1

TEORIA ROLULUI

CURS AN II

Docent: Mihaela Bucuță

2013 - 2014

2

Teoria rolului

Moreno – care de la începutul gândirii sale a văzut omul ca pe o fiinţă în relaţie cu

lumea – ne prezintă conceptul de rol într-o abordare dinamic-relaţională foarte particulară, prin

faptul că se referă la acesta ca la o realitate trăită, perceptibilă concret, observabilă şi

modificabilă.

Pentru Moreno, cadrul său epistemologic de referinţă a fost de-a lungul anilor săi de

maturitate profesională, cel fenomenologic-existenţial. Experienţa relaţională şi posibilitatea de

a o considera pe aceasta ”ca existență” (în sensul concret de perceptibilă şi observabilă), atribuie

momentului psihodramatic un plus de valoare. De fapt, în psihodramă i se cere subiectului să

reprezinte pe scenă un fragment din viaţa lui pentru a putea observa şi descoperi calitatea

propriului rol activat. Actualizarea şi diferenţierea diverselor roluri pe care le deţine un individ în

cadrul grupului, într-o multitudine de forme şi combinaţii, în contextul reprezentării teatrale,

creează posibilitatea unei strategii de terapie şi dezvoltare transformativă.

Astfel, pe parcursul dezvoltării sale, acţiunea psihodramatică prinde forma “rolurilor”. În

această alegere terminologică a lui Moreno, se ascunde chintesenţa procesului psihodramatic care

păstrează (conservă) atât calităţile proprii acţiunii (trăirii) cât şi pe cele ale reprezentării

(teatrale). Ambele categorii (acţiune şi reprezentare) dau naştere unor momente constitutive ale

prezenţei pe scenă a persoanei, adică a propriei posibilităţi expresive şi creative. În refacerea

scenelor, în reacţiile şi sinteza diverselor momente psihodramatice trăite în dimensiunea grupului

se sedimentează o serie de noi reprezentări care, în mod constant , sunt menite a găsi un loc

stabil în memoria fiecăruia. Ele, după cum vom vedea, contribuie la alimentarea şi vitalizarea

acelui proces continuu de construcţie care uneori, poate fi prins în capcanele de cristalizare a

agenţilor patogeni periculoşi.

Termenul de rol (din latina medievala rotulus - roata) în semnificaţia sa

etimologică indică partea pe care un actor o recită într-o reprezentaţie teatrală. În

3

accepţia sa cea mai comună, semnifică un comportament inautentic al unei persoane

sau importanţa care se acordă unui post social pe care îl ocupă un individ.

O folosire mai specifică, în schimb, situează acest termen pe un teren în care

converg atât psihologia cât şi sociologia, dat fiind faptul că el implică, în acelaşi

timp, modele comportamentale individuale şi modele sociale.

Pornind din anii treizeci a existat o înflorire a teoriilor asupra rolului: era timpul în

care Moreno (1934), publica primul său text suficient de structurat asupra concepţiei de

rol.

Elementul cel mai evident care diferenţiază concepţia moreniană asupra rolului

de alţi autori (cei mai mulţi sociologi ) priveşte mai degraba aspectul de libertate

decât cel de prescriptie care i-a fost atribuit.

Pentru Moreno, rolul are un caracter personal, dramatic şi social, expresie a

spontaneităţii şi creativităţii individului.

Pentru alţi teoreticieni, rolul este, în special, o adecvare la un model.

G.H. Mead (1934 ) sublinia caracteristicile previzibilităţii şi stabilităţii care

permit comunicarea între indivizi;

R. Linton ( 1936 ) îl vede ca un întreg al comportamentelor care se cer unui

individ când are o poziţie socială determinată;

T. Newcomb (1954 ) îl defineşte ca pe un model teoretic pe care indivizii îl

traduc în acţiunile lor;

T. Parson spune că rolurile individuale se consolidează obiectiv pe baza

valorilor acceptate în procesul de interacţiune socială;

E. Goffman ( 1959) concepe rolul ca pe o reprezentare mentală care produce un

comportament ”recitat” la care subiectul poate să nu adere; important este însă ca

această ”parte” să fie credibilă pentru alţii.

Definiţia moreniană a rolului

Moreno a folosit termenul de rol de când a scris Teatrul Spontaneităţii; a

dezvoltat argumentul în Who Shall Survive? şi 1-a reluat, nu totdeauna inspirat, şi în

alte scrieri. Prezentarea cea mai coerentă este cea apărută într -un articol în 1961

(Conceptul de rol: o punte intre psihiatrie şi sociologie) pub licat în American Journal of

Psychiatry:

4

„Rolul poate fi identificat cu formele reale şi perceptibile pe care le ia Sinele. Cu

toate acestea, definim rolul ca forma operativă pe care individul şi-o asumă în momentul

specific in care el reacţionează într-o situaţie specifică în care sunt implicate alte persoane

şi obiecte. Reprezentarea simbolică a acestei forme operative, percepută de individul în

cauză şi de alţii, este numită rol. Forma este creată de experienţa trecută şi de modelele

culturale ale societăţii în care persoana trăieşte şi este substanţiată de caracteristicile

specifice ale capacităţii productive ale persoanei însăşi. Orice rol conţine o fuziune de

elemente fie private fie colective. Orice rol prezintă două aspecte: unul privat şi unul

colectiv”. ( Moreno, 1961, citat de G.Boria).

A gândi “rolul” ca fiind o serie de comportamente care iau forma unor circumstanţe

particulare şi ca la o serie de abilităţi relaţionale care se învață, dobândesc, joacă şi creează în

cadrul unui schimb social, este un mod reducționist de gândire pentru un psihodramatist.

Orientarea “sociologică” asupra rolului în relația sa cu comportamentul “social” mai mult sau

mai puţin congruent la expectanţele din partea mediului, riscă să limiteze reflecţiile cu privire la

calitatea rolului observat.

Rolul este de fapt o construcţie mentală, centrală în cadrul teoriei moreniene, bazată

pe reprezentarea simbolică a acţiunilor relaţionale perceptibile într-o dimensiune holistică a

prezenţei persoanei ca expresie a unităţii de nescindat minte–corp. Setting-ul psihodramatic este

astfel structurat în așa fel încât să permită persoanei să-şi dezvolte rolurile definitorii în

integritatea lor, într-un spaţiu în care concreteţea acţiunii sale şi posibilitatea de a o observa şi

reflecta sunt recurent reluate.

În acest cerc în care se vede în mod concomitent rezultatul acţiunilor scenice şi a

reprezentărilor mentale se realizează un moment de conjuncție conceptuală şi epistemologică.

Într-adevăr , teoria moreniană a rolului vede o prezenţă simultană a celor două planuri

diferenţiate: planul corporalităţii şi al acţiunii pe deoparte şi planul sensului şi al semnificaţiei pe

de altă parte.

Conjugarea, atât a versantului gândirii cât şi a celui al acţiunii trăite, confirmă ca și

referință epistemologică, paradigma complexităţii (Corbell, 2003). Totalitatea expresiei Sinelui

aduce pe scenă o acţiune complexă , asemănătoare vieţii: pe scenă, de fapt, se manifestă

aspectele somei şi ale minţii (a corporalităţii şi a mentalului), a sferei afectivității şi a cogniţiei.

Cât de mult se recomandă o asemenea convergenţă, scrie, printre altele Fonagy (2008):

5

“ Întotdeauna, humusul fertil dintre emoţie şi cogniţie [...] duce la o creștere a empatiei, a

inteligenţei emoţionale, a conştientizării mentale, a capacității intuitive şi psihologice, a

imaginaţiei şi mai mult, a raţionalizării care este o condiţie necesară şi suficientă pentru ca o

persoană să aibă capacitatea de a fi pe deplin prezentă în aici şi acum şi în a înţelege motivația

comportamentului celor din jur, pentru a se pune în relaţie cu aceştia şi pentru a acţiona ca

protagonist al propriilor acţiuni”.

Rolul implică o relație cu alții (persoane și obiecte) în cadrul unei situații

specifice. Un rol cere întotdeauna o bipolaritate, două entităț i care, interacționând, creează

o relație. În cadrul acestei bipolarităț i, Moreno diferenția cele două entități prin denumirea

uneia cu termenul ROL și pe cealaltă cu cel de CONTRAROL (Moreno,1964).

Care dintre cele două entităţi este cel mai corect denumită “rol” şi care “contrarol”? Prima

denumire este atribuită polarităţii în care se găseşte cel care surprinde din punctul său de vedere,

relaţia și și-o reprezintă; a doua, elementul care serveşte drept “altul”. Psihodrama dispune de o

tehnică fundamentală (inversiunea de rol) datorită căreia aceeaşi persoană este pusă în condiţia

de a integra punctul său de vedere uzual cu punctul de vederea al celuilalt (cel care întrupează

contrarolul), și asta datorită unei decentrări personale provizorii în locul celuilalt (ex.: Maestrul

devine discipol; discipolul devine maestru).

O conjugare epistemologică fericită

Intersectarea – aşa de evidentă în abordarea psihodramatică – între dimensiunea

acţiunii şi a experienţei corporale pe de o parte, şi dimensiunea reprezentării şi a semnificaţiei pe

de altă parte, nu a fost vizibilă pentru că diversele şcoli de gândire psihologică au ținut-o

”departe”.

