Titu Maiorescu Directia noua n poezia si proza romna

*****************

I POEZIA ALECSANDRI, EMINESCU, BODNARESCU, MATILDA CUGLER, SERBANESCU, PETRINO Sunt ntrebari care n starea normala a unei societati nu exista, dar care, o da ta nascute, se impun atentiei tutulor si cer neaparat un raspuns de la cei ce se gndesc la interesele publice. Va avea Romnia un viitor? Se mai afla n poporul ei destula putere primitiva pe ntru a ridica si a purta sarcina culturei? Caci cultura e o sarcina care cere si consuma nentrerupt puterile vitale ale unei natiuni. Va putea sa paseasca n l ucrare pasnica pe aceeas cale pe care civilizatia apuseana a adus atta bine ome nirii? O parte a raspunsului atrna de la directia spiritelor din societatea de astazi, directie a carei manifestare este literatura n ntelesul cel mai larg al cuvn tului. Pe cnd n lumea noastra politica nelinistea a ajuns la culme si totul pare ntu necat n confuzia unor tendinte lipsite de princip, se dezvolta, alaturea cu ace le miscari nesanatoase, o literatura nca juna si, n parte, nca nerecunoscuta, dar care, prin spiritul ei sigur si solid, ne da primul element de speranta leg itima pentru viitor. Aceasta speranta va deveni o realitate n proportia n care noua viata, pe de o parte, se va ntari n cercul ei, iar pe de alta, va fi nt eleasa si primita de societatea romna, mai ales de juna generatie, n mijlocul careia traim. Starea literaturei noastre si directia spiritului public pna la 1867 le-am anal izat ntr-un sir de critice anterioare si le vom mai atinge n decursul cercetar ilor de fata. Din criticile stiintifice vazusem falsitatea si pretentiile necoap te ale istoricilor, filologilor si jurnalistilor nostri n marea lor majoritate; din "critica poeziei" ne ncredintasem despre lipsa de valoare a celor mai mult i contimporani si urmasi ai lui Alecsandri si Bolintineanu pana la acel an. Din norocire, o reactie salutara a spiritului nostru literar se constata n prod ucerile ultimilor patru ani. Noua directie, n deosebire de cea veche si cazuta, se caracterizeaza prin simtimnt natural, prin adevar, prin ntelegerea ideilor ce omenirea ntreaga le datoreste civilizatiei apusene si totodata prin pastrar ea si chiar accentuarea elementului national. Ne pare timpul venit de a atrage a tentia publica asupra-i, si n paginile urmatoare ne ncercam a arunca o scurta privire asupra ctorva reprezentanti ai acestui nceput de scapare, ai acestei n asteri sau renasteri literare. Valoarea lor nu este deopotriva; sunt cteva tale nte eminente ntre ei, sunt multe talente inferioare, si unii si altii nsa sunt pe calea naturala si aspira cu buna-credinta spre adevar. Din acest punct de ve dere, toti mpreuna merita o atentie binevoitoare. n fruntea nouei miscari e drept sa punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei n

oastre literare n generatia trecuta, poetul Doinelor si Lacramioarelor, culegat orul cntecelor populare paruse a-si fi terminat chemarea literara. Si nici aten tia publicului nu mai era ndreptata spre poezie; o agitare stearpa preocupa toa te spiritele. Deodata, dupa o lunga tacere, din mijlocul iernei grele ce o petre cuse n izolare la Mircesti, si iernei mult mai grele ce o petrecea izolat n li teratura tarei sale, poetul nostru renviat ne surprinse cu publicarea Pasteluri lor. n fund, pe cer albastru, n zarea departata, La rasarit, sub soare un negru punt s-arata; E cocostrcul tainic n lume calator, Al primaverei dulce, iubit prevestitor. El vine, se nalta, n cercuri line zboara Si repede ca gndul la cuibu-i se coboara, Iar copilasii veseli, cu pieptul dezgolit, Alerg sarind n cale-i si-i zic: bine-ai sosit! n Pe Cu Si aer ciocrlia, pe case rndunele, crengile padurei un roi de pasarele lunga ciripire la soare se-ncalzesc, pe deasupra baltii nagtii se-nvrtesc.

Ah! iata primavara cu snu-i de verdeata! n lume-i veselie, amor, sperare, viata, Si cerul si pamntul preschimba sarutari Prin raze aurite si vesele cntari! Pastelurile sunt un sir de poezii, cele mai multe lirice, de regula descrieri, c teva idile, toate nsufletite de o simtire asa de curata si de puternica a natu rei, scrise ntr-o limba asa de frumoasa, nct au devenit fara comparare cea ma i mare podoaba a poeziei lui Alecsandri, o podoaba a literaturei romne ndeobst e. RODICA Purtnd cofita cu apa rece Pe ai sai umeri albi, rotunjori, Juna Rodica voioasa trece Pe lnga junii semanatori. Ei cu grabire i sar n cale Zicnd: "Rodico, floare de crin, n plin sa-ti mearga vrerile tale, Precum tu, draga, ne iesi cu plin! Pana la toamna s-ajungi mireasa! Calea sa-ti fie plina de flori, Si casa casa si masa masa Si snul leagan de pruncusori!" Ei zic s-o seaman cu gru de vara, Apoi cofita ntreag-o beu; Copila rde si-n cale-i zboara, Scuturnd grul din parul sau. Am citat doua din ele, le-am putea cita pe toate; nicaieri declamatii politice, simtiri mestesugite, extazieri si desperari de ocazie, pretutindeni conceptia na turala si un aer racoritor de putere si sanatate sufleteasca. Cu totul osebit n felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat n cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pana a

cum asa de putin format nct ne vine greu sa-l citam ndata dupa Alecsandri, da r, n fine, poet, poet n toata puterea cuvntului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoastem mai multe poezii publicate n Convorbiri literare, care toate au particularitatile aratate mai sus, nsa au si farmecul limbagiului (semnul ce lor alesi), o conceptie nalta si, pe lnga aceste (lucru rar ntre ai nostri), iubirea si ntelegerea artei antice. Ideal perdut n noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gndea n basme si vorbea n poezii, O! te vad, te-aud, te cuget, tnara si dulce veste, Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei. Venere, marmura calda, ochi de piatra ce scnteie, Brat molatic ca gndirea unui mparat poet, Tu ai fost divinizarea frumusetei de femeie, A femeiei, ce si astazi tot frumoasa o revad... astfel ncepe strania sa poezie Venere si Madona. Ironia amara care strabate din putinele poezii ale raposatului N. Nicoleanu este mult mai puternica si mai aprofundata n Eminescu. Iara noi? noi, epigonii, ntreaba el, dupa ce a cntat frumusetele poetilor anteriori, simtiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi batrne, urte, Masti rznde puse bine pe-un caracter inimic: Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza, n noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza; Voi credeati n scrisul vostru, noi nu credem n nimic! Si de-aceea spusa voastra era sfnta si frumoasa, Caci de minti era gndita, caci din inimi era scoasa, Inimi mari, tinere nca, desi voi sunteti batrni. S-a ntors masina lumii: cu voi viitorul trece; Noi suntem iarasi trecutul fara inimi, trist si rece, Noi n noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strain! Reproducem, n fine, din Mortua est ultimele strofe: Dar poate, o! capu-mi pustiu cu furtune, Gndirile-mi rele sugrum cele bune, Cnd sorii se sting si cnd stelele pica, mi vine a crede ca toate-s nimica. Se Sa Sa Ca poate ca bolta de sus sa se sparga, cada nimicul cu noaptea lui larga, vad cerul negru ca lumile-si cerne prazi trecatoare a mortii eterne...

S-atunci, de-ai fi astfel... atunci n vecie Suflarea ta calda ea n-o sa nvie, Atunci graiu-ti dulce n veci este mut... Atunci acest nger n-a fost dect lut. Si totusi, tarna De racla ta razim Si moartea ta n-o O raza fugita din frumoasa si moarta, eu harfa mea sparta, plng, ci mai fericesc haos lumesc.

S-apoi cine stie de este mai bine A fi sau a nu fi; dar stie orcine Ca ceea ce nu e nu simte dureri, Si multe dureri-s, putine placeri. A fi? Nebunie si trista si goala! Urechea te minte si ochiul te-nseala; Ce-un secol ne zice, ceilalti o deszic Dect un vis sarbed, mai bine nimic. Vad vise-ntrupate gonind dupa vise, Pn' dau n morminte ce-asteapta deschise, Si nu stiu gndirea-mi n ce sa o sting: Sa rd ca nebunii? Sa blastem? Sa plng? La ce? Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta, nger, de ce fu sa fie? Au e sens n lume? Tu, chip zmbitor, Trait-ai anume ca astfel sa mori? De e sens ntr-asta, e-ntors si ateu, Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu. Ocazia la observari critice nu lipseste n aceste poezii. Venere si Madona cupri nde o comparare confuza. Femeia a fost divinizata n Venera antica si apoi (de R afael) n Madona. Tot asa, poetul asupra unei fete "pala de o bolnava betie" aru nca "valul alb de poezie" si o divinizeaza. nsa Madona nu este o idealizare a V enerei, nici Venera antica o realitate bruta pe lnga Madona moderna, si strofa O, cum Rafael creat-a, prin care poetul rezuma nca o data compararea, nu o lamureste mai bine, ci slab este poezia prin repetitie. Originala si plina de efect, nsa prea calculata (re cherche, cum ar zice francezii) este tranzitia "Plngi, copila?..." Epigonii cuprind o antiteza foarte exagerata. Pentru a arata micimea epigonilor, se nalta peste masura poetii mai vechi, si lauda ditirambica a lui Tichindeal, d.e., si a lui Heliade cu greu va putea ncalzi cetitorii mai critici de astazi . Cea mai buna din cele trei poezii ale d-lui Eminescu ne pare a fi cea din urma, Mortua est, un progres simtit n precizia limbagiului si n usurinta versificari i. Dar si aici, ca n celelalte, sunt greseli ce trebuiesc neaparat ndreptate. Abuz de cuvntul pala, care poate n-ar trebui uzat deloc, uneori gndiri si expr esii prea obisnuite, multe rime rele. Nu ntelegem, nu putem primi aceasta negligenta a formei. Nepasarea publicului r omn, care n aceeas linie cu adevaratii poeti pune si pe Tautu si pe Sion si pe tutti quanti, si, pe de alta parte, precipitarea ntregei noastre activitati in telectuale, ce se vede produsa sub nelinistea unei amenintari statornice, explic a, dar nu excuza gresala aratata. Tocmai spre desteptarea publicului romn din nepasarea lui trebuie prezentate nu mai formele estetice cele mai curate, si, n mijlocul agitarilor politice si soc iale, arta este anume chemata a ne da un liman de adapost. Cnd miscarea, altfel trecatoare, a unei inimi pline de simtiri vrea sa se ntrupeze n forma poeziei , ea, prin chiar aceasta, intra ntr-o lume unde timpul nu mai are nteles. Cea mai scumpa ngrijire pentru curatenia formei este atunci o datorie a poetului, c a astfel conceptia lui sa ramna o mostenire neatinsa a generatiilor viitoare. S i care poet, n momentul adevaratului entuziasm, nu ar trebui sa uite marginile actualitatii si, ncalzit de raza unei ncrederi adesea iluzorie, nu si-ar nalt a aspirarea spre o nemurire omeneasca?...

