Diana Elena Boncescu

Filosofie, anul III

Logică filosofică

Teorii ale adevărului

Teoriile adevărului pot fi împărţite în două grupe, teorii clasice şi teorii lingvistice.

Teoriile clasice, în număr de trei, tratează adevărul din punct de vedere al relaţiei acestuia cu o

stare de lucruri, cu un alt enunţ, respectiv, cu interesele unei comunităţi. Aceste trei teorii sunt:

teoria adevărului corespondenţă, treoria adevărului coerenţă şi teoria pragmatică. Teoriile

lingvistice, pe de altă parte, analizează adevărul, nu ca o problemă de natură metafizică, ci ca pe

un predicat. Aceste teorii sunt preocupate de condiţiile în care predicatul „adevărat” poate să fie

folosit. Dincolo de această împărţire a teoriilor adevărului mai putem identifica o alta, bazată pe

relaţia adevărului cu cunoaşterea. În acest context se disting teoriile epistemice şi cele non-

epistemice. Teoriile epistemice echivalează „a fi adevărat” cu „ a fi cunoscut ca fiind avedărat”,

în timp ce cele non epistemice analizează adevărul ca fiind o calitate intrinsecă a unui enunţ,

proprietate neafectată de faptul că cineva ştie sau nu că respectivul enunţ este adevărat sau fals.

1. Teoriile clasice ale adevărului

1.1. Teoria adevărului corespondenţă

Presupune adevărul ca fiind corespondenţa dintre o aserţiune şi o stare de lucruri. Enunţul

adevărat reflectă cu acurateţe realitatea, este o copie a acesteia. Această definire a adevărului o

regăsim începând de la Augustin, continuând cu Thoma de Aquino şi până în epoca modernă

când Immanuel Kant aderă la teoria adevărului, însă cu anumite rezerve. Kant are meritul de a fi

sesizat limitele adevărului corespondenţă în natura epistemică implicită a accesului la realitate

care implică cunoaşterea ca fiind raţiunea ultimă a propriului adevăr. Această dilemă este

rezolvată de filososf prin observarea faptului că orice cunosştinţă se compune dintr-o materie şi o

formă pură conferită de formele a priori ale facultăţilor noastre cognitive. Concluzia la cae

ajunge Kant este că nu putem opera cu un criteriu universal al adevărului material. Singura

soluţie este identificarea unor criterii universale ale adevărului formal pe care Kant îl defineşte ca

o „concordanţă (a ) cunoştinţei cu ea însăşi, făcând abstracţie ...de ...obiecte”. criteriile formale

ale adevărului sunt: principiul contradicţiei, principiul raţiunii suficiente şi principiul terţului

exclus. Minusul acestei abordări, sesizată chiar de către filosoful german, este că se referă doar

la afirmaţiile despre obiecte şi nu la obiecte în sine.

Critica lui Kant cu privire la teoria adevărului corespondenţă vizează ca atare pe de o

parte faptul că noi nu avem acces la obiecte, ci doar la modul de a le cunoaşte şi, pe de altă parte,

imposibilitatea unui criteriu material al adevărului.

Mai recent, şi anume la începutul sec XX, încă mai găsim filosofi care aderă la teoria

adevărului corespondenţă, pe care însă o abordează nu din perspectiva realităţii, obiectelor, ci din

cea a particularilor, individualilor, universalilor, a faptelor şi a evenimentelor. Russell, de

exemplu, distinge între universali şi particulari accentuând diferenţa majoră dintre acestea

referitor la timp şi spaţiu. Universaliile nu există efectiv în spaţiu şi nu sunt dependente deci de

timp, în timp ce particularii există în timp şi spaţiu. Plecând de la această distinţie majoră Russell

stabileşte că o judecată poate fi considerată adevărată atunci când ea corespunde unui fapt, care

nu este un particular, ci un universal, o relaţie obiect care leagă efectiv anumite obiecte între ele.

Faptele pentru Russell pot fi generale sau particulare, pozitive sau negative. Lumea conţine pe

lângă fapte şi credinţe sau opinii despre fapte, care prin corespondenţa cu faptele pot fi

considerate adevărate sau false. Dat fiind că toate lucrurile sunt fapte, adevărul este

corespondenţa cu lucrurile. Russell îi atribuie această idee a teoriei adevărului corespondenţă

centrată pe fapte lui Wittgenstein. Varianta teoriei adevărului corespondenţă a lui Wittgenstein se

raposrtează şi ea la fapte , însă plecând de la premisa că între o propoziţie adevărată şi faptul

reflectat există o identitate din punct de vedere al formei şi al structurii logice.

În concluzie, putem vorbi de felurite variante ale teoriei adevărului corespondenţă.

Corespondenţa aserţiune corp, corespondenţa enunţ fapte, corespondenţa aserţiune structura

lucrurilor.

1.2. Teoria adevărului coerenţă

Conform acestei teorii putem admite că un enunţ este adevărat dacă acesta nu intră în

contradicţie cu un sistem de enunţuri anterior acceptat. Criteriul unic al adevărului este non

contradicţia iar esenţa acestuia este coerenţa. Gânditori importanţi ca Neurath şi Carnap au aderat

la această teorie. Poziţia comună a acestora viza în special ideea că nu există cu adevărat fapte, ci

doar propoziţii. Raportarea în stabilirea adevărului nu poate, prin urmare, să implice fapte, ci alte

enunţuri.

