TEMA MĂRFURI METALICE

1. CARACTERISTICA PROPRIETĂŢILOR METALELOR ŞI ALIAJELOR FOLOSITE LA OBŢINEREA MĂRFURILORMETALICE2. CARACTERISTICA ŞI PROPRIETĂŢILE METALELOR FEROASE ŞI NEFEROASE ŞI ALIAJELOR LOR3.PROCESUL TEHNOLOGIC DE OBŢINERE A MĂRFURILOR METALICE3 CLASIFICAREA ŞICARACTERISTICA SORTIMENTULUI DE MĂRFURI METALICE 4. VERIFICAREA CALITĂŢII MĂRFURILOR METALICE5. AMBALAREA, MARCAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA MĂRFURILOR METALICE

Grupele de mărfuri obţinute din metale, destinate uzului casnic-gospodăresc,

satisfac cele mai diverse şi multiple trebuinţe. De aceea ele sunt şi foarte

numeroase din punct de vedere constructiv.

Pentru comercializarea lor cu competenţă în condiţiile trecerii la economia de

piaţă, lucrătorii societăţilor comerciale din acest domeniu trebuie să posede

temeinice cunoştinţe despre acestea, începând cu metalele şi aliajele folosite ca

materii prime, continuând cu metodele de obţinere a mărfurilor metalice (factori

determinanţi ai calităţii), modul de ambalare, marcare, depozitare, păstrare,

sortiment, verificarea calităţii, utilizare etc.

1. CARACTERISTICA PROPRIETĂŢILOR METALELOR ŞI ALIAJELOR

FOLOSITE LA OBŢINEREA MĂRFURILORMETALICE

a. Proprietăţile metalelor, în timpul utilizării, mărfurile metalice sunt

solicitate la acţiunea diferiţilor factori fizico-chimici. Ele, deci, trebuie să reziste.

Cele folosite, de exemplu, la prepararea şi servitul mâncăturilor trebuie să nu

prezinte pericol de toxicitate pentru organism.

Cunoaşterea temeinică a proprietăţilor metalelor şi a aliajelor acestora oferă

posibilitatea alegerii lor optime ca materii prime, corespunzătoare destinaţiilor

1

date, explicării ştiinţifice a condiţiilor de calitate, precum si realizării efectelor

dorite în timpul utilizării şi păstrării lor.

Pentru mărfurile metalice utilizate în domeniul casnic-gospodăresc, prezintă

importanţă deosebită unele proprietăţi mecanice, tehnologice şi chimire.

1- Proprietăţile fizice ale metalelor

Starea de agregare. La temperatura mediului ambiant toate metalele, cu

excepţia mercurului, se găsesc în stare solidă.

• Culoarea metalelor depinde de reflectarea totală sau parţială a razelor luminoase ce cad pe ele. Majoritatea metalelor apar în culoare albă-cenuşie cu diferite nuanţe pentru că reflectă toate gamele de lungimi de undă luminoase. Alte metale pot fi intens colorate, de exemplu, aurul în galben sau cuprul în roşu arămiu.Având în vedere culoarea lor, clasificarea metalelor se face astfel:

metale negre (metalele feroase, adică fierul şi aliajele sale); • metale

colorate (metalele si aliajele neferoase).

Prelucrările la care se supun metalele si aliajele, starea lor, influenţează

culoarea. De exemplu: aurul prelucrat în foi subţiri are culoare verde, iar argintul

— albastră foarte deschisă. Această nouă culoare care diferă de cea iniţială este

culoarea complementară celei reflectate. Sub formă de pulbere coloidală, toate

metalele au culoarea neagră deoarece în această stare absorb în întregime razele

luminoase, în funcţie de culoarea specifică putem recunoaşte ce fel de metal s-a

folosit la obţinerea articolelor metalice.

Luciul metalic apare evident pe o suprafaţă proaspăt curăţată a metalului.

Oxizii, sulfurile ce se formează în mod natural pe suprafaţa unui metal, ca

urmare a fenomenului de coroziune îi înlătură luciul, în definirea, unui

metal luciul caracteristic prezintă importanţă, deosebin-du1 de metaloizi.

• Structura metalelor. Metalele au proprietatea de a cristaliza la

solidificarea prin răcire. Majoritatea metalelor cristalizează în sistemul cubic Al,

Ag, Au, Cu, Pb, V, W etc.; metalele ca: Be, Cd, Mg, Zn cristalizează în sistemul

hexagonal, iar Sb, Bi cristalizează în sistemul romboedric.

Unele metale sunt polimorfe, adică se pot prezenta sub mai multe forme

cristaline. Cel mai evident exemplu de polimorfism îl reprezintă fierul pur. Acesta

2

se găseşte în mai multe stări alotropice.

Structura unui metal sau aliaj este caracterizată de forma, mărimea şi

compoziţia cristalelor si de înlănţuirea acestora în masa metalului. Există structuri

fine, date de microcristale si structuri grosiere date de macrocristale.

Metalele cu structură fină posedă proprietăţi mecanice mai bune comparativ

cu cele cu structura grosieră. Structura fină indică totodată si un grad de puritate

mai ridicat al metalului.

• Masa volumică sau densitatea reprezintă raportul dintre masa volumică a

metalului şi masa volumică a unui corp de referinţă, care este,de regulă, apa la

20°C. Se exprimă în g/cm3. Din acest punct de vedere, clasificarea metalelor este

următoarea:

• metale uşoare, cele cu masa volumică până la 5 g/cm3 ca, de exemplu,

Mg (1,74), Al (2,70);

• metale grele, cele cu masa volumică cuprinsă între 5 şi 10 g/cm3 ca, de

exemplu, Zn (7,13), Cu (8,95) etc.;

metale foarte grele ca, de exemplu, Pb (11,34), Au (19,2), W (19,35).

2. Proprietăţile termice

Temperatura de topire este temperatura la care metalul sau aliajul metalic

trece din starea solidă în starea lichidă la presiune normală. Metalele au puncte de

topire proprii. Cunoaşterea acestei temperaturi prezintă importanţă pentru alegerea

corectă a metalelor, în funcţie de regimul de lucru la care vor fi utilizate produsele

obţinute. Astfel, pentru metalele din care se confecţionează siguranţe fuzibile se

cer temperaturi de topire scăzute, în timp ce pentru metalele din care se obţin piese

pentru prelucrarea prin aşchiere sau a filamentelor pentru lămpile electrice sunt

necesare temperaturi de topire mai ridicate.

Dintre metalele uzuale cele mai scăzute temperaturi de topire le au staniul

(235°C) si plumbul (327°C) iar cea mai ridicată temperatură de topire o

înregistrează wolframul (3 380°).

Temperatura de fierbere are importanţă în cazul utilizării metalelor în stare

de vapori, la lămpile cu vapori de mercur sau în procesul purificării metalelor.

3

Temperatura de fierbere este, de asemenea, proprie fiecărui metal: mercurul

(300°C), aurul (2 800°C), wolframul (3 740°C).

Dilatabilitatea reprezintă mărirea volumului sau numai a lungimii unui

produs metalic prin încălzire si se exprimă prin intermediul coeficientului ele

dilataţie cubică, respectiv a celui de dilataţie lineară (numărul de mm cu care se

lungeşte o bară metalică de l m lungime la creşterea temperaturii de l grad).

Cunoaşterea coeficienţilor de dilataţie are importanţă în utilizarea metalelor

şi aliajelor în construcţia instrumentelor de precizie, a maşinilor, a şinelor de cale

ferată etc. Astfel la cronometre se utilizează aliaje cu un coeficient de dilataţie cât

mai mic posibil sau practic nul (de exemplu, aliajul invar • un oţel aliat cu 35—

37% Ni, 0,5o/0 Cr, 0,5o/p Mn).

Conductibilitatea termică (conductivitatea termică) este proprietatea

metalelor ele a lăsa să treacă căldura prin ele. Aceasta depinde de temperatură,

compoziţia aliajelor, structura lor. Transmiterea căldurii prin metale se poate face

prin conducţie (căldura trece de la o particulă la alta în toată masa corpului

metalic), prin convecţie (transmiterea căldurii dintr-un loc în altul împreună cu

particule de material, sub formă de căldură înmagazinată în aceste particule) sau

prin radiaţie (căldura se transformă în energie de iradiaţie si transmiterea ei are loc

pe această cale). Cele mai bune conductoare de căldură sunt argintul, cuprul, aurul,

aluminiul.

Proprietăţile electrice. Conductibilitatea electrică sau conductanţa este

proprietatea metalelor de a conduce curentul electric. Această proprietate, ca şi

rezistenţa electrică — rezistivitatea (proprietatea de a se opune trecerii curentului

electric) prezintă importanţă pentru metalele şi aliajele folosite în industria

electrotehnică (conductori electrici, rezistenţe electrice, contacte electrice etc.).

Metalele bune conductoare de căldură sunt şi bune conductoare de electricitate.

• Proprietăţile magnetice sunt necesare a fi cunoscute în cazul

construcţiei aparatelor electrice şi electrotehnice; când se vor studia aceste aparate

se vor expune mai pe larg şi aceste proprietăţi.

3. Proprietăţile mecanice ale metalelor

4

Produsele metalice, în timpul utilizării lor, pot suferi deformări sau distrugeri

sub influenţa forţelor exterioare. Deformările pe care le pot suferi produsele

metalice sunt de două categorii: elastice şi plastice.

• Elasticitatea este proprietatea metalelor de a reveni mai mult sau mai

puţin la forma şi dimensiunile iniţiale, după încetarea acţiunii forţelor ce au produs

deformarea.

• Plasticitatea reprezintă proprietatea metalelor de a-şi modifica forma

sub acţiunea sarcinilor şi de a rămâne deformate chiar şi după ce sarcinile de

deformare au început să acţioneze. Această proprietate este influenţată de

temperatură (se măreşte o dată cu creşterea temperaturii) şi are importanţă pentru

prelucrarea metalelor prin forjare şi laminare.

• Tenacitatea indică proprietatea metalelor de a se rupe sub acţiunea

sarcinilor după ce, în prealabil, au suferit deformaţii plastice permanenţe ce apar ca

alungiri, contracţii sau gâtuiri.