Freud însuşi a contribuit la separarea clasică-cunoscută a acestor două planuri

investigative făcând o alegere radicală: între cele două componente ale teoriei sale, cea

energetică şi cea hermeneutică, o alege pe cea din urmă. Renunţă repede la tehnicile de acţiune

directă asupra pacientului şi la dimensiunea catartică a tratamentului pentru a crea un model

dinamic bazat pe cuvânt şi interpretare (cfr. Stupiggia, 2003).

Pe parcursul secolului nouăsprezece reprezentanţii diferitelor şcoli de gândire au aderat,

mai mult sau mai puţin radical, la una sau alta din cele două orientări epistemologice; diverse

paradigme s-au folosit pentru a dezvolta practici terapeutice specifice unui anumit punct de

6

vedere fără a se ajunge la un dialog real (constructiv) între cele două curente ideologice rezultate

din această disociere îndelungată.

Din contră, în psihodramă, între prezenţa reală şi vie a actorului în scenă şi

reprezentarea mentală care urmează nu există discontinuitate. Alternarea acestor două momente

este fluidă şi naturală. Corpul şi mintea se întâlnesc într-o exprimare liberă ca într-un dans, iar

regia momentelor diferite, creează legături între cele două.

Conceptul de rol suţine cu tărie acestă conexiune: acesta, fiind reprezentarea mentală a

unui moment care a fost trăit în mod real şi observat în toată vivacitatea sa, apare ca un liant

între cele două aspecte. Această conjuncţie nu acţionează în favoarea verificării unei teorii

abstracte sau a descifrării unor coduri simbolice ci hrăneşte două procese naturale potenţial

constructive, adică ale acţiunii şi ale observației.

Psihodrama se ocupă de modul în care poate fi acționată și observată creativ o posibilă

schimbare.

Corp şi acţiune

A spune despre psihodramă că este o abordare psihologică complet centrată pe acţiune

pare impropriu, având în vedere că psihodrama se concentrează asupra relaţiei circulare acţiune-

semnificaţie într-un mod fluid oferind forţă şi creativitate Sinelui, printr-o exprimare deplină şi

conştientă. Scopul terapeutic al psihodramei este în esenţă de natură integrativă, având ca scop

armonizarea celor două planuri, cel al acţiunii şi cel al semnificaţiei.

Aşadar, este de netăgăduit că psihodrama, în comparaţie cu alte abordări terapeutice, are

un plus de valoare prin modul în care ia în sarcină persoana atât la nivelul corporal cât şi al

acţiunii. Acest lucru permite accesul către un nivel înalt al experienţei personale.

Vitalitatea corpului şi a acţiunii sale reprezintă o parte foarte interesantă a existenţei umane.

Corpul, care în mod primar este “impresionat” de sfera emoţiilor, de activările şi reacţiile

fiziologice declanșate de stimulii interni şi externi, se află într-o dimensiune implicită a

existenţei. Aceste experienţe de schimb şi contact corporal, senzaţiile, activările fiziologice

bruşte în situaţiile de pericol, emoţiile trăite intens: toate se combină în viaţa noastră internă,

concurând, în mod egal, la definirea fericirii sau suferinţei noastre.

7

Experienţa noastră investeşte corpul şi îl stimulează, lăsându-i urme specifice acesteia.

Corpul are o vitalitate de necontestat de care suntem conştienţi într-o mică măsură. Experienţele

semnificative se pot manifesta în corp lăsând urme de durată. Unele secvenţe din memoria

corporală rezistă în timp. Corpul nu doar trăieşte activ experienţele, ci fiind dotat cu o memorie,

influenţează, independent de reflexia noastră conştientă, atât prezentul nostru cât şi aşteptările

față de viitor. Posibilitatea intervenţiei la acest nivel este semnificativ terapeutică.

În acelaşi fel se află în dimensiunea acţiunii și tiparele relaţionale învăţate şi rolurile

consolidate sau cristalizate care scapă controlului conştient şi care definesc felul nostru de a fi în

raport cu Altul (Stern, 1987). În acţiune se dezvoltă o dinamică care nu este total explicită, ci

sunt conservate acele urme nereflectate ce aparţin unei dimensiuni procedurale şi implicite

caracteristice calităţii relaţionale. Uneori, pur şi simplu caracterizează propriul nostru mod de a fi

în relaţiile cu ceilalţi. Alteori, această dimensiune, ( care se poate alimenta dintr-o zonă

preconștientă sau inconștientă a Sinelui) se traduce prin comportamente iraționale, prin

răspunsuri automate sau compulsive, reacții haotice sau inadecvate, asupra cărora nu avem

control ( uneori nici măcar nu sunt conștientizate) și nu reușim să le gestionăm și să le reglăm.

Dinamicile relaționale problematice care se pot perpetua de-a lungul anilor – sau care se

repetă într-un mod deseori inexplicabil – își au sediul într-o memorie care funcționează implicit

spre dirijarea interacțiunii cu lumea după hărți mentale cristalizate. În acest fel, sunt acționat e

roluri stereotipe care se repetă după o schemă de interacțiune cunoscută și sigură, dar care poate

să genereze insatisfacție și suferință și care poate să limiteze posibilitățile de evoluție și de

schimbare ale persoanelor.Formele relaționale de atașament și dinamicile de transfer sunt

exemple de interacțiuni bazate ( și cronicizate ) pe această dinamică implicită.

Includerea acestei părți din viața noastră în sfera coștientă este posibilă doar într-o mică

măsură , în timp ce o mare parte rămâne inconștientă într-o zonă implicit trăită, dar negândită

(cfr.Bollas, 1989).Această zonă este diferită de aria ”refulatului”. Conceptul de ”refulare”

aparține unei dimensiuni cu caracter dinamic de care este interesată cultura analitică,

interpretativă, străină psihodramei. Terapeutul de orientare psihodramatică este mai degrabă

interesat de posibilele ”disocieri” ( sau întreruperi ) dintre dimensiunea implicită și cea explicită

a unei anumite experiențe. Intervenția psihodramatică se orientează spre o integrare a experienței

trăite în așa fel încât persoana să-și poată acționa pe deplin propriile roluri.

În acțiunea relațională persoana se ”descoperă”. Nu numai în sensul ” asumării

riscului” de a reacţiona într-o situaţie în care vigilenţa şi controlul au un nivel scăzut pentru

eliberarea într-o acţiune spontană şi creativă, ci şi în sensul de a ”se cunoaşte”. Aceste două

8

aspecte sunt legate şi se prezintă în acţiunea psihodramatică. Persoana poate să-şi integreze părţi

din Sine în anumite circumstanţe (trecute, prezente, viitoare) părți care apar în jocul

”reprezentării scenice”.

Procesele care organizează răspunsurile noastre corporale şi acţiunea noastră spontană

aflată într-o interacţiune liberă, sunt în parte procese primare cu caracter pre-conştient şi

inconştient. Elementele care compun aceste procese sunt deseori excluse din câmpul conştiinţei

şi sunt găzduite într-o dimensiune corporală şi dinamică, de unde – prin mobilitatea intervenției

psihodramatice – pot fi trăite şi văzute.

Dimensiunea preconştientă care se exprimă în scena psihodramatică, este aici activă

şi creativă (aşa cum deseori se regăseşte în momentele de joc) și ajunge să iasă la suprafaţă dintr-

o lume latentă, o lume care îşi are izvorul în implicit. Acesta se va dezvolta cu ajutorul

observaţiei care îl va transforma sau integra. Scopul terapeutic nu se adresează unui proces

liniar de transcriere descriptivă a reprezentării de la implicit la explicit, ci este direcţionat spre

crearea unei experienţe reflexive, în care unele din părţile „trăite” ale Sinelui pot fi văzute,

adunate şi investite cu semnificaţie, în timp ce altele pot să rămâne latente în lumea implicitului.

Componentele implicite care nu au fost culese de conştiinţă îşi găsesc oricum o organizare

integrativo-transformativă în dezvoltarea scenei, chiar dacă nu vor fi traduse într-un mod

intenţional într-o formă de gândire superioară.

Minte şi reflecţie

Reprezentarea rolului se referă la o reflectare asupra acţiunii observate (etimologic: re-

prezentare: a aduce în prezent lucruri din trecut; a expune în faţa ochilor corpului şi minţii figuri

şi fapte; acţiunea este “reluată” în prezent, ca în reluarea cinematografică). Acţiunea relaţională

nu este încă (la propriu) “rol”: acesta este doar acţiune scenică, perceptibilă şi percepută de un

observator care poate să transforme percepţia într-o reprezentare a rolului.

Când un subiect se exprimă (într-un mod mai mult sau mai puţin integrat şi adecvat)

produce elemente vizibile şi concrete; reprezentarea este generată de către reflecţia asupra

materialului “perceput” care explicitează rolul. Psihodrama alimentează pe scenă ciclul acţiune-

observaţie-reflecţie care datorită unui proces de “mentalizare”, îmbogăţeşte cu semnificaţii

comportamentele observate.

9

În psihodramă perspectiva asupra acţiunii scenice nu este “filtrată” printr-o cultură

grupală de factură interpretativă, ci are o funcţie reflexivă mult mai legată de observaţia liberă şi

de reprezentare. Nefiind filtrat apriori printr-un model teoretic interpretativ sau simbolic,

procesul de terapie nu este încredinţat în mod exclusiv unui subiect “expert” aflat într-un raport

terapeutic bi-personal, ci este împărţit la nivel grupal: subiectul acordă semnificaţii experienţei

nu din punctul de vedere al unei teorii specifice ci pe baza posibilităţilor de moment, susţinute

atât de prezenţa auxiliară a “minţii” psihodramatistului cât şi de cea a grupului.

