Termeni explicitati

1. Subsidiaritate Concept socio-politic, managerial și cibernetic potrivit căruia problemele

apărute la un moment dat, într-o organizație sau un sistem, sunt soluționate la cel mai apropiat

nivel decizional al acestora.

Principiul subsidiarităţii are ca scop stabilirea nivelului de intervenţie cel mai potrivit în domeniile competenţelor partajate între UE şi statele membre. Poate fi vorba despre o acţiune la nivel european, naţional sau local. În toate cazurile, UE poate interveni numai dacă este în măsură să acţioneze în mod mai eficace decât statele membre. Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii menţionează trei criterii menite să confirme sau nu oportunitatea unei intervenţii la nivel european:

are acţiunea aspecte transnaţionale care nu pot fi soluţionate de către statele membre? o acţiune naţională sau lipsa oricărei acţiuni ar contraveni cerinţelor din tratat? acţiunea la nivel european prezintă avantaje evidente?

Principiul subsidiarităţii are, deopotrivă, ca scop să apropie UE de cetăţenii săi, garantând întreprinderea unei acţiuni la nivel local, atunci când aceasta se dovedeşte necesară. Totuşi, principiul subsidiarităţii nu înseamnă că o acţiune trebuie întreprinsă întotdeauna la nivelul cel mai apropiat de cetăţean.

Conceptul de subsidiaritate îºi are originea în doctrina socialã a bisericii care are în vedere organizarea relaþiilor între diferitele grupuri sociale ºi afirmã principiul conform cãruia colectivitãþile mari nu trebuie sã intervinã la nivelul colectivitãþilor mici decât în probleme ce pot fi mai bine soluþionate la eºalonul superior, cu alte cuvinte « centrul » nu intervine decât de o manierã subsidiarã în raport cu colectivitãþile de bazã. Ideea este preluatã într-un raport al Comisiei Europene din 26.06.1975, în care se spune cã : « Uniunea Europeanã nu trebuie sã conducã la realizarea unui super-stat centralizat. În consecinþã ºi în conformitate cu principiul subsidiaritãþii, nu vor fi atribuite Uniunii decât sarcinile pe care statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace ». Definiþia de mai sus reprezintã ceea ce se numeºte « subsidiaritatea iniþialã». Dupã adoptarea Tratatului de la Maastricht, principiul subsidiaritãþii este menþionat în acest document (formula fiind preluatã ºi în Tratatul de la Amsterdam) în articolul 3B art. 5 TCE – versiunea consolidatã), în forma urmãtoare : « Comunitatea acþioneazã în limita competenþelor ºi a obiectivelor ce-i sunt conferite prin Tratat. În domeniile ce nu þin de competenþa sa exclusivã, Comunitatea nu intervine – conform principiului subsidiaritãþii – decât în mãsura în care obiectivele acþiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manierã suficientã de cãtre statele membre, ele fiind – datoritã dimensiunilor ºi efectelor la care dau naºtere – îndeplinite mai bine printr-o acþiune la nivel comunitar »

2. Federalism Federalismul poate fi definit drept un sistem de organizare administrativă în care

puterea se împarte între guvernul central și statele membre, ambele nivele de putere derivându-și

printr-un Parlament (suprastatal) puterea de la cetățeni, în mod direct. Federația, la rândul ei ar

reprezenta un stat suveran, în care puterea este partajată între autoritatea federală, centrală și

autorități locale, regionale. Ea presupune existența unui guvern federal, cu puteri în domeniul politicii

externe și de securitate, dar și a unor guverne locale, cu putere în domeniul educației, culturii etc. Există

o singură monedă și o constituție scrisă, care reprezintă baza legală a federației, fără însă a anula (total)

existența altor constituții în statele membre. Potrivit acesteia sunt separate puterile în stat între

diferitele nivele de guvernare, iar modificarea prevederilor sale nu necesită aprobarea în unanimitate de

către statele membre, ci doar îndeplinirea unei majorități

Federalismul european ca teorie politică s-a născut ca o reacție la naționalismul radical care, în

opinia teoreticienilor federaliști, ar fi fost una din cauzele celor două războaie mondiale. Teoria

lor pornea de la presupusa ideea a slăbirii și compromiterii politice a statului-națiune. Printre cei

mai cunoscuți federaliști pot fi menționați : Denis de Rougemont, Henri Brugmans, Altiero

