1

ROMÂNIA

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIŢIE ALEXANDRU IOAN CUZA

INSTITUTUL DE STUDII PENTRU ORDINE PUBLICĂ

TERORISMUL SI NOUL TERORISM

\

Subinspector de poliţie

VOCILĂ ANDREI ION

- BUCUREŞTI –

- 2010 -

2

„The terrorist’s chief target is the open society. That is why we

must not, in our eagerness to combat terrorism, undermine the heart of

democracy. The rule of law must never be sacrificed on the altar of

our drive to act. […] We must not become enemies of the open society

ourselves.”

Anna Cecilia Malmström1

INTRODUCERE

“Noul Terorism” este văzut ca fiind mai conectat, mai letal şi mai periculos decât cel

vechi. Diferenţele însă nu sunt de substanţă, şi mai degrabă de manifestare. Există astăzi un acces

mai facil al acestor grupări la arme de distrugere în masă, biologice, chimice sau chiar nucleare.

Acest fapt face noul terorism mai periculos decât cel vechi. Acest nou terorism este rezultatul

unei evoluţii şi este, el însuşi, un proces. La o privire superficială, termenul poate induce în

eroare, lăsând să se înţeleagă că, la un moment dat, a existat un prag, un moment cheie sau un

eveniment care a făcut ca modalităţile de manifestare sau ideologia terorismului să se schimbe.

De fapt avem de a face cu o continuitate a elementelor esenţiale ale vechiului terorism, plecând

de la ideologiile politice, vizarea unor ţinte simbolice, până la urmărirea efectului de frică în

rândul populaţiei.

Deşi este greu de acceptat de către lumea civilizată, fenomenul terorist a devenit o

realitate cu implicaţii globale greu de prevenit şi gestionat. El nu se mai prezintă doar ca un gest

criminal mărunt, produs în disperare de cauză ca reacţie la o anumită evoluţie a sistemului social.

Acum el s-a consacrat ca o acţiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă,

desfăşurată în afara şi contra normelor internaţionale. Cu ajutorul mijloacelor militare şi

bazându-se pe elemente de război psihologic, terorismul urmăreşte obţinerea unor avantaje

exclusiv sectare, prevalându-se de aşa-zise percepte religioase.

Noul terorism are deja un caracter mondial. El se axează îndeosebi pe extremismul

religios violent, pe extremismul politic şi efectele dezrădăcinării. Cauzele fenomenului rămân, în

continuare, extrem de diferite şi complexe. Ele trebuie căutate în dinamica crizelor economice,

culturale şi sociale, în politica de alienare a tinerilor care trăiesc ca imigranţi, în reacţiile

virulente la influenţele pe care le exercită civilizaţia occidentală asupra societăţilor încă tributare

1 Anna Cecilia Malmström (n. 15.05.1968), membru al Partidului Liberal Popular, ministru pentru relaţia cu

Uniunea Europeană în Guvernul suedez şi fost parlamentar european între 1999 – 2006.

3

fantasmelor şi prejudecăţilor, în recrudescenţa criminalităţii şi expansiunea reţelelor controlate

de lumea interlopă2.

Mai mult chiar, el are tendinţa de a se extinde în toate mediile, inclusiv in Europa, vizând

aproape toate activităţile omeneşti, întrucât acest fenomen este antivaloare şi vizează însăşi

distrugerea caracterului eficient al oricărei activităţi progresiste3. Acutizarea tuturor aceste

aspecte, ieşite în evidenţă în special după atacurile teroriste de la Madrid (martie 2004) şi Londra

(iulie 2005), a determinat schimbări de atitudini dar şi o altfel de abordare a extremismului

islamic – tratat destul de permisiv de către autorităţile principalelor instituţii europene, până la

acele momente. În mod surprinzător, aproape toţi cei implicaţi în cele trei atentate erau cetăţeni

ai statelor respective, imigranţi naturalizaţi de două – trei generaţii, pe deplin integraţi în

societăţile de adopţie şi aparent fără nici o legătură cu alte organizaţii teroriste. Tocmai de aceea,

noul inamic din interior a fost perceput, încă de la început, ca fiind unul mult mai redutabil, mai

insidios şi mai greu de depistat, pentru că aşa-numitele „celulele autonome rezidente” (Resident

Autonome Cells–RAC) nu erau „filiale” ale unor organizaţii mai mari, ci erau entităţi teroriste

locale, autoradicalizate, care operau fără conducere transnaţională sau sprijin din partea unor

grupări teroriste internaţionale.

Aceste celule noi, independente, care se autosusţin, nu sunt menite să înlocuiască reţelele

extremiste deja existente; ele doar le completează pe acestea din urmă, oferindu-le astfel un

neaşteptat avantaj tactic. Extremismul islamic în Europa de Vest a suferit o mutaţie importantă

odată cu apariţia RAC în cadrul comunităţii de imigranţi musulmani. În prezent, tendinţa acestora

este spre autoorganizare, tinerii musulmani constituindu-şi celule proprii, sub conducerea unui

lider local autoritar. De regulă, această fază este precedată de cea a îndoctrinării religioase şi,

ulterior, de cea a pregătirii propriu-zise, prin preluarea, de pe Internet, a instrucţiunilor privind

tacticile teroriste4.

Ciocnirile dintre terorişti şi forţele de ordine sunt sporadice, uneori spectaculoase,

desfăşurate în prezenţa şi cu sacrificiul populaţiei civile. Armamentul folosit este un amestec de

cibernetică, high-tech şi mijloace artizanale. Progresul tehnic a pus la dispoziţia unor indivizi

asociali capacităţi distructive care, altădată, erau destinate doar guvernelor şi armatelor. Astfel,

flagelul terorist constituie o ameninţare gravă la adresa securităţii. Reacţia comunităţii

internaţionale împotriva terorismului cuprinde întreaga gamă de acţiuni (politice, diplomatice,

economice şi militare) fiind îndreptate atât asupra cauzelor, cât mai ales asupra efectelor. După

11 septembrie 2001, comunitatea internaţională a format în jurul Statelor Unite ale Americii

2 http//europa.eu.int/scadplusAeg/fr/vb/133168htm

3 Strategia europeană de securitate, Institutul de Studii al Uniunii Europene, decembrie, 2003.

4 Claire Sterling, The Terror Network: The Secret War of International Terrorism, Holt Rinehart And Winston,

1981.

4

coaliţia antiteroristă al cărei scop este eliminarea terorismului ca fenomen social. Prima mare

reuniune de forţe din istoria omenirii poate fi înţeleasă ca o reacţie de autoapărare a tuturor şi o

exprimare a statului de drept aflat în situaţii dificile a fiecăruia, pe fondul eforturilor de înlăturare

a cauzelor frustrării lumii civilizate5.

Alianţa Nord-Atlantică şi-a constituit propriul Plan de Acţiune împotriva Terorismului,

pe care l-a aprobat la Summit-ul de la Praga (21 noiembrie 2002). Comparativ cu NATO,

Uniunea Europeană nu dispune de o strategie proprie de combatere a terorismului, nici de

mijloace destinate acestui scop. Atentatele teroriste de la 11 martie 2004 din gara capitalei

spaniole a demonstrat vulnerabilitatea sistemului de protecţie al statelor vest-europene.

Ameninţarea teroristă cu grad mare de periculozitate va persista în această parte a lumii până

când nu se va realiza o armonizare efectivă a politicilor în problemele terorismului, traficului de

fiinţe umane, droguri şi arme, corupţiei, spălarea banilor şi crimei organizate. Pentru aceasta s-a

investit inteligenţă, influenţă şi bani. Statele din proximitatea Uniunii Europene nu sunt

abandonate. Ele vor fi ajutate material şi cu specialişti pentru realizarea unui sistem de

interzicere a penetrării elementelor teroriste şi anihilarea celor active. Tot mai mulţi specialişti se

pronunţă pentru constituirea unui Consiliu de Securitate European (o variantă: 3 membri

permanenţi şi 7 nepermanenţi) care ar asigura o operativitate crescută a UE în problemele

globale, printre care şi lupta cu terorismul6.

Dubla lărgire a NATO şi UE a determinat creşterea ariei de atenţie şi luptă organizată cu

terorismul, fapt ce va conduce, într-un viitor nu prea îndepărtat, la diminuarea ameninţării de

acest gen pe continent. Ameninţarea teroristă afectează într-un grad deosebit de ridicat

securitatea României. Simplul fapt că ţara noastră nu a fost până acum scena unui atac sângeros

nu ne face să putem concluziona că aşa va fi mereu. Atacul terorist de la Madrid, din 11 martie

2004, a afectat în mod foarte serios securitatea românilor. Combaterea acestei ameninţări se

impune a fi realizată atât prin eliminarea vulnerabilităţilor interioare, cât şi prin acţiunea directă,

în cadrul NATO sau Coaliţiei internaţionale, asupra reţelelor teroriste, oriunde s-ar afla ele.

Sursele actuale de ameninţare la adresa securităţii diferă în mod fundamental de cele de la

sfârşitul mileniului trecut. Discursul şi acţiunea comunităţii internaţionale se adaptează în mod

continuu noilor realităţi. Provocările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre state, ci

sunt de natură mult mai complexă. Şi-au făcut apariţia alături de actorii statali, actorii non-statali

sau parastatali. Pericolele deşi sunt latente, scăpând de multe ori de sub atenţia noastră, pot

genera stări de insecuritate cu urmări grave asupra Terrei şi locuitorilor ei. Chiar dacă nu sunt

explicite, ele generează ameninţări mult mai difuze şi deci mai dificile de localizat şi combătut

cu mijloace tradiţionale. Astfel, ameninţările nu mai pot fi analizate numai din perspectivă

5 David C. Rapoport, Terrorism. Critical Concepts in Political Science, Routledge, 2006

6 Mark Juergensmeyer, Terror in the Mind of God, University of California Press, 2003

5

geografică ci în primul rând, din perspectivă funcţională. Fiind îndeobşte de natură trans-

naţională, nu pot fi gestionate de o singură ţară, sau numai de un grup restrâns de ţări7.

Este, prin urmare, nevoie de o abordare nouă, integrată, polidisciplinară, care să îmbine

atât instrumente politice, economico-financiare, cât şi o strategie de utilizare de tehnologii noi şi

structură organizaţională adecvată pentru a răspunde în mod conjugat şi eficient unor ameninţări

asimetrice, caracteristică principală a ameninţărilor transfrontaliere. Gama ameninţărilor

transfrontaliere este surprinzător de mare, iar ordinea de importanţă nu poate fi stabilită decât

pentru o perioadă scurtă de timp, datorită vitezei mari de schimbare şi inovaţie8.

Combaterea eficientă a terorismului internaţional implică utilizarea maximă de

instrumente financiare pentru stoparea fluxurilor de fonduri, cooperarea substanţială la frontiere,

schimbul fără restricţii de informaţii cu toţi partenerii, şi uniformizarea legislaţiei interne şi

internaţionale.

Terorismul contemporan se axează îndeosebi pe extremismul religios violent, pe

extremismul politic şi efectele dezrădăcinării. Cauzele proliferării în timp a acestui fenomen

rămân, în continuare, extrem de diferite şi complexe. Ele îşi au sorgintea în adâncirea crizelor

economice, culturale şi sociale, în politica de alienare a tinerilor care trăiesc ca imigranţi, în

reacţiile virulente la influenţele pe care le exercită civilizaţia occidentală asupra societăţilor încă

tributare fantasmelor şi prejudecăţilor, în recrudescenţa criminalităţii şi expansiunea reţelelor

acesteia controlate de lumea interlopă9.

La cele de mai sus s-ar mai putea adăuga încă multe alte aspecte (cauze) de ordin

doctrinar, etnic, teritorial şi de altă natură. Analizele multiplelor aspecte pe care le îmbracă

fenomenul terorist au remarcat faptul că acesta s-ar opune globalizării dar, ca un paradox,

extinderea sa depinde de procesul globalizării. Urmând această logică, terorismul global nu ar fi

decât una dintre multiplele faţete ale culturii globale şi ale procesului de globalizare10

.

Terorismul a urmat acelaşi tipar al globalizării, astfel încât devine greu disociabil de

finanţarea asigurată de activităţile crimei organizate, traficul de droguri, migraţia ilegală sau

încercările de a obţine şi disemina arme de distrugere în masă, care, toate la rândul lor sau

„globalizat”. Elementele potenţatoare ale terorismului în condiţiile globalizării sunt date de

fluidizarea graniţelor, libera circulaţie a fluxurilor de capital, deplasarea uşoară a oamenilor,

echipamentelor şi a materialelor etc.

Evoluţia fenomenului terorist în cursul ultimilor ani a evidenţiat noi tendinţe majore în

ceea ce priveşte modalitatea de acţiune:

7 Paul Wilkinson, The Media and Terrorism, Routledge, 2006

8 Gl.bg.(r) dr. Octavian DUMITRESCU, Fenomenul militar. Evoluţii în perspective, Editura Semn E, 2004.

9 Gheorghe Văduva, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securităţii şi apărării naţionale în condiţiile

Statutului de membru NATO, Ed. U.N.Ap., Bucureşti, 2005 10

Ewesiga Barega, Globalizarea şi terorismul internaţional în African Security Review, vol. 15, nr. 3, 2006

6

- tendinţa de a organiza atacuri împotriva unor mari aglomerări urbane;

- tendinţa de a organiza atacuri cu substanţe letale;

- tendinţa de a organiza atacuri care să pună în pericol economiile naţionale, prin

detonarea unor bombe în centre financiare şi comerciale de mare importanţă;

- escaladarea atacurilor soldate cu luarea de ostatici în scopul de a obţine fonduri de la

familie, guverne;

- intensificarea colaborării între grupări teroriste şi grupări ale crimei organizate;

- proliferarea actelor de terorism prin sacrificiu11

.

Amploarea deosebită luată de aceste procedee de acţiune îşi are originea în factori de

ordin psiho-social şi în fanatismul caracteristic terorismului din lumea contemporană.

11

David C. Rapoport, Terrorism. Critical Concepts in Political Science, Routledge, 2006.

7

Capitolul I – DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE FENOMENULUI TERORIST.

I.1. INTRODUCERE

În ultimii ani, grupuri mici, etichetate drept insurgenţi, rebeli, revoluţionari sociali,

armate de eliberare naţională, gherile, commado-uri, jihaişti, luptători pentru libertate şi chiar

martiri, au demonstrat în mod repetat că anumite tactici violente generează frica în rândul

populaţiei, atingând astfel efectele propuse şi urmărite asupra societăţilor democratice.

Aceste tactici violente atrag atenţia mijloacelor de informare în masa (mass-media),

asigurând publicitate imediată şi la scară largă şi de multe ori determinând guvernarea să ia

măsuri uneori exagerate pentru asigurarea securităţii populaţiei12

.

După atacurile de la 11 septembrie, rezultatul acestor violenţe a fost eroziunea graduală a

drepturilor omului şi a libertăţilor în multe părţi ale lumii. De exemplu, conform analizei făcute

de Claire Sterling, în Uruguai, „los Tupamaros au desfiinţat în mod intenţionat democraţia”13

prin acte de violenţă nediscriminatorii care au măturat Uruguaiul in anii „60 şi ‟70. Ca urmare a

acestor evenimente, forţele armate au preluat puterea, stabilind propriul „regim al terorii”14

în

1973. Partidele politice au fost interzise, presa a fost puternic cenzurată şi mii de oameni au

devenit prizonieri politici. Acest regim a durat timp de 12 ani şi a fost consecinţa directă a

acţiunilor Tupamaros15

.

După 11 septembrie 2001, guvernele democratice occidentale au acţionat din nou într-o

manieră previzibilă pentru a preveni actele de terorism. De exemplu, Statele Unite ale Americii

(SUA) au aprobat „Actul Patriotic” care oferă forţelor de poliţie puteri extinse de reţinere

preventivă a emigranţilor, de interceptare a convorbirilor telefonice, de a apela la forţele armate

pentru patrularea frontierelor şi de a face percheziţii fără mandat. De asemenea, în Marea

Britanie, Australia şi Israel, legislaţia împotriva terorismului oferă poliţiei puteri lărgite de a

percheziţiona, reţine şi judeca suspecţii de terorism16

.

Alte exemple de limitări ale drepturilor şi libertăţilor omului pot fi regăsite în Irlanda de

Nord. Escaladarea continuă a terorismului în această zonă a forţat Parlamentul britanic să

desfiinţeze guvernarea autonomă a Irlandei de Nord, impunând o guvernare directă şi măsuri de

12

Alex Peter Schmid, Janny de Graaf, Violence as Communication: Insurgent Terrorism and the Western News

Media, SAGE Publications 1982. 13

Claire Sterling, Octopus : The Long Reach of The International Sicilian Mafia, W.W.Norton, 1990. 14

Claire Sterling, Octopus : The Long Reach of The International Sicilian Mafia, W.W.Norton, 1990. 15

Claire Sterling, The Terror Network: The Secret War of International Terrorism, Holt Rinehart And Winston,

1981. 16

USA PATRIOT Act, acronim pentru Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools

Required to Intercept and Obstruct Terrorism Act of 2001, intrat în vigoare la 26 octombrie 2001

8

urgenţă, concomitent cu percheziţii fără mandat, reţineri şi arestări şi abolirea tribunalelor cu

juraţi17

.

În Canada, terorismul a determinat guvernul să invoce, în 1970, „Actul Măsurilor de

Război”, care abolea temporar mai multe libertăţi civile, făcând posibile percheziţiile şi arestările

fără mandat. Aceste măsuri extreme au fost luate ca răspuns la răpirea a doi politicieni şi

campania de amplasare nediscriminatorie de bombe de către Frontul Eliberării din Quebec

(FLQ)18

.

În Turcia, Siria, Irak, Bolivia, Peru, Chile şi Argentina, dictaturi militare brutale au

înlocuit guvernările parlamentare după ce diferite grupări teroriste au desfăşurat atacuri asupra

populaţiei şi instituţiilor statului. În mai multe ţări, terorismul practicat de grupări relativ

restrânse a fost înlocuit de „teroare” guvernamentală. Ciclul de violenţă teroristă, represiune

militară şi răzbunare a devenit, de acum, o regulă19

.

Funcţiunea sistemului de separare a puterilor în statele democratice este aceea de a

menţine un echilibru între libertate şi impunerea legii. Dacă terorismul a devenit o problemă

definitorie a secolului XXI, atunci principala provocare a guvernelor democratice este de a găsi

echilibrul între drepturile şi libertăţile cetăţeanului, pe de o parte, şi siguranţa şi securitatea

publică, de cealaltă.

I.2. DEFINIREA TERORISMULUI

Teoreticienii fenomenului terorist au oferit diferite definiţii ale acestuia, fiecare dintre ei

privindu-l din perspective distincte. Lipsa unei definiţii exacte generează trei probleme majore

pentru sistemele de justiţie care se regăsesc în postura de a acţiona şi a lua decizii pe baza acestor

definiţii:

- ambiguitatea diferenţierii între delictele comune şi delictele politice;

- lipsa unei baze statistice comprehensive, ceea ce aduce după sine imposibilitatea

utilizării expertizelor calitative şi cantitative asupra fenomenului;

- dificultatea pregătirii unui răspuns la activităţile teroriste, având în vedere diferenţa

de perspectivă şi de definire a fenomenului în sine20

.

În ciuda necesităţii unei definiţii comune, nu s-a reuşit, pană în momentul de faţă, găsirea

uneia universal acceptabile. Conform afirmaţiilor lui Paul Wilkinson, principala problemă în

formularea unei definiţii general valabile a terorismului este dată de ambiguitatea naturii fricii.

Fiecare dintre noi are praguri diferite ale fricii, bazate pe experienţa personală şi culturală a

17

www.wikipwdia.org. 18

Front de libération du Québec, organizaţie de ideologie marxistă, ce urmăreşte obţinerea suveranităţii Quebec 19

Claire Sterling, Octopus : The Long Reach of The International Sicilian Mafia, W.W.Norton, 1990 20

Eugene Victor Walter, Terror and resistance: a study of political violence, Oxford University Press, 1972.

9

fiecăruia. Anumite imagini şi experienţe sunt mai terifiante decât altele şi se pare că cei care au

făcut din terorism o profesie au reuşit să identifice factorii declanşatori cei mai eficienţi21

.

Grant Wardlaw susţine că definirea cu acurateţe a terorismului şi studierea ştiinţifică a

acestui sunt dificile datorită relaţiilor complexe dintre forţa subiectivă a fricii şi răspunsul la

aceasta, care de multe ori este iraţional şi individual22

.

Am selectat câteva dintre cele mai folosite puncte de vedere, de la care să putem demara

o analiză. Astfel, terorismul a fost definit drept:

- Tipar organizat de comportament violent având ca scop influenţarea directă a politicii

guvernamentale sau intimidarea populaţiei cu scopul de a obţine influenţarea politicii

guvernamentale23

.

- Act de violenţă comis de către grupuri cu scopul de a intimida o populaţie sau o

guvernare în vederea obţinerii anumitor revendicări24

.

- Acţiune simbolică cu scopul de a influenţa comportamentul politic prin mijloace

extranormative ce includ folosirea ameninţării şi violenţei25

.

- Comportament violent şi criminal având ca scop principal generarea de frică în rândul

unei comunităţi sau a unui segment substanţial al acesteia, cu scopuri politice26

.

- Folosirea cultural inacceptabilă a ameninţării cu violenţa, îndreptată împotriva unor

ţinte simbolice, pentru a influenţa comportamentul politic, fie prin ameninţare directă, intimidare

sau coerciţie, fie indirect, prin afectarea atitudinilor, emoţiilor sau opiniilor27

.

- Violenţă publică nonguvernamentală sau ameninţare emisă de un individ sau un grup

restrâns şi având ca scop obţinerea unor scopuri sociale sau politice care pot fi subnaţionale,

naţionale sau internaţionale28

.

- Folosirea forţei, violenţei sau ameninţării pentru a atinge scopuri politice prin frică,

intimidare sau constrângere29

.

- Acte ilegale de violenţă comise cu scop politic de către grupuri clandestine30

.

- Utilizarea ilegală a forţei sau violenţei împotriva persoanelor sau proprietăţii, pentru a

intimida sau constrânge un guvern, populaţia civilă sau orice segment al acesteia să susţină

anumite obiective politice sau sociale31

.

21

Paul Wilkinson, The Media and Terrorism, Routledge, 2006

22

Grant Wardlaw, Political Terrorism, Cambridge University Press, 1989 23

Eugene Victor Walter, Terror and resistance: a study of political violence, Oxford University Press, 1972 24

Eugene Victor Walter, Terror and resistance: a study of political violence, Oxford University Press, 1972. 25

Eugene Victor Walter, Terror and resistance: a study of political violence, Oxford University Press, 1972. 26

Eugene Victor Walter, Terror and resistance: a study of political violence, Oxford University Press, 1972. 27

Eugene Victor Walter, Terror and resistance: a study of political violence, Oxford University Press, 1972. 28

Eugene Victor Walter, Terror and resistance: a study of political violence, Oxford University Press, 1972. 29

Eugene Victor Walter, Terror and resistance: a study of political violence, Oxford University Press, 1972. 30

Eugene Victor Walter, Terror and resistance: a study of political violence, Oxford University Press, 1972. 31

Eugene Victor Walter, Terror and resistance: a study of political violence, Oxford University Press, 1972.

