Vatra permanenta poate fi amplasata pe un teren proprietate privata sau pe un teren aflat in concesiune, inchiriere, comodat, scoatere temporara din folosinta ori pe un fond forestier.(3) Stupinele stationare vor fi inregistrate si evidentiate in baza de date oficiala la primarii, comisia locala de baza melifera, dispensare veterinare teritoriale.(4) Stupinele stationare autorizate pentru cresterea matcilor nu vor fi amplasate in masive melifere de importanta nationala.(5) Suprafata de teren pentru vatra de stupina se acorda in   functie   de marimea stupinei, dar nu va fi mai mica de 5 m2 pentru fiecare   familie   de albine si 50 m2 pentru fiecare   pavilion   apicol. Art. 3. - (1) Transhumanta este veriga tehnologica in activitatea de productie apicola, prin care apicultorul deplaseaza familiile de albine in cursul anului la unul sau mai multe masive melifere aflate pe un teren agricol sau pe un fond forestier.(2) Vatra de stupina in pastoral se atribuie in baza autorizatiei prevazute la anexa nr. 1a), pe care o elibereaza comisia judeteana de baza melifera si stuparit pastoral, la solicitarea scrisa a apicultorului, in care va preciza: masivul melifer si punctele de reper cat mai exacte, numarul de familii de albine, data de plecare, perioada de deplasare, precum si date personale de identificare si comunicare .(3) Stupinele deplasate in pastoral vor putea fi identificate dupa un panou pe care vor fi trecute urmatoarele date: numele proprietarului, adresa, telefonul, numarul de stupi pe vatra, numarul de inregistrare la directia sanitar-veterinara si cel al autorizatiei.(4) Pentru sprijinirea si monitorizarea activitatii de stuparit pastoral se constituie anual:a) Comisia centrala de baza melifera si stuparit pastoral, in subordinea Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale;b) comisii judetene de baza melifera si stuparit pastoral, in subordinea Comisiei centrale de baza melifera si stuparit pastoral.Art. 4. - (1) Atributiile si componenta comisiilor de baza melifera si stuparit pastoral sunt urmatoarele:1. Atributiile Comisiei centrale de baza melifera si stuparit pastoral:a) coordoneaza si controleaza activitatea comisiilor judetene si rezolva problemele care depasesc competentele comisiei judetene;b) centralizeaza resursele melifere raportate de comisiile judetene;

Lege nr. 131/2010, pentru modificarea si completarea Legii apiculturii nr. 89/1998

Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 464 din 07/07/2010

c) efectueaza balanta melifera la nivel national;d) analizeaza necesarul si excedentul fondului melifer deinteres national;e) repartizeaza excedentul fondului melifer comisiilor judetene cu baza melifera deficitara.2. Componenta Comisiei centrale de baza melifera si stuparit pastoral:a) presedinte - reprezentantul Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale;b) vicepresedinte - reprezentantul asociatiei profesionale de apicultori;c) secretar - reprezentantul Asociatiei Crescatorilor de Albine din Romania;d) membru - reprezentantul Autoritatii Nationale Sanitare Veterinare si pentru Siguranta Alimentelor;e) membru - reprezentantul directiei cu atributii fitosanitare din cadrul Ministerului Agriculturii si Dezvoltarii Rurale;f) membru - reprezentantul Regiei Nationale a Padurilor - Romsilva;g) membru - reprezentantul Ministerului Administratiei si Internelor;h) membru - reprezentantul Ministerului Transporturilor si Infrastructurii;i) membru - reprezentantul Ministerului Mediului si Padurilor.3. Atributiile Comisiei judetene de baza melifera si stuparit pastoral:a) centralizeaza cererile apicultorilor solicitanti de repartitie pentru baza melifera;b) inventariaza si intocmeste harta resurselor melifere la nivelul judetului;c) comunica rezultatul inventarului Comisiei centrale - excedentul sau deficitul rezultat ca urmare a solicitarilor si inventarului bazei melifere;d) elibereaza autorizatiile de stuparit pastoral;e) analizeaza si solutioneaza litigiile aparute in derularea actiunii de stuparit pastoral la nivelul judetului.

4. Componenta comisiei judetene de baza melifera si stuparit pastoral:a) presedinte - reprezentantul directiei judetene agricole si pentru dezvoltare rurala;b) vicepresedinte - reprezentantul asociatiilor profesionale de apicultori;c) secretar - reprezentantul Asociatiei Crescatorilor de Albine din Romania;d) membru - reprezentantul Directiei Sanitare Veterinare si pentru Siguranta Alimentelor;e) membru - reprezentantul directiei judetene pentru protectia plantelor;f) membru - reprezentantul inspectoratului judetean de politie;g) membru - reprezentantul consiliului judetean;h) membru - reprezentantul Regiei Nationale a Padurilor - Romsilva;i) membru - reprezentantul inspectoratului teritorial de regim silvic si de vanatoare.(2) Comisia centrala de baza melifera si stuparit pastoral coordoneaza intreaga activitate de stuparit la nivel national, prin comisiile judetene de baza melifera si stuparit pastoral.Art. 5. - (1) In scopul protejarii vietii si sanatatii oamenilor si animalelor, precum si al protejarii mediului si proprietatii, amplasarea stupilor cu albine pe terenurile detinute de apicultor cu orice titlu se va face la o distanta de cel putin 5 m fata de drumurile publice sau hotarele proprietatii invecinate ori hotarele proprietatii publice sau private aflate in intravilan ori in extravilan.(2) In situatia in care distantele prevazute la alin. (1) nu pot fi respectate, stupii cu albine vor fi despartiti de vecinatati printr-un gard, zid, plasa sau orice alt material prin care albinele sa nu poata patrunde in zbor, cu o inaltime minima de 2 m de la nivelul solului, care sa se continue pe aceeasi linie inca 2 m lateral de extremitatile stupului.(3) Numarul familiilor de albine amplasate pe un teren conform cerintelor prevazute la alin. (2) nu este limitat.(4) Apicultorul nu raspunde pentru prezenta albinelor in cautarea polenului si nectarului pe diverse proprietati, vii, livezi ori pentru prezenta roiurilor, ca urmare a instinctului de inmultire.Art. 6. - Pentru utilizarea optima a potentialului melifer, se recomanda incarcaturi optime de familii de albine la hectar, dupa cum urmeaza:- salcam - 15-30 de familii de albine/hectar;- tei - 10-15 familii de albine/hectar;- floarea-soarelui - 1-2 familii de albine/hectar;- pomi fructiferi - 2-3 familii de albine/hectar;- rapita - mustar - 2-3 familii de albine/hectar;- leguminoase perene - 4-6 familii de albine/hectar;- plante medicinale si aromatice - 3-4 familii de albine/hectar;- zmeuris si zburatoare - 3-5 familii de albine/hectar.Art. 7. - (1) Termenele pentru depunerea cererilor de solicitare a repartitiei de baza melifera la nivelul judetului, a inventarierii resurselor melifere, raportarea acestora la nivel central, precum si repartizarea excedentului de fond melifer sunt prevazute in anexa nr. 1b).(2) Apicultorii solicitanti de baza melifera vor primi repartitia de la comisia judeteana de baza melifera si stuparit pastoral, prin eliberarea autorizatiei de stuparit pastoral.(3) Secretarii comisiilor judetene de baza melifera si stuparit pastoral raspund atat de completarea corecta a autorizatiilor de stuparit pastoral, cat si de obtinerea vizelor.(4) Deplasarea familiilor de albine in pastoral se va efectua numai pe baza acestor autorizatii, care vor fi insotite de carnetul de stupina.(5) Vetrele de stupina se atribuie in pastoral pe perioada determinata si pe terenuri necultivate.Art. 8. - Pe intreaga perioada de deplasare si amplasare a stupinei, apicultorul este raspunzator de respectarea normelor privind distanta dintre stupine, incarcatura la hectar, respectarea directiei de zbor a stupinelor amplasate anterior, avand totodata obligatia de a informa, in scris, consiliul local pe raza caruia este situata vatra de stupina, in cel mult 24 de ore de la instalarea pe vatra, asupra locului exact, perioadei de sedere, numarului familiilor de albine amplasate, precum si cu privire la datele personale de identificare unde poate fi anuntat in cazul efectuarii tratamentelor fitosanitare cu substante chimice, pentru prevenirea intoxicatiilor la albine, conform prevederilor legale in vigoare.