Spinelli, Joscha Fischer etc. Statul federal pe care aceștia doreau să-l construiască se baza pe o logică

instituțională suprastatală, pe o constituție europeană care să dea esența unei identități europene. Ĩn

centrul sistemului instituțional se afla un Parlament European, numit la acea vreme Adunare

Constituantă (a Europei) care trebuia să pună în funcțiune celelalte structuri instituționale ale

presupusei Federații. Construcția federalistă ar fi în primul rând una politică.

3. Functionalism Edificiul unei platforme de cooperare internationala, prin integrarea unuia sau

mai multor functii economice, care mai apoi sa fie impartasite de fiecare tara – functionalism

4. Conferinta interguvernamentala Acest termen

se foloseste pentru a descrie negocierile desfasurate intre guvernele Statelor Membre in

scopul amendarii Tratatelor. CIG are o mare importanta pentru integrarea europeana.

Schimbarile operate in structura institutionala si juridica sau pur si simplu in continutul

Tratatelor au fost intotdeauna rezultatul conferintelor interguvernamentale (de exemplu:

Actul Unic European si Tratatul asupra Uniunii Europene).

In istoria Comunitatii Europene au avut loc mai multe conferinte interguvernamentale.

Cea mai recenta a fost lansata la 15 februarie 2000 dupa consultarea formala a Comisiei

(opinia din 26 ianuarie 2000) si a Parlamentului European (rezolutia din 3 februarie

2000).

5. Fonduri structurale sunt instrumente financiare, administrate de către Comisia Europeană, al căror scop este să acorde sprijin la nivel structural. Sprijinul financiar din Fondurile Structurale este destinat, în principal, regiunilor mai puțin dezvoltate, în scopul de a consolida coeziunea economică și socială în Uniunea Europeană.

Fondurile Structurale contribuie la 3 obiective strategice ale Politicii de Coeziune Economică și Socială a Uniunii Europene:

1. Convergența sau reducerea decalajelor de dezvoltare dintre regiuni. Statele pot solicita finanțare pentru regiunile care au PIB/capita sub 75% din media europeană.

2. Competitivitatea regională și ocuparea forței de muncă. Statele pot solicita finanțare pentru regiunile care nu sunt eligibile pentru obiectivul Convergență.

3. Cooperarea teritorială europeană. Obiectiv tematic care sprijină adaptarea și modernizarea politicilor și sistemelor de educație, instruire și angajare a forței de muncă.

6. FEOGA Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) finanţează dintr-un buget comun, cheltuielile Politicii Agricole Comune.

Fondul european de orientare şi garantare agricolă (FEOGA) reprezintă un simplu capitol în bugetul comunitar, grupând ansamblul acţiunilor legate de finanţarea PAC; este lipsit de structură administrativă proprie, iar gestiunea se asigură de către Comisie în baza avizelor Comitetului fondurilor pentru aspectele financiare şi al Comitetului pentru structuri agricole şi dezvoltare rurală în cazul acţiunilor structural. Diversitatea operaţiunilor finanţate prin intermediul FEOGA a determinat gruparea fondului pe două secţiuni: GARANTARE, pentru finanţarea cheltuielilor legate de intervenţia comunitară în cadrul pieţelor organizate, şi ORIENTARE, pentru susţinerea financiară a politicilor structurale ale ţărilor membre, a programelor şi a iniţiativelor comunitare de dezvoltare regională şi convergenţă în UE.

Resursele bugetului s-au format într-o primă etapă prin contribuţii naţionale, stabilite ca procent din PIB-ul fiecărei ţări membre. Procedura bugetară avea să se schimbe în urma conferinţei de la Haga prin instituirea resurselor proprii şi întărirea rolului Parlamentului European.