10

- Violenţă premeditată, motivată politic, îndreptată împotriva unor ţinte noncombatante

de către grupări subnaţionale sau agenţi clandestini, de obicei cu scopul de a influenţa o

audienţă32

.

Două sunt elementele comune ale aproape tuturor acestor definiţii. În primul rând, faptul

că terorismul este menit să inducă frica. Prin intermediul unor acţiuni violente nediscriminate,

teroriştii încearcă să manipuleze sentimentul de frică pentru a atinge o varietate de obiective

tactice şi politice.

Al doilea element comun al acestor definiţii este scopul de a atinge anumite obiective

politice. Conţinutul politic al actelor de terorism le diferenţiază de delictele comune, cum ar fi

crimele, furturile, răpirile, şantajul etc., acestea fiind comise cu o frecvenţă incomparabil mai

mare de actori non-terorişti, din motive mai simple, cum ar fi profitul sau pasiunea. Însă

limitarea terorismului la obiective politice poate fi periculoasă, dacă ţinem cont de utilizarea

frecventă de către unii delincvenţi, a unor tactici de tip terorist dar cu scopul de a obţine avantaje

personale. Evadaţii, de exemplu, odată încolţiţi de forţele de poliţie, de multe ori aleg să ia

ostatici şi să îşi negocieze eliberarea. Un studiu făcut în SUA arată că peste 60% din situaţiile de

luare de ostatici nu au legătură cu terorismul politic33

.

Pe de altă parte, sunt cunoscute situaţii în care acte de terorism au fost comise de către

psihopaţi, cu scopuri non-politice. Distincţia este foarte dificil de făcut întrucât, de multe ori,

delincvenţi sau psihopaţi pot utiliza tactici teroriste şi pot adopta sloganuri politice pentru a-şi

motiva acţiunile. Pe de altă parte, organizaţii teroriste recrutează, de multe ori, delincvenţi şi

psihopaţi.

Ceea ce diferenţiază terorismul de activitatea criminală este faptul că se caută crearea

unei atmosfere de frică ce nu este limitată la victimele imediate ale actului de violenţă, ci este

extinsă la nivelul unei comunităţi sau populaţii. Distincţia dintre victime şi publicul-ţintă al

atacurilor este definitorie pentru terorism şi îl diferenţiază de activitatea criminală şi alte metode

de conflict armat34

.

Cea mai completă şi adecvată definiţie ce acare am identificat-o îi aparţine lui James

Poland, care afirmă că „Terorismul este uciderea, rănirea şi ameninţarea premeditată,

deliberată şi sistematică a celor inocenţi pentru a crea frică şi intimidare în scopul obţinerii

unui avantaj politic sau tactic, de obicei pentru a influenţa o audienţă35

. Evident că şi această

definiţie are limitările sale, însă ea încearcă să facă distincţia între crimele întâmplătoare şi

32

Eugene Victor Walter, Terror and resistance: a study of political violence, Oxford University Press, 1972. 33

Grant Wardlaw, Political Terrorism, Cambridge University Press, 1989 34

François Massoulié – Conflictele din Orientul mijlociu, Ed. Bic All. 2003 35

"Terrorism is the premeditated, deliberate, systematic murder, mayhem, and threatening of the innocent to create

fear and intimidation in order to gain a political or tactical advantage, usually to influence an audience.", apud

http://www.dkosopedia.com/wiki/Terrorism, 03.01.2008

11

războiul de gherilă îndreptat împotriva statului de drept. În plus, definiţia poate fi aplicată

terorismului de orice tip, inclusiv terorii practicate de guvernări sau grupurilor teroriste.

I.3. CLASIFICAREA TERORISMULUI

Dintre multiplele clasificări ale fenomenului terorist oferite de specialişti, una dintre cele

mai clare este cea aparţinând lui Paul Wilkinson. Acesta identifică patru tipologii ale

terorismului: criminal, psihic, combatant şi politic. Terorismul criminal este definit drept

folosirea planificată a terorii în scopul obţinerii de foloase financiare şi materiale. Cel psihic este

legat de credinţe magice, mituri şi superstiţii induse de credinţe religioase fanatice. Terorismul

combatant se manifestă prin anihilarea inamicului prin orice mijloace posibile. Terorismul politic

este definit drept folosirea sistematică a violenţei şi fricii pentru a atinge un obiectiv politic36

.

Includerea activităţilor criminale în categoria terorismului este, însă, uşor forţată. Unul

dintre factorii definitorii ai terorismului este urmărirea efectului de frică în rândul publicului-

ţintă. Ori, luarea de ostatici pentru a devaliza o bancă, chiar dacă are efectul de a genera teamă în

rândul victimelor şi al apropiaţilor acestora, scopul actului criminal este cu totul altul, acela de a

obţine foloase materiale.

Wilkinson oferă o listă de şapte caracteristici ale terorismului politic37

:

1. Utilizarea sistematică a crimei, lezării sau ameninţării pentru atingerea unui obiectiv

politic, cum ar fi revoluţia sau represiunea.

2. Crearea unei atmosfere de frică, constrângere şi intimidare.

3. Atacurile au loc în mod nediscriminatoriu, asupra noncombatanţilor (ţinte soft) –

nimeni nu este o ţintă preponderentă, deci nimeni nu este în siguranţă.

4. Imprevizibilitate – individul este incapabil să evite să devină victimă.

5. Nerespectarea regulilor sau convenţiilor războiului.

6. Metodele sălbatice de distrugere folosite, cum ar fi maşini-capcană, bombe cu cuie,

bombe duble sau crime în masă.

7. Justificarea morală a actelor de terorism, regăsite în filozofia politică a grupului.

Mai departe, Wilkinson distinge între trei tipuri de terorism politic: revoluţionar, sub-

revoluţionar şi represiv. Terorismul revoluţionar reprezintă tacticile sistematice de violenţă

teroristă având drept scop declanşarea unei revoluţii politice. Acest tip de terorism este

întotdeauna opera unui grup, nu a unui individ, îşi găseşte justificarea în ideologia revoluţionară,

are o structură de conducere şi un sistem de recrutare organizat şi în general îşi creează un

36

Paul Wilkinson, Terrorism Versus Democracy: The Liberal State Response, Taylor & Francis, 2005. 37

Paul Wilkinson, The Media and Terrorism, Routledge, 2006.

12

comitet de conducere politică, o infrastructură şi un cod de conduită. Aici pot fi încadrate

grupările ETA sau IRA38

.

A doua categorie a terorismului politic, cel sub-revoluţionar, este caracterizat ca având

motive politice, altele decât cele revoluţionare sau de represiune guvernamentală, scopul său

fiind acela de a forţa statul să îşi schimbe politica referitoare la anumite aspecte controversate, de

a avertiza oficialităţile sau de a răzbuna anumite acţiuni ale guvernării, văzute de gruparea

teroristă ca fiind inacceptabile. De exemplu, un grup clandestin care luptă împotriva avortului,

numit „Armata lui Dumnezeu”, a amplasat bombe în mai multe clinici ginecologice din SUA,

pentru a protesta împotriva legislaţiei care permite aceste intervenţii39

.

În sfârşit, ce de-a treia categorie a clasificării lui Wilkinson privind terorismul politic,

terorismul represiv, este definit drept utilizarea sistematică a actelor de violenţă teroristă în

scopul de a suprima, desfiinţa, înăbuşi sau limita acţiunea anumitor grupuri, indivizi sau

comportamente considerate a fi indezirabile de către opresor. Terorismul represiv se sprijină

puternic pe aparatul securităţii de stat, care este de obicei văzută ca o entitate separată de restul

societăţii40

. De altfel multiple aspecte ale terorismului contemporan au fost aduse pe scena

politică internaţională de către state, şi nu de către organizaţii teroriste independente. SS-ul şi

Gestapo-ul lui Hitler au folosit o serie de metode teroriste împotriva populaţiei evreieşti şi a altor

minorităţi pe timpul Holocaust-ului. Acelaşi tip de terorism este exemplificat de operaţiile

„Mâinii Negre” în Balcani înainte de Primul Război Mondial, de „Mâna Roşie” în Algeria în

timpul şi după „emanciparea” din anii ‟50, de „Mâna Albă” ce teroriza locuitorii din El Salvador

în anii ‟60 sau de Saquia în Siria. Wilkinson afirma că iniţial, acest tip de terorism este îndreptat

împotriva unor grupări specifice ce se opun regimului, însă frecvent acţiunea sa este extinsă

asupra unei audienţe mai largi, cum ar fi minorităţi etnice sau religioase. În consecinţă,

terorismul represiv este văzut de către autor drept cea mai periculoasă formă a terorismului

contemporan41

.

Fredrick J. Hacker42

împarte teroriştii în trei categorii, în funcţie de motivele lor: cruciaţi,

criminali şi nebuni. Potrivit acestuia, cei nebuni sunt conduşi de motive personale care de cele

mai multe ori apar ca fiind de neînţeles celorlalţi. Motivele teroriştilor criminali sunt de ordinul

obţinerii unor avantaje personale printr-un comportament ilegal sau criminal. Teroriştii cruciaţi

sunt conduşi de aspiraţii idealiste. Ei nu caută avantaje personale ci prestigiu şi putere pentru un

scop colectiv politic, acţionând în numele „binelui comun”. În cadrul fiecăreia dintre aceste trei

categorii, Hacker distinge două sub-grupe: cei de sus (care fac parte din structura

38

Paul Wilkinson, The Media and Terrorism, Routledge, 2006. 39

Paul Wilkinson, The Media and Terrorism, Routledge, 2006. 40

Paul Wilkinson, The Media and Terrorism, Routledge, 2006. 41

Paul Wilkinson, Terrorism Versus Democracy: The Liberal State Response, Taylor & Francis, 2005. 42

Frederick J. Hacker, Crusaders, Criminals, Crazies: Terror and Terrorism in our Time, W. W. Norton, 1976.

13

guvernamentală, având deci puterea să îşi impună punctul de vedere) şi cei de jos (care nu fac

parte din instituţiile statului, ci provin din rândul populaţiei). Hacker consideră că cea mai

periculoasă categorie sunt cruciaţii de jos, ei fiind ameninţarea cea mai puternică pentru

securitatea globală şi pentru libertatea individuală, întrucât principalul lor obiectiv este să

determine guvernările democratice să reacţioneze excesiv, devenind opresive pentru populaţie.

Thomas Thornton identifică două ipostaze ale terorismului, în funcţie de scopul său

principal, făcând diferenţa între terorismul de impunere şi terorismul agitaţional. Terorismul de

impunere este utilizat de guverne pentru a elimina anumite ameninţări la adresa puterii şi

autorităţii lor. Terorismul agitaţional defineşte activităţile teroriste ale unui grup organizat care

vizează distrugerea stabilimentul politic existent şi preluarea controlului politic. Dacă încercăm o

relaţionare cu teoria lui Hacker, Thornton face diferenţierea dintre terorismul de sus şi cel de

jos43

.

Asemănătoare este şi clasificarea oferită de Eugene Victor Walter, care împarte

terorismul în „regimuri de teroare” şi „asedii de teroare”. Regimurile de teroare se referă la

folosirea terorismului de către sistemele politice deja stabilite, în timp ce asediile de putere

aparţin mişcărilor revoluţionare. Potrivit autorului, regimul de teroare este cel mai insidios tip de

terorism, însă asediul de teroare este cel care primeşte mai multă atenţie datorită senzaţionalului

reportajelor media44

.

În funcţie de scopul urmărit, James Gregor clasifică terorismul în patru grupe: terorismul

instrumental, utilizat pentru a împiedica funcţionarea unui anumit sistem sau a unei instituţii,

terorismul demonstrativ, folosit pentru a supune o întreagă populaţie voinţei alteia, terorismul

profilactic, utilizat anticipativ, pentru prevenirea unei rebeliuni, şi terorismul incidental, ce

desemnează acele acţiuni care au impact asupra unor victime inocente, în scopul obţinerii unor

avantaje personale, legate de patologia, profitul sau avantajul autorului45

.

Ceea ce Gregor a observat, este caracterul nediscriminatoriu al terorismului. La fel ca în

cazul catastrofelor naturale, oricine poate fi victima unui atac terorist. Clasificarea pe care el o

face urmăreşte tocmai gradul în care victimele sunt selecţionate.

Ignorând în mod intenţionat terorismul de tip transnaţional, Schmid şi de Graaf au

prezentat o perspectivă interesantă asupra terorismului politic, clasificându-l în trei categorii:

terorismul insurgent, îndreptat împotriva statului, terorismul de stat sau represiv, îndreptat

împotriva segmentelor populaţiei care nu deţin puterea şi terorismul de tip „vigilante”, care nu se

manifestă nici împotriva, nici în favoarea statului. La rândul său, terorismul insurgent este

43

Apud Marianne Heiberg, Brendan O'Leary, John Tirman, Terror, Insurgency, and the State: Ending Protracted

Conflicts, University of Pennsylvania Press, 2007 44

Eugene Victor Walter, Terror and resistance: a study of political violence, Oxford University Press, 1972 45

James Gregor, The Morality of Terrorism, Rapoport & Alexander, 1982

14

împărţit în trei sub-categorii: terorismul social revoluţionar, a cărui ţintă este să declanşeze

revoluţii la nivel mondial, terorismul separatist, naţionalist sau etnic, care urmăreşte

determinarea de schimbări în anumite zone ale societăţii şi nu în întreaga sferă politică, şi

terorismul axat pe o problemă, care ţinteşte obţinerea de anumite privilegii pentru un grup

specific46

.

Natura politică a scopului şi originii terorismului este cea mai importantă caracteristică

împărtăşită de grupări extrem de diferite, de la regimuri statale represive la revoluţionarii

insurgenţi, cum ar fi Fatah, Sendero Luminoso, IRA, ETA, sau grupările de extremişti nazişti.

Teroriştii criminali sunt ghidaţi de avantajele personale pe care le pot obţine: „găştile”

din închisori, cele de cartier şi cartelurile de crimă organizată folosesc frica pentru a-şi proteja şi

controla activităţile ilegale, în mod deosebit traficul de droguri.

Teroristul patologic poate fi motivat de lăcomie, pasiune, plăcere sau orice aberaţie

psihologică nedefinită. Un criminal în serie sau un ucigaş în masă poate cu siguranţă crea o

atmosferă de teamă şi nesiguranţă care să paralizeze o întreagă comunitate.

În cazul unui război deschis, cel mai bun exemplu de terorism este acela al

bombardamentelor nediscriminatorii a unor locaţii civile. Scopul bombardamentelor aeriene este

acela de a genera panică în rândul populaţiei civile. Primul exemplu de acest fel este Guernica,

1937, când avioanele Germaniei naziste au lansat 10.000 tone de exploziv pentru a susţine forţele

rebele naţionaliste conduse de Franco. Oraşul a fost ras la pământ şi mii de civili au fost atunci

ucişi47

.

Chiar dacă terorismul poate apărea drept operă a unor revoluţionari, criminali sau

psihopaţi, cea mai periculoasă sursă a sa astăzi o reprezintă grupările teroriste de sorginte

religioasă, cum este Al-Qaeda. Aceste grupări sunt în mod deosebit dificil de contracarat,

întrucât utilizează preponderent tactica atentatului sinucigaş.

În volumul „Terror in the mind of God”, Mark Juergensmeyer afirma că atacul din 11

septembrie asupra World Trade Center iese din paradigmele formulate până atunci, inclusiv prin

faptul că nu urmăreşte un obiectiv militar evident. Ceea ce face ca terorismul religios să fie atât

de dificil de combătut este faptul că grupări precum Al-Qaeda nu negociază, nu fac

compromisuri şi nu se predau. În plus, nu au o adresă, o locaţie cunoscută sau identificabilă care

să poată fi atacată fără a risca victime civile colaterale. Este parte din caracterul asimetric al

ameninţării teroriste48

.

46

Alex Peter Schmid, Janny de Graaf, Violence as Communication: Insurgent Terrorism and the Western News

Media, SAGE Publications 1982 47

Guernica, capitala regiunii Biscaya, în Ţara Bascilor, a fost ţinta unuia dintre primele şi cele mai sângeroase

atacuri aeriene ale forţelor naziste, ce a avut loc pe 26.04.1937. 48

Mark Juergensmeyer, Terror in the Mind of God, University of California Press, 2003

15

Clasificarea activităţii teroriste se dovedeşte, deci, a fi o activitate foarte neclară,

diagnoza în acest domeniu rămânând apanajul subiectivismului cercetătorului. Problematica

definiţiei şi clasificării rămâne deschisă, iar gradul de cunoaştere poate fi îmbunătăţit prin

metode de cercetare care să privească spre determinanţii politici, religioşi, sociali şi psihologici

ai terorismului şi ai comportamentului violent.

I.4. CONCLUZII

Terorismul reprezintă o strategie care se bazează – prin intermediul mass-media, a

martorilor oculari – pe impactul psihologic în rândul opiniei publice, iar acest impact psihologic

devine mai important decât rezultatul acţiunilor teroriste.

În fapt, toate formele de luptă conţin un element psihologic important care vizează atât

scăderea moralului inamicului prin îngrozire, cât şi întărirea forţelor proprii, a încrederii în sine

şi a voinţei de a lupta. Or intenţia terorismului este de influenţare a unui public, având scopul de

a induce sentimentul de frică în populaţie sau într-o parte a acesteia.

Un alt element esenţial al psihologiei teroriste este producerea unui şoc masiv în rândul

populaţiei prin intermediul unor atentate nediscriminatorii care induc populaţiei ideea că oricine

poate fi vizat, oricând, oriunde. Aceasta duce la intimidarea populaţiei, la forţarea ei de a lua

atitudine faţă de autorităţi. Această ameninţare difuză reprezintă un atu psihologic care trebuie

luat în seamă49

.

Un instrument al presiunii psihologice teroriste aplicate şi regimului politic ţintă îl

constituie provocarea. Atacurile teroriste ţin să atragă reacţii represive din partea regimului.

Măsurile de securitate care se iau – urmare a atacurilor teroriste – împreună cu reacţiile punitive

afectează parte a populaţiei care nu este implicată în acţiunile teroriste, guvernul devenind astfel

nepopular. Populaţia se simte în nesiguranţă, nemaiavând încredere în posibilitatea guvernului de

a-i apăra. Neputinţa guvernului de a acţiona eficient în faţa sfidării teroriste, indiferent de

raportul de forţe care este favorabil autorităţilor, reprezintă alt atu psihologic important în cadrul

strategiei grupurilor teroriste50

.

După atacul terorist din 11 septembrie 2004 asupra S.U.A., specialiştii în psihologie

militară au fost printre puţinii care au răspuns cu promptitudine provocărilor lansate de către

terorişti.

Ei au fost cei care au apreciat că terorismul este o formă psihologică de conflict.

Intervenţia psihologilor americani a fost centrată, în consecinţă, pe acordarea unor servicii

directe victimelor şi familiilor lor, pe instruirea trupelor privitor la managementul stresului şi

proiectarea unor noi direcţii de pregătire a personalului militar în lupta cu teroriştii şi terorismul.

49

M. Poland, Concepts of Terror an Terrorism, Prentice-Hall, 2004. 50

M. Poland, Concepts of Terror an Terrorism, Prentice-Hall, 2004

16

În acest sens s-au format echipe multidisciplinare de controlare a stresului. Aceste echipe asistă

victimele, membrii familiei, martorii în situaţii de luare de ostatici, terorism, identificând

elementele de stres generate de:

- şocul evenimentului;

- violarea bruscă a cadrului familiar;

- pierderea controlului;

- sentimente ostile (reprimate sau exprimate);

- observarea atrocităţilor;

- sentimentul de neputinţă;

- comportamente regresive;

- identificarea pozitivă cu teroriştii;

- sentimentul că eşti victimă;

- sentimente negative faţă de propria ţară51

.

Dar, pentru a fi eficient, demersul antiterorist presupune coordonarea a două paliere

acţionale diferite: pe de o parte lansarea de acţiuni poliţieneşti şi paramilitare de anvergură care

să împiedice diseminarea violenţei şi să asigure destructurarea facţiunilor extremist-teroriste

active, iar pe de altă parte, lansarea unor mesaje politice clare dublate de proiectarea unei

campanii psihologice de anvergură care să permită obţinerea sprijinului popular în lupta contra

terorismului.

Deşi factorii de stres ai terorismului sunt mai puţin copleşitori decât cei din timpul

războiului clasic, ei au impact atât asupra victimelor directe cât şi asupra martorilor pasivi la

distrugere.

Contrar unor opinii vehiculate de unii analişti, consider că teroarea de stat, cea impusă de

regimurile totalitare, face obiectul unei forme de agresiune socială diferită faţă de terorism,

întrucât are la îndemână instrumente şi se bazează pe ideologii diferite decât cele ale

terorismului.

De asemenea, atacurile menite să aducă avantaje materiale executanţilor nu intră în

domeniul terorismului, cu al criminalităţii ordinare. În lipsa unei ideologii politice şi / sau sociale

nu avem de a face cu terorism.

În sfârşit, nu intră în categoria actelor teroriste episoadele de violenţă provocate de

psihopaţi sau persoane cu diferite disfuncţii psihice sau emoţionale.

Consider că elementele ce definesc terorismul sunt:

- Premeditarea – actele teroriste sunt planificate şi executate în detaliu, nu acţiuni

întâmplătoare sau accidente;

51

Mark Juergensmeyer, Terror in the Mind of God, University of California Press, 2003

17

- Ideologia, urmărirea unui scop preponderent politic, ceea ce diferenţiază teroristul de

psihopat;

- Utilizarea violenţei pentru a induce frică în rândul populaţiei şi reacţii

disproporţionate în rândul forţelor de ordine;

- Caracterul non-naţional şi cel ilegal, care separă terorismul de regimurile totalitare;

- Existenţa unei ţinte şi a unei audienţe care, de obicei, nu coincid.

Urmărind manifestarea acestor elemente definitorii, consider că o clasificare a

fenomenelor teroriste poate fi făcută din perspectiva obiectivului urmărit. Astfel, avem de a face

cu organizaţii teroriste de esenţă fundamentalist - religioasă, organizaţii etnic-separatiste, şi

organizaţii de sorginte ideologică.

Organizaţiile teroriste de esenţă fundamentalist – religioasă. Fără a exclude existenţa în

trecut sau posibilitatea apariţiei unor manifestări fundamentaliste şi la alte religii, în prezent ne

confruntăm cu astfel de exacerbări ale unor precepte religioase în cadrul lumii islamice.

Ideologia islamică transformă dominaţia de fapt, în autoritate de drept şi asigură supunerea

permanentă fără a recurge la constrângerea fizică, dând naştere confuziilor religioase privind

lupta dintre bine şi rău. Trebuie înţeles foarte clar că nu religia islamică este un pericol. Acesta

vine din partea fundamentalismului islamic, care nu trebuie confundat cu religia islamică.

Organizaţii teroriste etnic-separatiste. În prezent nu se poate prevedea dacă în viitor vor

câştiga supremaţia forţele integrării sau cele ale separatismului. Se poate presupune însă că, dacă

globalizarea progresează, ea va fi încheiată de către alţi „subiecţi” decât cei cunoscuţi în prezent,

deoarece există temerea că anumite ţări europene, africane, asiatice şi sud-americane nu pot să-şi

menţină unitatea actuală. Puţine state de pe mapamond sunt omogene etnic şi religios. În marea

majoritate a acestora, convieţuiesc, pe lângă populaţia majoritară şi diferite grupuri etnice. O

parte din aceste grupuri minoritare îşi manifestă dorinţa de a se separa de majoritari, apelând

uneori la metode şi mijloace violente, generând conflicte locale de amploare diferită.