Legea nr 89/1998, legea apliculturii Legea nr 89/1998, legea apliculturii, publicata in M. Of. nr 170/30.04.1998 

Capitolul 1 - Dispozitii generale

Art. 1In Romania cresterea albinelor este o indeletnicire traditionala a populatiei si constituie, prin rolul sau economic, ecologic si social, o parte a avutiei nationale. 

Art. 2Ministerul Agriculturii si Alimentatiei impreuna cu Ministerul Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului sprijina activitatea apicola, in scopul protejarii albinelor, cresterii numarului si productiei familiilor de albine, al valorificarii superioare a resurselor melifere si a produselor apicole. 

Capitolul 2 - Conservarea, dezvoltarea si valorificarea fondului melifer

Art. 3(1) Ministerul Agriculturii si Alimentatiei contribuie, prin masuri adecvate, la imbunatatirea bazei melifere in cadrul fondului funciar. (2) Ministerul Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului asigura, prin masuri adecvate, prevazute la amenajamentele silvice, protejarea resurselor melifere din cadrul fondului forestier national. 

Art. 4Autoritatile administratiei publice locale, pe terenurile pe care le au in administrare, in scopul imbunatatirii resurselor melifere vor folosi cu prioritate, la plantarea terenurilor improprii pentru agricultura, a rapelor, a marginilor de drumuri, a spatiilor verzi, arbori, arbusti si alte plante ornamentale care prezinta si interes pentru apicultura. 

Art. 5Apicultorii care amplaseaza stupine in pastoral sau la iernat sunt obligati sa anunte autoritatile administratiei publice locale, in a caror raza teritoriala se afla, locul, perioada, numarul familiilor de albine, precum si adresa detinatorului de stupi. 

Art. 6(1) Polenizarea dirijata a culturilor agricole entomofile cu ajutorul albinelor se realizeaza pe baza de contracte incheiate intre proprietarii familiilor de albine si detinatorii de culturi. (2) Costurile prestatiei de polenizare se stabilesc prin negociere intre parti. 

Art. 7(1) Autoritatile administratiei publice locale, precum si regiile autonome, cu profil agricol sau silvic, vor asigura apicultorilor vetre de stupina temporare sau permanente, pe baza autorizatiei eliberate de catre Comisia de baza melifera si stuparit pastoral. (2) Vetrele de stupina pot fi atribuite in judetul de domiciliu al apicultorului sau in alte judete. (3) Instalarea stupinelor pe vetre permanente si de valorificare a culesurilor se va face astfel incat sa se asigure protectia populatiei si a animalelor. 

Art. 8(1) Suprafetele de teren atribuite pentru vatra de stupina se acorda in functie de marimea stupinei, in locuri accesibile mijloacelor de transport, si nu vor fi mai mici de 5 mp pentru fiecare familie de albine. (2) Durata atribuirii si conditiile de folosire a acestor terenuri, precum si obligatiile partilor se stabilesc prin contracte care se incheie intre beneficiari si detinatorii terenurilor. 

Art. 9In scopul conservarii fondului genetic apicol si melifer si al producerii materialului biologic si semincer, Ministerul Agriculturii si Alimentatiei si Ministerul Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului pot infiinta rezervatii naturale in zone bioapicole caracteristice. 

Art. 10(1) Reteaua sanitar-veterinara de stat asigura asistenta de specialitate in conformitate cu programul national sanitar-veterinar privind apararea sanatatii animalelor. (2) Diagnosticarea, tratamentul si eliberarea medicamentelor folosite in combaterea varroozei albinelor se fac prin reteaua sanitar-veterinara, costul acestora fiind suportat din bugetul Ministerului Agriculturii si Alimentatiei. 

Art. 11

Ministerul Agriculturii si Alimentatiei, Ministerul Apelor, Padurilor si Protectiei Mediului, precum si autoritatile administratiei publice locale asigura masurile necesare pentru prevenirea intoxicatiilor la albine, datorate actiunilor de combatere a bolilor si daunatorilor din culturile agricole, vitipomicole, din fondul forestier etc., potrivit reglementarilor legale in vigoare. 

Capitolul 3 - Cercetarea stiintifica si pregatirea personalului tehnic pentru apicultura

Art. 12(1) Ministerul Cercetarii si Tehnologiei, Ministerul Educatiei Nationale, Ministerul Agriculturii si Alimentatiei, precum si alte institutii publice, impreuna cu Asociatia Crescatorilor de Albine din Romania, vor asigura, prin institutele de cercetare-dezvoltare, ameliorarea continua a rasei autohtone de albine si a speciilor de plante nectaro-polenifere. (2) Institutiile prevazute la alin. (1) exercita masurile necesare pentru dezvoltarea cercetarii stiintifice, in vederea obtinerii de produse chimice selective in combaterea bolilor si a daunatorilor din apicultura si silvicultura, care sa asigure protejarea albinelor. (3) Societatile comerciale "Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultura" - S.A. si "Complexul Apicol" - S.A., precum si alte unitati de profil asigura elaborarea tehnologiilor necesare pentru pastrarea, conditionarea, prelucrarea si diversificarea produselor apicole care fac obiectul consumului intern si al exportului, in vederea incadrarii acestora in parametrii de calitate prevazuti de normele comunitare. 

Art. 13Ministerul Agriculturii si Alimentatiei, Ministerul Educatiei Nationale si Asociatia Crescatorilor de Albine din Romania vor lua masuri pentru pregatirea si perfectionarea personalului din apicultura, precum si pentru intensificarea activitatii de mediatizare din acest domeniu. 

Capitolul 4 - Stimularea producatorilor agricoli

Art. 14Asociatia Crescatorilor de Albine din Romania, prin Societatea Comerciala "Complexul Apicol" - S.A., precum si alte societati comerciale de profil autorizate asigura aprovizionarea crescatorilor de albine cu material biologic, stupi, subansambluri, unelte si utilaje, biostimulatori, medicamente de uz apicol, faguri artificiali, precum si achizitionarea de la producatori a produselor apicole oferite. 

Art. 15Mierea de albine destinata comertului intern si exportului este scutita de taxa pe valoarea adaugata. 

Art. 16Producatorii apicoli beneficiaza, totodata, si de urmatoarele facilitati:

a) acordarea de credite cu dobanda subventionata de la bugetul de stat pentru procurarea de stupi si familii de albine, unelte si utilaje apicole, precum si pentru retehnologizarea capacitatilor de productie existente; b) scutirea de la plata impozitului pentru mijloacele de transport specializate in transportul stupilor; c) asigurarea, pentru familiile de albine inscrise in registrul agricol, de biostimulatori furajeri si medicamentosi la nivelul a 5 kg zahar/familie de albine, pe baza unor recepturi autorizate, subventionate in proportie de 50% de la bugetul de stat; d) in fondul forestier, amplasarea gratuita a stupilor in pastoral pentru valorificarea surselor nectaro-polenifere. 

Art. 17Veniturile realizate din practicarea apiculturii sunt scutite de impozit. 