• Fragilitatea este proprietatea metalelor de a se rupe brusc (spre deosebire

de tenacitate) sub acţiunea sarcinilor fără a prezenta vreo deformare plastică

vizibilă. Fragilitatea produselor metalice călite se explică prin existenţa unor

tensiuni interne. Prin recoacere, fragilitatea descreşte.

• Rezistenţa la tracţiune (întindere) este cea mai importantă dintre

rezistenţele metalelor la deformările plastice. Această proprietate se referă la modul

de comportare al unui metal sau aliaj metalic faţă de forţele de întindere. După

atingerea forţei maxime la care rezistă, metalul se mai poate alungi puţin apoi se

rupe. Valoarea rezistenţei la rupere este exprimată în daN/mm2 şi este dată de

raportul dintre sarcina maximă suportată de metal şi secţiunea lui iniţială (R—F.

max./S),

• Rezistenţa la compresiune evidenţiază rezistenţa pe care o opune

produsul metalic faţă de forţele care tind să-1 comprime, forţele acţionând invers

ca la tracţiune, provoacă o scurtare, respectiv o umflare a produsului metalic.

• Rezistenţa la încovoiere este rezistenţa opusă de o piesă metalică sub

5

formă de bară, aşezată pe două reazeme, faţă de o forţă care acţionează la mijloc,

perpendicular pe axa piesei.

• Rezistenţa la răsucire (torsiune) este rezistenţa opusă de o piesă metalică

unui cuplu de forţe care acţionează asupra celor două capeteale piesei, în sens

contrar.

• Rezistenţa la forfecare reprezintă rezistenţa opusă de piesele metalice

faţă de două sarcini egale ca valoare şi de sens contrar care, acţionând

perpendicular pe axa piesei, tind s-o foarfece (s-o taie).

• Rezistenţa la oboseală este proprietatea metalelor şi a aliajelor de a

rezista fenomenului de distrugere sub influenţa solicitărilor ciclice ce pot fi statice

sau dinamice.

• Duritatea metalelor denumeşte proprietatea acestora de a rezista

sarcinilor ce tind să le deformeze superficial suprafaţa, produsul metalic putând fi

solicitat static sau dinamic. Se exprimă în HB daN/mm2 (HB - simbolul durităţii

Brinell).

4 Proprietăţile tehnologice ale metalelor

Principalele proprietăţi tehnologice ale metalelor care definesc modul de

comportare al lor în procesul prelucrărilor mecanice sunt: maleabilitatea,

ductibilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea etc.

• Maleabilitatea este proprietatea unor metale de a putea fi prelucrate în

foi, fără fisurare, fiind determinată de factori ca: sistemul de cristalizare a

metalului, temperatură, viteză de răcire, tratamente termice, termochimice etc. Cele

mai maleabile metale sunt: aurul, staniul, plumbul, aluminiul. Dintr-un 1 g de aur

se obţine o foaie cu suprafaţa de 27 m2 grosimea căreia e de 0,0001 mm, sau 3 km

de fir. Rezistenţa limită 46 kgF/cm2, cu secţiunea transversală de 1 mm2 rezistenţa

la rupere a căreia e de 27 kg. Dintr-un 1 g de argint se obţine o foaie d cu

grosimea0,00025 mm, iar dintr-un gram d se poate obţine un fir de 1800m

• Ductibilitatea reprezintă capacitatea unor metale şi aliaje de a putea fi

trase în fire. Aceasta depinde de maleabilitate si tenacitate. Au această proprietate

aurul, argintul, cuprul, aluminiul care sunt, în acelaşi timp, maleabile si tenace.

6

Oţelul călit este tenace, dar ne fiind maleabil nu este nici ductil. Staniul este

maleabil dar ne fiind tenace nu este nici acesta ductil. Rezultă că numai metalele

sau aliajele care întrunesc ambele proprietăţi (maleabilitate şi tenacitate) sunt

ductile.

• Forjabilitatea este proprietatea unor metale şi aliaje de a putea fi

prelucrate prin batere. Cel mai forjabil metal este cuprul.

• Sudabilitatea este proprietatea unor bucăţi de metale sau aliaje de a se

lăsa îmbinate într-un tot rezistent cu ajutorul încălzirii şi al realizării unui contact

strâns cu sau fără participarea altor materiale.

5.Proprietăţile chimice ale metalelor

Aceste proprietăţi definesc modul de comportare a metalelor şi aliajelor la

acţiunea substanţelor chimice (acizi, baze, săruri) şi a agenţilor atmosferici.

Dintre proprietăţile chimice care interesează în cazul metalelor şi aliajelor

utilizate în obţinerea mărfurilor metalice, mai importante sunt cele legate de

capacitatea acestor materiale de a rezista la acţiunea agenţilor corosivi, deci

rezistenţa la coroziune.

Coroziunea constă în degradarea chimică, lentă şi progresivă a unui metal, ca

urmare a unor fenomene chimice sau electrochimice care au loc în metal şi agenţii

mediului înconjurător (agenţii atmosferici - apă şi vapori —, diferiţi produşi

chimici), în accepţiunea modernă, coroziunea este considerată un fenomen natural

provocat de tendinţa metalelor utilitare, aflate în stare instabilă, de a reveni cu

ajutorul unor agenţi corosivi (oxigen, apă) la starea lor iniţială, de combinaţii

metalice.

Coroziunea începe la suprafaţa metalului şi înaintează în interior până la

transformarea chimică completă a acestuia. Majoritatea metalelor în contact cu

oxigenul din aer sunt supuse fenomenului de coroziune şi cu timpul, distrugerii.

Sunt însă şi metale la care coroziunea este încetinită datorită unei pelicule ce se

formează la suprafaţa lor, făcându-le pasive faţă de mediul ambiant. Cert este însă

că nu există metal sau aliaj inert, toate metalele şi aliajele sunt supuse mai mult

sau mai puţin coro-dării. Chiar şi metalele „nobile* ca aurul şi platina se

7

corodează, însă într-un ritm foarte lent (viteza de coroziune a acestor metale este

apreciata la circa 0,002 mm/an).

Coroziunea se manifestă în mai multe moduri, şi anume:

• coroziunea uniformă sau superficială, când ea apare pe întreaga suprafaţă

în mod simultan şi uniform şi merge în adâncime în acelaşi mod de atac;

— coroziunea locală apare pe o (porţiune foarte restrânsă pe suprafaţa

metalului, progresează rapid în adâncime sau pe spaţiu mai mare.

Ca urmare a acestui fenomen, metalele îşi pierd luciul metalic, îşi schimbă

culoarea, apar pete de rugină, ciupituri, iar efectele se reflectă nefavorabil asupra

proprietăţilor. Pagubele produse de coroziune fiind foarte mari, măsurile de

diminuare a efectului acestui proces sunt multiple. Rezistenţa metalelor împotriva

coroziunii poate fi însă mărită prin diferite procedee .

Coroziunea metalelor nu poate fi complet evitată, însă, prin măsuri speciale

de protecţie, ea poate fi redusă la minimum. Principalele metode şi procedee de

protecţie împotriva coroziunii sunt următoarele:

1) Obţinerea de aliaje rezistente la coroziune. Prin acest procedeu, în

aliaje, în afară de componenţii normali se adaugă metale care le fac în acest fel

inoxidabile. Aşa, de exemplu, se obţin oţelurile inoxidabile cu crom (10—12o/0),

mangan (10—14%), nichel (8—10%).

2) Acoperirea cu straturi de oxizi şi de fosfaţi constă în crearea unui strat fin

de oxid la.suprafaţa piesei care va împiedica oxidarea în adâncime. Procedeele cele

mai folosite în acest scop sunt: brunarea, albaştrrea şi fosfatarea. Prin acestea

piesele se scufundă în anumite soluţii de azotaţi, fosfaţi etc. Stratul negru şi lucios

(exemplu la sârma ghimpată) sau cu nuanţă albăstruie (la cuie de tapiţerie) de la

suprafaţa produselor le protejează o durată de timp limitată.

3) Acoperirile metalice se realizează prin mai multe procedee, şi

anume: placarea constă în aplicarea de foi subţiri dintr-un material rezistent la

coroziune (cupru, platină, oţel inoxidabil etc.) pe piesele de protejat; metalizarea

se realizează fie prin pulverizarea unui material topit protector (aluminiu, cadmiu,

cupru, alamă) pe suprafaţa pieselor de protejat, fie prin imersia acestora într-o baie

8

de metal topit protector (zinc, staniu, nichel etc.). Astfel se obţine, de exemplu,

tabla zincată, cositorită; depunerile electrochimice se execută într-o baie care

conţine o soluţie dintr-o sare a metalului protector, plăci din metalul protector şi

obiectele de protejat. Plăcile din metalul protector sunt legate la polul pozitiv, iar

obiectele de protejat la polul negativ al unei surse de curent continuu. Sub acţiunea

curentului electric, are loc un proces electrochimie care se concretizează prin

depunerea pe obiect a metalului protector. Astfel de procedee sunt: arămirea,

nichelarea, zincarea, aurirea etc. În urma cărora obiectele capătă si un aspect

plăcut

Acoperirile nemetalice cele mai utilizate sunt: ungerea, vopsirea, emailarea,

lăcuirea, acoperirea cu bachelită, cu cauciuc etc. Aceste acoperiri sunt, în general,

simple, economice dar mai puţin durabile în comparaţie cu celelalte.

2.CARACTERISTICA ŞI PROPRIETĂŢILE METALELOR FEROASE

ŞI NEFEROASE ŞI ALIAJELOR LOR

b. Metalele şi aliajele feroase. Dintre metalele şi aliajele folosite la obţinerea

produselor metalice, aliajele fierului cu carbonul (fonta şi oţelul) ocupă ponderea

cea mai mare.

Fierul ca atare (fierul tehnic pur) nu prezintă importanţă practică decât în

electrotehnică datorită proprietăţilor sale magnetice, celelalte proprietăţi,

exceptând alungirea, sunt inferioare.

Fierul este considerat în prezent cel mai important metal util stând î a baza

obţinerii aliajelor sale: fonta şi oţelul.

• Fonta este aliajul fierului cu carbonul, în care acesta din urmă intră în

proporţie mai mare decât 2,14 %.

