~ Mihaela Slavenschi & Sorina Pruneanu ~

Comunitate și societate

de Ferdinand Tönnies

„Întrucât toate actele spirituale sunt caracteristice ființei umane prin gândire, disting: voința în măsura în care conține gândirea și gândirea în măsura în care conține voința. (...) În primul sens, prin voință umană înțeleg voință oraganică, în al doilea sens, voință reflexivă.” (p. 81.)

„Voința organică este echivalentul psihologic al corpului uman sau este principiul unității vieții. (...) Dar voința organică are la bază trecutul și trebuie să fie explicată prin raportare la el, așa cum evoluția este explicată prin ea. Voința reflexivă nu poate fi înțeleasă decât din perspectiva viitorului, singurul la care se poate raporta. Prima îl conține în germen, a doua în imagine.” (p. 82)

„Voința reflexivă precedă activitatea față de care se manifestă și îi rămâne exterioară. Astfel ea nu are decât o existență conceptulă, activitatea apare în raport cu ea ca o realizare.” (p. 83)

„Orice voință organică particulară își atinge plenitudinea și maturitatea, ca organismul pe care îl reprezintă, printr-o creștere insesizabilă și progresivă care se dezvlotă pornind de la germenul care îi conține formarea (fizică și psihică) așa cum a fost concepută în contactul celulelor ce aparțin părinților.” (p. 83)

„Obiceiul (...) este voința sau dorința creată prin experiență: prin asocierea și amestecarea lor cu idei primare agreabile, ideile primare indiferente sau dezagreabile devin ele însele agreabile până când, într-un final, pătrund în cursul vieții și, puțin câte puțin, în sânge. Experiența înseamnă exercițiu; și exercițiul apare aici ca activitate creatoare. (...) Exercițiul este, în primul rând, implicat în evoluție (dezvoltare) și ea trebuie să fie explicată prin el.” (p. 89)

„Învățarea este, în parte, experiență personală, în parte, imitare, dar, cu toate astea, este mai ales: receptarea instrucțiunilor și lecțiilor învățând în ce fel fiecare lucru trebuie să se facă în așa fel încât să fie just și bun și care lucruri sunt de luat în seamă, prețioase. Aceasta este, deci, adevărata bogăție a memoriei: a cunoaște calea cea dreaptă și binele pentru a le iubi și a le practica.” (p. 93)

„Dacă vom considera plăcerea ca fiind pe deplin identică trăsăturilor primitive ale naturii umane, datorită faptului că ea se dezvoltă prin simpla evoluție a întregului organism în circumstanțe favorabile, obiceiul (dezvoltat prin exercițiu) este a doua natură și memoria (dezvoltată prin imitare și învățare) a treia.” (p. 96)

„Formele generale ale voinței reflexive – care conțin elementele voinței organice – trebuie să fie înțelese aici drept sisteme de gândire, de intenții, de scopuri și de mijloace pe care omul le poartă asemenea unui aparat în mintea sa, cu scopul de a le folosi pentru a înțelege și a sesiza realitățile și din care rezultă cel puțin trăsăturile fundamentale ale acțiunilor sale reflectate în măsura în care ele nu provin din formele generale ale voinței organice. Un asemenea sistem se numește aspirație.” (p. 105)

„Atât egoismul, cât și vanitatea reprezintă un motiv de sociabilitate; vanitatea are nevoie de ceilalți oameni ca de o oglindă, egoismul se folosește de aceștia ca de un instrument.” (p. 109)

„O răutate pură și generală este, dimpotrivă, atât de rară, a se vedea aproape imposibilă, pe cât este bunătatea inimii pură și generală. Prin natura sa, orice om este amabil și bun față de prieteni și față de cei pe care îi consideră așa (în măsura în care ei sunt buni cu el); dar, cu o predispoziție răutăcioasă și ostilă față de dușmani (care îl tratează rău, îl atacă sau îl amenință).” (p. 112)

