Utilizarea acceptării în

psihoterapia comportamentală

integrativă de cuplu

Câteva terapii comportamentale noi includ componente ale acceptării ca

fiind principalul ingredient al tratamentului, cum ar fi psihoterapia acceptării sau a

angajamentului (Linehan, 1993; Hayes, Strosahl şi Wilson, 1999). Aceste

abordări evidenţiază acceptarea radicală a propriei persoane şi a lumii aşa cum

este. Alte terapii comportamentale includ acceptarea într-o manieră implicită

(terapia de activare comportamentală în tratamentul depresiei (Martell, Addis şi

Jacobson, 2001), în care pacienţii sunt antrenaţi să acţioneze mai degragă

conform unui plan sau scop anume, decât să fie conduşi de un sentiment sau

impuls de moment. Toate aceste terapii individuale evidenţiază pe diferite planuri

nevoia de a trăi o experienţă emoţională, nu de a o evita, de a gestiona

impulsurile emoţionale şi comportamentale şi de a nu acţiona conform dispoziţiei,

ci, mai degrabă, conform unui plan sau unei valori asumate.

Vom prezenta tehnicile acceptării ce aparţin terapiei comportamentale

integrative de cuplu (Christensen, Atkins, Berns, Wheeler, Baucom şi Simpson,

2004 Jacobson şi Christensen, 1996). Această abordare psihoterapeutică se

axează pe ajutorul oferit cuplurilor pentru a renunţa la rutină, pentru a renunţa să

se schimbe unul pe celălalt şi pentru a interacţiona în aşa fel încât să fie mai

apropiaţi şi mai intimi cu ajutorul acceptării.

Termenul acceptare implică atât imagini pozitive, cât şi negative. Cei mai

mulţi oameni vor să fie acceptaţi pentru ceea ce sunt, astfel încât acceptarea

poate fi definită prin a accepta pe cineva pentru ceea ce este, la adevărata sa

valoare. Pe de altă parte, acceptarea este de multe ori identificată cu

neajutorarea. Poţi accepta diversele situaţii dramatice prin care te pune viaţa,

situându-te pe o poziţie de om dezamăgit, chiar înfrânt de vicisitudinile vieţii. În

psihoterapie, acceptarea nu se referă la niciunul dintre aceste accepţiuni. Mai

mult, termenul diferă în funcţie de tipul de terapie la care se face referire. De

1

pildă, în terapia individuală, acceptarea poate fi definită ca fiind opusul evitării. În

terapia de cuplu, termenul se referă mai mult la a înţelege partenerul aşa cum

este şi a-l accepta pentru ceea ce este, în timp ce diferenţele sunt recunoscute

drept oportunităţi pentru o apropiere mai mare şi nicidecum drept motiv de ceartă

între parteneri. “Câteodată, oamenii vor mai mult o voce, decât o decizie.

Câteodată, oamenii pot deveni mai apropiaţi nu în momentul în care au reuşit să

obţină o schimbare de la celălalt, ci atunci când au renunţat la lupta lor de a-l

schimba pe celălalt” (C.R. Martell, D. Atkins, 2006).

În această abordare psihoterapeutică, acceptarea este diadică. Scopul

este acela de a structura şedinţele în aşa fel încât partenerii de cuplu să

vorbească într-o manieră în care acceptarea să fie stimulată. În situaţia de cuplu,

terapeutul trebuie să înţeleagă lipsa de acceptare dintre doi oameni. Chiar faptul

că un cuplu obişnuit vine la terapie cu dorinţa că ceva se va schimba în relaţia

lor, demonstrează inevitabil neacceptarea. Cu toate acestea, este esenţial să

facem o diferenţă între a nu accepta problemele într-o relaţie (de exemplu, “ Nu

pot continua să trăiesc în relaţia asta fără iubire!”) şi a nu accepta persoană de

lângă tine (de exemplu, “Este un leneş!”). Terapeutul va încerca să schimbe

prima situaţie, prin acceptarea celei de-a doua situaţii. Cu alte cuvinte, calitatea

relaţiei va fi îmbunătăţită, la modul general, deoarece cele două persoane care

fac parte din respectivul cuplu, vor înceta să dea vina unul pe celălalt şi vor

începe să colaboreze în vederea rezolvării diverselor probleme care apar în

relaţia lor (Jacobson şi Margolin, 1979).

La începutul terapiei, de cele mai multe ori, cuplurile dau vina unul pe

celălalt şi atribuie dificultăţile pe care le întâmpină, defectelor partenerului.

Acceptarea transformă această situaţie într-o problemă mutuală, la care pot lucra

amândoi pentru a o rezolva. De exemplu, în loc ca unul dintre parteneri să se

plângă de celălalt că este timid în public, o discuţie referitoare la trecutul celor doi

parteneri ne poate dezvălui că partenerul nemulţumit a fost crescut într-o familie

în care se punea mare preţ pe discuţii şi pe exprimarea asertivităţii. În schimb,

celuilalt partener s-ar putea să-i fie ruşine de propria sa familie (de exemplu, tatăl

a fost “fustangiul cartierului”), lucru despre care i s-ar părea dureros să

2

vorbească sau să se simtă în centrul atenţiei. Scopul acceptării este atenuarea

spiritului critic al partenerului care se plânge de o situaţie, prin înţelegerea

contextului în care comportamentul partenerului acuzat se manifestă.

Criterii de evaluare a cuplului

Terapeuţii specializaţi în terapie comportamentală integrativă de cuplu

folosesc măsuri standard de evaluare, precum Scala de Adaptare în Cuplu

(Dyadic Adjustment Scale, DAS, Spanier, 1976) sau Inventarul Satisfacţiei

Maritale (Marital Satisfaction Inventory, MSI, Snyder, 1979). Un alt instrument

este Scala Frecvenţei şi Acceptabilităţii Comportamentului Partenerului

(Frequency and Acceptability of Partner Behavior Scale, FAPB, Christensen şi

Jacobson, 1997) care măsoară ariile de interes ale fiecărui partener, precum şi

cât de acceptabil (sau nu) este comportamentul unuia pentru celălalt şi frecvenţa

apariţiei lui. Faza evaluării se realizează de-a lungul a patru şedinţe. La început

este intervievat cuplul, apoi fiecare partener în parte, după care terapeutul oferă

un feedback şi o formulare a cazului pentru cuplul respectiv.