Fonta se obţine într-un cuptor înalt, numit furnal, din materii prime ca:

minereuri, fondanţi şi combustibili.

în afara produsului principal •— fonta, din furnal se mai obţin zgurele şi

gazele de furnal (ce conţin CO, CO2, N2, H2, CH4).

Clasificarea şi simbolizarea fontelor. Fontele obţinute sunt de două mari

9

categorii, si anume:

— fonte brute (numite şi fonte de primă fuziune);

• fonte de turnătorie (fonte de a doua fuziune).

Fontele brute, la rândul lor, în funcţie de conţinutul în mangan şi siliciu,

sunt: nealiate (Mn, Si sub 5%) şi aliate (Mn şi Si peste 5%).

1) Fontele brute

Fontele brute nealiate pot fi: fonte obişnuite de turnătorie, pe bază de cocs

FK; fonte speciale FX; fonte pentru afânare, pe bază de cocs FAK.

Simbolul acestor fonte se completează cu un număr alcătuit din trei cifre cu

următoarea semnificaţie: prima cifră semnifică conţinutul de mangan, în procente;

cifra a doua, conţinutul de fosfor, în zecimi de procente, iar cifra a treia, conţinutul

de sulf, în sutimi de procente. Exemplu: o fontă FK 123 este o fontă obişnuită de

turnătorie, pe bază de cocs, cu 1% Mn, 0,2o/0 P şi 0,03o/0 Si.

Manganul măreşte rezistenţa fontelor în timp ce fosforul şi sulful sunt

elemente nedorite (influenţează negativ proprietăţile mecanice) în fonte şi de

aceea prezenţa lor este strict controlată.

Fontele brute aliate au proprietăţi îmbunătăţite (rezistenţă deosebită la

coroziune, se toarnă foarte bine etc.). Astfel, siliciul măreşte fluiditatea fontei

topite (se toarnă mai bine), existând:

— fonte silicioase F S (9—15% Si; 3% Mn);

— fonte oglindă (manganoase) FOg cu 10—25% Mn şi maximum 2%

siliciu;

- fonte silicioase oglindă FSOg având 9—13% Si şi 18—24% Mn.

2) Fontele de turnătorie sunt utilizate la obţinerea unor produse prin turnare.

Fonta rezultată din furnal, conţinând impurităţi, nu este omogenă şi nu se

toarnă bine. Din aceste motive, ea este retopită în cuptoare speciale (în cubilouri)

şi de aceea este numită fontă de a doua fuziune.

Prin maleabilizare şi eventual introducerea de mici cantităţi de magneziu se

poate obţine fontă cu proprietăţi mecanice superioare.

Fontele de turnătorie pot fi:

10

— fonte cenuşii Fc, care se clasifică în: ordinare, normale, superioare,

speciale;

- fonte maleabile Fm, care la rândul lor pot fi: albe (Fma), negre (Fmn),

perlitice (Frap);

• fonte cu grafit nodular (Fgn);

— fonte refractare FrSi.

• Oţelul este aliajul fierului cu carbonul, în care acesta din urmă

ajunge la maximum 1,7%.

Materia primă de bază pentru obţinerea oţelului o constituie fonta. Circa

80% din cantitatea totală de fontă, cuprinzând în special fontă brută nealiată,

pentru afânare este folosită pentru fabricarea oţelurilor. Alături de această fontă, se

utilizează pe scară largă şi deşeurile feroase, utilajele si mijloacele fixe casate,

precum şi deşeurile şi fierul vechi colectate de la populaţie.

Elaborarea oţelului constă în oxidarea carbonului şi a impurităţilor (Si, Mn, P

etc.), precum si introducerea unor elemente care conferă aliajului proprietăţi

fizico-mecanice, chimice si magnetice superioare.

Oţelul se poate obţine prin mai multe procedee, şi anume: procedeul

convertizorului cu aer (Bessemer şi Thomas); procedeul convertizorului cu

oxigen; procedeul cuptorului Martin; procedeul electric; procedeul creuzetului.

Acestea se diferenţiază prin natura materiilor prime şi auxiliare folosite,

tehnologia aplicată, prezentând avantaje şi dezavantaje, iar calitatea oţelurilor

diferă în funcţie de procedeul folosit.

În compoziţia oţelurilor pot intra diferite elemente, în special metale, care

influenţează calitatea acestora şi deci domeniul utilizării lor. Ca elemente

componente ale oţelului (care se găsesc sau se pot introduce în compoziţia chimică

a acestuia, în limitele prescrise de tehnologia de fabricaţie), se pot enumera:

carbonul, manganul, siliciul, cromul, nichelul, wolframul, vanadiul, aluminiul,

toate influenţează pozitiv calitatea, deci conferă anumite proprietăţi diferitelor

mărci de oţeluri.

11

Dintre elementele care nu se vor dorite în compoziţia chimică a oţelului, ele

dăunând proprietăţilor acestuia, se numără sulful şi fosforul. Acestea provoacă

fragilitatea oţelurilor şi de aceea, în elaborarea oţelurilor, .sunt controlate cu

stricteţe neadmiţându-se decât în proporţii foarte mici.

Oţelurile se pot clasifica din mai multe puncte de vedere, şi anume:

compoziţie chimică, prelucrare şi domeniu de utilizare. Criteriul cel mai important

de clasificare a oţelurilor îl reprezintă compoziţia lor chimică, după care, oţelurile

se grupează în:

a) Oţeluri carbon • în compoziţia cărora intră fierul şi carbonul şi unele

elemente ca Mnt Si etc. care le fac să se prelucreze mai uşor prin turnare şi prin

aşchiere. In acest caz, prezenţa sulfului, a fosforului este justificată.

La rândul lor oţelurile carbon pot fi: oţeluri carbon de uz general (netratate

termic, utilizate în construcţii metalice, construcţii de maşini ca oţeluri-beton etc.);

oţeluri carbon de calitate (tratate termic sau termo-chimic şi utilizate în

construcţiile de maşini care au garantate de către producător atât caracteristicile

chimice cât şi cele mecanice); oţelurile carbon superioare (în plus, le sunt

garantate structura şi conţinutul maxim de impurităţi: S, P, incluziunile

nemetalice).

b) Oţeluri slab aliate - • acele oţeluri obţinute prin introducerea unor

elemente de aliere care îmbunătăţesc proprietăţile fizice sau mecanice.

c) Oţeluri aliate (mediu şi înalt aliate) • - grupa cea mai importantă-

alcătuită din: oţeluri aliate obişnuite (conţin elemente de aliere în procente mai

mari şi ca atare au proprietăţi superioare oţelurilor slab aliate); oţeluri aliate

superioare (cu limite de admisibilitate pentru 5 şi P extrem de reduse şi supuse în

prealabil tratamentelor termice şi termochimice pentru a fi folosite).

Din punctul de vedere al prelucrării, oţelul se prezintă turnat, forjat si

laminat.

în ceea ce priveşte utilizarea se deosebesc oţeluri pentru construcţii şi oţeluri

pentru scule.

Pentru identificarea fontelor şi oţelurilor, acestea se marchează prin diferite

12

procedee: poansonare, vopsire, turnare, etichetare (plăcuţe metalice) etc. cu tuş,

creion electric. Se folosesc diferite culori şi nuanţe, după coduri speciale în cazul

marcării prin vopsire — ca cel mai utilizat procedeu sau se aplică un punct negru

(•) şi metalul se scrie cu negru.

c. Metalele şi aliajele neferoase, în afară de fontă si oţel, la obţinerea

mărfurilor metalice sunt utilizate o serie de metale şi aliaje neferoase, -ca:

aluminiul, cuprul, zincul, staniul, nichelul etc.

1) Aluminiul este utilizat în cele mai diverse ramuri ale industriei: construcţii

de avioane, de maşini, electrotehnică, ambalaje, bunuri de larg consum etc.

datorită proprietăţilor sale deosebite.

Proprietăţile aluminiului

Metal uşor (masa volumică=2,70 g/cm3), de culoare alb-argintie, se

prelucrează bine prin turnare datorită punctului său de topire scăzut. (660°C),

posedă o foarte bună conductibilitate termică şi electrică.

Este foarte maleabil, permiţând laminarea sa în folii foarte subţiri care sunt

complet impermeabile la razele luminoase, la lichide sau gaze. Este utilizat,

datorită acestor caracteristici, ca ambalaj în industria alimentară.

în aer se acoperă cu un strat compact şi aderent de aluminiu anhidră, care îl

apără de coroziune, fapt pentru care este considerat un metal rezistent din acest

punct de vedere.

Aluminiul nu este toxic; apa, benzina, uleiurile, laptele, untul etc. nu

acţionează asupra lui. Aceste proprietăţi au determinat utilizarea lui nu numai ca

ambalaj dar şi pentru fabricarea veselei şi ustensilelor de bucătărie.

Aliajele aluminiului

Prin alierea aluminiului cu siliciul, cuprul, magneziul şi zincul se obţin

foarte multe tipuri de aliaje cu proprietăţi fizice, mecanice, tehnologice superioare

şi cu o mare rezistenţă la coroziune.

Aliajele aluminiului sunt:

• aliaje pentru turnătorie, care grupează aliajele de Al—Si; Al—Mg; Al—

Cu şi Al—Zn. Pentru a fi mai dure ele suferă tratamente termice, Siluminurile sunt

13

aliaje ale aluminiului cu 2—18% Si şi eventual Mg, Cu, Mn, Ni, Fe;

• aliajele deformabile grupează aliajele aluminiului care pot fi prelucrate la

cald sau la rece prin laminare, tragere, extrudere, trefilare, matriţare sau forjare.

Acestea se obţin prin alierea aluminiului cu Mg, Cu Si, Mn, Zn, Ni, nefiind

durificate prin tratamente termice. Duraluminiul face parte din această grupă şi

este alcătuit din Al, Cu, Mg iar ca impurităţi Si şi Fe. Acest aliaj prezintă rezistenţă

ridicată la tracţiune si coroziune. El este utilizat sub formă de semifabricate ca

table, bare, sârme etc.

2) Cuprul are largă utilizare sub forma unor produse ea: sârme, table, bare,

plăci, platbande, ţevi, precum si pentru acoperiri galvanice, metalizare si lipire.