„Centrul activității noastre mentale creează ocupațiile noastre obișnuite și obligatorii, de unde rezultă munca și responsabilitatea noastră; aceasta este funcția sa primară prezentă și viitoare; de aici decurge, de asemenea, creația și arta. Și tocmai de aceea, memoria poate fi considerată ca o formă a voinței organice întrucât ea se sprijină pe un sentiment al obligației, pe o voce și pe o rațiune care ne arată ceea ce este necesar și adevărat în acțiunea noastră; ea face apel la amintirea a ceea ce noi am învățat, a ceea ce am experimentat și gândit pe care le conservă înăuntrul său asemenea unei comori; ea este, de fapt, o rațiune practică, opinio necessitas, un imperativ categoric. Astfel, în forma sa perfectă, ea este identică a ceea ce putem numi conștiință sau geniu.” (p. 116)

~ Mihaela Slavenschi & Sorina Pruneanu ~

„Asocierea ideilor este analogă asocierii omenilor. Înlănțuirile gândirii, ce reprezintă voința organică, corespund comunității, acelea care reprezintă voința reflexivă corespund societății. Individualitatea omului este la fel de fictivă așa cum existența individuală și izolată este lipsită de un scop sau un mijloc. (...) În esență, formele voinței determinate de plăcere, obicei sau memorie sunt la fel de importante și specifice pentru asocierile comunitare, pe cât sunt cele ale reflecției, deciziei și conceptului pentru tiparele societății. Ele reprezintă, de fapt, relații din interiorul unora și a celorlalte.” (pp. 117-118)

„Un organ se creează pe sine, plecând de la organismul întreg sau de la organe deja existente, prin efortul repetat, constant, al aceleiași activități care îl perfecționează sau trebuie să-l perfecționeze și care produce mai mult sau mai puțin perfect forța suplimentară și necesară acestei activități. Ustensila este produsul mâinii omului care se folosește de o substanță exterioară, îi dă o unitate și o formă particulară în funcție de reprezentarea sau ideea unui țel păstrat în minte căruia noul obiect îi va servi în activități diverse. Prin constituirea sa, un organ, dimpotrivă, nu are coerență decât raportat la organismul căruia îi aparține.” (p. 119)

„În cursul evoluției și creșterii sale, individul repetă, într-un mod care îi e caracteristic, mai scurt și mai facil, toată munca predecesorilor săi.” (p. 121)

„Plăcerea și durerea nu sunt decât excese și dereglări ale echilibrului instabil sub forma căruia se prezintă voința sau viața. Dar este mai precis vorba aici de un consens, de un acord; ceea ce pentru tot e plăcere sau durere trebuie sa fie tot plăcere și durere pentru parte, în măsura în care întreaga ființă se exprimă în ea: astfel, ceea ce e adevărat pentru o parte este și pentru cealaltă, în măsura în care participă ambele la crearea unui cămin comun și comunică între ele. Formele voinței se găsesc, deci, într-un raport organic în așa fel încât în fața sau sub ele există întotdeauna un tot care se exprimă și se raportează la ele și acest raport este raportul primar din care toate celelalte trebuie să derive.” (p. 125)

„Astfel, dacă voința reflexivă este negarea libertății (subiective) și acțiunea liberă este o diminuare a propriei noastre puteri, succesul lor exterior fiind o compensare, voința organică este în adevărul ei individual libertatea însăși (obiectivă); și creația sa este ca fructul unui arbore: nu produsă și construită prin subjugarea unei rezistențe exterioare, ci dezvoltată, creată conținută.” (p. 125)

„Atâta timp cât analizăm indivizii raportându-ne la întregul căruia îi aparțin, schimbul lor nu e decât exercițiul și manifestarea funcțiilor acestui întreg, deci expresia existenței lor ca modificare organică și formă a unității naturale și a comunității.” (p. 126)

„Învățarea nu este altceva decât creșterea, formarea unui talent întreținut prin exercițiu și imitare. Activitatea artistică e un mod propriu de a trăi, a vorbi, a crea.” (p. 130)

