testamentul si felurile lui

Testamentul şi felurile lui________________________________________________________________________

CUPRINS

Introducere_______________________________________________________________ 3

Capitolul I.Caracteristica generală a succesiunilor_______________________________5

1.1 Instituţia moştenirii__________________________________________________5

1.2 Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale şi felurile moştenirii__________5

1.3 Deschiderea moştenirii_______________________________________________8

1.4 Condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni__________________________12

1.4.1 Vocaţia succesorală________________________________________13

1.4.2 Capacitatea succesorală_____________________________________14

1.4.3 Nedemnitatea succesorală___________________________________19

Capitolul II.Succesiunea testamentară________________________________________26

2.1 Definiţia şi caracterele juridice a testamentului___________________________ 26

2.2 Condiţiile de validitate a testamentului_________________________________ 27

2.2.1 Condiţiile de fond__________________________________________ 27

2.2.2 Condiţii de formă__________________________________________ 28

Capitolul III. Felurile testamentului__________________________________________33

3.1 Testamentele ordinare______________________________________________33

3.1.1 Testamentul olograf__________________________________________33

3.1.2 Testamentul autentic_________________________________________35

3.1.3 Testamentul secret, mistic_____________________________________36

3.2 Testamentele privilegiate____________________________________________38

3.2.1 Testamentul militarilor_______________________________________ 38

3.2.2 Testamentul făcut in timp de boală contagioasă____________________38

3.2.3 Testamentul maritim ________________________________________39

___________________________________________________________________________

1


3.2.4 Reguli comune aplicabile testamentelor privilegiate_________________39

3.3 Alte forme testamentare_____________________________________________40

3.3.1 Testamentul privind sumele de bani depuse la CEC sau alte unităţi bancare____40

3.3.2 Testamentul făcut de cetăţeni români în străinătate________________________41

Capitolul IV. Practică Testamentară__________________________________________42

Capitolul V. Concluzii______________________________________________________48

BIBLIOGRAFIE__________________________________________________________50

___________________________________________________________________________

2


Introducere

Moartea reprezintã o constantă, poate singura, în orice caz, cea mai redutabilă a

istoriei oamenilor, a fiecărui istorii individuale dar şi colective. Ea a însoţit de aproape marea

şi mica istorie, i-a urmat îndeaproape ritmurile şi cadenţele, a cenzurat şi a temperat marile

elanuri ale umanităţii. Dincolo de toate însã, moartea este un dar al vieţii, peste tot unde existã

viaţã moartea este prezentă şi complementară acesteia. Naturală sau accidentală, moartea este

indisociabilă vieţii. Ocultată, neglijată sau ascunsă, moartea a dat naştere unor prejudecăţi şi

tabu-uri consistente.

Se remarcă astfel explozia fricii faţa de ceasul morţii, obsesia individuală în

precizarea serviciilor funerare şi postfunerare care trebuie să asigure salvarea sufletului.

Testamentul pare să fi devenit uneori un contract al cărui scop este salvarea

sufletului şi obţinerea sprijinului celor vii (prin intermediul rugăciunilor, pomenilor,

liturghiilor, donaţiilor pioase), precum şi conservarea cât mai mult timp a memoriei

defunctului. Cedarea de bunuri sau de bani în favoarea Bisericii este justificatã de persistenţa

unei reprezentări comune în eficacitatea serviciilor postume asigurate de aceasta care nu este

doar gestionara memoriei liturgice, ci şi garantul îndeplinirii clauzelor de către familie.

Relaţiile cu familia se bazează pe puternica solidaritate dintre vii şi morţi, transmiterea

moştenirii fiind de altfel condiţionată de materializarea ultimelor dorinţe ale testatorului. În

fine, comunitatea este beneficiarul ultimelor sale gesturi, prin ajutorul oferit sãracilor sau prin

sumele de bani destinate ridicării unor instituţii publice (biserici, şcoli, spitale).

Prin urmare, până la birocratizarea sa din a II-a jumãtate a secolului al XIX-lea,

testamentul rămâne un document pentru salvarea sufletului sub ameninţarea morţii, iar

redactarea sa o practică care include individul în lanţul de solidarităţi locale, prin

comportamentul său de bun creştin şi membru al comunităţii.

Instituţia moştenirii este una dintre cele mai vechi instituţii de drept civil alături de

cea a proprietăţii, între cele două existând o legătura indisolubilă întrucât naşterea şi

dezvoltarea dreptului de moştenire au fost determinate de naşterea dreptului de proprietate şi

modificările aduse de-a lungul timpului acestui drept fundamental.

Bazele juridice puse de dreptul roman au fost dezvoltate de-a lungul timpului în

strânsă corelaţie cu realităţile vieţii sociale, atâta timp cât instituţia moştenirii s-a dovedit a fi

___________________________________________________________________________

3


în egală măsură strâns legată si de raporturile de familie, iar într-o oarecare măsură de regimul

actelor juridice.

În dreptul internaţional privat legăturile strânse pe care le prezintă moştenirea cu

regimul bunurilor şi proprietăţii, raporturile de familie, regimul actelor juridice, îndeosebi al

liberalităţilor au pus problema determinării legii aplicabile situaţiei juridice avută în vedere,

dacă suntem în prezenţa unei probleme ce ţine mai mult de regimul bunurilor, de capacitatea

persoanei, de raporturile de familie sau de condiţiile de fond şi formă ale actelor juridice.

Particularităţile date de natura bunurilor succesorale au pus în dreptul internaţional

privat problema determinării legii aplicabile în funcţie de natura mobiliară sau imobiliară a

bunurilor ce compun patrimoniul autorului.

___________________________________________________________________________

4


Capitolul I. Caracteristica generală a succesiunilor

1.1 Instituţia moştenirii

Fiinţa trecătoare, omul, piere, inevitabil prin moarte. Pierirea fizică a omului,

juridic, duce şi la dispariţia sa ca subiect de drept , dar patrimoniul lui ( drepturile şi

obligaţiile cu conţinut patrimonial) rămâne. Persoana decedată se bucură prin tradiţie de un

anumit respect, fiind protejată , sens în care se vorbeşte chiar de un drept al cadavrului la

protecţia intimităţii imaginii sale, de un drept la integritatea acestuia, de un drept la pacea

ultimului lăcaş şi de un drept la respectul memoriei celui decedat. Codul civil nu face decât să

reglementeze regulile după care patrimoniul defunctului se transmite la moştenitorii acestuia.

Noţiunea de succesiune desemnează transmiterea unui patrimoniu, fracţiune de

patrimoniu sau a unor bunuri singulare de la o persoană fizică decedată la una sau mai multe

persoane fizice sau juridice în fiinţă.

Ca orice transmisiune , succesiunea stabileşte o legătură între două persoane, şi

anume între cel care tranmite moştenirea, autorul , uzual denumit “de cujus”, şi cel care

primeşte moştenirea, denumit moştenitor, succesor, erede, instruit contractual (in cazul

donaţiei de bunuri viitoare) sau legatar (în cadrul moştenirii testamentare).

1.2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale şi felurile moştenirii

Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc patrimoniul unei persoane

fizice decedate la moştenitorii acesteia, adică transmisiunea succesorală, este una specifică,

distinctă de transmisiunea prin acte juridice între vii.

a. Transmisiunea succesorală este o transmisiune pentru cauza de moarte (mortis

causa).

Conform art. 651 C.civ. ,,succesiunile se deschid prin moarte”. Dar cum prin moarte pier doar

persoanele fizice, rezultă că regulile transmisiunii succesorale sunt aplicabile doar în cazul

pieirii unor asemenea persoane, nu şi celor juridice. Succesiunea este o transmisiune specifică,

ea se delimitează net de toate celelalte transmisiuni patrimoniale, care nu se pot realiza decât

între persoane în fiinţă la data când survin.

___________________________________________________________________________

5


b. Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală.

Prin moştenire se transmite un patrimoniu sau o fracţiune din acesta, cu activul si pasivul sau

ceea ce o deosebeste de transmisiunile prin acte juridice între vii care au ca obiect, în

principiu doar bunuri singulare. O persoană fizică nu-şi poate transmite in timpul vieţii

întregul patrimoniu acesta fiind legat intim de însăşi existenţa persoanei fizice şi reprezentând

de altfel latura economică a personalităţii. Numai după moartea sa are loc o transmisiune a

tuturor drepturilor şi obligaţiilor pe care acea persoană le-a avut la momentul morţii sale.

c. Este o transmisiune unitară.

În principiu, patrimoniul este un tot unitar, adică nefracţionat, transmisiunea acestuia prin

succesiune se realizează de asemenea în mod unitar, adică după aceleaşi reguli, fără a se face

vreo distincţie între bunurile succesorale după natura ori provenienţa acestora: indiferent ca

bunurile sunt mobile sau imobile, drepturi reale sau de creanta, ca se mostenesc pe linie

materna sau paterna ca au fost dobândite prin moştenire sau achziţionate se vor transmite

dupa aceleaşi reguli.

În doctrina sunt consacrate, totuşi, unele excepţii de la caracterul unitar al

transmisiunii succesorale, bazate tocmai pe originea, natura sau destinaţia unor bunuri1 aflate

în patrimoniul defunctului si care sunt supuse unor reglementări diferite.2

În cazul în care sotul supravieţuitor nu vine la moştenire în concurs cu descendenţii

acestuia are potrivit art.5 din Legea nr.319/1944, un drept special asupra mobilierului casnic

şi a darurilor de nunta pe care nu le va împărţi cu ceilalţi moştenitori.

În cazul decesului unui salariat, drepturile salariale neîncasate de acesta se vor plăti,

potrivit art.7 alin.4 din Legea nr.14/1991 soţului supravieţuitor, copiilor sau părinţilor lui, iar

în lipsa acestora celorlalţi moştenitori, în condiţiile dreptului comun.

d. Este o transmisiune indivizibilă.

Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale inseamna de fapt ca acceptarea sau

renuntarea la mostenire nu poate privi numai o parte a acesteia ci are caracter indivizibil,

fiecare mostenitor trebuind sa accepte mostenirea potrivit vocatiei sale succesorale. Numai in

acest fel se poate explica faptul ca in caz de renuntare la mostenire de catre unul sau mai multi

1A se vedea, Fr. Deak, op. cit. pag. 18-19 si L. Stanciulescu, Drept civil, Dreptul de mostenire, Editura” Rosetti”, Bucuresti, 2ooo, pag. 24-25.

2A se vedea, C. Statescu, Drept civil, Contractul de transport, Dreepturile de creatie intelectuala, Succesiunile, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967, pag. 1o8.

___________________________________________________________________________

6


mostenitori ori in cazul ineficacitatii legatelor, partea cuvenita acestora va profita de drept

succesorilor acceptanti.

Nu mai putin insa trebuie precizat ca acest caracter indivizibil al patrimoniului se

pastreaza pina la efectuarea impartelii initiata de unul sau mai multi mostenitori, cu exceptia

situatiei cind insasi defunctul a realizat prin testament o imparteala de ascendent.

Indivizibilitatea transmisiunii succesorale denotă faptul că moştenirea nu poate fi

acceptată în parte, renunţându-se la rest.

Potrivit art.650 C.civ. “Succesiunea se defera sau prin lege, sau dupa vointa

omului, prin testament”. De aici rezultă că succesiunea poate fi legală sau testamentară.

Uneori se vorbeste si de mostenirea conventionala in cazul donatiei de bunuri viitoare dar

intrucit in prezent prevederile care o reglementeaza, respectiv art.933 si 934 C. civ. privitoare

la contractul de casatorie au fost abrogate prin Codul familiei ea nu are importanta practica3

Moştenirea este legală în cazul în care o persoană decedează fără a lăsa un

testament prin care să dispună de bunurile sale dupa moarte, patrimoniul succesoral se va

transmite rudelor defunctului, soţului supravieţuitor sau statului, conform regulilor stabilite de

lege. Regulile succesiunii legale se aplică si atunci când cel decedat dispune valabil prin

testament doar de o parte din bunurile sale, iar pentru restul nu, aceste din urmă bunuri

deferindu-se conform legii. Succesiunea legala se mai numeste si succesiune ab intestat (fara

testament).

Succesiunea testamentara este cea care se defera in virtutea vointei lui de cujus,

manifestata pe timpul cat acesta a fost in viata prin una din formele de testamente prevazute

de lege.

Cele două categorii de moşteniri cea legală şi cea testamentară, nu se exclud ci

dimpotrivă ele pot coexista. In cazul în care există testament dar şi moştenitori legali

rezervatari, coexistenţa lor se impune chiar, căci prin dispoziţiile din cuprinsul testamentului

nu se va putea încălca rezerva moştenitorilor legali punându-se problema reducţiunii

legatelor la limita cotităţii disponibile. Dacă defunctul a făcut legate cu titluri particular, adică

având ca obiect un bun individual determinat dreptul asupra acestuia va fi dobândit de către

legatar direct de la defunct, fără să treacă asupra moştenitorilor legali.

In ipoteza în care prin care legatele instituite de defunct nu se epuizează

patrimoniul succesoral, devoluţiunea succesorală va fi legală pentru rest şi testamentară

pentru ceea ce cuprind legatele.

3. A se vedea, Fr. Deak, op. cit. pag. 7, E. Safta Romano, op. cit. pag. 36. D. Chirica, op. cit. pag. 4-5; L. Stanciulescu, op. cit. pag. 18.

___________________________________________________________________________

7


In practica judiciară s-a pus problema coexistenţei calităţii de moştenitor legal si

testamentar in aceeaşi persoană. Tribunalul Suprem s-a pronunţat in sens afirmativ decizând

in felul următor: ”Calitatea de moştenitor legal subzistă şi în cazul în care aceasta este unită

cu cea de moştenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o

pluralitate de temeiuri să fie pus in situaţia de a lua mai puţin şi de a fi exclus de la un

beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia din temeiurile juridice componente “4.

In ipoteza în care însă o persoană are calitatea de moştenitor legal dar este chemată la

mostenire si in calitate de legatar să opteze diferit cu privire la legat şi la moştenirea legală.