În cadrul evaluării, sunt investigate următoarele aspecte (Jacobson şi

Christensen, 1996):

1. Cât de destins este cuplul?

2. Cât de implicaţi sunt partenerii în relaţie?

3. Care sunt neînţelegerile care îi separă?

4. De ce constituie aceste neînţelegeri o problemă?

5. Care sunt lucrurile care îi ţin uniţi?

6. Cum poate terapia să îi ajute?

Formularea cazului

Această abordare terapeutică derivă din filosofia contextualismului (S.C.

Pepper, 1942) şi, în mod specific, din analiza funcţională a comportamentului.

Contextualiştii şi comportamentaliştii consideră că factorii externi influenţează

comportamentul, incluzând istoriile popoarelor, practicile culturale şi sistemele

sociale (Jacobson, 1994). Din această perspectivă, toate comportamentele

3

“capăta sens” datorită individului şi a istoriei acestuia în interacţiune cu mediul

înconjurător. Aşadar, istoriile individuale întăresc anumite comportamente.

Sufletul acceptării este să experimentezi emoţiile ca pe ceva care pur şi simplu

există, nu ca pe ceva de care să te fereşti – şi de a privi partenerul ca o

persoană care se comportă în cel mai bun mod în care poate, adaptându-se la

mediul său înconjurător (C.R. Martell, D. Atkins, 2006).

Acceptarea are două componente: 1) a ajuta partenerii să transpună

conflictul într-o şansă la intimitate; 2) a ajuta partenerii să renunţe la încercările

lor de a se schimba unul pe celălalt.

Jacobson şi Christensen (1996) identifică cinci factori care determină cum

pot fi rezolvate incompatibilităţile în cuplu:

1. nivelul incompatibilităţilor în cuplu

2. atracţia lor reciprocă

3. repertoriile comportamentale individuale

4. deprinderile de rezolvare a conflictelor

5. evenimentele stresante care au impact asupra relaţiei

Acceptarea implică renunţarea la lupta de a-l schimba pe celălalt.

Frumuseţea situaţiei este dată de faptul că, odată cu renunţarea la luptă, se

renunţă şi la sentimentele şi interacţiunile negative. Acceptarea devine un factor

curativ esenţial care va duce la creşterea modului pozitiv de a privi propria relaţie

de cuplu. Scopul final al terapiei este acela de a optimiza accesul pacientului la

sentimentul natural de trăire deplină, fie într-o relaţie, fie în viaţă, în general.

Potrivit lui Jacobson şi Christensen (1996), formularea cazului este

singurul şi cel mai important principiu al acestei abordări psihoterapeutice:

“Scopul cel mai important de atins este să determinăm cuplurile să adopte

formularea noastră. Este esenţial ca pacientul să înţeleagă şi să fie de acord cu

formularea noastră, pentru că acceptarea de către cuplu a formulării cazului,

anticipează un rezultat pozitiv, indiferent de tipul de terapie (Addis şi Carpenter,

2000).

Cele trei componente ale formulării cazului sunt: temă, procesul de

polarizare şi capcana reciprocă. De-a lungul întâlnirilor preliminare, terapeutul

4

ascultă tema sau temele care predomină în conflictele cuplului. Temele sunt de

obicei plasate în termeni de opoziţie. De exemplu, dacă unui partener îi place să

se distreze, să participe la diverse evenimente şi să-şi exprime sentimentele în

mod liber, în timp ce celuilalt partener îi plac serile liniştite petrecute acasă şi îşi

exprimă sentimentele numai după ce a analizat problema şi a găsit şi o posibilă

soluţie înainte să o discute, tema ar putea fi clasificată drept deschis/ închis.

Autorii acestui demers psihoterapeutic au identificat mai multe teme comune,

precum: apropiere/ distanţă, control/ responsabilitate, artist/ om de ştiinţă,

convenţional/ neconvenţional, “Nu mă iubeşti!”, “Nu-i adevărat, tu eşti cel care

nu mă iubeşti!”

Procesul de polarizare apare în momentul în care partenerii devin tot mai

agăţaţi în poziţia lor cu privire la o anumită problemă. Atunci când diferenţele

sunt mai puţin tolerate şi sunt privite de fiecare partener ca fiind defecte ale

celuilalt, devin mai “polarizaţi”. Procesul de polarizare este strâns legat de

capcana reciprocă. “Oamenii sunt conştienţi şi experimentează zilnic această

capcană, dar, de obicei, nu ştiu că şi partenerul lor se simte prins într-o capcană”

(Jacobson şi Christensen, 1996). Acceptarea implică ajutarea cuplului să

identifice aceste proces de polarizare şi să manifeste empatie şi înţelegere faţă

de sentimentele celuilalt de a fi prins în capcană.

Strategii clinice utilizate în psihoterapia comportamentală integrativă

de cuplu

Strategia modificării comportamentale

Această strategie este folosită în cazurile în care cuplurile au încetat

colaborarea şi au intrat în plin proces de polarizare. În acest sens, pot fi utilizate

mai multe tipuri de exerciţii. De pildă, cuplurile sunt solicitate să scrie o listă de

lucruri mărunte care i-ar face plăcere partenerului. Ambii parteneri vor fi de acord

să rezerve un moment special în care să adopte asemenea comportamente

notate pe listă (1, 2 pe zi sau pe săptămână, în funcţie de intensitatea procesului

de polarizare). Angajându-se în asemenea exerciţii, partenerii vor adopta noi

comportamente, iar cuplurile vor fi ajutate să depăşească barierele. Diferenţa

5

dintre terapia comportamentală integrativă de cuplu şi terapiile comportamentale

clasice este aceea că terapeutul introduce diverse tehnici ale acceptării în

aplicarea strategiei modificărilor comportamentale.