„Este un adevăr comun, dar tocmai de aceea cu atât mai important, ca o expresie a unei experiențe generale, că femeile acționează cel mai des în funcție de sentimente, în timp ce bărbații se supun inteligenței. Aceștia din urmă sunt mai inteligenți decât femeile. Doar ei sunt pricepuți la calcul, gândire calmă (abstractă), reflecție, asocieri, logică. În general, femeile nu se manifestă decât rareori în acest sens. Le lipsește, deci, expresia esențială a voinței reflexive.” (p. 139)

„Femeia reprezintă voința organică. Ea este caracterizată de orice activitate care, într-un mod imediat, fie primar sau mijlocit de obișnuință sau memorie, se exteriorizează ca o formă și o consecință a faptului de a fi: prin toate expresiile și aparițiile sentimentelor, schimbărilor de stare, ideilor care sugerează conștiința; o asemenea activitate arată veritabila sinceritate și naivitate, caracterul voluntar și pasionant al femeii, precum, în orice circumstanță asemănătoare, al tuturor oamenilor naturali. Tocmai în acest tip de caracter constă productivitatea spiritului, fantezia (...) care devine productivitate artistică. (...) Se pare că sâmburele geniului și tot ceea ce există mai bun în el, ar ține de o moștenire maternă.” (pp. 142-143)

„Rușinea este fie reprobarea sinelui și a celorlalți, resimțită cu durere, fie teama de această reprobare însoțită de un presentiment al durerii. Dar, sub forma durerii, ea este o diminuare a forței proprii, un sentiment de neputință, de mediocritate; tocmai de aceea cel rușinat se simte inferior, pângărit, rănit; sănătatea și frumusețea eului său spiritual, onoarea sa nu mai sunt intacte, întrucât ele sunt resimțite și gândite ca realități pentru că ele sunt însăși voința organică în măsura în care aceasta participă la binele unei comunități și care aprobă faptul că această voință e bună și trebuie să apară ca atare prin propria sa existență. Prin urmare, ceea ce face individul rușinat, o face contra lui însuși. Acest lucru constituie ideea primitivă moralității până când omul se prezintă, într-o oarecare măsură, prin voința reflexivă, drept individ și subiect pur.” (pp. 149-150)

„Un autor și un vizionar au desemnat lupta dintre credință și rațiune ca temă reală a istoriei lumii, observându-se faptul că adevărul acestei idei se concretizează, de asemenea, în lupa dintre popor și oamenii cultivați. Această concepție se referă și la opoziția dintre sexe. Căci femeile sunt credincioase, bărbații raționali.” (p. 151)

~ Mihaela Slavenschi & Sorina Pruneanu ~

„Rezultă din toate aceste considerații că voința organică poartă în ea condițiile comunității și că voința reflexivă produce societatea. Prin urmare, astfel, domeniul vieții și al muncii comunitare se potrivesc de preferință și în mod necesar femelor.” (p. 152)

„Ceea ce tulbură profund sufletul, tinde spre expresia plăcerii și a durerii, se manifestă și devine comunicabil, se transformă în artă când sentimentul inform caută și găsește o formă. ” (p. 153)

„Totuși, comunitatea transformă , atât timp cât este capabilă, o muncă rutinieră într-un fel de artă, în sensul că îi amprentează stilul propriu, demnitatea și grația, îi acordă un statut în sânul său prin profesiune și onoare. Dar prin redistribuirea în bani, prin vânzarea obiectelor terminate și mai ales prin munca al cărei scop este de a face rezerve, acest proces tinde constant să se răstoarne, să facă din individ un subiect independent în raport cu obiectul gândirii: societatea.” (p. 155)

„Familia devine o formă accidentală a satisfacerii nevoilor naturale, vecinătatea și prietenia sunt înlocuite de asocieri din interes și forme de socializare convenționale.” (p. 158)