În psihodramă valorile terapeutice aparțin tuturor membrilor grupului: sunt unii

subiecţi care “îmbracă” rolul de agenţi – terapeutici, şi în aceelaşi timp alții au o funcție de

observatori. Este cazul atât al subiectului care trece printr-un proces activ de redefinire a sinelui

în munca lui creativă cât și al persoanelor care compun grupul, în sensul de auxiliari, și al

directorului terapeut.

Procesul de reprezentare şi reflectare nu este niciodată realizat individual, ci se dezvoltă

cu ajutorul unui grup şi al psihodramatistului care reproduc acea “funcţie gama” (Corrao, 1981)

funcție ce definește natura relaţională a minţii.

Din punct de vedere istoric, aceste intuiţii moreniene referitoare la diferențierea Sinelui

în componente care implică acţiunea şi altele care implică reprezentarea, erau suficient de

cunoscute. William James (1890) susţinea că Sinele global, înţeles ca întreg al persoanei în

cadrul existenţei sale, ar putea funcţiona într-un Eu (I) ca şi agent capabil să experimenteze viaţa

şi un Eu (Me), legat de auto-reprezentarea mentală a propriului comportament având ca obiectiv

un anumit control şi un sens clar al continuităţi. Doar prin concursul acestor modalităţi de

funcţionare (acţiune - reprezentare) a minţii umane s-ar putea garanta esenţa conştientizării de

sine a individului - ca actor voluntar al propriului comportament.

Dualitatea Sinelui, în instanțele sale de acţiune şi observație, a fost în moduri variate

tematizată pe parcursul secolului nouăsprezece, și nu fost niciodată negată.

Moreno a făcut referire la acest mod de funcţionare mentală în Psychodrama

Volume First (1946), într -un capitol intitulat: „Amnezia infantilă şi sindromul

foamei de acţiune". El scrie:

„Sute de teste de spontaneitate cu subiecţi de toate vârstele au demonstrat că

pentru ca subiectul să-şi poată aminti mai târziu ceea ce s-a întâmplat pe parcursul

actului, el trebuie să înregistreze evenimentele începând cu trecerea la act. O anumită

parte a Eului său trebuie să se menţină deoparte, ca un fel de participant intern, să

10

înregistreze ceea ce se ntâmplă... Concluzia este că ... atunci când un subiect nu îşi

aminteşte nici un act sau nici o întâmplare, verificându-se în el sau în jurul lui,

înseamnă că acest observator intern nu este dezvoltat. El nu este dezvoltat pentru că

fiecare parte din persoană a fost implicată în acţiune. (Moreno, 1946)

În mediul psihanalitic găsim referiri la această funcţie observatoare a Eului.

Freud se exprima asfel:

„Eul poate să se ia pe sine însuşi ca obiect; poate să se trateze pe sine însuşi ca pe alt

obiect, să se observe şi să se critice”. (Freud, 1923)

Fiica lui Freud, Anna, scria:

„M-am convins ca separarea funcţiei observatoare de restul Eului poate constitui o

caracterisitică obişnuită a structurii Eului. (Anna Freud, 1936)

Diverşi psihanalişti s-au convins de puterea observaţiei Eului. Streba (1934) scria

că Eul poate fi conceput ca dublu: o parte a sa face experienţă, cealaltă se

observă.Hartmann (1956) clarifica că există o parte a Eului nostru „liberă de

conflicte", care priveşte ca şi cum ar fi o altă persoană şi care are opinii în legătură

cu felul în care noi trăim.

Greenson (1967) este cel care a utilizat pentru prima oară terminologia de „Eu

observator" într-un context clinic.

Din scrierile numeroşilor analişti, pe parcursul anilor, a apărut o definiţie a Eului

observator: acesta desemnează acea parte a Eului care guvernează funcţiile perceptive

şi de discriminare, făcând ca persoana să fie martorul propriei sale lumi; această parte,

care aparţine sferei conştiente, este liberă de ambivalențe, distorsiuni, indecizii.

În ceea ce priveşte psihologia de grup, a început să apară o literatură care

demonstrează că psihoterapia de grup constituie un cadru bogat pentru o mai bună

individuare şi cultivare a eu-lui observator.

Yalom (1985) descrie nevoia fundamentală de „încurajare a auto-observării" (pag.

44–45) în membrii grupului. Betcher (1983) subliniază importanţa conducătorului de

grup ca „Eu observator sănătos" (pag. 366). Greenwald (1974) scrie despre cum

umorul facilitează „procesul de separare a eu -lui observator de Eul actor"(pag.

114), ajutând astfel membrul grupului să se privească cu o mai mare detaşare.

Conştiinţa acestei d ua l i t ă ț i a Eului, văzută în interacţiunea productivă a

aspectelor de acţiune cu cele de reflexie, este foarte importantă în cadrul

metodologiei psihodramatice ; pentru aceasta termenii de Eu actor şi Eu observator sunt

11

în mod curent utilizaţi în limbajul nostru profesional pentru a focaliza această

bipolaritate psihică.

Posibile puncte de observaţie asupra rolului

Psihodrama , ca şi teatru , oferă percepţiei persoanelor prezente ( actori şi spectatori ) o

secvenţă de acţiuni explicitate în spaţiul scenic. Aceste acţiuni, pentru a putea fi citite, solicită

organizarea componentelor Sinelui într-un mod în care pot deveni clare aspectele ce ţin de

interacţiunea bipolară (rol - contrarol): settingul psihodramatic este astfel structurat încât să

favorizeze organizarea totalităţii Sinelui într-o acţiune vie, care poate să dea o formă concretă,

plastică şi operaţională dinamicilor relaţionale.

Această acţiune poate fi privită din mai multe perspective de subiectul care îşi vede mult

mai lucid dimensiunile care-i compun propria sa exprimare şi prezenţă în scenă : cel care

observă şi construieşte reprezentarea poate să se găsească în interiorul relaţiei (punctul de

observație este localizat în acelaşi subiect – agent) sau în afara acestuia (punctul de observație

este situat într-un martor al relaţiei).

Funcţia mentală al dublului în construirea rolului

În prima eventualitate (acţiunea din interiorul relaţiei al subiectului-agent, adică a celui

care ocupă polaritatea relaţională numită “rol”) persoana se auto-observă în interacţiunea sa cu

celălalt (contrarolul).

Când subiectul ia contact cu el însuşi dispune de un material bogat şi inedit pentru auto -

observare. De fapt, exprimarea Sinelui aduce pe scenă, pe lângă dimensiunea explicit-declarativă

de a fi, şi dimensiunea implicit-nonverbală. Persoana în întregul său, se exprimă în interacţiune

cu contrarolul, într-un context care poate să producă o activare spontană , mai puţin controlată

din punct de vedere logic şi raţional. Manifestarea psiho-fizică dată de o acţiune scenică spontană

oferă o varietate neaşteptată de informaţii: accesul la o dimensiune, mai puţin cunoscută a Sinelui

(pentru că este mai puţin gândită sau chiar exclusă din procesele gândirii) este o consecinţă

deseori inevitabilă oferită “in vivo” celui care se mişcă pe scenă.

12

Această situaţie de auto-observare mobilizează ceea ce noi numim funcţia mentală a

dublului: aceasta permite persoanei să recunoască şi să dea semnificaţie propriei experienţe şi

propriilor conţinuturi mentale profunde în momentul în care acestea au loc. Este o funcţie legată

de “qui ed ora”, de momentul actual, de acţiunea scenică aflată în desfăşurare; se delimitează

deci de gândul “a posteriori” , care are ca obiect alte gânduri deja formate (ruminaţia,

intelectualizarea sau raţionalizarea).

Tehnica dublului este artificiul regizoral psihodramatic ce se adresează direct acestei

funcţii mentale; pentru ca aceasta să se poată dezvolta este nevoie de o altă persoană care să dea

voce subiectului, dintr-o poziţie fuzională cu acesta, într-un mod care oferă posibilitatea să-și

simtă şi să-şi îmbunătăţească capacitatea de auto-observare. În psihodramă, această funcţie

auxiliară de dublu se dezvoltă bazându-se în mod primar pe procesele telice (Moreno, 1985),

îmbogăţite natural printr-o anumită sintonie afectivă, empatie, rezonanţă emoţională, identificare

etc.

Fiecare membru al grupului, la invitaţia directorului, poate să-şi asume funcţia de

dublu pentru protagonist, într-un mod indirect. Aceasta are loc cu precădere când protagonistul se

află într-o situaţie de dificultate în verbalizarea şi organizarea propriilor trăiri; sau când aspectele

care se referă la o anumită experienţă, rămân ascunse (nu au acces la un nivel superior de

gândire). A da voce, formă şi reprezentare acestor aspecte ascunse sau nevăzute, are o valoare

auxiliară în observarea şi citirea Sinelui, fapt care duce la “deschiderea” unor noi scenarii în

mintea subiectului.

Funcţia mentală a decentrării perceptive în construirea rolului

Întotdeauna în interiorul relaţiei poate fi, în jocul psihodramatic, şi un alt punct de

vedere aflat în relaţia diadei. Această eventualitate se realizează datorită aplicării tehnicii

inversiunii de rol, atunci când subiectul se află în locul celuilalt (contrarolul). Astfel, el poate

surprinde eficient relaţia prin ochii interlocutorului. Acestă mişcare de a fi în contrarol, în mintea

celuilalt, oferă o altă perspectivă a interacţiunii.