În cazurile de violenţă domestică, utilizarea acceptării în aplicarea acestui

demers terapeutic este contraindicată (Bograd şi Mederos, 1999). Fireşte, aceste

aspecte, inclusiv cazurile legate de consum de droguri, vor fi fi evidenţiate încă

din faza de evaluare.

Ascultarea activă

A-i învăţa pe parteneri să fie clari în ceea ce spun şi să utilizeze

parafrazarea, este o practică bună menită să domolească cuplurile şi să se

asigure că se ascultă unul pe celălalt. Mai mult, terapeutul are sarcina de a

identifica temele care predomină în conflictele cuplului şi de a identifica contextul

în care acţionează fiecare partener.

Rezolvarea de probleme

Deşi acceptarea este scopul final al terapiei comportamentale integrative,

cuplurile sunt încurajate să se implice în rezolvarea problemelor. În procesul

terapeutic, ele vor căuta soluţii, vor discuta argumentele pro şi contra ale fiecărei

soluţii găsite, se vor pune de acord să încerce o anumită soluţie şi vor stabili un

anumit timp pentru a evalua rezultatele.

Etapele demersului de rezolvare de probleme sunt următoarele (după I.

Holdevici, 2009):

definirea problemei în termeni comportamentali

generarea unui număr de soluţii posibile

evaluarea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei soluţii şi alegerea

uneia dintre acestea

punerea în practică şi evaluarea eficienţei acesteia

Pentru a observa diferenţele dintre terapia comportamentală tradiţională

de cuplu şi cea integrativă, vom ilustra următoarele două exemple preluate din

cazuistica lui C.R. Martell şi D. Atkins (2006).

6

Partenerul 1: Nu mai suport faptul că nu mă respectă îndeajuns şi nu mă

sună atunci când ajunge târziu acasă, chiar dacă ştie că mă îngrijorez şi e atât

de nepoliticos din partea lui!

Terapeutul: Permite-mi să te întrerup pentru un minut, înainte ca celălalt

partener să reia ceea ce ai spus. Îţi aminteşti regulile de a fi cât mai concis şi mai

specific în definiţia pe care o dai problemei tale? Te-aş ruga să rămâi pe o poziţie

neutră şi să fii mai puţin negativă în a defini problema ta.

Partenerul 1: Ei bine, poate că nu aş spune că e nepoliticos.

Terapeutul: Sunt de acord, dar mă întreb de asemenea dacă, spunând că

el nu te respectă şi ştie că te îngrijorezi atunci când nu telefonează, sunt

comportamente observate de tine la el sau sunt doar presupuneri ale tale.

Partenerul 1 : Cred că sunt doar presupuneri.

Terapeutul: Deci, poţi încerca să reformulezi problema? Aminteşte-ţi, poţi

pune problema în termenii formulei X, Y, Z, “Când faci X lucru, în Y circumstanţe,

simt Z”.

Partenerul 1: Când nu mă suni şi ajungi târziu acasă, sunt foarte

îngrijorată şi acest lucru mă enervează.

Apoi, celălalt partener va utiliza parafrazarea. Odată ce s-au pus de acord

cu privire la definirea problemei, cei doi vor întocmi o listă de soluţii posibile şi se

vor pune de acord asupra uneia.

În psihoterapia comportamentală integrativă de cuplu, schimbul de replici

ar putea arăta în modul următor:

Partenerul 1: Nu mai suport faptul că nu mă respectă îndeajuns şi nu mă

sună atunci când ajunge târziu acasă, chiar dacă ştie că mă îngrijorez şi e atât

de nepoliticos din partea lui!

Partenerul 2: Ce crezi că fac, că fug în Mexic? Ştii, nu mai sunt copil mic,

deci nu ştiu de ce te îngrijorezi atât!

Terapeutul: Aceasta pare a fi o problemă pe care aţi întâmpinat-o de mai

multe ori. Cred că este o temă aici, o puteţi observa?

Ambii parteneri: Da, responsabilitatea şi controlul.

7

Terapeutul: Cred că da. (Spre partenerul 1), acestă situaţie îmi aminteşte

de povestea pe care mi-ai spus-o despre tatăl tău care venea târziu acasă, băut

aproape în fiecare zi şi că îţi era teamă de fiecare dată.

Partenerul 1: Ei bine, nu cred că pleacă să se îmbete. În niciun caz!

Terapeutul: Bineînţeles că nu. Mă întreb totuşi dacă sentimentul aşteptării

îţi este familiar în vreun fel, atunci când tu eşti acasă, iar el nu sună?

Partenerul 1: Da, oarecum. Devine supărător. Nu mi-l pot explica şi ştiu că

mă îngrijorez degeaba. Ştiu că nu a fugit în Mexic. Doar că mă îngrijorez...

Terapeutul: Semeni cu un copil mic care nu este sigur în ce stare va fi

tăticul ei atunci când va ajunge acasă.

Partenerul 1 (în lacrimi): Puţin da. E stupid. Am acelaşi sentiment pe care

îl aveam atunci când eram copil. Este un lucru rău pentru mine să aştept pe

cineva.

Terapeutul (către Partenerul 2): Ştiai de acest lucru?

Partenerul 2: Ei bine, ştiam de povestea cu alcoolismul, dar nu ştiam că îi

provoc o stare atât de stresantă atunci când ajung târziu acasă. Am văzut-o doar

ca pe o chesiune de control.

Terapeutul: Da, şi problemele de control chiar te deranjează, nu-i aşa?

Partenerul 2: Aţi înţeles ideea! Fosta mea prietenă era pe urmele mele tot

timpul: “Nu te uita la acea persoană, nu spune asta la o petrecere, vino acasă la

ora asta!” M-am jurat că nu o să se mai repete istoria!

Terapeutul: Deci, fiind rugat să suni acasă atunci când întârzii ţi se pare

că eşti controlat din nou. La ce te gândeşti de obicei când întârzii?