Organizaţii teroriste de sorginte ideologică, fie ea de stânga sau de dreapta. Revoluţia se

manifestă ca o schimbare radicală socială, politică sau economică. Ea este o schimbare de sistem

şi nu o strategie. Revoluţiile sunt caracterizate declarativ prin spontaneitate, dar ele sunt pregătite

în clandestinitate, cu minuţiozitate. Conform strategiei utilizate, perioada de violenţă a unei

revoluţii este de scurtă durată. Preluarea puterii reprezintă un episod cataclismic pentru societate

şi din acest punct de vedere, în perioada pregătirii se iau măsurile necesare evitării, pe cât

posibil, a exacerbării violenţei. Lupta de gherilă este o formă de luptă insurgentă, în care părţile

beligerante, militare sau paramilitare, duc acţiuni de luptă specifice luptei armate. Astfel, apare

terorismul ca formă atipică de luptă împotriva ordinii de drept. Prin formele sale de manifestare,

18

el nu produce numai teroare, fiind asimilat cu o idee doctrinară, dar şi cu un mod deliberat de

acţiune.

Capitolul II – PREZENŢA ORGANIZAŢIILOR TERORISTE ÎN EUROPA

II.1. INTRODUCERE

Europa a fost dintotdeauna expusă acţiunilor diferitelor organizaţii teroriste. Tradiţional,

aceste organizaţii au fost, aproape în exclusivitate, ghidate de motivaţii politice sau naţionalist-

separatiste. Secolul XX a văzut emergenţa şi intensificarea eco-terorismului în Europa, iar apoi a

terorismului religios, în principal generat de extremismul islamic.

Fiind implicate pe deplin în viaţa internaţională, ţările occidentale au fost ţinta a

numeroase atentate în cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. State precum Belgia,

Franţa, Germania, Italia, Olanda, Spania şi Marea Britanie au fost folosite drept centre financiare

şi de recrutare, precum şi drept baze operaţionale pentru acţiunile teroriste desfăşurate în întreaga

lume.

Europa s-a simţit vulnerabilă în faţa penetrării grupărilor teroriste internaţionale,

confruntându-se cu terorismul generat de probleme de politică internă sau legat de revendicări cu

caracter ideologic ori regional. În egală măsură, Europa a fost afectată de o formă a violenţei

teroriste generată de crize externe, atunci când, pentru prima dată, grupări teroriste palestiniene

au atacat interesele adversarilor lor fără a mai ţine seama de frontiere. În Franţa, Italia, Austria,

dar şi în alte ţări, acţiunea teroristă a globalizat progresiv o cauză. Acest mod de acţiune a fost

adoptat treptat de alte mişcări. Armata Secretă Armeană pentru Eliberarea Armeniei (ASALA),

organizaţie creată pe baze etnice, în 1975 la Beirut, constituie un exemplu în acest sens: până la

desfiinţarea sa, în 1984, aceasta a comis peste 35 de atentate în Franţa, arătând că nu este necesar

să fii desemnat principalul duşman al unei mişcări pentru a-i cădea victimă52

.

În anii '60 şi '70, la originea terorii s-au aflat şi mişcări violente provenite din extrema

stângă şi din mişcarea de autonomie. Unele dintre acestea, precum Acţiunea Directă, şi-au

continuat acţiunile până prin anii '80, fiind anihilate treptat53

.

Atentatele majore din Franţa, din anii 1995-1996 din staţiile de metrou sau din Paris

Saint-Michel, Maison-Blanche şi Port-Royal, care aveau legătură cu luptele interne din Algeria

prefigurau întrucâtva terorismul islamist54

.

52

Marianne Heiberg, Brendan O'Leary, John Tirman, Terror, Insurgency, and the State: Ending Protracted Conflicts,

University of Pennsylvania Press, 2007 53

http://en.wikipedia.org/

19

Ele au fost comise de terorişti sprijiniţi de celule implantate în prealabil pe teritoriul

francez şi care oscilau între susţinerea logistică a grupărilor armate active în Algeria şi acţiunea

concretă împotriva statelor occidentale. Această dimensiune - nouă pe atunci - anunţa

ameninţările existente în prezent în unele ţări occidentale. Terorismul de inspiraţie regională nu a

cruţat nici el Europa. În Franţa, mişcările de independenţă corsicană, bască şi bretonă recurg la

violenţă. În Spania şi în Irlanda, Patria Bască şi Libertatea (ETA) şi Armata Republicană

Irlandeză (IRA) au luptat activ timp de peste trei decenii împotriva guvernelor, în numele

independenţei Ţării Bascilor şi al unităţii irlandezilor. Terorismul regional nu a dispărut, iar

autorităţile continuă să-l aibă în atenţie, în cadrul unui efort susţinut.

Dar terorismul cu care se confruntă în zilele noastre Occidentul este urmaşul atentatelor

de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, soldate cu peste 3.000 de victime.

În acest moment, un aspect deosebit de relevant îl constituie numărul de elemente

islamiste pe care Europa l-a atras. Cinci motive au determinat această situaţie, fiecare dintre ele

contribuind la dificultăţile pe care statele europene le întâmpină în procesul de consolidare al

politicilor lor de combatere a terorismului55

:

- libera circulaţie - persoanele care fac parte din grupări teroriste sunt avantajate

deopotrivă de faptul că au posibilitatea de a circula fără restricţii între statele care au semnat

acordul Schengen - care permite circulaţia între statele semnatare fără verificarea persoanelor - şi

relativ liberă între statele care au breşe în sistemul de trecere a frontierei, de-a lungul graniţelor

UE. Acest lucru a facilitat stabilirea de baze logistice pentru organizaţia teroristă al-Qaeda şi

grupările teroriste algeriene, cum sunt Grupul Islamic Armat şi Jihadul Islamic în Franţa,

Germania şi Italia;

- politica de imigrare şi de acordare de azil - grupările teroriste au bineficiat de sistemele

de imigraţie şi de acordare de azil relativ facile şi slab monitorizate din majoritatea statelor

europene. De exemplu, în Marea Britanie acest lucru a avut ca rezultat apariţia unui număr mare

de persoane neînregistrate înainte de atacurile din 11 septembrie 2001. Deşi majoritatea

membrilor grupărilor teroriste internaţionale stabiliţi în Europa au intrat în regiune prin canale de

imigrare legale sau sunt cetăţeni ai regiunii, există suspiciunea că s-a abuzat de sistemul de

acordare de azil. Aşa cum a fost ilustrat de grupările algeriene, imigranţii ilegali - care depind de

sprijinul comunităţilor din diasporă pentru falsificarea documentelor de identitate - există, în

mod firesc, în reţelele ilegale. Această combinaţie face ca reţelele teroriste internaţionale din

Europa să fie dificil de penetrat;

54

http://en.wikipedia.org/

55 Mark Juergensmeyer, Terror in the Mind of God, University of California Press, 2003.

20

- sistemul judiciar şi de poliţie – cu toate că multe instituţii şi regimuri europene

colaborează, acest lucru se realizează mai puţin la nivelul sistemelor de poliţie şi justiţie din

Europa. Anterior atacurilor din septembrie 2001, acest lucru s-a dovedit a fi un impediment

semnificativ pentru cooperarea trans-jurisdicţională imediată şi pentru solicitările de extrădare;

- libertăţile civile - grupările teroriste internaţionale şi simpatizanţii lor au bineficiat de

libertăţile civile europene, care permit libertate religioasă, de exprimare şi de adunare. În Marea

Britanie autorităţile au permis unor imami să propovăduiască congregaţiilor lor idei radical

extremiste şi subversive. Acest lucru a contribuit la transformarea Marii Britanii în adăpost

pentru numeroşi simpatizanţi ai terorismului practicat de reţeaua teroristă al-Qaeda şi algerieni şi

într-un centru al radicalismului şi de recrutare;

- finanţarea - organizaţiile teroriste internaţionale care s-au infiltrat în Europa au avut

acces la surse de finanţare europene. În afara de tranzitarea banilor prin birouri de schimb

valutar, celulele teroriste europene au obţinut resurse financiare prin infracţiuni mărunte, fraudări

de carduri bancare şi operaţiuni de trafic la scară redusă. Aceste vulnerabilităţi combinate au

permis accesul pe teritoriul Europei a membrilor şi simpatizanţilor organizaţiilor teroriste

internaţionale. Celulelor teroriste li s-a permis să se organizeze şi să acţioneze timp de aproape

un deceniu sau în unele cazuri, chiar mai mult, în condiţii de impunitate.

Confruntate cu nivele de ameninţare teroristă foarte ridicate imediat după atacurile

teroriste din 11 septembrie 2001, majoritatea statelor europene au recunoscut, în cele din urmă,

pericolul reprezentat de prezenţa islamiştilor în Europa. Drept urmare, au fost adoptate, în regim

de urgenţă, o serie de măsuri interne în încercarea de a diminua, dacă nu chiar a elimina

ameninţarea care fusese lăsată să se dezvolte56

.

II.2. ORGANIZAŢIILE TERORISTE ORIGINARE DIN EUROPA

Consider că este necesară o diferenţiere între terorismul generat în Europa şi cel importat.

Tradiţional, Europa s-a confruntat cu terorism de factură etnic-separatistă sau de factură politică,

dar întotdeauna provenită de la organizaţii structurate ierarhic şi cu o ideologie proprie, bazată pe

valori manifeste.

Relativ recent Europa a început să se confrunte cu un import de terorism de o factură

nefamiliară până atunci: terorismul religios. Chiar dacă populaţiile europene sunt relativ

eterogene din punct de vedere religios, acesta nu a fost un motiv de insurgenţă. În perioadele cele

mai puritanist-creştine ale istoriei europene au existat momente de marginalizare ale

musulmanilor şi evreilor, însă niciodată mişcări de factură teroristă pe fundal religios.

56

Gheorghe Văduva, Terorismul contemporan - factor de risc la adresa securităţii şi apărării naţionale în condiţiile

statutului de membru NATO, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, 2005.

21

Pătrunderea din ce în ce mai puternică în Europa a membrilor unor organizaţii teroriste

cum ar fi Hezbollah, Fatah, Al-Qaeda sau Hamas, a găsit structurile de securitate europene

nepregătite în faţa unor tactici, structuri şi motivaţii diferite de cele proprii organizaţiilor

indigene 57

.

A apărut, deci, necesitatea reformulării modalităţilor de reacţie şi a strategiilor de

prevenire ale terorismului la nivel european, pentru a acoperi noua gamă de ameninţări.

II.2.A. ETA – Euskadi Ta Askatasuna58

Înainte de a vedea ce a fost şi ce este ETA în prezent, cred că este bine să trec în revistă,

foarte pe scurt, câteva din caracteristicile zonei în care a apărut şi s-a dezvoltat această

organizaţie.

Ţara Bascilor se întinde de o parte şi de alta a Pirineilor occidentali pe regiuni

administrative ale Franţei şi Spaniei. Cuprinde trei zone locuite de poporul basc: comunitatea

autonomă bască din Spania (Pais Vasco, sau Euskadi), Ţara Bască (teritoriul istoric, Euskal

Herria), întreaga zonă locuită de basci, Ţara Bască de nord (Pays Basque), partea de nord a

Euskal Herria, din Franţa. Capitala comunităţii din Spania (Pais Vasco) este Victoria (Gasteiz, în

limba bască). Limba bască este vorbită în nord-estul Spaniei şi în sud-vestul Franţei. În prezent

sunt aproximativ 600.000 de vorbitori de bască. Nu este o limbă indo-europeană şi nu are nici o

înrudire cu alte limbi. Lingviştii încearcă să găsească legături cu limbi în care au descoperit

cuvinte izolate asemănătoare, precum etrusca, argouri africane sau caucaziene sau chiar

japoneza, dar fără rezultate concludente. În Spania circulă şi teoria potrivit căreia, de fapt, limba

bască, nu este altceva decât forma modernizată a jargonului folosit de contrabandiştii de la

frontiera franco-spaniolă pentru a comunica între ei fără a fi înţeleşi de către autorităţile din cele

doua state59

.

ETA este o organizaţie care militează pentru independenţa Ţării Basce. Considerat grup

terorist de către Spania, Franţa, SUA şi Uniunea Europeană, Euskadi Ta Askatasuna cere

formarea unui stat socialist independent basc. Data de naştere a organizaţiei separatiste este 31

iulie 1959. Numele nu a fost schimbat niciodată, dar sub alte aspecte a avut o întreagă evoluţie.

Creată de tinerii naţionalişti, ETA este considerată responsabilă pentru moartea a mai mult de

800 de persoane, începând din 1968. A bineficiat la începuturile sale de o mare popularitate nu

numai în Ţara Bascilor, ci şi în restul Spaniei, pentru opoziţia ei fermă faţă de regimul dictatorial

al generalului Franco. În 1974, creşterea numărului de atentate duce la sciziunea organizaţiei

ETA în două ramuri, una numită "ETA militară", compusă în principal din exilaţi care trăiau în

57

David C. Rapoport, Terrorism. Critical Concepts in Political Science, Routledge, 2006 58

Din limba bască, „Ţara Bascilor şi Libertate” 59

http://en.wikipedia.org

22

partea franceză a Tării Bascilor şi care desfăşura cu predilecţie acţiuni de tip militar, şi "ETA

politico-militară", compusă din bascii de pe partea spaniolă şi care acordă importanţă acţiunilor

politice, fără însă a renunţa la terorism. Această diferenţiere s-a datorat, în principal, modului în

care mişcările naţionaliste erau privite pe cei doi versanţi ai Pirineilor. Dacă în Franţa politica era

de a nu recunoaşte existenţa nici unei alte naţionalităţi în afara celei franceze, în Spania,

existenţa unor naţionalităţi altele decât cea spaniolă reprezenta unul din pilonii politicii de

sorginte federalistă existentă încă de pe vremea imperiului60

.

Odată cu căderea dictaturii franchiste şi reinstaurarea monarhiei constituţionale se

declanşează procesul de democratizare a societăţii spaniole.

În 1976, ramura politico-militară o subordonează pe cea militară, ceea ce în final duce la

crearea coaliţiei naţionaliste de stânga Euskadiko Ezkerra61

.

În 1982, au loc negocieri între guvernul central spaniol şi această coaliţie pentru a pune

capăt violenţelor. O amnistie pentru membrii ETA cercetaţi sau încarceraţi este acordată în

schimbul încetării activităţilor teroriste. ETA "politico-militară" se autodizolvă chiar în acelaşi

an, militanţii săi abandonând violenţa.

După ruperea armistiţiului cu guvernul spaniol în 2008, strategia grupului separatist a

suscitat intense speculaţii în mass-media. Îngrijorarea şi teama plutesc în aer, având în vedere că

o precedentă rupere de armistiţiu a mişcării ETA, la sfârşitul anului 1999, s-a soldat cu reluarea

atentatelor din partea acesteia.

Grupul separatist ETA dispune de cinci commando-uri itinerante compuse din 70 de

tineri radicali antrenaţi în America de Sud, afirma recent "El Mundo"62

. Ziarul cita "un raport

confidenţial al serviciilor de informaţi militare spaniole", elaborat după anunţul de renunţare la

"încetarea focului permanent". Raportul evoca "un atentat iminent de mare impact asupra

publicului", capitala Madrid sau portul Valencia figurând printre "ţintele favorite".

Din punct de vedere al modalităţilor de acţiune, în ultimele decenii, au fost folosite

atentate punctuale ce au urmărit suprimarea fizică a unor reprezentanţi ai guvernului central,

armatei sau poliţiei şi aşa numitele „atentate anunţate” prin care principalul scop nu îl reprezenta

producerea de victime cât, mai ales, crearea unei stări de nesiguranţă permanentă la nivelul

întregii populaţii.

La începutul lui iunie 2008, Euskadi Ta Askatasuna a anunţat că nu mai respectă

"încetarea focului permanent", decretată în 2006 şi că va deveni activă pe toate fronturile.

Organizaţia bască a precizat că pune capăt celor 15 luni de armistiţiu pe motiv că guvernul

spaniol "a încălcat promisiunile procesului de pace", răspunzând "la încetarea focului cu arestări,

60

http://www.dkosopedia.com/wiki/Terrorism 61

Din limba bască, "stânga bască" 62

http://www.elmundo.es

23

torturi şi agresiuni"63

la adresa sa. Totuşi, chiar şi în perioada armistiţiului, două persoane au fost

ucise la 30 decembrie 2006, la Madrid, în urma unei explozii cu maşină-capcană, atribuită ETA.

Ultimul incident care a avut la origine ETA, de dinainte de armistiţiu, se petrecuse în mai 2003.

În iunie 2008, poliţia spaniolă a descoperit un vehicul înmatriculat în Portugalia cu 115

kilograme de material exploziv la bord. Pe de altă parte, procurorii francezi au iniţiat o

investigaţie privitoare la un jaf armat în Alsacia, în cursul căruia trei hoţi care vorbeau limba

franceză cu accent spaniol au furat 44 de kilograme de pastile inflamabile, ei fiind bănuiţi că

acţionau în contul grupării ETA.

Ministrul spaniol de interne, Alfredo Perez Rubalcaba, a avertizat, recent, că "ţara ar

trebui să fie pregătită pentru un atentat al ETA64

" prin care organizaţia urmăreşte să facă victime,

nu doar să creeze panică. Rubalcaba a declarat că, în pofida eficacităţii forţelor de securitate şi a

eforturilor pe care le depun autorităţile, organizaţia bască va încerca să-şi pună planurile în

aplicare. "Trebuie să fim pregătiţi pentru un atentat, sunt obligat s-o spun. Trebuie să fim

precauţi, să ne gândim la ceea ce ar putea fi mai rău. Eu cred că vor încerca să ucidă", a spus

ministrul de interne de la Madrid. Alfredo Perez Rubalcaba a informat că forţele de poliţie au

evitat la limită un atentat care urmărea să facă victime. La 2 iulie 2008, presupuşi membri ETA

au fost reţinuţi în Franţa, la circa 15 kilometri de frontiera cu Navarra. Aceştia se deplasau cu o

furgonetă încărcată cu 140 de kg de substanţe chimice, care ar fi putut fi folosită ca exploziv. În

vehicul se mai aflau două detonatoare, dintre care unul ar fi putut fi utilizat pentru pregătirea

unei maşini-capcană. Acest fapt a determinat guvernul spaniol să tragă concluzia că, de această

data, ETA caută să ucidă. Recent, a mai fost arestat un membru ETA în Santander, care avea

asupra sa un pistol şi un dispozitiv ce puteau servi la un atentat cu bombă.

Deşi a fost iniţiatorul negocierilor cu ETA, şeful guvernului spaniol, socialistul Jose Luis

Rodriguez Zapatero, a respins, acum, orice posibilitate de reluare a dialogului cu organizaţia

bască ETA. Reluând armele, "ETA a făcut imposibil dialogul. Nu există nici o cale pentru

dialog"65

, a subliniat Zapatero. El a pus astfel capăt "procesului de pace" pe care-l angajase după

anunţul "de încetare a focului permanent" şi a cerut mişcării să renunţe definitiv la violenţă.

II.2.B. IRA – The Irish Republican Army66

Armata Republicană Irlandeză este o organizaţie militară revoluţionară republicană,

descendentă a Voluntarilor Irlandezi, înfiinţată în 25 noiembrie 1913. Voluntarii Irlandezi au fost

63

http://www.elmundo.es/ 64

http://www.asturi.as/ 65

www.eleconomista.es 66

„Armata Republicană Irlandeză”, sau „Óglaugh na hÉireann” în limba irlandeză.

24

recunoscuţi, în 1919, ca fiind armata oficială a auto-declaratei Republici Irlandeze, de către Dáil

Éireann, Parlamentul acesteia67

.

Începând cu „Easter Rising”, în aprilie 1916, IRA a dus o campanie de gherilă continuă

împotriva guvernării britanice în Irlanda şi apoi în favoarea recreării Republicii Irlandeze

declarate în 1919. În 1920, prin Actul Britanic de Guvernare a Irlandei, aceasta era împărţită în

două: Statul Liber Irlandez, cu populaţie majoritar catolică, şi Irlanda de Nord, cu populaţie

majoritar protestantă, dar o treime catolică, ce s-a opus permanent acestei măsuri.

În iulie 1997, un acord de încetare a focului pune punct unei campanii de atacuri teroriste

ce durase 17 luni. Chiar dacă atacurile nu au încetat complet, s-a putut observa totuşi o

descreştere semnificativă a violenţelor.

Vocea oficială a IRA este Sin Féin68

, cel mai vechi partid politic din Irlanda, înfiinţat în

1905, şi care se bucură de o puternică susţinere în rândul populaţiei irlandeze.

Tacticile utilizate de IRA includ bombe, asasinate, răpiri, orientate împotriva unor

instituţii sau personalităţi-simbol, dar şi vandalisme, şantaj, furt şi trafic. Maşinile-capcană au

devenit metoda de atac preferată a IRA, iar în 1974 peste 20 de astfel de dispozitive au explodat

în Belfast în aceeaşi zi. De atunci, astfel de instrumente au fost folosite în Marea Britanie într-o

serie de atacuri ce au inclus pub-uri, gări, dealeri auto sau centre comerciale. IRA este

considerată organizaţia teroristă cea mai specializată în fabricarea şi detonarea dispozitivelor

explozive improvizate. Militanţii săi folosesc nitroglicerină, fertilizanţi, amestecuri explozive de

substanţe, bombe cu cuie sau grenade.

Organizaţia se bucură de susţinerea a câtorva sute de membri şi a mai multor mii de

simpatizanţi. În plus, informaţiile existente susţin că IRA a primit ajutor din partea mai multor

grupări şi ţări, precum şi instructaj şi armament din partea Libiei. Există suspiciuni că ar primi

fonduri, armament şi alte materiale utilizabile în scopuri teroriste de la simpatizanţi din Statele

Unite, iar similitudinile în operaţiuni sugerează legături puternice cu ETA69

.

După eforturi îndelungate de a convinge organizaţia să se dezarmeze, pe 28 iulie 2005,

IRA a declarat că şi-a încheiat campania armată şi că îşi va urmări în viitor obiectivele numai

prin mijloace paşnice.

Irlanda este sursa şi locaţia principală a mai multor grupări teroriste minore, marea

majoritate de orientare republican-marxistă, cum ar fi INLA70

(cunoscută în anii ‟70 – ‟80 sub

numele de PLA71

) sau IPLO72

. Aceste organizaţii nu se bucură nici de notorietatea, nici de

67

http://en.wikipedia.org/ 68

Din limba irlandeză, „Prin noi înşine” 69

http://en.wikipedia.org/ 70

Irish National Liberation Army (engl.) sau Arm Saoirse Naisiunta na HEireann (irl.) 71

People‟s Liberation Army 72

Irish People‟s Liberation Organization

25

puterea financiară şi sprijinul popular al IRA, iar istoria lor a fost marcată mai ales de lupte

interne şi scindări ale organizaţiilor în facţiuni şi aripi de orientare politică diferită.