Proprietăţile cuprului

Cuprul sau arama este un metal greu (masa volumică—8,94 g/cm3), are

culoarea roşiatică iar în ceea ce priveşte conductibilitatea termică si electrică

ocupă locul doi după argint. Este maleabil, ductil şi prezintă rezistenţă la

coroziune (în prezenţa umidităţii şi a bioxidului de carbon din aer formează un

carbonat bazic verde • cocleală, care-1 apără de oxidare în adâncime), în contact

cu acizii din alimente, cu oţelul şi cu grăsimile, cocleşte. Pentru prevenirea

formării acestei substanţe otrăvitoare, vasele din cupru destinate preparării

alimentelor se cositoresc.

Caracteristicile sale mecanice, în special rezistenţa la tracţiune, se pot

îmbunătăţi prin ecruisare sau prin aliere.

Aliajele cuprului, după compoziţia lor chimică, sunt de trei categorii si

anume: alamele, rezultate în urma alierii cu zincul; bronzurile — aliaje ale

cuprului cu staniul sau alte elemente; alpacaua — aliaje ale cuprului cu nichelul

şi zincul.

• Alamele sunt aliaje ale cuprului cu zincul, al căror conţinut de cupru este

de minimum 55%. Aliajele care conţin peste 70o/0 cupru se numesc tombacuri.

Zincul are rolul de a mări rezistenţa, plasticitatea si capacitatea de turnare.

Culoarea alamelor este cu atât mai galbenă cu cât conţine mai mult zinc. Tombacul

are o culoare roşcată. Se fabrică alame laminabile şi alame de turnătorie.

14

—. Bronzurile se împart în următoarele categorii:

— bronzurile propriu-zise (aliaje de cupru şi staniu), care conţin maxim 14%

Sn, sunt foarte rezistente la coroziune, au caracteristici mecanice bune şi

excepţionale calităţi antifricţiune;

bronzurile speciale (aliaje de cupru plus aluminiu, cupru plus plumb

sau cupru plus beriliu etc.);

• bronzurile cu aluminiu conţin 5—10o/0 aluminiu, iar restul cupru şi se

folosesc pentru bare, profiluri, lagăre, roţi dinţate, armături, conductoare electrice,

monede etc.;

• bronzurile cu plumb sunt aliaje cu 10—40o/ff Pb şi se utilizează

numai pentru turnare de lagăre sau piese speciale;

• bronzurile cu beriliu sunt aliaje ale cuprului cu beriliu, în care conţinutul

de beriliu variază între 1,6 şi 2% iar uneori, pe lângă beriliu, se mai adaugă 0,18

—0,30o/a cobalt. Aceste bronzuri speciale posedă o înaltă rezistenţă de rupere la

tracţiune, similar oţelurilor speciale, o elasticitate ridicată şi o remarcabilă

rezistenţă la oboseală. Ele sunt folosite la fabricarea diferitelor tipuri de resorturi

(destinate maşinilor de calculat, instrumentelor barometrice, regulatoarelor de

presiune etc.), membranelor metalice sau pentru producerea sculelor antiscânteie

(ciocane,chei, cleşti, burghie etc.) utilizate în mine sau în medii explozive.

- Alpacaua este aliajul cupru—nichel—zinc, constituenţii putând intra în

diferite procente. Se întrebuinţează pentru tacâmuri, instrumente chirurgicale,

instrumente de măsură, obiecte de artă etc. având un aspect plăcut şi rezistenţă

foarte bună la coroziune.

3) Zincul metal de culoare albă-albăstruie, cu masa volumică de 7,14 g/cm3

şi punct de topire 419°C este mai puţin, conducător de căldură şi electricitate decât

cuprul si aluminiul.

Zincul este rezistent la coroziune deoarece se oxidează la suprafaţă formând

o peliculă protectoare.

Este fragil la temperatură ordinară, dar maleabil la temperaturi între 100—

150°C când se poate lamina şi forja.

15

în general, zincul are proprietăţi mecanice mijlocii.

Se întrebuinţează: pentru acoperiri de protecţie contra coroziunii (peste 40o/o

ca metal de aliere în foarte multe aliaje importante în tehnică: alamă, alpaca etc.);

în construcţii sub formă de. table, sârme, ţevi, bare, burlane, jgheaburi etc.; la

fabricarea elementelor galvanice (tuburile care constituie polii negativi sunt din

zinc); la obţinerea unor pigmenţi cu largi utilizări (oxidul alb de zinc, galben de

zinc etc.).

4) Staniul (cositorul) este un metal, cu un cost mai ridicat si are culoarea alb-

argintiu, masa volumică de 7,3 g/cm3, punctul de topire 232°C, fiind cel mai fuzibil

dintre metalele uzuale. Rezistent la coroziune, nu este atacat şi nu atacă

alimentele. Fiind un metal moale şi foarte plastic se poate prelucra prin laminare şi

forjare.

Staniul se întrebuinţează: pentru acoperiri de protecţie contra coroziunii

(peste 1/3 din producţia de staniu este destinată acestui scop) obţinând tabla albă

(cositorită) din care rezultă numeroase mărfuri de uz casnic; ca metal de aliere în

diferite aliaje industriale (bronz, aliaje de lipit, aliaje antifricţiune etc.); în

industria alimentară, sub formă de foiţă foarte subţire (staniol) pentru ambalarea

anumitor mărfuri (brânzeturi, ciocolată etc.).

5) Nichelul este un metal de culoare argintie cu masa volumică de 8,9 g/cm3

si punctul de topire l 452°C. Este maleabil, ductil, tenace, având o rezistenţă

mecanică mare; stabil la oxidare, acizii îl atacă greu.

Datorită proprietăţilor, are largi întrebuinţări ca: metal de aliere la obţinerea

oţelurilor aliate, altor aliaje rezistente la coroziune; metal de aliere la obţinerea

unor aliaje de mare rezistenţă electrică (nichelina 32o/0 Ni-\-Cu; constantanul 42

—45o/0 Ni + Cu etc.); metal de protecţie a pieselor împotriva coroziunii,

obţinându-se piese nichelate cu aspect foarte frumos (piese auto, maşini electrice

de călcat, mânere pentru uşi, ceainice, ibrice electrice, instrumente chirurgicale

etc.).

6) Cromul are culoarea alb-albastruie spre cenuşiu, cu masa volumică de 7,1

g/cm3, rezistenţă deosebită la uzură şi coroziune.

16

Cromul se foloseşte la obţinerea oţelurilor speciale şi inoxidabile, a aliajelor

pentru rezistenţe electrice (nicrom, fecral), precum şi la cromarea pieselor de oţel

care sunt rezistente la uzură şi coroziune (tacâmuri etc.).

Celelalte metale neferoase, ca: Pb, Mn, Co, Mg, Cd, W, V, Ag, Au etc.

prezintă importanţă deosebită în alte domenii.

3.PROCESUL TEHNOLOGIC DE OBŢINEREA MĂRFURILOR

METALICE

a. Principalele metode de prelucrare a metalelor pentru obţinerea

mărfurilor metalice. Tehnologia obţinerii mărfurilor metalice este un alt factor

determinant al calităţii acestora care trebuie luat în considerare ca atare de

lucrătorii comercianţi. Cele mai utilizate procedee de obţinere a mărfurilor din

metale şi 'aliaje sunt: prelucrarea metalelor prin turnare, deformare plastică,

aşchiere şi operaţii de asamblare a pieselor metalice.

1) Turnarea constă în introducerea metalului topit într-o formă al cărui

interior produce piesa. După solidificarea metalului prin răcire rezultă piesa

turnată. Variantele metodei de turnare sunt:

Turnarea în forme de argilă şi nisip

Turnarea în forme metalice „Metoda Kochil”

Turnarea sub presiune

Prin acest procedeu se obţin fie piese cu profil complicat care nu necesită

o altă prelucrare, fie piese care necesită a fi definitivate prin alte operaţii. Cel mai

bine se toarnă fonta, oţelul, alama şi aliajele aluminiului. Mărfurile obţinute astfel

trebuie să aibă o structură omogenă si să nu prezinte sufluri (goluri).

2) Prelucrarea metalelor prin deformare plastică se bazează pe capacitatea

de deformare plastică a metalelor. Principalele procedee sunt: laminarea, tragerea

(trefilarea), extruderea, forjarea, matriţarea, ambutisarea şi stanţarea.

17

Laminarea este cel mai economic si mai răspândit procedeu de deformare

plastică. Prin laminare, lingourile sau semifabricatele din metal îşi micşorează

secţiunea transversală, în timp ce lungimea creşte, în funcţie de forma dorită.

Cilindrii cu care se execută deformarea plastică prin laminare se află cuprinşi într-

o instalaţie complexă numită laminor. Suprafaţa cilindrilor de lucru este netedă sau

profilată, iar deschiderea dintre ei (calibrul) fixă sau reglabilă. Laminarea poate fi

longitudinală, transversală şi transversal-elicoidală. Prin acest procedeu se obţin

semifabricate laminate si produse finite, cum sunt: ţevi, bile, axuri, profiluri, table

etc.

Tragerea constă în introducerea semifabricatului metalic cu un capăt, care a

fost turtit si adus la un diametru mai mic, în orificiul piesei, numit filieră, până

iese liber în afara acestuia.

Prin tragerea puternică cu cleşte montat la instalaţie, materialul trecând prin

filieră îşi micşorează secţiunea corespunzător. Astfel se obţin: profiluri, ţevi şi mai

ales sârme, în cazul sârmelor, procedeul se numeşte trefilare.

Extruderea constă în introducerea semifabricatului metalic într-un spaţiu

liber, numit conteiner, presarea lui cu un piston (poanson) acţionat de o presă şi

trecerea printr-un orificiu al unei matriţe de forma piesei dorite. Sunt obţinute

astfel profiluri complexe si ţevi cu caracteristici mecanice superioare datorită

gradului ridicat de .deformare plastică.

Forjarea constă în deformarea la cald sau la rece a semifabricatului metalic,

prin lovire cu mijloace manuale sau mecanice (ciocan sau presă) obţinându-se

piese de cele mai diferite forme si mase, cu structură şi proprietăţi mecanice

îmbunătăţite. Forjarea se realizează prin două metode: forjare liberă şi forjare în

matriţă.