7. Mecanismul de schimb European Mecanismul de Schimb European (MSE) reprezintă

componenta esenţială a Sistemului Monetar European (SME), etalonul comun jucând un rol mai

puţin oscilant. Este constituit de două caracteristici: definirea cursului-pivot şi stabilirea limitelor

autorizate de fluctuaţie. Se mai numeşte şi disciplină de schimb. Adaptarea MSE implica marje

de fluctuaţie limitate ale parităţilor dar prevedea, încă de la instaurarea sistemului, două

categorii de excepţii. Anumite monede nu se supuneau acestuia, chiar dacă intrau în

componenţa monedei unităţii economice europene (ecu). Astfel, puteau fluctua liber drahma

grecească, fără întrerupere până în martie 1998, lira sterlină până în octombrie 1990, iar escudo

până în aprilie 1992.

8. Pachetul DELORS Pachetul Delors I

Nume dat unui pachet de propuneri de reformã avansate de cãtre Comisia Europeanã în 1987, prezidatã în acea perioadã de cãtre Jaqcues Delors, privind finanþarea Comunitãþii Europene, limitarea cheltuielilor agricole, creºterea fondurilor structurale ºi introducerea unor noi reguli de gestiune financiarã. Aceste propuneri au stat la baza unui set de mãsuri adoptate de Consiliul European de la Bruxelles, din

februarie 1988, care au constituit – alãturi de Actul Unic European – un element esenþial al programului de realizare a Pieþei Interne comunitare. Pachetul Delors II

În februarie 1992, dupã semnarea Tratatului Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht), Comisia Europeanã a prezentat « Pachetul Delors II » conþinând un ansamblu de propuneri privind asigurarea finanþãrii UE pe termen mediu. Acestea aveau în vedere mãrirea resurselor bugetului comunitar pentru a permite punerea în practicã a deciziilor adoptate la Maastricht, cu accent pe creºterea competitivitãþii, coeziunea Economicã ºi socialã între statele membre UE ºi rolul Uniunii pe scena internaþionalã. Pachetul Delors II a fost aprobat de cãtre Consiliul European de la Edinburg, din decembrie 1992, elementele sale esenþiale fiind creºterea progresivã, pânã în 1999, a resurselor proprii ale UE (bugetul comunitar) de la 1,2% din PNB la 1,27% din PNB, o nouã mãrire a fondurilor structurale ºi crearea Fondului de coeziune.

9. Uniune occidentala Uniunea Europei Occidentale, structura prea putin cunoscuta de marele public, in special de cel din Europa de rasarit a fost o emanatie a Razboiului Rece. Ea a fost creata in 1948 de Franta, Marea Britanie, Olanda, Belgia si Luxemburg, tari nelinistite la acea ora de forta Uniunii Sovietice.

Uniunea Europei Occidentale a fost insa eclipsata, un an mai tarziu, de crearea Aliantei Atlantice, dar a continuat sa functioneze si sa primeasca noi membri. Acum, la ora dizolvarii sale, Uniunea Europei Occidentale numara zece tari membre si 18 membri asociati.

Sediul structurii se afla la Bruxelles, dar Parisul gazduia adunarea sa inter-parlamentara. Structura dispunea de 60 de angajati si de un buget de functionare de 13 milioane de euro.

Intr-o declaratie comuna, tarile care dizolva acum Uniunea Europei Occidentale subliniaza faptul ca Uniunea Europeana preia acum misiunile legate de securitatea comuna.

In Tratatul de la Lisabona exista un articol 42, punctul 7, in care se stipuleaza ca in cazul unei agresiuni armate impotriva unui stat membru pe teritoriul sau, toate celelalte state membre trebuie sa-i acorde ajutor si asistenta, prin toate mijloacele care stau in puterea lor.

Pentru securitatea si apararea europeana a inceput deci o noua faza, iar rolul istoric al Uniunii Europei Occidentale s-a incheiat. Multa vreme, aceasta structura a fost totusi considerata un embrion al unei aparari europene, pe care unele capitale, precum Parisul ar fi vrut sa o dezvolte in paralel cu Alianta Atlantica, aceasta din urma fiind considerata cam prea mult dominata de americani.

Uniunea Europei Occidentale devenise insa redundanta, iar apararea europeana ramane legata, deocamdata, organic de NATO.