II.2.C. RAF – Red Army Faction73

RAF este succesoarea grupării Baader-Meinhof, ce s-a născut pe timpul protestelor

studenţeşti din anii ‟60. Ideologia grupării este un amestec obscur de marxism şi maoism,

completat de o implicare puternică în lupta armată. Protestele lor s-au îndreptat, de-a lungul

timpului, împotriva valorilor de dreapta şi burgheze ale Germaniei, împotriva războiului din

Vietnam şi a status-quo-ului capitalist. În comunicatele de presă de la începutul anilor ‟70, liderii

organizaţiei au declarat că scopul RAF este de a „determina escaladarea conflictului dintre stat şi

opoziţie, dintre cei care exploatează lumea a treia şi cei care nu profită de pe urma petrolului

persan, a bananelor boliviene şi a aurului sud-african”74

.

Organizaţia este structurată într-un grup central, extremist, format din 10-20 de persoane,

autor al atacurilor armate, şi o reţea de câteva sute de susţinători care asigură sprijinul logistic şi

material, precum şi activitatea de propagandă. În epoca de înfiinţare a organizaţiei, aceasta a

primit susţinere de la anumite grupări teroriste din Orientul Mijlociu, cum ar fi Organizaţia

pentru Eliberarea Palestinei, care a oferit membrilor RAF pregătire în mânuirea armamentului

Kalashnikov. De asemenea, s-au găsit indicii ale unei legături cu Frontul pentru Eliberarea

Palestinei. Analiştii susţin că unele legături au fost păstrate şi astăzi. Chiar dacă organizaţia nu a

avut conexiuni cu Panterele Negre din Statele Unite, liderii RAF şi-au manifestat simpatia faţă

de acest grup. În anii ‟80, RAF primea susţinere materială, pregătire militară şi adăpost de la

autorităţile din Germania de Est, iar recent au fost identificate legături cu GRAPO, în Spania75

.

Acţiunile lor se materializează prin răpiri, asasinate, atacuri cu bombă şi furturi, iar ţintele

vizate sunt, în general, guvernarea germană, sectorul privat, precum şi interesele Statelor Unite

în Germania, incluzând oficialităţi şi baze NATO.

RAF a luat fiinţă într-o perioadă când întreaga Europă a văzut crescând mişcări de stânga.

Întrucât în Germania reminiscenţele celui de-al treilea Reich erau încă puternice, naşterea unei

opoziţii şi a tendinţelor revoluţionare în rândul noii generaţii erau, într-o oarecare măsură,

naturale. Chiar dacă metodele folosite de RAF erau condamnate de majoritatea populaţiei,

ideologia organizaţiei a fost bine primită şi susţinută de aproximativ un sfert al tinerei generaţii

germane76

.

73

Facţiunea Armatei Roşii 74

http://en.wikipedia.org/ 75

http://www.dkosopedia.com/wiki/Terrorism 76

http://en.wikipedia.org/

26

II.2.D. GRAPO - Grupos de Resistencia Antifascista Primero de Octubre77

GRAPO este aripa militară a Partidului Comunist Spaniol – reconstituit (PCE-r), o

organizaţie clandestină, de ideologie maoistă, care urmăreşte formarea unui stat republican

marxist-leninist spaniol, bazat pe modelul Chinei maoiste.

Organizaţia se opune vehement capitalismului, apartenenţei Spaniei la NATO şi

intereselor americane. GRAPO este o organizaţie foarte restrânsă şi cu slabă susţinere populară.

Acest fapt a determinat autorităţile să declare de mai multe ori facţiunea ca fiind anihilată, după

arestarea mai multor militanţi. Ultimul episod legat de această organizaţie a avut loc în iunie

2007, când poliţia spaniolă a arestat 7 membri ai organizaţiei şi a declarat-o desfiinţată78

.

GRAPO a fost în mod deosebit activă începând cu a doua jumătate a anilor ‟70, când a

revendicat explozia mai multor bombe şi răpirea unor înalţi demnitari, cum ar fi politicianul

Antonio María de Oriol y Urquijo în 1976 sau generalul Villaescusa în 1977. De la începutul

existenţei sale până în prezent, GRAPO a ucis 84 de persoane. Cea mai recentă victimă a grupării

a fost Ana Isabel Herrero, în Zaragoza79

.

În ciuda violenţei atacurilor sale, organizaţia nu şi-a atins nici unul dintre obiectivele sale

politice şi nu a reuşit să se afirme în ochii opiniei publice drept gruparea revoluţionară ce se

dorea a fi. În 1984, Guvernul spaniol a pus în practică legislaţia anti-teroristă, care a oferit o bază

pentru operaţiunile poliţiei împotriva GRAPO, materializate în multiple arestări. Organizaţia şi-

a diminuat substanţial structura şi activitatea, însă şi-a continuat atacurile la nivel de grupuri

commando, care erau mai uşor de format şi de dizolvat, devenind astfel mai greu de identificat.

Liderul GRAPO, Manuel Perez Martinez 'Arenas', a fost condamnat în Franţa, în anul

2000, pentru conspiraţie cu intenţii teroriste. Statul spaniol a solicitat autorităţilor franceze

extrădarea sa, iar până în momentul de faţă organizaţia nu a numit public un nou lider80

.

II.2.E. BR – Le Brigate Rosse81

Organizaţia a activat în Italia în perioada „anilor de plumb”82

şi a fost înfiinţată în 1970

de către Renato Curcio, Margherita Cagol83

şi Alberto Franceschini. De ideologie marxist-

leninistă, BR urmăreau formarea, prin luptă armată, a unui stat italian revoluţionar şi separarea

ţării de alianţele occidentale (în principal NATO)

77

Din limba spaniolă, „Grupările de Rezistenţă Antifascistă Întâi Octombrie” 78

http://en.wikipedia.org/ 79

http://www.elperiodicodearagon.com/ 80

http://en.wikipedia.org/ 81

Din limba italiană, „Brigăzile Roşii” 82

În limba italiană „anni di piombo” 83

Cunoscută sub numele de Mara Cagol

27

În 1978, o facţiune a organizaţiei, condusă de către Mario Moretti, a plănuit şi dus la

îndeplinire răpirea şi, ulterior, uciderea lui Aldo Moro84

, devenită un simbol al istoriei naţionale

italiene. La începutul existenţei sale, BR erau active preponderent în Reggio Emilia şi în marile

întreprinderi din Milano şi Torino, unde acţionau în mod deosebit prin sabotarea echipamentelor

industriale şi, ulterior, răpirea unor membri ai echipei de management85

.

Primele victime ale BR au fost doi membri ai partidului italian neo-fascist Mişcarea

Socială Italiană86

. Principala sursă de venituri a organizaţiei erau banii solicitaţi pentru

răscumpărarea diferiţilor oameni politici sau de afaceri pe care BR i-au răpit. Însă, conform

afirmaţiilor lui Ion Pacepa, există dovezi legate de conexiunile organizaţiei cu StB cehoslovacă87

şi cu PLO88

, care au oferit Brigăzilor Roşii atât susţinere financiară, cât şi armament şi pregătire

militară89

.

În anii ‟80, organizaţia a fost profund afectată de investigaţiile poliţiei şi serviciilor de

informaţii italiene care, cu cooperarea unor membri ai organizaţiei aflaţi în arest, au reuşit

reţinerea unei mari părţi din conducerea BR. Acest lucru a fost posibil datorită unei legi care

oferea o reducere a perioadei de arest pentru cei care alegeau sa colaboreze cu justiţia90

.

II.2.F. UCK – Ushtria Clirimtare e Kosoves91

UCK s-a născut în a doua jumătate a anilor ‟90, ca grup de luptă pentru independenţa

Kosovo de sub Iugoslavia. În februarie 1996, organizaţia a lansat o serie de atacuri, preponderent

împotriva unor ţinte oficiale sârbeşti, cum ar fi secţii de poliţie, sedii guvernamentale, dar şi

împotriva unor persoane de etnie sârbă, în mod deosebit în partea de vest a Kosovo.

Presiunea exercitată de atacurile şi politica UCK a determinat o comasare a trupelor

sârbeşti în zonă şi represalii puternice. Comunitatea internaţională le-a definit drept campanie de

epurare etnică din partea puterii de la Belgrad, fapt ce a condus la intervenţia NATO în 1999 şi,

ulterior, la declararea unilaterală a independenţei Kosovo în 2008, după 9 ani de autonomie şi

guvernare sub tutela ONU92

.

UCK a atras membri nu numai din rândul populaţiei albaneze, dar şi din Suedia, Belgia,

Marea Britanie, Germania sau Statele Unite ale Americii. Aproximativ 30-40 de voluntari din

84

Aldo Moro (23 sepembrie 1916 - 9 mai 1978), om politic italian, de orientare creştin-democrată, prim-ministru

între 1963 - 1968, 1974 - 1976. 85

http://en.wikipedia.org/ 86

Movimento Sociale Italiano 87

Din limba slovacă, „Štátna bezpečnos“, Securitatea de Stat 88

Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei 89

Ion Mihai Pacepa, Red Horizons, Regnery Publishing, 1990. 90

Aceşti colaboratori sunt cunoscuţi sub numele de „pentiti”. 91

Din limba albaneză, „Armata de Eliberare a Kosovo” 92

http://en.wikipedia.org/

28

cadrul Asociaţiei Internaţionale de Voluntari ai Forţelor Croate93

au contribuit la pregătirea

militară a membrilor UCK.

UCK s-a bucurat de susţinerea puternică a populaţiei albaneze din Kosovo, precum şi de

un aflux de fonduri din partea emigranţilor albanezi în Europa occidentală. De asemenea, mare

parte din fondurile sale proveneau din trafic de droguri, armament şi persoane.

Operaţiunile sale constau în bombardarea anumitor locaţii, îndeosebi oficiale, amplasarea

de dispozitive explozive artizanale pe autoturisme, maşini-capcană, dar şi atacuri, mai ales

nocturne, bătăi, răpiri şi torturi îndreptate îndeosebi împotriva populaţiei de etnie sârbă, dar şi

împotriva rromilor sau albanezilor care erau consideraţi trădători94

.

După război, UCK s-a transformat în TMK95

, o organizaţie non-armată, de protecţie

civilă, care a participat la impunerea ordinii în Kosovo până la declararea independenţei.

Actualmente TMK a fost desfiinţată, iar membrii săi vor fi, cel mai probabil, cooptaţi în viitoarea

armată a statului Kosovo.

Membrii de vârf ai UCK sunt actualmente membri marcanţi ai guvernării kosovare.

Hashim Thaci, prim-ministrul Kosovo şi preşedinte al PDK96

, este fostul lider politic al UCK.

Ramush Haradinaj, preşedintele AAK97

, fost comandant în cadrul UCK, s-a retras temporar din

politică, pentru a se preda tribunalului de la Haga. În urma procesului a fost achitat de toate

acuzaţiile ce i s-au adus. Un alt comandant al organizaţiei, Fatmir Limaj, a fost de asemenea

achitat de tribunalul de la Haga şi este, actualmente, ministrul transporturilor şi

telecomunicaţiilor în Guvernul Kosovo98

.

Conform Human Rights Watch99

, UCK este responsabilă pentru numeroase abuzuri,

inclusiv răpiri şi omucideri ale sârbilor sau etnicilor albanezi care se considera că au cooperat cu

statul. Membri ai UCK sunt responsabili de atacuri şi după încetarea conflictului, inclusiv

împotriva unor etnici albanezi rivali politici.

După 1999, majoritatea atacurilor UCK au căutat să nu facă victime, ci doar să transmită

anumite mesaje politice.

În ciuda faptului că UCK nu mai există ca atare, consider că este un reper negativ pentru

modul în care lumea occidentală a ales să răspundă terorismului. Este un caz (unicul, conform

cunoştinţelor mele) de succes absolut al unei organizaţii teroriste. UCK, o organizaţie teroristă

recunoscută internaţional, a obţinut independenţa Kosovo, iar liderii săi conduc acum acest stat.

93

În limba croată „Udruga Medunarodnih Dragovoljaca Hrvatskih Oruzanih Snaga”, organizaţia oficial recunoscută

a veteranilor războiului iugoslav. 94

http://www.dkosopedia.com/wiki/Terrorism. 95

Trupat e Mbrojtjes së Kosovës, Corpul de Protecţie Kosovo 96

Partia Demokratike e Kosovës, Partidul Democratic al Kosovo 97

Aleanca për Ardhmërinë e Kosovës, Alianţa pentru Viitorul Kosovo 98

http://www.ks-gov.net/portal/eng.htm. 99

http://www.hrw.org/

29

II.2.G Epanastatikos Agonas100

Poate una dintre cele mai tinere organizaţii teroriste europene, Lupta Revoluţionară s-a

remarcat pentru prima oară în 2003, prin revendicarea unui atac cu bombă asupra Tribunalului

din Atena, iar apoi, în 2004, asupra Ministerului Muncii şi a unor autobuze aparţinând poliţiei.

Pe 22 decembrie 2005, organizaţia a publicat un manifest în revista satirică „To Pontiki”,

în care îşi exprimau obiectivele ideologice revoluţionare, antiglobalizare şi antiamericane. Au

urmat alte atacuri cu bombă şi atacuri armate asupra poliţiei ateniene101

.

II.2.H ASALA102

Înfiinţată în 1975, ASALA s-a constituit într-o grupare teroristă transnaţională, pe baze

etnice, cu o ideologie marxist-leninistă care şi-a exprimat încă de la început solidaritatea cu toate

mişcările de stânga şi separatiste din întreaga lume. Aceasta şi-a propus ca obiectiv restabilirea

Armeniei istorice, într-o zonă care include estul Turciei, nordul Iranului şi Armenia post-

sovietică.

De asemenea, ASALA a militat şi militează pentru forţarea Turciei să recunoască

genocidul practicat împotriva armenilor în timpul Imperiului Otoman şi încetarea discriminărilor

suferite de armeni în Turcia103

.

Obiectivele politice ale acestei grupări pot fi sintetizate astfel: folosirea violenţei

revoluţionare pentru a forţa stoparea exploatării, represiuni şi terorii colonialismului turcesc, a

„imperialismului NATO” şi a sionismului; atacarea instituţiilor şi reprezentanţilor statului turc,

oriunde în lume şi lovirea ţărilor care sprijină Turcia; afirmarea socialismului ştiinţific ca

doctrină a patriei armene reconstruite; transformarea Armeniei fost sovietice în bază de luptă

revoluţionară contra Turciei.

Pentru realizarea acestor obiective, ASALA a comis o serie de atentate teroriste,

activitate împărţită în două faze: în timpul primei faze, gruparea a atacat personalul diplomatic

turc pentru a atrage atenţia asupra „problemei armeneşti” şi în vederea câştigării de susţinători

printre armeni; În faza a doua, ASALA şi-a extins operaţiile şi împotriva ţintelor „imperialiste”,

primele victime fiind birourile KLM şi Lufthansa din Paris, precum şi biroul TWA din Madrid.

ASALA ameninţă şi în prezent interesele unor state europene104

.

II.3. TERORISMUL NON-EUROPEAN ÎN EUROPA

100

Din limba gracă „Lupta Revoluţionară” 101

http://en.wikipedia.org 102

Armata Secretă Armeană de Eliberare a Armeniei 103

http://en.wikipedia.org 104

François Massoulié – Conflictele din Orientul mijlociu, Ed. Bic All. 2003

30

În spatele unor atentate teroriste din Europa stau imigranţii musulmani din generaţia a II-

a sau chiar a III-a. Astfel, terorismul islamic şi-a creat un serios cap de pod în Europa, nu

neapărat prin „import” masiv, ci prin dezvoltarea sa din interior prin recrutarea şi pregătirea unor

elemente din rândul imigranţilor, chiar dacă o bună parte dintre aceştia au cetăţenia statelor în

care astăzi locuiesc.

Nu întâmplător Londra este denumită „Londonistan”, datorită numărului mare de

musulmani care trăiesc astăzi în capitala Angliei. Parisul găzduieşte un procent ridicat de

magrebieni, fapt care a condus la o masivă emigraţie a evreilor francezi în Israel. Miile de

magrebieni în rândul cărora au pătruns elemente ale organizaţiilor teroriste sunt la originea celor

două runde ale Entifadei din Paris şi din alte oraşe franceze, pe timpul căreia au fost incendiate

un număr impresionant de maşini, imobile şi alte bunuri105

.

Printre minorităţile Berlinului semnalăm pe cele de origine turcă, kurdă, arabă şi

pakistaneză, care nu odată au dat de furcă autorităţilor germane, iar Madridul a devenit o

potenţială „capitală” a califatului Andalus etc.

La fel ca oriunde în lume, şi în Europa terorismul, indiferent de provenienţa sa, are

capacitatea de a lansa atacuri şi a produce pierderi la scară mai mică sau mai mare. În afara

terorismului intern tradiţional, care şi-a slăbit mult potenţialul de acţiune, în Europa au pătruns

elemente ale terorismului internaţional, cu preponderenţă islamic, elemente în cadrul cărora locul

de frunte îl deţin cele aparţinând reţelei Al-Qaeda şi care, de altfel, au stabilit legături cu grupuri

indigene din toată lumea. Forţa reţelei Al-Qaeda, stă în structura sa multicelulară răspândită pe

tot globul, care-i conferă agilitate şi acoperire106

.

Hezbollah, mişcare revoluţionară radical-şiită de origine libaneză, a evoluat de la nivelul

de ameninţare locală la cel de reţea teroristă la nivel global, cu sprijin puternic din partea unor

regimuri politice radicale, precum cel din Iran sau Siria şi a unei reţele de numeroase organizaţii

nonguvernamentale caritabile. Hezbollah priveşte terorismul nu numai ca pe o unealtă prin care

să îşi atingă scopurile politice, dar şi ca pe o datorie religioasă, parte a „jihadului global”.

Această organizaţie a popularizat folosirea atentatelor sinucigaşe în Liban în anii ‟80. Apoi, în

anii ‟90, şi-a construit o forţă de gherilă puternică şi o structură de conducere politică complexă,

devenind, în ultima decadă, principala forţă destabilizatoare în conflictul arabo-izraelian.

În ciuda vizibilităţii mai puternice a Al-Qaeda în ultimii ani, Hezbollah rămâne

organizaţia cea mai mare, mai puternică, mai bine organizată şi mai bine dotată, aceasta şi pentru

că se bucură de sprijinul celor mai mari sponsori ai terorismului contemporan: Iran şi Siria.

105

Gheorghe Văduva, Terorismul contemporan - factor de risc la adresa securităţii şi apărării naţionale în condiţiile

statutului de membru NATO, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, 2005. 106

Marianne Heiberg, Brendan O'Leary, John Tirman, Terror, Insurgency, and the State: Ending Protracted

Conflicts, University of Pennsylvania Press, 2007.

31

Hezbollah şi-a stabilit prezenţa în Europa în anii ‟80, odată cu afluxul de cetăţeni libanezi

care se refugiau din calea războiului civil şi a confruntărillor dintre israelieni şi palestinieni.

Organizaţia s-a înrădăcinat în mijlocul comunităţilor libaneze din Europa107

.

Serviciile de informaţii germane estimează un număr de circa 900 de membri Hezbollah

prezenţi numai în RFG. Alături de aceşti jihadişti organizaţi, Germania se mai confruntă şi cu

prezenţa jihadiştilor independenţi, mult mai greu de identificat, şi a internaţionaliştilor kurzi, din

ce în ce mai activi în lupta lor împotriva intereselor americane şi turce din Europa. Dacă

Germania nu a fost, până acum, victima unor atacuri teroriste, acest lucru nu este datorat

măsurilor luate de serviciile de securitate, ci mai degrabă faptului că Germania a nu a fost una

dintre ţintele favorite (precum Spania, Franţa sau Marea Britanie), ci mai degrabă o bază

logistică şi refugiu pentru jihadişti.

Hezbollah şi-a format o reţea extinsă de colectare de fonduri şi de sprijin logistic în

întreaga Europă. Franţa şi Mara Britanie au fost ţinta principală a organizaţiei în Europa, în

principal datorită faptului că acestea s-au opus vehement agendei Hezbollah în Liban.

Analizele de specialitate arată că baze operative şi membri ai Hezbollah sunt prezenţi în

întreaga Europă, incluzând Belgia, Bosnia, Mara Britanie, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Danemanca,

Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Lituania, Norvegia, România, Rusia, Slovenia, Spania,

Suedia, Turcia şi Ucraina108

.

Referindu-se la faptul că ameninţarea teroristă este în continuare foarte ridicată în

Europa, judecătorul francez Jean Luis Bruguiere – un specialist în materie – afirmă că „Irakul

atrage ca un magnet tinerii musulmani care astfel se radicalizează. Este asemenea unei găuri

negre care suge toate elementele care trăiesc în Europa pe care le împinge să vină în Irak. Iar unii

dintre ei se întorc în Europa cu ideea că trebuie să continue acolo războiul sfânt, jihadul, fie că e

vorba de Marea Britanie, Franţa, Spania, sau de orice altă ţară”109

Cel mai important aspect al noului fenomen îl reprezintă răspândirea cultului martirilor

(shahid), asociat atacurilor sinucigaşe. Esenţa suicidului altruist constă într-un act realizat în

numele şi în bineficiul comunităţii, care întotdeauna este una puternic structurată şi adânc

ancorată în tradiţie. Comunitatea domină indivizii şi conştiinţa lor pentru că ea face apel

permanent la tipare emoţionale şi atitudini eroice, cultivate prin intermediul religiei; în acest fel,

suicidul nu este privit ca o metodă finală, ci mai degrabă ca expresie a unei atitudini simbolice.

Pe măsură ce adolescenţii musulmani sunt atraşi de radicalismul islamic, aceştia devin,

tot mai mult, principala bază de recrutare a celulelor extremiste locale. Părinţii multor tineri

107

Paul Wilkinson, Terrorism Versus Democracy: The Liberal State Response, Taylor & Francis, 2005 108

http://www.dkosopedia.com/wiki/Terrorism. 109

Evan Kohlmann Al-Qaida's Jihad in Europe: The Afghan-Bosnian Network, Berg Publishers, 2004

32

musulmani au fost încântaţi de faptul că fii lor manifestă interes pentru Islam, interpretând acest

fapt ca pe unul pozitiv şi, totodată, ca pe o nesperată alternativă oferită acestor adolescenţi

derutaţi, de multe ori implicaţi în activităţi criminale sau antisociale. Mulţi părinţi au sprijinit

călătoria tinerilor în Pakistan sau Siria, pentru instruire religioasă, fără să realizeze că instruirea

va însemna de fapt îndoctrinare pentru martiriu110

.

Mulţi tineri musulmani naturalizaţi în Marea Britanie au fost de părere că teroriştii au

avut dreptate în cazul atentatelor din Londra; deci loialitatea lor nu este cu ţara de adopţie, ci cu

Islamul politic, care poartă un război sfânt contra Occidentului. Or, în ţările europene care stau

demografic mai bine, creşterea populaţiei se face mai ales pe seama musulmanilor naturalizaţi,

care au rată de fertilitate mai mare decât populaţiile locale. Cu alte cuvinte, în viitor proporţia

populaţiilor neasimilabile va creşte, tensionând şi mai mult Europa111

.

