Personajele basmului

Tema principală a basmului fantastic constă într-o aventură eroică a fiinţei umane care luptă pentru impunerea unei valori, reuşind în acţiunea sa. Această valoare este desemnată, în general, prin termenul de „bine" şi se constituie în opoziţie cu „răul"; conflictul basmului se va situa întotdeauna între diferitele particularizări ale conceptelor de bine şi rău, căpătând aspectul unei înfruntări de tipul: frumuseţe/urâţenie (fizică şi sufletească), hărnicie/lene, isteţime/prostie, cinste/necinste, curaj/laşitate, adevăr/minciună, generozitate/egoism etc.

Personajele se ordonează, în consecinţă, în serii antitetice după criteriile:

principiu moral pe care îl reprezintă: personaje pozitive (înfăptuiesc binele sau iau partea lui) şi personaje negative. Sub această grilă, toate personajele de basm devin simboluri ale anumitor valori şi aceste valori sunt întotdeauna extreme şi niciodată intermediare. De aceea, basmul procedează, ca orice naraţiune primară de altfel, la o anumită reducţie caracterologică. Lipsa de complexitate a personajelor se datorează funcţiei de simbolizare pe care o deţin, nevoii de a cuprinde realitatea în cadrele ideale ale gândirii de tip mi-tic.

lumea din care provin: reale (ţin de lumea noastră) şi supranaturale (aparţin „celuilalt tărâm"). Sub acest aspect, basmul nu pare să mai fie la fel de exigent în a trasa diferenţe: personajele reale pot fi „năzdrăvane", deţinând puteri care le depăşese pe cele ale unui om obişnuit, iar năzdrăvănia se manifestă prin capacitatea de metamorfoză, de a anticipa viitorul, de a înţelege graiul animalelor etc.

Personajele sunt însă de maximă coerenţă, create pe principiul armoniei între aspectul exterior şi cel moral. Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana sunt modele de frumuseţe masculină, respectiv feminină, stârnesc admiraţie şi încântare. Portretul ca unitate discursivă lipseşte din basmul popular, fiind înlocuit cu formule concentrate şi superlative ale frumuseţii şi strălucirii. Personajele negative se caracterizează prin diformitate fizică, produc repulsie şi teamă; este vorba fie de o monstruozitate genetică (zmeii, balaurii cu mai multe capete), fie de prezenţa unui defect care funcţionează ca semn al inferiorităţii lor malefice (lipsa de pilozitate a Spânului, pigmentul aparte al împăratului Roş, omul cu păr roşu în basmul lui Creangă). O atare relaţie de condiţionare între exterioritate şi relieful sufletesc se datorează unei concepţii populare integratoare asupra omului văzut ca armonie între fizic şi psihic.

Ca în orice naraţiune prototipică, personajele basmului tind spre o arhetipalitate comportamentală. V. I. Propp (1970: 80-84) a stabilit şapte tipuri

de personaje reprezentând sferele de acţiune în care se distribuie funcţiile basmului: 1. adversarul, 2. donatorul (cel care-l înzestrează pe erou cu unealta năzdrăvană), 3. ajutorul, 4. fata de împărat şi tatăl ei, 5. trimiţătorul, 6. eroul, 7. impostorul. Raporturile posibile dintre numărul personajelor şi numărul funcţiilor sunt trei: un personaj — o singură funcţie, un personaj — mai multe funcţii, o funcţie — mai multe personaje. Faptul că eroul nu se află în capul listei propuse de Propp nu este întâmplător, eroismul în basm este „nu atât rezultatul propriilor acţiuni (funcţii), cât rezultatul acţiunii celorlalte personaje" (ROŞIANU, 1981: 128). Observaţia e importantă pentru că semnalează statutul aparte al basmului, acela de naraţiune sociabilă derivată din acţiunea conjugată a unui grup. Eroul basmului nu va evolua niciodată solitar, ci numai integrat într-o constelaţie de personaje în relaţie cu care se precizează ca protagonist.

