Societatea “Junimea” si “Convorbiri literare”

1. Context cultural Intre miscarile literare ale veacului al XIX-lea, “Junimea” a avut un rol decisiv in trasarea unor noi orientari in literatura, introducand spiritul critic si afirmand specificitatea esteticului ca prima conditie de judecare a operei literare. Orientarea generala a Junimii s-a caracterizat printr-o tendinta accentuata spre realism si clasicism. Activitatea Junimii (societate culturala ieseana, infiintata in 1863, din initiativa catorva carturari ai vremii – T. Maiorescu, V.Pogor, I.Negruzzi, Th.G.Rosetti si P.P.Carp) a avut drept punct de plecare generatia de la 1848, cea de numele careia se leaga intemeierea culturii si a literaturii romanesti moderne. Dar, erau de parere junimistii, dupa 1848 a avut loc un fenomen de ruptura ( pe care Eminescu il sesiza in “Epigonii”) intre cultura traditionala si cea moderna, ruptura generata de adoptarea rapida a unor forme culturale nepotrivite fondului romanesc. Figura centrala a acestei miscari literare, mentorul ei, s-a dovedit a fi Titu Maiorescu (1840-1917).

Programul societaţii “Junimea”, din ianuarie 1864, prevedea şi editarea unei publicaţii proprii. Acest obiectiv se cristalizează abia la 1 martie 1867, prin apariţia, la Iaşi, a revistei Convorbiri literare. De acum înainte, activitatea societaţii se reflectă în revistă, o parte din operele citite în şedinţe, fiind publicate în paginile ei. Revista a apărut până în anul 1944. Iniţial, a fost condusă de Iacob Negruzzi. În anul 1885, Convorbirile se mută la Bucureşti. Iacob Negruzzi păstrează direcţia publicaţiei până în anul 1893, împreună cu un comitet, alcătuit din foştii studenţi ai lui Maiorescu: Mihail Dragomirescu, P.P.Negulescu , C.Rădulescu-Motru ş.a Epoca de glorie a Convorbirilor literare se leagă de aceea a “Junimii”. Între anii 1867-1900, la „Convorbiri literare” au publicat toţi scriitorii de seamă ai epocii: Alecsandri, Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Iuliu Zamfirescu ş.a.

“Junimea” – etape: Etapa ieseana (1863-1874) cu un pronuntat caracter polemic si se manisfesta in trei directii : limba, literatura,

cultura.Prin aceasta etapa principiile estetice ale junismului se fac cunoscute publicului prin asa numitele “prelectiuni

populare” care aveau ca scop educarea publicului larg, care sa inteleaga cultura ca factor de progres si moralitate. Cea de a doua etapa, dureaza din 1874-1885, cu desfasurarea sedintelor “Junimii” la Bucuresti, dar a

activitatii revistei la Iasi.Este o etapa de consolidare, acum afirmandu-se directii noi in poezia si proza romaneasca: Eminescu, Creanga,

Slavici, Caragiale, dar si scriitori minori, aproape necunoscuti astazi: Samsau Boduarescu, Matilda Culger-Poni sau Nicu Gane.Acum sunt elaborate studiile de valoare prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic intemeietor de criticii literare moderne.

Etapa a treia ( bucuresteana ) incepe din 1885, cand este mutata la Bucuresti si revista “Convorbiri literare” ca si intreaga societate “Junimea”.

Aceasta etapa are un caracter preponderent universitar, prin cercetarile istorice si filozifice; activitatea societatii prelungindu-se pana in 1944.

Obiectivele “Junimii”: răspândirea spiritului critic; încurajarea literaturii naţionale; neatârnarea intelectuală a poporului român; originalitatea culturii şi a literaturii române; crearea şi impunerea valorilor naţionale; educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor îndreptându-se spre receptarea şi

inţelegerea culturii de către popor; unificarea limbii române literare.

Pricipalele manifestări culturale ale cenaclului “Junimea”:

a. Se organizează “prelecţiuni populare” (conferinţe, prelegeri despre cultură şi rolul ei intr-o forma academică) pentru educarea populaţiei.

Principala ţintă era ca publicul să înţeleagă cultura ca factor de progres şi moralitate.

b. Se demonstrează necesitatea luptei pentru unificarea limbii literare. În 1860 se impune folosirea alfabetului latin.

c. Se avansează ideea interesului pentru literatură, se anulează “formele fara fond” in domenile culturii şi civilizaţiei.

Titu Maiorescu, critic literar

Opera:Volume: -“Critice“ -1874 -“Logică “ -1876 -“Critice“ (vol.I,II,III) -1892-1893 -“Însemnări zilnice“ (vol. I-III) -1837-1839Studii despre limba: -“Despre scrierea limbii române“ -1866 -“Limba română în jurnalele din Austria“ -1868 -“Beţia de cuvinte“ -1873 -“Raport cetit în Academia Română asupra unui nou proiect de ortografie“ -1880 -“Neologismele“ – 1881 -“Oratori, retori, limbuţi “ -1902Studii de literatură: -“ Asupra poeziei noaste populare“ -1868 -“O cercetare critică asupra poeziei noastre de la 1867“ -“Direcţia nouă în poezia şi proza română“ -1872 -“Comediile d-lui Caragiale“ -1885 -“Poeti si critici“ -1889 -“Eminescu şi poeziile lui“ -1889