Tehnica inversiunii de rol este cea prin care terapeutul ghidează flexibil protagonistul de

la un pol spre altul al relaţiei prin asumarea celorlalte roluri. În inversiunea de rol este activată

funcţia de decentrare perceptivă prin care subiectul beneficiază de o poziţie alternativă ce-i

13

îmbogăţeşte reprezentarea asupra Sinelui şi asupra Celuilalt. În decentrarea perceptivă, mintea

subiectului îşi schimbă punctul de vedere şi, asumându-şi alte poziţii se întâmplă ca:

- vechile reprezentări ale Sinelui şi ale Celuilalt să se confrunte cu reprezentările noi care

se creează în “qui ed ora”, bazate pe experienţa şi trăirea reală a momentului;

- reprezentarea Sinelui şi a Celuilalt, prin procese empatice de sintonie şi identificare,

contribuie la compunerea unor reprezentări mai integrate şi mai complete ;

- inter-acțiunea reclamă o citire a unor noi semnificații și o prezenţă încărcată cu intenţii,

dorinţe şi emoţii de care trebuie să se ţină cont în ambii poli ai relaţiei;

Inversiunea de rol este o tehnică optimă atât în activarea unor reprezentări cristalizate

despre Sine şi despre alţii cât şi pentru confruntarea cu puncte de vedere diferite; funcţia

decentrării perceptive implică acea capacitate de a ieşi din egocentrismul perceptiv pentru a

recunoaşte ca şi plauzibile puncte de vedere diverse, adică de a forma reprezentări noi asupra

Sinelui.

Această “de-centrare” poate fi atinsă şi în alte moduri. Dacă, de exemplu, subiectul se

află în situaţia de a observa propria sa acţiune relaţională de pe scenă - jucată de eurile auxiliare

- dintr-o poziţie externă privilegiată (în balcon) , îşi va activa funcţia mentală a decentrării

perceptive. Faptul de a fi fost protagonist al acţiunii care se desfăşoară pe scenă (care a trăit-o în

mod real în propria sa piele) şi de a o observa acum de la o anumită distanţă, deschide drumul

unor serii de procese de reprezentare care includ dimensiunea corporală, somatică, afectivă,

cognitivă, comportamentală şi semantică.

Prezenţa pe scenă a mai multor figuri semnificative multiplică posibilităţile de inversiune

de rol, alimentând o pluralitate de perspective deseori surprinzătoare.Unele strategii regizorale

(de ex. decentrarea circulară) activează această funcţie, favorizând ciclicitatea

construirii/deconstruirii reprezentărilor, care – dincolo de faptul că sunt recompuse “teatral” –

ajung să fie integrate şi în sens “psihologic”.

Dacă acţiunea relaţională este observată de o entitate externă (martorul), punctele de

vedere pot să se multiplice, pentru că martorii potenţiali sunt toate persoanele prezente în scenă

(directorul/terapeutul şi membrii grupului ).A fi martor la alte persoane prezente în schimbul

14

relaţional contribuie la dezvoltarea funcţiei mentale numită “funcţie de oglindă”, prin care se

înţelege capacitatea de a organiza şi restructura reprezentarea faţă de Sine pe baza imaginii

primite de noi înşine de la un agent extern.

Funcția mentală a oglinzii în construirea rolului

Psihodramatistul care asistă la acţiunea scenică este primul spectator şi martorul acelui

moment. El priveşte subiectul în acţiune şi adună detaliile perceptive care definesc prezenţa lui și

reuşește să facă o reprezentare sintetică dintr-o poziţie neutră.

Ca şi prim agent terapeutic, acesta are datoria de a observa prezenţa “vie” a subiectului

care se află în acţiune, în ”aici şi acum”, şi de a face o reprezentare mentală. Calitățile acestei

“priviri”, acurateţea şi completitudinea ei sunt determinante într-un context clinic. Terapeutul

poate să-i restituie subiectului această ”privire”, dacă el consideră oportun, printr-o comunicare

directă, printr-un dublu sau în mod indirect prin propunerile privind alte acţiuni scenice. Cu cât

reprezentarea terapeutului este mai acurată cu atât subiectul este mai avantajat, prin această

“privire” auxiliară.

Capacitatea “reflexivă” a terapeutului (aşadar, cea prin care se reflectă imaginea

subiectului) are multe din trăsăturile competenţei materne din punct de vedere intenţional, de a

citi şi a da semnificaţii comportamentului copilului, compus din dorinţe şi emoţii. Aşa cum

mama priveşte cu atenţie şi bunăvoinţă exprimările copilului, restituindu-i o percepţei a stării sale

afective, prin înţelegerea cauzei anxietăţii şi dificultăţilor, tot aşa şi terapeutul, priveşte subiectul

ca un agent ghidat de intenţii şi emoţii, care se mişcă pe scenă exprimându-şi dorinţele şi nevoile

sale într-un rol mai mult sau mai puţin integrat şi spontan. Reflecția din exterior asupra nivelului

de integrare a exprimării holistice a persoanei, catalizează în subiect acel proces de conştientizare

de Sine necesar în construirea unui sentiment coerent de identitate.

Membrii grupului în munca lor de reflecție și de oglindire, bazându-se pe acțiunea

subiectului aflat în interacțiuni grupale și în cadrul dezvoltării reprezentării scenice, sunt în

măsură să crească valența terapeutică prin modul în care participă la dinamicile grupului (rolul de

participant), prin modul în care dau concretețe evenimentelor scenice (rolului auxiliar) și atunci

când împărtășesc propriile trăiri în momente de concluzie ale parcursului emoțional (sharing

final), subiectul păstrând imaginea care a ajuns să fie construită prin rolurile observate (funcția de

oglindă).

15

Această capacitate de a reflecta și de a da semnificație propriei conduite este o

competență intersubiectivă ce aparține în mod intrinsec copilăriei noastre, ea va rămâne pentru

toată viața, iar dimensiunea grupală a experienței psihodramatice nu face decât să potențeze

această competență. Subiectul poate să se re-cunoască în lecturile auxiliare și în verbalizările

colegilor de grup și să-și îmbogățească integrarea viziunii sale, sau poate să ia distanță atunci

când apare o senzație de incompatibilitate: în ambele cazuri se perfecționează definirea Sinelui

său.

Reușita de a trăi într-un mod integrat, coerent, dând semnificație conduitei sale, are

efecte pozitive asupra capacității de modulare afectivă, asupra controlului impulsurilor, asupra

autogestionării și a ceea ce se numește self agency (Fonagy, 2001). Grupul de psihodramă este

locul în care funcțiile mentale ale fiecăruia pot să beneficieze de un ajutor al lumii auxiliare într-

un climat de încredere atunci când se dau semnificații evenimentelor personale sau în timpul

intensității acțiunii și al completitudinii trăirii experienței. Este locul în care ”privirile” converg

spre o acţiune de reflectare a acesteia, acţiunile noi putând să se genereze în mod creativ.

Rolul în construirea personalităţii

În 1964, după câţiva ani de la publicarea articolului cu privire la definirea rolului despre

care am relatat în paginile precedente, Moreno în cea de a treia ediţie a Psychodrama

VolumeFirst dat spre publicare în 1946, reia tema rolului:

„Un rol se joacă înainte de apariţia Sinelui. Rolul nu emerge din Sine ci, Sinele

emerge din roluri... Copilul trăieşte înainte şi după naştere într-un univers nediferenţiat

pe care l-am numit matrice de identitate. Această matrice aparţine existenţei dar nu face

parte din conştiinţă. Ea poate fi considerată un loc din care apare gradual atât Sinele, cât

şi rolurile. Acestea, care sunt embrionii, percursorii Sinelui, tind cu putere să se grupeze

şi să se unifice.

Eu am distins rolurile fiziologice sau psihosomatice (ca rolul celui care

mănâncă, doarme sau are raporturi sexuale), roluri psihologice sau psihodramatice (ca

rolul de spirit sau orice rol fantastic care răspunde exigenţelor prevalent intrapsihice) şi,

în sfârşit, roluri sociale (ca cel de părinte, poliţist, medic ş.a.m.d.).

16

Primele care apar sunt rolurile fiziologice sau cele psihosomatice. Noi ştim că

legăturile operative dezvoltându-se - de exemplu - între rolul sexual, cel al celui

care doarme, celui care visează, celui care mănâncă, adună aceste roluri integrându-le

într-un tot unitar. La un moment dat, noi putem considera această unitate ca un

fel de Sine fiziologic, un Sine parţial, o grupare de roluri fiziologice.

În mod analog, pe măsura dezvoltării şi rolurile psihodramatice încep să se

grupeze şi să producă un fel de Sine psihodramatic.

În fine, urmează rolurile sociale să realizeze acel proces ce duce la

constituirea Sinelui social.

Fireşte, aceşti diverşi Sine sunt doar „părţi" ale acelui Sine cu adevărat

integrat după ani, însă departe de a fi constituit. Legăturile operaționale şi de contact

trebuie să se dezvolte gradual între grupările de roluri fiziologice, psihologice şi

sociale până când putem identifica un întreg ce poate fi experimentat: acesta este

ceea ce numim mine sau eu”. (Moreno, 1964, pag. II și III).