Era ntr-o seara lina de mai din anul 1871; dar n salonul unde se adunase atta multime de oameni nu se observa frumusetea naturei renascute; pasiunile politic e erau la ordinea zilei si cu cea mai mare ncordare se agitau ntrebarile momen tului. n fundul acestei sali, atinsa nca de razele luminilor, se nalta pe un piedestal nchis o marmora alba, frumoasa imitare a unei statui antice; si pe c nd toti oamenii erau cuprinsi de discutiile lor politice, n mijlocul cuvintelor aprinse, a gesticularilor vii si a emotiunii tutulor, n confuzia acestei misca ri tintite spre un singur punct din viata reala - punct trecator, de o important a peste masura n prezent, de o nulitate fara masura n viitor - statua alba, cu sursul ei blnd, sta senina deasupra haosului, forma ei trecea neatinsa peste valurile timpului: pastrata n trecut, sigura de viitor, ea si purta naintea n oastra, cu o liniste supranaturala, viata-i eterna. Da, n lumea fericita a artei, timpul nu mai are putere si nu mai are nteles, s i cine, naltat n sfera ei, a stiut sa plasmuiasca forma frumoasa, acela desigu r - dar numai acela - a ajuns pe calea nemuririi. Cine a fost Tiberius? A fost n realitate asa tiran, a fost acea pilda de spaima , precum traieste astazi n constiinta omenirii? Cine o mai poate hotar! nsa f igura lui a intrat astfel sub forma maestrita a lui Tacitus, si, pe cnd actuali tatea lui s-a cufundat n ntunericul istoriei, el e osndit la aspectul sub car e ni l-a pastrat clasicul autor. A fost lordul Granby, a fost duca de Grafton asa de njositi precum stau astazi n memoria poporului? Cine se mai ntreaba? Scrisorile lui Junius, cu forma lor stralucita si nepieritoare, i-a stigmatizat pentru totdeauna. Si pastorul Goeze si consiliarul Klotz mai exista numai prin critica nimicitoare a lui Lessing - i nsecte efemere, pastrate ntr-un chihlibar mai trainic. Si degeaba veniti astazi si voi, cei cu gndirile groase, cu forma inculta, cu s tilul greoi, filologi, academici, jurnalisti, sau cum va mai numiti; degeaba va ncercati sa loviti cu atta patima n directia cea noua: voi n-aveti forma, ziu a de mine nu va mai cunoaste. Al treilea poet despre care credem ca merita sa ocupe atentia publica este d. Bo dnarescu. D. Bodnarescu s-a introdus n literatura noastra prin tragedia Rienzi (publicata n 1868), apoi au urmat epigrame, cteva poezii lirice, mici escursiu ni n proza etc. naintea publicului celui mare aceste produceri par a fi trecut fara apretiare dreapta, poate fara nici o apretiare. Cu toate aceste, nu ncape ndoiala ca lucrarile d-lui Bodnarescu sunt demne de studiat, desi stilul d-sal e, mai ales n tragedia Rienzi, este prea greoi. E drept sa nu uitam ca greutatea limbei se explica n parte si prin greutatea ma teriei. Alta e tragedia, alta e balada sau poezia lirica. n aceasta din urma ve dem pe poetul nostru mult mai usor si ndemnatic. DE LA MARE I "Iata-ne n alta lume! Draga luntre, stai la mal; Voi sa cerc de-i pentru mine, Tu te leagana pe val." Si asa am priponit-o De-un tarus si m-am tot dus, Cnd n dreapta, cnd n stnga, Cnd spre-amiaza, cnd spre-apus. Dar n-am fost, ah! nici aicea Fericit cu al meu dor, "Mai departe, mai departe, Draga luntre, zbori usor!"

II Calator pe-a lumei valuri, De-i vedea n calea ta Luntre, vsla parasite, A cui sunt nu ntreba. Un crmas avu si ele, Unde-i azi, nu se mai stie; Valul greu cnd le loveste, Ele suna a pustie. ntelegi tu, al meu suflet, Glasul lor ce vrea sa zica? A pustiu graiesc cu valul, A pustiu si a nimica. Terminam citarile din d. Bodnarescu prin cteva epigrame: Mult iscusita spre geamul ferestrei ncet nclinat-a Vesela fata zmbind, drag mi era s-o privesc. ntelepteste apoi a suflat si gingas pe sticla Ceata din sufletul ei mndru, deprins cu senin, Si a-nceput sa se joace, stergnd-o cu degetul ager, Semne de farmec facnd numai pe ici, pe colea; Drepte erau pentru dnsa, ntoarse pe dos pentru mine; Poate a scris te iubesc, eu am citit te-amagesc. Draga-mi e trista, albastra-i privire n lacrimi se stinge; Fug n gradina; viola stropita cu roua-i frumoasa. Este fanarul lumina din zare, or lampa iubitei? Ea ma asteapta, prin ochii ferestrei priveste lumina-i; Calea-mi de-a lungul si vntul si ploaia s-o stinga se-ncearca, nsa zadarnic: curnd voi ajunge, Amor o va stinge. Pe lnga acesti poeti nsemnati prin naltimea ideilor si, n parte, prin feluri mea formelor poetice ce le-au introdus, ar fi nedrept sa uitam ncercarile altor a mai noi, care, n sfera lor mai restrnsa, ne prezinta o miscare naturala, exp rimata n limba corecta, adese eleganta, totdeauna ferita de njosiri. Placerea noastra - si, poate, nu e exagerat sa zicem: un fel de recunostinta pen tru producerile literare ale d-rei Matilda Cugler (astazi d-na Poni) si ale d-lu i Serbanescu - va fi cu att mai usor de explicat cu ct ne vom aminti mai mult mijlocul literar n care le aflam. Intentii politice, afectari sentimentale, lim ba fortata, expresii crude sunt nca la ordinea zilei pentru majoritatea scriito rilor nostri de poezii, si speram ca generatia viitoare si va explica cu greu c um cu o forma asa de putin placuta si cu un bagaj asa de usor de idei au ndrazn it attia contimporani ai nostri sa se introduca n literatura. Sa nu mai vorbim despre dd. Aricescu, Tautu, Hasdeu, Bolliac (Hasdeu si Bolliac ca poeti; ca aut ori prozaici sunt, fara contestare, dintre cei mai buni) etc. Despre acestia s-a vorbit destul n singura revista critica ce a avut-o Romnia, n Convorbiri lit erare. Dar sa ne aducem aminte si de altii, sa ne reprezentam nca o data societ atea n care sunt siliti sa traiasca poetii nostri cei adevarati. n vremile noastre, pentru a cita ex abrupto cteva exemple, d. Vulcan, redactor ul Familiei, trece de poet, cnd cnta: Sum calic ca vai de mine Si amar ma mai trudesc, Totusi fara de suspine Si voios eu vetuesc.

* Nici Nu-i Nici Ca-i * Ce-i mai scump aci sub soare? Libertatea-ncntatoare, Imnul de eliberare, Cntul de triumful mare? Ca mai scump esti zeu, Angerelul meu. * Am avut o crengusoara Ce mult a ntinerit Cu placuta-i umbrisoara - etc. n vremile noastre apar poeti ca d. Patarlageanu, care n "orele de repaos" (Buc uresti, 1861) ne arata "dorinta" d-sale: Nu-i nimic n asta lume Sa ma faca fericit. Nici averi, nici mare nume, Nu e tinta ce-am dorit; Ci dorinta mea e toata Sa-mi vad tara c-a-nflorit. Sa vad legea electorala Ca odata s-a largit, Si comisia centrala Din Focsani ca s-a urnit, Curtea de casatiune etc., etc. Dar, ce e drept, prefata d-lui Patarlageanu dezarmeaza critica, rugndu-ne: "Sa fiti indulgenti, aducndu-va aminte ca smerita mea muza se afla nca n fase ." n vremile noastre apar poeti ca d. Petre Gradisteanu, care a scris: Ua noapte pe ruinele Trgovistei, sau umbra lui Mihai Viteazul, tablou ntr-un a ct cu versuri (Bucuresti, 1857), cu urmatoarea aratare de persoane: "Umbra lui Mihai Viteazul nvalita n lintoliu si purtnd pe dedesupt costumul s eu Viorica Marica -------- fete de tarani gatite de la hora Florica Costache Ghimpeanu, june romn de 25 de ani, grav si plin de scepticism, ncepn d a se ntoarce la credinta prin sentimentul nationalitatii si convingndu-se de puterea divina numai la lupta etc." dnsa nu-i vro esceptiune, unica-n genul seu; despre ea nu mai pot spune fara de greseli, nu zeu!

n scena I, ntre cele trei tarance se declama o poezie lirica cu 63 (ceteste sa izeci si trei) de strofe, d.e., ca aceste: Doua mpreuna Noi facil putem De orce furtuna Sa ne aparam. Sa cercam Unire, Aci e speranta, Caci n desunire Nu cunoastem viata. Si sa nu uitam ca, dealtminteri, d. Petre Gradisteanu e un om de spirit. n vremile noastre d. Iustin Popfiu si ntocmeste limba materna n rime ca aces te: XII DOMNISOAREI CONSTANTI'A DUNCA (Camil'a D'albu) Catra tine suna debil'a-mi cautare; Va ajunge ore colo-n departare?! Fiica Romei vechie! svava floriora! Va petrunde ore bland'a-ti animiora?!... Cand naltai la ceriuri santa rogatiune Se-i cer indurarea pentru-a mea natiune, De aceste fiice densei i-am doritu, Ruga mea ferbinte eca s-a-implinitu! Nu te cunosc inca, scumpa floriora! N-am privit eu inca faci'a-ti rumeniora, Nece ale tale buze mititele, Nece ochi-ti mndri, aste blande stele; Peptulu mieu cel fraged totusi venereza etc. Si trebuie sa stiti ca d. Popfiu este preot, conrector al unui seminar clerical, barbat chemat sa fie cel putin serios naintea publicului si, dealtminteri, pli n de zel pentru literatura natiunii. n vremile noastre d. dr. I. C. Dragescu, acela ce cu o rara necuviinta a adresa t scrisorile publice catre generalul Trr si d. Carp, tipareste Amor si patria ( Turin, 1870) si acolo ne zice: De unsprezece seculi romanul se osteste, De atta timp l suge un crunt infam vampir: Iar azi tigrul si ien'a de nou se nfrateste, Voind sa nimiceasca pe acest popor martir. Horia strnge pe romani, Domnii fug ca niste cani. DOMNISOAREI ELENA P. Copila gratioasa, esti tu o moritoare, Ori esti un candid nger din Cmpii Elizei? Din rai cazuta-aici o bela, scumpa floare, Sunt soarele si luna si Venus fratii tei? Venus, fratele d-rei Elena!

Populi, voi, care-n sclavie Gemeti nca umiliti, Pe altariul de fratie Punnd dreapta va uniti, Tirania veti strivi Cnd uniti ve veti osti. Ct esti de bela si-ncntatoare, Zna gentila, nemuritoare, Pe pura-ti frunte porti cu mndrie... Sosit-a, popoli, ora... sculati-va din tina Si-n apa libertatii vestmintele spalati, Sub steagul independintei cu fruntea-va senina Pe biblia iubirei jurati ca veti fi frati. "Pe pura-ti frunte porti cu mndrie, cnd uniti va veti osti, jurati ca veti fi frati" - ct de parasit de toti dumnezeii trebuie sa fie cineva pentru a crede c a asemenea tstiitura este limba poetica! Si sa nu uitam prefata: "Cetitorului salute! As fi publicat toate ncercarile mele poetice, le-as fi ilustrat, daca nu ma imp edecau cercumstante nedependinti de vointa mea. Poeziile cuprinse n acest mic volum sunt o parte din visele mele, sunt copiii m ei de aur. n ele am depus partea cea mai buna din mine: anima si consciinta mea." Foarte bine! Dar nu s-ar putea ca "inima si constiinta" acestui domn sa fie mai mult modeste si mai putin cacofonice? n vremile noastre "junimea clericala din Arad" ndrazneste a publica un Almanah pe 1859 cu poezii ca aceste (de dd. E.B. Stanescu, N. Cristian, M. Bota): CATRA DEMOSELL'A S.P. Eram in o seara, ntr-o zi de vara, Cnd me preumblam Printr-o lunca mare, Pe malul unei Ape curgatoare: Cnd in cea mai prima amoare Foarte melancholizam. Cugetu-mi ncepu sa zboare. Si-n tine m-amorizam. In amoarea cea mai noua Ce e ca o prima roua Pre cutarea noua frunza Ce e ca o prima raza Carea mai ntiu o zereste, Cel ce pe lume se iveste, Ce e ca o prima leganare, Dar tocma ca un somn ultim mare; si cu faimosul Foc al Lipovii: Juh! cum dete tresnet din cer!