Dacă legatul este mai mic decât cota care i s-ar fi cuvenit acelei persoane ca moştenitor legal,

moştenitorul legal nu poate renunţa la legat pentru a moşteni mai mult întrucât un astfel de

legat poate avea şi scopul unei exheredări parţiale, situaţie în care moştenitorul legal poate

primi numai rezerva, dacă este mai mare decât legatul, care priveşte evident numai calitatea

de moştenitor legal5.

1.3. Deschiderea moştenirii

Prin deschiderea moştenirii se înţelege faptul care dă naştere transmisiunii

succesorale. Acest fapt este moartea persoanei fizice, art. 651 C. civ. precizand ca

„succesiunile se deschid prin moarte”.

Prin moarte înţelegem moartea fizică constatată sau declarată judecătoreşte.

Deschiderea moştenirii nu se confundă cu deschiderea procedurii succesorale

notariale reglementate de Legea nr.36/1995 privitor la notarii publici şi activitatea notarială.

Deschiderea moştenirii este declanşată de faptul jurirdic al morţii unei persoane fizice, în timp

ce deschiderea procedurii succesorale notariale se face la cererea oricărei persoane interesate,

a procurorului sau secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut

ultimul domiciliu (art.68 alin.1 din L.nr.36/1995). Pe de altă parte, deschiderea moştenirii face

ca patrimoniul succesoral să se transmită de la de cujus la succesori, în timp ce deschiderea

procedurii succesorale, aşa cum o arată chiar denumirea ei, declanşează procedura

necontencioasă care are ca finalitate eliberarea certificatului de moştenitor, act constatator al

4A se vedea, Trib. Supr. , sect. civ. dec. nr. 2775/1984, in C. D. 1984, pag. 126.

5A se vedea, Fr. Deak, op. cit. pag. 1o;E. Safta-Romano, op. cit. pag. 38-39.

___________________________________________________________________________

8


compunerii masei succesorale, a persoanelor chemate la moştenire şi a cotelor-părţi sau

bunurilor ce revin acestora din moştenire.

Până la deschiderea moştenirii, succesibilii nu au nici un drept asupra

patrimoniului antecesorului lor, ci doar o simplă speranţă de a moşteni. Speranţa se

transformă în drept propriu-zis doar la decesul lui de cujus. Declararea judecătorească a morţii

unei persoane creează o prezumţie, care poate fi răsturnată prin proba contrarie , caz în care

hotărârea judecătorească de declarare a morţii va fi anulată (art.20 alin.1 din Decretul

nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice), situaţie în care se consideră că succesiunea

acelei persoane nu s-a deschis. Simpla dispariţie a unei persoane fizice nu duce la

deschiderea succesiunii acesteia căci potrivit art.19 din Decr. Nr.31/1954 cel dispărut este

socotit în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre judecătorească de declarare a morţii. Numai

moartea naturală, declanşează transmiterea patrimoniului succesoral către moştenitorii acelei

persoane. Logica devoluţiunii succesorale este în esenţa că, pentru a moşteni, o persoană

trebuie să existe (art. 654 C. civ.), iar pentru ca succesiunea să se deschidă şi un patrimoniu să

se transmită la o altă persoană, trebuie ca titularul acelui patrimoniu să fi încetat din viaţă,

adică să se fi creat un loc vacant.

Din perspectiva deschiderii succesiunii au importanta locul si data mortii lui de

cujus.

A. Locul deschiderii moştenirii

Locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului. In

cazul moştenirilor succesive locul deschiderii succesiunii va fi acela al ultimului domiciliu al

defunctului care a decedat cel din urmă. Nu interesează din acest punct de vedere locul unde a

decedat decujus si de asemenea nici locul reşedinţei sale în ipoteză că a avut si o altă locuinţă

secundară ci numai locul ultimului domiciliu. Aceasta regulă îşi găseşte explicaţia în faptul că

se presupune că acolo se vor găsi cele mai multe înscrisuri trebuitoare, inclusiv testamentul şi

de asemenea tot acolo vor găsi mai uşor informaţiile despre moştenitorii defunctului şi despre

bunurile ce urmează a fi cuprinse in masa succesorală. Prin urmare, locul deschiderii

moştenirii nu se confundă cu locul decesului lui de cujus, acesta putând deceda într-un loc în

care se află doar întâmplător şi care nu are nici o legatură cu viaţa, activitatea si bunurile sale.

Noţiunea de domiciliu este cea precizată de art.13 din Decr.Nr.31/1954 care

prevede că “Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde îşi are locuinţa statornică sau

principală”. Acesta este domiciliul de drept comun, iar in cazul minorilor sau al persoanelor

___________________________________________________________________________

9


puse sub interdicţie se vorbeşte de domiciliu legal (art.14 din Decr. Nr.31/1954). Domiciliul

legal al persoanei dispărute este la curator. Acesta este însa îndreptăţit să-l reprezinte pe

dispărut numai cu privire la actele patrimoniale între vii, potrivit art.15 din Decr. Nr.31/1954,

astfel ca domiciliul sau nu are nici o semnificatie in privinta locului deschiderii succesiunii. In

cazul instituirii curatelei asupra unor bunuri succesorale de asemenea domiciliul legal al

mostenitorilor la curator nu are nici o importanta cu privire la locul deschiderii succesiunii in

cazul mortii unora dintre mostenitori.6 Domiciliul presupune aşadar un element de stabilitate,

spre deosebire de reşedinţa, care este doar locul unei locuinţe temporare a persoanei fizice

(art. 26 din Legea nr. 105/1996).

Potrivit art.68 alin.2 din Legea nr.36/1995, în cazul decesului unei persoane

care nu a avut domiciliul in ţară, indiferent că era cetăţean român sau străin locul deschiderii

moştenirii va fi locul din ţară unde se află bunurile cele mai importante din punct de vedere

valoric.

Dovada locului ultimului domiciliu se poate face în principiu prin orice mijloc

de probă căci domiciliul este o chestiune de fapt. Practic dovada se face prin actul de

identitate sau certificatul de deces al lui decujus. In cazul minorilor sub 14 ani dovada se face

prin actul de identitate al părinţilor sau tutorelui.

Deschiderea moştenirii persoanelor nomade, care prin definiţie nu au un

domiciliu stabil, se va face la locul unde se află bunurile cele mai importante din punct de

vedere valoric ale celui decedat, iar în lipsa de bunuri la locul unde s-a înregistrat moartea

acelei persoane .

Stabilirea locului deschiderii succesiunii are importanţă pentru determinarea

competenţei teritoriale a organelor chemate a rezolva atât problemele necontencioase cât si

cele contencioase legate de moştenire. Astfel, in functie de locul deschiderii mostenirii se

determină:

a) secretarul consiliului local competent din punct de vedere teritorial să ceară

deschiderea procedurii succesorale notariale în ipoteza în care în moştenire se cuprind si

imobile (art.68 din Legea nr.36/1995);

b) notarul public competent să realizeze procedura succesorala notarială (art.1o lit.a

din Legea nr.36/1995);

6A se vedea, V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, Vol. I, Editura” National “, Bucuresti, 1996, pag. 422;428-429;G. Boroi, D. Radescu, Codul de procedura civila comentat si adnotat, Editura All -Beck, Bucuresti, 1994, pag. 41-42

___________________________________________________________________________

10


c) instanţa judecătorească competentă teritorial să judece acţiunile determinate de

art.14 din Codul de procedura civilă. Este vorba de cererile privitoare la validitatea sau

executarea dispoziţiilor testamentare; cererile privitoare la moştenire, precum si cele

privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; cererile

legatarilor sau ale creditorilor celui decedat impotriva vreunuia dintre mostenitori sau

impotriva excutorului testamentar.

B. Data deschiderii moştenirii

Data deschiderii moştenirii este aceea a morţii lui decujus. Constatarea morţii

este oficializată în sensul că, atunci când cadavrul este la îndemână, trebuie săfie stabilită

medical prin eliberarea unui certificat medical constatator care consemnează cauza decesului,

întocmit şi semnat de către un medic sau, in lipsa acestuia, de către un cadru mediu sanitar.

(art.37 din Legea nr.119/1996 privitoare la actele de stare civilă).

Din punct de vedere juridic , stabilirea momentului exact al morţii poate avea o

importanţă majoră întrucât dacă două persoane cu vocaţie succesorală reciprocă ( de exemplu

tată si fiu) decedează în acelaşi interval de timp, supravieţuirea unuia celuilalt, oricât de

scurtă, face ca succesiunea celui decedat mai întâi să se deschidă şi să fie culeasă de cel care a

decedat mai târziu, regăsându-se în masa succesorală de care beneficiază moştenitorii celui

din urmă.

Medicina, ca orice ştiinţă, a evoluat în timp, astfel încât de la constatarea

bilologică a morţii, implicând constatarea opririi complete şi ireversibile a funcţiilor vitale

(creier, inimă, plămâni) s-a ajuns mai recent la ideea morţii cerebrale, considerându-se că

moartea survine la încetarea oricărei activităţi electrice a creierului.

Pe baza certificatului medical constatator al decesului, autoritatea administraţiei

publicelocale de la locul procedurii decesului va elibera actul de deces conform dispoziţiilor

art.34 din Legea nr.119/1996 privitoare la actele de stare civilă. Actul de deces face dovada

morţii şi a datei la care această a survenit. Dacă momentul decesului este imposibil de

stabilit , data morţii va fi considerată a fi aceea la care autoritatea administratiei publice

locale constată decesul.

Întrucât actul de deces este un act de stare civilă menţiunile referitoare la data

morţii lui de cujus cuprinse in aceasta pot fi combătute pe calea acţiunii în rectificare în

condiţiile prevăzute la art.57 şi 58 din L.nr.119/1996. Fiind vorba de un element de fapt care

___________________________________________________________________________

11


nu a fost constatat personal de ofiţerul de stare civilă dovadă contrară se poate face prin orice

mijloc de probă, nefiind necesară recurgerea la inscrierea în fals.

În cazul declarării judecătoreşti a morţii prezumate, data decesului lui de cujus va

fi cea stabilită de instanţa judecătorească. Această dată poate fi rectificată printr-o acţiune

judecătorească, dovada datei reale a morţii putându-se face prin orice mijloc de probă, potrivit

disp.art.18 alin. 4 din Decr.31/1954.

Data morţii este importantă din perspectiva problematicii juridice pe care o

presupune orice moştenire întrucât în funcţie de aceasta se stabilesc:

a) cercul persoanelor chemate la moştenire, capacitatea lor succesorală şi drepturile ce

li se cuvin din acea moştenire;

b) momentul transmiterii moştenirii către succesori, întrucât acceptarea moştenirii

retroactivează până la data deschiderii acesteia. Renunţarea la moştenire produce efecte tot

până la această dată;

c) data de la care curge termenul de 6 luni de acceptare sau renunţare la moştenire;

d) validitatea actelor juridice asupra moştenirii căci în principiu actele cu privire la o

succesiune nedeschisă sunt nule absolut (art.7o2 si 965 C. civ. );

e) compunerea si valoarea masei succesorale;

f) in cazul pluralităţii de moştenitori, începutul indiviziunii succesorale si data pâna la

care retroactivează efectul declarativ al partajului;

g) legea aplicabilă fiecărei moşteniri in cazul survenirii in timp a mai multor legi

succesorale. Legea aplicabilă este aceea care a fost in vigoare la data deschiderii succesiunii

indiferent de data la care se deruleaza procedurile succesorale. Actele care se fac însa ulterior

deschiderii succesiunii cum sunt cele de acceptare sau renunţare la moştenire vor fi supuse

legii in vigoare la data când sunt săvârşite, în baza principiului aplicării imediate a legii noi.7

1.4.Condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni

În capitolul II din Titlul I , Codul civil prevede (art.654-658) ca o persoană să

poate moşteni trebuie să întrunească două condiţii: una pozitivă accea de a “exista” la data

deschiderii moştenirii, adică de a avea capacitate succesorală şi una negativă aceea de a nu fi

nedemnă. La aceste condiţii expres cerute de lege doctrina a mai adăugat una , şi anume aceea

a existenţei vocaţiei la moştenire.

7A se vedea, M. Eliescu, op. cit. pag. 63.

___________________________________________________________________________

12


Capacitatea succesorală şi vocaţia la moştenire sunt valabile atât pentru

moştenirea legală cât şi pentru cea testamentară, pe când nedemnitatea priveşte numai

moştenirea legală, corespondentul ei pentru moştenirea testamentară fiind revocarea

judecătorească legatelor pentru ingratitudine prevăzută de art.831 si 930 C.civ.

Vocaţia succesorală este o condiţie a dreptului la moştenire numai că această

chemare îşi are temeiul fie în lege, fie în testamentul lăsat de defunct.

1.4.1. Vocaţia sau chemarea la moştenire

Pentru ca o persoană juridică sau fizică ori statul să aibă dreptul de a culege în tot

sau în parte, moştenirea lăsată de o persoană fizică decedată, nu este suficient ca persoana ce

pretinde moştenirea să aibă capacitate succesorală, ci mai este necesar ca ea să aibă chemare

la moştenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de defunct.

Legea conferă vocaţie la moştenire rudelor defunctului inclusiv rudenia rezultată

din adopţie, soţului supravieţuitor al defunctului şi statului. Vocaţia succesorală testamentară

poate să aparţină, în principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, deasemenea,

testamentul lăsat de defunct recunoscut de lege cu anumite limitări, ca temei al vocaţiei la

moştenire.

Vocaţia are un dublu înţeles: în sensul ei general, ea desemnează vocaţia potenţială

(eventuală) a unor persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană. Noţiunea de

vocaţie are şi un sens concret (vocaţie utila, concreta), determinate prin devoluţiunea

succesorală cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu vocaţie succesorală generală

persoanele care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Deci, vocaţia succesoralî

concretă presupune două condiţii:

- una pozitivă (vocaţia succesorală generală)

- una negativă (persoană în cauză să nu fie înlăturată de la moştenire de un alt

succesibil chemat de lege în rang preferabil sau de un legatar)

În privinţa legatarilor (desemnaţi prin testament) dreptul la moştenire se înfiinţeaza

numai că aptitudinile general-abstractă şi ca vocaţie succesorală concretă.