Capitolul 5 - Asociatia Crescatorilor de Albine din Romania

Art. 18(1) Asociatia Crescatorilor de Albine din Romania este organizatia profesionala si autonoma a apicultorilor din Romania, cu personalitate juridica si patrimoniu propriu, care isi desfasoara activitatea potrivit reglementarilor legale in vigoare si statutului sau. (2) Asociatia reprezinta apicultorii si interesele acestora la toate nivelurile. 

Art. 19(1) Patrimoniul Asociatiei Crescatorilor de Albine din Romania, alcatuit din bunuri mobile si imobile, constituie proprietate privata si este ocrotit de lege. (2) Bunurile imobile ale asociatiei sunt indivizibile si nu pot fi impartite intre membrii organizatiei sau intre organizatiile asociate. (3) Constructiile realizate pe terenurile prevazute la alin. (1) pot face obiectul ipotecarii si executarii silite, urmand ca regimul juridic al terenului sa fie reglementat prin contract civil intre proprietarul terenului si noul proprietar al cladirii. 

Art. 20In termen de 90 de zile de la publicarea prezentei legi in Monitorul Oficial al Romaniei, Regulamentul privind organizarea stuparitului pastoral in Romania va fi reactualizat. Totodata, vor fi elaborate norme metodologice orientative privind polenizarea culturilor agricole entomofile cu ajutorul albinelor. 

Art. 21Institutul International de Tehnologie si Economie Apicola al Federatiei Internationale a Asociatiilor de Apicultura - APIMONDIA functioneaza in conformitate cu prevederile Decretului nr. 370/1970, publicat in Buletinul Oficial, Partea I, nr. 97 din 3 august 1970, si a regulamentului propriu de organizare si functionare. 

Capitolul 6 - Dispozitii finale

Art. 22Incalcarea dispozitiilor prezentei legi si a reglementarilor adoptate in aplicarea acesteia atrage raspunderea disciplinara, administrativa, civila sau penala, potrivit legii. 

Art. 23In cazul sanctiunilor contraventionale se aplica dispozitiile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor. 

Art. 24La data intrarii in vigoare a prezentei legi se abroga orice alte dispozitii contrare. 

Aceasta lege a fost adoptata de Camera Deputatilor in sedinta din 23 martie 1998, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constitutia Romaniei. 

Obtinerea Cerii

OBŢINEREA CERII

Ceara reprezintă produsul de secreţie al albinelor lucrătoare utilizat pentru a clădi fagurii din cuib sau pentru a căpăci fagurii cu miere sau puiet. Secreţia cerii se face de către organe specializate  – denumite glandele cerifere. Acestea sunt situate în partea ventrală a abdomenului pe ultimile 4 sternite. Activitatea acestor glande începe la albinele în vârstă de 3 zile cînd acestea participă la căpăcirea fagurilor şi se intesifică în a 7-a zi până în a 18  -a zi, când albinele participă la construirea fagurilor, deşi sunt situaţii cînd şi la albine mai în vârstă s-a constatat secreţia de ceară. Acest fapt este datorat faptului că activităţile albinelor în colonie au o mare plasticitate legată de vârsta acestora dar şi de necesităţile coloniei.

La momentul secreţiei ceara este lichidă, solidificându-se imediat ce ia contactul cu aerul şi formând astfel solzişorii specifici. Acestia sunt desprinşi de albine cu ajutorul picioruşelor, apoi sunt frământaţi pentru a fi folosiţi în construcţia celulelor. Greutatea unui solzişor este între 0,25 şi 0,8 mg ceea ce înseamnă că pentru 1 kg de ceară sunt necesari între 4 mil şi 1,25 milioane de solzişori.

Pentru a produce 1 kg de ceară colonia de albine consumă în medie 3,5 kg de miere. Secreţia de ceară este deci în strânsă legătură cu activitatea coloniei de albine, practic, producţia de ceară fiind influenţată de activitatea de cules, puterea coloniei, înclinaţia genetică, starea fiziologică a coloniei de albine, asigurarea spaţiului de clădit.

Compoziţia chimică a cerii: fiind un produs de secreţie are o compoziţie chimică relativ puţin variabilă, principalele elemente chimice fiind esterii unor acizi specifici (70-72%), acizi liberi (9%), hidrocarburi (12-13%).

Ceara poate fi obţinută în stupină din mai multe surse: 1.  reformarea fagurilor vechi. Este o operaţiune care trebuie practicată în mod constant ntr-o

stupină. În fiecare an trebuiesc reformaţi fagurii vechi, negri şi înlocuiţi cu alţii noi  care să poată fi crescuţi în perioadele optime. Aceasta practică poate fi făcută astfel încât în fiecare an să se reformeze câte ¼ din fagurii vechi şi practic la 4 ani toţi fagurii dintr-o colonie sunt complet înlocuiţi, durata optimă de exploatare a fagurilor. Se cunoaşte faptul că fagurii mai vechi sunt surse de boli, iar generaţiile de albine care sunt crescute lasă în urma lor celule cu diametru din ce în ce mai mic datorită „cămăşuţelor” rezultate din procesul de îngogoşare, acest fapt având repercusiuni negative asupra creşterii de albine sănătoase, de mărime şi greutate normală.

Fagurii vechi conţin ceară curată în proporţie diferite în funcţie de gradul de învechire, de exemplu: fagurii negri conţin doar 26% ceară, fagurii brun închis 36%, fagurii de culoare brun deschis 70%, cei de culoare galbenă 90%, în timp ce fagurii albi conţin 100% ceară curată. Cunoaşterea acestor aspecte sunt de mare importanţă în practica apicolă.

2.  strângerea căpăcelelor de ceară rezultate în urma extracţiei mierii. Din procesul de descăpăcire rezultă cantităţi însemnate de ceară de cea mai bună calitate dat fiind faptul  că această căpăceală este ceară nou produsă de albine.

3. răzătura făguraşilor si celulelor crescute în afara ramelor cu fagurii reprezintă o altă sursă de ceară dar nu deosebit de însemnată. Aceasta oferă posibilitatea recuperării unor făguraşi sau punţi de ceară crescute de albine şi care împiedică apicultorul în desprinderea ramelor şi a altor părţi componente ale stupului în munca de inspecţie a  coloniei.

4.  folosirea intensă a coloniilor pentru creşterea fagurilor artficiali şi folosirea ramei clăditoare (ramă fără fagure artificial) reprezintă măsuri speciale pentru ridicarea producţiei de ceară de către apicultor. Aceste metode sunt aplicate în anumite condiţii, după tehnici specifice, în special când există culesuri naturale, la colonii puternice la care există semne legate de secreţia cerii (albirea fagurilor la partea superioară). Aceste rame sunt introduse în stup după ultimul fagure cu puiet pentru a fi clădiţi.

Extragerea cerii din aceste surse de ceară se face cel mai des prin utilizarea temperaturii.În acest sens există mai multe metode:

- extragerea cerii prin folosirea temperaturii uscate prin utilizarea  topitorului solar în stupină, a cuptoarelor pe bază de energie electrică sau alţi combustibili.- Topitorul solar reprezinta un mijloc relativ ieftin de obţinere a cerii, dar are o eficienţă relativ scăzută în obţinerea de ceară de calitate deoarece deseori ceara rezultată are reziduuri şi trebuie din nou supusă unei retopiri prin alte mijloace. Este util pentru stupinele de mai mici dimensiuni ca mijloc foarte economic de obţinere a cerii.- extragerea cerii prin utilizarea apei încălzite: utilizarea topitorului cu abur.- extragerea cerii prin  topire în apă  şi presare ulterioară sau concomitentă, si separarea fazelor  -ceară şi apă. În acest scop sunt folosite prese de ceară şi sunt practicabile pentru extracţia cerii din fagurii vechi deoarece asigură extracţia cât mai mare a cerii curate din faguri.- Pentru extragerea cerii din căpăcele, răzătură, faguri din rame clăditoare sau faguri de bună calitate poate fi utilizat un topitor special conceput pentru extragerea cerii de foarte bună calitate. Şi aceste topitoare pot fi realizate din materiale inxidabile pentru a păstra calitatea cerii.- extragerea cerii  prin centrifugare se foloseşte mai rar şi doar în unităţi specializate, cu dotări specifice.