„Când poporul cu munca sa este subordonat comerțului și capitalismului, și în măsura în care aceasta se realizează, încetează să mai fie un popor; este adoptat de puteri și condiții care îi sunt străine, devine cultivat.” (159)

„Este cunoscut fapul că întâi comerțul, apoi, nu munca industrială, ci libertatea și independența cu care muncitorul în calitate de autor al propriilor sale contracte și ca deținător de bani etc. este introdus în lupta și în conservarea vieții, necesită o dezvoltare a cunoștințelor acesteia în decursul căreia trebuie să dobândească voința reflexivă. Femeia devine luminată, rece și instruită. Nimic nu este mai străin naturii sale primitive, nici mai cumplit, în ciuda tuturor modificărilor survenite. Nimic nu este, poate, mai caracteristic și mai semnificativ pentru procesul social al formării și dizolvării vieții comunitare. Numai prin acest fel de dezvolatare individualismul pretins de societate devine o realitate. Dar el conține, totuși, posibilitatea de a-l învinge și de a reconstrui formele vieții comunitare.” (p. 156)

„Din toate punctele de vedere, acesta este omul social capabil de o întreprindere, fie că se recomandă ca stăpân liber al propriului său bine sau doar al forței sale de muncă sau al altor capacități de producție; întotdeauna activ, rațional, pregătit să accepte opiniile după ce le-a criticat sau le-a folosit în propriul său scop. Astfel, el este față de ceilalți un vânzător, dar față de sine însuși un profitor, în măsura în care asta îi este la îndemână; și nu îi place să se prezinte fără mască.” (p. 158);

“Rezultatul unei înalte speculații demonstreaza că toate persoanele organice sunt asociații de organisme elemetare (celule) ... și, în același timp, pot apărea ca operă sau produs al lor, chiar dacă, totuși, este o esență de supravețuire, substanțială sau metafizică; adică pot apărea atât ca unitate a relațiilor constante( producători-deținători), cât și ca distugători prin utilizare.” (p.164)

„Acolo unde circumstanțele sunt favorabile, persoanele mai slabe (sărace) pot trăi și se pot întreține timp îndelungat, cum nu ar putea în alte condiți; iar acolo unde ele sunt defavorabile, nici persoanele puternice (bogate) nu se pot întreține. Așa cum pentru individ, se poate proceda și pentru fiecare colectiv în măsura în care se comportă ca o unitate.” (p.164)

“Plinătatea duhului și forța unui întreg nu pot fi reprezentate doar prin raportul la părțile (componentele) sale, dar, de asemenea, de o legiune selectă de capete sau chiar de unul singur, dar care să conțină voința întregii comunități.”

„Conceptul de persoană nu poate fi dedus de oricare alt subiect empiric în afară de omul individual, în măsura în care fiecare este o ființă care gândește și care-și urmează de gândurile sale; deci există atât persoane naturale și reale, cât și oameni care interpretează roluri.” (p.168)

„Fiecare raport al comunității este bazat pe ceea ce dispune, sau pe germenul ființei sale, o realitate superioară și generală, asemănătoare ideii de unde provine persoana. Dimpotrivă, fiecare raport social reprezintă începutul și posibilitatea unei persoane artificiale care este superioară și care dispune de o sumă determinată de forțe și mijloace; pe baza acestui proces societatea însăși este considerată ca un întreg capabil să acționeze.” (p.170)

„Eu numesc posesie - proprietatea reală, în măsura în care ea corespunde sferei voinței organice, și numesc bun – în măsura în care ea face parte din sfera voinței reflectate.” (p.172)

„În interiorul unei comunități obișnuite se dezvoltă și se împart numeroase grupe; schimbul de obiecte și, drept consecință, forma de contract, trebuie să fie înțelese în mod constant în creștere.” (p. 188)