Instituţia moştenirii este concepută în cadrul devoluţiunii legale ca moştenire de

familie şi numai în cazul moştenirii vacante, masa succesorală este culeasă de stat. Aşa fiind,

în dreptul nostru sunt chemate la moştenire în temeiul legii şi, deci, au vocaţie succesorală

legală persoanele care sunt în legătură de familie cu defunctul, adică rudele defunctului din

___________________________________________________________________________

13


căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie şi, alături de acestea, soţul supravieţuitor al

defunctului.

Potrivit legii, rudenia este legătura bazată pe descendentă unei persoane dintr-o altă

persoană (rudenia in linie dreapta) sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent

comun (rudenie în linie colaterală). Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau

descendentă – art.659,663 C.civ. si art. 45 C.fam.

Vocaţia succesorală a acestor rude care sunt chemate la moştenire este numai

generală, potenţială, vizând posibilitatea de principiu a acestor persoane de a moşteni, prin

efectul legii, patrimoniul persoanei decedate. Vocaţia lor concretă de a culege efectiv această

moştenire este determinată prin devoluţiunea succesorală legală, legea instituind o anumită

ordine de chemare legală la moştenire. Aceasta vocaţie succesorală legală generală este, de

regulă reciprocă.

În virtutea principiului reciprocităţii, dacă o persoană are vocaţie succesorală

legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi această din urmă are aceeaşi

vocaţie în raport cu prima – sensul pozitiv al principiului.

Acest principiu are şi un sens negativ: dacă o persoană nu are vocaţie la moştenirea

altei persoane, atunci nici aceasta din urmă nu are la prima.

În cadrul devoluţiunii legale a moştenirii, legiuitorul a instituit o anumită ordine de

chemare concretă la moştenire a rudelor defunctului. Prin urmare, pentru ca o persoană să fie

efectiv chemată la moştenire în temeiul legii, deci să aibă vocaţie legală concretă, nu este

suficient să facă parte din categoria moştenitorilor legali cu vocaţie generală, ci trebuie să mai

fie îndeplinită o condiţie negativă şi anume: să nu fie înlăturată de la moştenire de o persoană

în rang preferabil, deci care are şi vocaţie concretă, utilă.

Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie generală,

legea foloseşte două criterii tehnico-juridice: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie. Cu

ajutorul acestor criterii, legea determină vocaţia concretă la moştenire a rudelor defunctului.

1.4.2. Capacitatea succesorală

Potrivit art.654 C. civ. ”Pentru a putea succede trebuie neaparat ca persoana care

succede sa existe la momentul deschiderii succesiunii”. Rezultă că orice persoană care există

în momentul deschiderii succesiunii are capacitate de a moşteni, de a culege succesiunea. Prin

urmare , orice persoană care există la momentul deschiderii moştenirii are capacitatea de a

___________________________________________________________________________

14


moşteni, deci de a dobândi succesiunea, iar orice persoană care nu există la data deschiderii

moştenirii nu are capacitatea de a moşteni.

Dovada existenţei în momentul deschiderii succesiunii incumbă aceluia care

pretinde drepturi asupra moştenirii, art.1169 C.civ. şi care poate să fie moştenitorul în cauză

prin reprezentanţi legali, dar şi succesorii săi în drepturi, în cazul în care moştenitorul a fost în

viaţă la data deschiderii succesiunii fiind reclamată de proprii săi succesori în drepturi. In

aceasta din urmă ipoteză, dobăndirea moştenirii are loc prin “retransmitere”, care nu trebuie

să fie confundată cu moştenirea în nume propriu sau prin reprezentare.

În cazul mostenirii in nume propriu, mostenitorul pretinde drepturile succesorale

in virtutea calitatii personale de mostenitor legal sau testamentar. Pentru a culege mostenirea,

el trebuie sa dovedeasca “existenta sa “ in momentul deschiderii succesiunii.

În cazul moştenirii prin reprezentare, reprezentantul trebuie să dovedească

existenţa sa la data deschiderii succesiunii precum si faptul că cel reprezentat era decedat în

acel moment întrucât potrivit art.668 C. civ. numai persoanele moarte se pot reprezenta.

Precizăm că reprezentarea succesorală este specifică numai moştenirii legale.

În caz de retransmitere a moştenirii, moştenitorul legal ( în nume propriu sau prin

reprezentare) ori testamentar – supravieţuind un timp cât de scurt defunctului – dobândeşte el

succesiunea acestuia din urmă, chiar dacă nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o şi –

confundată cu a sa proprie – o lasă propriilor săi moştenitori legali sau testamentari. Dovada

vizează nu numai şi nu atât existenţa persoanei, ci mai ales corelaţia ei cu momentul morţii

celui care lasă moştenirea. În atari condiţii se impun unele precizări în legătura cu persoanele

care au capacitate succesorală, fiindcă există în momentul deschiderii succesiunii şi în

legătura cu persoanele care nu au capacitate succesorală fiindcă nu mai există în acel moment.

Persoanele care au capacitatea succesorală

a.)Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii

Art.654 C.civ. prevede că orice persoană fizică în viaţă la data deschiderii

succesiunii are capacitate succesorală, adică aptitudinea de a-l moşteni pe cel decedat .Nu are

importanţă cât anume a trăit o persoană după deschiderea moştenirii, dacă a decedat imediat

după deschiderea moştenirii drepturile sale succesorale vor trece la proprii săi succesori ca

făcând parte din propriul patrimoniu.

Dovada existentei la momentul deschiderii succesiunii se face prin actele de

stare civila iar în cazul moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii succesiunii cu

___________________________________________________________________________

15


certificatul de deces a moştenitorului sau hotarârea declarativă de moarte, din care rezultă că

moartea moştenitorului a intervenit după deschiderea succesiunii persoanei interesate putând

dovedi contrariul prin orice mijloc de proba admisă de lege.

b.) Persoanele dispărute

Persoanele dispărute au de asemenea, capacitate succesorală. Ei fac parte în

categoria de persoane a căror existenţă în viaţă este îndoielnică. Declararea dispariţiei unei

persoane fizice se face prin hotărâre judecătorească în cazul în care aceasta dispare de la

domiciliul său, iar de la data ultimelor ştiri despre ea a trecut cel puţin un an.

Art.19 din decretul 13/1954 prevede că “cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă

nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.”8

Rezultă aşadar că persoanele dispărute au capacitate succesorală, dar este însă

provizorie. Situaţia se va definitiva fie prin reapariţia lui fie prin constatarea fizică a morţii,

intervenită după deschiderea moştenirii, sau prin declararea prin hotărâre judecătorească a

morţii prin hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a stabilit o dată a morţii ulterioară

datei deschiderii succesiunii.

c.) Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii n succesiunii.

Cu toate că existenţa persoanelor fizice începe din ziua naşterii, C.civ. recunoaşte

existenţa copilului (qui in utero est) din ziua concepţiei, cu singura condiţie de a se naşte viu

si nu viabil – art.654. Această regulă prevăzută de C.civ. în materie de moştenire, este

consacrată cu caracter general – după regula dreptului roman – si prin art.7 alin.2 din

Dec.31/1954 “drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se

naşte viu.” 9

Înseamnă aşadar că pentru a pretinde un drept la moştenire în numele copilului

conceput dar nenăscut la data deschiderii acelei succesiuni va trebui să se dovedească prin

orice mijloc de probă acest fapt material si anume ca acel copil era conceput in acel moment

si că s-a născut viu (nu este necesar sa fie si viabil). Copilul născut mort este considerat de

către art.654 alin.3 C. civ. că nu există. Si în domeniul moştenirii testamentare art.8o8 alin.2

C. civ. prevede ca “ este capabil a primi prin testament oricine este conceput la epoca mortii

testatorului”.

8 Disp. Art. 19 din Decretul nr.31/19549 Disp.art. 7 alin. 2 din Decretul nr.31/1954

___________________________________________________________________________

16


În legătura cu dovada concepţiunii, nefiind posibilă stabilirea cu exactitate a

momentului concepţiei, art.61 din C.fam. stabileşte o prezumţie legală cu privire la perioada

concepţiei ( timpul cuprins între a treisuta si a o sutaoptsprezecea zi dinaintea nasterii

copilului). Numai că această prezumţie este prevăzută de lege în material stabilirii filiaţiei faţă

de tată. Astfel fiind, s-a pus problema dacă aplicarea ei poate fi extinsă şi la materia

succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacităţii succesorale a copilului?

Dacă problema stabilirii capacităţii succesorale se confundă cu aceea a stabilirii

filiaţiei, nu se pun probleme, deoarece stabilindu-se paternitatea, implicit şi în mod necesar

s-a stabilit şi capacitatea succesorală a copilului născut după moartea tatălui, pe care urmează

să-l moştenească (de ex. copilul nascut cel mult la 300 zile după moartea soţului mamei).

Daca se stabileşte ca defunctul nu putea fi tatăl copilului pentru că acesta s-a născut după 300

zile, copilul nu va putea moşteni nici chiar pe cale testamentară, întrucât nu a avut capacitate

succesorală la data deschiderii succesiunii.

d.) Persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii

În principiu persoanele juridice au capacitatea de a dobândi drepturi si obligatii de

la data dobândirii personalităţii juridice in condiţiile legii10. Din acelaşi moment au

capacitatea de a dobândi, doar prin testament, căci ele nu intră în categoria moştenitorilor

legali, bunuri aparţinând unei moşteniri. Persoanele juridice, la fel ca si persoanele fizice, au,

potrivit legii (art.33 din Decr. nr.31/1954) o capacitate de folosinţă anticipată, inclusiv de

natura succesorala putând dobândi, aşadar, bunuri succesorale, in măsura în care le sunt

necesare pentru a lua fiinta in mod valabil, de la data actului de înfiinţare, care nu corespunde,

de regulă cu data dobândirii personalităţii juridice.

Dacă persoana juridică încetează, dar după data deschiderii succesiunii, drepturile

succesorale dobândite în virtutea testamentului vor trece asupra peroanelor juridice ce vor

dobândi patrimoniul acesteia intrând, aşadar in masa patrimonială supusă lichidării, în cazul

dizolvării persoanei juridice.

Persoanele care nu au capacitatea succesoral ă

10A se vedea pentru amanunte, Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, editia a V-a revazuta si adaugita de M. Nicolae, P. Trusca, Editura “Sansa”, Bucuresti, 1998, pag. 376-38o.

___________________________________________________________________________

17


a.) Persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă

Persoanele fizice care nu sunt în viaţă la data deschiderii succesiunii nu au

capacitate succesorală, indiferent că este vorba de persoane care nu sunt concepute şi se nasc

ulterior acestei date sau de persoane care au decedat înaintea deschiderii succesiunii. Tot

astfel nu pot moşteni decât persoanele juridice care au existenţă legală la data morţii lui de

cujus, iar nu si acelea care şi-au încetat existenţa înainte sau care au luat fiinţă după

deschiderea succesiunii.

În cazul persoanelor fizice însă, partea de moştenire care s-ar fi cuvenit

persoanei predecedate va fi culeasă – în cadrul moştenirii legale – de descendenţii săi, în

condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală. Dacă aceste condiţii nu sunt

îndeplinite, succesorii în drepturi ai persoanei predecedate, nu vor avea drept asupra părţii din

moştenirea lui de cujus ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate dacă persoana predecedată ar

fi existat la data deschiderii moştenirii, ea fiind culeasă de moştenitorii în viaţă (eventual chiar

şi de descendenţii persoanei predecedate, dar în nume propriu, iar nu prin reprezentare sau

retransmitere).

b.) Comorienţii

Între persoanele care au vocaţie succesorală una fată de alta este important care

dintre acestea a supravieţuit celeilalte întrucât aşa cum am văzut, capacitatea succesorală au

doar persoanele in viaţă la data deschiderii moştenirii iar nu şi cele predecedate.

Există însă situaţii în care persoanele fizice care au vocaţie succesorală una faţă

de alta decedează într-o împrejurare în care nu se poate proba în nici un fel care dintre ele a

supravieţuit celeilalte, cum ar fi un accident aviatic, auto sau feroviar, un cutremur, inundaţii,

prăbuşirea unei clădiri, naufragiu, etc.

“In cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili

dacă una a supravieţuit altei, ele sunt socotite că au murit deodată.”11 Persoanele decedate în

asemenea împrejurări poartă denumirea de comorienţi.

Comorienţii pot avea vocaţie succesorală reciprocă, cum este cazul celor care

sunt moştenitori legali şi unilaterală, cum este în cazul moştenitorilor instituiţi prin testament,

care este un act juridic unilateral.

Dacă persoana care reclamă moştenirea unuia dintre decedaţi nu poate face

proba supravieţuirii celui pe care îl moşteneşte celuilalt decedat, se află în situaţia de a nu

putea face proba capacitătii succesorale a acestuia în raport cu cel faţă de care avea vocaţie

11 Art. 21 din decretul nr.31/1954

___________________________________________________________________________

18


succesorală şi care a decedat în acelaşi interval de timp, astfel încât fiecare din cele două

persoane va fi moştenită de ceilalţi moştenitori ai săi care întrunesc condiţiile legii, fiind astfel

exclusă posibilitatea de a se moşteni una pe cealaltă. Solutia nu rezultă însă din prezumţia de

deces concomitent, ci din neadministrarea probei uneia din condiţiile necesare pentru a putea

moşteni, şi anume, a capacităţii succesorală.

1.4.2. Nedemnitatea succesorală

O altă condiţie pe care trebuie să o îndeplinească o persoană pentru a moşteni,

este aceea ca persoana respectivă să nu fie nedemnă. Aşadar, pentru ca o persoană să poată

veni la moştenire, în temeiul legii, nu este suficient să aibă numai vocaţie succesorală

generală, concretă, să nu fie exheredată sau înlăturată de la moştenire de o persoană cu rang

preferabil, ci şi să nu fie nedemnă faţă de persoana despre a cărei moştenire este vorba.