Gheorghe Vrabie (1975: 44-67) distribuie personajele în patru clase delimitate în funcţie de capacitatea acţională şi de natura intervenţiei:

1. bătrânii (senex), desemnându-i prin acest atribut pe toţi cei stigmatizaţi de neputinţă (indiferent de vârsta lor); sunt personajele care au în basm un rol pasiv: cuplul împărătesc tânăr care nu are copii, împăratul bătrân, sihastrul, moşneagul, baba, fraţii mai mari;

2. eroii (virilis — virilia) sau clasa personajelor active, ilustrând spiritul juvenil aventuros; fiul cel mic cu replica sa feminină (tipul amazoanei), fraţii omologi născuţi din aceeaşi substanţă cu eroul;

3. actanţii care funcţionează după regula confidenţei; e clasa ce reuneşte obiectele miraculoase (auxilia), personajele cărora eroul li se destăinuie şi care îi dau sfatul (confidenţii) şi cele care îl ajută efectiv (ajutoarele); faţă de erou, toate acestea sunt angrenate într-o relaţie de tipul binefacere — donaţie;

4. opozanţii, cuprinzând toată gama de personaje ce se ridică împotriva eroilor şi actanţilor: zmeii, balaurii, fraţii perfizi (dacă vor să-l concureze pe erou), falşii eroi în general, mamele viclene. Graţie prezenţei extrem de active a opozanţilor, basmul poate fi definit ca o naraţiune prin excelenţă con-flictuală; dar nu numai vigoarea opozanţilor impresionează aici, ci şi permanenta lor substituire, căci regula basmului pretinde ca, îndată ce eroul a depăşit un obstacol, un altul să se arate la orizont.

Lucrare clasică pentru studiul tipologic al personajelor de basm, Estetica basmului a lui George Călinescu propune o claseitate structurală ilustrată prin basme româneşti de circulaţie, populare şi culte. Caracteristica estetică

indubitabilă a acestui tip de naraţiune este, în opinia criticului, prezenţa unor personaje care nu sunt numai oameni, ci şi anumite fiinţe himerice, neomeneşti, care, departe de a funcţiona ca simple măşti pentru diferiţi indivizi, ca în fabulă, au „psihologia şi sociologia lor misterioasă. Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de a face cu un basm" (1965: 9).

Zmeii, expresii ale forţelor telurice latente, au anatomie umană, dar se deosebesc printr-o înfăţişare teribilă (sunt frecvent pluricefali) şi prin gigantism. Sunt organizaţi după model uman, au o adevărată viaţă de familie, îşi duc traiul în gospodării aşezate — dovedind o treaptă superioară de civilizaţie —, dar întemeiate prin furt şi se supun unei ierarhii: există un tartore şi nişte zmei mai mici, vârsta fiind întotdeauna proporţională sau invers proporţională cu puterea. Există, de asemenea, şi o latură feminină a familiei condusă de zmeoaica cea bă-trână care le are în subordine pe zmeoaicele cele tinere.

Zmeii sunt fiinţe cu mari forţe fizice, cu puteri herculeene, limitate totuşi. Cu un dezvoltat simţ olfactiv, sunt antropofagi, dar nu neapărat. Au în dotare un buzdugan cu care îşi anunţă sosirea sau un bici cu care reduc palatul la dimensiunea unui măr. Mijlocul lor de apărare sau de persecuţie este metamorfoza. în ciuda forţei

fizice, zmeii sunt fricoşi şi nătângi. „Din punct de vedere psihologic, zmeul este individul dotat cu o mare putere de intimidare ce nu rezidă în inteligenţă, gladiatorul, tiranul sanguinar, încurcat în faţa ingeniului şi a oricărei operaţii intelectuale" (CĂLINESCU, 1965: 36). Interesant este că, deşi reprezintă un cumul de trăsături negative, zmeii au manifestări loiale — acceptă lupta dreaptă — şi accente de umanitate: se poartă cu atenţie cu fetele furate, sperând să le câştige dragostea. Ei au mentalitatea fiinţei dizgraţi-ate de natură, de aceea sunt suspicioşi faţă de orice fiinţă pământeană şi preferă să o extermine preventiv, pentru a nu avea concurenţă la inima fetei.Zmeoaicele, mai aprige în privinţa caracterului decât latura zmeiască masculină, intră în acţiune abia după ce şi ultimul zmeu este învins. Mama zmeului este „o fiinţă bilioasă, aprigă şi cu multe note ale femeii senile" (CĂLINESCU, 1965: 15): îşi apără cu înverşunare odraslele (feciorii), dacă sunt ucişi, ea preia sarcina

de a-i răzbuna şi, pentru aceasta, nu se dă în lături de la nimic. La mare supărare, plesneşte la propriu de ciudă. Este îndeosebi o mare „rozătoare" care străbate astfel toate obstacolele ce i se pun în cale.