~ Mihaela Slavenschi & Sorina Pruneanu ~

„Asociațiile din starea de societate pot să se raporteze la obiective de toate tipurile, care sunt considerate ca posibile succese, și ca realizări ale diferitor grupuri; în această acțiune o persoană artificială nu poate dispune in altă mod de forță de muncă decât în măsura în care aceștia sunt proprietatea sa; ele sunt asemănătoare cu alte bunuri prin valoarea lor în bani; ele pot, de asemenea, ca persoane fizice, să cumpere forță de muncă, aceasta presupunând existența acestuia și a unui capital de bani; aceștia pot fi din aceeași valoare sau din valori diferite, și totuși autorizate ca un singur raport ce poate rămâne valabil ca egalitate față de forțele fiecăruia.” (p.190)

„Toate drepturile comunitare trebuie înțelese ca un produs al spiritului uman: ca un sistem de gânduri, de reguli, de principii, asemănătoare unui organ sau unei cărți.” (p. 195)

„Există dreptul la care natura a iniţiat toate fiinţele animale și care, ca atare, este comună pentru toată umanitatea. Pentru că, dacă cuvînul drept este proiectat aici într-un sens nedeterminat, este necesar să se derive din sensul nedeterminat pe cel determint; cu siguranță tendința naturală, care pune barbatul și femeia unul contra celuilalt, este germenul voinței lor comune și unificate care fondează familia.” (p.195)

„Dreptul natural este definit ca dreptul comun tuturor; ca ceea ce rațiunea naturală a covenit că e potrivit pentru toți oamenii; care, drept urmare, va fi observat de toți oamenii în aceeași manieră și va fi numit dreptul comun.” (p.196)

„Dreptul general și cel natural prin noutățile, dizolvarile, copleșirile sale, constituie în întregime ordinea socială, care poate fi reprezentată cel mai bine prin dreptul comercial.” (p.201)

“Eu definesc prin utilizare analogul deprinderilor, și prin obicei analogul sentimentalității. Utilizarea și obiceiurile sunt prin urmare voința animală a comunității umane.” (p.206)

„Adevărata substanță a voinței comunitare într-un popor sedentar, care conține, prin consecință, numeroase utilizări particulare, este obiceiul. Noi am remarcat cum, comunitatea de sânge este completată de cea a pământului, a patriei, cu o acțiune nouă asupra sentimentului de om, fie pentru a o înlocui pe prima, fie pentru a o completa.” (p.206)

„Ființa socială este poporul organizat ca persoană particulară și individuală, considerată ulterior în raporturile sale posibile cu membrii și organele sale. O ființă socială se prezintă ca o constituire de drepturi naturale, dar care, prin actele de la începuturile sale, trebuie să fie considerată trecătoare prin drepturile pozitive.” (p.211)

“În ansamblul general al comunitatății, sfera fiecărei noi grupări ar fi condiționate și determinate de grupurile precedente și de cele mai mari, față de care el se comportă ca un membru doar pentru ca, într-un final, cele mai mari să se arate ca o ființă socială îmbrățișând toată umanitatea. Și aici apare idea de Biserică și imperiu mondial spiritua.” (p. 217)

“Concluzia acestui examen general arată două ere care fac față la mari dezvoltări culturale: era societății urmată de cea a comunității. Prima este caracterizată de voința socială ca înțelegerea, obiceiurile și religia; a doua de voința socială drept convenția, politica și opinia publică. Acestor concepte le corespund moduri de viață comune pe care le voi distinge în rezumat după cum urmează:

A) Comunitatea Viața familială = înțelegere (oamenii se află în aceasta cu toate caracterele sale, subiectul veritabil sunt oamenii) Viața satului= obicei (oamenii păstrează aici sentimentele, subiectul său veritabil este ființa socială) Viața satului = religie (conștiința, subiect real este Biserica).

B) Societatea Viața marilor orașe = convenția (aspirațiile, subiect real este societatea). Viața națională = politica (speculațiile, subiect real este statul) . Viața comopolitană = opinia publică (cunoștințe, subiect real Republica academică).” (p.237)