Rolul creează acea relaţie (legătura rol/contrarol) la care fiecare ia parte pentru a-

şi dezvolta propriul Sine.

Fără sensul relaţiei existenţa nu are o semnificație: a fi şi experienţa de a fi în

relaţie sunt indistincte. Teoria moreniană se află aici pe un teren pe care îl parcurge

împreună cu teoreticienii ”relaţiilor obiectuale" care aparțin acelui curent psihologic

prezentat în dicţionarul lui C.Rycroft (1968) ca ” teorie psihanalitică în care nevoia

subiectului este legată de obiecte, în contrast cu teoria pulsională c a r e e s t e centrată pe

nevoia subiectului redusă la tensiunile pulsional e".

Paralelismul dintre această teorie şi psihodramă a fost tratat în mod monografic de

psihodramatistul englez Paul Holmes, în volumul său The Inner World Outside (1992).

Aşa cum am subliniat deja, importanţa acestor forme primare de interacţiune au

confirmat în mod succesiv teoriile ataşamentului, iar astăzi au ajuns să fie interiorizate în

memorie într-un mod inconştient şi să se constituie în modelul operaţional intern (conform

Bowlby, 1988) care ghidează individul în manifestările comportamentale şi afective.

Pentru Moreno, Sinele este punctul central al subiectivităţii: acesta nu este niciodată

atins pe deplin ci se construieşte (sau năruie) progresiv pe parcursul existenţei noastre. Propria

subiectivitate este punctul de confluenţă a unor părţi ale Sinelui (Sinele parţial); din compunerea

acestor părţi ajungem la un construct identitar pe cât posibil mai integrat şi mai complex.

17

Dar ce este un Sine parţial?

Fiecare schimb relaţional solicită individul să-şi organizeze răspunsuri adecvate. Pe

parcursul copilăriei relaţiile afective primare sunt pervazive şi vitale. Nu numai individul

reacţionează la stimuli, ci și el se angajează într-un schimb circular de acţiuni, informaţii şi

energie. În acest proces, fiecare participant în interacţiune se apropie de această experienţă, pe

care o imprimă, atât în corp cât şi în minte, şi o asimilează.

Schimburile relaţionale care se repetă în timp şi care se realizează după anumite

modalităţi tipice recognoscibile (de exemplu, schimbul care se activează atunci când un copil îşi

semnalează foamea iar mama i-o asigură), devin interiorizate. Nu doar propria capacitate de

răspuns ajunge să fie interiorizată, ci şi modul particular în care acest schimb are loc: senzaţiile

fiziologice semnalate, emoţiile asociate, aromele gustate, timpul şi ritmul schimbului,

consecinţele rezultate, dificultăţile întâmpinate sau plăcerea trăită.

Fonseca (2012) sublinia faptul că fiecare actor interiorizează în mod particular relaţia, iar

aceste achiziţii sunt în mod prevalent parţiale (asta datorită fie imaturităţii neurologice fie

suprapunerii fanteziei cu realitatea). Mai mult, “începând de la un proces de interiorizări parţiale

succesive ale relaţiei, încep să se exprime Eu-rile interne parţiale. Acestea provin din

identificarea cu ambii poli ai relaţiei” (pag. 55). Aceste Eu-ri interne se suprapun Sinelui parţial,

de care vorbeşte Moreno.

Putem spune că este vorba de mai multe sedimentări, a unor interiorizări succesive şi

repetate ale schimburilor relaţionale dintre doi sau mai mulţi indivizi. Este sensul celor spuse de

Moreno, că Eul este cel care emerge din roluri şi nu invers; tocmai pentru că la bază se află inter-

acţiunea.

Dacă aceşti Sine parţiali derivă dintr-o interiorizare a rolurilor repetate, este la fel de

adevărat că aceştia se vor întoarce prin manifestarea executării rolurilor. Aceştia se depozitează

în memoria explicită şi implicită a fiecăruia dintre noi şi vor defini matricea noastră de identitate.

Din această matrice rolurile pot să emeargă şi să se reactualizeze în mod creativ, reînnoindu-se şi

regenerându-se la fiecare schimb ulterior, sau pot să rămână latente şi încorporate; sau, dacă sunt

disfuncţionale, pot să se repete în mod identic, cristalizat şi inadecvat.

În toate cazurile, percepţia asupra propriilor părţi din Sine ( armonică/integrată versus

dizarmonică/disociată), oferă individului – la fel cum aceste părţi sunt jucate în situaţiile

cotidiene – senzaţia de stare de bine sau de rău. Prima posibilitate se verifică prin faptul că,

Sinele are nevoie, şi atunci când se află în faza de construire a personalităţii cât şi în timpul

18

întregii vieţi, de experienţa nutritivă a unei susţineri oferită de aşa-zisa lume auxiliară, care este

formată din persoane care se ocupă cu afecţiune de el. O poziţie similară apare şi în curentul

psihologic iniţiat de H. Kohut (1971, 1977, 1978), intitulată “psihologia Sinelui”.

Protoroluri şi roluri psihosomatice

Aspectul rolului ca factor psihogen care, născându-se din funcţionarea

fiziologică a organismului, gradual structurând Sinele şi Eul1 , a fost aprofundat de

un elev argentinian al lui Moreno, Jaime Rojas–Bermudez.

Acesta propune o teorie asupra modului în care primele forme de rol (cele

pe care Moreno le numea roluri fiziologice sau psihosomatice) se organizează până la

construirea acelei structuri de bază pe care o numim Nucleul Eului. Iată cum descrie

el modul de funcţionare a unor astfel de roluri:

„Rolurile psihosomatice sunt legate de funcţii fiziologice indispensabile. Ele

se structurează pe baza complementarităţii structurilor genetice programate intern şi

extern... specifice speciei...

Totalitatea necesităţilor propri fiecărui rol şi individului în funcţie de rol

constituie structura genetică programată internă, de exemplu: nevoia de alimente, de

stimuli termici, cinetici, tactili, sonori.

Totalitatea elementelor care furnizează copilului condiţii determinate şi care

satisfac necesităţile sale constituie structura genetică programată externă. De

exemplu:lapte, hrană, mângâieri, etc. [...]

Funcţiile fiziologice indispensabile care dau origine rolurilor psihosomatice sunt:

ingestia, defecarea şi micţiunea. Din acestea derivă : rolul de ingeritor, rolul de

1 Utilizăm termenii “Eu” şi “Sine” cu această semnificaţie care permite distincţia a două identităţi:Eu = Structura psihică, organizată şi relativ stabilă, responsabilă cu contactul şi raporturile cu realitatea, atât

internă cât şi externă. O bună parte din acesată structură scapă conştiinţei noaste.Sine = Propria experienţă, percepţia asupra propriei existenţe.

“La rândul ei, aceasta se compune din două forme de experientă numite prin termenii de „Me"si „I", care în limbaromână înseamnă acelasi lucru: Eu. Experienta de tip „Me" este experienta care apartine individului, experienta mea personală,tulburarea ei ducând la depersonalizarea individului. Ea este legată mai mult de sistemul corpului. Experienta de tip „I" se referăla experienta care rezultă din procesarea informatiilor de către individ. Organismul matur are capacitatea de a modelacunoasterea si de a produce diferite moduri de constiintă. Această experientă este legată îndeosebi de sistemul automemoriei.(După opinia noastră, „Me" ar corespunde Eului corporal, iar „I", Eului spiritual, psihologic.) Experienta de tip „I" variază înfunctie de nivelul dezvoltării constiintei si, în particular, de continutul cunoasterii. Ea este descrisă în termeni de „focalizare" aatentiei (pe propriul corp, pe altii, pe sine)”. (Mielu Zlate - Introducere in psihologie, pag. 252).

19

defecator, rolul de micționar. Urmele mnezice corespund, practic, rolurilor

psihosomatice.

Nucleul Eului se structurează şi porneşte din Sinele fiziologic, termen cu care

desemnăm senzaţia de a exista pe care trebuie să o posede nou-născutul, chiar dacă

considerăm că este o confuzie totală în ceea ce priveşte ce va fi mai târziu: minte, corp,

ambient. (Rojas-Bermudez, 1984, , pag. 72–73).

1) Structura genetică

programată intern.

2) Structura genetică

programată extern.

3) Urma mnestică.

1) 2) 3)

Figura 1 – Complementaritatea structurilor genetice.

Această teorie, a lui Rojas-Bermudez, constituie un punct de vedere în ceea

ce priveşte un posibil mod de conexiune între primele roluri şi funcţionarea

fiziologică naturală a organismului individual. Problema care se pune este

dacă funcţionarea iniţială a rolurilor, esenţialmente fiziologică şi caracterizată de

o necesitate intrinsecă, prezintă caracteristicile rolurilor pe care le-am delimitat.

Alţi autori sunt de acord cu ceea ce susţine R. Bermudez şi susţin că în primele luni de

viaţă copilul experimentează senzaţia de a fi un agent fizic, exprimările se fac predominant prin

intermediul corpului şi al contactului fizic cu alt corp sau cu lumea externă (Leslie, 1994; Allen,

Fonagy, 2006).