Partenerul 2: Ei bine, de obicei sunt supărat pentru că ştiu că va avea loc

o ceartă când ajung acasă. Nu mai vreau să fiu prins în acea capcană a

sentimentului că dacă telefonez, va ţipa la mine. Deci, de obicei sunt nervos şi

până ajung acasă, mă simt deja frustrat.

Terapeutul (către Partenerul 1): Ştiai de această experienţă trăită de el

atunci când întârzie?

Partenerul 1: Ştiu că mereu este frustrat când ajunge acasă. Este ciudat.

Chiar nu pot să-mi dau seama cum dacă vreau să mă sune atunci când întârzie

8

este acelaşi lucru cu situaţia fostei lui prietene care voia să-i controleze fiecare

mişcare.

Terapeutul: De ce nu crezi că, aşa cum tu ştii dinainte că nu te aştepţi să

ajungă acasă îmbuibat de alcool, dar tot eşti nervoasă şi îngrijorată, şi el poate

că ştie că nu o să faci caz pentru orice lucru minor? Şi nu crezi că chiar şi cea

mai mică obligaţie, cum ar fi aceea de a te suna când întârzie, îl face să se simtă

controlat?

Partenerul 1: Ei bine, când puneţi problema aşa, cred că da, pot să-mi dau

seama de asta.

Terapeutul: Deci, într-un final, amândoi vă simţiţi nervoşi şi frustraţi. Cred

că trebuie să discutăm despre această problemă pentru că apare în mai multe

situaţii, nu numai când unul dintre voi ajunge târziu acasă.

Diferenţele de abordare terapeutică arată filosofiile diferite din spatele

terapiei comportamentale tradiţionale de cuplu şi ale terapiei integrative de cuplu.

În prima, terapeutul acţionează la început precum un antrenor, un trainer menit

să-i ajute pe cei doi să-şi însuşească anumite deprinderi de comunicare. Într-o

fază ulterioară, prin practică repetată, partenerii vor fi învăţaţi cum să-şi schimbe

comportamentul şi ce strategii de rezolvare de probleme să adopte. De altfel,

concentrarea asupra însuşirii unor deprinderi concrete şi a unor comportamente

direct observabile, reprezintă punctul central al terapiei comportamentale

tradiţionale de cuplu.

Terapeutul adept al terapiei comportamentale integrative de cuplu poate

să aibă şi el o abordare didactică, dar nu este lafel de interesat în predarea unor

abilităţi sau deprinderi de comunicare. El va încerca să dezvăluie variabilele de

control din spatele problemelor pacienţilor (Jacobson şi Christensen, 1996).

Deoarece multe din aceste variabile se găsesc în trecutul pacienţilor, terapia

integrativă încearcă să transforme problemele în posibilităţi de sporire a

intimităţii, reamintindu-le partenerilor numeroasele contexte prin care au trecut.

Sarcina este să mărească empatia partenerilor şi să înceteze să se mai

învinovăţească unul pe celălalt pentru un anumit comportament problemă.

9

Tehnicile de acceptare în psihoterapia comportamentală integrativă

de cuplu

În această abordare psihoterapeutică, se discută despre două tehnici

primare de acceptare şi despre patru tehnici de toleranţă. Aceste tehnici sunt

folosite într-o manieră ierarhică, în funcţie de abilitatea cuplului de a dobândi

acceptare de-a lungul aplicării lor. Dacă prima tehnică nu funcţionează,

terapeutul o încearcă pe a doua şi apoi trece la tehnicile variate de toleranţă, ca

instrumente ajutătoare, atunci când acceptarea pare nefavorabilă. Ierarhia este

logică, deoarece tehnicile de îmbinare a empatiei şi cea a detaşării unite sunt

încercări de a crea înţelegere şi acceptare în cuplu. Dacă nu se întâmplă acest

lucru, cele două tehnici îi vor ajuta pe ambii parteneri să vadă problema lor ca pe

o problemă ce poate fi rezolvată împreună. În mod indiscutabil, unele probleme

nu pot fi rezolvate şi unele comportamente nu pot fi acceptate. De aceea, terapia

comportamentală integrativă de cuplu foloseşte exerciţii de toleranţă menite să

micşoreze negativismul în cuplu, prin diminuarea efectului aversiv al

comportamentului unui partener rezistent la schimbare. Prin urmare, tehnicile de

toleranţă se referă la găsirea aspectelor pozitive în comportamentul negativ, jocul

de rol, imitarea comportamentului negativ (ca sarcină pentru acasă) şi tehnica

consolidării toleranţei, prin grija faţă de sine.

Tehnica îmbinării empatiei

Şedinţele tipice constau în discutarea problemelor care au apărut între

şedinţele de terapie. Terapeutul nu vine la şedinţă cu o agendă gata stabilită

pentru a-i învăţa pe parteneri să-şi însuşească o anumită deprindere sau pentru

a lucra asupra unei anumite probleme specifice. Terapeutul ascultă cu atenţie

pentru a identifica temele, procesul de polarizare şi capcanele reciproce,

componente ale formulării cazului. El rămâne flexibil şi atent la fiecare partener

în parte. Un observator din exterior ar putea crede că terapeutul desfăşoară o

serie de microterapii cu fiecare partener în parte.