Depistarea tuturor acestor tineri este extrem de dificilă: majoritatea lor sunt necunoscuţi

autorităţilor şi poliţiei, fiind aproape complet integraţi în ţara adoptivă; membrii celulelor se

racolează din interiorul comunităţii musulmane, în cadrul căreia orice conlucrare cu poliţia

creştină este văzută ca o „trădare”; noii membri nu au nevoie de pregătire militară, ci doar de

îndoctrinare religioasă; majoritatea dintre aceştia nu sunt interesaţi de Jihadul global, ci sunt

animaţi de frustrări şi resentimente împotriva statelor de adopţie – considerate drept

„necredincioase şi decadente”, precum şi principalele responsabile de discriminările la care se

simt supuşi112

.

II.4. PREZENŢA ORGANIZAŢIILOR TERORISTE PE TERITORIUL

ROMÂNIEI

În România, Infiltrarea actorilor terorismului internaţional şi transnaţional s-a produs

începând cu anii `90, constatându-se în prezent tendinţa de structurare a unor adevărate reţele şi

filiale autonome. Acestea acţionează ilegal, sub diferite acoperiri, în vederea colectării de fonduri

pentru organizaţiile teroriste, strângerii de informaţii despre potenţialele ţinte de pe teritoriul ţării

noastre şi organizării unor structuri logistice capabile să sponsorizeze viitoare atacuri.

Prezenţa în România a numeroşi kurzi, majoritatea membri activi sau simpatizanţi ai

PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan, actualul Kadek), reprezintă un factor de ameninţare

majoră, deoarece acest partid foloseşte în mod tradiţional teritoriile ţărilor gazdă din Europa ca

teatru de acţiuni contra intereselor Turciei.

110

James M. Poland, Concepts of Terror an Terrorism, Prentice-Hall, 2004. 111

Alina Mungiu Pippidi, Cum reconstruim Europa, în săptămânalul Prezent, nr.2, feb. 2006. 112

Alina Mungiu Pippidi, Cum reconstruim Europa, în săptămânalul Prezent, nr.2, feb. 2006.

33

Prezenţa PKK în România a permis infiltrarea şi consolidarea unor celule tactice

aparţinând şi altor grupări teroriste turceşti cum ar fi Frontul Revoluţionar de Eliberare Populară,

care urmăreşte realizarea de acţiuni conjugate cu PKK contra ţintelor turceşti113

.

Organele mandatate cu apărarea siguranţei naţionale au descoperit în România prezenţa

unor elemente ale unor categorii de grupări teroriste extrem de virulente cum ar fi „Babbar

Khalsa" şi „Tigrii Eliberatori ai Eelanului Tamil (L.T.T.E.), mai ales în condiţiile în care

România s-a confruntat cu acte teroriste dirijate împotriva unor ţinte indiene.

O altă ameninţare teroristă articulată o reprezintă prezenţa şi activitatea unor membri şi

susţinători ai organizaţiilor palestiniene care se opun procesului de pace din Orientul Apropiat

(Fatah-Consiliul Revoluţionar, Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democratic de

Eliberare a Palestinei şi altele)114

.

Eforturile de organizare a unor centre logistice şi de sprijin pe teritoriul nostru naţional,

ale acestor organizaţii teroriste, este evidenţiat şi de faptul că Fraţii Musulmani - coordonaţi de la

Viena - şi-au creat numeroase asociaţii cu caracter profesional, cultural sau religios, cum ar fi:

Sindicatul Studenţilor Arabi din Cluj- Napoca, Asociaţia „Semiluna", Asociaţia Româno - Arabă

din Bucureşti, „Frontul de Vest”, organizaţie extremistă palestiniană cu statut diplomatic.

De asemenea, în ultima perioadă de timp, şi-au făcut apariţia în ţara noastră elemente

tactice ale unor organizaţii teroriste din Europa Occidentală cum ar fi „2 Iunie", „Brigăzile

Roşii", „Ordinea Nova", „I.R.A.", „ASALA" etc115

.

Este semnificativ să amintim că o parte din organizaţiile teroriste transnaţionale aflate pe

lista Departamentului de Stat al S.U.A, acţionează ori şi-au implantat agenţi şi în România,

membrii acestora fiind prezenţi în special în centrele universitare şi în marile oraşe: Bucureşti,

Cluj, Timişoara, Constanţa, laşi, Braşov. Majoritatea membrilor acestora sunt arabi şi kurzi,

mulţi dintre ei având deja cetăţenia română. Poziţia geografică a ţării noastre, precum şi evoluţia

terorismului internaţional, schimbările semnificative intervenite în strategia şi scopurile acestuia,

reprezintă o permanentă sursă de risc la adresa siguranţei naţionale.

România nu se confruntă în prezent cu un terorism de sorginte sau motivaţie autohtonă.

În acelaşi timp, relativa stabilitate înregistrată în situaţia operativă internă, este afectată constant

de ameninţările derivate din evoluţia pe plan internaţional a terorismului, care include în teatrul

său de acţiune şi România.

Capitolul III – ANTITERORISM ŞI CONTRATERORISM ÎN EUROPA. MĂSURI

IMPLEMENTATE ŞI RECOMANDĂRI PENTRU VIITOR

113

Ion Bodunescu, Terorismul - fenomen global, Casa Editoriala Odeon, 1997. 114

Gl.bg.(r) dr. Octavian DUMITRESCU, Fenomenul militar. Evoluţii în perspective, Editura Semn E, 2004. 115

Ion Bodunescu, Terorismul - fenomen global, Casa Editoriala Odeon, 1997.

34

III.1. INTRODUCERE

Până la momentul 11 septembrie, la nivelul Uniunii Europene, terorismul era perceput ca

”o ameninţare mai puţin fundamentală”, dar acest moment a demonstrat că fenomenul terorist nu

se limitează la sfera naţională sau regională şi că se impune coordonarea luptei antiteroriste în

context internaţional mult mai larg.

Deşi, la 4 septembrie 2001, doar cu câteva zile înainte de atacurile teroriste de la New

York şi Washington, adoptase o Rezoluţie asupra terorismului, Uniunea Europeană avea în

vedere mai degrabă „vechiul” terorism, intern, şi mai puţin „noul” terorism, transnaţional, bazat

pe celule active, grupuri afiliate şi reţele de sprijin larg diseminate, al cărui prim exponent îl

reprezintă gruparea teroristă Al-Qaeda şi reţeaua care gravitează în jurul său. O serie de factori,

între care amintim libertatea de mişcare în cuprinsul Europei, sistemele relativ deschise şi slab

monitorizate de azil şi imigrare, tradiţia libertăţilor civice, accesul facil la reţelele financiare

europene, sistemele poliţieneşti şi judiciare insuficient coordonate, făceau din UE un spaţiu

extrem de vulnerabil la terorism116

.

Europa se confruntă cu terorismul intern şi internaţional de decenii. De fapt, eforturile

contrateroriste ale UE datează dinainte de atacurile de la 11 septembrie. În ciuda luptei

antiteroriste încununate de succes împotriva formelor tradiţionale de terorism politic, serviciile

europene de securitate au subestimat ameninţarea la adresa Occidentului reprezentată de

islamismul militant. Moartea tragică a câtorva mii de oameni pe 11 septembrie a deschis ochii

omenirii către ameninţarea în schimbare şi a arătat şi mai mult vulnerabilităţile societăţilor

moderne, din ce în ce mai deschise şi mai interdependente, în faţa grupărilor teroriste

organizate117

.

Ca o reacţie imediată la atacurile de la 11 septembrie 2001, UE a implementat un „plan

de acţiune antiteroristă” (octombrie 2001), urmat de „Decizia cadru cu privire la combaterea

terorismului” (iunie 2002). Aceste măsuri au crescut cooperarea între guvernele naţionale din UE

şi din lume. Totuşi, atacurile de la Madrid (11 martie 2004) şi Londra (7 iulie 2005), care au

făcut peste 250 de victime, au arătat că strategia europeană contrateroristă este departe de a face

faţă ameninţării. Din această perspectivă, UE a introdus o strategie actualizată. Instituţii precum

EUROPOL, destinate înainte luptei împotriva criminalităţii internaţionale, deţin în prezent

sarcina suplimentară de a face schimb de informaţii şi de a combate terorismul118

.

116

General de divizie (r) dr. Gheorghe Aradavoaice, General de divizie (r) Dumitru Iliescu, maior Laurenţiu Dan

Niţă, Terorism, antiterorism, contraterorism, Ed. Antet, 1997. 117

Gheorghe Văduva, Terorismul contemporan - factor de risc la adresa securităţii şi apărării naţionale în condiţiile

statutului de membru NATO, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, 2005. 118

David C. Rapoport, Terrorism. Critical Concepts in Political Science, Routledge, 2006.

35

Pe de altă parte, noua „Concepţie de apărare împotriva terorismului”, elaborată de NATO

şi pe care majoritatea ţărilor europene, inclusiv România, şi-o însuşesc, conţine, alături de

stipularea unor măsuri antiteroriste (defensive) şi contrateroriste (ofensive), alte două seturi de

activităţi de luptă împotriva terorismului:

1. măsuri de răspuns pentru reducerea la minimum a consecinţelor acţiunilor teroriste

(consequence management);

2. cooperare şi interacţiune (cooperation and interaction), prin intermediul unor foruri de

genul Consiliul NATO-Rusia, în domeniul terorismului119

.

Terorismul internaţional este una dintre cele trei ameninţări principale la adresa

securităţii europene, alături de proliferarea armelor de distrugere în masă şi existenţa unor

structuri statale slabe (failed states) şi amplificarea crimei organizate. Terorismul este, deci, o

ameninţare strategică. Europa a devenit atât o ţintă, cât şi o zonă de operaţiuni a terorismului

internaţional. S-a constatat o diversificare a activităţilor teroriste desfăşurate atât de reţele

consacrate, cât şi de persoane independente, neafiliate la organizaţii specifice. Uniunea

Europeană - ca entitate - nu reprezintă subiectul unei ameninţări specifice din partea Al Qaeda

şi/sau asociaţii săi, aceste entităţi teroriste constituind, însă, o ameninţare pentru statele membre,

percepute ca "inamici ai Islamului" şi desemnate drept "ţinte legitime" dată fiind implicarea lor

în Irak sau Afganistan120

.

Noul tip de ameninţare asimetrică strategică, cu repercusiuni pentru o perioadă

nedefinită, implică găsirea celor mai eficiente strategii şi tactici de ripostă împotriva acţiunilor

desfăşurate de către terorişti. Forţele speciale de contracarare nu mai pot pune accentul, ca până

acum, pe desfăşurări previzibile terestre, navale sau aeriene, ci pe acţiuni la fel de imprevizibile

ca şi cele ale grupurilor teroriste agresoare, acţiuni care să exploateze vulnerabilităţile acestui tip

de ameninţare. Sistemul apărării în faţa terorismului se caracterizează prin diferite acţiuni

nonarmate coordonate şi prin operaţiuni împotriva tuturor teroriştilor, pentru zădărnicirea

realizării planurilor lor, cu scopul neutralizării lor rapide şi complete ori al eliminării după ce

aceştia încep să folosească violenţa. Rădăcinile terorismului trebuiesc tăiate dacă este posibil,

înainte de a atinge proporţii de ostilităţi. Este o condiţie principală pentru lupta de succes şi

eficientă împotriva terorismului. „Neutralizarea şi eliminarea terorismului este o misiune foarte

complicata pentru orice stat. Apărarea împotriva terorismului masiv, rebel este pentru un stat

cea mai complexa misiune. Lupta împotriva terorismului trebuie să fie agresivă, continuă, cu

dinamica unei adevărate vânători. Aceasta trebuie să includă obligatoriu acţiuni pentru

distrugerea "oazelor" în care teroriştii îşi găsesc adăpost, acele arii sigure, risipite în întreaga

lume, în care teroriştilor li se oferă protecţie, posibilitatea de refacere şi timp pentru pregătirea

119

David C. Rapoport, Terrorism. Critical Concepts in Political Science, Routledge, 2006. 120

Strategia europeană de securitate, Institutul de Studii al Uniunii Europene, 2003.

36

unor acţiuni şi strategii. Dar pentru a obţine rezultatele scontate în lupta antiteroristă,

considerăm că se impune cunoaşterea în amănunt a punctelor slabe, sensibile, nevralgice ale

fenomenului, care pot fi atacate uşor, într-un cuvânt al vulnerabilităţilor fenomenului terorist

din punct de vedere etic, moral, psihologic, religios, organizaţional, informaţional, doctrinar,

material şi tehnologic”121

.

III.2. MĂSURI PREVENTIVE ŞI REACTIVE ALE EUROPEI ÎMPOTRIVA

AMENINŢĂRII TERORISTE

În iunie 2004, Uniunea Europeană a redactat un Plan global de acţiune împotriva

terorismului, incluzând şapte obiective strategice:

1. Întărirea consensului internaţional şi accentuarea eforturilor comunităţii internaţionale

pentru combaterea terorismului;

2. Restrângerea accesului teroriştilor la resursele financiare şi economice;

3. Dezvoltarea mijloacelor organismelor Uniunii Europene şi ale statelor membre pentru

identificarea teroriştilor, anchetarea şi urmărirea penală a acestora, împiedicarea atentatelor

teroriste;

4. Asigurarea securităţii transporturilor internaţionale şi eficienţa sistemului de control

la frontiere;

5. Dezvoltarea capacităţii Uniunii Europene şi a statelor membre de a face faţă

consecinţelor unui atentat terorist;

6. Contracararea factorilor care contribuie la alimentarea terorismului şi la creşterea

numărului adepţilor săi;

7. Dirijarea acţiunilor de reiaţii externe ale Uniunii Europene spre ţări terţe a căror

capacitate de combatere a terorismului trebuie întărită122

.

Pentru a consolida coerenţa strategică şi politică a acestor obiective şi acţiunilor de

materializare, Uniunea Europeană le-a regrupat la sfârşitul lui 2005 în patru mari paliere ale unei

strategii globale: asigurarea laturii preventive, mai ales prin împiedicarea acţiunilor de recrutare

de noi terorişti; asigurarea unei mai bune protecţii a potenţialelor ţinte; dezorganizarea reţelelor

existente; ameliorarea capacităţilor de reacţie şi de gestionare a consecinţelor atentatelor

teroriste.

Începând cu anul 2004, Uniunea Europeană a dezvoltat direcţiile stabilite prin Declaraţia

privind combaterea terorismului prin câteva documente specifice elaborate de Comisia

Europeană:

121

Terorism, antiterorism, contraterorism – General de divizie (r) dr. Gheorghe Aradavoaice, General de divizie (r)

Dumitru Iliescu, maior Laurentiu Dan Nita, Ed. Antet. Oradea 1997 122

http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/terrorism/fsj_terrorism_intro_en.htm

37

1. Protecţia infrastructurii critice în lupta împotriva terorismului;

2. Pregătirea şi gestionarea consecinţelor în lupta împotriva terorismului;

3. Prevenirea, pregătirea şi răspunsul ia atacurile teroriste;

4. Prevenirea şi lupta împotriva finanţării terorismului123

.

Pentru realizarea obiectivelor politice, au fost concepute patru categorii de măsuri:

1. Întărirea capabilităţilor naţionale - prin folosirea celor mai bune metode pentru a

perfecţiona capacităţile naţionale în culegerea de informaţii;

2. Facilitarea cooperării europene - cooperarea prin schimbul de informaţii între statele

membre şi serviciile de informaţii şi stabilirea unor mecanisme eficiente care să faciliteze

cooperarea;

3. Dezvoltarea capacităţii colective - asigurarea capacităţii de înţelegere şi răspundere

colectivă în vederea preveniri şi combateri ameninţării teroriste;

4. Promovarea parteneriatului internaţional - cooperarea cu alte state decât cele ale

Uniunii Europene, cu organizaţii neguvernamentale internaţionale şi ţările din lumea a treia în

vederea combaterii terorismului124

.

În scopul prevenirii recurgerii la terorism şi împiedicării apariţiei unei generaţii viitoare

de terorişti, Uniunea Europeană a elaborat o Strategie de combatere a radicalizării şi recrutării în

vederea comiterii de actelor de terorism. Pornind de la evidenţa că radicalizarea şi recrutarea în

vederea comiterii de acte de terorism trebuie combătute în primul rând de statele membre, la

nivel naţional, regional şi local, activitatea desfăşurată la nivelul Uniunii Europene, în special

contribuţia Comisiei Europene, poate asigura un cadru important care să contribuie la

coordonarea politicilor naţionale, la schimbul de informaţii şi la stabilirea unor bune practici.

În Comunicarea Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu referitoare la

"Recrutarea teroriştilor: prezentarea factorilor care contribuie la radicalizarea violentă"

(Bruxelles, 3 octombrie 2005) se precizează că "radicalizarea violentă este fenomenul prin care

anumite persoane îmbrăţişează opinii, puncte de vedere şi idei care pot duce la acte de terorism,

aşa cum sunt ele definite în articolul 1 din Decizia-cadru privind combaterea terorismului"125

.

Pe linia dezorganizării activităţii teroriste, Uniunea Europeană îşi focalizează eforturile

pe urmărirea internaţională a teroriştilor, împiedicarea planurilor teroriste, anihilarea reţelelor şi

a activităţilor de recrutare în vederea comiterii de acte teroriste, blocarea fondurilor şi a

materialelor folosite în atacuri şi aducerea teroriştilor în faţa justiţiei, respectând în acelaşi timp

drepturile omului. În acest sens, evaluările SitCEN, realizate pe baza contribuţiilor agenţiilor

naţionale de informaţii şi securitate, vor fundamenta deciziile luate in cadrul politicilor UE.

123

Alina Mungiu Pippidi, Cum reconstruim Europa, în săptămânalul Prezent, nr.2, 2006. 124

Alina Mungiu Pippidi, Cum reconstruim Europa, în săptămânalul Prezent, nr.2, 2006. 125

http://ec.europa.eu/

38

Instrumente de lucru precum Mandatul European de Arestare se dovedesc a fi mijloace

importante în urmărirea şi cercetarea teroriştilor peste graniţă. Ar trebui acordată prioritate şi

altor masuri practice cum ar fi Mandatul European pentru Probe, ce va permite statelor membre

să culeagă probe de pe întreg teritoriul UE pentru a susţine condamnarea teroriştilor şi înfiinţarea

unor echipe comune de investigaţii pentru cercetările transfrontaliere. Statele membre ar trebui

să îmbunătăţească cooperarea practică şi schimbul de informaţii dintre poliţie şi autorităţile

judecătoreşti, in special prin intermediul EUROPOL şi EUROJUST126

.

Pe de altă parte, se urmăreşte lipsirea teroriştilor de mijloacele folosite pentru realizarea

atacurilor - fie în mod direct (de ex. arme sau explozibili), fie indirect (de ex. documente false

care să le permită să călătorească sau să-şi stabilească rezidenţa fără a fi depistaţi).

Sursele de finanţare ale terorismului sunt diverse, iar originea acestor fonduri poate fi atât

legală, dar şi ilegală. Conform Raportului Grupului de acţiune financiară împotriva spălării

banilor, sunt considerate surse legale de finanţare a terorismului: produsele rezultate din

colectarea cotizaţiilor şi/sau din taxele de înscriere, din vânzarea de publicaţii legale, oferirea de

bunuri şi servicii legale, organizarea de conferinţe, manifestări culturale şi sociale, solicitări în

sânul comunităţii, apelurile către acei membri ai comunităţii care dispun de importante resurse

financiare, donaţia unei părţi din veniturile personale ale unor membri ai comunităţii, fonduri

provenind din activităţi comerciale legitime.

Printre sursele ilegale de finanţare, putem aminti traficul de stupefiante, vânzarea de

publicaţii ilegale, oferirea de bunuri şi servicii ilegale, fondurile rezultate din răscumpărarea

ostaticilor, corupţia, frauda, trafic de persoane, contrabanda şi traficul cu produse contrafăcute.

De altfel, evoluţia tehnologică a ultimilor ani a crescut nivelul mijloacelor de organizare

transnaţională, informaţiile şi banii putând face de acum înainte turul lumii în câteva secunde127

.

Aceşti criminali au pus foarte repede în slujba profitului noile tehnologii de informare şi

comunicare, dispunând de mijloacele financiare necesare pentru a le dobândi. De exemplu,

teroriştii kamikaze de la 11 septembrie 2001 au primit fonduri pentru a plăti formarea piloţilor

avioanelor prin viramente electronice, la fel cum au primit şi instrucţiunile asupra modului de

acţiune prin informaţii criptate, trimise prin intermediul internetului128

.

Astfel, trebuie subliniat faptul că terorismul actual îşi extrage forţa şi din Internet. Acest

instrument care facilitează schimburile şi comunicarea are într-adevăr un rol important în

punerea în practică a surselor de finanţare ale acestui flagel, indiferent că sunt surse legale sau

nu. În acest mod, internetul permite mai ales anonimatul, o comunicare instantanee între două

126

Alina Mungiu Pippidi, Cum reconstruim Europa, în săptămânalul Prezent, nr.2, 2006. 127

Paul Wilkinson, The Media and Terrorism, Routledge, 2006. 128

Gheorghe Văduva, Terorismul contemporan - factor de risc la adresa securităţii şi apărării naţionale în condiţiile

statutului de membru NATO, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005

39

puncte ale globului, trimiterea de fonduri şi informaţii (prin intermediul sistemelor de criptare), o

propagandă la scară largă (prin intermediul forum-urilor de discuţii, de exemplu), dă impresia că

o organizaţie teroristă dispune de o reţea vastă, crearea de celule locale însărcinate cu strângerea

de fonduri şi răspândirea ideologiei.

Finanţarea terorismului acoperă două domenii distincte: finanţarea atacurilor teroriste şi

finanţarea reţelelor teroriste. Prevenirea şi combaterea acestor fenomene implică identificarea

fondurilor, dar şi analiza utilizării mijloacelor de transfer financiar. Se observă că într-o lume

financiară, în care banul nu se mai deplasează sub forma sa materială, ci sub forma ordinelor

bancare, trebuie găsite, cât mai rapid posibil, mijloacele legale de acţiune împotriva acestora129

.

Atentatele de la New York şi Washington din 11 septembrie 2001 şi seria de acte

teroriste petrecute pe parcursul anilor următori (Spania – 11 martie 2004, Marea Britanie – iulie

2005) au frapat prin violenţa şi numărul victimelor. Aceste momente dramatice au amintit că

ameninţarea terorismului în spaţiul Uniunii Europene sau împotriva intereselor europene

persistă. În ciuda măsurilor de anvergură ce au fost luate, Europa continuă să lupte fără

întrerupere contra acestor atrocităţi şi să-şi demonstreze determinarea în a învinge acest fenomen

care încearcă să frângă principiile pe care este construită, respectarea demnităţii umane şi a

drepturilor fundamentale Astăzi terorismul a încetat de mult să mai fie doar o reacţie sporadică şi

izolată în faţa unor disfuncţii sociale sau funcţionale. El a devenit o acţiune premeditată, punitivă

şi răzbunătoare, criminală – adesea sinucigaşă – care are ca obiectiv să distrugă, să ucidă cu

cruzime şi să înspăimânte.