Nedemnitatea succesorală este decăderea din dreptul de a moşteni a acelor

succesibili care se fac vinovati de savârşirea unor fapte grave, strict determinate de legiuitor,

împotriva defunctului sau a memoriei acestuia. Nedemnitatea a fost caracterizată ca fiind o

sanctiune civilă care se fundamentează pe motive de moralitate publică neputându-se admite

ca o persoană vinovată de vreuna din faptele prevazute expres de legiuitor fată de o alta

persoană să o moştenească tocmai pe aceasta.12

Nedemnitatea este o pedeapsă civilă, datorită faptului că îl afectează doar pe cel

vinovat, nu şi pe succesorii acestuia care pot veni la moştenire în nume propriu. Deşi produce

efecte identice cu exherederea, adică îndepărtarea de la succesiune, nedemnitatea nu se

confundă cu aceasta întrucât în timp ce prima este opera vointei lui de cujus, putând fi

revocată până la data decesului de cel care a dispus-o, cea de a doua este opera voinţei legii şi

nu poate fi înlăturată, chiar dacă înainte de a deceda defunctul l-a “iertat” pe nedemn.

Domeniul de aplicare al sancţiunii nu poate fi extins la alte moşteniri, nedemnul

fiind înlăturat numai de la moştenirea persoanei faţă de care a săvârşit faptele, în acest sens

nedemnitatea producând efecte relative. Sancţiunea nedemnităţii fiind prevăzută pentru fapte

săvârşite cu vinovăţie, moştenitorul trebuie să fi acţionat cu discernământ, în lipsa

discernământului neputând fi vorba de vinovăţie. Pe de altă parte, fiind vorba de săvârşirea de

fapte şi nu de acte juridice, se vor aplica regulile privitoare la discernământul necesar pentru

12A se vedea, M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, pag. 22 Rosetti Balanescu, O. Sachelarie, N. Nedelcu, Principiile dreptului civil roman, 1947, pag. 532, M. Eliescu, op. cit. pag. 76; Fr. Deak, op. cit. pag. 66.

___________________________________________________________________________

19


angajarea răspunderii civile delictuale şi anume, în cazul minorilor sub 14 ani şi a persoanelor

puse sub interdicţie judecătorească se cere dovada discernământului din momentul săvârşirii

faptei, iar în cazul persoanelor care au împlinit 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie

judecătorească, discernământul se prezumă până la proba contrară. Desigur, în cazul în care

nedemnitatea implică o condamnare penală, se vor aplica regulile de iresponsabilitate din

dreptul penal.

Cazurile de nedemnitate

a.) Atentatul la viaţa defunctului

Art.655 C. civ. prevede ca este nedemn “Condamnatul pentru ca a omorit sau a

incercat sa omoare pe defunct”. Pentru ca un moştenitor să fie înlăturat de la moştenire

datorită acestui caz de nedemnitate necesită îndeplinirea a două condiţii cumulative:

Să existe din partea succesibilului o acţiune intenţionată de ucidere sau o

tentativă de ucidere a celui despre a cărui moştenire este vorba. Activitatea ucigătoare poate

consta într-o acţiune ( înjunghiere, împuşcare, înec, starngulare), dar şi într-o inacţiune

( lăsarea fără ajutor, nesemnalarea unui pericol mortal.). Acţiunea sau inacţiunea trebuie să fie

săvârşită cu intenţia directă sau indirectă de a curma viaţa lui de cujus. Dacă moartea se

datorează culpei succesibilului sau unei preterintentii, nedemnitatea nu poate surveni.

Să existe o hotărâre judecătorească de condamnare a succesibilului

vinovat. Persoana care a fost deferită justiţiei şi condamnată penal printr-o hotărâre

judecătorească definitivă şi irevocabilă. Nu este suficientă săvârşirea faptelor prevăzute de

lege, ci şi condamnarea efectivă a celui vinovat. Decesul celui culpabil înaintea condamnării

sale exclude, în principiu nedemnitatea.

Nedemnitatea nu operează dacă succesibilul nu poate fi condamnat întrucât: a

survenit prescripţia răspunderii penale, a survenit o amnistie antecondamnatorie ori a fost

achitat întrucât este înlăturată răspunderea penală.

Astfel, dacă a fost achitat pentru că a fost în legitima apărare, dacă a fost scos de

sub urmărire penală, prin ordonanţă dată de procuror, dacă a decedat înainte de condamnare,

dacă sancţiunea s-a prescris, dacă amnistia a fost antecondamnatorie, nedemnitatea nu va

opera. În schimb, nedemnitatea va opera dacă moştenitorul condamnat a fost ulterior

amnistiat, graţiat sau reabilitat, deoarece aceste măsuri nu şterg intenţia, ci numai

condamnarea ori executarea pedepsei.

___________________________________________________________________________

20


Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă de condamnare a succesibilului

atrage nedemnitatea acestuia indiferent dacă a fost condamnat în calitate de autor, coautor,

instigator sau complice.

b.) Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea.

Art.655 pct.2 C.civ. prevede că este nedemn de a succede “ acela care a făcut în

contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecata calomnioasă”. Este vorba de un

denunţ, o plângere sau mărturie făcută de succesibil contra defunctului in care acesta este

acuzat de fapte care dacă ar fi fost adevărate, ar atrage potrivit legii pedeapsa cu moartea.

Acuzatia săvârşirii unei infracţiuni pedepsite cu moartea, odată cu abolirea pedepsei cu

moartea, acest caz de nedemnitate a devenit caduc.

Pentru ca nedemnitatea să poată opera este necesar ca succesibilul vinovat de

săvârşirea faptelor menţionate mai sus să fie condamnat pentru calomnie, adică să se pronunţe

contra lui o hotărâre judecătorească penală definitivă şi irevocabilă pentru săvârşirea acestei

infracţiuni împotriva defunctului.

c.) Nedenunţarea omorului căruia i-a căzut victimă cel despre a cărui moştenire este

vorba.

Este nedemn moştenitorul care, având cunoştinţa de omorul celui care lasă

moştenirea, nu denunţă omorul (nu şi ucigaşul) organelor competente, iar această nedemnitate

nu este, potrivit art. 656 C.civ. scuzabilă. În acest caz, nu se cere o condamnare penală

prealabilă. Dacă ucigaşul este rudă până la gradul IV inclusiv sau soţ cu moştenitorul care nu

a făcut denunţul, nedemnitatea nu operează.

Legea sancţionează neîndeplinirea unei obligaţii morale faţă de memoria

defunctului de a acţiona în sensul declanşării cercetărilor pentru găsirea şi pedepsirea celui

vinovat de omorârea intenţionată a acestuia. Această pasivitate demonstrează cel puţin o

indiferenţă, o lipsă de respect faţă de cel decedat şi memoria acestuia.

Aşa cum rezultă din text numai moştenitorul major poate fi declarat nedemn

pentru această faptă nu şi cel minor. Majorii puşi sub interdicţie sunt prezumaţi a fi lipsiţi de

discernământ, vor avea un tratament identic aceluia aplicat minorilor, nedenunţarea omorului

nefiindu-le imputabilă.

Nedenunţarea omorului nu este imputabilă rudelor apropiate si afinilor celui care a

comis omorul. Art. 656 C.civ. prevede că „lipsa de denunţare nu poate vătăma în drepturile

lor pe ascendenţii si descendenţii omorâtului, pe afinii săi de acelaşi grad, pe soţul sau soţia

___________________________________________________________________________

21


sa, pe fraţii sau surorile sale, pe unchii sau mătuşile sale:” Omisiunea în acest caz este

scuzabilă.

Obligaţia de denunţare se referă la omorul săvârşit cu intenţie, iar nu şi la acela

săvârşit fără intenţie. Ea nu subzistă în cazul în care a săvârşit omorul se află într-o situaţie

care înlătură răspunderea lui penală.

Nedenunţarea atrage nedemnitatea doar în cazul în care se referă la infracţiunea

consumată de omor, iar nu şi la tentativa de omor.

Moştenitorul are obliagaţia de a denunţa omorul , căruia i-a căzut victimă

antecesorul său, sarcina descoperirii autorului şi vinovăţiei acestuia revenind organelor de

cercetare penală abilitate.

Nedenunţarea omorului nu necesită condamnarea penală a moştenitorului pentru

aceasta, fiind suficientă simpla omisiune a denunţării.

Modul în care operează nedemnitatea

Decăderea de plin drept a nedemnului din dreptul de a-l moşteni pe defunct. În

cazul în care între nedemn şi persoanele interesate să invoce nedemnitatea se iveşte un litigiu

în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor care atrag această pedeapsă civilă.

Soluţionarea acestuia va fi de competenţa instanţelor judecătoreşti dar dacă se constată

îndeplinirea condiţiilor cerute de lege instanţa nu pronunţă sau aplică nedemnitatea ci doar

constată survenirea acesteia, neavând nici o putere de apreciere. O asemenea hotărâre

judecătorească nu poate avea decât un caracter declarativ, iar nu constitutiv. Hotărârea de

declarare poate fi pronunţată după moartea nedemnului, iar pe de altăparte produce efecte

retroactive, de la data morţii lui de cujus.

Nedemnitatea nu poate fi „iertată”, astfel încât dacă cei îndreptăţiţi nu o invocă,

trebuie invocată din oficiu de instanţă sau de notarul public în faţa căruia se dezbate

succesiunea.

Momentul la care poate surveni constatarea nedemnităţii nu poate fi decât ulterior

deschiderii succesiunii, anterior acţiunea fiind inadmisibilă pentru lipsa interesului. Ea nu

poate fi cerută decât dacă nedemnul are vocaţie efectivă la moştenire, neexistând moştenitorii

acceptanţi cu vocaţie prioritară celei a nedemnului.

Persoanele îndreptăţite să învoce nedemnitatea

___________________________________________________________________________

22


Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată,

categorie care include:

- comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cu nedemnul, care vor beneficia de

dreptul de acrescământ

- moştenitorii subsecvenţi, care culeg moştenirea în locul nedemnului decăzut din

dreptul de a moşteni

- donatarii sau legatarii care vor păstra în întregime liberalităţile primite, fiind puşi la

adăpost de acţiunea în reducţiune a rezrvatarului nedemn

- creditorii celor de mai sus acţionând pe cale oblică

- instanţa de judecată sau notarul public din oficiu

- chiar şi nedemnul

Cât timp nedemnul este în viaţă, nedemnitatea va fi invocată împotriva

acestuia, iar după decesul lui împotriva succesorilor săi, fără a se contrayice caracterul

personal al pedepsei civile în discuţie, în chestiune fiind patrimoniul lăsat de nedemn, care nu

poate include succesiunea celui fată de care s-a făcut vinovat de faptele prevăzute de lege

întrucât este decăzut din dreptul de a-l moşteni pe acesta succesorii săi neputând culege mai

multe drepturi decât cele care au aparţinut autorului lor.

Efectele nedemnităţii

a.) Efecte faţă de moştenitorul nedemn

Nedemnitatea operează şi, deci, produce efectele de drept. În

puterea legii moştenitorul nedemn este decăzut din dreptul de a moşteni. Desfiinţarea titlului

de moştenitor al nedemnului se produce din momentul deschiderii succesiunii, indiferent de

momentul săvârşirii faptei care atrage nedemnitatea. În consecinţă, hotărârea instanţei civile

prin care se constată nedemnitatea si care poate fi cerută şi pronunţată numai după

deschiderea moştenirii operează retroactiv faţă de urmaşii săi şi faţă de terţi.

Efectul principal a nedemnităţii este excluderea nedemnului de la dreptul de a

moşteni pe defunct. Partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit nedemnului va reveni

comoştenitorilor legali subsecvenţi, iar în cazul în care nedemnul era moştenitor rezervatar şi

legatarilor sau donatarilor ale căror liberalităţi ar fi putut fi supuse reducţiunii la cererea

acestui moştenitor. Dacă moştenitorul nedemn ar fi fost singurul moştenitor al defunctului

prin înlăturarea sa de la moştenire aceasta se cuvine statului , devenind vacantă.

Nedemnitatea produce întotdeauna efecte de la data deschiderii moştenirii, indiferent dacă

___________________________________________________________________________

23


condiţiile cerute de lege sunt întrunite deja la această dată sau dacă vor fi întrunite abia în

viitor.

În situaţia în care nedemnul a intrat în posesia bunurilor din moştenire înainte de

constatarea nedemnităţii succesorale el va fi obligat să le restituie celor îndreptăţiţi. Potrivit

art.657 C.civ. moştenitorul nedemn este obligat să restituie toate fructele si veniturile

moştenirii de la data deschiderii acesteia.

Pedeapsa civilă a nedemnităţii produce efecte relative, în sensul că nedemnul este

exclus numai de la moştenirea celui faţă de care s-a făcut vinovat de faptele prevăzute de lege,

nu şi de la moştenirea altor rude care l-au moştenit pe de cujus, în patrimoniul cărora poate

regăsi, eventual, elementele ale patrimoniului celui fată de care a fost nedemn.

b.) Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului

Având în vedere dispoziţiile art. 658 C.civ. , se impune distincţia între efectele

nedemnităţii faţă de copiii nedemnului şi faţă de alţi descendenţi care nu sunt copiii lui

(nepoti, stranepoti) .

Art. 658 C.civ. prevede în privinţa copiilor nedemnului ca „ viind la succesiune în

virtutea dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala

tatălui lor.” Deci copii nedemnului pot veni la moştenirea defunctului numai în nume propriu

nu şi prin reprezentare.

Dacă de cujus a avut doi copii din care unul nedemn şi predecedat, copiii acestuia

nu vor putea moşteni după bunicul lor fiindcă sunt rude de gradul II. cu defunctul şi vor fi

înlăturaţi de la moştenire de celălalt copil (unchiul lor) al defunctului care este rudă de gradul

I. cu defunctul.

c.) Efecele nedemnităţii faţă de terţi.