Scopul acestei tehnici nu este acela de a transforma cuplurile în “inimi

însângerate” sau de a le ajuta să aibă tot ce le trebuie pentru a se simţi bine pe

10

moment. Prin tehnica îmbinării empatiei, partenerii sunt invitaţi să vorbească

despre comportamentul lor într-o anumită situaţie (în care se identifică o temă),

iar terapeutul le îndreaptă atenţia unuia asupra celuilalt. Fiind o terapie

contextuală, partenerii vor fi învăţaţi să vadă şi să înţeleagă perspectiva celuilalt

cu privire la problema discutată. Pentru exemplificare, redăm un fragment de

dialog preluat din cazuistica lui C.R. Martell şi D. Atkins (2006):

Roxana şi Sorin se ceartă adesea pe motivul timpului alocat de Sorin, un

cântăreţ de jazz, activităţilor care nu aduc niciun profit. Roxana este contabilă şi

crede că ea menţine stabilitatea financiară a cuplului. A existat o temă a

responsabilităţii/ controlului, dar şi mai important, o temă a distanţei/ apropierii. Ei

îi place să vorbească despre cum şi-a petrecut ziua, îi place să se elibereze de

stres uitându-se la un film cu Sorin sau jucând cărţi. În general, Sorin este o

persoană cam singuratică. Şi lui îi place să se uite la filme acasă, dar preferă să

ia cina în faţa televizorului, decât să stea de vorbă la masă cu Roxana. Roxana

aduce această problemă la şedinţa de terapie, iar terapeutul utilizează tehnica

îmbinării empatiei.

R: Am avut o ceartă îngrozitoare cu Sorin săptămâna trecută. Vrei să-i

spui terapeutului despre ce a fost vorba?

S: Nu. Tu ai adus vorba şi ştiam că vom discuta despre această problemă,

aşa că, te rog, dă-i drumul.

Terapeutul: Se pare că acest subiect implică deja anumite resentimente,

deci probabil este un lucru bun să-l disutăm. Roxana?

R: Ei bine, Sorin ştie că am lucrat din greu în ultimul timp cu strângerea

taxelor. Aceasta este şi perioada din an în care câştig cei mai mulţi bani. Fireşte,

acest lucru este important, din moment ce clubul îi dă lui Sorin o sumă mică de

bani, iar cealaltă trupă a sa abia dacă este chemată la spectacole. Trecând peste

asta, luni avea să fie o seară în care trebuia să stau acasă, deoarece în restul

săptămânii lucrez până târziu, iar el munceşte la club în timpul weekend-ului. Ei

bine, ştia că este important pentru mine, dar duminică l-a sunat John să-l întrebe

dacă vrea să cânte la o licitaţie de caritate, pentru că un trompetist era bolnav.

11

Fireşte, fiind o acţiune caritabilă, nu aveau să fie plătiţi. Sorin a acceptat fără să

mă întrebe măcar.

S: Normal, nu voiai ca eu să mă duc la acea licitaţie de caritate. Pentru că

nu câştig destul de mulţi bani, nu pot să fac o faptă bună.

R: O faptă bună. Asta-i o prostie! Ai făcut-o pentru că ai vrut să cânţi cu

trupa lui John. Ai putea să cânţi cu trupa asta o săptămână întreagă fără bani,

doar ca să poţi cânta cu ei.

Terapeutul: Pot să mă strecor şi eu în discuţie? Amândoi vă enervaţi

foarte repede în legătură cu acest subiect şi mă întreb dacă ştiţi fiecare de ce

este celălalt atât de supărat?

S: Este supărată pentru că nu câştig destui bani, ca de obicei.

Rea: Greşit, din nou. Chiar nu poţi să înţelegi, nu?

Terapeutul: Ei bine, asta încercăm să facem aici, să înţelegem. (către

Roxana) Poţi să-mi spui de ce era atât de importantă pentru tine seara de luni?

R: Ar fi trebuit să fie un moment al nostru. Sunt foarte stresată la muncă şi

ar fi urmat o seară plăcută acasă.

S: Da, şi ai spus că oricum vrei să faci o baie fierbinte şi să ai o seară

relaxantă.

R: Nu asta contează. Am fost singură şi nu aşa am planificat.

Terapeutul: Deci, faptul că ai rămas singură sau că s-a modificat planul te-

a supărat cel mai tare?

R: Ambele, dar mai mult că am rămas singură. Mă bazam pe faptul că o

să petrecem seara împreună.

S: Dar nu văd care este problema?

Terapeutul: Sorin, să înţeleg că ţie ţi-ar plăcea să îţi petreci noaptea

singur, atunci când eşti stresat.

S: Bineînţeles.

Terapeutul: Deci, înţelegi că Roxana chiar dorea să-şi petreacă timpul cu

tine, deşi era foarte stresată la muncă în ultimul timp?

S: Într-un fel, dar nu înţeleg de ce conta atât de tare. Avea nevoie de puţin

timp să se destindă pentru că munceşte până târziu.

12

Terapeutul: Deci, erai conştient de faptul că era important pentru ea să se

destindă, dar ai crezut că e mai bine pentru ea să fie singură.

S: De fapt, am crezut că aşa ar prefera.

Terapeutul: Pentru că aşa ai prefera tu?

S: Nu tot timpul, dar cu siguranţă, atunci când sunt foarte stresat, vreau să

rămân singur.

Terapeutul: Deci, intervine din nou tema apropiere/ distanţă?

S: Bănuiesc că da.

Terapeutul (către R): Te-ai gândit că Sorin nu a realizat cât de important

este pentru tine să petreceţi seara de luni împreună?

R: I-am spus de foarte multe ori, chiar mă deranjează că nu a ştiut.

Terapeutul: Dar, tu ştii că el preferă să se relaxeze singur atunci când este

stresat şi a presupus că aşa preferi şi tu?

R: Am înţeles ce vrea să spună, dar ar fi trebuit să mă cunoască până

acum. Simt că nici nu ştie cine sunt.

Terapeutul: Bănuiesc că dacă tu crezi că el nu ştie cine eşti, trăieşti un

sentiment de singurătate.

R: Aşa este!

S (întrerupând discuţia): Să fim serioşi, nu sunt un cap pătrat! Cum adică

nu ştiu cine eşti? Astea sunt prostii!

Terapeutul: Sorin, stai puţin! (către Roxana) Poţi să mă ajuţi să înţeleg ce

este diferit atunci când îţi petreci timpul cu Sorin, faţă de situaţia în care îţi petreci

timpul singură?