Ceara topită este scursă în forme speciale (din materiale rezistente la temperatura de topire  -inox sau plastic, temperatura la care ceara poate fi scursă în forme fiind de 63°C pentru a se forma un calup care să nu se crape, iar răcirea acestuia să se facă treptat).

În extracţia si condiţionarea cerii este important să se evite utilizarea echipamentelor confecţionate din fier, cupru, zinc deoarece acestea modifică culoarea naturală a cerii.

Condiţionarea cerii constă în limpezirea şi spălarea acesteia. Limpezirea şi spălarea acestora se face prin topirea repetată a calupurilor de ceară în apă dedurizată (asa cum este şi apa de ploaie) la temperaturi de până la 90°C.

Articol prelucrat din Manualul Apicultorului

PASTURA

PASTURA

            Pastura este, desi cel mai valoros produs al stupului, si cel mai putin cunoscut. Putini stiu ce este pastura, si putini apicultori se incumeta sa  treaca la recoltarea ei. Pastura este polenul modificat, reprezentand hrana albinelor.            Sub influenta substantelor adaugate de albine, a microorganismelor, a temperaturii si umiditatii ridicate din stup, precum si datorita modului de conservare, polenul sufera o serie de transformari biochimice si modificari structurale, transformandu-se in pastura. Datorita faptului ca transformarile suferite de polen sunt biochimice, podusul rezultat este diferit de polenul initial.            Transformarea polenului consta in mai multe etape:

-          prima faza consta in dezvoltarea unei bacterii aerobe- pseudomanas, care consuma  intrega cantitate de oxigen si conduce in final la moartea cestor bacterii prin autoasfixiere.

-          In a doua etapa se dezvolta bacterii aerobe- lactobacillus, care folosesc glucidele si produc in schimb acid lactic astfel crescand concentratia vitaminelor B.

Pastura este un produs natural, cu insusiri mult mai valoroase decat cele ale polenului datorita continutului mai mare in zaharuri simple, vitamina K, enzime si aminoacizi, precum si a aciditatii sporite ce o face usor asimilabila. Fata de polen valoarea nutritiva si antibiotica este de 3 ori mai mare. De asemenea, invelisul extern al polenului, exina, este distrus, determinand asimilarea mai usoara de catre organism.

Datorita cantitatii mari de acid lactic si proprietatilor antibiotice, pastura poate fi pastrata timp indlungat la loc uscat si racoros, fara a se observa modificari majore, cantitative sau calitative. Pastrata la loc racoros, poate rezista pana la 17 ani.

Pastura privita in sectiune transversala, are culori diferite, alternative, date de polenul recoltat din mai multe flori.

Colectarea pasturei din fagure este migaloasa si mai ales are un randament foarte scazut, cantitatile ce se pot extrage, fara a afecta alimentatia albinelor, fiind reduse.

La cumpararea acestui produs, se va urmari ca transformarea polenului in pastura sa fie deplina,lucru probat de forma hexagonala a bucatelor de pastura (preluata de la celulele din fagure). Se admite un procent de sfaramaturi de 20-25% din total cantitate.

Pastura acopera toata gama de recomandari a polenului: afectiuni hepatice, anemii, stres, reumatism, reglarea tranzitului intestinal, afectiunile de colon, mai ales cele insotite de constipatii (enterecolite, colite de fermentatie sau putrefactie, constipatii cronice de diverse etiologii), insa actiunea ei este mult mai rapida si mai puternica. Pentru cele mai multe dintre afectiunile amintite diferenta dintre cele doua poate fi oarecum estompata prin cresterea dozei zilnice de polen si prelungirea perioadei de administrare. Exceptie fac afectiunile hepatice, unde actiunea pasturii este cu adevarat remarcabila, inregistrandu-se rezultate exceptionale in hepatite acute si cronice, in ciroze uscate sau umede. Doza uzuala recomandata este de 10 – 20g/zi, in doza unica sau in doua doze, administrate la 30-45 minute dupa masa, pentru a nu produce disconfort gastric.

In cazul afectiunilor hepatice severe (hepatite de tip: A, B, C, ciroze), doza va creste la 30g/zi, iar administrarea se va face in trei prize (circa 10g/administrare) si pe cat posibil intre mese, adica la o ora si jumatate sau doua dupa masa. In acest ultim caz, tratamentul poate fi completat cu doze mici zilnice de ceai de armarariu (doua jumatati de cana pe zi) sau comprimate de silimarina (principiul activ al fructelor de armarariu) si bineinteles cu propolis (0,5- 1 g/zi).

Ca si in cazul polenului si al mierii, pastura nu poate fi folosita de catre diabetici. Daca totusi acestea se afla intr-una din situatiile mai severe descrise, in care alternativele de tratament nu prea sunt variate, administrarea acesteia se va face dupa informarea medicului si mai ales cu controlul permanent al glicemiei.

Acest produs se bucura in prezent de o atentie sporita din partea cercetatorilor pentru efectele obtinute prin aplicarea lui in diverse afectiuni. In actualul stadiu de experimentare exista suficiente premise care justifica afirmatia specialistilor ca pastura este un produs apicol natural cu perspective mari de folosire in scopul sanatatii omului.

Pastura recoltata din faguri in scopuri apiterautice se conserva in borcane de sticla tinute la rece, din care se consuma conform prescriptiilor medicale. In ultimul timp, se pare ca este mai eficienta folosirea ei cu faguri cu tot, datorita unor factori inca insuficienti studiati care exista in fagurii vechi ai stupului, bineinteles daca acesti faguri cu pastura se recolteaza si se conserva in conditii aspetice.

Proprietatile si beneficiile mierii

PROPRIETATILE SI BENEFICIILE MIERII

Mierea este un aliment valoros format din substante zaharoase, produse de albine prin transformarea enzimatica a nectarului floral sau a sucurilor extraflorale, urmata de depozitarea ei in celulele fagurilor. Mierea poate fi clasificata dupa originea nectarului si dupa modul de prelucrare .

Dupa originea nectarului sau a sucului intalnim miere florala sau extraflorala. Cea florala poate sa fie monoflorala, cand provine de la o specie (floarea soarelui, etc.) sau poliflorala, cand provine de la mai multe specii melifere (faneata, etc.). Cea extraflorala sau mierea de mana poate fi de origine

animala sau vegetala. Aceasta poate sa fie in functie de planta de pe care se recolteaza: (de brad, pin, stejar, prun,etc.).

Dupa modul de prelucrare si prezentare mierea poate sa fie extrasa sau poate sa fie miere in faguri. Atat una cat si alta poate sa fie fluida sau cristalizata.

Aprecierea mierii se face dupa culoare, consistenta, gust si miros.Culoarea este caracterizata de gradul de absorbtie al luminii de catre elementele constitutive

ale mierii. Pigmentii de tipul carotenului, clorofilei si altor substante in stare coloidala sunt responsabili de culoarea mierii. Culoarea deschisa la miere este preferata celei inchise de catre consumatori.

Proprietatiile fizice principale ale mierii de calitate sunt continutul in apa si vascozitatea. In mod natural cand mierea contine sub 20% apa, albinele o copacesc, dand astfel semnalul ca produsul se poate extrage. Mierea care contine mai mult de 18-20% apa incepe sa fermenteze. Conditiile optime de pastrare a mierii  este temperaturatura de 10-12 % si umiditatea de 60%. Mierea daca se tine timp indelungat la umiditatea maxima (100%), va avea un continut de apa de pana la 50%.