În acest sens se exprimă un alt psihodramatist argentinian, Dalmiro Bustos, în fragmentul

următor :

(...) În matricea sa de identitate, care este total nediferenţiată, copilul se află complet fără

apărare. Supravieţuirea sa depinde în mod total de mama sa sau de adultul care îl îngrijeşte

20

sau îl hrăneşte. Această dependenţă este totală iar acţiunile copilului constau în ingerarea

hranei. Defecaţia este involuntară, atâta timp cât copilul iniţial nu are control voluntar asupra

acestuia. Acestea sunt rolurile pe care Moreno le denumeşte psihosomatice. Eu însă cred că ar

fi mult mai potrivit ca acestea să fie numite funcţii ale rolului copilului pentru că acestea nu

corespund conceptului de rol care se referă la o unitate psihosocială de comportament şi

presupune un proces cu dublă direcţie şi cu reguli care guvernează acţiunea sa. Mai bine, din

punctul meu de vedere, rolurile psihosomatice trebuiesc văzute ca şi protoroluri sau funcţii

inerente rolului copilului, deci să nu vorbim în sens strict de roluri adevărate şi proprii.

(Bustos, 1994, pag. 69).

Termenul de protorol se pare că ilustrează mai complet tipul de mecanisme la care ne-am

referit în această fază a dezvoltării individuale, pentru că subliniază aspectul originar şi cel

cronologic al acestor fenomene, diferenţiindu-le chiar şi prin nume de acele fenomene ulterioare

mult mai articulate psihologic, adică de roluri. Excluderea acestor prime forme de funcţionare

din categoria rolurilor delimitează şi defineşte mai bine aşa zisele roluri psihosomatice, pentru că

le raportează la acea caracteristică fundamenală operaţional-relaţională care implică globalitatea

persoanei la un nivel în care acestea pot să corespundă unei prime schiţe de reprezentare mentală.

Transformarea protorolurilor în roluri psihosomatice are loc în interiorul matricei de

identitate, astfel copilul trece de la stadiul nediferenţiatului la stadiul de diferenţiere. La început

acestea:

(...)co-există, co-acţionează, co-experimentează…cu persoanele şi lucrurile din jurul său(...)

Noul născut are experienţa biberonului sau a sânului “care vine spre el”, mamelonul care îi

atinge buzele, experiența de a-l primi şi de a ingera hrana – ca un act unic (Moreno, 1964,

pag. 61).

Această fază de nediferenţiere dintre subiect şi obiect, corespondentă perioadei de

dezvoltare şi consolidare a matricei de identitate , este numită de Moreno - primul univers.

Interacţiunile experimentate de copil în această fază a dezvoltării dau formă imaginilor

prin care nou-născutul percepe la început persoanele şi obiectele ca realităţi echivalente

(perioada matricei de identitate globală), pentru ca apoi, în momentul următor, să ajungă să le

diferenţieze unele de altele (perioada matricei de identitate globală diferenţiată).

În acestă fază copilul internalizează o serie de experienţe asociate cu “o participare

intensă la unicitatea actului, punând bazele pentru actele combinatorii viitoare” (Moreno, 1985)

şi făcând primii paşi în construirea propriei competenţe relaţionale.

21

Cele mai recente modele teoretice anglo-saxone, apărute din dezvoltarea teoriilor

ataşamentului şi din cercetările asupra copilului, numesc “echivalenţă psihică” această

modalitate tipică a primilor ani de viaţă, de a experimenta lumea, în care realitatea şi fantezia se

suprapun indistinct şi în care graniţa dintre sine şi non-sine nu este încă bine trasată (Target,

Fonagy, 2005).

Atingerea acestor două ținte în dezvoltare (a distinge Eul de Tu; a distinge fantezia de

realitate) va determina apariţia unor relaţii sănătoase, în care rolul şi contrarolul pot să se

întâlnească şi să se recunoască ca entităţi separate, interacţionând pe baza realităţii, fără

distorsiuni fantasmatice disfuncţionale.

Doar în perioada următoare modalităţile de “echivalenţă psihică” – unde se suprapun

percepţiile realităţii şi fanteziei – se vor separa, funcţionând distinct, pentru a găsi într-un final

un moment integrat în care capacităţile reflexive şi mentale vor beneficia atât de una cât și

cealaltă dintre modalităţi, formând ceea ce se numește “integrarea experienţei realităţii psihice”

(cfr.Target, Fonagy, 2005; Allen, Fonagy, 2008).

Dezvoltarea psihogenă își găseşte expresia în trecerea de la identitatea globală spre

identitatea diferenţiată în corelaţie cu procesul de recunoaştere a persoanelor ca entităţi diferite

de sine şi a fanteziei distincte de realitate; aici începe să se întrevadă ideea de relaţie

interpersonală ca şi locus nascendi de elecţie în formarea propriei personalităţi, fundament al

expresiei şi al construirii rolurilor.

Primele roluri sunt n u m i t e ca psihosomatice pentru că ele prind

consistență în interacţiunea corporală a nou-născutului cu tot ceea ce îl înconjoară.

Aceasta înseamnă că interacţiunea este indusă şi reglată m a i d e g r a b ă de

elementele motorii, kinestezice, de contact tonic, etc., decât de o reprezentare mentală

c u s e m n i f i c a ț i i l e e i .

În acest tip de rol, reprezentarea este un derivat al implicaţiilor corporale, spre

deosebire de rolurile psihodramatice şi sociale în care reprezentarea este un punct de

plecare căruia îi urmează implicarea instrumentală a corpului.

În cazul adultului, rolurile psihosomatice au o frecvenţă mai limitată decât

rolurile psihodramatice şi sociale.În fazele mai avansate ale dezvoltării psihologice,

aceste prime roluri se întâlnesc mai mult în situaţiile de declanșare a unei interacţiuni cu

scopul de a predispune a c c e s u l la forme mai articulate şi intenţionale de relaţie.

22

De exemplu, în grupul de psihodramă activitatea psihomotorie este deseori folosită ca

mijloc de ”încălzire” pentru a întrerupe momentele de stază, printr-o mobilizare corporală care

facilitează apariţia unor noi roluri, mai productive pentru munca terapeutică. Chiar şi raportul cu

persoanele foarte regresate din punct de vedere psihologic, necesită, pentru a obţine o bună

comunicare, o implicare relaţională prin intermediul punerii în act a rolurilor psihosomatice.

Moreno a inclus în rolurile psihosomatice şi alte tipuri de schimburi relaţionale precum

comportamentele sexuale şi a subliniat că pe întreaga durată a vieţii există schimburi interactive

care se concretizează în special în sfera corporalității (de exemplu doi dansatori sau sporturile de

contact).

Roluri psihodramatice şi roluri sociale

Pentru a ajunge la categoria de roluri psihodramatice şi roluri sociale este nevoie

să ajungă copilul la un nivel de dezvoltare care să-i permită ieşirea din primul univers

şi să intre în al doilea univers; aşadar, să abandoneze starea de identitate globală şi să fie

capabil să facă distincţia între lumea internă şi cea externă. Moreno scrie astfel:

“La un anumit moment din dezvoltarea copilului, odată cu începerea celui de al doilea

univers, în mod normal personalitatea se divizează. Se formează şi încep să se organizeze

două sisteme (...) unul care acţionează spre realitate, altul spre fantezie(...) Problema nu este

de a abandona lumea fanteziei în favoarea realităţii sau invers, lucrul dealtfel practic

imposibil, ci tocmai de a stabili în ce mod individul poate să controleze în totalitate situaţia

trăind în ambele planuri, fiind în măsură să treacă de la unul la celălalt.” (Moreno, 1964, pag.

72).

Copilul, în al doilea univers ţine seama d e f a p t u l că există un „altul" în afara sa și

că acest „altul" poate avea o consistenţă reală sau poate fi un produs al imaginarului:

(...) plecând de la scindarea universului în fenomene reale şi fictive, treptat apar două lumi

una socială şi una a fanteziei (...) Acum se iniţiază manifestarea formelor jocului de rol care

pun în relaţie copilul cu persoane, obiecte şi scopuri într-un context real – în afara lui, şi

persoane, obiecte şi scopuri care sunt imaginate că sunt în afara lui. Acestea sunt denumite

roluri sociale [părintele] şi roluri psihodramatice [Dumnezeu] (ibidem, 1946, pag. 73).

Dacă poziţionăm copilul în polaritatea rolului (A), contrarolul (B) este dat de ceea ce (A)

simte ca “un altul în afara lui” (B), acest “altul” poate să fie real sau imaginar. Din această

23

posibilă dublă definire a contrarolului rezidă criteriul de clasificare a unei relaţii ca socială sau

psihodramatică: vorbim aici de rol social când contrarolul (B), plasându-se în celălalt (A) ca

realitate distinctă, definită şi perceptibilă, devine (pentru A) sursă de cunoaştere; vorbim de rol

psihodramatic atunci când contrarolul (B) are doar funcţia de element care primeşte şi

retransmite proiecţia activităţii imaginative produsă de celălalt (A).

În schimburile relaţionale se pot suprapune elemente reale şi fantastice în varii procente.

Aceasta nu este neapărat disfuncţional, deoarece o anumită doză de “fantezie” îmbogăţeşte relaţia

şi facilitează creativitatea şi “întâlnirea” .

Funcţional este atunci când propria realitatea şi cea a celuilalt nu sunt distorsionate

excesiv şi când cei doi subiecţi pot să trăiască, într-un mod prezent şi autentic această relaţionare.

Deasemenea, proiecţiile imaginate pot replica modele relaţionale distorsionate de timp şi de

memorie, îndepărtându-se de posibilităţile creative ale momentului.