R: Când sunt singură, nu pot să-mi fac mintea să tacă. Mă gândesc doar

la tot ce trebuie să fac la muncă. Da, am făcut o baie fierbinte, dar cea mai mare

parte a timpului am fost supărată şi tristă pentru că Sorin era la o chestie stupidă

de caritate. Îmi place să-mi petrec timpul cu Sorin. Când sunt foarte stresată, mă

face să râd. Este foarte deştept şi amuzant. Nu spun că vreau să mă amuze, dar

mă simt în siguranţă de toate grijile din lume când este în preajma mea.

Terapeutul: Este foarte important că te simţi în siguranţă când sunteţi

împreună. (către Sorin) Este prima oară când auzi acest lucru?

13

S: Despre partea cu siguranţa, da. Nu m-am gândit vreodată că Roxana s-

ar putea simţi nesigură. Este cea mai competentă persoană pe care o ştiu. Nu

mă pot compara cu ea. Eu parcă aş trăi pe spinarea ei.

Terapeutul: Deci, atunci când ea este stresată din cauza serviciului, tu te

simţi un pic vinovat?

S: Da.

Terapeutul: Se pare că avem o dilemă. Roxana se simte copleşită la

muncă şi are nevoie ca Sorin să stea cu ea şi să o facă să se simtă în siguranţă.

Dar, pentru că Roxana se simte copleşită, Sorin se învinovăţeşte şi crede că

Roxana gândeşte despre el că trăieşte pe spinarea ei.

R (către Sorin): Nu cred că trăieşti pe spinarea mea. Aş vrea ca tu să

câştigi mai mulţi bani, dar asta primesc dacă mă mărit cu un muzician. Munceşti

la fel de mult ca şi mine. Voiam doar să îmi petrec puţin timp cu tine pentru că

(izbucnind în lacrimi) m-am speriat că am atâta de muncă ... şi nu voi reuşi să

termin ce am de făcut ... şi un client o mă mă bage în belele...

S: Dar nu păţeşti nimic şi treci prin asta în fiecare an.

Rea: Da, dar am nevoie să-mi spui lucruri de genul ăsta. Mă fac să mă

simt mai puternică.

Seth: Oh, nu ştiam că ţii la părerea mea.

R: Nu e părerea ta, este experienţa ta de a trăi cu mine. Ai o gândire

limpede şi mă faci să văd problemele mele de serviciu la o scară mult mai

redusă. Aveam nevoie de o seară cu tine în care să mă ajuţi să văd astfel

lucrurile.

S: Îmi pare rău, nu am ştiut, probabil că aş fi rămas.

Terapeutul: Deci, este această conversaţie diferită de cele pe care le

aveaţi acasă în legătură cu acest subiect?

Ambii: Da.

Cum am văzut în fragementul de dialog, terapeutul aduce conversaţia în

următorul punct: experienţa ei de a se simţi confortabil în preajma altor persoane

şi experienţa lui de a se simţi confortabil singur. Această diferenţă între ce doi

stătea în calea înţelegerii complete a problemei şi i-a blocat în ceartă cu privire la

14

seara de luni. La sfârşitul conversaţiei, cuplul ajunge să intereacţioneze într-o

manieră în care îţi exprimă sentimentele profunde de iubire şi preţuire reciprocă.

Tehnica detaşării unificate

Prin intermediul acestei tehnici, partenerii sunt învăţaţi să-şi vadă

problemele drept nişte situaţii pe care cei doi se unesc să le rezolve şi nicidecum

ca pe mijloace de acuzare şi învionvăţire a celuilalt. Atunci când un cuplu

lansează o problemă, în special una de tipul: “el face asta” sau “ea face asta”,

terapeutul ar trebui să extragă ambele variante ale poveştii. În acest sens, vor fi

identificate capcanele reciproce, dilemele în care se găsesc cei doi parteneri şi

vulnerabilităţile implicate.

De exemplu, George spune: “Alina este o gospodină îngrozitoare, am

ajuns acasă şi nu făcuse nimic în casă, deşi ajunge acasă cu două ore mai

devreme decât mine. Nu îşi respectă partea ei de înţelegere.” Terapeutul solicită

şi punctul de vedere al Alinei şi ea spune: “Da, ajung acasă cu două ore mai

devreme, dar George vine stresat, având muncă de birou, pe când eu trebuie să

alerg prin tot oraşul în fiecare zi şi când ajung acasă, sunt extenuată. Pur şi

simplu am nevoie de o oră de somn şi apoi să pregătesc cina.” Terapeutul poate

răspunde în modul următor: “Deci, mi se pare că vă găsiţi într-o dilemă. George

este foarte stresat şi nu vrea să-şi asume toate responsabilităţile casnice şi Alina

este extenuată psihic la sfârşitul zilei şi trebuie să doarmă, înainte de a pregăti

masa de seară.” Dacă cuplul este de acord cu această formulare, terapeutul

poate evidenţia că sarcina Alinei de a pregăti cina poate deveni un dezastru, iar

George va avea mai mult de curăţat în bucătărie. Dacă George şi Alina încep să

privească problema ca pe ceva “la care amândoi trebuie să muncim din greu şi

să acceptăm provocarea de a face treburi casnice împreună”, vor colabora în

vederea găsirii unei soluţii, decât să rămână cantonaţi în ideea că “Alina este o

puturoasă, iar George este un insensibil!”

Experienţa clinică ne sugerează că de multe ori, dând un nume unei

probleme, cuplul este ajutat să lucreze împreună pentru a depăşi respectiva

problemă. M. White (1988, cit. din I. Mitrofan, 2003), promotor al psihoterapiei

15

narative de familie, afirmă că după ce familia/ cuplul descrie problema,

externalizarea acesteia şi chiar personificarea ei ar trebui să decurgă natural, o

dată ce a început detalierea efectelor problemei în viaţa persoanei şi în relaţiile

ei.

În exemplul lui George şi al Alinei, problema ar putea fi numită “monstrul

din treburile casnice”. Umorul este de asemenea foarte important în această

privinţă, ajutând cuplurile să se distanţeze de stresul cauzat de dificultatea cu

care se confruntă. În cele din urmă, tehnica detaşării unite duce la o rezolvare

pozitivă a prolemei şi nicidecum la neputinţă sau învinovăţire.