Pocnind - durr, durr - se prade, Fum a pucioasa da n crier, Vai! ce-i! Lip'a-n foc arde. Pif, paf, puf, trosc cu pustile! Bataia lui Dumnezeu! Dur, bumb, si cu bombestele, Lnga Mures vaet reu! n vremile noastre, la Lugos, n a. 1861, d. "doctorand n medicina din Viena" B . Petric, care si bate joc de almanahul precedent, publica: POEZII NATIONALE ca UNA MITUTICA FLAMURA cu Deviza simtirilor sale nationale Si-n aceasta flamura cu simtirile nationale ale d-lui Petric ni se spune: SALUTARE (Cucoanelor romne din Lugosiu) Cnd eram de voi departe Si de voi numai prin carte Cteodata-ntelegeam Cumca sunteti sanatoase, Tot fidele, tot voioase Eu tare ma bucuram. Primiti-ma dar bucuroase, Fete de Lugos frumoase, Si sa nu va fiu strain, Sa-mi fiti mie tot voioase, Placute, petrecanoase, Ca sum june de romn. * Tot voios sum eu pe lume, De cnd maica m-a facut; Superat nime n-a spune Vreodat' ca m-a vazut. Cnd am bani, pornesc pe strada, Fluer, cnt ca s-un boer, Ma arat pe promenada Parca sum milioner. Cnd n-am bani, iar nici ca-mi pasa, Cu amicii ospetez, Presedinte sum la masa, Fiindc-atunce eu contez. Niren-Braten, Schweins-Cotlet, Eu numai ce poruncesc, Un Pfiff Wein si omelet Beu, mannc, dar nu platesc. Sa citim acum precuvntarea, care este interesanta ca tip caracteristic al celor mai multe de acest fel:

"n onoarea si, ct se poate zice d'in partea mea fara vatamarea modestiei, n f olosul si distractiunea publicului cititor, aduc si eu pe altarul natiunei niste floricele, spernd, ca toti autorii, daca nu complimente, cel putin buna primir e, pentru ca am cutezat ca un ziar nou, fara multa esperienta, a pune si florice lele mele n stratul comun a Natiunei, care are acum literati demni de cel mai d estins respect ce si eu l port n mine; unde a gresit mintea mea doara nca nu destul poleita dupa dorinta cetitorilor, acolo fac apel la simtirile mele dinlou ntru, la cugetul meu curat, care ma ndeamna a aduce si eu mica ardere." Ce are a face mncarea neplatita a d-lui doctorand Petric cu "stratul comun" al natiunei? n vremile noastre Revista contimporana (1 ianuarie 1874) publica o poezie a d-l ui Ciru Oeconomu, care sfrseste cu urmatoarea strofa: Cnta-voi, combate-voi cu furie nebuna, In mna mea sdrobi-voi si monstrul si-ai lui pui, Si dac-a mele cnturi ave-vor o cununa, Veni-voi l-ale tale picioare s-o depui. S-ai lui pui? Cnta-voi, combate-voi, sdrobi-voi, ave-voi? Si se mai ndoieste d . Ciru Oeconomu daca ale sale cnturi armonioase ave-vor o cununa? Aci, scrutnd abisul imens, fara hotare, Bravnd exilul, moartea, dnd suflet la fricosi, Scotnd dintr-a ta harpa mnii vizionare, Persecutai cu biciul tiranii scrofulosi. Tiranii scrofulosi! Aceste versuri minunate le dedica d. Ciru Oeconomu lui Victo r Hugo si le ncepe cu modestul motto: ed io anche son pittore. Ed io anche son pittore! Si adeca de ce nu, va rog? Victor Hugo si domnul Ciru O economu! Dupa "tiranii scrofulosi" toate sunt cu putinta. Dar sa nu mai continuam exemplele de acest fel! Cnd s-ar ivi izolate, cnd ar f orma exceptia, cine si-ar impune datoria de a le rasfoi din literatura zilei! n sa ele formeaza astazi nca majoritatea literaturei noastre poetice, si n modul cum se produc ne par a fi simptomul unui rau destul de nsemnat pentru a merita o atentie serioasa. Citatul d. Petru Gradisteanu era aproape copil cnd si-a publicat Umbra lui Miha i Viteazul; asemenea, Almanacul din Arad este lucrarea unor juni necopti; si dd. Vulcan si Dragescu, daca este sa-i judecam dupa publicarile de pana acum, nu po t fi departe de aceasta vrsta fericita; si poate autorii celor mai multe poezii ce primejduiesc cetirea jurnalelor politice pe la noi se afla n acelas caz. Ca n acest timp al vietei lipsa de cugetare matura si o desertaciune nenfrnat a mpinge pe attia juni nechemati si nealesi a maltrata limba, torturnd-o n r ime si metruri imposibile, acesta este un fapt general, pentru care nu avem nici un motiv sa credem ca junii romni sa fie mai marginiti sau mai deserti dect j unii altor popoare nzestrate cu o literatura. Dar ce nu se va ntlni la nici u n popor cult si ce se petrece numai la noi este necuviinta cu care asemenea "pac ate ale tineretei" - cum ar fi zis raposatul C. Negruzzi - se publica, se impun n literatura si se primesc de o parte a publicului drept poezie; incorigibila s uficienta ce o pastreaza autorii lor si ncrederea n care se sustin ca au facut o fapta meritorie pentru literatura tarii lor cnd au sustras attea coale de h rtie de la o destinatie mai fireasca. Altundeva societatea este destul de bine organizata pentru a se garanta n contr a unor asemenea abnormitati; respectul pentru public, respectul n care au stiut sa se tie jurnalele si curagioasa veghere a unei critice neobosite formeaza la suprafata vietei intelectuale o patura destul de puternica pentru a apasa si men tine n ntunericul ce li se cuvine acele producte stricacioase. La noi nsa ele se razlatesc n toata voia si ameninta a falsifica judecata publicului si a ne ca lucrarile cele bune. O suma de tineri se molipsesc de epidemia literara, si

parasesc studiile regulate si se ncnta cu laurele ieftine ale publicitatii de o zi, si le este asa de nsemnat numarul, nct astazi si fac unii altora un ec o destul de tare pentru a se nsela ntreolalta asupra meritului producerilor lo r. Lucrul a ajuns pana acolo, nct cine din tinerii nostri este numai incapabil ramne scriitor pe la tribunale si prin politii, dar cine, pe lnga incapacitat e, adauga aroganta devine "om de litere", jurnalist, poet si, ndata ce cu o lim ba si cu o ortografie deplorabila stie sa rimeze libertate cu dreptate, colegii sai se grabesc sa-i deschida "cu fericire coloanele" d-lor, sa-l patenteze drept literat si "anteluptator al culturei nationale". De aci nainte timpul si activitatea acestor nefericiti se pierde cu producerea de maculatura literara, si o parte a timpului si activitatii generatiei june se pierde cu cetirea acestei maculaturi. Aci e raul; din acest punct de vedere, partea nesanatoasa n miscarea literature i romne merita sa fie observata, si poate cetitorul nepartinitor nu va gasi de prisos daca vom mai releva si procedarea uniforma, tipicul dupa care acei scriit ori exploateaza atentia tinerimii si profaneaza una din cele mai frumoase aspira tii ale ei. Drapelul sub care se ntroduc aceste desertatiuni personale si cruditati estetic e este totdeauna Natiunea si Libertatea, si, astfel, doua idei din cele mai nal te au ajuns a fi scara pe care, calcnd-o n picioare, se urca oamenii cei mai l ipsiti de orce merit. Si atunci numai vezi pe d. Dragescu facnd din cacofoniile sale un omagiu "libertatii si nedependintei", pe d. Petric producnd njosirile sale "ca una mitutica flamura cu deviza simtirilor nationale", pe d. Patarlagea nu scotndu-si muza din fase pentru a o depune pe altarul natiunii; si apoi vin n precuvntarile d-lor, care sunt totdeauna lipsite de demnitate, sau prea smer ite, sau prea arogante (si nu stii ce este mai arogant: aroganta sau smerenia), si ne explica ce mare iubire pentru patrie i-a facut sa ne nzestreze literatura cu pretiosul nume al d-lor! Si foile noastre publice, Familia, Telegraful, Pleb eul, Poporul, Secolul, Armonia si cum le mai cheama, saluta cu entuziasm pe "con fratele" cel nou si, continund mistificarea mai departe, ndraznesc a identific a natiunea romna cu aceste anomalii ale ei si striga ca se ataca romnismul nd ata ce se ataca aceste rataciri bolnavicioase ale literaturei romne. Cine cunoaste calibrul unor asemenea poeti si jurnalisti nu se mira de purtarea lor, o gaseste naturala si - la dreptul vorbind - indiferenta. Nu ar fi nsa nat ural cnd publicul romn ar continua sa-i ncurajeze creznd ca astfel ncurajaz a literatura; si, pe de alta parte, ar nceta de a fi indiferent ndata ce am pr ivi la nrurirea ce o poate avea asupra tinerimii noastre. De aceea mpotrivirea energica n contra directiei false aratate n aceste rndu ri ne va parea totdeauna o datorie literara, si ncercarea de a pune o stavila n contra ei, att prin criticarea producerilor rele, ct si prin relevarea scrie rilor mai bune, si de a produce un fel de presiune ndestulatoare a opiniei publ ice n contra-i, va trebui sa fie repetita, fara obosire si cu puteri unite, pan a cnd va izbuti - presupuind ca va izbuti vreodata. Este doar o parte mai fericita a aceleias datorii literare daca de la privirea r imarilor citate mai sus trecem, printr-un contrast cam violent, la reamintirea l ucrarilor acelora care, n ncercarile lor, fie ct de restrnse n privinta sfe rei de idei n care se misca, arata o natura mai aleasa, simtiri simple, dar nea fectate, si produc n cetitor acea impresie senina, care este adevarata bineface re a artelor frumoase. Din numarul lor ne-am propus sa vorbim despre d-ra Cugler si dd. Serbanescu si Petrino. Poeziile d-rei Matilda Cugler (mai trziu d-na Burla) sunt publicate n Convorbi ri literare si navutesc multe numere ale acestei reviste de la prima ei ivire. Ne cerem voie a reaminti cetitorilor cteva din cele mai caracteristice. Ai plns si tu odata? Eu, zau, nu pot sa cred. Ah! lacrimi lasa urme Ce ani ntregi se vad. Un ochi care odata

A plns de dor si chin, Ma crede, nu degraba Se face iar senin. Un ce fara de nume Ramne-n el ascuns Dar ochii tai sunt limpezi: Nu pot sa cred c-ai plns. * Floarea-n cmp cnd vestejeste Alta-n locu-i nfloreste. Dar n pieptul omenesc Florile cnd vestejesc, Cade roua n zadar Alte-n loc nu mai resar. * El a venit spre mine Si mna mi-a luat. Si-n ochii lui atuncea Adnc am cautat. Dar ce-am vazut n dnsii, Ah! nime n-a afla, Caci toat-a mea durere Si dorul meu era. Ceea ce va fi atras pe cetitorii acestor poezii lirice este eleganta limbagiului lor si, poate, sinceritatea simtirii. Un merit deosebit este precizia cu care s unt compuse si care le fereste de lungile repetitii ale aceleias idei, ce, dealt minteri, se ntlnesc n attea poezii ale literaturei noastre. Pe de alta parte , nu este de tagaduit ca din poeziile d-rei Cugler apare o nrurire predomnitoa re a lui Heine si a lui Lenau; dar, n fine, avem cel putin a face cu nrurirea lui Heine si a lui Lenau. ntre cele mai placute produceri ale literaturei romne sunt si vor ramnea poez iile d-lui Serbanescu. De la cele dinti ncercari ale d-lui Bolintineanu, care se deosebeau prin aceeas nsusire, nu cunoastem poezii a caror limba sa fi produ s auzului aceeas placere ca poeziile citatului autor. ntr-o literatura unde lim ba poetica este deja formata, meritul aparent al unei versificatii elegante cons ista adesea numai n reproducerea credincioasa a formelor de stil obisnuite de a utorii recunoscuti, si n Franta si n Germania se gasesc rar poeti ncepatori a le caror versuri sa fie mai mult dect o imitare palida a lui Musset si a lui He ine. La noi, nsa, unde n toate ramurile literare stilul cauta nca sa se forme ze si este nca foarte crud, farmecul limbei ntr-o poezie ramne un merit adeva rat si primitiv. LACRIMA Ah! n ochiul tau cel negru ca o noapte fara luna Eu o lacrim-am zarit, Si pe geana ta cea bruna, Lunecnd, ea s-a oprit. Ce-nsemna, copila juna ca si o simtire noua, Acel ud margaritar, Acel graunte de roua, Semnul dorului amar?