Întrucât este posibil ca în perioada de la deschiderea moştenirii şi până la

constatarea nedemnităţii moştenitorului nedemn să fi încheiat acte juridice cu privire la

bunurile succesiunii se pune problema soartei acestora.

În principiu, nedemnitatea produce efecte si faţă de terţi, soluţie ce se explică în

cazul terţilor de rea-credinţă (ei aveau cunoştinţă de faptele nedemnului), dar nu şi în cazul

terţilor de bună-credinţă care au crezut în valabilitatea titlului de moştenitor al nedemnului.

Actele de conservare şi de administrare ale bunurilor moştenirii se menţin,

deoarece ele profită adevăraţilor moştenitori şi interesul economic general impune că aceste

bunuri să fie conservate şi puse în valoare. Totuşi nu excludem posibilitatea că adevăraţii

___________________________________________________________________________

24


moştenitori să ceară desfiinţarea lor dacă terţul a fost de rea-credinţă si actul se dovedeşte

dăunător.

Actele privitoare la bunurile mobile se menţin în măsura în care terţul

dobânditor a fost de bună-credinţă. Actele de dispoziţie cu privire la bunurile imobile vor fi şi

ele menţinute în măsura în care sunt întrunite condiţiile aparenţei creatoare de drept.

Capitolul II. Succesiunea testamentară

2.1 Definiţia şi caracterele juridice a testamentului

___________________________________________________________________________

25


Patrimoniul succesoral se poate transmite, potrivit art.650 C.civ. , nu numai în

temeiul legii, potrivit regulilor statornicite de aceasta, dar şi în temeiul voinţei celui care lasă

moştenirea manifestată prin testament.

Conform art .857 C.civ., testamentul este un act juridic personal şi individual,

el neputând fi realizat prin reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal. Caracterul

individual al testamentului rezidă în necesitatea ca el să exprime voinţa unei singure persoane

legea interzicând ca două sau mai multe persoane să testeze prin acelaşi act.

Din definiţia testamentului se poate desprinde următoarele caractere juridice

ale acestuia:

- testamentul este un act jurirdic, fiind necesar să întrunească condiţiile de validitate

impuse în general pentru actele juridice şi condiţiile impuse numai pentru testament

- testamentul este un act juridic unilateral, întrucât efectele sale se datoresc unei singure

voinţe- aceleia a testatorului, iar nu voinţei beneficiarului

- testamentul este un act solemn întrucât manifestarea de voinţă a testatorului trebuie să

îmbrace ad validitatem una din formele anume prevăzute;solemnitatea este un mijloc

de protecţie a consimţământului celui care se obligă determinându-l să reflecteze şi să-

şi clarifice intenţiile înaintea exprimării voinţei

- este un act juridic de esenţa căruia sunt actele de dispozitie cu titlu gratuit mortis

causa, adică legatele, care presupun atât un element material, adică o diminuare a

patrimoniului dispunătorului şi o îmbogăţire a patrimoniului legatarului cât şi un

element moral , constând în intenţia de a gratifica.

- tstamentul este un act prin care „testatorul dispune pentru timpul încetării sale din

viaţă”; act conceput să producă efecte doar la decesul autorului său; până la moartea

dispunătroului testamentul nu este „decât un simplu proiect care nu obligă pe nimeni

şi nu afectează nici un bun

- testamentul este un act juridic esenţialmente revocabil, ceea ce înseamnă ca testatorul

poate revoca sau modifica dispoziţiile testamentare până la ultima clipă a vieţii sale.

După dispoziţiile art.802 C.civ., testamentul cuprinde în primul rând dispoziţii

de ultima voinţă cu privire la bunurile defunctului, adică legate, se găsesc şi alte dispoziţii:

- sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, fie de natura patrimonială , fie de

altă natură

___________________________________________________________________________

26


- exheredări, adică îndepărtarea de la moştenire a unor moştenitori legali cu limitările

ce le aduce rezerva succesorală

- numirea unui executor testamentar , adică a unei persoane care să supravegheze

aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor testamentare

- revocarea dispoziţiilor dintr-un testament anterior sau retractarea unei revocări

anterioare

- partajul de ascendent

- recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei

- dispoziţii cu privire la funeralii şi îngropare, recunoaşterea unei datorii

2.2. Condiţiile de validitate a testamentului

2.2.1. Condiţiile de fond

Testatarul trebuie să aibe capacitatea de a încheia actul, trebuie să exprime un

consimţământ valabil, testamentul să aibă un obiect determinat sau determinabil iar cauza să

fie licită şi morală

a.) Consimţământul

Este unul din elementele esenţialeale oricărui act juridic- deci şi al testamentulu –

întrucât exprimă voinţa autorului la încheierea actului juridic respectiv.

Pentru validitatea oricărui act juridic, ca şi testamentului, se cere ca la baza lui să

existe o voinţă liberă şi nealterată de vreun viciu, cum sunt eroaea, dolul sau violenţa. Absenţa

manifestării unilaterale de voinţă atrage sancţiunea nulităţii absolute, căci lipseşte unul din

elementele esenţiale ale actului juridic.

Existenţa consimţământului constă in neafectarea lui de o tulburare mentală din

partea dispunătorului. Testamentul trebuie să fie rezultatul unei voinţe libere şi conştiente.

Însanitatea de spirit constă în lipsa discernământului testatorului care are capacitate deplină de

exerciţiu la momentul întocmirii actului de dispoziţie, nefiind pus sub interdicţie.

Potrivit art.953 C.civ. consimţământul este nevalabil atunci când este afectat

de eroare, violenţa sau dol. Elementele specifice dolului sunt captaţia şi sugestia. Sugestia

constă în folosirea unor mijloace tendenţioase şi oculte în scopul de a sădi în mintea

___________________________________________________________________________

27


dispunătorului ideea de a face o liberalitate, pe care din propria iniţiativă n+ar fi făcut-o.

Captaţia constă în folosirea unor manopere dolosive şi mijloace frauduloase în scopul de a

câştiga încrederea dispunătorului pentru a-i capta buna credinţă şi a+l determina să o gratifice

prin testament, fie pe sine, fie pe o terţă persoană.

Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a testamentului.

Anularea testamentului nu este însă posibilă în acelaşi timp pentru lipsa discernământului şi

pentru captaţie şi sugestie, cele două cauze de nulitate excluzându-se reciproc. Lipsa

discernământului duce la nulitatea testamentului în integralitatea sa .

b.) Capacitatea

Manifestarea de voinţă trebuie să emană de la o persoană cu capacitate de a dispune

prin liberalităţi, iar cel în favoarea căruia s-a dispus să aibe capacitatea de a primi prin

testament. Orice persoană este capabilă de a face testament dacă nu este oprită de lege.13

Art.808 alin.2 C.civ. precizează că este capabil de a primi prin testamente oricine este

conceput la epoca morţii testatorului.

Incapacităţile constituie excepţii şi trebuie să fie prevăzute ca atare în mod expres

de lege. Ele nu pot fi deduse niciodată pe cale de interpretare. Nimeni nu poate renunţa în tot

sau în parte la capacitatea de a dispune prin liberalităţi

Incapacităţile de a dispune prin testament sunt următoarele:

- incapacitatea totală a minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani de a dispune prin

testament

- incapacitatea minorului între 16-18 ani care nu poate dispune prin testament decât de

jumătatea din ceea ce ar putea dispune ca major; pentru a stabili cotitatea care poate fi

transmisă se vor avea în vedere elementele de la data deschiderii succesiunii, care

numai atunci pot fi cunoscute, adică patrimoniul şi moştenitorii rezervatari în funcţie

de care se calculeazăcotita disponibilă a moştenirii.

- Incapacitatea interzisului judecătoresc şi a celui care fără a fi pus sub interdicţie este

lipsit de discernământ în momentul încheierii testamentului

Incapacitatea de a primi prin testament sunt următoarele:

13 Art.856 C.civ

___________________________________________________________________________

28


A Incapacităţile absolute de folosinţă

- incapacitatea persoanelor fizice neconcepute până la data deschiderii succesiunii şi a

persoanelor juridice care nu au luat fiinţa

- incapacitatea persoanelor juridice de a primi prin testament liberalităţi care nu

corespund

- scopului lor, determinat prin lege, actul de înfiinţare sau statut, potrivit principiului

specialităţii capacităţii de folosinţă

B. Incapacităţile relative de folosinţă:

- incapacitatea medicilor şi farmaciştilor care nu pot primi legate de la cel pe care l-au

îngrijit în cursul ultimei boli de care acesta a decedat şi când liberalitatea s-a făcut

- incapacitatea ofiţerilor de marină, care potrivit art.833 C.civ. nu pot primi legate de la

călători aflaţi la bordul navelor în cursul călătorilor maritime, dacă nu sunt rude cu

testatorul

- incapacitatea tutorelui de a primi prin testament de la minorul afalt sub ocrotirea sa

- incapacităţile preoţilor de a primi legate de le cei pe care i-au asistat religios în cursul

ultimei boli

Incapacităţile de exerciţiu constă în faptul că minorii şi interzişii lipsiţi de capacitate de

exerciţiu nu pot accepta liberalităţile decât prin reprezentanţii lor legali întrucât un astfel de

act depăşeşte sfera actelor de administrare

c.) Obiectul

Ca orice act juridic, pentru a fi valabil, testamentul trebuie să aibă un obiect

determinat, licit şi posibil. Testamentul nu poate avea ca obiect decât bunurile care se află „în

comerţ” adică în circuitul civil. Nu pot forma obiect al testamentului bunurile care aparţin

domeniului public, corpul uman, bunurile scoase din circuitul civil.

Legatele pot avea ca obiect atât dreptul de proprietate sau un alt drept real, cât şi

drepturi de creanţă, pe de o parte, şi sarcinile impuse de de cujus moştenitorilor săi în

favoarea unei anumite persoane pe de altă parte. Serviciile impuse de testator moştenitorilor

săi în favoarea terţilor nu constituie legate ci sarcini ale moştenirii.

Legatul lucrului altuia este valabil în cazul în care testatorul a dispus în cunoştinţă de

cauză, ştiind că bunul nu-i aparţine, prezumându-se că dispunătorul a dorit ca moştenitorii săi

___________________________________________________________________________

29


să achiziţioneze acel bun şi să-i transmită legatarului, iar în cazul în care testatorul a dispus

de bun crezând că este al său, legatul nu este valabil întrucât dispunătorul s-a aflat în eroare.

Este necesar ca obiectul acestuia să îl constituie un bun individual determinat, iar

momentul care se are în vedere este acela al deschiderii moştenirii, iar nu cel al actului de

dispoziţie.

Pot forma obiect al legatelor şi bunurile viitoare , care nu există în momentul

redactării testamentului şi nici chiar în momentul deschiderii succesiunii.

d.) Cauza

Cauza dispoziţiilor testamentare trebuie să fie licită şi morală. Cauza este reprezentată

de motivul impulsiv şi determinant pentru dispunător de a face liberalitatea , care prin

reprezentarea mentală a unui scop anume, diferă de la caz la caz .

Validitatea sau nevaliditatea cauzei, cu toate că efectele dispoziţiei testamentare se

produc la deschiderea moştenirii, se raportează la momentul redactării testamentului , căci

atunci testatorul şi-a prefigurat scopul determinat de un anume motiv sau altul care trebuie

cercetat, in caz că se pune problema de organul de justiţie.

2.2.2. Condiţiile de formă

Testamentul este un act solemn, adică un act care impune ad validitatem îndeplinirea

unor condiţii de formă. Deci nu este suficient doar simplul consimţământ al testatorului, ci

este necesar ca acesta să îmbrace una din formele anume prevăzute de lege.

Un testament poate fi olograf, autentic, secret sau mistic, dar indiferent de felul

testamentului forma scrisă este obligatorie ad validitatem. Lipsa testamentului în formă scrisă

determinată de legiuitor duce la imposibilitatea dovedirii lui, chiar in ipoteza în care testatorul

nu a putut testa din cauza de forţă majoră sau a fost impiedicat de o terţă persoană.

Proba testamentului se poate face doar cu inscrisul original. Astfel în practica

judiciară s-a decis că o copie la indigo a unui testament olograf nu face dovada legală a

existenţei testamentului . Dacă însă copia prezentată nu este contestată de părţile interesate,

testamentul este considerat legal dovedit, căci ceea ce nu este contestat nu trebuie dovedit.

Există situaţii în care testamentul făcut de defunct este pierdut sau distrus. Intr-o

asemenea situaţie practica judiciară aplică dispoziţiile art.1198 pct.4 C.civ., conform căruia, în

cazul în care instrumentul probator al unui act juridic a dispărut datorită unui caz de forţă

___________________________________________________________________________

30


majoră sau caz fortuit, dovada se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi

prezumţii.

Problema dovedirii testamentului se pune în cazul în care testamentul s-a pierdut sau a

fost distrus după data decesului dispunătorului, căci dacă s+a produs în timpul vieţii acestuia

ajungând la cunoştinţa lui fără ca să refacă testamentul, se poate prezuma că şi l-a revocat

tacit. Proba se admite însă dacă se dovedeşte că testatorul nu a cunoscut faptul dispariţiei

testamentului.

Cel care se pretinde legatar trebuie să dovedească faptul că testamentul a existat şi că

acesta a fost valabil, faptul că a dispărut sau că a pierit independent de voinţa testatorului,

conţinutul testamentului. Dacă se dovedeşte că testamentul a fost distrus prin dol sau fraudă

de către un erede sau un terţ, sarcina probei se răstoarnă, aceştia din urmă fiind ţinuţi să

dovedească ei că testamentul nu conţinea dispoziţia invocată de legatar.

Potrivit art. 857 C.civ. „ două sau mai multe persoane nu pot testa prin acelaşi act, una

în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”. Deci testamentul conjunctiv este

prohibit de legiuitor.

Caracterul revocabil al testamentului fiind în afara oricărei discuţii, rezultă că ceea ce

se urmăreşte prin prohibiţia testamentului conjunctiv este e a împiedica faptul ca buna-

credinţă a unuia dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la

celălalt, fără ca el să ştie.