La forjarea liberă, deformarea (forma şi dimensiunile) piesei este.

nestânjenită (liberă), metalul se poate refula (întinde, lăţi, îndoi, gâtui, răsuci etc.).

La forjarea în matriţă (matriţare), deformarea fiind dirijată cu o sculă numită

matriţă, se realizează o precizie dimensională si o netezime a suprafeţei mai mare

ca la forjarea liberă.

18

Ambutisarea transformă semifabricatul plat într-o piesă cavă. Pentru aceasta,

materialul este strâns într-o matriţă şi placa de presiune, în timp ce poansonul

coboară deformând materialul şi dându-i forma dorită. Prin ambutisare se obţin

vase din tablă de oţel, de aluminiu etc.

Ştanţarea este procedeul de tăiere cu ajutorul unei stanţe a întregului contur

al unei piese din tablă sau bandă metalică.

3) Prelucrarea metalelor prin aşchiere urmăreşte înlăturarea treptată,

sub formă de aşchii a surplusului de material de pe piesele brute până la

dimensiunile exacte, stabilite pieselor finite. Aşchierea se realizează cu scule

aşchietoare, cum sunt: cuţite, freze, burghie, filiere, alezoare etc., montate pe

maşini speciale numite maşini-unelte. Principalele procedee sunt: strunjirea,

rabotarea, frezarea, rectificarea, găurirea, alezarea, filetarea (interioară, care se

face cu ajutorul tarozilor, si exterioară, care se face cu ajutorul filierelor) si

polarizarea cu discul unor roţi din material abraziv.

b. Tratamente termice si termochimice. In scopul îmbunătăţirii anumitor

proprietăţi ale metalelor şi aliajelor, în special în cazul pieselor din oţel, se aplică o

serie de operaţii denumite tratamente termice şi termochimice.

1) Tratamentele termice constau, în principal, în încălzirea pieselor până la o

anumită temperatură la care se menţin un anumit timp, după

care se revine la temperatura obişnuită printr-o răcire adecvată. Prin tratamente

termice nu se modifică compoziţia chimică, ci numai structura materialului

metalic, de care depind în mare măsură proprietăţile fizico-mecanice.

Tratamentele termice sunt: recoacerea, normalizarea, călirea şi revenirea,

deosebindu-se între ele prin temperatura de încălzire, durata de menţinere la

temperatura respectivă, modul si viteza de răcire.

Recoacerea constă în încălzirea piesei la o temperatură destul, de ridicată,

menţinerea ei un timp îndelungat la această temperatură si apoi răcirea lentă a

piesei în cuptor. Oţelul astfel tratat are o structură mai omogenă si se prelucrează

mai uşor prin aşchiere.

Normalizarea este identică cu recoacerea, numai că răcirea este făcută în aer

19

liber. Se aplică pieselor forjate, pentru a li se omogeniza structura.

Călirea este operaţia prin care se urmăreşte să se îmbunătăţească rezistenţa si

duritatea pieselor din oţel sau din alte aliaje. Călirea se face prin încălzirea pieselor

la temperaturi ridicate şi apoi răcirea bruscă în apă sau ulei. Prin acest procedeu

oţelurile devin fragile, aceasta constituind un dezavantaj.

Revenirea se aplică oţelurilor călite, cu scopul micşorării fragilităţii, respectiv

îmbunătăţirii tenacităţii. Ea constă dintr-o încălzire la o temperatură mai mică

decât cea folosită la călire şi o răcire în condiţii speciale (precipitările de carburi

metalice nu mai au loc si în consecinţă oţelul nu mai devine fragil).

2) Tratamentele termochimice au rolul de a introduce în straturile de

suprafaţă ale pieselor din oţel elemente speciale, cum sunt: carbon, azot, crom etc.

în scopul schimbării compoziţiei chimice, deci şi a proprietăţilor. Introducerea

elementelor la suprafaţă făcându-se la temperaturi ridicate, concomitent cu

modificarea compoziţiei se modifică şi structura. Aceste două modificări

determină schimbări favorabile asupra proprietăţilor.

Cele mai importante tratamente termochimice sunt: cementarea, care constă

în difuzarea carbonului, obţinându-se piese cu o suprafaţă dură; nitrurarea, care

constă în difuzarea azotului în scopul creşterii durităţii, rezistenţei la uzură, la.

compresiune si la coroziune; cianizarea, care constă în difuzarea carbonului şi

azotului obţinându-se astfel piese cu duritate ridicată si rezistenţă foarte mare la

uzură; alitarea şi cromizarea, respectiv difuzarea aluminiului şi. a cromului

obţinându-se piese rezistente la coroziune.

c. Metodele de asamblare

Sudarea este operaţia prin care două piese metalice (cu compoziţii identice

sau apropiate) se îmbină între ele cu un material de adaos (metal sau compoziţie

intermediară).

Lipirea este operaţia prin care două piese metalice se lipesc cu ajutorul unui

aliaj pentru lipit (uşor fuzibil). Există lipire moale, sub 450° şi tare, peste 450°.

Fălţuirea constă în îndoirea la margini a foilor din tablă subţire, una peste

alta şi presarea lor.

20

Prin filet- înşurubare.

Nituire.

Asamblarea cu ajutorul organelor de asamblare utilizează şuruburile si

niturile. Şuruburile asigură asamblări demontabile iar niturile asamblări

nedemontabile.

4) c. Operaţii de finisare decorativă.

Decorarea articolelor metalice pentru menaj se poate realiza: prin decor

litografiat, cu decalcomanii policrome, cu decor în relief şi cu decor pe zone, pe

întreaga suprafaţă şi pe capac. Motivele de decor pot fi florale, geometrice si

reproduceri de picturi.

Metodele de decorare:Ştemuirea, gravarea, Aurirea şi argintarea, acoperirea

prin înnegrire ( pe bază aliajului obţinut din argint, cupru şi sulf), filigranul şi

galvanoplastica

3 CLASIFICAREA ŞI CARACTERISTICA SORTIMENTULUI DE

MĂRFURI METALICE

După destinaţie mărfurile metalice se clasifică:

1. Vesela metalică

2. Cuţitele şi tacâmurile

3. Dispozitive

4. Articole de încălzit şi iluminat

5. Articole binale

6. Articole de fixare

7. Instrumente

8. Galanteria metalică

1. Vesela metalică

Mărfuri de uz casnic din metal. Sortimentul acestora se deosebeşte după: materia primă: tablă din oţel neagră, emailată, cositorită, nichelată; tablă inox, fontă.

Această grupă cuprinde mărfurile din metale destinate pentru pregătirea,

transportul şi servitul mâncărurilor sau pentru alte îndeletniciri casnice.

21

După materia primă folosită, mărfurile de menaj din metale sunt clasificate

în mai multe subgrupe.

1) Mărfuri din fontă. Se comercializează, în mod obişnuit: ceaune, cratiţe,

oale, cazane, obţinute din fontă cenuşie prin turnare în diferite tipuri, variante si

capacităţi. Unele din acestea sunt emailate în interior sau pe ambele părţi.

2)Mărfuri din sârmă. Sunt obţinute din sârma de oţel neagră şi mai

frecvent, cea zincată, cositorită şi nichelată. Sortimentul cuprinde: coşuri pentru

pâine, suporturi pentru tacâmuri şi vase, grătare pentru prăjit pâine şi pentru fript

carne, bătătoare pentru spumă (teluri), suport pentru fiert ouă, bureţi pentru spălat

vase (din şpanul rezultat de la strung) etc.

2) Mărfuri din tablă de oţel. Sunt confecţionate din tablă de oţel neagră,

emailată, cositorită zincată, litografiată într-un larg sortiment comercial.

Din tablă de oţel neagră se comercializează: cuptoare pentru copt (cilindrice,

paralelipipedice), forme (tăvi) pentru copt, tigăi, funduri pentru copt ardei, făraşe

şi găleţi pentru gunoi.

Din tablă de oţel emailată: oale, cratiţe, tigăi, polonice, bidoane pentru

untură, găleţi, ligheane etc.

Din tablă de oţel cositorită (albă): bidoane pentru lapte, pentru untură, forme

(tăvi) pentru copt cozonac, forme pentru prăjituri, pişcoturi, fursecuri, măsuri

pentru lapte, ligheane etc.

Din tablă de oţel galvanizată (zincată): găleţi, măsuri pentru lichide (alcool,

produse petroliere), cuptoare pentru copt etc.

Din tablă de oţel inoxidabil: oale, capace, cratiţe, tigăi (cu coadă, cu toarte),

tăvi pentru copt, strecurători pentru ceai, suporturi pentru şerveţele, suporturi

pentru tacâmuri etc.

4) Mărfuri din fontă şi oţel (combinate). Sunt destinate pentru operaţii mai

complexe în cadrul gospodăriei: maşini de tocat carne, maşini de măcinat nuci,

maşini de măcinat mac, maşini de măcinat fructe si roşii, maşini (râşniţe) pentru

măcinat cafea, râşniţe pentru piper (toate cu acţionare manuală) etc.

5) Mărfuri din aluminiu: oale, „oale minune", cratiţe, cănite, castroane

22

în execuţie uşoară, farfurii, ceainice cu avertizor (fluier), ibrice, forme ondulate

pentru cozonac, polonice, spumătoare, strecurători, sufertaşe de diferite tipuri (cu

capac, etajat, cu închidere ermetică), ligheane, tăvi etc.

2. Cuţitele şi tacâmurile În această grupă gama de mărfuri cuprinde:

linguri, furculiţe, cuţite, linguriţe etc. ca piese detaşate sau ca servicii, în funcţie de

materialul din care sunt. executate tacâmurile, pot fi: din argint masiv, alpaca

argintată; din oţel inoxidabil argintat, oţel inoxidabil; din oţel carbon, zincate,

nichelate sau cromate şi din aluminiu. Execuţia este realizată în variate modele

(forme şi dimensiuni diferite) care le indică destinaţia, ca de exemplu: furculiţe

(pentru masă, desert, fructe, peşte) linguri (pentru masă, sos, desert), linguriţe

(pentru masă, cafea, îngheţată, muştar, iaurt), cuţite (obişnuite pentru bucătărie,

specializate pentru carne, cârnaţi, mezeluri, cojit cartofi, curăţat solzi peşte, pentru

pâine etc.).