Studii de critică a culturii: -“În contra direcţiei de astăzi în cultura romană“ -1868

„O cercetare critică asupra poeziei noastre de la 1867”

Articolul prezintă colecţia de poezii populare publicată de Vasile Alecsandri sub titlul „Poezii poulare române” şi semnalează asupra valorii ei inestimabile pentru litetratura română; vizează astfel tăcerea presei româneşti la apariţia culegerii şi coincide „tăcerea ne pare o lipsă de constiinţă”.Relevează importanţa culegerii şi valoarea ei de model pentru literatura cultă: „o comoară de adevărată poezie şi totodată de limbă sănătoasă”. Remarcă preocuparea lui Vasile Alecsandri pentru clasificarea speciilor, pentru explicarea cuvintelor necunoscute şi pentru comentarea lor.Compară creaţiile literare populare cu cele culte, iar concluziile sunt în favoarea celor dintâi pentru că publicul căruia i se adresează îşi recunoaste sentimentele cele mai autentice, spre deosbire de creaţia cultă generată de aberaţii intelectuale.Poezia populară este oferită ca model „pentru delicateţea expresiilor”, pentru „originalitatea cuvintelor”, pentru „adânca simţire”.Conştient de importanţa creaţiei populare ca fundament al spiritualităşii moderne, Titu Maiorescu marchează orice activitate de recuperare a modelelor ancestrale oferite ca repere artistice creaţiei culte.

Acest articol cuprinde două parţi:

1. Condiţiunea materială a poeziei;2. Condiţiunea ideală a poeziei.

În prima parte, compară literatura cu alte arte şi incearcă să precizeze condiţia materia lă a poziei: dacă pentru celelalte arte (pictura, sculptura, muzica) condiţia materială se află în universul exterior (piatra, lemnul, culorile, sonurile), pentru literatură, „materialul poetului nu se află în lumea dinafară; el se cuprinde numai în conştiinţa noastră şi se compune din imaginile redroduse ce ni le deşteaptă auzirea cuvintelor poetice”; aşadar condiţia materială a poeziei este reprezentată de „imaginile sensibile în fantezia auditorului”.

Criticul identifică şi mijloace de preoducere a acestor imagini sensibile: alegerea cuvântului cel mai puţin abstract; epitetele ornate (adjectivele şi adverbele); personificarea obiectelor; tropii.

Cuvântul este considerat doar un mijloc de comunicare şi nu condiţia materială a poeziei. Partea a doua încearcă să identifice condiţia ideală a poeziei: „un simţământ sau o pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care ţine de tărâmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicarea practică”.

Obiectele poetice sunt: bucuria; disperarea;

mânia; iubirea; ura.

Obiectele ştiinţei sunt: învăţătura; preceptele morale; politica.

Aşadar, poezia trebuie să imortalizeze ceea ce rămâne etern valabil, ceea ce este „comun tuturor oamenilor” şi nu ceea ce se schimbă de la o epocă la alta, ceea ce separă pe oameni pentru că ea este „repaosul inteligenţei”, este „una noble inutilité” (Mme. de Stael).Sentimentele se disting de stările cugetului prin:

„o mare repejiciune a mşcării ideilor” „o exagerare... o nouă privire a obiectelor” „o dezvoltare grabnică şi crescândă”

Definind frumosul, după Hegel, ca manifestare a ideii în imagine sensibilă, teoria lui Maiorescu nu contrazice poetica modernă ca teorie a imaginii întrucât ea presupune că ideea este poetica prin expresia ei sensibilă.Articolul anticipează ceea ce numim astăzi „dialectica limbajului poetic”.Teoria lui estetică a fost implicată în judecata operelor literare şi este generatoare de direcţie în critica romanească: direcţia estetică.Ca şi Hegel, Maiorescu face distincţia între frumos şi adevăr ca valori ce se întâlnesc în viaţa spirituală: „adevărul artistic este un adevăr subiectiv”.Definind frumosul, după Hegel, ca manifestare a ideii în imagine sensibilă, teoria lui Maiorescu nu contrazice poetica modernă ca teorie a imaginii întrucât ea presupune că ideea este poetica prin expresia ei sensibilă.Articolul anticipează ceea ce numim astăzi „dialectica limbajului poetic”.Teoria lui estetică a fost implicată în judecata operelor literare şi este generatoare de direcţie în critica romanească: direcţia estetică.

Obiective Reprezentanti Opere Idei-desfasurarea de activitati literare si stiintifice (“prelectiuni populare”)-infiintarea de ziare si reviste (“Convorbiri literare”)-modernizarea invatamantului-editarea de lucrari culturale, stiintifice; editarea unei antologii de poezie-preocupare pentru problemele limbii si ale folclorului si reorientarea culturii (teoria formelor fara fond)

Titu MaiorescuP.P.CarpI.NegruzziV.PogorTh.RosettiEtc

T.Maiorescu- In contra directiei de azi in cultura romana, Comediile d-lui Caragiale, Asupra poeziei populare etc-opera celor patru mari clasici ai literaturii romane

-exista o ruptura, produsa de generatia pasoptista, intre cultura traditionala si cea moderna-e necesara cultivarea traditiei, a unui realism popular-se constituie “spiritul critic” obiectiv-se face o disociere intre etic si estetic-se afirma un nou clasicism