În ceea ce priveşte finanţarea terorismului, Strategia Uniunii Europene de combatere a

terorismului prevede:

1. Îmbunătăţirea codurilor naţionale de conduită pentru organizaţiile non-profit;

2. Adoptarea reglementărilor privind transferurile băneşti;

3. Asigurarea capacităţilor şi îmbunătăţirea procedurilor de îngheţare a bunurilor;

4. Îmbunătăţirea cooperării dintre comunitatea de informaţii, autorităţile de aplicare a

legii şi autorităţile de supraveghere financiară;

5. Mărirea capacităţilor de investigare financiare şi cooperarea dintre unităţile de

investigaţii financiare (FIU), inclusiv prin folosirea FIU.Net;

6. Implementarea legislaţiei UE din domeniul spălării banilor şi al transferurilor de

lichidităţi şi combaterea folosirii neadecvate a sectorului non-profit130

.

Printr-un mecanism şi o logică similare Listei "Organizaţii Teroriste Străine (FTO)", în

decembrie 2001, Consiliul Uniunii Europene a elaborat lista organizaţiilor teroriste şi a

persoanelor care organizează atentate teroriste, actualizată periodic.

129

Opan Maxim, Terorismul – cauze, efecte şi măsuri de combatere, Ed. Politică, 1989. 130

Alina Mungiu Pippidi, Cum reconstruim Europa, în săptămânalul Prezent, nr.2, 2006.

40

Poziţiile Comune 2001/930/PESC şi 2001/931/PESC adoptate la 27 decembrie 2001 in

cadrul PESC şi Regulamentul 2580/2001 al Consiliului UE - adoptat în baza ari. 60, 301 şi 308

din Tratatul Comunităţii Europene - sunt cele trei instrumente cu valoare juridica constrângătoare

pentru statele membre, constituind aşa-zisul mecanism al Clearing House, prin care se analizează

periodic solicitările statelor membre/terţe state privind includerea pe lista UE a unor organizaţii

considerate teroriste de către statul de origine131

.

Conţinutul normelor europene în vigoare cu privire la lupta împotriva terorismului nu

diferă de cel al dispoziţiilor internaţionale în materie, cel mai adesea făcându-se referire la

rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU.

Astfel, a fost adoptat un întreg pachet de măsuri cu caracter antiterorist, ce includea

plasarea terorismului în topul listei ameninţărilor la adresa securităţii, o definiţie comună a

terorismului, o listă de organizaţii socotite teroriste şi un plan de acţiune comprehensiv pentru

combaterea terorismului, ce includea consolidarea cooperării poliţieneşti şi judiciare şi creşterea

volumului de informaţii relevante între autorităţile naţionale cu atribuţii în lupta împotriva

terorismului, întărirea şi perfecţionarea politicilor referitoare la azil şi imigrare, instrumente

legislative menite a suprima finanţarea terorismului şi întărirea securităţii aeriene132

.

Reacţia Uniunii Europene, după atentatele de la 11 septembrie 2001, a fost rapidă,

globală şi unanimă, statele membre convenind, în cadrul reuniunii extraordinare a Consiliului

Europei din 21 septembrie 2001, asupra unui Plan de acţiune privind:

- consolidarea cooperării judiciare şi poliţieneşti, cu instaurarea mandatului de arestare

european şi definirea comună a terorismului;

- identificarea teroriştilor/suspecţilor de terorism pe teritoriile statelor UE şi stabilirea

unei liste comune a organizaţiilor teroriste;

- crearea, în cadrul EUROPOL, a unei comisii de specialitate antiteroriste care să

colaboreze cu omologii din SUA;

- punerea în aplicare a tuturor convenţiilor internaţionale în domeniul antiterorist şi

elaborarea unei convenţii generale împotriva terorismului internaţional;

- identificarea şi eliminarea surselor de finanţare a terorismului, pornind de la extinderea

Directivei privind spălarea banilor şi a Deciziei-cadru referitoare la îngheţarea fondurilor;

- consolidarea securităţii transporturilor133

.

131

http://eur-lex.europa.eu. 132

Alina Mungiu Pippidi, Cum reconstruim Europa, în săptămânalul Prezent, nr.2, 2006. 133

http://ue.eu.int/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/ec/140.en.pdf.

41

III.3. ROLUL ŞI ATRIBUŢIILE COORDONATORULUI UE PENTRU

COMBATEREA TERORISMULUI

Consiliul European din martie 2004 a decis crearea funcţiei de coordonator UE pentru

combaterea terorismului, în urma atentatelor de la Madrid. Actualele sarcini ale acestuia au un

caracter general - "coordonarea tuturor eforturilor UE pentru combaterea terorismului" - şi

constau în:

1. Eficientizarea activităţii desfăşurate la nivelul UE în domeniul combaterii

terorismului;

2. Întreprinderea unor măsuri pentru creşterea fluxului de informaţii destinate miniştrilor

de interne ai statelor membre UE, în scopul ameliorării procesului decizional circumscris

activităţii antiteroriste;

3. Asigurarea implementării deciziilor colective ale UE la nivel naţional;

4. Coordonarea activităţii Consiliului UE în domeniul combaterii terorismului;

5. Supravegherea tuturor mecanismelor de combatere a terorismului aflate la dispoziţia

UE şi înaintarea unor rapoarte periodice către Consiliul UE;

6. Monitorizarea implementării deciziilor Consiliului UE în materie134

.

Demersurile coordonatorului UE pentru combaterea terorismului sunt susţinute şi de alte

structuri comunitare cu atribuţii în acest domeniu. Astfel, la nivelul Consiliului UE, în cadrul

pilonului Politica Externă şi Securitate Comună, funcţionează "Grupul COTER" (Comitetul

Terorism). Având reprezentare atât din partea statelor membre, cât şi a Comisiei Europene,

COTER elaborează evaluări regionale şi politici de combatere a terorismului pe care le transmite

Comitetului Politic şi de Securitate al UE (COPS). La rândul său, COPS informează Consiliul de

Afaceri Generale şi Relaţii Externe, propunând inclusiv direcţii de acţiune135

.

În cadrul pilonului Justiţie şi Afaceri Interne funcţionează "Terorism Working Group"

(TWG), alcătuit din reprezentanţi ai ministerelor de interne din statele membre. Această structură

are în atenţie o serie de aspecte interne din fiecare stat membru privind terorismul care, prin

corelare, conduc la identificarea unor măsuri bilaterale, regionale sau chiar la nivelul tuturor

statelor membre. Evaluările TWG sunt transmise "Comitetului pentru Articolul 36 al Tratatului"

(CATS) care, la rândul său, informează Consiliul JAI, cu competenţe pe afaceri interne şi justiţie.

Anterior înfiinţării postului de coordonator al UE pentru combaterea terorismului,

cooperarea dintre COTER şi TWG era firavă, fiind prevăzut un schimb minim de opinii prin

întâlniri bianuale. În consecinţă, noul coordonator pentru terorism a fost însărcinat cu articularea

activităţii celor două structuri, prin raportarea permanentă a politicilor de combatere a

terorismului propuse de COTER la evaluările şi măsurile prevăzute de TWG. În această idee, se

134

http://ec.europa.eu/. 135

http://ec.europa.eu/

42

intenţionează stabilirea unor puncte de contact între COTER şi TWG, Gijs De Vries urmând să

monitorizeze implementarea rezoluţiilor bazate pe propunerile celor două grupuri.

De asemenea, la nivelul Comisiei Europene, funcţionează structuri similare celor

existente în cadrul Consiliului, respectiv: Direcţia Generală pentru Relaţii Externe (DG RELEX)

; Direcţia Generală de Justiţie şi Afaceri Interne (DG JAI) 136

.

În perspectivă, este posibilă extinderea atribuţiilor coordonatorului UE pentru combaterea

terorismului la organizarea activităţilor de "gestionare a crizelor provocate de acţiuni teroriste" şi

"prevenire a finanţării actelor teroriste".

III.4. NEVOIA EVIDENTĂ DE COOPEARE

Programul Haga privind asigurarea libertăţii, securităţii şi justiţiei, adoptat în cadrul

Reuniunii Consiliului European din 4-5 noiembrie 2004, stabileşte politicile Uniunii Europene

pentru perioada 2005-2010 pe dimensiunile menţionate, în domeniul prevenirii şi combaterii

terorismului fiind subliniată importanţa cooperării între serviciile de informaţii şi a celor de

securitate naţionale pentru asigurarea securităţii Uniunii în ansamblu137

.

Cooperarea dintre serviciile de informaţii naţionale este reglementată în cadrul Uniunii

Europene prin Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), cât şi Justiţie şi Afaceri Interne

- JAI (în prezent, denumirea acestui pilon este "Cooperarea poliţiei şi justiţie în materie penală").

La nivelul Uniunii Europene, există patru mari agenţii de securitate: Joint Situation

Centre (SITCEN), Intelligence Division of the Military Staff (INTDIV), European Union

Satellite Centre (EUSC) şi EUROPOL138

.

Solidaritatea internaţională antiteroristă este o expresie a înaltei responsabilităţi a

omenirii pentru salvgardarea valorilor supreme ale democraţiei, vieţii şi libertăţii, motiv pentru

care întreaga comunitate internaţională a luat poziţie din primul moment în confruntarea cu noua

şi extrem de periculoasa dimensiune a ameninţării teroriste. O strategie eficientă la nivel

internaţional în prevenirea şi combaterea terorismului, implică eforturi coordonate la nivel

global. Aceasta are în vedere armonizarea legislaţiei existente şi a criteriilor internaţionale,

precum şi implementarea unor acţiuni operative eficiente de combaterea a terorismului. De

asemenea, lupta la nivel internaţional pentru combaterea terorismului trebuie să aibă în vedere

cooperarea eficientă şi coordonată între autorităţile cu responsabilităţi în aplicarea legii la nivel

global, regional şi subregional, pentru neutralizarea acţiunilor crimei organizate şi stoparea

fondurilor pe care acestea le furnizează pentru activitatea grupurilor teroriste.

136

http://ec.europa.eu/ 137

http://ec.europa.eu/ 138

http://ec.europa.eu/

43

Statele care au preluat conducerea în domeniul cooperării bilaterale şi multilaterale sunt

Franţa, Germania, Italia, Spania, Suedia şi Marea Britanie.

Rezultatul cooperării a dus la implementarea de către UE a unui proiect-cadru de decizii

pentru combaterea terorismului; întărirea rolului EUROJUST, organism UE, creat în anul 2002,

însărcinat cu anchetarea şi instrumentarea criminalităţii trans-frontaliere şi introducerea unui

mandat european de arestare, mijloc important pentru urmărirea şi cercetarea teroriştilor peste

graniţă139

.

După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, statele europene par să-şi fi modificat

obiectivul politicilor lor de combatere a terorismului de la terorismul intern la cel internaţional.

Totodată, grupurile teroriste care îşi au baza pe teritoriul unei ţări nu sunt neglijate, esenţial fiind

să nu se ignore ameninţările iminente.

Evaluările corecte şi actualizate rămân o prioritate, iar un rol esenţial îl are culegerea de

informaţii. S-au făcut eforturi concertate pentru intensificarea activităţii de culegere, analiză şi

diseminare a informaţiilor între departamentele interne, organele de aplicare a legii, armată şi

servicii secrete ale statelor europene. Informaţiile predominante sunt cele obţinute prin mijloace

electronice (SIGINT, ELINT) şi satelit (IMINT). Pe viitor, statele trebuie să acorde mai multă

atenţie beneficiilor aduse de informaţiile culese din surse umane (HUMINT), întrucât cu ajutorul

lor poate fi penetrată infrastructura socială, culturală şi religioasă a grupărilor fundamentaliste.

Nu este de ajuns ca fenomenul terorist să fie monitorizat doar de serviciile de securitate,

ci este nevoie să i se descopere cauzele religioase şi sociale. Acest lucru nu reduce însă cu nimic

responsabilitatea serviciilor de informaţii în elucidarea tuturor formelor sale de existenţă şi în

combaterea sa în cadrul cooperării internaţionale140

.

O strategie mondială antiteroristă este o necesitate imperioasă, în condiţiile în care statele

sunt vulnerabile în faţa terorismului şi a urmărilor sale.

„Cooperare” este un cuvânt des auzit atunci când este menţionată sintagma „războiul

împotriva terorismului”. Această sintagmă este prezentă în declaraţia Organizaţiei Tratatului

Atlanticului de Nord din 12 septembrie 2001, care cuprinde angajamentul organizaţiei şi anume

„să întreprindă toate eforturile pentru a combate plaga terorismului”, adăugând, „vom sta uniţi în

credinţa că idealurile de parteneriat şi de cooperare vor triumfa” 141

. În acest sens, în aceeaşi zi,

Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite a adoptat cu unanimitate de voturi o rezoluţie care

„invită toate statele membre să conlucreze de urgenţă pentru a aduce în faţa justiţiei” pe „toţi cei

implicaţi în aceste atacuri teroriste” şi „solicită, de asemenea, comunităţii internaţionale să-şi

dubleze eforturile printr-o cooperare crescută şi prin punerea completă în aplicare a convenţiilor

139

Paul Wilkinson, Terrorism Versus Democracy: The Liberal State Response, Taylor & Francis, 2005. 140

David C. Rapoport, Terrorism. Critical Concepts in Political Science, Routledge, 2006. 141

http://www.nato.int/docu/pr/2001/p01-124e.htm.

44

şi rezoluţiilor Consiliului de Securitate, cu relevanţă în lupta antiteroristă”142

.

În aceste două cazuri, se face referire la cooperarea la nivel internaţional. Dar cooperarea

multilaterală adevărată şi eficientă, care va fi întotdeauna subiectul intereselor naţionale, trebuie

pusă în aplicare în primul rând acasă. Securitatea unei naţiuni a fost întotdeauna şi continuă să fie

o problemă naţională foarte sensibilă, constituind unul din pilonii suveranităţii naţionale. De

asemenea, este o chestiune politică de importanţă majoră. În cele mai multe ţări, majoritatea

populaţiei cere guvernului să furnizeze un mediu sigur în care îşi pot desfăşura activităţile zilnice

normale. Cei mai mulţi preferă să trăiască într-un mediu în care afacerile şi comerţul pot evolua,

care să conducă la o economie sănătoasă, de un nivel rezonabil în ceea ce priveşte standardul de

viaţă, precum şi un viitor sigur pentru ei şi familii. Aceştia preferă ca societăţile să fie ferite de

ameninţări criminale, fie ele de intensitate mică sau de bandele organizate şi, mai important, de

ameninţări ale teroriştilor, din interior sau din afară143

.

Guvernele sunt foarte sensibile la implicaţiile politice privind ameninţărilor teroriste, aşa

cum a fost demonstrat de rezultatul alegerilor din Spania, care a avut loc la doar câteva zile după

atacurile teroriste de la Madrid.

Există multe faţete ale luptei privind combaterea terorismului, care implică o varietate de

agenţii, iar acestea trebuie să fie bine coordonate, dacă statele urmăresc să ofere cetăţenilor lor şi

celor ai altor ţări un mediu sigur în care să trăiască şi în care economiile lor să poată creşte. Mai

mult, lupta împotriva terorismului transnaţional, de tipul celui lansat de Osama bin Laden,

asociat cu Al Qaeda şi cu cel ideologic, necesită un efort coordonat şi susţinut de majoritatea

actorilor internaţionali. Indiferent de cât de mare şi de puternică ar putea fi o ţară, nici o naţiune

nu va putea învinge de una singură acest flagel care ameninţă pacea şi securitatea la nivel

global144

.

Acronimul „C3I”, pe care îl întâlnim frecvent când ne referim la contraterorism, ar trebui

să fie redefinit sub forma cooperare, comunicare, coordonare şi schimb de informaţii, şi ar trebui

să constituie un element definitoriu pentru agenţiile responsabile în combaterea terorismului. În

sensul prezentei afirmaţii, agenţiile care ar putea avea un rol primordial în ceea ce priveşte

securitatea şi apărare naţională sunt (după caz): forţele de poliţie, locale, federale, sau naţionale,

grănicerii sau serviciile transfrontaliere, garda de coastă, serviciile vamale, serviciile de imigrare,

birourile consulare, garda financiară, trezoreria sau alte structuri ale Ministerului de Finanţe

responsabile cu măsurile de suprimare a activităţilor financiare teroriste, unităţi de informaţii sau

servicii de culegere a informaţiilor, agenţii ale sistemului judiciar, forţele armate - în cazul în

142

http://www.un.org/News/Press/docs/2001/sc7158.doc.htm 143

Mark Juergensmeyer, Terror in the Mind of God, University of California Press, 2003 144

Marianne Heiberg, Brendan O'Leary, John Tirman, Terror, Insurgency, and the State: Ending Protracted

Conflicts, University of Pennsylvania Press, 2007.

45

care acestea au un rol în susţinerea autorităţilor civile sau de securitate naţională, de exemplu

poliţia de frontieră sau unităţi EOD, operatorii de transport aerian şi terestru şi infrastructura

industriei de stat sau din sectorul privat145

.

Convenţia pentru prevenirea şi represiunea terorismului din 16 noiembrie 1937, primul

instrument juridic internaţional în această materie, prevedea printre altele că "Înaltele Părţi

Contractante, reafirmând principiul dreptului internaţional potrivit căruia este de datoria oricărui

stat de a se abţine de la orice fapt destinat să favorizeze activităţile teroriste îndreptate contra

altui stat şi să împiedice altele prin care acestea se manifestă, se organizează,..., să prevină şi să

reprime activităţile de acest gen şi să-şi acorde în mod reciproc concursul"146

. Artizanul acestei

convenţii a fost juristul român Vespasian Pella, precursorul unor măsuri internaţionale destinate

reprimării actelor de terorism. De numele ilustrului jurist se leagă şi înfiinţarea Tribunalului

Penal Internaţional, iar în 1947, în calitatea sa de Preşedinte al Asociaţiei de Drept Penal

Internaţional, a fost unul din iniţiatorii propunerii de înfiinţare a unei Curţii Penale Internaţionale

cu jurisdicţie asupra genocidului.

La 27 ianuarie 1977, La Strassbourg se semnează Convenţia Europeană pentru

Combaterea Terorismului, iar la 17 decembrie 1979, la New York, Convenţia O.N.U. împotriva

luării de ostateci.

Documentul final al reuniunii de la Madrid din 1980 a reprezentanţilor statelor

participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa, în capitolul intitulat

„Principiile", arata că "statele participante condamnă terorismul, inclusiv terorismul în relaţiile

internaţionale, ca punând în pericol sau ducând la pierderea de vieţi inocente sau primejduind

drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi subliniază necesitatea adoptării de măsuri

decisive pentru combaterea acestuia. Ele îşi exprimă hotărârea de a lua măsuri eficiente pentru

prevenirea şi suprimarea actelor de terorism, atât la nivel naţional, cât şi prin cooperare

internaţională, inclusiv prin acorduri bilaterale şi multilaterale corespunzătoare. În contextul

luptei împotriva actelor de terorism, ele vor lua măsuri corespunzătoare pentru a preveni ca

teritoriile lor să fie folosite pentru pregătirea, organizarea sau desfăşurarea de activităţi teroriste,

inclusiv acele activităţi care sunt îndreptate împotriva altor state participante sau a cetăţenilor lor.

Aceasta include de asemenea, măsuri de interzicere pe teritoriile lor a activităţilor ilegale ale

unor persoane, grupuri şi organizaţii care instigă, organizează sau se angajează în pregătirea

actelor de terorism. Statele participante confirmă că se vor abţine de la a da asistenţă directă sau

indirectă activităţilor teroriste, subversive sau altor activităţi îndreptate spre înlăturarea prin

violenţă a regimului dintr-un stat participant. În consecinţă, ele se vor abţine, între altele, de la a

145

Gl.bg.(r) dr. Octavian DUMITRESCU, Fenomenul militar. Evoluţii în perspective, Editura Semn E, 2004. 146

Michael Yew Meng Hor, Victor Vridar Ramraj, Michael Hor, Kent Roach, Global Anti-terrorism Law and

Policy, Cambridge University Press, 2005.

46

finanţa, încuraja sau tolera orice asemenea activităţi. Ele îşi exprimă hotărârea de a face totul

pentru a asigura securitatea necesară tuturor reprezentanţilor oficiali şi persoanelor care participă

pe teritoriile lor la activităţi care ţin de domeniul relaţiilor diplomatice, consulare sau alte relaţii

oficiale"147

.

Nici faţă de posibilitatea utilizării în actele teroriste a diferitelor componente nucleare sau

a acţiunii îndreptate împotriva aviaţiei, a navelor maritime sau a finanţării terorismului, O.N.U.

nu a rămas indiferentă, elaborând o serie de convenţii care le incriminează. Reglementarea

juridică internaţională nu s-a făcut numai la nivelul O.N.U., ci şi regional, la nivelul Organizaţiei

Statelor Americane, Asociaţiei sud-asiatice, Consiliului Europei, Ligii Statelor Arabe,

Organizaţiei Unităţii Africane şi Comunitatea Statelor Independente, elaborându-se o serie de

convenţii şi tratate în scopul prevenirii sau pedepsirii actelor de terorism148

.

Atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 din S.U.A. au determinat Parlamentul

României să adopte o serie de legi, iar Guvernul României Ordonanţe de Urgenţă care să

condamne, să prevină sau să combată acţiunile teroriste. Parlamentul României a adoptat Legea

nr. 678/2001, privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, ale cărei prevederi sunt

aplicabile şi în prevenirea şi combaterea faptelor de terorism, generate sau favorizate de migraţia

clandestină, precum şi Legea nr. 188/16.04.2002, privind ratificarea Acordului dintre Guvernul

României şi Guvernul Republicii Polone, privind colaborarea şi combaterea criminalităţii

organizate, a terorismului şi a altor categorii de infracţiuni. Guvernul României a adoptat 3

Ordonanţe de Urgenţă referitoare la: sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de

încălcare a ordinii publice (141/2001); aplicarea Rezoluţiei 1373/2001 a Consiliului de Securitate

al O.N.U. privind combaterea terorismului internaţional (153/2001), aprobată prin Legea nr.

131/18 martie 2002; prevenirea şi combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul

finanţării de acte de terorism (159/2001). Legislaţia internă a României cuprinde reglementări

care răspund scopului urmărit, şi anume prevenirea şi reprimarea actelor cu caracter terorist,

apărarea vieţii, a integrităţii fizice, a libertăţii şi demnităţii oricărei persoane. România este parte

contractantă la convenţiile internaţionale referitoare la prevenirea şi combaterea unor acte

specifice de terorism, cooperând în acelaşi timp pe această linie cu organizaţiile internaţionale şi

cu alte state. În concluzie, putem afirma că în lume şi inclusiv în România, există un cadru

juridic corespunzător care permite luarea tuturor măsurilor de prevenire şi combatere a actelor

de terorism149

.

147

http://www.ena.lu/concluding_document_madrid_follow-up_meeting_csce_madrid_september_1983-

020006457.html 148

Alina Mungiu Pippidi, Cum reconstruim Europa, în săptămânalul Prezent, nr.2, 2006. 149

Alina Mungiu Pippidi, Cum reconstruim Europa, în săptămânalul Prezent, nr.2, 2006.

47

Pe 27 septembrie 2006, Uniunea Europeană a impus noi reguli în domeniul transportului

aeronautic, mai precis călătorilor, prin care se restricţionează cantitatea de lichide permise la

bordul avioanelor, se limitează mărimea bagajului de cabină etc. Comisia de Reglementare

pentru Securitatea Aviaţiei Civile, reprezentând toate cele 25 de state membre, a aprobat

măsurile propuse de Comisia Europeană în scopul abordării ameninţării explozibililor lichizi.