10. Carta Socialã Europeanã

Document elaborat de Consiliul Europei, la Torino, la 18.10.1961 si intrat în vigoare la 26.02.1965. Pânã la adoptarea Cartei sociale europene (revizuite), la Strasbourg, la 3.05.1996, Carta din 1961 a fost modificatã si completatã succesiv în 1988, 1991 si 1995.

Carta socialã europeanã nu este numai o declaratie solemnã, abstractã, cu o vocatie pragmaticã, ci reprezintã un ansamblu de drepturi fundamentale în domeniul muncii, angajãrii, relatiilor sociale si

securitãtii sociale. Efortul redactorilor ei a fost de a identifica, pentru fiecare dintre drepturile recunoscute, un ansamblu de obligatii mai mult sau mai putin precise ce vor reveni statului ce ratificã acest instrument.

În esenta sa, Carta socialã europeanã este un text mixt, întrucât cuprinde o parte declarativã (de principii), care afirmã obiectivele politicii sociale ce trebuie urmãrite de statele membre ale Consiliului Europei si o parte juridicã, prin care statul care o ratificã îsi asumã o serie de obligatii.

Carta revizuitã face parte din marile tratate ale Consiliului Europei în domeniul drepturilor omului si constituie instrumentul european de referintã în materie de coeziune socialã. Nu întâmplãtor Carta revizuitã a fost denumitã ”Carta socialã a secolului XXI”.

Carta socialã europeanã revizuitã, în prima sa parte, consacrã ca obiectiv al politicii statelor ce o ratificã (politicã a cãrei realizare o vor urmãri prin toate mijloacele utile pe plan national si international), atingerea conditiilor specifice pentru exercitarea efectivã a 31 de drepturi si principii cu caracter social. Fiecãruia dintre acestea îi corespunde, în partea a doua, un articol ce detaliazã obligatii efective, ce contureazã continutul respectivului drept: dreptul la muncã, dreptul la conditii de muncã echitabile, dreptul la securitate si la igienã în muncã, dreptul la o salarizare echitabilã, dreptul sindical, dreptul de negociere colectivã, dreptul copiilor si al tinerilor la protectie, dreptul lucrãtoarelor la protectia maternitãtii, dreptul la orientare profesionalã, dreptul la formare profesionalã, dreptul la protectia sãnãtãtii, dreptul la securitate socialã, dreptul la asistentã socialã si medicalã, dreptul de a beneficia de servicii sociale, dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socialã, juridicã si economicã, dreptul copiilor si al adolescentilor la protectie socialã, juridicã si economicã, dreptul la exercitarea unor activitãti lucrative pe teritoriul celorlalte pãrti, dreptul lucrãtorilor migranti si al familiilor lor la protectie si asistentã, dreptul la egalitate de sanse si de tratament în materie de angajare si profesie, fãrã discriminare în functie de sex, dreptul la informare si la consultare, dreptul de a lua parte la determinarea si ameliorarea conditiilor de muncã si a mediului de muncã, dreptul persoanelor vârstnice la protectie socialã, dreptul la protectie în caz de concediere, dreptul lucrãtorilor la protectia propriilor creante în caz de insolvabilitate a patronului acestora, dreptul la demnitate în muncã, dreptul lucrãtorilor cu responsabilitãti familiale la egalitate de sanse si de tratament, dreptul reprezentantilor lucrãtorilor la protectie în întreprindere si facilitãtile acordate acestora, dreptul la informare si la consultare în procedurile de concediere colectivã, dreptul la protectie împotriva sãrãciei si excluderii sociale, dreptul la locuintã.

Sub aspectul angajamentelor statelor în vederea ratificãrii, Carta socialã revizuitã solicitã ca acestea sã se considere legate de partea I (declarativã), de cel putin sase din nouã articole considerate esentiale din partea a II-a (juridicã) si de un numãr suplimentar de articole sau paragrafe numerotate ale pãrtii a II-a, pe care le va alege astfel încât numãrul total de articole si paragrafe numerotate care îl leagã sã nu fie mai mic de 16 articole sau de 63 de paragrafe numerotate. Sub acest aspect, potrivit legii nr.74/1999, România a ratificat un numãr de 17 articole, respectiv 65 paragrafe numerotate.