Lacrima-i o poezie ce se scrie n tacere La tulpina unui dor; Batrn - lacrima-i durere, June - lacrima-i amor. Tu, ce juna esti ca raza ce n faptul zilei luce, Nu-mi mai spune al tau dor; Lacrima din ochiu-ti dulce E un gingas tradator. * Un nor vine sa-mi ascunza A vietei mele stea... Vntul tremura n frunza, S-amoru-n inima mea! Negrul nor, iata, paseste Catr-a vietii mele stea. Vntu-n frunza greu mugeste, S-amoru-n inima mea! Norul dusman creste, creste S-acopere draga-mi stea... Frunza-n vnt se risipeste, Moare-n dor inima mea! n anul 1870 s-a publicat la Cernauti Lumine si umbre, o culegere din poeziile d -lui Petrino. Printre multe prea de jos, despre care credem ca ar fi fost mai bi ne sa ramna nepublicate, ntlnim si cteva poezii adevarate; mai ales din "flo rile de mormnt" vorbeste o simtire adnca si bine exprimata. Vreo doua exemple: Ca te iubesc, ca te iubesc, Stiu toti ce-n cale ma-ntlnesc, Stiu cei ce m-au vazut plngnd Si cei ce m-au vazut rznd. Caci rsul ca si plnsul meu Nasc numai din cuvntul tau, Si rsul lumea mi-l impune, Cnd plnsu-mi despre tine spune, nct toti cei ce au iubit Si de amor au suferit, Ei stiu, de-abia ce ma zaresc: Ca te iubesc, ca te iubesc! * Pe furis da-mi o gurita, Jur ca nime nu va sti; Flfaind a ta rochita Nime n-o va auzi. De va fi usa nchisa, Pe fereastra vei sari; Dragostea cnd e decisa, Ea intrare-si va gasi. ntr-o taina a pus cerul Tot ce-i mai dumnezeiesc; Fericirea si misterul n amor se nfratesc.

Steaua care nu se vede Nu-nceteaza a fi stea; Omul n zeire crede, Crede, far' de-a o vedea. Caci ce-i tainic pentru lume Este mult mai rapitor; Sarutarea far' de nume Poarta numele - amor. Pe furis dar orce bine De pe buza-ti as sorbi, Sa-nchizi ochii lnga mine, Si-atunci - taina tot va fi. Ne-a parut nsa ca tristetea pentru nefericirea de care ne spune poetul ca a fos t lovit prin moartea sotiei sale este o coarda prea ntrebuintata, asa nct se apropie de monotonie. Observarea noastra va avea mai multa putere daca o vom ns oti de sfatul ce-l da Goethe poetilor tineri: "ntrebati-va la orce poezie daca cuprinde o simtire ce ati avut-o n adevar n viata voastra, si daca aceasta sim tire v-a naintat ntru ceva. Nu sunteti naintati daca nu faceti dect a jeli o iubita ce ati pierdut-o prin despartire, necredinta sau moarte. Aceasta nu e ni ciodata bine, orct de mult talent ati jertfi pentru asemenea poezii. Tineti-va de progresul vietii si examinati-va cnd se iveste prilejul: atunci se vede nda ta daca aveti viata, si mai trziu, daca ati avut-o." n privinta limbei, am nsemnat cteva cuvinte ce nu ne par ngaduite n poezii serioase (electrizata, constatata etc.), mai multe expresii njosite: n sfrsit, azi nca-o data Calca-n tine-al meu picior, Bucovina adorata etc., abuz de cuvntul zbrcit si, n fine, ntrebuintarea multor eliziuni gresite (zi dur'le, valur'le etc.). n alta privinta, suntem siliti a protesta n contra exagerarilor bolnavicioase ale fantaziei d-lui Petrino. O poezie ca aceasta: n mormnt, ah, mult e rece, Mult e trist si-ngrozitor! Dar din viata care trece, Acolo trebui sa plece Orsicare muritor! Pe gurita ce odata De iubire nfocata Mii de sarutari primea Suge-un vierme hrana sa. Deci mi-e groaza cnd gndesc Ca n snul pamntesc Inimile putrezesc, nu este de publicat. Arta e senina, trebuie sa ramie senina chiar cnd exprima desperarea; si o desperare ce nu se poate dezlipi de cugetari asa de ntunecate e semnul unei mari nefericiri private, dar nu ocazia unei conceptii poetice. Sa nu uitam antichitatea binecuvntata! Moartea, care, dupa simtul corupt al simbol izarii crestine, se nfatiseaza de moderni sub forma unui schelet hidos, era n fantazia greaca si romana un geniu frumos, cu facla ntoarsa. II PROZA ODOBESCU, STRAT, SLAVICI, A. XENOPOL, BURLA, VRGOLICI, I. NEGRUZZI, PANU, LAMBR IOR, P. P. CARP, T. ROSETTI

A fi regisorul unui teatru trebuie sa fie un lucru foarte placut. Te ncrezi n conventia tacuta ncheiata ntre tine si public - din partea ta de a-l amagi, di n partea lui de a se lasa sa fie amagit - si conduci cu mna sigura iluzia spect atorilor. ti trebuie un rege, arunci pe umerii unui actor o manta cusuta cu cod ite de iepure alb, i pui o coroana pe cap si un sceptru n mna, si iluzia este gata. Vreai un ministru, iai alt actor, i cosi pe frac o stea de decoratie n locul inimei si-l pui sa faca gesturi cam ntepenite. Se cer doftori, magistrati , academici, profesori (se ntelege: n comedii), ia ctiva figuranti, le pui o peruca mare pe cap si ochelari pe nas, i mbraci n talare negre, n fracuri cu sute cu verde sau n fracuri descusute, si ti-ai ndeplinit scopul. Cu vremea, spun cei ce cunosc meseria, regisorul ajunge sa fie foarte patruns de nsemnatatea lui si crede ca el este cauza de capetenie pentru succesul unei pi ese. nsus cuprinsul si spiritul piesei i pare lucru de a doua mna - pentru d nsul orce drama nu e dect un balet. Regisorul este de rs cu aceasta nchipuire a lui. Dar cnd o parte mare a unei societati ar mpartasi acest ridicol, si nca n ntrebarile cele mai reale ale vietei publice? ntreaba pe cineva de progresul culturei literare si artistice la noi: ti va ci ta cifrele din statistica, attea scoli de "bele-arte", attea conservatorii de muzica, attea ziare, attea "expozitii ale artistilor n viata" etc. Dar daca e ste o tara menita sa duca ad absurdum concluziile obisnuite ale statisticei, est e a noastra. Mai toate acele cifre nu sunt interesante dect prin curajul de a f i asezate n rubricele unde le vedem, si noua zecimi din "progresul" nostru se ntemeiaza pe delictul prevazut de art. 208 al codicelui penal, care pedepseste u zurparea de titluri ce nu se cuvin. Singura realitate n toate aceste o au table le cu inscriptiile cele pompoase, pe care publicul are uneori naivitatea de a le lua n serios. De aci se explica starea cea hazlie a opiniei publice n Romnia. Pentru ce d. X este nvatat? Pentru ca e profesor la Universitate. O stare mai s anatoasa ar cere ca acest domn sa fie profesor la Universitate numai fiindca est e nvatat. Caci daca nu este nvatat, atunci forma goala a nfatisarii sale publ ice nu-l nalta, ci-l face mai nti de rs si apoi primejdios. Pentru ce d. Y este om politic? Fiindca e redactorul a ctorva coli de hrtie ce se publica n intervaluri regulate. O stare mai solida ar cere ca numai aceia s a publice ziare cari sunt oameni politici. Si asa mai departe. Opinia ce o vedem astfel predominnd n judecarea lucrurilor n fiinta o ntlni m, fireste, si n privinta lucrurilor de nfiintat. Ne lipseste activitatea stie ntifica, cercetari originale n toate ramurile stiintei sau nu exista deloc, sau sunt prea putine, si prea putin ndestulatoare. Dar ndeplinirea acestei lipse nu se poate improviza sau lua n ntrepriza de comisii guvernamentale; din contr a, toate mijloacele de care dispunem trebuiesc deocamdata concentrate la un nva tamnt mai elementar; scoale mai multe si mai bune, profesori din ce n ce mai p utin ignoranti, ncetul cu ncetul gustul stiintei desteptat n tinerime, si apo i speranta ca peste cteva generatii va ncepe si o mica activitate stientifica originala n mijlocul nostru. Nu asa au gndit "anteluptatorii" nostri de progre s grabnic, nationalistii zelosi cu privilegiul exclusiv al focului patriotic: n tr-o dimineata guvernul a decretat si promulgat n Monitorul oficial cultura Rom niei prin Societatea Academica din Bucuresti, a patentat 21 de nvatati, mpart iti n 3 categorii: categoria istoricilor, categoria filologilor si categoria fi zicilor. Dar cei mai multi membri ai acestui nalt institut se tin de o a patra categorie, pe care politeta ne opreste sa o numim. Nu avem activitate literara si - lucru caracteristic - romanuri si novele nu se scriu deloc, toate se traduc. Chiar poeziile pareau a fi disparut, Alecsandri er a izolat, proza n cea mai deplorabila stare. Cu ncetul, se va schimba si aceas ta; si mai nti ceva liniste politica, daca ne o va ngadui soarta; apoi ndrep tare materiala, cu aceasta - dupa cteva generatii - si desteptarea gustului pen tru produceri estetice. Vor veni atunci oameni cari sa simta puternic si sa-si e xprime frumos ceea ce au simtit si altii cari sa gndeasca bine si sa-si exprime

simplu ceea ce au gndit. Nu asa crede majoritatea publicului nostru; un reprezentant al ei, ntr-un discu rs tinut sub aplauzele Asociatiunii transilvane pentru cultura poporului romn, a cerut de urgenta o istorie a literaturii romne, Panteonul, n care sa se vene reze deja eroii spiritului nostru, si, pe de alta parte, cu o ncntatoare conso nanta de idei, guvernul romn a recunoscut gravitatea trebuintei si - pe cnd ce le mai multe sate nu au de unde sa nvete a ceti si a scrie - a deschis la Unive rsitate catedra de istoria literaturei romne. Toti cunoastem importanta teatrului pentru un popor, toti stim, asemenea, ca ne lipseste acest element de cultura. Vom traduce dar dramele eminente din alte lit eraturi, vom ncuraja nceputurile noastre cele bune, daca le avem, vom descuraj a pe cele rele si ne vom interesa, la timp oportun, de a forma actori adevarati. .. zeci si zeci de ani vor trece nainte de a se putea compune o singura trupa d e actori care sa merite acest nume. Dar de la Pesta ne-a venit o provocare marea ta, subscrisa de barbati celebri, nsufletita prin adunari numeroase, condusa de un comitet al natiunii: este vorba de a strnge banii pentru ca mai nti de to ate sa zidim casele teatrului. De aci ncolo, lucrurile vor merge repede si bine : zidurile sa le avem, dramele vor veni. n contrastul aratat pana aici se cuprinde cea mai lamurita explicare a directie i noua n osebire de cea veche. Directia veche a barbatilor nostri publici este mai mult ndreptata spre formele dinafara; directia noua si juna cauta mai nti de toate fundamentul dinlauntru si, unde nu-l are si pana cnd nca nu-l are, d espretuieste forma dinafara ca neadevarata si nedemna. Dupa aceasta explicare introductiva ne vom ncerca sa urmarim mai de aproape asp irarile celei din urma, si fiindca vorbim aici de literatura prozaica, vom mpar ti cercetarea noastra, dupa cele doua specii ale ei, n cercetarea stientifica s i n cea estetica sau cel putin stilistica. Reproduceri din chiar operele autori lor, precum le-am facut n studiul asupra poeziei, nu pot avea loc aici: ntinde rea lucrarilor prozaice se mpotriveste la aceasta. Trebuie sa ne marginim a cit a numai titlul scrierilor si a scoate la iveala elementele comune care le mpreu neaza n una si aceeasi directie. A Ca reprezentanti ai directiei noua n privinta stientifica privim pe dd. A. Odob escu (Cercetari archeologice, disertatii publicate n Revista romna, 1861; desp re cntecele poporane, poetii Vacaresti, satira romana etc.), Strat (Economia po litica, 1870), Slavici, Burla, Xenopol, P. P. Carp, Vrgolici, Panu, Lambrior, T . Rosetti (scrierile acestor din urma publicate n Convorbiri literare). Caracterizarea acestor autori sa o ncepem nsa cu o rezerva, fara de care obser varile noastre ar parea exagerate. Nici una din scrierile citate, privite din pu nctul de vedere al stiintei generale, nu este de vreo nsemnatate extraordinara: nici o creatie noua, nici o suflare de acea puternica originalitate, care de pe naltimea culturei secolului mpreuneaza elementele date spre o noua combinare sau afla n intuitie primitiva un adevar pana atunci nepatruns de ntelegerea om eneasca; nimic din toate aceste nu se afla n scrierile romne de pan-acum, si n ici nu se poate afla deocamdata. Caci o dezvoltare asa de nalta a lucrarii stie ntifice presupune alte paturi de cultura din trecut, prin care sa i se fi format pamntul roditor pentru hrana si cresterea ei. Dd. Odobescu, Lambrior, Strat si ceilalti sunt dar reprezentanti ai literaturei noastre stientifice numai n marginile restrnse n care o asemenea activitate a fost cu putinta pe treapta de cultura pe care ne aflam. Dar n aceste margini, scrierile lor, n deosebire de celelalte analoage din literatura noastra, se raz ima pe fundamente solide si sunt nsemnate prin doua nsusiri bune ale autorilor : cunostinta ce o au despre starea stiintei de astazi n privinta materiei de ca re se ocupa si sinceritatea cu care spun rezultatul cercetarilor lor. Caci la noi, cari suntem vecini cu o cultura superioara, orce ntrebare de stiin ta este mai ntai de toate o ntrebare de constiinta, si constiinta ne impune ai ci doua datorii: ntai, sa studiem materia despre care scriem, ntr-att, nct nici unul din principiile fundamentale la care a ajuns Europa culta sa nu ne fi ramas ascuns, asadar, sa ne aflam la nivelul culturei n acea privinta sau, cu o