Testamentul este conjunctiv doar atunci când nu numai material ci şi intelectual

contopeşte două asemenea acte în unul singur. Rezultă aşadar că nimic nu împiedică două

persoane să testeze una în favoarea celeilalte, chair dacă o fac pe aceeaşi hârtie, atâta timp cât

este vorba de acte distincte, care nu se recunosc intelectual în unul singur.

Dacă prohibiţia este una privitoare la formă, rezultă că testamentul încheiat într-o ţară

care nu interzice acest lucru , este valabil şi poate produce efecte în România ( principiul

locus regit actum), chiar dacă a fost încheiat de doi cetăţeni români.

Pentru nerespectarea condiţiilor de forma instituită de legiutor testamentul este

sancţionată de nulitatea absolută.

Testamentul nul pentru lipsa formalităţilor cerute pentru valabilitatea unui anumit fel de

testament poate fi valabil dacă întruneşte condiţiile de validitate ale unui alt testament. Ca

exeplu putem aminti cazul unui testament mistic nul pentru neîndeplinirea condiţiilor de

validitate ale testamentului olograf, fiind scris, datat şi semnat de testator cu mâna lui.

Confirmarea unui testament nul pentru lipsa formei, după deschiderea moştenirii,

echivalează cu renunţarea moştenitorilor la dreptul de a opune legatarilor acel viciu de formă.

___________________________________________________________________________

31


Confirmarea produce efecte numai în privinţa moştenitorului care a ratificat testamentul nul

pentru lipsa formei, iar nu şi în privinţa celor care prin ipoteză nu au făcut acest lucru. Ea

poate fi nu numai pură şi simplă, ci şi condiţională.

Legatarii beneficiari ai confirmării dobândesc drepturile cuvenite direct de la defunct

iar nu ca rezultat al unei liberalităţi indirecte provenite de la moştenitorul care a confirmat

testament nul.

Capitolul III. Felurile testamentului

Testamentul este un act formal prin care o persoană numită testator instituie în mod

necesar unul sau mai mulţi succesori , cu scopul că aceştia să asigure executarea voinţei sale

după moarte.

Pentru validitatea testamentului in general se cer anumite condiţii de formă, fiind un

act juidic solemn. Din acest punct de vedere trei categorii de testamente există:

___________________________________________________________________________

32


- testamente ordinare sau obişnuite, care se încheie în condiţii de normalitate : testamentul

olograf, testamentul authentic şi testamentul secret sau mistic

- testamente privilegiate sau extraordinare, care se închei în anumite împrejurări

excepţionale : testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă şi

testamentul maritime

- forme simplificate de testament, premise special de legiutor, care privesc depozite de

bani potrivit unor reglementări speciale sau cele ale cetăţenilor români aflaţi în

străinătate.

3.1. Testamentele ordinare

3.1.1. Testamentul olograf

Testamentul olograf este testamentul scris în întregime, datat şi semnat de testator cu

mâna lui. Aceste cerinţe sunt de ad validitatem , lipsa oricăreia dintre cele trei condiţii va duce

la nevalabilitatea testamentului, căci ele se cer a fi îndeplinite cumulativ.

Testamentul olograf prezintă o serie de de avantaje, cum ar fi cel al gratuităţii, al

simplicităţii şi al păstrării secretului asupra existenţei şi conţinutul său. Poate fi revocat

oricând , fie prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială făcută în mod

voluntar de testator. Având în vedere simplitatea formei sale, nu necesită cheltuieli pentru

întocmirea sa.

Tocmai din simplitatea formelor sale rezultă şi unele dezavantaje cum ar fi faptul că

poate fi uşor pierdut sau sustras ori că poate fi uşor falsificat, poate fi contestat mai uşor decât

celelalte feluri de testamente. Pierderea sau sustragerea actului poate fi evitat prin predarea

lui în depozit unui notar, cu obligaţia pentru acesta de a-l înfăţişa la momentul potrivit. Dacă

testatorul nu are cunoştinţe juridice, testamentul poate cuprinde formulări necalre, confuze

chiar contradictorii, din care este greu să se deducă adevărata voinţă a testatorului.

Pentru validitatea testamentului olograf se cer a fi îndeplinite trei condiţii aşa cum

rezultă din textul legal: scrierea lui în întregime de mâna testatorului; datarea lui de către

testator şi semnarea lui de către acesta. Nu este valabil testamentul scris la maşină de scris sau

la calculator chiar dacă este semnat de către testator sau chiar dacă cuprinde menţiunea că

reprezintă ultima sa voinţă. Prin impunerea acestei condiţii de a fi scris în intregime de mâna

___________________________________________________________________________

33


testatorului legiuitorul previne eventualele fraude si în caz de contestaţie că testamentul

provine de la defunct da posibilitatea verificării de scripte prin expertize de specialitate.

Scrierea se poate realiza prin orice mijloace, (cu cerneală, cu creion, cu pasta, cu

creta) şi pe orice material (pe hârtie, pe pânză, pe lemn, pe sticlă)

In cazul în care testamentul prezintă ştersături, adăugiri sau chiar modificări dar

făcute de mâna testatorului, fie cu prilejul întocmirii acestuia, fie ulterior, s-a apreciat ca

testamentul rămâne valabil chiar dacă adăugirile, ştersăturile nu sunt semnate şi datate de

către acesta cu condiţia ca ele să fie simple corecturi sau interpretări ale dispoziţiilor iniţiale.

Dacă însă este vorba de dispoziţii noi, sau se înlătură unele dispoziţii anterioare care duc la

modificarea conţinutului testamentului s-a considerat că este vorba de un nou testament si

trebuie scrise, semnate si datate de mâna testatorului.

În legătura cu ipoteza când în cuprinsul testamentului apare o scriitură străină se

impun unele precizări.

Astfel atunci când scriitura străină nu are legătură cu conţinutul testamentului iar

adausurile nu fac corp comun cu acesta, testamentul va fi valabil ca testament olograf întrucât

nu există indicii că s-a adus astfel vreo atingere libertăţii de voinţă a testatorului, indiferent că

acesta a cunoscut sau nu existenta scriiturii străine. Dacă scriitura interpusă în cuprinsul

testamentului are legătura cu conţinutul acestuia trebuie făcută distincţia între două situaţii:

- daca intervenţia din cuprinsul testamentului de către terţ s-a făcut cu ştiinţa acestuia,

testamentul va fi nul absolut căci nu a fost scris în întregime de către testator;

- daca intervenţia terţului s-a realizat fără ştiinţa testatorului testamentul va fi valabil întrucât

nu s-a încălcat libertatea de voinţă a acestuia. Desigur însă cele scrise de către terţ nu vor fi

luate în considerare.

Din condiţia datării de mâna testatorului se poate verifica dacă testatorul avea

capacitatea de a testa şi se va putea determina care anume vor fi avute în vedere tinând cont

de regula potrivit căreia mnifestarea ultimei voinţă a testatorului produce efecte, revocând

dispoziţiile anterioare. Data trebuie indicată prin precizarea zilei, lunii şi a anului când

testamentul a fost redactat, ea putând fi scrisă în cifre sau în litere. Se considera că este valabil

precizată şi când se face numai referire la o sărbătoare a cărei dată poate fi cu certitudine

stabilită (bunaoara Craciun 2ooo). Ora şi locul întocmirii testamentului nu sunt necesare. În

caz de nevoie aceste elemente se vor putea dovedi prin orice mijloc de probă.

Semnătura de pe testament atestă faptul că autorul său recunoaşte că îi exprimă voinţa

şi îl însuseşte ca atare şi de asemenea faptul că actul a fost încheiat în formă definitivă.

___________________________________________________________________________

34


Legea nu prevede condiţiile în care trebuie executată semnătura. Se admite că ea nu

trebuie neapărat să cuprindă numele si prenumele testatorului, fiind suficientă semnătura sa

obişnuită prin care sa poata fi identificat. Semnatura cu initiale este considerata valabila daca

testatorul semna in mod obisnuit in acest fel. Semnatura trebuie sa fie de mina. Nu se admite

ca valabila punerea parafei, stampilei ori a sigiliului. Se considera ca este nul testamentul care

in locul semnaturii are pus degetul testatorului. Cei care in mod obisnuit folosesc un

pseudonim pot semna cu acesta testamentul. Semnatura de pe plicul in care a se afla

testamentul s-a considerat ca nu este valabila caci intr-adevar cei interesati ar putea introduce

in el un act care sa nu reprezinte vointa testatorului.

Nerespectarea acestor reguli duce în mod logic la sancţiunea nulităţii absolute.

Forţa probantă a testamentului olograf rezultă din caracterul său de înscris sub

semnătură privată, chiar dacă el este supus formalităţilor pe care le-am văzut. In această

privinţă se face deosebire între forţa probantă a scriiturii şi semnăturii pe de o parte şi cea a

datei testamentului pe de altă parte.

3.1.2. Testamentul autentic

Conform dispoziţiilor art.860 C.civ., testamentul autentic este acela care este adeverit

de autoritatea anume investită în acest scop.

Autentificarea testamentelor este de competenţa notarilor publici şi se realizează în

conformitate cu dispoziţiile Legii nr.36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială şi

ale Regulamnetului de punere în aplicarea Legii nr.36/1995 aprobat prin Ordinul

nr.710/C/1995 al ministrului justiţiei.

Testamentul autentic este avantajos, deoarece un exemplar original se păstrează în

arhivă la biroul notarului public, astfel încât nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele

interesate, iar dacă a dispărut poate fi obţinut un duplicat sau poate fi reconstituit în condiţiile

prevăzute de lege. De asemenea, testatorul poate beneficia de sfaturile şi îndrumările notarului

, care instrumentează testamentul, sporind în acest fel securitatea dispoziţiilor testamentare.

Prezintă avantaj şi faptul că în această formă pot testa şi persoanele care nu ştiu să scrie şi să

citească sau persoanele care din cauza infirimităţii ori din orice cause nu pot semna.

Dezavantajele testamentului autentic se rezumă la faptul că este mai costisitor, poate

ajunge mai uşor la cunoştinţa unor persoane fără ca testatorul să dorească acest lucru datorită

unei indiscreţii a notarului şi necesită un oarecare efort pentru îndeplinirea formalităţilor.

___________________________________________________________________________

35


Testamentul autentic se instrumenetează de către un singur notar, testatorul putând însă

solicita în temeiul dispoziţiilor art.63 din aceeaşi lege ca la semnarea testamentului să fie

prezenţi şi martori. Testamentul se redactează ăn limba română. Dar poate fi dictat de către

testator într-o limbă străină înţeles de notar, urmând a fi tradus în limba română.

După redactarea în întregime a testamentului, notarul public va proceda la citirea

acestuia, întrebând apoi pe testator dacă a înţeles conţinutul acestuia şi dacă exprimă întocmai

voinţa sa.

Testamentul întocmit este aprobat de notar prin autentificare, care se face printr-o

încheiere care pe lângă menţiunile prevăzute la art.49 din Legea nr.35/1995, va cuprinde

constatarea că s-a luat consimţământul testatorului şi că înscrisul a fost semnat de testator,

actul fiind semnat şi parafat în final şi de notar.

Sancţiunea care intervine în cazul nerespectării prevederilor legale prin autentificarea

testamentului este nulitatea absolută. In privinţa menţiunilor făcute de notar pe baza propriilor

sale constatări în temeiul atribuţiilor sale specifice, testamentul autentic face credinţă până la

înscrierea în fals.

În privinţa declaraţiilor făcute de testator sau a afirmaţiilor făcute de notar în afara atribuţiilor

sale legale şi a posibilităţilor sale concrete de verificare, testamentul autentic face credinţă

doar până la proba contrară.

3.1.3. Testamentul mistic(secret)

Din prevederile art.864 C.civ. rezultă că testamentul mistic este un testament secret,

care este scris de testator sau de o altă persoană la cererea şi după voinţa testatorului, dar

semnat de testator şi secretizat prin sigilarea lui înaintea sau chiar cu ocazia prezentării lui

autorităţii publice competente pentru a lua declaraţia testatorului că este al său şi întocmi un

proces verbal în acest sens.

Este vorba despre un act hibrid, cuprinzând dispoziţiile testamentare propriu-zise care

pot rămâne într-adevăr secrete, necunoscute decât de testator sau de cel care le-a redactat, dar

şi îndeplinirea unor formalităţi legate de prezentarea lui autorităţii publice spre atestare

faptului că aparţine testatorului.

În practică este puţin folosit această formă testamentară, este totuşi utilă prin faptul că

poate fi întrebuinţată de persoanele care se află în imposibilitate fizică de a scrie ele însele

testamentul şi din acest motiv nu pot testa în formă olografă, legea permiţând ca testamentul

___________________________________________________________________________

36


să fie scris de altă persoană, chiar şi dactilografiat, cerându-se însă în toate cazurile să poate

semna actul.

Persoanele care nu ştiu sau nu pot citi sau scrie nu pot face testament în formă mistică

potrivit art.865 C.civ. Sub sancţiunea nevalabilităţii testamentului, nu pot testa în această

formă persoanele care nu pot citi testamentul, pentru a-i verifica direct conţinutul, fie întrucât

nu ştiu deloc să citească, fie întrucât nu cunosc limba în care aceasta a fost scris ori sunt

lipsite de vedere.

Cel care atacă testamentul mistic pe motiv că testatorul nu ştia să citească sau să scrie

trebuie să facă dovada celor afirmate.

Testamentul mistic se realizează în două faze. Prima fază este faza redactării, prin care

testamentul este redactat de testator sau de o terţă persoană sub îndrumarea testatorului.

Scrierea testamentului poate fi făcută cu mână sau cu mijloace mecanice. Testamentul astfel

realizat nu trebuie să fie datat, căci data san u va fi aceea a redactării de către testator şi aceea

a realizării suprascrierii în faţa notarului public. Semnătura testatorului este o condiţie de

validitate a testamentului mistic, fără de care acesta este nul absolute.