Noile reguli au intrat în vigoare la începutul lunii noiembrie ale aceluiaşi an, inclusiv în România

şi Bulgaria150

.

În plus, Uniunea Europeană ia în discuţie implementarea unor măsuri suplimentare

privind evidenţa călătorilor, similare celor introduse în Statele Unite ale Americii. Aceste măsuri

includ includerea în paşapoarte a unor informaţii biometrice, stocarea unor date personale

referitoare la adresă, puncte de contact, e-mail ale călătorului. Există însă grupuri de presiune

care susţin că aceste măsuri ar fi invazive, că ar încălca drepturile civile ale cetăţeanului.

Modul în care statele au structurat şi organizat diversele agenţii implicate în combaterea

terorismului depinde de o varietate de criterii. Acestea includ constituţia statului, sistemul

judiciar, cultura, componentele etnice, religiile, geografia şi structurile guvernamentale. Politicile

şi strategiile contraterorismului sunt chestiuni specifice fiecărui stat în parte. În campania

împotriva terorismului trebuie avute în vedere unele principii demne de luat în consideraţie. Mai

întâi de toate, o evaluare aprofundată şi clară a ameninţării este crucială. Ameninţarea actuală a

terorismului transnaţional este complexă şi dificil de strunit, datorită diversităţii grupărilor

implicate şi afilierii acestora. Există o multitudine de informaţii disponibile despre terorismului

transnaţional, grupări individuale şi lideri terorişti. Cu toate acestea, sunt adesea subestimate

capabilităţile, sfera de acţiune, precum şi susţinerea de care beneficiază acestea, pentru atingerea

obiectivelor şi intenţiilor. Chiar dacă unele state confirmă existenţa unui număr mic de

fundamentalişti sau grupări fundamentaliste în interiorul populaţiilor minoritare musulmane din

ţările respective, în unele cazuri, existenţa acestor elemente nu este văzută ca o ameninţare la

adresa ţării în cauză. Dar în ciuda confirmării că aceste elemente extremiste pot pune în pericol o

anume regiune, statele nu sunt în măsură de a acţiona judiciar, sau sunt refractare politic să

contracareze acţiunile grupărilor teroriste cunoscute151

.

III.5. PROPUNERI DE ABORDARE A LUPTEI ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

Răspunsul la ameninţarea teroristă trebuie să se concentreze pe trei domenii, cu abordări

specifice pentru fiecare dintre ele: folosirea politicii şi diplomaţiei, folosirea sistemului judiciar

şi folosirea forţelor armate.

150

http://ec.europa.eu/ 151

Alina Mungiu Pippidi, Cum reconstruim Europa, în săptămânalul Prezent, nr.2, 2006.

48

Operarea pe linia unuia dintre aceste trei domenii nu este, în nici un caz, exclusivă. Ceea

ce statele europene şi Uniunea Europeană trebuie să găsească este echilibrul adecvat şi cea mai

bună combinaţie între cele trei, în funcţie de ameninţarea reală şi de cea percepută a fenomenului

terorist.

O întrepătrundere adecvată a acestora oferă posibilitatea unei abordări de perspectivă

îndelungată, care să dea statelor democratice posibilitatea de a combate în mod eficient

terorismul, fără a submina sau a afecta procesul democratic şi sistemul de drept. De asemenea,

oferă suficientă flexibilitate pentru a lupta împotriva unei game largi de ameninţări, de la atacuri

de intensitate şi frecvenţă scăzute, până la campanii de bombardamente intense la limita

războiului civil, precum cele ale IRA din anii ‟70152

.

Elementele esenţiale ale unei astfel de abordări ar putea fi sintetizate astfel:

1. Trebuie evitate reacţiile exagerate şi represiunea generală, care ar putea distruge

democraţia mai eficient şi mai rapid decât orice campanie dusă de o grupare teroristă;

2. Trebuie, de asemenea, evitată o reacţie sub-dimensionată. Dacă statul nu reuşeşte să

ţină piept ameninţării, apare posibilitatea alunecării către anarhie sau apariţiei unor zone

controlate de terorişti, unde forţele de ordine nu au acces.

3. Guvernul şi forţele de securitate ar trebui să acţioneze întotdeauna în limitele legii,

altfel riscând subminarea legitimităţii democraţiei şi a încrederii opiniei publice în forţele poliţiei

şi în sistemul judiciar.

4. Secretul pentru ca o societate democratică să câştige lupta împotriva terorismului stă în

câştigarea războiului informaţional. Acest lucru va oferi forţelor de ordine posibilitatea să

acţioneze proactiv, interceptând şi anihilând operaţiunile teroriste înainte ca acestea să fie puse în

practică.

5. Agenţiile şi organismele de informaţii trebuie să fie sub controlul strict al guvernării

alese.

6. Dacă situaţia impune legislaţie specifică situaţiilor de urgenţă teroristă, aceasta trebuie

să fie temporară şi supusă aprobării parlamentului pentru prelungire sau modificare.

7. Guvernele ar trebui să evite oferirea de concesii importante în situaţii de luare de

ostatici. Cedarea la solicitările-cheie ale teroriştilor le va da acestora convingerea că se află în

faţa unui partener de negociere slab şi vor înainta solicitări suplimentare. Pe de altă parte,

succesul şantajului terorist va face ca opinia publică să îşi piardă încrederea în ordinea de drept şi

în procesul democratic153

.

Terorismul nu poate fi anihilat numai prin reacţia sau acţiunea armată. Trebuie distrusă

arhitectura acestui fenomen, filozofia lui. Acest obiectiv este foarte greu de realizat întrucât

152

ttp://en.wikipedia.org/ 153

François Massoulié – Conflictele din Orientul mijlociu, Ed. Bic All. Bucuresti 2003.

49

forţele care luptă împotriva terorismului dispun de sisteme logice de acţiune în plan politic,

economic, financiar, informaţional, cultural şi militar, iar acestea nu sunt totdeauna compatibile

cu cele asimetrice, nelogice ale terorismului. De aceea, în războiul antiterorist, care este un

război complex, de lungă durată, trebuie constituite forţe şi structuri care să acţioneze asimetric

sau antiasimetric împotriva grupărilor şi centrelor vitale ale terorismului154

.

În noua strategie de securitate naţionala a Statelor Unite ale Americii, spre exemplu,

combaterea terorismului cuprinde acţiuni directe şi continue împotriva organizaţiilor teroriste cu

scopul ca, într-o primă etapă, să ducă la dezorganizarea lor, apoi să le slăbească şi în final să le

distrugă.

Legat de acest lucru, este sugestivă intervenţia preşedintelui S.U.A. în faţa Congresului

American "cu cât vom lovi mai frecvent şi implacabil teroriştii pe toate fronturile, utilizând toate

instrumentele de care dispune ţara noastră, cu atât noi vom fi mai eficace. Noi nu putem aştepta

ca teroriştii să atace pentru a reacţiona. Statele Unite vor slăbi capacitatea de acţiune a teroriştilor

şi vor obliga partizanii terorismului să-şi schimbe comportamentul" arăta George W. Bush într-o

alocuţiune televizată la puţin timp după evenimentele din 11 septembrie 2001155

.

În întreaga lume, peste o sută de grupuri etnice religioase, politice sau sociale sunt în

prezent organizate militar, ameninţând permanent o serie de state suverane. Actele de terorism şi

crimele s-au înmulţit permanent, iar meseria de terorist a devenit o îndeletnicire profitabilă şi

căutată, aceştia fiind la dispoziţia oricărui stat sau chiar persoană dispusă să plătească serviciile

respective. Indiferent de natura şi orientările lor, grupurile teroriste au o structura organizatorică

bine definită în fruntea cărora se găseşte întotdeauna un lider. În această viziune liderul este cel

care concentrează atenţia celorlalţi, aprecierea şi stima grupului, constituind un exemplu demn

de urmat pentru membrii săi. Deseori acesta devine persoana de referinţa pentru membrii oricărei

organizaţii teroriste. Supunerea oarbă a membrilor organizaţiei faţă de liderul lor, poate constitui

un punct slab ce poate fi exploatat în lupta antiteroristă.

Descoperind care este liderul unei organizaţii teroriste şi studiind îndeaproape biografia,

situaţia familială, starea sănătăţii, performanţele, slăbiciunile, pasiunile, activitatea desfăşurată,

situaţia materială, persoanele cu influenţă asupra sa, se poate acţiona prin mijloace specifice

pentru denigrarea etică, morală, arestarea sau chiar eliminarea acestuia. Orice pierdere de lider

duce implicit la lupte interioare pentru putere, la slăbirea din interior a organizaţiei sau grupului

terorist sau chiar la demascarea şi desfiinţarea sa. Chiar dacă se acţionează doar pentru timorarea

liderului, efectul este unul avantajos. Orice şovăială a conducătorului structurii teroriste, o simplă

154

Paul Wilkinson, The Media and Terrorism, Routledge, 2006. 155

Paul Wilkinson, Terrorism Versus Democracy: The Liberal State Response, Taylor & Francis, 2005.

50

slăbire a conducerii, se răsfrânge negativ asupra acesteia, slăbeşte coeziunea, îşi face loc teama

de neprevăzut, descurajarea156

.

Teroriştii, în general, nu pot fi încadraţi într-o categorie de diagnostic patologic deşi, cu

greu pot fi incluşi şi în aspectul normalităţii. Cu toate acestea, mulţi indivizi cu înclinaţii ieşite

din normal iau calea terorismului. O trăsătură comună multor terorişti este tendinţa de

exteriorizare, de justificare a eşecurilor personale prin fapte externe care nu depind de ei ne-

punând nici un preţ pe sentimentele celorlalţi.

Studii sociologice arată că cei mai mulţi terorişti provin din familii dezorganizate, au o

identitate psihologică incomplet definită, fapt ce-i determină să adere la un grup. Aceste

caracteristici psihologice sunt asociate cu trăsături psihosociale şi pot constitui vulnerabilităţi,

ceea ce-i face pe terorişti susceptibili la influenţele puternice ale grupului şi la dinamica

organizatorică157

.

Într-o organizaţie de tip terorist există o separare netă între conducător şi membri, între

cei care iau decizii şi cei care execută. Membrii unei organizaţii sunt tentaţi să acorde liderilor

putere absolută, dar, în acelaşi timp, aceştia devin ţinte pentru cei cu sentimente anticonducere,

consecinţa acestei rivalităţi personale ducând de cele mai multe ori la scindări şi separarea lor în

facţiuni.

Orice îndoială cât de mică din partea unui membru al organizaţiei teroriste atrage după

sine imense presiuni fizice, psihice, morale şi familiale. Odată intrat într-o structură teroristă,

este greu să o mai părăsească. Orice neînţelegere reprezintă o posibilă sursă de poluare a

climatului psiho-moral, un factor de diminuare a eficienţei activităţilor de instruire sau de altă

natură. A încerca sa iasă în afară, a pune la îndoială decizia grupului este echivalentă cu moartea.

Din această cauză, mulţi terorişti cedează fizic şi încercând să-şi protejeze familiile din care

provin, sfârşesc prin acţiuni teroriste sinucigaşe158

.

Motivaţia joacă un rol foarte important în acţiunile ulterioare ale teroriştilor. Elementul

primordial al motivaţiei este cel material. Orice diminuare a surselor materiale prin tăierea

canalelor de aprovizionare, eliminarea sponsorilor, poate duce la manifestarea de neîncredere în

conducerea organizaţiei teroriste şi implicit la frământări interne care o slăbesc.

Motivaţiile religioase sunt aduse în prim plan ca explicaţii suficiente pentru acţiunile

teroriste. Teroriştii ale căror acţiuni sunt inspirate din percepte religioase se consideră angajaţi în

ceea ce numesc ei război total sau "sfânt", acţionând în afara unui sistem pe care nu îl cunosc, iar

cei care nu împărtăşesc aceleaşi orientări religioase pot fi socotiţi o ţintă legitimă159

.

156

Ion Mihai Pacepa, Red Horizons, Regnery Publishing, 1990. 157

François Massoulié – Conflictele din Orientul mijlociu, Ed. Bic All. 2003. 158

Grant Wardlaw, Political Terrorism, Cambridge University Press, 1989. 159

Claire Sterling, The Terror Network: The Secret War of International Terrorism, Holt Rinehart And Winston,

1981.

51

Terorismul islamic este unul din cele mai accentuate forme cu tenta religioasă. El este

menit să aducă islamismul, prin orice mijloc, la conducerea planetei, deoarece se crede că numai

această religie este adecvată şi importantă, cu o misiune mesianică. Diferenţa enormă a

decalajelor dintre bogaţi şi săraci, creşterea insecurităţii, precum şi explozia demografică au

determinat populaţia să-şi pună speranţele în miracolul credinţei. Iar cea mai afectată populaţie

este cea care trăieşte în lumea islamică.

Fundamentaliştii islamici condamnă civilizaţia occidentală şi capitalismul, dar apără

proprietatea privată şi acţionează cu tehnică de ultimă oră pentru ca organizaţiile islamice să

devină tot mai puternice. Obiectivul lor principal este să transforme Islamul într-o putere

mondială considerând că religia islamică este adevărata religie160

.

Terorismul nu aparţine nici unei religii, fie ea creştină, iudaică sau islamică, ci este

produsul unui nucleu de extremişti aflaţi în imposibilitatea de a-şi atinge obiectivele în mod

paşnic şi democratic.

Pe lângă vulnerabilităţile etice, morale, psihologice şi religioase, apreciem că la fel de

importante pentru succesul luptei antiteroriste sunt şi cele de natură organizaţională,

informaţională şi doctrinară.

Studiind structura grupurilor teroriste, felul în care sunt pregătiţi teroriştii precum şi

modul de recrutare al acestora, putem uşor concluziona că acestea sunt veritabile întreprinderi,

cu tehnici specifice de recrutare, integrare şi mobilizare a membrilor, cu reguli de funcţionare, cu

ierarhii bine stabilite, dar şi cu lupte interne pentru putere, cu doctrine puse la punct, cu ideologii

diferite pe care fiecare individ sau subgrup încearcă să şi le impună161

.

Organizaţiile teroriste sunt privite adesea ca simple grupări de ideologi fanatici, psihopaţi

sau inamici ai oricărei ordini sociale. Cu toate acestea, uneori, membrii lor au motivaţii destul de

asemănătoare cu alte tipuri de organizaţii, fie ele politice, sociale, grupuri de interese, ceea ce le

deosebeşte fiind doar violenţa folosită ca mijloc de atingere a scopurilor şi nu cel pentru care au

fost constituite în sine.

Grupările teroriste, sunt formate din conducători, militanţi şi simpatizanţi, ceea ce face

ca, aproape în mod natural, în interiorul lor să nu lipsească lupta pentru posturile de decizie.

Diviziunea muncii în cadrul acestora este foarte bine stabilită, fiecare membru având

responsabilităţi precise de decizie, execuţie, pregătirea operaţiunilor, asigurarea logisticii,

ascunderea armelor, pregătirea traseelor de pătrundere sau retragere.

Conducătorii sunt cei care decid asupra activităţilor distructive, efectuează pregătirile

necesare şi acţionează, militanţii fiind cei care, de regulă, îi sprijină pe aceştia, asigurându-le

160

Claire Sterling, The Terror Network: The Secret War of International Terrorism, Holt Rinehart And Winston,

1981. 161

James M. Poland, Concepts of Terror an Terrorism, Prentice-Hall, 2004.

52

securitatea în situaţii diverse, punându-le în aplicare planurile şi asigurându-le ascunzători,

hrană, mijloace, armament, etc.

Simpatizanţii sunt în număr variabil în cadrul organizaţiilor şi grupurilor teroriste şi

acţionează ca o potenţială pepinieră de recrutare şi susţinere logistică162

.

Membrii organizaţiilor teroriste au motivaţii de ordin personal, material, politic, religios,

spiritual sau motivaţii de grup. Acestea pot duce oricând la lupte între grupuri sau organizaţii.

Jean Luc Marret - studiind tehnicile terorismului - spunea foarte elocvent, referindu-se la

evoluţia, lupta internă şi dispoziţia organizaţiilor teroriste: "Să privim deci organizaţiile teroriste

aşa cum am privi un partid sau un lobby; în acelaşi fel conducătorii lor, ca şi membrii obişnuiţi,

au motivaţii de ordin personal. [...] Sunt şi ele nişte actori ai politicii, au o coeziune interna,

acţionează, formează coaliţii cu alte grupări sau intră în concurenţă cu ele, simt lipsa unui şef, în

fine, decad şi în cele din urmă dispar, asemenea oricărei alte grupări politice. Profesionalizarea

terorismului ca şi cea a politicii antrenează o selecţie, o luptă pentru posturile de decizie, fără de

care formularea şi îndeplinirea obiectivelor nu este posibilă"163

.

În ultima perioadă, terorismul a devenit o meserie. Gradul ridicat de profesionalism al

teroriştilor face ca aceştia să fie căutaţi şi recrutaţi de diferite organizaţii teroriste, politice sau

chiar state care susţin terorismul, pentru a fi folosiţi în scopul atingerii obiectivelor propuse.

Acest lucru creează concurenţă între membri, grupuri sau organizaţii teroriste care uneori

sfârşesc prin deconspirare, scindare sau chiar desfiinţare, aspecte care, în campania de combatere

a terorismului, trebuiesc utilizate din plin sau chiar amplificate.

Una dintre vulnerabilităţi este generată de modul în care se acordă recompensele în bani,

maşini luxoase, case, funcţii şi grade în cadrul grupului, competiţia pentru dobândirea acestora

presupunând sacrificiu, egoism în acţiune şi neevaluarea corectă a riscurilor, unii membrii

acţionând doar pentru a-şi satisface interesele personale. Presiunea organizaţiei sau grupului

terorist asupra membrilor este foarte mare. În concepţia doctrinară a unora dintre structurile

teroriste există diverse procese prin care membrii acestora sunt verificaţi în permanenţă cu

privire la respectul faţă de ideologie, doctrină sau faţă de grup, ceea ce duce la abandonări, ieşiri

din organizaţii sau mergând chiar până la sacrificiul suprem, prin sinucidere. Alteori au loc

epurări în masă a tuturor celor care nu se supun în totalitate ideilor doctrinare şi care, desigur,

sfârşesc prin a fi eliminaţi fizic. Cu cât un grup terorist este mai mare, cu atât el este măcinat mai

mult de conflicte organizaţionale, ideologice sau informaţionale. Grupurile mici sunt mult mai

eficiente în acţiune, iar frământările în cadrul acestora sunt mult mai puţine164

.

162

http://www.dkosopedia.com/wiki/Terrorism. 163

Jean-Luc Marret, Violence transnationale et securite interieure, Paris II/LGDJ, 1999. 164

Paul Wilkinson, Terrorism Versus Democracy: The Liberal State Response, Taylor & Francis, 2005.

53

Exploatând foarte mult aceste vulnerabilităţi, ele pot contribui substanţial la subminarea

grupărilor teroriste şi, implicit, la lichidarea lor în campaniile antiteroriste. Dacă vulnerabilităţile

de ordin organizaţional, informaţional şi doctrinar pot contribui la succesul luptei antiteroriste,

nici cele de natură materială, financiară şi tehnologică nu pot fi neglijate.

Terorismul comportă un proces lung şi minuţios de pregătire, pentru a putea constitui

acel act brusc, brutal şi spectaculos de manifestare. Variabilitatea grupurilor teroriste atrage după

sine şi variabilitatea surselor lor de finanţare. Instinctul de conservare al acestora le dictează noi

şi noi forme de organizare şi modalităţi de susţinere financiară specifice. Căutarea de fonduri a

devenit din ce în ce mai mult o necesitate vitală pentru terorişti datorită mijloacelor din ce în ce

mai performante de acţiune. Acestea sunt obţinute pe diferite căi, mergând de la cotizarea de

către membrii grupului sau organizaţiei teroriste, fapte de banditism, întreprinderi paravan şi

până la susţinerea financiară de către anumite state interesate165

.

Mijloacele materiale şi tehnologice ale momentului au devenit din ce în ce mai

sofisticate, pentru că lupta armată şi terorismul cer arme. Pentru atingerea scopului propus,

teroriştii folosesc de la documente false care le ascund identitatea, cuţite, arme de foc uşoare,

puşti de asalt şi până la lansatoare de rachete, obuziere de 80 mm şi rachete de diferite tipuri,

automobile, elicoptere, avioane etc. S-a ajuns până acolo încât unele organizaţii teroriste au

plănuit să utilizeze în acţiunile lor submarine, vapoare sau tunuri166

.

Este bine ştiut că între două sau mai multe atentate săvârşite de organizaţii sau grupuri

teroriste pe teritoriul unui stat există anumite pauze. Aceasta datorită faptului că foarte multe

dintre ele acţionează pe principiul "muşca şi fugi", dar şi pentru că resursele materiale şi logistice

necesare comiterii de atentate nu sunt infinite, iar organizaţia teroristă îşi ia anumite măsuri de

siguranţă imediat după o lovitură. Acestea constau în general, în încetinirea aprovizionării de

orice fel, schimbarea reşedinţelor, a locurilor de acţiune şi a ritmurilor de comunicare, ceea ce au

drept consecinţă limitarea temporară a capacităţii de acţiune, deja disipată datorită faptului că

tocmai a fost utilizată. Alteori, un grup terorist care tocmai a executat o acţiune răsunătoare, cu

efect de presă şi asupra conştiinţei publicului, nu are nevoie imediat să acţioneze din nou pentru

că astfel şi-ar risipi resursele materiale şi umane. Acest lucru favorizează acţiunile forţelor

antiteroriste, în special în ceea ce priveşte cercetarea, descoperirea şi chiar lovirea şi distrugerea

bazelor şi a grupurilor teroriste167

.

Utilizarea mijloacelor moderne de comunicaţii şi a tehnicii de calcul uşurează de

asemenea depistarea acestora încă înainte de a acţiona. Atentatele sinucigaşe comise de membrii

165

Elke Krahmann, The Emergence of Security Governance in Post-Cold War Europe, ESRC Working Paper “One

Europe or Several?” Programme, 2001. 166

Gl.bg.(r) dr. Octavian DUMITRESCU, Fenomenul militar. Evoluţii în perspective, Editura Semn E, 2004. 167

Paul Wilkinson, The Media and Terrorism, Routledge, 2006.

54

organizaţiilor teroriste, fie cu bombe, fie cu alte mijloace, pot duce la identificarea apartenenţei

acestora şi, implicit, la acţiunea pentru lichidarea din rădăcini a bazelor de acţiune, chiar dacă

atacul nu a fost revendicat.

Depistarea statelor sponsor ale organizaţiilor şi acţiunilor teroriste permite strangularea

surselor şi, implicit, restrângerea ariei şi a posibilităţilor de acţiune. Aceasta nu se poate realiza

decât printr-o acţiune concretă a întregi comunităţi internaţionale, care urmăreşte limitarea sau

chiar lichidarea fenomenului. Lovirea şi distrugerea echipamentelor sofisticate Al-Qaeda, ce-şi

aveau baze în Afganistan au fost de natură să micşoreze dinamismul grupării inhibând foarte

mult celulele autonome formate sau introduse în Europa sau S.U.A. Aceasta a permis capturarea

multor elemente aparţinând grupării. Modalităţile de procurare a oricăror mijloace sau materiale

permit infiltrarea structurilor de securitate în reţelele teroriste ducând, implicit, la depistarea şi

lichidarea lor. Şi nu în ultimul rând, transportul sau încercarea de a introduce orice materiale sau

mijloace în zona sau interiorul ţintei pot constitui indicii de acţiune a unor structuri teroriste168

.