Tehnicile de toleranţă în psihoterapia comportamentală integrativă

de cuplu

Anumite comportamente nu pot fi schimbate. Partenerii trebuie să înveţe

să tolereze anumite aspecte care nu pot fi schimbate la celălalt. Sunt situaţii în

care unul dintre parteneri vrea să facă o relaţie să funcţioneze cu cineva al cărui

comportament este disfuncţional sau destructiv. Fireşte, terapeuţii nu ar trebui

niciodată să ajute oamenii să tolereze ceea ce este intolerabil. Problema este că

ceea ce este intolerabil pentru o persoană, este tolerabil pentru alta. În acest

sens, devine utilă aplicarea scalei frecvenţei şi acceptabilităţii comportamentului

partenerului (Frequency and Acceptability of Partner Behavior Scale, FAPB,

Christensen şi Jacobson, 1997), cerându-li-se partenerilor să identifice

comportamentele problemă şi să noteze cât de acceptabile sunt aceste

comportamente.

În acest caz, devine utilă aplicarea scalei frecvenţei şi acceptabilităţii

comportamentului, deoarece partenerii sunt solicitaţi să identifice problemele de

comportament şi să noteze cât de acceptabile sunt acele comportamente. Să nu

uităm, teapeuţii nu trebuie să includă în şedinţele de terapie propriile lor valori şi

credinţe cu privire la toleranţă. Cele mai multe aspecte care necesită tehnici de

toleranţă sunt factori de personalitate (cum sunt partenerii, abilitatea lor de a-şi

exprima emoţiile şi sentimentele etc).

C.R. Martell şi D. Atkins (2006) propun următoarele tehnici de toleranţă:

16

Tehnica identificării aspectelor pozive în comportamentul negativ

Această idee poate suna de un optimism ilogic, dar are sens în multe

situaţii. Atunci când terapeutul formulează problema cuplului, cei doi vor înţelege

variabilele de control care menţin comportamentul problemă. Fireşte, anumite

comportamente care pe parcursul procesului de polarizare sunt negative şi

enervante pentru un cuplu, pot avea însă şi o latură pozitivă. De exemplu, un soţ

se poate plânge că soţia sa este prea sociabilă şi face prea multe planuri pentru

amândoi, fără să-l consulte. Chiar şi atunci când soţia sa a fost de acord să se

consulte cu el, nevoile ei sociale erau mult mai mari decât ale lui. Cu alte cuvinte,

el simte că totul este mult prea planificat de partenera sa. Oricum, soţul se

plânge de faptul că se simte singur şi că are probleme cu timiditatea. În acest

punct, terapeutul ar putea sublinia faptul că tocmai acest fel de a fi al soţiei sale îl

face pe el să socializeze, în ciuda timidităţii sale. Soţul poate să fie de acord cu

această formulare a problemei şi, deşi în continuare nu-i place ca soţia să-i

planifice ieşirile, el va fi în stare să tolereze mai bine acest comportament al

soţiei sale.

Tehnica jocului de rol

Această tehnică funcţionează ca o formă de expunere sau desensibilizare.

Văzând comportamentul negativ jucat în timpul şedinţei de terapie, partenerul

care se plânge de acest comportament, poate obţine o perspectivă mai obiectivă

cu privire la acesta. Mai mult, prin intermediul jocului de rol, cel care îşi joacă

comportamentul problemă va putea să recunoască natura aversivă a

comportamentului său. Sau, se poate simţi jenat de faptul că îşi dezvăluie

comportamentul în faţa terapeutului. Atunci când se produc asemenea insight-

uri, probabilitatea modificării comportamentului simptomatic devine mai mare.

Chiar dacă această strategie paradoxală nu funcţionează, jocul de rol permite

terapeutului să vadă reacţia fiecărui partener cu privire la comportamentul

problemă. De asemenea, această tehnică permite manifestarea

comportamentului nedorit într-o situaţie fără încărcătură emoţională.

17

Tehnica simulării comportamentului negativ (ca sarcină pentru acasă)

Scopul acestei tehnici, pe lângă obţinerea desensibilizării, este acela de a

ajuta partenerul învinovăţit să vadă reacţia celuilalt, ca răspuns la manifestarea

comportamentului său negativ. Atunci când sunt identificate comportamentele

problematice, terapeutul oferă ca sarcină pentru acasă, simularea

comportamentului negativ. Scopul este ca unul dintre parteneri să simuleze

comportamentul celuilalt, într-o situaţie fără încărcătură emoţională. Apoi, el

trebuie să observe impactul acestuia asupra partenerului său de relaţie.

C.R. Martell şi D. Atkins (2006) redau următorul exemplu. Este vorba

despre Jack, un bărbat în vârstă de 28 de ani, oarecum o persoană impulsivă şi

Julie, soţia sa, timidă şi îngrijorată de stabilitatea lor domestică şi financiară. Jack

făcea mereu câte un plan şi de fiecare dată când Julie auzea: ”Mi-a venit o

idee!”, se îngrijora şi îi răspundea cu ostilitate. Pentru că era o persoană

impulsivă, era imposibil pentru Jack să nu-i împărtăşească Juliei ideea sau

planul la care s-a gândit. Din fericire, s-au redus tot mai mult situaţiile în care

Jack acţiona conform planului întocmit, fără să o anunţe şi fără să obţină un

feedbak din partea ei. Cu toate acestea, conversaţia o făcea pe Julie să se simtă

foarte anxioasă şi iritată. Tema pentru acasă oferită de terapeut a fost aceea ca

Jack să-i spună Juliei cu entuziasm: “Hei, m-am gândit şi mi-a venit o idee!” şi să

observe reacţia Juliei. Sarcina permite imitarea comportamentului nedorit timp de

trei-patru minute, după care cei doi parteneri trebuie să-şi spună unul celuilalt că

a fost vorba doar despre un exemplu al temei pentru acasă prescrise de

terapeut. Julie a avut tendinţa să-şi rotească ochii atunci când Jack a spus ceva

ce i s-a părut Juliei ridicol. Jack s-a simţit furios şi desconsiderat din această

cauză. Terapeutul i-a prescris Juliei să-şi rotească ochii în situaţii în care nu are

sentimente negative faţă de ceea ce afirmă Jack la un moment dat. Apoi, cuplul

discută despre efectele sarcinii pentru acasă în următoarea şedinţă de terapie.