expresie franceza, sa fim n curentul ei. Cetiti disertatia d-lui Odobescu desp re cntecele poporane, sau articolele filologice ale d-lui Burla, sau criticele d-lui Carp etc., ndata veti simti siguranta fundamentului pe care autorul si r idica cladirea sa, fie ct de mica, si folosul ce-l puteti trage din cetirea une i lucrari care rezuma n sine rezultatul progresului stiintei n acea materie. S i acest folos este mare chiar atunci cnd opinia autorului este gresita; caci si n acest caz ea are lnga sine propriul sau corectiv, aratnd izvoarele de unde a provenit. A doua datorie de constiinta este: sa avem destula iubire de adevar pentru a spu ne cu sinceritate ceea ce am aflat, n bine sau n rau. Introducerea d-lui Strat la Economia politica, studiul d-lui Slavici asupra maghiarilor, al d-lui T. Ros etti n contra lipsei noastre de progres real, criticele d-lui Panu n contra pa rtilor fantastice din istoria, dealtminteri interesanta, a d-lui Hasdeu etc. ne dau asemenea exemple de sinceritate si nepartinire si ne fac impresia multamitoa re a unei fapte oneste si barbatesti. Cele doua nsusiri despre care vorbiram acum se gasesc n mii de carti germane, englezesti si franceze, sunt chiar regula autorilor stientifici n tarile Europe i culte. La noi, nsa, sunt exceptie, si o exceptie asa de rara, nct ele singu re au fost n stare a marca o adevarata directie noua, n opozitie cu cea obisnu ita pana acum. Meritul autorilor de care ne ocupam este dar cu att mai mare cu ct ei si pastreaza acele nsusiri n mijlocul unei vieti publice n care cel d inti titlu pentru pretentii exorbitante pare a fi lipsa de cunostinta de cauza, si cea dinti misiune, amagirea opiniei publice. Aceasta calificare a vietei noastre de pana acum nu este exagerata, toti cei cu experienta si cu buna-credinta o recunosc, si daca n rndurile urmatoare ne nc ercam sa mai aducem un sir de dovezi pentru a o ntari, o facem din ncrederea c a prin chiar aceasta se va ntelege cu att mai lamurit n ce consista nsemnata tea directiei celei noua, ca una ce s-a produs mai ntai din trebuinta instincti va de a ne scapa de pe povrnisul pe care ne-au lasat anteluptatorii cei vechi. Tinerimea de astazi, de la care atrna ndreptarea n viitor, trebuie sa ntelea ga odata unde este adevarul si unde este eroarea n aceasta lupta de idei; nain tea ei trebuie dar sustinut si terminat acel proces de curatire; naintea ei tre buie dovedita acuzarea ce am adus-o n contra celor mai multi din publicistii no stri literari si stientifici, acuzarea lipsei de constiinta, att n privirea cu nostintei de cauza, ct si n privirea vointei de a spune adevarul n chestiile de care se ocupa. Vom reveni dar la dovedirea acuzarii printr-un nou sir de exem ple, care, n mpreunarea lor, speram ca vor face o impresie destul de adnca as upra orcarii inteligente nestricate. ncepem cu acele grade de nestiinta care, prin marimea lor fata cu datoria pozit iei si cu pretentia autorului, constituie o adevarata lipsa de constiinta. Nu vo m vorbi de acel nalt functionar al Ministerului Instructiunii Publice care prop unea reforma metoadelor nvatamntului primar si care, auzind de la noi numele d e Pestalozzi, ne ntreba cine este (V. Alexandrescu-Urechia, director general la 1865). Nici de acel director de gimnaziu (Petrescu, la Iasi) care, la provocare a ministerului de a face o programa pentru nvatamntul clasic, aduna din catalo age nume de autori latini si propunea prin adresa oficiala studiarea poemii lui Ovid, Ars amandi, pentru clasa a V-a gimnaziala. Vom cita numai exemple a caror controlare sa fie destul de usoara pentru a se putea face de orcine va voi. Cel dinti exemplu l gasim iaras n Societatea Academica din Bucuresti. Aceasta academie a stiintelor, pe lnga alte misiuni, se crede, mai nti de toa te, menita a stabili si promulga regulele pentru limba si scrierea romna si a s ustine unitatea nationala n aceasta privinta. Dupa opinia noastra, acea ncrede re este iluzorie. Dar sa zicem ca este ntemeiata. Ce fac atunci membrii Academi ei pentru a corespunde misiunii ce nsii si-o atribuiesc? ntrebarile limbistice si ortografice se hotarasc n acel areopag al stiintei prin votare: se ridica m na pentru sau contra unei propuneri, si majoritatea parerilor hotaraste. E dar lucru firesc sa ne ntrebam daca majoritatea e competenta pentru aceasta hotarr e. Toti membrii votanti ai Academiei s-au pus oare sa studieze limbistica? Sunt "n curentul" ideilor europene n aceasta privinta? Bopp, Diez, Renan, Max Mlle r etc. le sunt familiari? Pentru cei ce cunosc membrii si lucrarile Societatii A

cademice raspunsul este nendoios. O minoritate de specialisti se afla acolo, ma rea majoritate voteaza fara a-si da osteneala ca sa-si dobndeasca stiinta trebu incioasa pentru votul ce-l dau si pentru locul ce-l ocupa. Chemarea naturala a acestei Academii era de a aduna tezaurul limbei romne, asa cum a vorbit-o si cum o vorbeste poporul n toate provinciile locuite de romni - lucrare foarte nsemnata, pentru care numirea membrilor din deosebite tari era nemerita si pe care membrii nsii, cu buna plecare si silinta, ar fi putut-o n deplini. n locul acestei simple lucrari de culegere credincioasa, academicii si -au arogat autoritatea de a pronunta cum ar trebui sa fie limba si scrierea si a u nceput a tortura ortografia si cuvntarea, dnd sentinte n privinta fonetism ului si-a etimologismului, n privinta "coruptiunii eufonice"si radicalismului n derivare. Dar daca majoritatea membrilor Academiei era n stare sa faca servic iul modest, nsa foarte important, al unor culegatori de cuvinte, le lipseste or ce competenta de a se pronunta n materii controversate ale stiintei filologice si de a prescrie natiunii lor cum sa vorbeasca si cum sa scrie, n contra uzului comun, si daca totus n asemenea chestii si ridica mnile pentru da sau nu, do vedesc lipsa de constiinta. Ce sa ne miram de cei obscuri, cnd nsusi d. Cipari u, dealtminteri un reprezentant eminent al etimologismului ntre romni, raspunz nd n Archivul sau filologic la niste obiectii limbistice ce-i facusem n Acade mie, afirma ca nu cunoaste scrierile limbistice ale lui Max Mller si, dupa att a timp, nu cautase nca sa le cunoasca. Daca d. Cipariu - iaca tot ce putem rasp unde la aceasta - nu cunoaste pe Max Mller, paguba nu este a lui Max Mller. Un alt academic, d. Barit, vorbind n Transilvania (15 aprilie 1872) despre dict ionarul si glosarul Societatii Academice Romne, adaoga cteva observari la adre sa Columnei lui Traian si a Convorbirilor literare. Extragem pe cele din urma: "Oamenii seriosi n-au aflat demne de atentiunea lor criticele iesite n Iasi, ca re presupun ca filologii romni, daca voiesc a studia, vorbi si scrie bine limba romneasca, au se nvete mai nti toate limbele Asiei, antice si moderne, sa c alatoreasca pna pe sub muntele Himalaya, precum fac unii literati maghiari, n interesul limbei lor, si numai dupa aceea sa se apuce de gramatica si de diction ar. Limba elina are expresiunea Morosophos, care n limba noastra si n alte lim bi mai mult analitice dect sintetice nu se poate traduce cu o singura expresiun e. Nu ar fi vreun lucru placut cnd unii literati de ai nostri ar da romnilor o caziune de a se folosi de aceasta expresiune n limba lor. Acela care voieste sa critice cu bun rezultat pentru limba si literatura noastra, trebuie sa lase ori ce jucarie la o parte, sa se si fereasca de orice pedanterie." Aceasta critica pare a fi ndreptata n contra articolelor d-lui Burla, care, ar atnd erorile filologice ale d-lui Cipariu, dovedeste prin chiar acest exemplu i mportanta neaparata a studiului sanscrit pentru filologia moderna. Acum ce vrea d. Barit? D-sa gaseste nemerit ca filologii care vor sa studieze limba lor sa nu nvete limba sanscrita? Si gaseste lucru de rs cnd d. Burla pretinde ca, dupa starea stiintei limbistice de astazi, aflarea legilor variatiei, analogiei si e ufoniei unei limbi este cu neputinta fara studiul filologiei comparate? Dar d. B arit pe ce studii se ntemeiaza pentru a sustinea aceasta n contra d-lui Burla? De unde si scoate autoritatea de a nega valoarea neaparata a studiului sanscri t? n Europa culta de astazi nu exista un singur filolog care sa ndrazneasca a se numi astfel si a se ocupa de legile vreunei limbi cnd nu posede acel studiu comparativ, si opozitia ce d. academic o face n contra filologiei moderne este o dovada mai mult... pentru ceea ce voim sa dovedim cu aceste exemple. Dar sa citam un alt caz, dintr-o sfera cu totul deosebita. Este obicei cunoscut al guvernelor noastre de a se ocupa de lucrari de prisos, nengrijind pe cele tr ebuincioase. Nu ne vom mira dar vaznd si pe actuala administratie a instructiun ii publice bntuita de grijile ortografiei si limbei romne, care nu sunt de com petenta ei. Dar ce este de mirat e modul cum a ncercat sa se usureze de aceste griji. Uitnd ca Societatea Academica a publicat o data regulele ortografice ale limbei, sau nevoind a le tinea n seama, consiliul permanent al instr. publice, cu ministrul n frunte, publica un nou regulament pentru ndreptarea limbei si scrierii romne. Acest act literar este nascut n sedinta consiliului de la 28 o