În psihodramă, fantezia şi realitatea găsesc o zonă liberă de exprimare, într-o formă nouă

şi echilibrată. În categoria rolurilor psihodramatice intră şi formele de interacţiune care poartă

denumirea de joc: în acest caz individul,(jucătorul) se află în faţa unui lucru care nu aparţine

realităţii pentru că această realitate a fost construită arbitrar de el (vezi conceptul de

semirealitate). Din punct de vedere cronologic rolurile psihodramatice apar înaintea celor

psihosociale, copilul iniţial nu dispune de un sistem perceptiv care să-i permită să depăşească

mecanismele autistice şi halucinatorii ce caracterizează primele etape ale vieţii mentale. Rolurile

sociale se construiesc succesiv, prin afirmarea treptată al principiului realităţii.

Rolurile psihodramatice au funcţia de a permite copilului, ca şi adultului, de a

se relaţiona cu cine este în afara sa într-un mod care-i protejează lumea sa internă. Este

vorba de o funcţie expansivă pe de o parte, şi defensivă, pe de alta.

Rolurile sociale au în schimb, funcţia de a permite dezvoltarea personalităţii în

contact cu subiecții distincți de sine de la care e posibil să obţină material emoțional şi

cognitiv nou.

Ele permit stabilirea de relaţii care generează conștientizări re lative la realitate

sau la propriile moduri de a reacţiona în contact cu ceea ce este diferit de sine;

aceste conștientizări duc, într -un mod determinat, la construirea unui Sine capabil să

se confrunte cu realitatea.

În situaţiile pe care le experimentăm zi de zi, rolurile psihodramatice sau

sociale „pure" sunt rar întâlnite. Este mult mai util să constatăm că rolurile se

24

distribuie într-o gamă largă de combinaţii în care sunt prezente atât rolurile

psihodramatice cât şi cele sociale. În acest caz, criteriul de clasificare va trebui

căutat în semnificatul atribuit rolului de c ă t r e contextul în care se exercită.

Există posibilitatea ca anumite roluri, fie c e l e definite ca psihodramatice,

fie ca sociale, să se cristalizeze în forme, care chiar dacă iniţial păreau avantajoa

se, să confere acţiunii un aspect stereotip şi repetitiv.

Astfel, nevroticul poate să se comporte după scheme fixe şi rigide, într -un mod

care nu ţine seama de situaţie şi care nu acordă decât puţin spaţiu sau deloc unor

acţiuni inedite. Acestea sunt roluri psihodramatice cristalizate (ex. nevoia compulsi vă

de spălare a mâinilor, cererea repetitivă de aprobare, etc).

Persoana conformistă, în schimb, joacă roluri care permit reglarea

comportamentului s ă u la aşteptările (reale sau presupuse) ale unui anumit grup ,

pentru a se simţi acceptat şi recunoscut de acesta (ex. binevoitorul, aristocratul,

simpaticul, etc). Sunt şi alte roluri sociale cristalizate într-o formă şi cu o semnificaţie ritualică:

acestea sunt cele care permit intrarea şi menţinerea într-un grup social – omogen din punct de

vedere cultural (de exemplu, acele forme de comportament care poarte numele de “etichetă”).

Un perfect echilibru între calitatea psihodramatică și calitatea socială a unui rol se găsește

în acea situație specială pe care Moreno o numea întâlnire. În întâlnire, persoana se deschide

altuia, pentru a-l face să participe la propria lume și pentru a cunoaște – în mod reciproc –

lumea altuia. Întâlnirea constituie modelul de relație interpersonală capabilă să permită la

maxim autoexpresia și maximul de îmbogățire din contactul cu altul.

Există apoi un mediu particular în care caracteristicile psihodramatice şi cele sociale ale

rolurilor se întâlnesc într-un echilibru natural şi productiv: mediul jocului. Psihodrama a atribuit

jocului o funcţie centrală în cadrul metodologiei sale prin crearea unui setting special (teatrul) în

vederea actualizării sale optime. Importanţa jocului va fi tratată în capitolul: Condiţia realităţii şi

condiţia semirealităţii.

Lumea socială, lumea internă, scena psihodramatică

25

Lumea socială este contextul în care oricare dintre noi întâlnim

realitatea construită de alţii. O parte esenţială a acestui cadru social este numită

de Moreno ”lume auxiliară": ea are primul reprezentant în figura maternă şi

este populată de toate persoanele care au şi au avut funcţie de hrănire şi susţinere pe

durata existenţei individului. Lumea auxiliară furnizează experienţa subiectivă de a

te simţi înzestrat cu funcţii esenţiale oferite de altul care susţine, creşte, reface

sensul Sinelui.

Lumea internă conţine reprezentările de rol prezente actual în conştiinţă şi

toate celelalte reprezentări care nu sunt prezente dar sunt stocate în memorie.

Aceste reprezentări constituie realitatea subiectivă a fiecăruia dintre noi şi

exprimă modul nostru de a fi în lume.

În fluxul reprezentativ al vieţii noastre mentale, se disting anumite

reprezentări de rol care se referă la alţii semnificativi, care se prezintă ca ”obiecte"

înrădăcinate în fiecare din noi cu funcţia de a organiza în jurul lor o a n u m i t ă

afectivitate, contribuind astfel la determinarea unui ”sentiment de sine" situat

între polul afectiv al integrării stabilitate-siguranţă şi polul dezintegrării

instabilitate-angoasă.

Aceşti alţii semnificativi îşi găsesc originea perceptivă în nucleii sociali din

care fiecare a facut parte pe parcursul istori ei sale şi care au contribuit la

întărirea modurilor de relaţionare cu alții. Este vorba despre acele entităţi

sociale pe care Moreno (1953) le-a numit ”atomii sociali".

Cea mai mare parte a psihoterapie i psihodramatice constă în

analizarea atomilor sociali pentru a modifica percepţia şi reprezentarea internă,

transformând reprezentările altora semnificativi în ”obiecte interne" mai adaptate

polarizând asupra lor energia afectivă stimulativă şi integrative.

Considerăm scena psihodramatică ca făcând parte din lumea externă. În

această scenă, individul (protagonistul) întâlneşte pe alţii care nu sunt, aşa cum se

întâmplă în lumea soci ală, o realitate diferită de el şi care poate fi cunoscută ca o

entitate în sine. Aceşti alț ii sunt externalizarea personajelor, încarnate pe scenă

de „actori" (eurile auxiliare), care provin din lumea reprezentărilor mentale a le

protagonistului însuşi.

Scena psihodramatică permite realizarea unui joc interactiv în care

protagonistul găseşte ca şi contrarol aspecte de sine concretizate. Rolul psihodramatic

26

ajunge, pe scenă, la o realizare mai completă, reuşind să facă să coincidă

reprezentarea mentală cu evenimentul.

Aşa după cum lumea socială este locul central pentru dezvoltarea rolurilor sociale

unde pot fi ”contaminări” cu aspecte de natură psihodramatică, tot aşa scena psihodramatică,

este locul special de realizare a rolurilor psihodramatice cu posibile ”contaminări” cu elemente

ale realităţii, care nu se află în acord cu reprezentările mentale ale protagonistului.Acest lucru se

întâmplă pentru că în concretizarea care are loc pe scenă Eurile auxiliare inserează – uneori

involuntar, alteori deliberat – elemente de noutate în modul de prezentare şi acţionează cu propria

lor parte, astfel încât protagonistul se va confrunta cu o realitate parţial necunoscută sau

neaşteptată.

Pe scena psihodramatică rolul poate să fie contaminat cu acele aspecte ”de realitate”

care sunt proprii rolului social.

Scena psihodramatică este contextul optim pentru aplicarea tehnicii inversiunii de rol

graţie căreia, protagonistul, aflându-se in pielea altcuiva este în mod constant stimulat să se auto-

observe pentru a-şi verifica adecvarea în rolul solicitat; într-o astfel de situaţie se activează în

interiorul său un circuit optim între eul actor şi eul observator până când se ajunge la o

”calibrare” a performanţei cerută de situaţie. Cu fiecare inversiune realizată, mutându-şi punctul

de vedere, observaţia sa se va focaliza şi va permite culegerea din lumea internă (prin

introspecţie) şi din cea externă (prin percepţie) a unui material divers care va fi prezentat în

interacţiune.

Condiţia realităţii şi condiţia semirealității

Termenii de realitate şi semirealitate corespund unor concepte încărcate de

consecinţe operaționale în cadrul unei sesiuni de psihodramă. Tocmai de aceea e nevoie de

o clarificare atât din punct de vedere al semnificaţiei conceptuale cât şi al implicaţiilor

metodologice.

Realitatea este „datul" cu care individul trebuie să se confrunte, dat

fiindcă există independent de dorinţă, poate fi ignorat de minte dar nu poate fi anulat sau

modificat de ea.

27

Realitatea are o definţie a sa, o formă, are cerinţe specifice, are caracteristici

de stabilitate şi de durată în timp.

Acest concept de realitate este antitetic faţă de cel de " nediferențiere"

aplicabil, de exemplu, la primele experienţe ale copilului. Am văzut cum nou -

născutul trăieşte într-un univers în care persoanele şi obiectele sunt indistincte unele

faţă de altele. Putem considera dezvoltarea umană, în trecerea sa de la

nediferenţierea ori ginară (matricea identităţii) la constituirea Eului, ca o mişcare

continuă spre organizare datorită faptului că există a c e a s t ă realitate cu care energia

vitală trebuie să se confrunte în mod constant.