Aroma mierii este data de uleiurile etirice prezente in nectarul floral. Aceste uleiuri etirice sunt specifice plantelor melifere din care provine nectarul. Aromele cu timpul si prin incalzire se pierd.

Gustul mierii este in general dulce cu nuante diferentiale percepibile de la un sortiment de miere la altul.

Compozitia chimica a mierii variaza in functie de plantele melifere, de intensitatea culesului, starea timpului, etc.  In medie 83 % din continutul mierii este format de substanta uscata si 17 % apa. Vascozitatea si rezistenta la scurgere depinde de continutul de apa, de temperatura si de compozitia chimica a mierii. Continutul in coloizi, dextrine, saruri minerale influenteaza gradul de vascozitate al mierii. Asta explica de ce mierea de salcam este mai fluida decat cea de floarea soarelui. 80% din substanta uscata o formeaza zaharurile si in special glucoza si fructoza. Aceste zaharuri se formaza prin invertirea enzimatica a zaharozei. Zaharoza este admisa in miere pana la 5%.  Substantele minerale in miere sunt potasiul, calciul, fosforul, sulful, magneziul, fierul si altele in cantitati foarte mici. Aceste saruri daca depasesc un prag minim in miere devin nocive.

Mierea de albine mai contine o serie de vitamine din complexul B, vitamina C si o serie de factori de crestere. Vitaminele chiar daca se gasesc in cantitati mici sporesc valoarea alimentara, dietetica si terapeutica a mierii.

Dintre enzimele prezente in miere amintim invertaza (transforma zaharoza in glucoza si fructoza) si diastaza (scindeaza polizaharidele in zaharuri simple).

EXTRACTIA  MIERIIFagurii de miere se recolteaza in momentul cand sunt suficieti de maturati, si cand se observa

prezenta coroanei cu miere copacita in portiunea superioara. Indepartarea albinelor de pe faguri se face prin scuturare in stupinele mici si prin intermediul unor substante (acid fenic) in stupinele de tip industrial.

Inainte de extragere, fagurii sunt grupati dupa culoare, penru a obtine diferite soiuri de miere in functie de culoare. Fagurii se transporta cu multa grija intr-o camera calda (35 grade C) si care favorizeaza extragerea mierii.

Camere simple de extractie trebuie sa fie izolate pentru a impiedica patrunderea albinelor inauntru si trebuie sa contina: extractor mecanic sau electric; cutite pentru descopacire (care se pot incalzii electric sau in apa fierbinte); un vas descapacitor cu sita pentru separarea capacelelor de miere, un vas pentru recoltarea mierii, vase pentru depozitare.

Dupa sortare, fagurii se decopacesc cu cutite bine incalzite  si se intoduc intr-un extractor.  Turatia acestuia se mareste treptat pana se percepe fosnetul caracteristic proiectarii mierii pe peretii vasului. Fagurii se inverseaza pentru a se continua extractia si pe partea cealalta. Operatia se repeta de mai multe ori pana se extrage toata mierea.

Conditionarea mierii cuprinde toate procedeele tehnice menite sa asigure purificarea, sortarea si combinarea diverselor tipuri de miere in conditiile pastraii optime a proprietatilor fizico chimice si biologice in perioada de conservare a ei.

Initial are loc filtrarea impuritatilor mai mari, care se realizeaza odata cu extratia prin sita dispusa la locul de scurgere a mierii din extractor. Dupa aceia in maturator are loc o limpezire a mierii, corpurile straine se separa de miere datorita greutatii specifice diferite (cele grele se aseaza la fundul vasului, iar cele usoare se ridica la suprafata vasului.

Adesea se intampla ca mierea sa se cristalizeze din cauza suprasaturarii mierii cu glucoza. Cristalizarea este o proprietate fireasca si se mai intalneste si in fagurii de miere. Cristalizarea nu denatureaza calitatea mierii. Cristalizarea vine in urma evaporarii apei , dar mai ales se datoreaza insusirii glucozei de a forma cristale. Cristalizarea se poate preveni prin pasteurizare, tratarea cu ultrasunete, filtrare si ultrafiltrare.

Daca este cristalizata se recomanda lichefierea ei in vase deschise la temperatura de 40 grade C. Apoi se trec in camere cu aer cald de 60-70 grad C, unde se pastreaza tot in vase deschise. Pe masura ce mierea se lichefiaza se ambaleaza din nou, in vederea comercializarii.

Regimul igenico sanitar de conservare a mierii se respecta cu strictete. Vasele trebuie sa fie sterile, iar temperatura in depozit nu trebuie sa depaseasca 14 grade C. Aerul din depozit trebuie sa fie uscat, cu posibilitati usoare de ventilatie.

Recoltarea Mierii

RECOLTAREA MIERIIMierea reprezintă produsul realizat de albine exclusiv din nectarul florilor sau din sucurile dulci

culese de albine de pe anumite specii de plante, substanţe pe care albinele le culeg, le pelucrează, le îmbogăţesc cu substanţe proprii şi le depozitează în celulele fagurilor.

În funcţie de materia primă utilizată de albine pentru producerea mierii nu există decât două tipuri de miere: florală si mană.

Mierea florală poate fi monoflorală, atunci când provine de la o singură specie de plante nectarifere (mierea de salcâm, tei, floarea soarelui etc)  sau poliflorală când necarul provine de la mai multe specii de plante.

Nectarul este un lichid dulce secretat de glandele nectarifere care se găsesc în florile unor specii de plante şi care provine din seva plantelor ca urmare a unor procese complexe de sinteză şi secreţie.

Mierea de mană (impropriu zis miere de pădure, miere de brad, miere de rouă) provine din sucurile dulci (mana) recoltate de albine de pe anumite părţi ale plantelor (altele decât glandele nectarifere), sucuri rezultate în urma metabolismului unor insecte (afide, psilide, coccide sau lecanide) care parazitează anumite specii de plante (arbori şi arbuşti), consumă seva şi excretă mana.

Producerea mierii de către albine reprezintă un proces complex care cuprinde mai multe etape: recoltarea nectarului, prelucrarea enzimatică, reducerea cantităţii de apă, ultimele două etape reprezentând maturarea mierii.

Prelucrarea enzimatică a mierii constă în transformarea unor zaharuri complexe din nectar (dizaharide, polizaharide) în zaharuri simple (glucoză şi fructoză) cu ajutorul enzimelor secretate de albine, transformând astfel nectarul într-un produs usor digestibil de către albine şi conservabil.

Acest fapt asigură o sursă de energie rapid asimilabilă şi usor de obţinut si cu un efort mai mic din partea albinelor în special în timpul iernii cînd albinele au nevoie de conservarea resurselor.

Ca urmare a prelucrării enzimatice şi a prelucrării hidrice mierea devine un produs stabil şi concentrat care permite depozitarea acestuia pe o perioadă mai mare de timp.  Prelucrarea nectarului  începe chiar din timpul recoltării nectarului cînd nectarul preluat în guşă este îmbogăţit cu salivă bogată în enzime zaharolitice, cantităţi infime de polen şi alte substanţe specifice.  Finalizarea transformării nectarului în miere se produce în stup unde albina culegătoare transferă nectarul recoltat altei albine care la rândul ei transferă mai departe nectarul altor albine, iar prin procesul de regurgitare-îngurgitare, nectarul se îmbogăţeşte permanent cu echipament enzimatic, după care este depus în celule unde se definitivează procesul de maturare.

Prelucrarea enzimatică prin îngurgitare-regurgitare poate continua până ce aproximativ  90% din zaharuri ajung sub formă de zaharuri simple (monozaharide).