ctomvrie 1871 si se caracterizeaza, n ortografia si spiritul lui, prin urmatoar ea citatie: "Avend n vedere diversitatea orthographielor que se observa n limba scrisa si typarita inqut nu numai fie-quare carte, ci si fie-quare individ 'si are ortogr aphia sa particulara; Considernd greutatea que intmpina din aqusta confusiune att scolari, qut si chiar publicul maturu, neavnd o regula de quare sa se tina; Consiliulu permaninte, sub presedinta d-lui Ministru al cultelor si instructiuni i publice, in dorinta de a face sa dispara aqusta anarchie orthographica si ajj unge la o uniformitate n modulu de a scrie si a ceti etc., etc., decide: MODIFICAREA UNORU FORME ALE DICERILOR Substantivele derivate de a treia declinatiune latine facu nominativulu in limba romna qua ablativulu in cea latina, precum: professore, revisore, pontifice, c arnifice s.c.l. Adiectivele participiale, derivate de la a 2-a si a 3-a conjugare latina, facu d upa regula precedinte, nominativulu qua ablativulu latinu: dar dupa analogie se scriu si se pronunta inte prequm: presinte, absinte, putinte, existinte, dependi nte, descendinte s.c.l. Asemenea se scriu si se pronunta si substantivele format e din acele adiective participiale, prequm: presinta, absinta, existinta s.c.l. Aceste regule orthographice se vor introduce in scoale in mod obligatoriu, att in cartile didactice si in ocupatiunile scripturistice ale scolarilor, quat si i n corespondenta corpului didacticu cu autoritatile instructiunii publice, si vor servi de norma generala." Pretentia regulamentului este dar de a hotar ntrebarile controversate ale limb ei si ortografiei romne pe cale administrativa si de a impune hotarrea sa tutu ror scolarilor si profesorilor filologi, a caror chemare este n parte de a sust inea tocmai acea controversa stientifica. Subscrisi sunt ministrul Chr. Tell, me mbrii consiliului A. Orescu, Aaron Florian, G. Zalomit, A. Marin si D. Petrescu. Cine sunt acesti domni? D. Christache Tell e general, d. Orescu arhitect, d. Aa ron istoric, d. Zalomit profesor de filozofie (pentru a nu zice filozof), d. Mar in fizic si d. Petrescu matematic. Nici unul din dumnealor nu este limbist. Dar atunci de unde si aroaga dreptul de a impune opiniile d-lor nemistuite asupra s crierii si limbei ca regule obligatorii scoalelor romne? Cum! generalul Tell, a rhitectul Orescu, fizicul Marin si ceilalti vor sa ordoane filologilor Laurianu, Massimu, Circa, Burla, Lambrior etc., profesori specialisti n aceasta materie, ca sa-si paraseasca scrierea lor de pan-acum si sa primeasca pe aceea a consili ului permanent? Nemtii au un proverb de batjocura: cui i-a dat Dumnezeu un post, i-a dat si mintea trebuincioasa pentru el. Nu cumva domnii de la consiliu au lu at acest proverb n serios? Trecem acum la o alta ordine de idei. A nu cunoaste lucrul de care vorbesti este un grad mic de gresala n comparare cu deprinderea de a ascunde adevarul, de a raspndi cu intentie stiri false si de a nu le rectifica niciodata. Acesta nsa este vitiul caracteristic al publicitatei, n special al jurnalisticei romne, s i de aceea presa noastra, cu rare exceptii, desi toti "anteluptatorii" contribui esc la conducerea ei, a ajuns a-si pierde din valoare si a devenit un obiect de dezgust pentru multi oameni cuminte. Un exemplu destul de tare - si cu el ncepem dovedirea acuzarii - este strigatul de "cosmopolitism!", prin care, de ctiva ani ncoace, presa romna, nu cea de rnd, s-a obisnuit sa combata juna directie din Iasi. Atacul s-a ncercat nti ntr-un discurs solemn rostit la1869 n Societatea Academica din Bucuresti de ca tre d. Barit, care, cu claritatea si mai ales sinceritatea limbagiului, pentru c are este renumit, s-a pronuntat n contra directiei noastre "cosmopolite". D. Mi sail, par nobile fratrum, l-a secundat ndata pe calea jurnalistica, aplicndu-n e cu acea ocazie toata eleganta stilului d-sale. De aici ncolo Columna lui Traian, Trompeta Carpatilor, Federatiunea, Uniunea li berala, Revista contimporana s-au grabit care de care a-si pune cunoscuta gingas ie si buna-cuviinta a limbagiului d-lor n serviciul sfintei cruciade n contra

cosmopolitismului, pe care jurnalul Prahova l numeste n ultimul rnd o "immond icitate". Foarte bine! Pacat numai ca tot strigatul acesta e o mistificare a opiniei publi ce. Adevarul este ca poate n Romnia ntreaga, dar desigur cel putin n "Junime a" din Iasi, nu exista cosmopolitism, daca sub acesta se ntelege frumoasa utopi e de a cauta fericirea omenirii ntr-o constituire comuna a ei cu negarea indivi dualitatei nationale. Nici un singur articol din Convorbirile literare n genere , nici o singura propozitie scrisa sau pronuntata de mine ndeosebi nu sustine c osmopolitismul; att eu, ct si ceilalti membri ai "Junimii" din Iasi suntem par tizani ai ideii nationalitatii si ne-am pronuntat totdeauna n acest nteles. Iaca o declarare foarte lamurita, pe care o dovedim ndata. ncepnd istoriceste, prima atingere a acestei ntrebari din partea vreunuia din noi s-a facut n 1864, n una din prelectiile publice populare ce le tineam n sala Universitatii din Iasi (vezi Convorbiri literare de la 1 martie 1867). Era prelectia a zecea din acel an, tinuta de mine asupra temei individualitatea popo rului si cosmopolitismul. Tinta acestei prelegeri fusese de a ne pronunta pentru individualitate si n contra cosmopolitismului. n anul 1866, avnd trebuinta pentru lucrarile societatii "Junimea" de a ne lamu ri asupra ortografiei romne, am scris si publicat studiul Despre scrierea limbe i romne. Cuvintele puse n fruntea acestei carti sunt urmatoarele: "Secolul XIX se va numi n istorie cu drept cuvnt secolul nationalitatilor. n el s-a lamurit si se realizeaza ideea ca popoarele sunt chemate a se consolida n cercuri etnografice, specializndu-si fiecare misiunea istorica dupa propria s a natura. Noi suntem de vita latina - iaca punctul de plecare al civilizatiunii noastre, i aca adevarul ce este menit a deveni cel mai important n ziua n care pentru toa te sferele dezvoltarii noastre vom sti a-i trage consecintele practice." n Convorbiri literare de la 15 iulie 1867 publica d. Al. Xenopol disertatia sa despre cultura nationala care ncepe cu cuvintele: "Trebuie bine sa ne nsemnam noi, romnii, ca orice progres pe calea civilizatiu nii nu are pentru noi o adevarata valoare dect ntruct influenteaza asupra nat ionalitatii noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi." n fine, tot n Convorbiri literare au aparut articolele noastre n contra germa nizarii limbei romne din partea jurnalelor de peste Carpati, care se ncheie cu urmatoarele cuvinte: "Terminam aceste observari asupra germanismelor, provocnd juna generatiune de a utori romni din Austria sa paraseasca directia urmata pana acum de jurnalele lo r. n mijlocul luptelor de nationalitate, ce n imperiul austriac se agita mai m ult dect orunde, compatriotii nostri de peste Carpati au ndoita datorie de a p astra cu scumpatate spiritul distinctiv al limbei materne si de a nu-l falsifica cu elemente straine. Caci o cauza nationala aparata cu o limba stricata este pe terenul literar o cauza pierduta." Tocmai aceasta aparare a elementului national n limba n contra germanizarii dlor Barit, Babes, Roman, Vulcan etc. a fost punctul de plecare al polemicei ntr e noi, si dd. Barit si Vulcan, declarnd de bagatele germanizarile d-lor, au nc eput printr-o stratagema de mult cunoscuta sa strige n contra antinationalismul ui nostru. Ne-am oprit poate prea mult la constatarea acestui fapt. Dar fiindca s-a facut a tta vorba desearta despre el n jurnalistica romna (numai din lunele iunie, iu lie si august 1871 avem nainte-ne 86 numere de jurnale romne pline de insulte la adresa noastra ca pretinsi cosmopoliti), ne-am crezut o data datori sa restab ilim adevarul faptelor n mijlocul falsificarii cu care jurnalisticei noastre i place sa-si ngne publicul. Este dar dovedit ca societatea "Junimea" din Iasi nu e cosmopolita, ca n Convor birile literare s-a sustinut totdeauna nationalismul de catre fiecare din noi, d ar - ce e drept - nu ca pretext pentru a ascunde sub drapelul si sub strigatul l

ui "Stefan cel Mare" si "Mihai Viteazul" toate mizeriile si cruditatile celor ne chemati si nealesi, ci ca punct de pornire pentru o dezvoltare mai energica si m ai constientioasa a activitatii literare si stientifice n mijlocul poporului ro mn. Dar, daca este asa, atunci cum ramne cu acuzarile d-lor Barit, Bolliac, Misail si celorlalti n contra cosmopolitismului nostru? Raspunsul la aceasta ntrebare l lasam n sama cetitorilor. Pentru a termina, sa citam un ultim exemplu, mai nou. Cu prilejul dezbaterii unu i budget al instructiunii publice, n iunie al anului 1871, autorul acestei cart i, mpreuna cu alti deputati, am propus n Camera Romniei a se schimba doua cat edre politice de la Universitatea din Iasi cu doua alte catedre, pe care le cred eam mai importante, a se nlocui adeca dreptul constitutional si economia politi ca prin istoria nationala si limba romna. De era ntemeiata sau nu propunerea n u examinam, dar ceea ce trebuie sa examinam este modul cum a fost discutata n j urnalistica noastra. Romnul a nceput corul prin a zice ca am facut propunerea n ntelegere cu d. R adovitz, consul general al Prusiei! Acesta era un neadevar si o necuviinta, deal tminteri si un nonsens. Au urmat apoi Telegraful, Trompeta, Uniunea liberala. Federatiunea, relatnd cele petrecute n Camera, spune n no. ei din 11 iulie 18 71: "Titu Maiorescu calomniaza gintea romna, numind-o neculta, necapabila, de pe n altimea tribunei, n Parlamentul romn. Iata programa Camerei prezente: 1. Strpirea a tot ce este romnesc. 2. nlocuirea romnilor prin straini si evr ei. Si ministerul? Ministerul a promis ca va lucra ntocmai dupa programa lui Ma iorescu." Toate aceste ziceri ale Federatiunii sunt neadevarate din cuvnt n cuvnt. Moni torul oficial, unde stau reproduse discursurile din Camera o atesta. Aceleasi ne adevaruri, cu plngeri duioase asupra cinismului si cosmopolitismului nostru, le cuprinde si articolul Albinei din 18 iulie 1871. Ca si d. Babes a putut aluneca pe aceasta cale am nteles la nceput. D-sa se va fi luat dupa confratii d-sale n jurnalistica, si fiindca acestia spuneau neadevaruri cu voie, d-sa le va fi spus fara voie. Dar dupa ce au aparut discutiile budgetare n Monitor? Dar dupa ce s-au reprodus ntr-un suplement al Curierului din Iasi anume propunerile si c uvintele subscrisului si i s-au trimis si d-sale? De ce a tacut Albina si nu sia rectificat neadevarul? ntelegem foarte bine ca cineva sa taca asupra cuvintelor noastre, dar daca le i a n bagare de seama si vorbeste asupra lor, atunci nu face bine cnd spune nead evaruri. Nu face bine nici pentru demnitatea sa, nici pentru scopul ce n acel moment i poate parea folositor, adeca de a ne discredita pe noi. Calomniez, il en reste toujours quelque chose, poate sa fie un proverb adevarat n relatiile personale. Aceasta nu o stim si ne este indiferent. Ceea ce stim n sa este ca, n privinta vietei publice, proverbul e foarte gresit. Si dovada neo da tocmai rezultatul atacurilor facute pe acea baza de cea mai mare parte a ju rnalisticei romne n contra junimistilor. Sutele de jurnale care au vorbit n c ontra noastra au sustinut mai nti nentrerupta atentia publicului asupra-ne. M area majoritate a cetitorilor n primul moment a trebuit - ce e drept - sa ramn a sub impresia neadevarurilor cuprinse n acele jurnale. Dar fiindca cel putin a tentia era desteptata n privinta noastra, a fost cu neputinta ca aceasta ascult are unilaterala sa tina mult timp. Audiatur et altera pars e o regula prea natur ala a dreptatii nct sa poata ramnea totdeauna neaplicata. Cei dinti care au simtit trebuinta de a ceti nainte de a osndi au fost desigu r cei mai drepti si cei mai cuminte dintre adversarii nostri. Ce impresie nsa a putut produce asupra unui om drept si cuminte descoperirea tesaturei de nestiin ta si neadevar cu care jurnalistii au crezut ca e bine sa ne ntmpine, aceasta si-o poate nchipui orcine: nencrederea n contra celor ce l-au amagit pana acu m si interesul de a urmari mai de aproape o directie n contra careia nu s-au n trebuintat nca armele adevarului. Pe ct nsa este de sigur ca un om cu minte f