Faza prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii se va efectua după ce a fost

scris testamentul, strâns şi introdus într-un plic, care va fi sigilat. Odată de trecerea

competenţei de autentificare a înscrisurilor din competenţa de realizare a formalităţilor de

suprascriere a testamentelor mistice a trecut de la judecătorii la Notariatul de stat, iar apoi la

notarii publici. In faţa notarului, testatorul va declara că testamentul cuprinde dispoziţiile sale

de ultimă voinţă, că a fost scris de el sau de altă persoană sic ă a fost semnat de el. Dacă

testatorul nu poate vorbi, va face în scris declaraţia că testamentul îi aparţine la începutul

actului de suprascriere ce va fi întocmit de notar. Notarul public va trece la întocmirea

procesului-verbal de suprascriere, care va conţine menţiuni despre data şi locul întocmirii

acestuia, relatarea declaraţiilor testatorului, starea testamentului sau a plicului în care acesta

este introdus, semnătura notarului şi a testatorului sau, în cazul în care acesta nu poate semna,

menţiunea cauzei acestei imposibilităţi. Procedura întocmirii procesului-verbal de suprascriere

trebuie să se desfăşoare fără nici o întrerupere pentru a se elimina posibilitatea înlocuirii

testamentului.

Nerespectarea oricăreia din formalităţile menţionate este sancţionată cu nulitatea

absolută a testamentului.

3.2. Testamentele privilegiate

___________________________________________________________________________

37


Pentru anumite situaţii neobişnuite, ieşite din tiparele vieţii curente, când testatorul nu

poate recurge la testamentul autentic obişnuit, legea prevede posibilitatea de a dispune prin

anumite forme simplificate de testamente, autentice, numite din această cauză testamente

privilegiate. Forma olografă este singura care rămâne fără îndoială şi în aceste situaţii la

dispoziţia testatorului.

3.2.1. Testamentul militarilor

Militarii aflaţi pe teritoriu străin în misiune, sau prizonieri la inamic ori pe teritoriul

ţării într+o localitate asediată sau într+un loc fără comunicaţie cu exteriorul din cauza

războiului pot testa potrivit art.868 C.civ. “în faţa comandantului military al unităţii sau în

faţa unui alt ofiţer asistat de doi martori. Militarii răniţi sau bolnavi internaţi în spital pot testa

în faţa medicului-şef cu asistarea comandantului militaral spitalului.

3.2.2. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă

Persoanele aflate într-o localitate izolată din cauza ciumei sau altei boli contagioase

pot testa în forma autentică simplificată în faţa unui membru al consiliului local asistat de doi

martori (art. 872 C.civ.)

Această formă de testament îşi are raţiunea doar în ipoteza în care în aceea localitate

nu există notar public sau dacă acesta sunt în imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile.

Dacă testamentul nu este datat , acesta este nul datorită faptului că nu se poate stabili

dacă la momentul întocmirii sale erau sau nu întrunite condiţiile excepţionale prevăzute la art.

872 C.civ.

3.2.3. Testamentul maritim

Persoanele aflate la bordul navelor maritime, care pot fi şi călători sau membrii

echipajului, sub pavilion românesc în timpul unei călătorii pe mare pot testa în faţa

comandantului navei sau a unui înlocuitor al său, asistat de ofiţerul intendent de bord şi de

doi martori.. dacă testatorul este chiar unul dintre însărcinaţi să înstrumnenteze autentificarea ,

locul acestuia ca agent va fi luat de înlocuitorul său în ordine ierarhică. Testamentul poate fi

___________________________________________________________________________

38


încheiat în această formă doar pe timpul călătoriei pe mare, iar nu şi atunci când vasul este

ancorat la tărm sau se apropie de un tărm unde există agent diplomatic roman.

Sub sancţiunea nulităţii, testamentul maritime trebuie redactat în două exemplare

originale.

Dacă vasul pe care a fost întocmit testamentul, intră într-un străin unde există agent

diplomatic roman, un exemplar al testamentului se va preda acestuia spre a fi trimis la notar

public de la domiciliul testatorului.

3.2.4. Reguli comune aplicabile testamentelor privilegiate

Sub sancţiunea nulităţii, testamentele privilegiate trebuie să fie întocmite în formă

scrisă. Ele trebuie să fie semnate de testator, de agentul instrumentator şi de către martori, iar

dacă testatorul sau unul dintre martori nu ştie sau nu poate să scrie se va face menţiune despre

acesta.(art.844 C.civ.)

Caracteristic testamentelor privilegiate este faptul că acestea nu sunt valabile decât

un anumit timp de la data când a încetat cauza care a justificat întocmirea lor. Astfel,

testamentul militarilor şi testamentul făcut pe timpul unei boli contagioase îşi încetează

valabilitatea în termen de 6 luni de la data încetării condiţiilor speciale (art. 871 si 873 C.civ.),

iar testamentul maritime ăn termen de 3 luni de la data când testatorul a ajuns într-un loc în

care poate dispune prin testament în formă ordinară (art. 882 C.civ.) Dacă testatorul

decedează înaintea împlinirii termenelor menţionate mai sus, testamentul privilegiat produce

efecte conform voinţei dispunătorului, iar dacă decedează după împlinirea acestora, voinţa

dispunătorului manifestat în una din formele de testamente privilegiate va fi lipsită de efecte.

3.3. Alte forme testamentare

Evoluţia vietii economico-sociale a impus legiuitorului solutii legislative si cu privire

la alte modalitati de a dispune pentru cauza de moarte. In primul rand exista reglementari

speciale privitoare la dispozitiile testamantare care au ca obiect sume de bani depuse la CEC

sau la alte unitati bancare si apoi cu privire la testamentele cetatenilor romani aflati in

strainatate.

___________________________________________________________________________

39


3.3.1. Testamentul privind sumele de bani depuse la CEC sau la alte unităţi bancare

Titularii depunerilor de sume de bani la CEC au posibilitatea de a dispune de aceste

sume prin una din formele testamentare ordinare sau privilegiate. Legiuitorul a reglementat o

formă simplificată la care depunătorii pot recurge, denumită clauza testamentara, sau

dispoziţie testamentara. Potrivit art.22 din Statutul CEC “Titularul depunerii are dreptul sa

indice CEC persoanele cărora urmează să li se elibereze sumele depuse, în caz de deces.

Depunerile asupra cărora nu s-au dat dispoziţii testamentare se eliberează de CEC

moştenitorilor legali sau testamentari”. O dispozitie pentru cauza de moarte privind sumele

depuse la CEC, sub forma clauzei testamentare o poate da numai titularul libretului, chiar

dacă suma a fost depusă pe numele sau de către altă persoană.

Clauza testamentară este considerată în doctrina ca fiind un legat cu titlu particular, şi

deci supusă regulilor de validitate ale testamentului in general. Sub aspectul formei clauza

testamentară se abate de la regulile testamentului olograf căci nu trebuie să fie scrisă în

întregime si datată de mâna testatorului. Trebuie însă să fie semnată de către acesta. Libretul

precum şi fişa de cont sunt completate de către funcţionarul CEC, dar poartă semnătura

depunătorului. In cazul în care dispunătorul are mai multe depuneri şi doreşte să dispună

pentru cauza de moarte în acest mod va trebui să uzeze de clauza testamentară pentru fiecare

depunere in parte. Până la moartea sa titularul libretului are posibilitatea să adauge alte sume

sau să le retragă pe cele existente, în tot sau în parte. Este vorba în acest din urmă caz de o

revocare parţială sau totală a legatului. Revocarea legatului se poate realiza atât prin anularea

clauzei testamentare cât şi printr-un alt testament, ordinar sau privilegiat. Ca la orice forma

testamentara lipsa discernământului duce la anularea actului. In măsura în care nu s-a dispus

pentru cauza de moarte, prin clauza testamentară, de sumele depuse la CEC, acestea se vor

elibera moştenitorilor legali sau testamentari, potrivit art.22 din Statut, care işi vor dovedi

calitatea de moştenitor prin certificatul de moştenitor eliberat de notar sau prin hotărârea

instanţei de judecată.

3.3.2. Testamentul făcut de cetăţenii români în străinătate

Codul civil prevede in art.885 ca :”românul ce s-ar afla în ţara straină va putea face

testamentul sau, în formă olografă, sau în formă autentică întrebuinţată în locul unde se face

testamentul”. Aşadar, cetăţeanul român aflat în străinătate va putea testa in formă olografă

după legea românâ, chiar dacă legea străina nu prevede această formă testamentară, prin

excepţie de la regula locus regit actum. In privinţa testamentului autentic vor trebui respectate

___________________________________________________________________________

40


regulile legii locului unde se întocmeşte testamentul. In doctrina s-a admis însă ca cetăţenii

români aflaţi în străinătate pot testa în forma autentică potrivit legii române în faţa agenţilor

noştri consulari sau diplomatici. Controversa s-a născut însă cu privire la faptul dacă art.885

C. civ. permite, în aplicarea regulii locus regit actum, folosirea numai a acestei forme

testamentare sau se poate recurge si la alte forme admise de legea locului. Intr-o prima opinie

s-a sustinut că nu pot fi utilizate si alte forme testamentare decât testamentul autentificat după

legea locului. Intr-o a doua opinie s-a susţinut însă că referirea textului la testamentul autentic

are numai un caracter enunţiativ, aşa încât pot fi utlizate si alte forme testamentare prevăzute

de legea locului şi chiar forme nereglementate de legea română.

.

Capitolul IV. Practică testamentară

Defunctul P.D. în anul 1962 a întocmit un testament autentic, prin care a testat

pentru cumnatul lui R.V. o parte din bunurile sale cu clauză de întreţinere, în care sunt

incluse şi bunuri mobile aparţinând gospodăriei casnice. Prin această clauză de întreţinere îi

revenea obligaţia legatarului R.V. de a îngriji pe defunct şi pe soţia acestuia în timpul vieţii

lor şi de a contribui la înmormântarea testatorului.

___________________________________________________________________________

41


Stipulaţii din testament în jurul cărora s-au purtat discuţii:

„Iau aceste măsuri fiind convins că legatarul îmi va da, mie şi soţiei mele, până la sfârşitul

vieţii noastre, de bunăvoie, întreţinere şi îngrijirea necesară traiului şi ne va înmormânta

potrivit legii şi datinilor.”

„Îi mai las, de asemenea, cumnatului meu R.V. şi partea mea din bunurile mobile comune şi

bunurile mele proprii ce se vor găsi în gospodăria mea la data decesului meu. Asupra

bunurilor testate, soţia mea va avea un drept de folosinţă până la sfârşitul vieţii sale”

Testatorul a decedat după 4 ani de la întocmirea testamentului autentic, în anul 1966.

Soţia defunctului a cerut anularea testamentului numai în anul 1969, la trei ani după

deschiderea testamentului, prin care soţul a lăsat moştenire pârâtului R.V. o parte dintre

bunurile sale.

Instanţa de fond reţinut că pârâtul R.V. nu şi-a îndeplinit obligaţia ce constituia

clauza expresă în testament – de a îngriji atât pe defunct, cât şi pe soţia acestuia -, nici în

timpul vieţii defunctului şi nici după moartea acestuia, nu a contribuit cu nimic la cheltuielile

de înmormântare ale defunctului.

Instanţa de fond a mai reţinut că testamentul în cauză cuprinde şi o clauză nelegală,

în sensul cădefunctul a testat pârâtului şi bunurile mobile aparţinând gospodăriei casnice,

care, potrivit dispoziţiilor legale, la moartea unuia dintre soţi, rămân în întregime soţului

supravieţuitor.

Pentru aceste considerente prin sentinţa civilă nr.4311 din 7 octombrie 1969,

Judecătoria Bacău a admis acţiunea, dispunând anularea testamentului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul, susţinând că hotărârea este

nelegală, fiind dată cu violarea art.1021 şi 802 C.civ. şi art. 5 din Legea nr. 319/1944, şi

netemeinic prin aceea că probele au fost incomplete şi injust apreciate.

Pârâtul a susţinut în dezvoltarea motivelor de recurs că instanţa de fond a făcut o

confuzie între actul cu clauză de întreţinere şi testament, considerând posibilă aplicarea în

cauză a prevederilor art.1021 C.civ., text de lege aplicabil în materie de convenţii. Iar potrivit

art.802 C.civ.,testamentul este un act unilateral cu titlu gratuit, revocabil, iar nu o convenţie.

Chiar dacă în cuprinsul testamentului se înserează unele clauze, aceasta se face ca o justificare

a liberalităţii şi numai când testatorul este nemulţumit de comportarea celui în favoarea căruia

a testat, poate revoca testamentul. Un alt argument adus de pârât este faptul că testatorul a

___________________________________________________________________________

42


decedat la patru ani de la întocmirea testamentului, şi dacă ar fi avut vreo nemulţumire în

legătuă cu comportamentul legatarului, ar fi revocat testamentul. Din declaraţia depusă la

dosar semnată de defunct, de reclamanta şi de un martor, rezultă că testatorul era mulţumit de

felul cum s-a comportat pârâtul. Din dosarul de succesiune de la notariat rezultă că

reclamanta nu a făcut nici o obiecţie, fiind de acord cu valabilitatea testamentului, pe care l-a

recunoscut, şi a acceptat ca acesta să constituie actul de bază la întocmirea certificatului de

moştenitor, numai după trei ani cerând anularea testamentului, de existenţa căruia ştia încă de

la data redactării sale la notariatul de stat, deoarece la aceeaşi dată i-a făcut şi ea testament

pârâtului pentru partea ei de casă şi teren.

În legătura cu cheltuielile de înmormântare, s-a constatat că acestea nu au fost

suportate de nimeni, deoarece defunctul a fost pensionar şi pentru el s-au încasat ajutoare de

înmormântare în valoare de 4000 lei vechi, iar cu privire la bunurile mobile casnice, nu se

poate spune că testamentul este ilegal, deoarece succesiunea legală nu exclude pe cea

testamentară, în limitele arătate de art.841 C.civ. şi L. 319/1944 se poate face testamente

valabile.