După această etapă are loc concentrarea nectarului prelucrat pentru a reduce conţinutul apei până la un nivel care îi asigură conservarea. Acest proces se realizează prin ventilaţia energică produsă de albine cu ajutorul aripilor, asigurarea unei temperaturi ridicate (35°C) împrăştierea mierii pe o suprafaţă mai mare a fagurelui prin umplerea treptată a celulelor timp în care se produce deshidratarea până la cel mult 20% apă. După această etapă albinele acoperă celulele prin căpăcire cu un strat de ceară.

Din punct de vedere practic  aceste explicaţii sunt foarte importante pentru a asigura calitatea mierii extrase deoarece trebuie avut în vedere ca extracţia mierii să se facă numai după ce acest proces de maturare este încheiat şi anume când fagurii cu miere sunt căpăciţi în cea mai mare parte.

Caracteristicile  organoleptice ale mieriiÎn privinţa consistenţei, mierea extrasă are o consistenţă fluidă, cu o vâscozitate diferită în funcţie

de conţinutul în apă: fluid-subţire (20% apă) şi fluid-groasă (16-17%). Mierea de mană are în general o consistenţă fluid-cleioasă datorită compoziţiei specifice.

Culoarea mierii diferă în funcţie de originea botanică a mierii, fiind determinată de pigmenţii vegetali, şi poate varia de la galben foarte deschis-transparent (salcâm), chihlimbariu (polifloră, floarea soarelui, tei) şi până la maroniu închis sau chiar negricioasă (mană).

Aspectul mierii este transparent strălucitor în stare fluidă, opalescentă cînd a început procesul de cristalizare sau cristalizat când acest proces s-a finalizat.

Cristalizarea mierii este un proces natural la majoritatea sorturilor de miere, deoarece mierea  este o soluţie suprasaturată de zaharuri. Acest proces este caracteristic sorturilor în care  proporţia celor două monozaharide majoritare– glucoza şi fructoza este în favoarea glucozei (monozaharid uşor cristalizabil). Practic, în cazul sorturilor de miere unde predomină fructoza (greu cristalizabilă) peste un anumit procent acest proces nu are loc. Este cazul mierii de salcâm al carui indice fructoză/glucoză este in general peste 1,3. Cu cât acest indice scade, cu atât perioada până la începerea cristalizării scade şi ea. Procesul de cristalizare şi perioada de inducţie a cristalizarii scade dacă apar şi alţi factori favorizanţi: temperatura de păstrare, omogenizarea, cantitatea de apă.

Se consideră că temperatura optimă pentru cristalizare este cea cuprinsă între 13-14°C. La temperaturi mai jos de 10°C cristalizarea nu are loc datorită vâscozităţii mari iar la temperatura de peste 27°C în miere nu se formează cristalele.

Gustul şi aroma depinde de originea botanică a mierii şi de conţinutul în diverse zaharuri care  au putere diferită de îndulcire. De exemplu fructoza este cu 73% mai dulce decât glucoza. Este cazul mierii de salcâm. Aroma mierii depinde în general de conţinutul în uleiuri eterice provenite din nectarul plantelor. Mierea de mană care nu are uleiuri eterice din flori are o aroma specifică.

Compoziţia chimică a mierii. În general mierea conţine un procent variabil de apă în jurul valorii de 17% şi 83 % substanţă uscată din care zaharurile reprezintă 80% şi 20% minerale, vitamine, enzime, polenuri. Zaharurile simple-glucoza şi fructoza reprezintă 70-75% din greutatea mierii. Dizaharidele (în principal zaharoza) reprezintă până la 5 %. Polizaharidele, în special dextrina, se găsesc în procent de 4%.

Există cantităţi variabile şi de substanţele minerale în funcţie de provenienţa acesteia, în total ajungând la 0,16% - 0, 17%.

Extragerea şi condiţionarea mierii cuprinde în general mai multe etape: 1. ridicarea fagurilor cu miere din stup. Momentul optim pentru recoltarea fagurilor este atunci când

aceştia sunt căpăciţi cel putin 1/3 din suprafata acestora. Acest fapt indică apicultorului că mierea este maturată în proporţie cît mai mare, deci conţinutul apei este adus la valoarea necesară conservării acesteia. Ridicarea fagurilor din stup necesită indepartarea albinelor de pe aceştia care se face prin scuturare şi periere cu o perie apicolă specială sau prin alte metode utilizate în special în apicultura profesionistă. Folosirea de podişoare speciale prevăzute cu un dispozitiv prin care albinele pot ieşi dar nu mai pot reintra (izgonitoare de albine) care pot fi montate peste corpurile de bază cu cel puţin o zi înainte – este un sistem practicat în sistemul vertical de întreţinere.Folosirea unor aparate speciale care suflă puternic aer printre rame şi îndepărtează albinele dintre rame. Folosirea unor substanţe repelente  pentru albine. Acestea trebuiesc utilizate cu precauţiile de rigoare atat pentru apicultor cât şi pentru a nu polua mierea sau ceara.

2. Fagurii recoltaţi sunt preluaţi în lădiţe speciale sau în corpuri de stupi şi sunt aduşi cât mai repede în camerele de extracţie.  Este foarte importantă temperatura în momentul extracţiei deoarece la 20 °C mierea este de 3 ori mai vâscoasă decât la 30°C.

3. O etapă prealabilă extracţiei este  descăpăcirea fagurilor căpăciţi. Pentru aceasta se folosesc mai multe unelte specifice (furculiţa de descăpăcit, cuţit de descăpăcit) sau utilaje de descăpăcit automate în funcţie de capacitatea şi dotarea stupinii. Totodată pentru descăpăcire este utilizată o tavă sau o cuvă specială pentru descăpăcire cu sită de scurgere a mierii, unde este recoltată căpăceala.

4. Extracţia propriuzisă a mierii se poate face în spaţii special amenajate fie în cadrul stupinii fie în alte amplasamente. Pentru extracţie sunt utilizate  extractoare de diferite capacităţi şi moduri de funcţionare. Toate, însă, utilizează ca principiu forţa centrifugă obţinută prin rotaţia ramelor la diferite viteze, de aceea acestea se mai numesc şi centrifugi.

Datorită forţei centrifuge mierea din celulele fagurilor este proiectată înafară, fiind preluată de pereţii extractoarelor şi se scurge pe la baza centrifugii în recipiente specifice.

Ramele sunt amplasate în lăcaşuri speciale, iar în funcţie de poziţia ramelor în timpul centrifugării există centrifugi tangenţiale şi radiale, verticale sau orizontale. Deasemenea există centrifugi manuale care folosesc un număr redus de rame de  obicei 3 sau 4 sau centrifugi automate care raspund necesităţilor de extracţie pentru un  număr mare de rame.

5. În stupinele profesioniste, în special în ţări în care randamentul în apicultură se face cu sute sau chiar mii de stupi sunt utilizate  fluxuri tehnologice care cuprind maşini complet automate de descăpăcire şi extracţie. De menţionat că toate aceste echipamente şi utilaje trebuie să fie realizate din materiale de uz alimentar aşa cum este inoxul.

6. Mierea recoltată este depozitată în maturatoare din inox pentru limpezire, astfel ca impurităţile să se separe deasupra şi astfel mierea să poată fi preluată cît mai curat pentru îmbuteliere în borcane sau butoaie mai mari. În unităţile de condiţionare a mierii, în cazul cînd mierea s-a recoltat cu un procent de apă peste limitele admise (19%) mierea este preluată în vase şi supusă procesului de dezumidificare în camere speciale cu temperatură şi alte condiţii controlate.

7. In functie de conditiile de clima si flora, precum si de gradul de dezvoltare a familiilor de albine se poate obtine anual o cantitate de miere marfa intre 15 si 60 de kg miere.