ace mai mult dect o suta de marginiti, pe att este de sigur ca, ndata ce din mijlocul unui public este cstigata opinia celor cu judecata neatrnata, si ceil alti din public vor urma n curnd, ca unii ce sunt deprinsi a se lua dupa judec ata altora. Si iata cum se explica neaparata raspndire a teoriilor foarte combatute, dar ra u combatute. Caci nu ceea ce spun altii despre scrierile noastre, ci numai ceea ce este cuprins n chiar aceste scrieri poate hotar despre soarta lor. Soarta l or este astazi de a fi mult mai raspndite dect la nceput, si va fi mai greu a cum dect a fost nainte de a lati attea neadevaruri asupra-ne. Daca dar n rndurile de mai sus am deplns lipsa de iubire de adevar n majorit atea publicistilor nostri, nu a fost din teama ca invectivele lor vor fi putut r amnea puternice mpotriva noastra: caci asemenea sageti se ntorc totdeauna n contra celui ce le-a slobozit. Cauza deplngerii este alta. Este simtirea nsemnatatii ce o are critica n orce manifestare a vietei publice si parerea de rau ca juna noastra directie a fost lipsita de un asemenea control, fie ct de aspru, numai sa fi fost adevarat. O m ie de insulte si de calomnii am primit, dar o mie de insulte nu fac nca o singu ra critica, si o singura critica nca nu am primit. Barbatii pe care din copilarie eram obisnuiti a-i admira n fruntea miscarii noa stre nationale, n loc de a fi venit, n experienta si maturitatea ce o aveau, s a lumineze si sa modereze cu bunavointa aspirarile cele noua, par a fi privit vi ata publica a poporului romn ca o stapnire exclusiva a lor, si astfel, uitndu -si demnitatea vrstei, au nceput a se purta n contra-ne n modul dovedit mai sus prin attea exemple neplacute. Din vina lor viata noastra publica a ajuns astazi ntr-att, nct deziluzionare a a devenit semnul de recunoastere pentru oamenii de buna-credinta. Din vina lor "Junimea" este osndita sa-si caute singura calea viitorului: n combinare nefi reasca, ea trebuie sa mpreune energia vrstei sale cu prudenta altei vrste si, batrna naintea vremii, sa ia asupra-si sarcina ndoita ce un timp mai fericit o mparte ntre deosebite generatii. Ne lipseste nsotirea celor batrni ntru cautarea adevarului, ne lipseste contr olul experientei si critica oamenilor mai maturi. Cine nsa fara critica poate pasi cu siguranta? Si de cnd lipsa de combatere le ala nu ar fi fost primejdioasa? Curat ti este focul ce-l aduci pe altar; va fi nsa curata si flacara - aceasta numai urma o poate alege, urma pe care o astept i, lucrnd deocamdata cu inima mpartita ntre ncredere si ndoiala. B ntre cei de mai nainte nsa a fost o exceptie; a fost un barbat a carui inima r amasese destul de tnara pentru a continua mpreuna cu juna generatie lucrarea c omuna: Vasile Alecsandri. Si tocmai exemplul lui dovedeste ct bine poate aduce mpreunarea autoritatii mature cu aspirarile tinerimii. Vasile Alecsandri, prin scrieri si sfatuiri orale, ne-a ntarit n tendenta de a ne emancipa limba din pedantismul filologilor si de a o primi asa cum iese, ca un izvor limpede, din mintea poporului. El a dat sustinerii noastre teoretice sp rijinul renumelui sau literar, si daca ncercarile de ndreptare limbistica vor izbuti, o mare parte a meritului i revine lui. Cu aceasta trecem la partea din urma a expunerii noastre: la proza estetica n j una directie, adeca la proza privita n forma ei, n limba si stil. Copiile de p e natura ale d-lui Iacob Negruzzi, Nuvelele istorice ale d-lui A. Odobescu, stud iile d-lor Vrgolici si Lambrior, Nuvelele d-lui Nicu Gane sunt exemple pentru e xplicarea rndurilor urmatoare. Forma limbei romne la cei mai multi scriitori ai ei era si este apasata de stil ul limbistilor din Transilvania. nrurirea scoalei transilvane asupra stilului nostru a fost cu att mai fireasca cu ct tot nceputul nostru de cultura - bun, rau, cum este - l datorim ei. Scoalele (Lazar, Laurianu), stiinta (Cipariu), j urnalele (Barit si Muresanu) au fost ncepute sau cel putin sustinute de ei, mer it cunoscut si recunoscut al confratilor nostri de peste Carpati. Dar pe lnga a ceste, transilvanenii ne-au adus si o deprindere gresita n limba si stil, si da toria noastra este acum, dupa ce am primit nrurirea cea buna, sa ne desfacem d

e elementele cele rele ale lor. Stilul transilvanenilor, cu putine exceptii, este dictat de scoala etimologica. nsa stilul etimologiilor, chiar al celor mai buni, este pedant si greoi, si cee a ce la magistri s-ar putea numi uneori nebagare de seama devine la scolari un s istem ntrebuintat nadins, oarecum un principiu de ntunecare a limbei. Pentru un cap cu ntelegere sanatoasa este ndestul stilul ciparianilor pentru a osndi sistemul din care a putut izvor. Caci un sistem limbistic care produce confuzia si ngreuiarea limbei nu poate fi dect fals. Asemenea capete nsa sunt totdeauna rare, si fiindca ne e teama ca cei mai multi cipariani au pierdut chi ar putinta de a mai judeca ce este limba lamurita si ce este limba ncurcata, re venim din nou, desi numai n scurt si din alt punct de vedere la critica sistemu lui etimologic. Ciparianii, si ntru aceasta foile si cartile scolare din Transilvania si Ungari a sunt mai toate cipariane, urmeaza n limba lor dupa doua regule: nti, dupa r egula etimologiei si al doilea, dupa regula analogiei cuvintelor, aceasta din ur ma pazita si de fonetistii bucovineni. n ceea ce priveste etimologismul, este stiut ca el nu e att un sistem ortograf ic, ct mai mult un sistem limbistic. El vrea ca forma cea mai veche a cuvintelo r sa fie si cea mai buna, fiind mai apropiata de latina, si declara schimbarile eufonice ce le-a facut cu vremea poporul romn de spurie, adeca false, corupte, pe care trebuie sa le alungam, pastrnd regula gramaticei si etimologiei d-lui C ipariu. Sa ne ncercam a face o aplicare a sistemului. n muzeele de curiozitati vechi, d.e. n Muzeul Sauvageot de la Paris, se afla, printre sticlarii, sapaturi n inoroc etc., si frumoasele pahare rotunde, stil r ococo, cu desemnuri emblematice si inscriptii n medalioane. Unul din aceste ara ta un brad cu frunzele verzi si are deasupra nscrierea: Je ne change jamais. Sa o traducem: "Niciodata nu ma schimb!" Chiar aceasta exprimare este cam nepotr ivita pentru o deviza: "niciodata" e prea lung n comparare cu jamais; dar, n f ine, este cea mai precisa traducere a acestui emblem epigramatic. Dar lasati sal traduca un ciparian! El va zice: Nece una data nu me scaimbu! E cu putinta sa fii mai greoi si mai ridicol? Pentru ce nece si nu nici? Pentru ce una si nu o? Pentru ce scaimbu si nu schimb ? Fiindca sunt forme vechi. Dar de ce forma mai veche sa fie mai buna dect cea populara de astazi? Pentru ca e mai apropiata de regulele etimologice. Dar acum la ntrebarea proprie: pentru ce regulele etimologiei filologilor sa fie mai bun e dect legea eufonica a poporului, nu se da nici un raspuns rational. Scopul vorbirii si scrierii este numai unul: mpartasirea cugetarii. Cu ct cuge tarea se poate exprima mai iute si mai exact, cu att limba e mai buna. Unul din izvoarele vii din care decurge legea eufonica a popoarelor, pe lnga elementul fiziologic, etnic etc., este si iuteala crescnda a ideilor si trebuinta unei m partasiri mai grabite. Pana cnd cuvntul latin una arata numai un numar a putut sa ramie sub forma una. Cnd a devenit la noi articol nehotart, cum se zicea n gramatica veche, s-a schimbat ntr-o forma mai scurta, mai curenta, si s-a fa cut o. Nece e greoi si nu a sunat bine romnului, nici a fost mai scurt si mai e ufonic pentru el; si asa mai departe ntru toate. Aceste variatii eufonice ale c uvintelor sunt oarecum sufletul limbei poporului, elementul intelectual si estet ic al progresului lui. n contra acestui progres, n contra puterii organice a limbagiului, etimologia unui gramatist cu paralelismul paradigmelor lui nu poate sa aiba nici cea mai mi ca valoare. Alcatuirea paradigmelor este operatia seaca si uscata a unui cap teo retic. Latineste neque, asadar la noi nece, latineste una, asadar la noi una, su nt formalisme goale, dar nu viata reala si mplinita a unui popor. Poporul cauta spirit tot mai precis si potrivit n limba sa, nu petrificarile trecutului, si

fraze ca aceste: "discusionea de una camu data este fipsata si nu lassa nece una indoentia asupr'a coprensului ei", din "prefationea" Dictionarului limbei romn e de dd. Laurianu-Massimu (1871), sunt, pentru vremea de astazi, curiozitati lit erare, dar nu model de limba romneasca. Acest adevar trebuie sa se lateasca si se va lati cu timpul n toata tinerimea n oastra. Ceea ce-i sta nca mpotriva este lipsa de cultura estetica n acea tine rime, neputinta de a pretui stilul cel bun, la unii poate chiar placerea cam bar bara de a face parada cu lucruri baroce si stranie. Poate multi si par ca sunt nvatati cnd scriu doptore n loc de doftor, indoentia n loc de ndoiala. Dar acestia sa-si aduca aminte ca o limpezime inteligenta a fost totdeauna prima cal itate a unei limbi bune, si galimatia medicilor si filologilor a desteptat totde auna, de la Rabelais si Moliere pna astazi, numai batjocura oamenilor cu minte. Aceasta batjocura a avut n Europa culta de rezultat a raspndi iubirea si depr inderea unui limbagiu lamurit si a lunga pedantismul simplilor eruditi din sfera vietei publice. Ni s-ar cadea oare noua sa-i deschidem un adapost national si s a-l patentam drept institut de adevarata cultura? Tot asa de gresita este aplicarea legii analogiei. Ni se cere sa zicem "direptor e" n loc de director fiindca la cuvintele latine de declin. a 3-a se pretinde c a noi primim forma ablativului si fiindca c nainte de t n multe cuvinte romne sti se schimba n p, si un profesor de la Universitatea din Iasi a ajuns sa fie vestit prin staruinta ce o pune pe la toti studentii lui ca sa zica pndepte n loc de pandecte. Toata aceasta cerinta a analogiei este nedreapta. n privinta schematismului con jugarii, ea exista n orce limba, dar n privinta formei cuvintelor izolate nu e xista n nici una si nu a existat niciodata. Mai nti, n chiar limba poporului de pn-acum analogia nu e regulat observata; sunt multe cazuri n care cuvintel e noastre, desi se refera la substantive latine de a 3-a declinare, nu au forma ablativului n e: leu (si nu leune), lotru (si nu latrune), nuca (n loc de nuce ), nume (n loc de numine), piept (si nu pieptore), fulger (si nu fulgure), sarp e (si nu serpente), paun (si nu paune), seceta (si nu secetate) etc. Dar al doilea: nu se poate sti n nici un moment dat daca mprejurarile care au produs odinioara forma limbistica mai sunt si astazi n lucrare; si daca nu sunt , atunci poporul nu mai are nici un motiv ca sa-si tortureze cuvintele cele noua n patul cel vechi al lui Procrustes. Cnd pentru noi traia nca limba latina, cnd eram n legatura mai strnsa cu grecii, cu bulgarii, cu polonii, am putut u rma unei imitari eufonice pe care astazi nu o am mai avea. Poate a disparut si v iata organica a unei certe parti a formarilor (caci, n aceasta privire, viata l imbei seamana cu viata plantelor) si atunci cuvintele noua ramn asa cum le intr oducem, fara a se nfrnge dupa formele vechi. D.e., desi din rogatio, rogationi s am ajuns de mult sa zicem rugaciune, totusi, nimeni nu poate fi sigur ca izvor ul viu al limbagiului poporului nostru de astazi mai cere ca sa zicem, tot prin analogie, naciune, staciune; poate (si e chiar probabil) ca vom ramnea sa zicem natie, statie etc. Si celelalte limbi arata asemenea ncetari ale formarilor analoage dintr-un timp , le arata uneori chiar pentru unul si acelas cuvnt. D.e., francezii, cari au s chimbat o data cuvntul latin fragilis n forma lor analogica frele, au primit m ai pe urma, nca o data, forma fragile, o ntrebuinteaza astazi alaturea cu frel e si nu o mai schimba dupa analogia veche. Tot asa, au, alaturea cu hpital, for ma htel din hospitalis, impliquer si employer din implicare, grave si grief din gravis, natif si naiv din nativus, ptre si pasteur din pastor, rigide si raide din rigidus etc. (Vezi Fuchs, Roman, Sprachen, pag. 125). Dar orcum ar fi cu ac este observari, un lucru ramne sigur: limba se dezvolta n mod instinctiv de po porul ntreg si nici un individ izolat nu este chemat a aseza, prin reflectie ap riorica, regula dupa care sa se primeasca formele cuvintelor noua. Generatiile v iitoare ale poporului nostru se vor pronunta prin "uzul lor general" de atunci, dar astazi nimeni nu poate legifera n aceasta materie. Asadar, noi, scriitorii, cari, printr-o sarire far' de veste n dezvoltarea popo rului, ne vedem siliti a introduce o suma de idei noua, pentru care limba noastr a de pan-acum nu are cuvinte, suntem liberi sa alegem acele forme care ne par ma i potrivite cu geniul limbei, si anume, fara nici o monotonie si uniformitate. L