3. Dispozitive şi unelte de gospodărie din metale cuprind articole, ca:

dispozitive pentru presat şi stors roşii, pâlnii pentru lichide, pentru cârnaţi, aparate

pentru scos sâmburii, aparate pentru tăiat ouă, cutii de bucătărie litografiate (cu lac,

email etc.). maşinile de cusut

Maşinile de cusut sunt agregate cu care se asamblează, prin coasere

mecanică, confecţii din ţesături, tricoturi, piele, folii din materiale plastice etc. Se

pot clasifica după mai multe criterii, şi anume: după modul de acţionare —

manuale sau electrice; după formă -— cu sau fără masa; după utilizare —

universale sau speciale.

Maşina de cusut este alcătuită din: maşina propriu-zisă, masa cu

mecanismul motor, mecanismele auxiliare şi accesoriile. Masa propriu-zisă se

compune din corpul maşinii cu mecanismele superioare de antrenare a acului şi de

întindere a aţei, din placa de bază, mecanismele inferioare ale suveicii şi ale

materialului. La maşinile prevăzute cu masă, aceasta este din lemn şi are ca

echipament mecanismul motor (pedale pentru cele manuale sau motor pentru cele

electrice).

4. Articole de încălzit şi iluminat După destinaţie ele se clasifică în:

23

1) Maşini de gătit După felul combustibilului cu care se realizează

încălzirea, maşinile de gătit se clasifică în: maşini de gătit cu combustibil solid care

utilizează: lignit, cărbune brun, brichete ovoide şi lemne de foc; maşini de gătit cu

combustibil lichid, care utilizează petrol lampant sau motorină; maşini de gătit cu

combustibil gazos, care utilizează gaz petrolier lichefiat (GPL) numit aragaz şi

gaze naturale (GN).

Maşinile de gătit cu combustibil solid sunt executate în diferite tipuri şi

modele. Au format de masă sau cizmă şi sunt confecţionate fie din tablă neagră

şamotată sau din tablă emailată. Sunt prevăzute cu cuptor, rezervor de apă, iar

unele şi cu ladă pentru combustibil. Plita din fontă definită printr-o anumită

(suprafaţă este ^prevăzută cu două sau trei ochiuri.

Maşinile de gătit cu combustibil lichid sunt, de asemenea, construite în

diferite modele şi variante pentru a funcţiona cu petrol lampant sau cu motorină

(conform indicaţiei de pe eticheta de fabricaţie). Acestea sunt echipate cu un

arzător cilindric care vaporizează combustibilul înainte de ardere, au forma tip

dulap, sunt prevăzute cu cuptor pentru foc şi ştuţ pentru racord la coş. Uşa

cuptorului este sau nu prevăzută cu geam.

Lampa de gătit cu petrol are o construcţie simplă şi este utilizată pentru

executarea rapidă a diferitelor preparate culinare în condiţii igienice optime.

Maşinile de gătit cu gaze sunt destinate preparării hranei, fiind executate în

diferite variante (modele) cu finisaje superioare. Oferă utilizare şi întreţinere

uşoare, precum şi o funcţionare economică.

Maşinile de gătit se pot modifica de la un tip de gaz la altul prin schimbarea

duzelor, dar numai de către personal autorizat. Respectarea instrucţiunilor de

montaj, funcţionare si întreţinere, care însoţesc fiecare aparat, asigură o

funcţionare ireproşabilă şi îndelungată a acestora.

2) Sobele metalice de încălzit destinate încălzirii încăperilor sunt clasificate

în două grupe, în funcţie de combustibilul utilizat: sobe de încălzit pentru

combustibil solid şi sobe de încălzit pentru combustibil lichid (petrol lampant,

motorină). Acestea sunt definite prin următoarele caracteristici tehnice: natura

24

materialului si construcţie; dimensiuni şi greutate; suprafaţă de încălzire (m 2);

capacitatea de încălzire (kcal/h) si consumul de combustibil pe oră.

Ca accesorii pentru maşini de gătit şi sobe de încălzit de toate categoriile se

comercializează: plite, rame, inele, grătare (din fontă), cuptoare, burlane si coturi

din tablă neagră, uşi din fontă neagră (şlefuite, ne şlefuite), arzătoare, capace

pentru arzător, tăvi pentru cuptor etc.

3) Instalaţii pentru încălzirea apei. Se comercializează, sub diferite

denumiri: încălzitor apă tip „Litoral", aparat multifocar pentru încălziri centrale

etc., fiind definite prin: construcţie si destinaţie; combustibilul folosit; consumul

maxim de combustibil pe oră şi capacitatea rezervorului de combustibil.

5. Articole binale

Acestea cuprind: balamale, broaşte, închizătoare pentru ferestre si uşi,

cârlige, opritoare, colţare, mânere pentru uşi, belciuge, lacăte etc.

Balamalele sunt dispozitive executate din tablă de oţel care permit cuplarea

a două piese în aşa fel încât una din ele sau amândouă să se poată roti. în funcţie

de construcţie şi domeniu de utilizare .Balamalele sunt produse în mărimi şi tipuri

diferite. Unele tipuri au luciul natural al benzilor, altele sunt protejate prin

nichelare, alămire sau brunare.

Broaştele sunt dispozitive metalice folosite pentru menţinerea uşilor

locuinţelor, a capacelor de geamantane, servietelor în stare închisă sau încuiată. O

broască este alcătuită, în general, dintr-o cutie (casetă) în interiorul căreia sunt

fixate piesele pentru închidere şi încuiere:. zăvorul, limba, mânerele, contra-placa

(în care trebuie să intre zăvorul şi limba de încuiere şi deschidere), precum si

cheia. Unele tipuri de broaşte au în plus un cilindru de siguranţă. Cutia broaştei,

zăvorul, lamela opritor sunt executate din benzi de oţel sau tablă decapată, iar

cilindrul de siguranţă se obţine, de obicei, din alamă. Limba, cheile şi şuruburile

de fixare sunt executate din fontă maleabilă sau din oţel, iar arcurile din sârmă de

25

oţel. Broaştele sunt fabricate în numeroase tipuri, variante şi în două sensuri de

funcţionare (pe stânga sau pe dreapta).În funcţie de destinaţie şi construcţia

mecanismului de încuiere, pot fi grupate conform schemei de mai jos.

2) închizătoarele pentru ferestre şi uşi sunt cremoanele, foraibărele şi

zăvoarele. Cremoanele sunt dispozitive utilizate pentru fixarea în poziţie închisă a

ferestrelor şi a uşilor din lemn pentru balcoane. Orice cremon este alcătuit din

dispozitivul de manipulare (cutia şi mânerul), două vergele, tăbliţele si scoabele,

formând împreună o garnitură. Prin învârtirea mânerului, cele două vergele în

prelungire se deplasează concomitent în sensuri opuse, pătrunzând în partea de sus

si de jos a tocului ferestrei sau uşii. Cremoanele sunt obţinute din materiale diferite

respectiv: cutia si accesoriile — din tablă de oţel sau tablă decapată; mânerul — •

din aliaj de aluminiu, iar vergeaua — din sârmă de oţel semirotund. Cremoanele

sunt de trei tipuri: aplicate, semiîngropate şi îngropate.

Zăvoarele sunt folosite pentru fixarea în poziţie închisă a. uşilor, ferestrelor,

a porţilor şi, eventual, încuierea lor cu lacăt. Un zăvor este format din: zăvorul

propriu-zis (lama sau vergeaua alunecătoare), placa de fixare pe uşă şi accesoriile

(scoabe, ghiduri). Zăvoarele sunt executate din bandă de oţel, tablă decapată, unele

părţi din sârmă fiind protejate prin alămire, cromare, nichelare, brunare sau în

culoarea naturală a metalului. După destinaţie zăvoarele se pot grupa astfel:

Foraiberele sunt piese destinate pentru fixarea în poziţie închisă a

ferestrelor. în comerţ se găsesc două tipuri de foraibere, şi anume: foraibăre cu

şurub şi foraibăre cu placă - tip greu, tip semigreu şi tip uşor.

Cârligele sunt piese folosite în lucrările de tâmplărie pentru fixarea in

poziţie deschisă a ferestrelor. Se comercializează cârlige opritoare cu şurub şi

cârlige de vânt cu placă.

Opritoarele pentru ferestre sunt destinate pentru fixarea în poziţie deschisă a

ferestrelor cu deschidere interioară. Se compun dintr-un opritor care se montează

pe tocul ferestrei şi un. colţ protector care se fixează pe cercevea. Se

26

comercializează opritoare cu bile şi opritoare glisante.

Colţarele. Sunt piese care se aplică la colţurile ferestrelor şi ale uşilor din

lemn, pentru consolidare.

Mânerele, şildurile şi rozetele obişnuite pentru uşi şi ferestre se

comercializează în garnituri formate din două mânere (una cu tijă pătrată şi alta

fără) împreună, fie cu două şilduri (plăcuţe metalice prevăzute cu găuri pentru

fixare pe uşă şi orificii pentru mânere şi cheie), fie cu patru rozete (două pentru

mânere şi două pentru cheie). Mânerele, şildurile şi rozetele se fabrică prin turnare

sau presare din alamă sau aliaje de aluminiu, iar tija pătrată din oţel obişnuit.

Belciugele. Sunt piese destinate agăţării tablourilor şi a oglinzilor pe pereţi

sau fixării lacătelor la uşi.

6. Articole de fixare şi asamblare

a. Organe de fixare. .Cuiele şi ţintele sunt piese metalice alcătuite dintr-o tijă

(corp) având la o extremitate un vârf şi la cealaltă un cap (floare). Ele sunt folosite

ca elemente de îmbinare a pieselor în diferite domenii: construcţii, mobilă,

încălţăminte etc. Cuiele sunt confecţionate din sârmă de oţel, prelucrate la maşini

speciale, precum şi din tablă sau bandă de oţel prin operaţia de ştanţare (pentru

pioneze). Formele tijei, capului, vârfului, precum şi dimensiunile produsului

determină domeniul de utilizare.

b. Organe de asamblare

1) Şuruburile sunt organe de asamblare alcătuite dintr-o tijă filetată şi un cap

de diferite forme. Se întrebuinţează la îmbinarea demontabilă a două piese.