Balaurii — din familia reptilelor, pluricefali ca zmeii, dar doar animale fabuloase, sălăşluind în adâncuri şi având o

statură colosală faţă de şerpi — reprezintă „pătura acvatică şi răbufneala vulcanică şi infernală a subsolului" (CĂLINESCU, 1965: 48), din aceeaşi familie cu fabuloasa hidră din Lerna a mitologiei greceşti. Uriaşii sunt monştrii monoculari care se numesc Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Bate-munţii-n capete, Gerilă, Setilă, Flămânzilă etc. Reprezintă, în general, simboluri ale forţelor şi anomaliilor naturii, plasticizând puterile deficiente ale omului sau păcate omeneşti hiperboli-zate. Au perfecţiunea simţurilor unor animale, sunt prea puţin dotaţi intelectual şi tocmai de aceea recunosc superioritatea omului şi i se supun. Alte tipuri de personaje: făpturile teratologice — Scorpia, Gheonoaia, Muma Pădurii, Jumătate-de-om călare pe jumătate-de-iepure-şchiop, Barbă-Cot —, dracii — proşti, personaje secundare şi umoristice pe care omul îi domină şi îi foloseşte —, simbolurile meteorologice şi cronologice — Vântoasele, Zorilă, Serilă, Miezilă, Mama vântului turbat, Mama crivăţului — sau galeria sfintelor, a zânelor — bune sau rele, ursitoare sau iele —, a divinităţilor (Dumnezeu şi Sf. Petru) etc.

Esenţial în acţiune, calul năzdrăvan este confident şi adjuvant în acelaşi timp, „o imagine fantastică anticipativă a mijloacelor tehnice de locomoţie de astăzi" (VRABIE, 1975: 57), funcţionând pe două viteze, „ca vântul" şi „ca gândul". Poate avea aripi, vorbeşte pe limba voinicului, dar şi pe limba cailor. E inteligenţa călăuzitoare a eroului, fiinţa solară care se hrăneşte cu substanţă ignică, uneori i se substituie cu totul îndeplinind singur sarcinile acestuia. Are o întreagă familie — mânji năzdrăvani, fraţi, taţi, mame care trăiesc pe fundul mării.

Personajele lumii reale sunt ordonate pe generaţii, părinţi şi copii, între care există o relaţie de continuitate Atenţia e focalizată asupra vlăstarelor, părinţii având doar un rol episodic. Din acest punct de vedere, basmul poate fi considerat varianta miraculoasă a romanului de familie.

Făt-Frumos este eroul tipic al basmului, „universal ca funcţie narativă, dar autohton prin sonoritatea şi semantismul numelui" (POP, RUXÂNDOIU, 1990: 210). De altfel, specific folclorului românesc pare să fie procedeul relevării frumuseţii prin nume, ca şi în cazul Ilenei Cosânzeana sau Sânziana al cărei nume apare de obicei însoţit de formule ca „din cosiţă floarea-i cântă, nouă-mpărăţii ascultă" sau „la soare te puteai uita, dar la dânsa ba".

Făt-Frumos este urmărit în basm încă din faza concepţiei; are o geneză miraculoasă, care îi explică şi temperamentul (Făt-Frumos din lacrimă — melancolic, fire de poet, Pipăruş Petru — iute ca piperul). Alteori, eroul este produsul metamorfozei, se poate ivi din banalul purcel sau din păpuşa ori bucata

de lemn. Dovedeşte, încă de mic, o precocitate excepţională, are un proces de dezvoltare vertiginos, în cadrul căruia facultăţile intelectuale evoluează în rând cu cele fizice. Maturitatea se dobândeşte în basm mai devreme, chiar la cincisprezece ani cum ne spune Tinereţe fără bătrâneţe... Alteori, eroul se caracterizează prin condensare corporală, semn că voini-cia lui nu depinde de aspectul cantitativ, ci este o esenţă (Neghiniţă, Pitică).