a ntrebarea: -tie sau tiune? romn sau rumn? noi raspundem: si una si alta, du pa cum i se pare scriitorului mai bine la auz. Acesta este ntelesul practic al mult citatei fraze, ca ne aflam ntr-o "epoca d e tranzitie". Dar ni se obiecteaza: se poate ca un popor sa nu aiba o singura forma nici macar pentru numele sau? Sa scrie cnd romn, cnd rumn, cnd romn? Se poate foarte bine si s-a putut la multe popoare. Francezii, pana cnd era, so vaiau ntre franois si franais; academicii se tineau de franois. Voltaire si batea joc de ei si scria franais; si, se ntelege, scrierea lui Voltaire a ram as cea buna. Nemtii scriau cu vro 30 de ani n urma cnd teutsch, cnd deutsch e tc. ntr-o asemenea nehotarre suntem si noi astazi pentru foarte multe cuvinte, si pentru cteva este orce limba n orce moment dat. Italienii zic astazi deschiude si schiude, oscuro si scuro, nemtii etwan si etwa, fragte si frug etc.; urma va alege care din aceste scrieri va ramnea sau daca vor ramnea amndoua. Limba este o fiinta organica, si nu o figura geometrica, ea poate avea gratie si fara sa aiba simetrie si regula paradigmata, ea cere forma si dezvoltarea liber a a copacului natural si nu primeste subjugarea pedanta, precum o ncerca Ludovi c XVI la merisorii de pe terasa din Versailles, ciuntiti n piramide regulate si - urte. Ca la noi sunt prea multe forme nefixate, aceasta o recunoastem; ca o asemenea s tare a limbei e bine sa se schimbe si ca se va schimba, si aceasta ne pare sigur . Dar drumul schimbarii si reformei nu sunt legiferarile vreunei academii sau vr eunui filolog individual. Diversitatea limbei la noi provine din lipsa unei poez ii si proze recunoscute de clasice ntre toti, si, prin urmare, unificarea nu se poate naste dect odata cu nasterea acelei poezii si proze care va fi proza aut orilor estetici, nu proza filologica. Germanii secolului nostru, dupa ce Luther le dase o limba comuna, au primit proz a lui Lessing si a lui Goethe, francezii proza lui Voltaire, iar naintea raspn dirii acestor autori si la ei era o deplina varietate sau - cum ar zice etimolog ii - confuzie n limba. Cine nsa poate sa stie daca vreunul din contimporanii nostri si care din acesti a va fi primit de catre generatiile viitoare ale poporului nostru ca formatorul limbei sale? n aceasta privinta, ca n attea altele, viata instinctiva se sust rage de la orce calcul al reflectiunii si-si pastreaza o neatrnare oarecum capr itioasa. Si istoria cuvintelor unei limbi, pentru a da un exemplu, ne-o dovedest e pe fiecare pagina. Lessing (n scrisoarea literara de la 1 fevr. 1759) citeaza cuvntul entsprechen ca un dialectism sviteran n stilul lui Wieland; de la Wie land nsa l-a primit literatura germana, si astazi se ntrebuinteaza de toata lu mea. n Critique de l'cole des femmes a lui Moliere se ia cuvntul obscnit dr ept inovatie ridicula, astazi este pretutindeni ntrebuintat n Franta, pe cnd altele au devenit "obsolete". De la Goethe au primit germanii cuvintele anempfin den si mitgeboren, iar provincialismul lui gegen ihm ber n loc de ihm gegenbe r nu s-a primit. Si asa mai departe. Prin urmare noi, cei de astazi, nu putem av ea nici o stiinta despre ceea ce va primi si va respinge poporul de mine dintre toate formele si cuvintele de acum. Tot ce stim este numai ca aceasta alegere s e face instinctiv, si nu dupa reflectie, si ca se ndrepteaza mai ales dupa poet i; si datoria noastra este dar de a ne mpotrivi n contra orcarii monotonizari a limbei sub jugul vreunei filologii si a astepta venirea acelei poezii si proze clasice care sa fixeze limba. Cel mult mai putem constata ca pentru epoca de ac um autorii cei mai buni si mai raspnditi ai romnilor sunt Alecsandri, Bolintin eanu si Odobescu si ca multe forme ale vorbirii adoptate de ei au dintre toate c ea mai mare probabilitate de a ramnea, tocmai fiindca Alecsandri, Bolintineanu si Odobescu sunt scriitori estetici, si nu eruditi reflexivi, si fiindca n mate rie de limba urechea lor singura face mai mult dect capul a o suta de filologi. n emanciparea limbii dar de sub jugul filologiei transilvane vedem un alt semn caracteristic al directiei celei noua, si pentru noi, n special, un alt obiect de critica salutara n contra directiei celei vechi. Ct de necesara era critica n aceasta parte se vede din modul cum s-a primit di n partea adversarilor. Ei nici nu vor sa intre n discutie, sunt asa de deprinsi

a se vedea stapni n domeniul limbistic, nct o controversa nu le mai pare o deprindere legitima a vietei literare, ci oarecum un act de rebeliune. D. Hasdeu , ntrebuintnd un drept recunoscut al comediei, a personificat n Ortonerozia t endintele limbistice ale ciparianilor si le-a luat n rs cu acel spirit viu cel are n scrierile satirice. Jurnalele de dincolo de Carpati nu au tactul de a l ua gluma cum se da, sau, daca privesc lucrul ca o critica serioasa, de a o cerce ta cu seriozitate, ci vorbesc despre aceasta scriere a d-lui Hasdeu ca despre o felonie. Vezi Federatiunea si Transilvania. n Convorbiri literare a publicat d. Alecsandri dictionarul sau grotesc, unde s i bate joc, uneori cu haz, de diformarile limbistice la noi. Raspunznd la aceas ta, Archivul filologic din Blaj a contestat d-lui Alecsandri competenta, dndu-i a ntelege ca sa nu se amestece unde nu are ce cauta. n privinta limbei romne sa taca poetul Alecsandri si sa vorbeasca filologii Trnavelor? Iaca o peruca d in vremurile trecute, cu care nu se mai poate face parada n ziua de astazi. Cel din urma semn caracteristic n stilul directiei noua despre care ne-am propu s sa vorbim este departarea neologismelor celor de prisos. Neologismele au ajuns a fi o adevarata mbolnavire literara la noi. Punctul de plecare fusese tendint a de a departa din limba cuvintele slavone, nlocuindu-le cu cele latine, dar su b acest pretext, cei mai multi scriitori ai nostri ntrebuinteaza fara nici o cr itica cuvinte noua latine si franceze chiar acolo unde avem pe ale noastre, de o rigine romanica, si alunga si acele cuvinte slavone care sunt prea nradacinate n limba noastra nct sa le mai putem scoate din ea. Att punctul de plecare n sus, ct si aplicarea lui sunt deopotriva gresite si provin iaras din formalismu l cel gol al teoriei, de care limba reala a poporului nu s-a tinut niciodata. Caci "puritatea" limbii e o cerere nedreapta, care nicaieri nu s-a putut realiza . Genealogia limbilor se judeca dupa schematismul lor flectionar: acesta arata d e exemplu netagaduit ca noi suntem de vita latina. Dar lexiconul limbei este tot deauna pestrit si arata ca o oglinda credincioasa, popoarele care au nrurit as upra-i, mpreuna cu ideile ce le-a primit de la dnsii. Asemenea legaturi limbis tice ntre popoare nu se pot taia si sunt cu att mai dese cu ct poporul a rama s mai putin izolat si a putut mai mult mprumuta din comunicarea cu vecinii. Asa a fost totdeauna si asa va ramnea. Limba latina e plina de cuvinte grecesti, c ea franceza plina de cuvinte nemtesti, cea spaniola de arabe, cea engleza de fra ntuzesti etc. Asa fiind, departarea tutulor cuvintelor slavone este o utopie si nlocuirea lor prin cuvinte latine sau franceze o ngreuiare a limbei, cu att m ai primejdioasa cu ct nstraineaza poporul de miscarea literara de-abia nceput a a claselor mai culte. Se ntelege de la sine ca acolo unde, pe lnga cuvntul slavon, exista un cuvnt curat roman, acesta trebuie mentinut si acela departat. Vom zice dar binecuvntare si nu blagoslovenie. Se ntelege, asemenea, ca acolo unde astazi lipseste n limba un cuvnt (nu numai la terminii tecnici), iar ide ea trebuie neaparat sa fie introdusa, vom primi cuvntul ntrebuintat n celelal te limbi romanice de astazi. Vom zice dar primitiv, constitutie, disciplina etc. Dar nu se ntelege cu ce drept am introduce fara nici o noima cuvinte noua chiar acolo unde avem pe ale noastre de origine romana. Daca, d.e., am primit sa se z ica binecuvntare n loc de blagoslovenie, nu putem primi sa se zica benedictiun e n loc de binecuvntare. D. Laurianu scrie n istoria sa donuri n loc de daru ri; altii zic terra n loc de pamnt, cercustanta n loc de mprejurare, nu am o p n loc de nu am trebuinta, surg n loc de se nasc etc. Un exemplu foarte tare pana unde poate merge introducerea gresita de cuvinte nou a ni-l da limba raposatului Heliade. Esti bela, Serafita! belisima-ntre zee, Tu esti al frumusetei si gemma s-ornament, Te vaz si vaz Olimpul, gradinele-empiree, Esti fericirea lumii si centru-n firmament. O, bela esti, dilecto! si capelura-ti blonda, De voluptate peplu, ca crinii lui Amor Cu buclele lui Phebu te-ammanta te circonda

Electric radioasa. Te-acopera ca mor! (Serafita - Poesii inedite, Bucuresti, 1872) Un alt exemplu l luam din scrierile lui Pumnul. Pumnul voia sa goneasca din lim ba toate cuvintele straine, chiar terminii grecesti, si pazea totodata cu scumpa tate regula sus criticata a analogiei. Cu aceste doua "principii filologice" a i zbutit sa scrie asa: "Intruducaciune pregatitiva n filosofie sau sciemnt. Prodata intruducaciunii e ste cunoscaciunea insemnntei sciemntului ca mama nascativa a celorlalte sciint e! Asta cercetaciune este cu putinta pe trei drumuri: a) pe drumul verbamntal (eti mologic); b) pe drumul suflemntal (psichologic); c) pe drumul tamplatural (isto ric) etc.". (Din manuscriptul despre filozofia populara) Directia noua a facut dar un pas spre progres cnd, dezrobindu-ne de acele siste me gresite, ne-a ndreptat luarea-aminte spre o limba mai potrivita cu vorbirea poporului de astazi, spre limba frumoasa n care scria Constantin Negruzzi si pe care nu am fi trebuit sa o parasim, ratacindu-ne dupa confuziile filologilor. M ulte ntrebari si ndoieli se nasc, fireste, si aici. Ca e mai bine sa zicem rod itor dect fertil, mai bine a unelti dect a machina, mai bine obicei dect abit udine, ne pare vederat. (Vezi si critica d-lui Vrgolici n contra Transactiunil or literare, n Convorbiri literare de la 1 mai 1872 si interesantul articol al d-lui Lambrior, n no. de la 1 decemvrie 1873.) Trebuie nsa totdeauna sa zicem priincios n loc de favorabil? nadejde n loc de speranta etc.? Este bine sa mp rospatam vorbirea cea veche n ntinderea n care o face d. Lambrior? Aceste sun t ntrebari al caror raspuns ni-l va da instinctiv acel scriitor pe care natura l va fi nzestrat cu darul de a cunoaste firele din care se tese limbagiul popo rului romn. Noua, celorlalti, nu ne ramne dect a urma, departati de orice sil a teoretica, simtului nostru limbistic, stiind bine ca judecata din urma nu o po t pronunta dect urmasii nostri. Terminnd aceasta expunere, speram ca prin ea se va fi lamurit mai bine deosebir ea ntre ceea ce s-a numit directia noua si ntre directia mai veche. A explica aceasta deosebire ne-a parut o tema foarte nsemnata. Caci pozitia mor ala n care se afla poporul romn este poate unica n istorie, ct pentru greuta tea ei si cere cu att mai multa luare-aminte asupra miscarii lui literare, ca u na ce este oglinda acelei pozitii. ndata ce n apropierea unui popor se afla o cultura mai nalta, ea nrureste c u necesitate asupra lui. Caci unul din semnele naltimei culturei este tocmai de a parasi cercul marginit al intereselor mai individuale si, fara a pierde eleme ntul national, de a descoperi totus si de a formula i