Instanţa de casare, examinează cauza sub aspectul motivelor invocate, precum şi sub

aspectul tuturor temeiurilor de recurs, conform art.306 C.pr.civ. şi constată următorele:

În conformitate cu art. 802 raportat la art.800 C.civ. este adevărat ca testamentul este

un act juridic unilateral, cu tilu gratuit, şi revocabil, prin care o persoană dispune, pentru

timpul încetării sale din viaţă, de o parte sau de totalitatea bunurilor sale, însă nici o dispoziţie

legală nu opreşte ca testatorul să treacă în cuprinsul unui testament o clauză de întreţinere şi

de înmormântare pentru el sau alte persoane.

Dispoziţia testamentară privind clauza de întreţinere are un caracter sinalagmatic, în

cauză, rezultând că beneficiarul testamentului, respectiv recurentul, a luat cunoştinţăde

clauzele testamentului pe care le-a acceptat, iar reclamanta, ca succesoare a soţului său şi

beneficiară a clauzei de întreţinere, poate cere rezoluţiunea conform art. 1021 C.civ., în cazul

neîndeplinirii în total sau în parte a obligaţiilor asumate.

În cauză s-a făcut în mod neîndoielnic dovada că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile

ce-ireveneau conform testamentului, atât în ce priveşte înmormântarea defunctului, cât şi faţă

de reclamantă, instanţa stabilind în mod just situţia de fapt şi făcând o corectă interpretare şi

aplicare a dispoziţiilor art. 1021 C.civ.

S-a reţinut în mod just că prin dispoziţia testamentară prin care s-a testat pârâtului şi

bunurile mobile comune, care la decesul unuia dintre soţi rămân în întregime soţului

supravieţuitor, s-au încălcat dispoziţiile Legii nr.319/1944.

___________________________________________________________________________

43


Susţinerea că nu s-a analizat dosarul succesoral este neîntemeiată, deoarece din acest

dosar nu putea rezulta dacă pârâtul şi-a îndeplinit sau nu obligaţiile prevăzuteîn testament, iar

faptul că, cu ocazia deschiderii succesiunii, reclamanta nu a făcut nici o obiecţie, nu poate

duce la concluzia netemeiniciei acţiunii acesteia, după cum faptul că defunctul nu a revocat

testamentul nu poate constitui o dovadă a îndeplinirii de către pârât a tuturor

obligaţiilorprevăzute în testament, printre care figurau şi contribuţia la înmormântarea

testatorului şi întreţinerea reclamantei.

Astfel fiind, hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, iar recursul pârâtului

apare ca nefondat şi respinge ca atare.

În jurul soluţiei pronunţat s-a conturat o altă părere, cu care mă consolidez, prin care

se consideră că instanţele au adoptat soluţii criticabile în ambele probleme cu care au fost

confruntate.

Atât instanţa de fond, cât şi ceea de recurs au considerat că prima stipulaţie reprezintă

instituirea unei sarcini şi că cea de-a doua constituie o clauză nelegală, ce încalcă dreptul

soţului supravieţuitor.

Prima problemă: Potrivit prevederilor art.800,802,836 şi 920 C.civ., testamentul este un act

de ultimă voinţă, unilateral, personal, solemn şi revocabil, prin care testatoruldispune, cu titlu

gratuit, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau numai de parte din avutul său.

Dacă la testament ca şi la donaţie, voinţa de a gratifica este determinantă, motivul sau

motivele care l-au determinat pe testator să facă un avantaj legatraului nu este mai puţin

adevărat. Dar acest avantaj nu are aspectul valabilităţii şi eficienţei. Uneori aceste motive, pe

de o parte sunt evidente, iar pe de altă parte, ele se traduc în unele dispoziţii testamentare, care

constituie modalităţi.

Sarcinile trebuie să fie expres prevăzute în testament, fără a fi necesară folosirea unor

anumiţi termeni. Aceasta trebuie doar să se desprindă în mod echivoc, din formulările şi

ansamblul prevederilor testamentare. Legatul cu sarcini acceptat, naşte pentru legatar

obligaţia de a le executa şi în caz de neexecutare culpabilă, cei interesaţi vor putea cere

revocarea liberalităţii.

În temeiul art. 830 „când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea condiţiilor,

bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină şi ipotecă” şi art. 930 C. Civ., care

dispune că bunurile „....vor fi primite şi la cererea revocării dispoziţiilor testamentare.”,

trebuie să fie vorba de o sarcină propriu-zisă, iar nu de o prevedere a testamentului cu

___________________________________________________________________________

44


caracter precativ, ce constituie o simplă recomandare. Într-o formulare generală şi nu de

obligaţie impusă, simpla dorinţă sau speranţă, ori chiar o rugăminte, nu poate conduce la

revocarea testamentului pentru neîndeplinirea sarcinilor.

În speţă se arată că este vorba despre motivul pentru care „s-au luat” măsurile cuprinse

în testament ( „fiind convins”), şi se vorbeşte despre prestaţii „de bună voie” ale legatarului,

în timpul vieţii şi după moartea testatorului. Prin această formulare nu ar putea întruni

condiţiile pentru a fi considerată o sarcină, o obligaţie pentru legatar, de natură a duce la

revocarea testamentului în caz de neexecutare. Această formulă reflectă numai motivele

intime ale testatorului, prin care se adresează pentru a-i reaminti îndatoririle morale şi

comportamentul pe care testatorul l-ar dori din partea legatarului.

Dacă legatarul nu corespunde aşteptărilor testatorului, încă din timpul vieţii acestuia

din urmă, testamentul va putea fi revocat de aurorul lui. După moartea testatorului nu poate fi

vorba de o revocare pentru ingratitudine, dacă legatarul a refuzat alimente testatorului ajuns în

nevoie, întrucât potrivit art.930 C.civ. şi prevederile art.831 pct.3 C.civ., rămân specifice

numai donaţiei.

Prin aceste observaţii putem considera că în speţă nu putea fi reţinută existenţa unei

sarcini a legatului şi deci nici neîndeplinirea sarcinilor de către legatar, care să antreneze

posibilitatea revocării, judecătoreşti a testamentului.

Cealaltă stipulaţie în jurul căruia s-au ridicat discuţii, este în legătura cu valabilitatea

clauzei prin care unul dintre soţi testează în favoarea unui terţ, bunuri care potrivit art. 5 din

legea nr.319/1944, trebuie să rămână, cu titlu de moştenire, soţului supravieţuitor.

În speţă clauza se referea pe de o parte la „bunurile proprii” ale testatorului, iar pe de

altă parte la „bunurile mobil comune”. Trebuie însă subliniat că art. 5 din Legea nr.319/1944

acordă soţului supravieţuitor, cu titlu de moştenire, „mobilele şi obiectele aparţinând

gospodăriei casnice”, ceea ce face ca o parte dintre bunurile defunctului să poată reveni,

potrivit dorinţei sale, şi altor persoane.

Există o serie de bunuri personale, care nu pot fi considerate ca aparţinând gopodăriei

casnice, precum cele la care se referă art. 31 lit.c. Codul Fam. „bunurile de uz persoanel şi

cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi.”, care nu intră sub incidenţa art.5 Legea

319/1944. În speţă, testarea bunurilor proprii, în aceste limite, era posibilă, rămânând soţiei

supravieţuitoare „toate acele bunuri afectate concret şi efectiv folosinţei comune a soţilor”.

Într-adevăr, până la data decesului testatorului, testamentul poate fi revocat de autorul

lui, ori poate deveni caduc şi legatarul nu are decât un drept eventual, a cărui eficacitate

juridică se judecă în raport de situaţiile existente la deschiderea succesiunii. Este posibil ca

___________________________________________________________________________

45


soţia testatorului să fie predecedat sau să fi renunţat la succesiunea soţului ei, în aceste cazuri

dispoziţii testamentare ca aceea care ne prilejuieşte această discuţie găsându-şi integral

aplicarea.

În concluzie putem spune că în speţă nu putea fi vorba de o clauză nulă, aşa cum reţin

instanţele, ci doar de o dispoziţie ineficientă, în totul sau numai în parte, în măsura în care s-a

adus atingere rezervei soţului supravieţuitor. Subliniem faptul că defunctul poate înlătura pe

soţul supravieţuitor de la drepturile pe care i le conferă legea, cu titlu de legat prezumat,

asupra bunurilor ce alcătuiesc gospodăria casnică şi asupra darurilor de nuntă, făcând donaţii

sau legate, dar fără ca prin aceasta să se aducă atingere rezervei legate ce i se cuvine în

temeiul art.1 Legea 319/1944: „Soţul supravieţuitor moşteneşte din averea celuilalt soţ după

cum urmează:

a.) când vine la succesiune cu copiii legitimi şi recunoscuţi sau numai cu unii din ei, ori cu

descendenţii lor, moşteneşte o pătrime;

b.) când vine la succesiune în concurs cu tatăl şi mama defunctului, ori numai cu unul din ei,

în ambele cazuri împreună cu fraţii şi surorile soţului încetat din viaţa şi descendenţii lor, sau

numai cu unul din ei, moşteneşte o treime;

c) când vine la succesiune cu tatăl şi mama defunctului, ori numai cu unul dintre ei, sau

numai cu fraţii si surorile acestuia şi descendenţi de-ai lor, ori numai cu unii dintre ei

moşteneşte o jumătate;

d) când vine la succesiune cu ceilalţi ascendenţi sau colaterali până la gradul al IV-lea

inclusiv, moşteneşte trei pătrimi;

e) în lipsa rudelor mai sus arătate, soţul supravieţuitor moşteneşte averea întreagă.”

Este cunoscut faptul că liberalităţile excesive nu sunt nule, doar în măsura în care aduc

atingere rezervei, vor fi lipsite de eficacitate , urmând a fi reduse în limitele cotităţii

disponibile.

___________________________________________________________________________

46


Capitolul V. Concluzii

Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice

decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice ori

statul). Rezultă că regulile care guvernează moştenirea se pot aplica numai în cazul morţii

unei persoane fizice, nu şi în cazul încetării existenţei unei persoane juridice.

În locul noţiunii de "moştenire", în mod frecvent, se utilizează şi noţiunea de

"succesiune"; în acest sens, Codul civil prevedeprin art.644 C.civ., că "proprietatea bunurilor

se dobândeşte şi se transmite prin succesiune..." sau prin art.651 C.civ. că "succesiunile se

deschid prin moarte" .

Persoana despre a cărei moştenire este vorba, defunctul, se mai numeşte şi de

cujus, În acest sens se vorbeşte, de exemplu, de moartea lui de cujus, nefiind utilizabil des

___________________________________________________________________________

47


expresia “moartea defunctului”. Se mai utilizează, uneori, şi termenul de autor (de exemplu,

autorul comun al comoştenitorilor), iar în cazul moştenirii testamentare de testator.

Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc "moştenitori" sau

"succesori", iar Codul civil în mod frecvent utilizează şi termenul de "erede", "erezi",

"coerezi" (de exemplu, art.692, 693,696, 699,701,703-704,707-714 etc). În cazul moştenirii

testamentare dobânditorul se numeşte, de regulă, "legatar".

Moştenirea, patrimoniul unei persoane alcătuit din drepturi si obligaţii, lăsată la

moartea unei persoane, intră, în puterea legii, sau în puterea testamentului lăsat de defunct, în

patrimoniul altei sau altor persoane (ascendenţi, descendenţi, soţ supravieţuitor, colaterali

până la gradul IV inclusiv), dacă sunt indeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru ca acea

persoană să poată moşteni, şi anume:

- să existe în momentul deschiderii succesiunii;

- să fie rudă cu defunctul:descendent, ascendent, soţ supravieţuitor,

- colateral până la gradul IV inclusiv;

- să aibă capacitate succesorală;

- să nu fie nedemn;

- să nu fie exheredat.

Persoanele care sunt chemate să culeagă moştenirea, pot să o accepte pur şi simplu,

să o accepte sub beneficiu de inventar sau să o refuze, conform dreptului de opţiune

succesorală, art.685 C.civ. si următoarele, în termen de şase luni de la deschiderea succesiunii.

Testamentul este un act de liberalitate, o formă juridică pe care o poate îmbrăca o

multitudine de acte juridice independente între ele şi cu regimuri juridice distincte, iar

definiţia cuprinsă în art.802 Cod civil vizează legatul ca dispoziţie testamentară, iar nu

testamentul care poate cuprinde în conţinutul său şi alte (chiar şi numai alte) dispoziţii de

ultimă voinţă cu regimuri juridice deosebite.

În ceea ce priveşte caracterele juridice ale testamentului arătate mai sus, ele sunt

aplicabile întocmai legatului, dar sunt specifice şi altor dispoziţii testamentare (de exemplu,

exheredări, numirea de executor testamentar etc.), în măsura în care legea nu prevede altfel

(de exemplu, recunoaşterea unui copil este revocabilă şi produce efecte imediate, iar nula

decesul testatorului, partajul de ascendent se poate face şi prin donaţie, când nu este act

unilateral, revocarea unei dispoziţii testamentare anterioare se poate face şi altfel decât printr-

un testament ulterior etc.)

___________________________________________________________________________

48


BIBLIOGRAFIE

1. *** Codul Civil

2. Dan Chirică Drept civil

___________________________________________________________________________

49


Ed.Universul Juridic 2003

3. Mircea Dan Bocşan Practică testamentară

Jurisprudenţa Română 1865-2002

Bucureşti, Ed.Rosetti 2003

4. Francisk Deák Drept Civil

Bucureşti Ed.Rosetti, 2000

7. Alexandru Bacaci, Drept Civil: Succesiunile

Comăniţa Gheorghe Bucureşti, 2003

8. *** Decretul nr. 31/1954 –privitor la persoanele

fizice şi persoanele juridice

9. *** Legea nr. 319/1944 – pentru dreptul de

moştenire a soţului supravieţuitor

10.*** Legea nr. 36/1995 – privind notarii publici şi

activitatea notarială

11. *** Codul Familiei

12. *** Codul Procesual Civil

13. Pagina Web http://facultate.regielive.ro/cursuri/drept

civil/succesiunea - 7643.html

___________________________________________________________________________

50

http://facultate.regielive.ro/cursuri/drept

testamentul si felurile lui

Documents