Din punct, de vedere social, poate avea un statut inegal: este fiu de împărat, unicul sau cel mai mic din seria de trei (de regulă, excelenţa lui calitativă este ascunsă sub aparenţa stupidităţii) sau este feciorul de oameni sărmani care îşi ia o strălucită revanşă asupra vieţii (la capătul basmului el va realiza un salt uriaş pe scara socială). La început, nimic nu pare să-i justifice ascensiunea, dimpotrivă, e slab şi neajutorat sau chiar un „prostănac" ironizat de părinţi ori de fraţii mai mari; eroismul lui se dezvăluie pe parcurs şi rezultă din conjugarea a trei calităţi care îi sunt reprezentative: bunătate, înţelepciune, curaj. De obicei, nu are calităţi supraomeneşti, ci le dobândeşte graţie ajutoarelor. Ancorarea sa în condiţia omenească justifică de altfel necesitatea iniţierii, dacă ar fi fost năzdrăvan n-ar mai fi avut nevoie să parcurgă acest proces. Voinicul se bucură de mare notorietate atât în lumea lui, cât şi pe celălalt tărâm, faima anticipându-i sosirea.

Eroul este construit pe două dimensiuni: exterioară — eroicul — şi interioară — eroticul. Şi una, şi alta ţin de o anumită vârstă. Călinescu vede în el, ca şi în Ileana Cosânzeana, „o vârstă şi o criză" (1965: 214); odată însurat şi cu copii, el devine împăratul pus în faţa problemelor vârstei mature. Şi pentru Gheorghe Vrabie, dragostea e tema fundamentală a basmului fantastic, pe ca-re-1 consideră „o proză a subconştientului erotic" (1975: 34). Paradoxal însă, crosul funcţionează ca simplu pretext narativ, declanşând aventura eroică. Din acest motiv, eroul basmului se defineşte aproape exclusiv ca exterioritate, ca manifestare. S-ar putea spune mai degrabă că dragostea este în basm nu fior erotic, ci instinct social, eroii fiind obsedaţi să-şi găsească o soţie, să întemeieze o familie, să aibă copii. Se pare că unica raţiune a succesiunii generaţiilor este ca ele să-şi asigure mereu prelungirea prin urmaşi. Iar în rândul ultimei generaţii, cei mai preţuiţi sunt mezinii — fiul cel mic, fata cea mică —, basmul fiind astfel un elogiu adus tinereţii şi faptelor ei curajoase şi nobile.

Personajele feminine sunt de regulă pasive, acţiunile lor converg spre „facilitarea «ascensiunii» eroului" (ROŞIANU, 1981: 129) căci frumuseţea extraordinară le sorteşte răpirii şi apoi salvării. Un caz aparte, fata amazoană,

substitut al eroului prin veleităţile virile, caz de confuzie între sexe umblând travestită şi necesitând teste de stabilire a sexului.împăratul este figurat de regulă printr-o culoare (galben, roşu, negru,, verde, alb). Grija principală a unui împărat este aceea de a avea progenituri de ordin masculin. Atunci când are copii, se preocupă să-i căpătuiască. Dacă are fete, le păzeşte cu severitate şi le dă numai după ce voinicul depăşeşte probe aproape imposibile, ceea ce atrage atenţia asupra excelenţei lor. Multe dintre ma-nifestările sale „intră la fiziologia şi psihologia senilului" (CĂLINESCU, 1965: 240): fundamental egoist, e un tată de familie tiranic sau îşi anulează, sub presiunea maşterei, instinctul patern; văduv, trăieşte cu anxietatea de a nu rămâne fără femeie în casă. „în general, basmele cu împăraţi şi feţi-frumoşi sunt cronică de curte, romane ale destinelor şi problemelor imperiale" (CĂLINESCU, 1965: 243).