Multe cupluri obţin beneficii importante de pe urma acestei strategii paradoxale,

deoarece partenerii devin mai puţin reactivi, chiar şi în situaţiile în care

comportamentul negativ se manifestă în realitate. Partenerii se aşteaptă să audă

18

că este vorba despre o simulare a comportamentului negativ, devenind astfel mai

uşor de tolerat comportamentul respectiv.

Tehnica consolidării toleranţei prin grija faţă de sine

Acest exerciţiu de toleranţă este necesar atunci când există situaţii care

nu se pot schimba. De exemplu, dacă un partener se îmbolnăveşte grav sau

manifestă o anumită dizabilitate, partenerul sănătos poate simţi nevoia să caute

prieteni noi cărora să li se confeseze, plănuieşte să se implice şi în alte activităţi

în afara casei, se angrenează în activităţi care să-i stimuleze intelectul sau

adoptă alte comportamente care denotă grijă faţă de sine.

Prima şi cea mai gravă greşeală pe care o poate face un terapeut când

promovează acceptarea în terapie este aceea de a încerca să forţeze

acceptarea. Când acceptarea devine singurul punct pe agenda terapeutului,

tratamentul poate să meargă într-o direcţie greşită. Terapeuţii au nevoie de

asemenea să stabilieasca tipul de acceptare. În caz contrar, terapeuţii s-ar

contrazice, cerând cuplului să se accepte unul pe celălalt cu orice preţ.

Răspunsul cel mai obişnuit oferit de terapeut cu privire la acceptare este de tipul:

comportamentul fiecărui partener este de înţeles în contextul în care acesta

apare. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fie schimbat comportamentul nedorit,

ci doar că respectiva persoană nu este etichetată din cauza acestui

comportament.

Un alt concept înţeles greşit este acela că terapia comportamentală

integrativă de cuplu se referă numai la acceptare când, de fapt, este vorba

despre menţinerea unui echilibru între acceptare şi schimbare în terapie. Teoria

sugerează că schimbarea de lungă durată se produce mai repede atunci când

intervine acceptarea, deoarece tratamentul se bazează pe variabilele de control

ale comportamentului mai degrabă decât pe problemele care derviă din

manifestarea acestui comportament. Fără îndoială, concentrarea excesivă pe

acceptare, nu poate conduce la un ajutor prea mare în rezolvarea unei probleme

apărute în cuplu.

19

De exemplu, atunci când Sorin şi Ioana au realizat că nu se pot pune de

acord în privinţa stabilirii momentului prielnic de a avea un copil, terapeutul poate

greşi cu uşurinţă, întorcându-i la o temă identificată în şedinţa trecută sau poate

să-i ajute pe fiecare în parte să înţeleagă punctul celuilalt de vedere cu privire la

această problemă. Este posibil ca cei doi să înţeleagă destul de bine perpectiva

celuilalt, dar să nu se pună de acord în dorinţele lor. Un astfel de conflict este o

ocazie bună pentru a educa un cuplu cum să identifice o problemă, cum să caute

soluţii şi cum să găsească o soluţie pe care să o încerce. În cazul de faţă, ar

putea fi de mai mare ajutor pentru Sorin şi Ioana să facă o listă de argumente pro

şi contra referitoare la conceperea unui copil, acum sau în viitor şi să se pună de

acord asupra unei metode de a obţine mai multe informaţii despre modul în care

copiii le-ar putea afecta viaţa (de exemplu, a te oferi voluntar să faci pe fratele

sau pe sora mai mare, timp de şase luni de zile). Apoi, cei doi vor relua discuţia

în legătură dorinţa de a avea un copil, acum sau mai târziu. În cuplul de faţă,

acceptarea poziţiei celuilalt nu-i va ajuta pe cei doi parteneri să progreseze în

privinţa rezolvării diferenţelor lor de opinie.

Rezumat

Intervenţia acceptării în terapia comportamentală integrativă de cuplu

derivă din analiza funcţională a problemelor cuplului. Terapeuţii menţin o

dialectică între acceptare şi schimbare. Ei vor încerca să creeze un mediu

terapeutic în care diferenţele şi problemele apărute în cuplu, devin oportunităţi

pentru obţinerea empatiei şi înţelegerii.

Acceptarea în terapia de cuplu nu ar trebui să fie interpretată ca o

modalitate de menţinere a status-quo-ului. Menţinerea stabilităţii doar de dragul

ei nu numai că ar fi antiterapeutică, dar, într-un anumit sens, ar putea induce o

perspectivă misogină, ştiut fiind faptul că unii bărbaţi din cuplurile heterosexuale

sunt satisfăcuţi de acest status-quo, în timp ce unele femei caută schimbare,

astfel încăt o altă relaţie să le satisfacă mai bine dorinţele. Partenerii nu trebuie

niciodată să accepte un comportament inaccceptabil. A fi înjurat, plesnit,

intimidat, bruscat, ignorat, nu este niciodată acceptabil. De-a lungul desfăşurării

20

terapiei, terapeutul îi va arăta partenerului acuzat, impactul negativ pe care îl are

asupra persoanei de lângă el. Acest lucru poate fi obţinut prin utilizarea tehnicii

îmbinării empatiei şi prin intermediul altor exerciţii de toleranţă. Aşadar, persoana

este acceptată ca persoană, dar comportamentul ofensiv nu este acceptat (C.R.

Martell, D. Atkins, 2006).

21