Pentru a avea succes în acţiunile antiteroriste se impune, în special, luarea de măsuri

pentru:

- sesizarea etapelor şi momentelor în care se pregătesc acţiuni teroriste şi intervenţia

rapidă pentru stoparea lor;

- lovirea preventivă, masivă, punctiformă a bazelor de antrenament, a depozitelor şi a

altor elemente de infrastructură şi a locurilor de întâlnire ale teroriştilor;

- atacarea permanentă prin media, Internet şi mijloace specifice războiului psihologic a

site-urilor organizaţiilor, reţelelor şi altor elemente ale terorismului;

- realizarea unui sistem de pregătire antiteroristă a populaţiei, instituţiilor de stat şi a

economiei care să nu permită procurarea de către terorişti a unor materiale şi mijloace care le-ar

putea folosi în acţiunile lor.

O abordare din punct de vedere juridic a terorismului prin prisma mijloacelor şi

materialelor folosite a fost oferită de reputatul doctor în drept internaţional Ion Bodunescu: "În

ceea ce priveşte elementul material, el este exprimat prin formula generală - folosirea de

mijloace violente sau periculoase care să provoace un pericol comun. Deşi s-a încercat, totuşi s-a

evitat să se adopte enumerarea mijloacelor, căci, cu oricâtă scrupulozitate s-ar fi făcut, o

asemenea enumerare nu poate fi completă (...) Intenţia de a determina infracţiunea sub aspect

material apare limpede: folosirea unui mijloc provocând o primejdie comună şi acest mijloc

trebuie să fie caracterizat prin violenţă sau fraudă. Rămâne doar o problemă de apreciere dacă un

168

Paul Wilkinson, The Media and Terrorism, Routledge, 2006.

55

anumit mijloc folosit se încadrează în categoria acelora care provoacă o primejdie comună pentru

însăşi securitatea publică..." 169

.

Aşadar, punerea în practică a planurilor criminale nu ar fi posibilă decât în anumite

circumstanţe, materializate de vulnerabilităţile societăţii moderne la astfel de fapte. Terorismul

mileniului trei asimilează şi exploatează rapid cele mai noi tehnologii, beneficiind de transportul

aerian, acces instantaneu la informaţii prin Internet, putere distructivă enormă prin dezvoltarea

globala a pieţelor clandestine de arme şi a multitudinii de ţinte170

.

În cadrul luptei antiteroriste, vis-a-vis de recrudescenţa fenomenului la scară planetară,

opinia publică internaţională nu putea rămâne indiferentă şi, prin organismele sale juridice

specializate, a cristalizat un corpus legislativ care să prevină, să limiteze şi să pedepsească

manifestările teroriste, dar şi în acest domeniu există o serie de vulnerabilităţi pe care le vom

analiza în continuare.

„Terorismul constituie cel mai mare pericol pentru relaţiile de înţelegere şi cooperare

între state, ceea ce face ca această chestiune să se înscrie în rândul celor ce interesează în cel mai

înalt grad comunitatea mondială şi dreptul internaţional”171

. Drept urmare, prin conturarea unui

cadru juridic adecvat, s-a urmărit ca fenomenul terorist să fie făcut vulnerabil la normele de drept

prin încadrarea unor acte în categoria celor condamnabile.

În cadrul măsurilor ce trebuie luate împotriva finanţării terorismului, „îngheţarea

fondurilor” reprezintă un punct important în blocarea fondurilor destinate activităţilor teroriste.

Poziţia comună 2001/931/PESC conţine, în articolul 2, afirmaţia: “Comunitatea Europeană,

acţionând în limitele puterilor ce i-au fost conferite de Tratat, dispune îngheţarea fondurilor şi a

altor active financiare sau resurse economice ale persoanelor, grupărilor şi entităţilor care

figurează pe lista anexă la document”.

Această anexă stabileşte lista persoanelor, grupărilor şi entităţilor implicate în acte de

terorism, listă care este permanent actualizată. Trebuie, de asemenea semnalată existenţa

Regulamentului 2580/2001/CE23 care constituie o măsură necesară de aplicare la nivel

comunitar, complementară procedurilor administrative şi judiciare cu privire la organizaţiile

teroriste în Uniunea Europeană şi statele terţe. Regulamentul se pronunţă pentru lupta împotriva

oricărei forme de finanţare a activităţilor teroriste şi defineşte, în acest sens, noţiunea de

„fonduri, alte active financiare şi resurse economice”, precum şi cea de „servicii financiare” 172

.

169

Ion Bodunescu, Terorismul - fenomen global, Casa Editoriala Odeon, Bucuresti, 1997 170

James M. Poland, Concepts of Terror an Terrorism, Prentice-Hall, 2004 171

Opan Maxim – Terorismul – cauze, efecte si masuri de combatere, Ed. Politica Bucuresti 1989

172

http://www.diplomatie.gouv.fr/fr/IMG/pdf/PC931.pdf

56

În ultima perioadă, s-a înregistrat o îngrijorătoare interferare între fenomenul terorismului

internaţional şi ramuri ale crimei organizate, rezultanta constituind, prin ea însăşi, o nouă

ameninţare la adresa siguranţei naţionale. Principala cauză a apariţiei şi dezvoltării acestui

fenomen este reprezentată de dispariţia unor sponsori tradiţionali ai terorismului internaţional, cu

efecte negative directe în planul asigurării necesităţilor financiare şi logistice ale organizaţiilor

teroriste. Dispariţia acestor sponsori a făcut ca organizaţiile teroriste să se orienteze către crima

organizată, ca principală sursă de finanţare173

.

Activităţile de finanţare a terorismului sunt reprezentate de acţiuni infracţionale, cum ar

fi: contrabanda, evaziunea fiscală, deturnarea de credite, traficul ilegal cu stupefiante, cu

armament, muniţie, explozivi, monedă falsă, traficul de persoane şi obţinerea ilegală de fonduri

prin utilizarea violenţei sau ameninţarea cu folosirea acesteia.

Cazuistica în acest domeniu atestă, ca o trăsătură esenţială, rapiditatea cu care terorismul,

conectat la segmente ale crimei organizate, se adaptează la economia de piaţă, la schimbările

economice, politice şi legislative din diverse state, profitând de unii factori favorizanţi, respectiv,

stagnarea economică, insuficienţa, inconsistenţa şi lipsa de fermitate a unor mecanisme de

combatere şi control, importul de forme, metode, mijloace şi procedee specifice crimei

organizate, precum şi unele influenţe negative din partea unor curente şi ideologii străine de

diferite nuanţe174

.

Pentru eradicarea acestui fenomen trebuie acţionat în primul rând asupra surselor şi

reţelelor de finanţare a organizaţiilor teroriste, la scară internaţională şi cel mai adesea prin

acţiuni paralele.

Terorismul contemporan şi-a diversificat tot mai mult sursele de finanţare, ajungând să

depindă tot mai puţin de sponsorizările unor state şi formând afilieri internaţionale bazate pe

afinităţi religioase sau ideologice şi pe ura comună împotriva marilor puteri. Această evoluţie a

formelor de terorism internaţional, precum şi organizarea internaţională fără precedent a

grupărilor teroriste, transformă atacurile în activităţi ilicite cu un grad de pericol social ridicat,

greu de detectat şi de prevenit şi care cer abordări noi de incriminare şi sancţionare penală a

acestui fenomen, precum şi considerarea unificată a diverselor acte de terorism175

.

173

Michael Yew Meng Hor, Victor Vridar Ramraj, Michael Hor, Kent Roach, Global Anti-terrorism Law and

Policy, Cambridge University Press, 2005. 174

Michael Yew Meng Hor, Victor Vridar Ramraj, Michael Hor, Kent Roach, Global Anti-terrorism Law and

Policy, Cambridge University Press, 2005. 175

Michael Yew Meng Hor, Victor Vridar Ramraj, Michael Hor, Kent Roach, Global Anti-terrorism Law and

Policy, Cambridge University Press, 2005

57

III.6. CONCLUZII

După atacurile teroriste din ultimii ani, statele europene par să fi reuşit să îşi reorienteze

atenţia politicilor de combatere a terorismului de la terorismul intern la cel internaţional, fără a

neglija terorismul indigen.

Cooperarea intenţională şi interdepartamentală pe linia schimbului de informaţii este

esenţială pentru a putea înţelege, preveni sau, în caz de nevoie, reacţiona corespunzător unui alt

incident. Atenţia actuală preponderentă către SIGINT, OSINT, ELINT şi IMINT trebuie

completată cu o mai mare implicare a capabilităţilor HUMINT ale structurilor specializate.

Acestea pot oferi informaţii preţioase la nivel socio-psihologic, oferind instrumentele necesare

pentru a identifica semnalele de extremizare a opiniilor şi acţiunilor unor anumite grupări încă

înainte ca acestea să treacă la punerea în practică a unor planuri. Prevenţia este cea mai eficientă

şi mai eficace metodă de combatere a oricărui factor negativ, inclusiv al terorismului

O strategie mondială antiteroristă este o necesitate imperioasă, în condiţiile în care statele

sunt vulnerabile în faţa terorismului şi a urmărilor sale.

În concluzie, putem afirma că unele din aspectele cheie, ce trebuie luate în considerare la

elaborarea politicilor naţionale de combatere a terorismului necesare pentru o bună dezvoltare a

cooperării şi coordonării între agenţii sunt: cooperarea eficientă depinde de schimbul de

informaţii clare, oferite în timp oportun, care necesită mijloace de comunicare de încredere; cele

mai multe state au o mare varietate de facilităţi de comunicare la dispoziţia diferitelor agenţii

implicate în efortul de combatere a terorismului, dar acestea sunt de multe ori incompatibile;

facilităţile comune, care aduc laolaltă, sub un singur acoperiş diferite agenţii, dacă ne referim la o

configurare permanentă, necesită semnificative resurse umane şi tehnice; multe ţări au dificultăţi

în furnizarea de resurse suficiente în combaterea terorismului, deoarece, resursele disponibile

sunt utilizate concomitent în mai multe campanii; schimbul de ofiţeri de legătură între agenţii

poate oferi o relativă opţiune cost-eficientă de care să beneficieze ambele părţi; de vreme ce

resursele sunt un factor crucial invariabil, o importanţă considerabilă se acordă încercării de a

adapta structurile/agenţiile deja existente, de a le face mai eficiente, decât să se creadă că

răspunsul constă întotdeauna în înfiinţarea de noi agenţii sau organizaţii. Acest lucru este

important pentru a evita duplicarea de efort; o înţelegere clară a ameninţării este un factor

esenţial în stabilirea organizării diferitelor agenţii în combaterea terorismului; este nevoie de o

cooperare bună şi eficientă între responsabilii cu elaborarea legislaţiei şi a celor responsabili cu

aplicarea legii; simplitatea este cheia de succes. Cu cât sunt mai simple şi mai precise structurile

şi metodele prin care agenţiile cooperează, cu atât mai mult creşte şansa de succes în

contracararea terorismului transnaţional176

.

176

Paul Wilkinson, Terrorism Versus Democracy: The Liberal State Response, Taylor & Francis, 2005.

58

Atât Alianţa Nord - Atlantică, cât şi Uniunea Europeană, doresc crearea un sistem de

apărare colectivă extins şi pe domeniul prevenirii şi combaterii terorismului, proiectând structuri

distincte, care să acţioneze atât separat, cât şi în cooperare, în lupta împotriva fenomenului

terorist.

În România, gestionarea eficientă a prevenirii şi combaterii terorismului nu se poate face

decât prin conjugarea eforturilor cu toate statele şi organizaţiile interesate, îndeosebi cu

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) şi Uniunea Europeană (UE), pe plan

internaţional şi printr-o cooperare eficientă între instituţiile de profil, pe plan naţional.

În acest context, instituţiile din componenţa Sistemului Naţional de Prevenire şi

Combatere a Terorismului (SNPCT) trebuie să implementeze strategia, măsurile şi tacticile

specifice de control ofensiv asupra ariilor de interes, care să aibă ca finalitate descurajarea

oricăror intenţii sau acţiuni de natură să favorizeze manifestări teroriste pe teritoriul ţării noastre,

să reevalueze măsurile de prevenire şi combatere a terorismului pe plan naţional, să găsească, să

propună şi să impună soluţii în domeniu177

.

Dorinţa Alianţei Nord - Atlantice şi a Uniunii Europene, de a crea un sistem de apărare

colectivă extins şi pe domeniul prevenirii şi combaterii terorismului, influenţează strategia în

domeniu pe care ţara noastră trebuie să o adopte, necesitând o reevaluare a măsurilor şi

structurilor actuale şi proiectarea unor forţe viabile care să poată duce această luptă atât la nivel

naţional, cât şi la nivel internaţional, precum şi integrate în sistemele specializate antiteroriste ale

celor două structuri (NATO şi UE).

CONSIDERAŢII FINALE

Terorismul este o ameninţare, un atac la adresa libertăţii, drepturilor omului şi

democraţiei, o metodă prin care este utilizată violenţa pentru subminarea valorilor, indiferent de

autori, loc sau de momentul în care sunt comise atentatele teroriste, unele de o gravitate

deosebită. În acest context atentatele de la Madrid (2004) – soldate cu 200 de morţi şi 1400 de

răniţi şi de la Londra (2005) – soldate cu 56 morţi şi 700 de răniţi, precum şi cele din Grecia,

Turcia şi Rusia europeană, au avut darul de a distruge definitiv părerea conform căreia

„Teroriştii au ce au cu Israelul şi cu Statele Unite. Europa un are de ce să se teamă.”178

Atentatele la care ne-am referit şi nu numai, ne conduc la concluzia că în Europa

terorismul internaţional este la el acasă. Centrele gravitaţionale ale activităţii teroriste în Europa,

177

http://www.c-cultural.ro/biblioteca%20virtuala/simpozion/terorism/dragoman/index.php. 178

Gheorghe Văduva, Terorismul contemporan - factor de risc la adresa securităţii şi apărării naţionale în condiţiile

statutului de membru NATO, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, 2005.

59

ca dealtfel şi pe alte continente, sunt legate într-o reţea multinaţională densă a cărei funcţionare

este favorizată de nivelul înalt de dezvoltare a infrastructurii de transport şi comunicaţii dar şi de

distanţele relativ mici dintre centrele urbane, economice, politice şi de altă natură. Ar mai fi de

subliniat faptul că atunci când ne raportăm la Europa, avem în vedere şi că „Uniunea Europeană

include societăţi deschise şi puternic interdependente între care circulaţia persoanelor este

nerestricţionată, iar posibilităţile autorităţilor de a restrânge sau monitoriza aceste mişcări sunt

limitate”179

.

La cele de mai sus s-ar mai putea adăuga încă multe alte slăbiciuni ale democraţiilor

occidentale precum: frontiere tot mai vulnerabile, un control inadecvat al imigraţiei, insuficienta

supraveghere internă a fenomenului terorist etc. Europa are o lungă şi dramatică istorie a

terorismului în principal intern. IRA, ETA, Facţiunea Armatei Roşii şi Brigăzile Roşii, sunt

numai câteva exemple de organizaţii care au revendicat mai mult de 4000 de vieţi şi distrugeri

incalculabile în deceniile anterioare. Aşadar, Europa este familiarizată cu terorismul. Ceea ce

este nou este ceea ce numim terorism transfrontalier, internaţional etc., motivat în mod deosebit

de religie sau de necesitatea unei anumite „solidarităţi” în spatele căreia se ascund interese

politice, economice, culturale sau de altă natură. Deşi în ultimii ani au fost luate măsuri privind

apărarea împotriva terorismului atât la nivel naţional cât şi la nivelul Uniunii Europene, bătrânul

continent rămâne în continuare vulnerabil. Nu există securitate 100% împotriva terorismului.

Teroriştii au întotdeauna avantajul surprizei, dată fiind „calitatea” informaţiilor pe care organele

abilitate le deţin la un moment dat. De aceea trebuie să fim conştienţi de faptul că

vulnerabilităţile fac parte din realitatea cotidiană180

.

Apariţia şi operaţionalizarea celulelor teroriste independente în spaţiul european sunt în

mod specific determinate de reducerea perioadei de tranziţie de la o ideologie moderată la una

radicală/teroristă. Radicalizarea comunităţilor moderate islamice din Europa, de generaţia a-3-a

favorizează recrutarea de noi membri de către organizaţiile teroriste, crescând riscul producerii

unor atentate în ţările Uniunii Europene, ţări unde multe dintre acestea şi-au creat deja bazele

logistice necesare181

.

Pe acest fond, concluziile analizelor de specialitate - fundamentate de evaluările

serviciilor de informaţii naţionale - au impus urgentarea adoptării unor măsuri majore, mai ales

în domeniul prevenirii terorismului, care pun în evidenţă:

• prioritatea informaţiei şi importanţa vitală a cooperării inter-agenţii;

179

Elke Krahmann, The Emergence of Security Governance in Post-Cold War Europe, ESRC Working Paper “One

Europe or Several?” Programme, 2001 180

François Massoulié – Conflictele din Orientul mijlociu, Ed. Bic All. 2003. 181

Evan Kohlmann Al-Qaida's Jihad in Europe: The Afghan-Bosnian Network, Berg Publishers, 2004.

60

• necesitatea reconsiderării şi fundamentării strategiilor/politicilor naţionale pe evaluări

care să identifice elementele esenţiale ale evoluţiilor şi naturii factorilor de cauzalitate şi

regenerare ale fenomenului terorist;

• preponderenţa componentei preventive a măsurilor de combatere a terorismului, care se

regăseşte atât în consolidarea cooperării internaţionale, cât şi în asigurarea unui necesar echilibru

între măsurile de contracarare a acţiunilor teroriste şi respectarea drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti, ca valori intrinseci ale democraţiei;

• necesitatea modificării şi adaptării legislaţiilor naţionale prevederilor Convenţiilor

internaţionale şi regionale în domeniu, dar şi evoluţiilor fenomenului terorist, în sensul înăspririi

măsurilor punitive şi al includerii specifice în câmpul infracţional sancţionat al actelor de

susţinere financiară şi propagandistică a terorismului;

• necesitatea revizuirii/adaptării competenţelor serviciilor speciale şi a celor de aplicare a

legii;

• valorizarea complementară a domeniilor activităţii antiteroriste - legislativ, economic,

politic, informativ, operaţional şi tehnologic.

• schimbarea mentalităţii şi evoluţia de la principiul „need to know” la principiul „need to

share”.182

În plan tactic-operaţional, transpunerea acestor concluzii s-a materializat în eficientizarea

coordonării eforturilor naţionale a instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu şi, în special a

serviciilor de informaţii şi securitate naţională, după 11 septembrie 2001 fiind înfiinţate peste 20

de Centre naţionale şi regionale antiteroriste, structuri analitice şi operaţionale esenţiale în

mecanismul ripostei antiteroriste. Adaptate evoluţiilor rapide şi complexe ale fenomenului

terorist, aceste centre asigură valorificarea contribuţiei analitice - prioritară şi semnificativă a

serviciilor de informaţii naţionale - elimină suprapunerile şi angajarea unor competenţe

concurente şi fac posibilă transmiterea operativă a fundamentării unei eventuale decizii în plan

operaţional183

.

Paul Wilkinson prezintă în „Terrorism Versus Democracy” evaluarea sa asupra viitorului

terorismului:

“Terorismul nu a dispărut cu Războiul Rece şi, în fapt, este posibil să se intensifice prin

dezlănţuirea conflictelor etnice şi etnico–religioase în Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică.

Este esenţial ca ţările democratice să îşi menţină capacităţile contrateroriste intacte. Aceste

capabilităţi sunt de o deosebită importanţă, din moment ce atacurile teroriste au devenit mult mai

mult cauzatoare de moarte. Este esenţial ca o societate democratică să aibă voinţa politică şi să

sprijine realizarea unei strategii multidirecţionate de combatere a terorismului. Aspectele

182

David C. Rapoport, Terrorism. Critical Concepts in Political Science, Routledge, 2006. 183

James M. Poland, Concepts of Terror an Terrorism, Prentice-Hall, 2004.

61

internaţionale ale terorismului nu trebuie neglijate ca şi componentă a unei campanii împotriva

terorismului. În final, succesul unei campanii împotriva teroriştilor depinde de capacitatea

cetăţenilor de a rezista capitulării în faţa cererilor teroriştilor. Balansarea drepturilor civile şi

măsurilor de securitate va reprezenta provocarea majoră pentru guvernele democratice pe măsură

ce acestea vor urma războiul lor împotriva terorismului.” 184

.

În momentul de faţă, pentru ţara noastră principala problemă internă nu este terorismul ci

crima organizată în strânsă conexiune cu corupţia, fenomene care au atins toate nivelurile şi

sectoarele vieţii sociale. Este de aşteptat ca, în viitor, activităţile de crimă organizată să se

amplifice şi să facă tot mai multe probleme autorităţilor române în identificarea potenţialelor

elemente teroriste.

Focare teroriste vor continua să existe în Orientul Mijlociu dar şi în ţările din nordul

Africii, Turcia, ţările din nordul Caucazului şi, într-o mai mică măsură, Balcanii deVest, cu

posibilităţi de extindere în orice moment. Aceste spaţii, ale căror rute de comunicare se

interferează cu România, vor constitui un teren propice şi pentru crima organizată În urma

admiterii în structurile euro-atlantice şi odată cu securizarea frontierelor României, atenţia

elementelor de factură teroristă şi criminală din România se va îndrepta către facilităţile interne

oferite de România, inclusiv către armată, ca potenţială resursă umană şi materială pentru

organizaţiile teroriste, în perspectiva identificării unor noi surse de procurare de armament,

explozivi şi alte echipamente, inclusiv prin activităţi de crimă organizată. Diplomaţia, acţiunile

în plan economico-financiar combinate în mod iscusit cu acţiunile militare de coaliţie, în teatrele

de luptă, incluzând intelligence-ul, sunt căile ce trebuie bătătorite şi în viitor pentru succesul în

lupta împotriva terorismului şi crimei organizate185

.

Cooperarea internaţională împotriva crimei organizate este unica soluţie care să o poată

dacă nu distruge, măcar să o stopeze sau să-i diminueze activităţile. În urma unei cooperări

eficiente, terorismul ca principal beneficiar de pe urma crimei organizate ar urma să primească

lovituri nimicitoare prin tăierea celui mai puternic pilon pe care se bazează – resursa financiară

provenită din crimă organizată.

Bibliografie:

Colegiul Naţional de Apărare – ca urmare a practicii documentare efectuate în

cursul luni mai 2010 si la data de 6 iulie 2010 şi a îndrumării instituţiei în acest sens sub

directa coordonare a doamnei director adjunct, colonel - conferenţiar universitar doctor

Mureşan Doina

184

Paul Wilkinson, Terrorism Versus Democracy: The Liberal State Response, Taylor & Francis, 2005. 185

Paul Wilkinson, Terrorism Versus Democracy: The Liberal State Response, Taylor & Francis, 2005.