Sortimentul este format din şuruburi mecanice şi şuruburi pentru lemn.

Şuruburile mecanice sunt de două feluri în funcţie de precizia execuţiei

mecanice, respectiv: brute cu o clasă de precizie mai redusă şi prelucrate

executate cu toleranţe mai restrânse. Cele mai întrebuinţate sunt şuruburile cu cap

hexagonal şi filet metric, având piuliţă hexagonală., precum şi cele cu cap

semirotund.

Şuruburile pentru lemn sunt formate dintr-o tijă filetată, uşor ascuţită spre

27

vârf, cu capul de diferite forme (tronconic, înecat, bombat), crestat sau necrestat.

Acestea sunt destinate a fi înşurubate direct în lemn cu ajutorul unei şurubelniţe,

când au capul crestat, sau cu ajutorul unei chei, când au capul necrestat. Se mai

comercializează şuruburile torband cu cap bombat, .gât pătrat şi piuliţă pătrată.

2) Piuliţe şi şaibe. Piuliţele sunt piese metalice care, avana o filetată se pot

înşuruba pe o tijă cu filet corespunzător. Ca atare, ele pot fi, ca şi şuruburile, de

două feluri — brute şi prelucrate. După forma lor sunt: hexagonale, pătrate,

rotunde, fluture etc.

Şaibele sunt piese plate şi găurite ce se montează între piuliţă şi piesa ce

urmează a fi strânsă cu şurub. Ele asigură mărimea suprafeţei de contact şi deci o

îmbinare mai rigidă.

3) Niturile sunt destinate îmbinării nedemontabile a două piese plate,

prin operaţia de nituire. Se prezintă sub forma unei tije cilindrice care la una din

extremităţi are un cap de diametru mai mare şi de diferite forme (rotund,

semirotund, înecat, semiînecat, plat).

7. Instrumente

Aceste articole sunt destinate executării micilor reparaţii sau lucrărilor cu

caracter gospodăresc-meşteşugăresc. După destinaţie, sunt de mai multe feluri:

scule pentru prelucrarea metalelor prin aşchiere; unelte şi scule pentru lucrări de

lăcătuşerie şi montaj; unelte şi scule pentru lucrări de tâmplărie şi lemnărie, unelte

pentru agricultură, viticultură şi pomicultură; unelte pentru construcţii şi

dispozitive.

1) Scule pentru prelucrarea metalelor prin aşchiere

Aceste scule sunt executate din oţeluri speciale (oţel rapid, oţel de scule)

tratate termic sau termochimic. Se comercializează: burghie, ta-rozi, alezoare,

filiere, freze şi pânzele de ferăstrău.

Burghiele se folosesc pentru efectuarea de găuri cilindrice în metale. Orice

burghiu este alcătuit din partea utilă (porţiunea tăietoare de formă elicoidală) şi

partea de prindere (coada). Burghiele se deosebesc prin: diametrul găurii pe care o

28

dau (l—20 mm); lungimea totală (mm); forma cozii (cilindrică, conică sau

piramidală) si sensul de lucru (dreapta, stânga).

Tarozii sunt unelte ascuţite, care prin rotire taie filet în interiorul unei găuri

deja date. Tarodui este format dintr-un corp cilindric prevăzut cu un filet întrerupt

de 3—4 canale longitudinale şi o coadă de secţiune pătrată sau rotundă. Tarozii

sunt comercializaţi în serii de 2 sau 3 bucăţi pentru filetare succesivă (degroşare,

finisare) si cu diametrul între 2—14 mm. Se comercializează tarozi de mână

pentru filet metric sau în ţoii pentru diferite diametre.

Alezoarele, folosite în operaţia de alezare (prelucrare fină) a interioarelor

găurilor, sunt unelte de formă cilindrică sau conică prevăzute cu canale si muchii

aşchietoare la suprafaţă. Se comercializează alezoare cilindrice de mână şi

alezoare conice de mână, pentru diferite diametre de găuri.

Filierele sunt unelte cu ajutorul cărora se realizează fileta-rea exterioară a

diferitelor bare sau ţevi metalice. Sunt formate din mai mulţi piepteni de filetat,

montaţi în interiorul unui corp. Se comercializează filiere rotunde pentru filet

metric (2—14 mm) sau în ţoli (l ţol = 25,4 mm).

Frezele sunt unelte prevăzute cu l sau mai multe tăişuri dispuse simetric faţă

de axă cu ajutorul cărora se efectuează operaţii de aşchiere prin frezare. Au forme

foarte diferite, cele mai uzuale fiind cilindrice, cilindro-frontale, ferăstrău etc.

Pânzele de ferăstrău pentru metale au formă de panglică, prezentând dinţi

tăietori pe una sau pe ambele laturi.

2) Unelte şi scule pentru lăcătuşerie şi montaj

În acest scop se utilizează scule cum sunt: cleşti, ciocane, pile, chei

şurubelniţe, dălţi etc.

Cleştii Cleştele este alcătuit din două pârghii articulate (mânere) ale căror

extremităţi, care prind piesa, formează gura acestuia. Se execută din oţel carbon

pentru scule sau din oţel de calitate superioară. Cleştii servesc la apucarea şi

transportarea pieselor, sprijinirea şi întoarcerea lor în cursul anumitor prelucrări

(de mecanică fină), la tragerea şi separarea pieselor şi la tăieri. Cleştii au utilizări

multiple, în funcţie de sortiment.

29

Ciocanele sunt unelte utilizate la prelucrări prin lovire, fiind formate dintr-

un bloc de oţel carbon, de diferite forme şi cu o gaură la mijloc pentru fixarea

cozii de lemn. Se folosesc în gospodărie, pentru diferite lucrări de lăcătuşerie şi

montaj, lucrări de tapiţerie, dogărie etc. având forme, dimensiuni şi greutăţi în

funcţie de domeniul de întrebuinţare.

Pilele Pila este executată din oţel de scule, fiind brăzdată ele crestături. Se

foloseşte pentru prelucrări mecanice, ascuţirea ferăstraielor, ajustarea cheilor,

pentru lucrări de precizie etc. Pila este alcătuită din partea utilă, prevăzută cu

crestături (dantura) şi coada pilei, care obişnuit se introduce într-un mâner de

lemn. Pilele se deosebesc între ele prin formă, dimensiuni şi dantură. După forma

sunt: pile plate, semirotunde, rotunde, pătrate, triunghiulare, cuţit, ovale, rombice.

Dimensiunile se referă la lungime, lăţime şi grosime.

Fineţea danturii este definită prin numărul de dinţi pe cm, măsurată pe

direcţia axei pilei. Se deosebesc următoarele clase de danturi: O -— aspră, 1 -

bastardă, 2 — semifină şi 3 — fină. După felul danturii, pilele sunt cu tăietură

simplă sau dublă.

Cheile mecanice sunt folosite pentru înşurubarea piuliţelor, fiind executate

din oţeluri aliate sau nealiate. La o cheie se disting corpul (coada) si capul cheii

care reprezintă partea activă. Cheile pot fi simple, cu un cap, duble, cu două capete

şi universale, cu mai multe capete. Unele chei au si mâner.

Distanţa dintre cele două feţe de lucru, paralele, ale capului este numită

deschiderea cheii, exprimându-se în milimetri şi reprezentând elementul ce

defineşte mărimea cheii.

Cheile fixe se execută în 11 mărimi cu deschiderea de la 7 la 41 mm. La

cheile reglabile, deschiderea poate fi mărită sau micşorată după necesităţi, astfel

putând fi folosite pentru o gamă largă de piuliţe.

Şiirubelniţele sunt alcătuite dintr-o tijă cu vârful lăţit ca un tăiş si un mâner.

Tija este executată din oţel de scule sau oţel cu rezistenţă, iar mânerul din lemn de

esenţă tare sau din material plastic (bachelita). Se folosesc pentru înşurubarea si

30

desşurubarea şuruburilor crestate.

Daliile se prezintă sub formă de pană cu tăişul drept, curb sau în Z,

confecţionate din oţel de scule. Sunt folosite pentru prelucrarea şi fasonarea

lemnului (pentru tâmplărie) si pentru lucrări de lăcătuşerie (dălţi pentru metal). Se

comercializează: dălţi cu şi fără mâner pentru tâmplărie, dălţi pentru îngropat

balamale, dălţi pentru găuri, dălţi late pentru zidărie, dălţi pentru sculptat în lemn

etc.

3) Unelte şi scule pentru lucrări de tâmplărie şi lemnărie Această grupă

cuprinde: ferăstraie, topoare, tesle şi rindele. Ferăstraiele sunt formate dintr-o

lamă de oţel carbon sau aliat, numită pânză, prevăzută cu dinţi (elementul tăietor)

pe unul din canturi şi dintr-un mâner (uneori prezintă şi dispozitiv de

întindere). Sortimentul de ferăstraie cuprinde: joagărele - - cu elementul tăietor

(dantura) pe cantul în linie curbă al lamei; ferăstraie încordate — alcătuite dintr-un

cadru de lemn, mânere şi punte, care prin intermediul unei coarde întinde

pânza de ferăstrău; ferăstraie cu mâner având pânza liberă, fixată la un capăt

într-un mâner de lemn.

Topoarele sunt fabricate din oţel şi au formă de lamă care se termină într-o

parte cu locaşul cozii, iar în partea cealaltă se lăţeşte, terminându-se cu o muchie

tăietoare. Se comercializează topoare pentru spart lemne, pentru cioplit si pentru

uz general.

Teslele sunt unelte formate dintr-o lamă tăietoare în unghi, terminată cu un

locaş pentru coada de lemn. Servesc la cioplitul, spartul si scobitul lemnelor, la

bătut; prin gaura existentă în lamă se utilizează şi la scosul cuielor.

Rindelele sunt scule pentru prelucrarea lemnului, formate dintr-un corp de

lemn, cuţit şi anexe pentru fixarea cuţitului.

Cuţitul este partea principală a rindelei şi se prezintă sub forma unei lame de oţel,

având lăţimi diferite

Dispozitive Sub această denumire se încadrează mărfurile metalice folosite

pentru fixarea pieselor, manevrarea uneltelor sau sculelor în diferite prelucrări. Se

31

comercializează menghine, coarbe, maşini de găurit, mandrine, cadre pentru

ferăstraie etc.