O dezvoltare mentală sănătoasă cere ca această energie să se extindă şi să

prindă formă într-o interacţiune armonioasă ( rol/contrarol ) cu realitatea.

Acestă armonie relaţională, însă, nu este un eveniment automat. Ştim că realitatea se

poate impune masiv sau, - din contră – evanescent: în primul caz inhibând sau blocând

încărcătura emoţională, în cel de al doilea caz accentuând dezorganizarea. De aici derivă, pentru

individ, acele patologii cu consecinţe asupra formării unei personalităţi definite într-un mod

solipsistic, unde realitatea este negată sau distorsionată, ajungându-se până la formele extreme

ale autimului şi psihozei.

Cine se ocupă de formare şi de psihoterapie trebuie să aibă ca centrală

problema facilizării întâlnirii între individul cu subiectivitatea sa şi realitatea externă;

se ştie că, cu cât individul se află într-un stadiu mai incipient al dezvoltării, cu atât mai mult

întâlnirea cu realitatea trebuie să fie mai mediată şi mai facilitată. Nou-născutul primeşte sânul

cald pentru a se hrăni, dar obţine în acelaşi timp şi satisfacerea altor nevoi, cum ar fi aceea de

regăsire a unei fuziuni cu acel corp matern de care a fost deposedat odată cu naşterea.

Chiar şi adultul, care îşi “câştigă pâinea cu sudoarea frunţii”, traversează momente în

care are nevoie de întâlnirea cu contraroluri, oferite de o lume auxiliară, care să-i permită să-şi

întărească rolurile sale în momentele de impas.

Dacă aruncăm o privire asupra faptelor din istorie sau dacă reflectăm doar asupra

experienţei noastre, realizăm că întâlnirea cu realitatea - în ciuda funcţionării sale esenţiale

pentru dezvoltarea mentală – a fost şi este adesea o sursă de inadaptare şi de suferinţă.

Realitatea este de cele mai multe ori prea frustrantă pentru individul care doar uneori

are norocul să dispună de persoane auxiliare care să îl ajute să se menţină într-o relaţie

constructivă cu ceea ce-l înconjoară, scoţându-l din lumea fantasmelor sale.

28

Dar observaţia asupra istoriei (atât personală cât şi cea universală) ne permite să

vedem un alt element pe care însuşi omul l-a construit cu scopul de a diminua consecinţele

negative ale acestor limitări şi pentru a se bucura de beneficiile derivate din experienţa realităţii,

înţeleasă ca structură de referinţă ce permite să canalizeze, să conţină, să organizeze energia

vitală.

Acest element este jocul, el este "un proces prin intermediul căruia omul

creează o lume – fictivă dar totuși vie, convenţională și nu mai puţin concretă decât așa-

zisa lume reală - în care imaginaţia se poate exprima." (Huizinga,1982).

Conceptul de joc poate conţine şi conceptul de semirealitate. Jocul are

caracteristici care, pe de o part e, îl diferenţiază de realitate (este fictiv şi arbitrar),

iar, pe de altă parte, se aseamănă cu realitatea prin efectele pe care le produce:

regulile sale funcţionează ca un „dat" care influenţează comportamentul jucătorului;

emoţiile pe care le induce su nt la fel de vii ca cele din realitate. Termenul de

semirealitate a fost ales tocmai pentru a indica această dublă valenţă: de arbitrar şi de

necesitate, proprie acestei forme de activitate umană.

Într-o sesiune de psihodramă se alternează momentele de realitate cu cele

de semirealitate. În realitate se dezvoltă rolurile sociale, în semirealitate rolurile

psihodramatice.

Terapeutul este cel care apreciază dacă grupul poate avea avantaje

din experienţa de realitate sau este necesară construirea une i situaţii de

semirealitate. Desigur, activitatea făcută în condiţia semirealităţii este cea mai

tipică pentru psihodramă: funcţia de regizor a directorului, setting-ul teatral pregătit

pentru acţiunea scenică, obiectele scenei, lumini speciale, etc; ea pe rmite realizarea

de jocuri eficiente pe măsura nevoilor membrilor grupului.

În linii mari, se poate spune că o sesiune de psihodramă porneşte de la o

condiţie de realitate (întâlnirea între membrii grupului) pentru a intra apoi în

condiţia de semirealitate (reprezentarea scenică a protagonistului), pentru a se încheia

cu o întoarcere la realitate (participarea finală a auditoriului).

Examenul scris va cuprinde 2 subiecte (unul de la 1 la 7, şi al doilea de la 8 la 12)

Subiecte examen

1.Definiţia moreniană a rolului2. Rolul ca bipolaritate

29

3. Rolul: corp şi acţiune

4. Rolul: minte şi refleţie

5. Funcţia mentală al dublului în construirea rolului

6.Funcţia mentală a decentrării perceptive în construirea rolului

7.Funcția mentală a oglinzii în construirea rolului

8.Rolul în construirea personalităţii

9.Protoroluri şi roluri psihosomatice

10.Roluri psihodramatice şi roluri sociale

11.Lumea socială, lumea internă, scena psihodramatică

12.Condiţia realităţii şi condiţia semirealității

Bibliografie:

Bollas C. (1987), L’ombra dell’oggetto, trad. it. Borla, Roma, 1989.

Bowlby J. (1988), A secure base, Routeledge, London (trad. it.: Una base sicura, Raffaello

Cortina Editore, Milano, 1989.

Bustos D. (1994), “Wings and roots”, in: Holmes, Karp, Watson, Psychodrama since Moreno.

Innovations in theory and practice, Routledge, London and New York.

Corbella S. (2003), Storie e luoghi del gruppo, Raffaello Cortina, Milano.

Corrao, F. (1981), "Struttura poliadica e funzione gamma", in Gruppo e Funzione Analitica, n.

II-2 marzo-luglio, CRPG il Pollaiolo, Roma.

Fonagy P., Allen J.G. (2006), La mentalizzazione: psicopatologia e trattamento, tr. it. Il Mulino,

Bologna, 2008.

Fonagy P., Target M. (2001), Attaccamento e funzione riflessiva, Raffaello Cortina Editore,

Milano.

30

Fonseca J. (2012), Lo psicodramma contemporaneo: contributi alla teoria e alla tecnica, Franco

Angeli, Milano.

Leslie A.M. (1994), “TOMM, ToBy, and agency: core architecture and domain specificity”, in L.

Hirschfeld e S. Gelman (a cura di), Mapping the mind, New York, Cambridge University Press,

pp. 119-148.

Goffman E. (1959), The presentation of Self in Everyday Life, Doubleday, New York, (trad. it.:

La vita quotidiana come rappresentazione, Il Mulino, Bologna, 1969).

Greenson R. (1967), The Tecniques and Practice of Psychoanalisis, International Universities

Press, New York.

Greenwald H. (1974), “Humor in psychotherapy”, in: Journal of Contemporary Psychotherapy,

n° 7.

Hartmann H. (1956), Ego Psychology and the Problem of Adaptation, International Universities

Press, New York.

Holmes P. (1992), The inner world outside, Routledge, London.

Huizinga J. (1982), Homo ludens, Einaudi, Torino.

James W. (1890), The principles of psychology, Dover Publication.

Kohut H. (1971), The Analysis of the Self, International University Press, New York, (trad. it.:

Narcisismo e analisi del Sé, Boringhieri, Torino, 1975).

Kohut H. (1977), The Restoration of the Self, International University Press, New York, (trad. it.:

La guarigione del Sé, Boringhieri, Torino, 1980).

Kohut H. (1978), The Search for the Self, International Universities Press, New York, (trad. it.:

La ricerca del Sé, Boringhieri, Torino, 1982).

Mead G. H. (1934), Mind, Self and Society, The University of Chicago Press (trad. it.: Mente, Sé

e società, Giunti Barbera, Firenze, 1966).

Moreno J.L. (1946, IV ed.1977), Psychodrama First Volume, Beacon House, New York, (trad.

it.: Manuale di psicodramma. Il teatro come terapia, Astrolabio, Roma, 1985).

Moreno J.L. (1953, III ed. 1978), Who Shall Survive?, Beacon House, New York, (trad. it.:

Principi di sociometria, psicoterapia di gruppo e sociodramma, Gruppo Editoriale Fabbri,

Bompiani, Sonzogno, Etas S.p.A., Milano 1964, II ed. Etas Libri, Milano, 1980).

Moreno J.L. (1961a), “The Role Concept: a Bridge Between Psychiatry and Psychology”, in:

American Journal of Psychiatry.

Moreno J.L. (1964), “The Third Psychiatric Revolution and the Scope of Psychodrama”, in:

Group Psychotherapy, Vol. XVII, n°2–3, Beacon House, New York.

31

Rojas–Bermudez J.G. (1984), Que es el sicodrama? (IV ed.), Editorial Celsius, Buenos Aires.

Sterba R. (1934), “The fate of the Ego in analytic therapy”, in: International Journal of Psycho–

analysis, n° 15, pagg. 117–126.

Stern D. (1987), Il mondo interpersonale del bambino, Boringhieri, Torino.

Stupiggia M., “Frontiere psicocorporee in ambito infantile”, in Bollettino Speciale dell'ordine

Regionale degli Psicologi (Emilia-Romagna), n.2-VIII, 2003.

Yalom I. (1985), The theory and practise of group psychotherapy, Basic Books,

New York.