Articol prelucrat din Manualul Apicultorului

STUPARITUL PASTORAL. GENERALITATI

STUPARITUL PASTORAL

Planul deplasarii trebuie pregatit din vreme, stabilind numarul de stupi ce vor fi transportati, locatiile vetrelor temporare, procurarea mijloacelor si documentelor de tranport respectand legislatia in vigoare, efectuarea tratamentelor antivarroa etc.

Stuparitul pastoral cuprinde aspecte organizatorice, stiintifice, tehnice, economice etc.In cazul nerespectarii regulamentului privind organizarea stuparitului pastoral, a normelor sanitar-veterinare, a codului silvic si a oricaror reglementari legale, se aplica sanciuni.

Stuparitul pastoral se practica in doua forme:-          cu stupii varsati (transportati cu ajutorul unor camioane, remorci, etc.-          cu ajutorul pavilioanelor apicole special amenajate, existand o multitudine de tipuri si variante constructive.

Pregatirea deplasarii stupinelor Inainte de a efectua deplasarea familiilor de albine se executa din vreme recunoasterea

masivelor melifere, stabilindu-se locul unde va fi amplasata stupina. Pentru a se evita strivirea albinelor, fagurii trebuie sa fie bine fixati, asigurandu-se si un spatiu de refugiu, deasupra cuibului. Circulatia aerului se asigura prin deschiderea sitelor de ventilatie. Daca stupii sunt foarte puternici este nevoie sa li se asigure spatiu suplimentar de refugiu.

Pentru eliminarea bioxidului de carbon acumulat pe timpul transportului cele mai bune rezultate se obtin daca pe fundul stupilor se practica un orificiu prevazut cu panza metalica. Daca in stup se afla miere nematurata este indicat sa stropim fiecare colonie cu apa (circa 1l), ori vom transporta stupii cu urdinisurile deschise avand montate si sitele de ventilatie deasupra ramelor. Trebuie avut grija ca sosirea la destinatie sa se faca in primele ore ale diminetii si sa se pulverizeze apa pe deasupra sitelor.

Pe timpul transportului se fac scurte opriri de control. Toamna si primavara daca timpul este friguros transportul se poate continua si pe timpul zilei. Dupa instalarea stupilor la noua vatra se instaleaza adapatorul. La asezarea pe noua vatra se va avea in vedere ca plasarea stupilor sa nu fie in aceeasi directie cu cea a vecinului, deoarece, daca stupina va fi amplasata in spatele altei stupini se va pierde o parte din albina culegatoare.

La cateva ore dupa deschiderea urdinisurilor se acopera sitele si se desfac partile componente. Stupii nu se pot inchide oricand si oricum. Inchiderea stupilor in perioadele in care se fac stropiri

cu insecticide sa se faca cu ajutorul unor dispozitive speciale, tip triunghi de aerisire, care pot fi folosite si in timpul deplasarilor prelungite in pastoral, cu conditia ca acestea sa fie bine prinse de peretii stupilor.

In situatiile in care se vor face deplasari pe distante mari stupii se vor asigura si cu apa in faguri.Valorificarea unor tehnologii noi in stuparitul pastoral

Pentru a nu avea neplaceri la transport trebuie sa folosim cu precadere faguri armati sau ramele sa fie insarmate atat vertical cat si orizontal.

Pavilionale apicole sunt net superioare stupinelor divizate sau clasice. Dezavantajele acestora pot fi inlaturate prin adaptari la dispozitive cum ar fi cele refitoare la:

-          imperecherea matcilor in stupina pavilion. Matcile ies din familie pentru imperechere si la innapoiere nu mai revin daca nu au un semn vizibil, necesar pentru orientarea lor. Inlaturarea neajunsului se face prin vopsirea tuturor fetelor stupilor in culori diferite: galben, maro, crem, albastru, alb, etc; suprafata vopsita nedepasind 0,4 – 0,50 m2; aplicarea unor forme confectionate din placute de tabla cat mai variate pe fetele stupilor;folosirea unor repere: arbusti, pietre, steaguri; nucleele de imperechere sa fie amplasate la inaltimi diferite, cu urdinisurile orientate cat mai variat.

Paravanturile, folosite la urdinisuri duc la eliminarea aproape in totalitate a curentilor reci, marindu-se astfel efectivul de albine. Nefolosirea acestor paravanturi determina incetarea ouatului matcii de timpuriu – toamna , iar primavara depunerea oualelor incepe mult mai tarziu, decat in stupii plasati jos si feriti de curenti reci.

Familiile de albine intra astfel in iarna cu efective imbatranite si uzate, iar primavara pier mai timpuriu, neavand timp suficient sa dezvolte pana la primul mare cules.

Daca avem paravanturi montate la pavilion, acesta se poate orienta in orice directie, fara a lua in seama din ce parte bate vantul. Paravanturile se pot confectiona din tabla de aluminiu groasa de 1mm si pot marite sau micsorate in functie de necesitati.

Culesurile tarziiCa surse de cules la sfarsitul verii se pot folosi faneturile din luncile raurilor, zonele inundabile, gradinirele de zrzavat, bostanoasele, care pana la efectuarea araturilor de toamna ofera culesuri de intretinere.

STUPARITUL STATIONAR

STUPARITUL STATIONARÎn întreţinerea albinelor trebuie ales cel mai avantajos sistem de stupărit care să poată fi practicat

de apicultori, în funcţie de gradul de dezvoltare al exploataţiei apicole, de obiectivele producţiei, calitatea materialului genetic din stupină şi condiţiile de climă şi cules specifice zonei în care apicultorul practică această îndeletnicire.

Sunt două sisteme principale de stupărit: stupăritul staţionar şi stupăritul pastoral.În cadrul sistemului de stupărit staţionar familiile de albine pot fi întreţinute în stupine amplasate

în aer liber pe vetre permanente sau în stupi amplasaţi în pavilioane fixe.  Atunci când familiile de albine se întreţin în stupi amplasaţi în aer liber pe vetre permanente,

pentru realizarea unei producţii de miere corespunzătoare este necesar ca în regiunea în care este amplasată stupina să existe condiţii faborabile de climă şi o floră bogată.

Acest sistem de stupărit este practicat în special de apicultorii cu efective reduse de familii de albine, amatori, precum şi de apicultorii a căror stupini sint amplasate într-o zonă caracterizată prin cel puţin două culesuri de nectar, salcam si tei; salcam si floarea soarelui; sau salcam si faneata.

Avantajele practicării stupăritului staţionar sunt: cheltuieli mai mici (nu sunt cheltuieli de transport la masivele melifere), posibilitatea folosirii stupilor cu volum mare, posibilitatea organizării în condiţii optime a selecţiei şi ameliorării albinelor, prelungirea duratei de exploatare a stupilor şi inventarului apicol care nu se degradează prin transport, posibilitatea efectuării şi a altor activităţi aducătoare de venit (pomicultură, legumicultură, viticultură, etc.).

Dintre dezavantaje ar fi posibilitatea calamitării principalelor culesuri de nectar din suprafaţa razei economice de zbor a albinelor culegătoare (seceta, grindina, etc.) şi, deci, nerealizarea producţiei de miere în sezonul apicol respectiv.

Sistemul de întreţinere a familiilor de albine în stupi amplasaţi în pavilioane fixe constă în adăpostirea stupilor în paviloane special amenajate construite din cărămidă sau scânduri, sub forma unei încăperi cu o deschidere longitudinală spre care sunt îndreptate în afară urdinişurile stupilor, aceştia fiind aşezaţi unul lângă altul, pe stative şi vopsiţi în culori diferite (cel puţin peretele frontal) pentru evitarea rătăcirii albinelor.

În afară de încăperea în care sunt amplasaţi stupii pavilionul dispune şi de alte camere, de odihnă pentru apicultor, de stocare a fagurilor de rezervă, de reparaţii a utilajului apicol, etc.

