Pot fi identificate mai multe tipuri de socializare, pe baza unei serii de criterii:

a) Criteriul temporala1. Socializarea primară, care se produce în copilărie şi reprezintă, aşa cum am

menţionat deja, procesul în cursul căruia copiii devin cu adevărat fiinţe social-umane, prin însuşirea valorilor sociale şi calificărilor precum şi a limbajului şi prin conturarea trăsăturilor fundamentale ale personalităţii şi concepţiei de sine.

a2. Socializarea anticipativă care implică însuşirea valorilor, credinţelor şi comportamentelor specifice unui grup căruia o persoană nu îi aparţine în prezent dar căruia intenţionează să i se alăture ulterior. Scopul principal al acesteia este de a uşura tranziţia de la un status sau grup social la altul prin realizarea anticipată de către individ a unor schimbări în atitudini şi acţiuni pentru a le face compatibile cu grupul în care urmează să intre.

a3. Socializarea secundară (a adultului) care se construieşte pe ceea ce s-a învăţat în copilărie şi adolescenţă (socializarea primară). Ea evidenţiază faptul că socializarea este un proces care durează întreaga viaţă şi este necesară întrucât, în cursul vieţii sale, individul, în tranziţia sa de la adolescenţă, la maturitate şi bătrâneţe, trece de la un status social la altul, jucând roluri sociale diferite şi se confruntă cu experienţe sociale diferite care presupun însuşirea de noi cunoştinţe şi abilităţi, noi valori şi norme etc. Ilustrativă pentru acest proces al socializării continue este teoria ciclurilor vieţii conform căreia oamenii cunosc, în cursul vieţii lor, o succesiune de statusuri şi roluri realizate într-un tipar destul de predectibil.

a4. Resocializarea. Este posibil ca, în cursul vieţii sale, individul să treacă, uneori brusc, de la un grup social la altul, de la un mod de viaţă la altul caracterizate prin valori, norme, reguli de conduită radical diferite. În acest caz el trebuie să se resocializeze, aceasta însemnând, pe de o parte, abandonarea normelor, valorilor şi regulilor de conduită specifice vechiului mediu social şi însuşirea celor proprii noului mod de viaţă.

Cazul extrem de resocializare este reprezentat de necesitatea de pătrundere în aşa-numitele instituţii totale (penitenciare, spitale psihiatrice etc.).

b) Criteriul modului în care se realizează socializarea, al termenului socializării pe care se pune accentul (cu deosebire al relaţiei părinte-copil în cadrul familiei)

b1. Socializarea represivăb2. Socializarea participativăO analiză comparativă a celor două tipuri de socializare ar releva următoarele

caracteristici definitorii ale acestora:

SOCIALIZAREA REPRESIVĂ SOCIALIZAREA PARTICIPATIVĂ

Sancţionarea comportamentului greşit Recompensarea comportamentului bunRecompensare şi sancţiuni materiale Recompensare şi sancţiuni simboliceObedienţa copilului Autonomia copiluluiComunicare nonverbală Comunicare verbalăComunicare comandă Comunicare ca interacţiuneSocializare centrată pe părinte Socializare centrată pe copilDiscernerea de către copil a dorinţelor părintelui

Discernerea de către părinte a dorinţelor copilului

Familia ca altul semnificativ Familia ca altul generalizat

După cum se observă, un tip orientat spre supunere poate fi denumit socializare represivă; celălalt, orientat spre câştigarea participării copilului, socializare participativă.

În principiu, socializarea participativă dă copilului libertatea de a încerca lucrurile el însuşi şi de a explora lumea cu posibilităţile sale. Aceasta nu înseamnă că el este lăsat singur. Dimpotrivă, se cere multă supraveghere din partea adulţilor, dar această supraveghere este mai degrabă generală decât detaliată şi permanentă.

Socializarea represivă solicită, de asemenea, supervizare, fireşte o supervizare atât de detaliată încât tinde să fie puternic modificată în practică. Ca rezultat, din punct de vedere al copilului, ea este aplicată în mod arbitrar, în funcţie de faptul dacă el este sau nu prins comportându-se necorespunzător şi dacă părintele are sau nu chef să-l pedepsească.

Socializarea represivă accentuează supunerea, respectul faţă de autoritate şi controalele externe. Părinţii pot să-l răsfeţe pe copil, dar pot folosi şi pedepse corporale, sau îl pot face de ruşine, sau îl pot ridiculiza. Comunicarea în dublu sens între părinţi şi copil nu este încurajată. Ea tinde să fie de sus în jos, dinspre părinte spre copil, şi să ia forma comenzii. Gesticularea şi comunicarea nonverbală sunt izbitoare. Copilul trebuie, de exemplu, să înveţe să discearnă seriozitatea comenzii părintelui de „a tăcea”, luând în consideraţie tonul vocii, expresia facială şi postura fizică.

În socializarea participativă, comunicarea ia forma dialogului, în care copilul este de aşteptat să-şi facă cunoscute nevoile şi dorinţele, ca şi răspunsurile sale către lumea adulţilor. Socializarea participativă este mai degrabă centrată pe copil, decât centrată pe părinţi. Adultul îşi asumă responsabilitatea în discernerea nevoilor copilului, în loc de a aştepta copilul să discearnă dorinţele părintelui.

Socializarea represivă şi participativă sunt asociate cu diferite tipuri de organizare a familiei.

Familiile din clasa muncitoare îşi dobândesc coeziunea şi unitatea în principal prin intermediul complementarităţii rolurilor tradiţionale. Tatăl este cel ce asigură veniturile familiei, iar mama se îngrijeşte de gospodărie, adesea ei îşi îndeplinesc rolurile independent şi cu puţină comunicare reciprocă. În asemenea familii, socializarea constă, în mare măsură, în „predarea” rolurilor tradiţionale şi în transmiterea experienţelor tradiţionale către copil. În acest fel, socializarea tinde să rămână la nivelul „altului semnificativ”, aşa cum l-a descris Mead, familia reprezentând un set de alte persoane semnificative, ce constituie modele de rol pentru copil.

Familiile din clasa de mijloc dobândesc, mai caracteristic, coeziune prin desfăşurarea unor activităţi comune şi stabilirea unor obiective comune ale familiei. Rolurile tradiţionale sunt modificate în funcţie de capacităţile şi înclinaţiile membrilor familiei, iar obiectivele familiei sunt mai variate. În asemenea cazuri, este necesară comunicarea între membrii familiei, întrucât numai puţine obiective şi activităţi sunt determinate de noţiuni fixe despre ce este „bine”. Asemenea familii sunt în mai mare măsură în stare să servească drept „altul generalizat” pentru copil. Socializarea în contextul unor obiective şi activităţi împărtăşite în comun, este mai puţin directă şi mai puţin dependentă de imitaţie şi de reguli specifice decât socializarea în familia tradiţională. Este accentuată mai degrabă înţelegerea relaţiilor mijloace – scop, decât îndeplinirea unor roluri prescrise.