Blanshard face parte dintre filosofii care au susţinut cel mai argumentat teoria adevărului

coerenţă. Unul dintre argumentele la care recurge Blanshard este raportarea la fapte trecute în

cazul cărora corespondenţa este un nonsens. În această conjunctură singurul citeriu al adevărului

este concordanţa cu alte judecăţi referitoare la acelaşi fapt. În situaţia în care stabilim adevărul

unei judecăţi referitoare la prezent autorul invocă aceeaşi rezervă faţă de criteriul corespondenţei

sustinând că judecata nu corespunde niciodată unui fapt independent de mintea noastră. În acest

caz avem de-a face cu o concordanţă între judecata supusă analizei din punct de vedere al

adevărului şi o serie de judecăţi anterioare care au condus la „percepţia” prezentă. Balshard

merge mai departe considerând coerenţa a fi nu doar un criteriu ci chiar natura adevărului.

1.3. Teorii pragmatiste ale adevărului

Aceaste teorii pot fi considerate ca aparţinând clasei teoriilor epistemice. Adevărul din

această perspectivă nu este o proprietate intrinsecă a judecăţilor ci este demonstrat în parctică. O

judecată astfel nu poate fi considerată adevărată în afara reţelei de credinţe ale unui individ; în

alte cuvinte o judecată nu poate fi considerată adevărată fără ca cineva să nu ştie că ea este

adevărată. Adevărul este analizat astfel nu ca un scop final ci ca un instrument. Adevărurile sunt

astfel selectate într-o clasă a credinţelor adevărate care au un rol funcţional. Acordul cu

realitatea poate astfel fi reconsiderat nu ca o reflectare a realităţii ca în cazul corespondenţei, ci

ca un asistent al contactului cu şi al adaptării la realitatea vizată. Prin urmare, cu cât clasa

credinţelor adevărate este mai cuprinzătoare, cu atât mai complex intrumentarul de care

dispunem pentru a rezolva problemele ridicate de mediul la care ne adaptăm.

Versiunea cea mai radicală a acestei teorii a fost elaborată de către Schiller care

echivalează „adevărat” cu „valorizat”, cu „ceea ce sprijină scopurile noastre”. Adevărul în acest

sens este dependent de oameni, neavând o dimensiune obiectivă. Totuşi, varianta clasică cea mai

cunoscută a acestei teorii îi aparţine lui William James care se declară în asentiment cu teoria

corespondenţei din perspectiva adevărului privit ca un acord cu realitatea dar cu rezerva că ceea

ce susţinătorii adevărului corespondenţă înţeleg prin acord şi realitate este discutabil. Din

punctul de vedere al lui James relevantă este importanţa concretă a adevărului unei idei sau

credinţe în viaţa cotidiană a cuiva. O judecată este adevărată în măsura în care ea contribuie la

succesul acţiunii şi în măsura în care ea este validată şi verificată în practica cotidiană. Hilary

Putman va reformula cele susţinute de James privind adevărul ca pe singurul expedient care

ghidează gândirea pe scurtături, evitând reiterarea situaţiilor în care o propoziţie a funcţionat cu

succes ca regulă de acţiune. „Adevărat” face astfel economie de gandire, exprimare şi acţiune.

Un alt filosof important care a încercat să stabilească legătura dintre adevăr şi interesele

comunităţii este Richard Rorty. Rorty apelează la adoptarea a patru principii pragmatiste în

tentativa de a construi o teorie a adevărului: „adevărat” nu are o utilizare explicativă, relaţia

credinţelor cu lumea poate fi înţeleasă în momentul înţelegerii relaţiilor cauzale ale credinţelor

cu lumea, credinţele nu sunt făcute adevărate de către lume şi dezbaterile dintre realism şi anti

realism sunt inutile pentru că presupun faptul că credinţele sunt făcute adevărate de către lume.

Adevărul nu paote fi atins din punct de vedere al corespondenţei cu realitatea datorită limitelor

noastre. Adevărul ar trebui să fie o realitate superioară comunităţii, o modalitate prin care o

comunitate îşi exprimă acordul cu privire la anumite propoziţii. Interacţiunea cu realitatea

obiectivă, innaccesibilă în fapt, este înlocuită în teoriile pragmatiste de interacţiunea liberă cu alţi

oameni iar voinţa de adevăr absolut este înlocuită de cea de a fi de acord cu ceilalţi.

2. Teorii ligvistice ale adevărului. Teoria semantică a adevărului

Din perspectiva teoriilor lingvistice adevărul este o problemă de limbaj care vizează

predicatul „adevărat”. Această teorie a fost iniţiată de către filosoful polonez Alfred Tarski.

Tarski a plecat de la considerarea adevărului drept corespondenţă încercând să elimine

anumite neînţelegeri. Filosoful analizează adevărul propoziţilor din perspectiva gramaticii

limbajului utilizat şi ajunge la concluzia că o expresie de forma „x este adevărat” poate avea

sens doar dacă înlocuim pe x cu un nume. Pe de altă parte Tarski atrage atenţia asupra

faptului că în orice discurs despre un obiect noi întrebuinţăm numele obiectului şi nu obiectul

în sine. Ca atare, dacă afirmăm despre o propoziţie că este adevărată trebuie să utilizăm

numele acestei propoziţii şi nu propoziţia în sine. Astfel,înlocuim o propoziţie oarecare cu

litera p. Numele acestei propoziţii îl înlocuim cu X. Analiza se referă acum la relaţia logică

dintre „X este adevărat” şi „p”. Această relaţie este de echivalenţă: X este adevărat dacă şi

nmai dacă p. În alte cuvinte, termenul „adevărat” nu apare în limbajul obiect, ci în

metalimbaj. În concepţia lui Tarski aceasta este o definiţie parţială a adevărului. Aceastei

deplasări a accentului de la natura adevărului înspre termenul de adevăr i-a fost reproşată

reducerea adevărului la concordanţă pur lingvistică care face ca noţiunea propriu zisă de

adevăr să fie trecută practic cu vederea.