Dintre avantajele folosirii pavilioanelor fixe ar fi posibilitatea examinării familiilor de albine în orice condiţii de vreme, chiar şi pe ploaie, stupii fiind la adăpost, durata de viaţă mai mare a stupilor, lemnul din care sunt construiţi fiind protejat de ploaie deci putrezeşte mai greu, posibilitatea folosirii stupilor cu volum mare, etc.

Ca dezavantaj ar fi costul ridicat al ridicării şi întreţinerii acestor construcţii, dependenţa de condiţiile locale de cules, spaţiul redus de examinare şi manipulare a coloniilor de albine.

Stupul orizontalStupul orizontal cu 23 rame este unul din cele mai răspândite tipuri de stupi de la noi din ţară.

Stupul orizontal are unele avantaje şi anume: se lucrează mai uşor, pentru ca nu este nevoie să se manipuleze corpuri grele de stup, este indicat pentru deplasarea familiilor de albine la diferite culesuri sau la polenizarea culturilor agricole entomofile. De asemenea în acest tip de stup se poate adăposti atât familia puternică cu o singură matcă cât şi două familii (o familie ajutătoare, un roi sau un nucleu, aşa-zis ,,de buzunar"). La stupul orizontal, dezvoltarea familiei de albine se face lateral (,,orizontal"). Întreţinerea unei singure familii de albine în stupul orizontal nu se deosebeşte cu nimic de cea din stupul vertical.

În stupul orizontal pot ierna două familii de albine, fiind despărţite în compartimente complet izolate cu o diafragmă etanşă având urdinişuri proprii. În acest fel se creează condiţii mai bune de iernare, se reduce consumul de hrană şi se asigură dezvoltarea mai timpurie a ambelor familii primăvara, prin menţinerea unui regim optim de căldură.

Întreţinerea unei singure familii de albine în stupi orizontali.În majoritatea regiunilor din ţara noastră unde după salcâm, culesurile sunt de durată lungă şi de

intensitate mai mică pentru întreţinerea unei singure familii de albine, în stupul orizontal se foloseşte metoda care constă în limitarea ouatului mătcii pe timpul culesului. Imediat după întărirea familiei - astfel că este gata să intre în frigurile roitului şi începe clăditul botcilor - aceasta se pune în situaţia unui roi, prin împărţirea stupului în două compartimente inegale cu ajutorul unei diafragme etanşe prevăzută pe toată suprafaţa cu gratii despărţitoare (Hanemann). În compartimentul mai mic al stupului, unde se va lăsa urdinişul deschis, se vor aşeza 7-8 rame împreuna cu matca formând ,,cuibul familiei", iar în celalalt compartiment unde urdinişul se închide, se vor aşeza 12-13 rame formând ,,magazinul". În cuib, lângă diafragmă, se aşează o rama cu puiet tânăr şi ouă, apoi 1-2 rame cu faguri clădiţi cu puţină miere şi un număr egal de rame cu faguri artificiali; restul compartimentului se completează cu rame cu puţină miere (numărul total de rame depinde de puterea familiei şi starea timpului). Dacă în acest compartiment rămâne spaţiu gol, se îngrădeşte cu o diafragmă, după care se pune o pernă. În celălalt compartiment (magazin) ramele se aşează în următoarea ordine: lângă diafragmă se pune rama cu puiet tânăr şi ouă, apoi rama cu puiet mai în vârstă şi căpăcit urmate de rame cu miere. După ultima ramă se aşează diafragma şi perna. Prin această  aranjare a ramelor, integritatea familiei nu suferă,  albinele din ,,magazin" nu se simt orfane, pentru că este asigurată trecerea lor dintr-un compartiment în altul. La primul control, toate ramele cu puiet căpăcit se scot din ,,cuib" şi se introduc în ,,magazin", aşezând în locul lor faguri cu celule de albine lucrătoare unde matca va continua ouatul şi rame cu faguri artificiali pe care albinele se vor grăbi să le clădească, iar matca sa le ocupe cu ouă. În celălalt compartiment (magazin), pe măsura eliberării lor de puiet, albinele vor ocupa ramele cu nectar pe care îl vor transforma în miere. La verificările ulterioare, pe măsura eliberării ramelor de puiet, ele se mută din magazin în cuib, iar în locul lor se pun rame cu puiet căpăcit scoase din cuib. Daca aceste rame au fost umplute cu miere, înainte de a le introduce în cuib, mierea se extrage.Înainte de începerea culesului principal, se deschide si celălalt urdiniş (la magazin) şi se asigură familia cu

fagurii necesari depozitarii mierii. După terminarea culesului şi extragerea mierii, diafragma se ridică şi cuibul se aranjează astfel că ramele cu puiet să fie în dreptul urdinişului, desfiinţând celalalt urdiniş; în toamna cuibul se strâmtorează şi se pregăteşte în vederea iernării.

Întreţinerea unei familii de baza si a unui nucleu cu matca ajutătoare .  Stupul orizontal poate fi mult mai bine folosit prin întreţinerea unui nucleu cu matcă ajutătoare pe lângă familia de bază. În acest scop, înainte ca familia puternică să intre în frigurile roitului, la interval de 7-8 zile se scot câte 1-2 faguri cu puiet căpăcit şi albinele tinere care îl acoperă (fără matcă). Fagurii ridicaţi se aşează lângă familia de bază formând un compartiment cu ajutorul unei diafragme care îl separă perfect de restul stupului şi nu permite trecerea albinelor dintr-un compartiment în altul, având urdiniş separat. Peste nucleul astfel format se scutură albinele tinere de pe 1-2 rame cu puiet şi apoi se introduce în cuşcă o matcă tânără împerecheată, de la rezervă, sau se altoieşte o botcă matură.

Familiile cu mătci ajutătoare se formează în regiunile cu cules principal de salcâm, după terminarea acestuia, iar în regiunile cu cules de vară, cel mai târziu cu 45 zile înainte de apariţia culesului. După o săptămână, nucleul se va întări cu albinele care vor ieşi din puietul căpăcit. Fagurele eliberat de puiet se trece în familia de bază, iar în locul lui se pune un fagure cu puiet luat din familia de bază, însă fără albine. În nucleele cu botci - dacă matca nu a eclozionat sau nu s-a împerecheat, lucru care se constată prin lipsa ouălor sau larvelor tinere pe fagurii din mijlocul cuibului - se pune încă un fagure cu puiet necăpăcit ridicat de la familia de bază. Mutarea ramelor cu puiet dintr-un compartiment în altul se continuă până când nucleul se întăreşte şi se transformă în familie de bază, iar familia cu matcă bătrână devine familia ajutătoare. În preajma culesului aceste două familii se unesc, matca bătrână se ridică şi cu ea se formează un nucleu nou, sau se suprimă. Familia se asigură cu faguri clădiţi pentru depozitarea mierii şi câte un fagure artificial pentru producţia de ceară. O altă metodă pentru întreţinerea unei familii de bază şi nucleului cu matcă ajutătoare în stupul orizontal constă în următoarele: în perioada de roire sau în timpul culesului principal se formează  în compartimentul stupului standard cu urdiniş mic, un nucleu-stolon de 3-4 rame luate de la familia de bază, cu o botcă sau matcă neîmperecheată. După ce matca se va împerechea şi va începe ouatul, cuibul se lărgeşte, nucleul se va dezvolta şi va aduna rezerve de hrană necesare iernării. Amândouă familiile vor ierna în acelaşi stup prin împărţirea lui în două parţi cu diafragma perfect etanşă. Fiecare compartiment va avea urdiniş separat. Primăvara, când familiile se vor dezvolta astfel că nu vor putea încape amândouă în acelaşi stup, una din ele va fi mutată în alt stup, unde va continua dezvoltarea şi va valorifica culesul principal.