Menghinele sunt unelte folosite pentru prinderea şi fixarea unei piese în

vederea prelucrării cu diferite scule, în alcătuirea unei menghine se disting: corpul,

falca mobilă şi piuliţa de strângere, şurubul de strângere şi placa de ghidare a

bancurilor. Se comercializează: menghina de mână, menghina pentru mecanică

fină si menghina de banc,

Coarba este folosită ca unealtă de găurit la lucrări de tâmplărie, dulgherie,

dogărie. Se compune dintr-o tijă metalică cotită (corpul) care are la un capăt

mandrina (dispozitiv metalic de prindere a burghiului), iar la celălalt capăt un

mâner de apăsare. La mijloc prezintă un manşon (mâner) de rotire din lemn.

Maşina de găurit se mai numeşte şi bormaşină. Este un dispozitiv care, prin

intermediul unei manivele şi al unui sistem de roţi dinţate, permite găuriri cu

burghiul care se fixează în mandrina ei. Se comercializează maşina de mână şi

maşina de piept pentru găurit metale.

Cadrul pentru ferăstrău metalic are rama din oţel sub forma literei G cu

dispozitive de fixare la capete, iar mânerul, din lemn de fag aburit. Se foloseşte

pentru fixarea pânzei de ferăstrău pentru tăiat metale.

4) Unelte pentru agricultură, pomicultură şi viticultură

în această grupă se încadrează următoarele mărfuri:

— casmale presate cu călcător si fără călcător;

— lopeţi de uz general pentru lucrări agricole;

— greble pentru grădinărie, cu 10—14 dinţi;

— sape, într-o varietate largă de forme, pentru utilizări în diferite soluri şi

culturi;

— furci pentru agricultură, tip uşor (cu 2—4 coarne) şi tip greu (8 coarne).

Furcile de tip uşor sunt destinate pentru lucrări cu snopi, fân sau gunoi, iar cele de

tip greu pentru încărcat sfecla şi cartofii;

— seceri cu dinţi, în mai multe forme, cu dinţi pe dreaptasau pe stânga;

— foarfece de vie şi pomi, destinate tăierii lăstarelor si coardelor de vie, a

32

ramurilor de la pomi; ferăstrău pentru vie, cu o.

— Maşină de găurit manuală. lamă semicurbă si mâner de lemn; topoare de uz

forestier, bardă de dulgherie, ţapine etc. pentru lucrări de silvicultură;

— piese pentru pluguri (cormane, brăzdare, cuţite etc.), coase, ciocane şi nicovale

pentru coase etc.

5) Unelte pentru construcţii

1) Se comercializează în acest scop următoarele produse: unelte pentru

lucrări de săpături: târnăcoape, lopeţi, casmale,. furci etc.; unelte pentru zidărie si

tencuieli: ciocane, mistrii, spacluri etc.

2) Profilurile se obţin prin laminare sau extrudare, din metale şi aliaje

neferoase (aluminiu, cupru si aliajele acestora). După mărimea şi forma secţiunii

transversale, profilurile sunt de mai multe feluri: profiluri simple: oţel rotund, oţel

semirotund, oţel lat, oţel pătrat, oţel triunghiular, oţel hexagonal, oţel

trapezoidal; profiluri fasonate, uzuale sau speciale; oţel format H, I, U, T, Z, oţel

cornier cu aripi egale şi neegale, profiluri pentru ferestre metalice simple si

duble; bare cu secţiune rotundă, dreptunghiulară, hexagonală, păstrată sau format

H, I,.T, U, Z, şi cornier din oţel, aluminiu si aliajele acestuia.

3) Produsele plate se obţin prin laminare din oţel sau din metale şi aliaje

neferoase (cupru, aluminiu, zinc, plumb etc.). în categoria acestora sunt cuprinse

tablele, benzile si platbandele.

Tablele sunt semifabricate sub formă de foi, obţinute din oţel si care după

grosime şi aspectul suprafeţei, se clasifică astfel:

Cele mai utilizate dintre acestea sunt: tabla neagră, decapată, zincată,

cositorită şi ondulată.

Tabla neagră se prezintă în formate şi grosimi diferite. Deşi este acoperită cu

un strat subţire de oxizi, se oxidează totuşi uşor. Este utilizată pentru lucrări de

tinichigerie.

Tabla decapată are suprafaţa curată şi netedă şi este destinată fabricării unor

obiecte ce necesită astfel de condiţii.

Tabla zincată, cunoscută sub denumirea de tablă galvanizată, este acoperită

33

pe ambele feţe cu un strat protector de zinc care o protejează împotriva coroziunii.

Tabla ondulată este confecţionată din cea zincată, cu înălţimi, pas şi rază în

diferite variante. Se comercializează tablă ondulată pentru construcţii si tablă

ondulată pentru obloane.

Platbandele sunt produse plate de grosime mai mare decât tabla, respectiv 5

—50 mm, iar înălţimea între .151—l 000 mm.

Benzile sunt semifabricate plate cu grosime mai mică decât platbandele (0,1

—12 mm), având lăţimea de 10—500 mm.

3) Sârme si împletituri din sârmă.

Sârmele se obţin prin trefilare si pot fi clasificate după următoarele criterii:

natura materialului — oţel şi aliaje neferoase; forma secţiunii rotundă,

semirotundă, pătrată, dreptunghiulară; calitate normală, superioară, specială; grad

de duritate tare (t), jumătate tare (1/2 t) si moale (m) şi după aspectul suprafeţei —

mată, lucioasă, arămită, zincată, albă şi neagră.

Domeniul de utilizare al sârmelor este foarte variat si în consecinţă şi gama

sortimentală este foarte bogată. Se comercializează sârmă din oţel rotundă

obişnuită neagră (moale, mată), sârmă zincată, rotundă (moale, tare), sârmă

ghimpată zincată, sârmă din cupru, sârmă din aluminiu, sârmă din alamă etc.

împletiturile şi ţesăturile din sârmă sunt obţinute prin mijloace manuale sau

mecanice din oţel sau metale şi aliaje neferoase. Aceste produse se deosebesc Intre

ele prin: tipul şi diametrul sârmei folosite; dimensiunile şi forma ochi urilor

(hexagonale, trapezoidale, pătrate, rom-bice); lăţimea şi lungimea împletiturii sau

ţesăturii şi destinaţie (pentru împrejmuire, pentru armături, arcuri pentru tapiţerie,

pentru site etc.).

8. Galanteria metalică

La grupa galanteria metalică se atribue mărfurile utilizate pentru tealeta,

înfrumuseţarea şi utilizarea cotidiană. Galanteria metalică se clasifică: Articole de

înfrumuseţare, bijuteria metalică ( cercei, mărgele, broşe, brăţare, etc. Articole

pentru cusut şi lucrul manual ( ace, andrele, croşete, degetare), ustensile pentru

bărbierit şi tuns, ( briciuri, lame, maşini mecanice de tuns, etc.), furnitura pentru

34

îmbrăcăminte ( nasturi, fermuare, catarame, capse, etc.)

4. VERIFICAREA CALITĂŢII MĂRFURILOR METALICE

Unităţile economice în conformitate cu reglementările în. vigoare trebuie să

efectueze verificarea calităţii, pentru a preveni comercializarea de mărfuri

necorespunzătoare calitativ şi pentru a le identifica şi elimina de pe piaţă.

La unităţile comerciale, verificarea calităţii mărfurilor se face o dată cu

recepţia acestora şi constă în următoarele:

— verificarea documentelor de însoţire ale transportului (aviz de expediţie,

proces verbal de autorecepţie etc.);

— respectarea condiţiilor de transport, ambalare, marcare şi conservare,

precum si a altor cerinţe speciale: sociale, cele stabilite de reglementările speciale

internaţionale recunoscute de ţara noastră sau de beneficiarii externi si altele;

— existenţa valorilor caracteristice — privind calitatea prevăzută în

standarde, norme, caiete de sarcini, contracte sau alte documentaţii tehnico-

economice. Aceste valori reprezintă nivelul calitativ acceptat;

— verificarea aspectului, dimensiunilor si a celorlalte condiţii de executare

care trebuie să corespundă cu prevederile documentaţiei tehnice. Concret, la

unităţile comerciale se verifică în mod deosebit: aspectul şi starea ambalajului;

marcarea; existenţa tuturor pieselor componente ale produsului; verificarea

aspectului (se face cu ochiul liber), dimensiunilor (cu instrumente obişnuite de

măsurat: metru, şubler, micrometru); masei (se determină prin cântărire);

capacităţii (se determină cu cilindrii, gradaţi) etc.;

— verificarea execuţiei, încercări de funcţionare etc.;

— existenţa instrucţiunilor de folosire şi a certificatului de garanţie (dacă

este cazul) prin care producătorul confirmă faptul că produsul îndeplineşte nivelul

acceptat.

Toate rezultatele obţinute sunt confruntate cu prevederile documentaţiilor

tehnice sau cu mostrele omologate, desenul de execuţie.

În continuare se fac referiri la principalele caracteristici calitative şi asupra

35

modului lor de determinare.

a) La articolele de menaj din tablă se au în vedere, în principal,

următoarele:

Verificarea aspectului exterior. Acesta trebuie să fie plăcut, suprafaţa să fie

netedă, curată, fără ondulaţii, ciupituri sau turtiri; să nu prezinte exfolieri ale

stratului de email, pete de rugină, porţiuni neacoperite cu cositor sau zinc şi nici

scurgeri sau îngroşări ale stratului protector, încheierea, fălţuirea şi nituirea să fie

făcute corespunzător (etanş), roluirea marginilor să fie uniformă şi complet închisă

pe întreaga circumferinţă. Articolele destinate pentru păstrarea lichidelor (găleţi,

ligheane, cazane, bidoane etc.) nu trebuie să curgă. Capacele trebuie să adere bine

la bordura vasului pe întreaga lor circumferinţă.

Verificarea planeităţii suprafeţei de sprijin se face cu ochiul liber aşezându-

se vasele pe o suprafaţă perfect plană şi se apasă uşor cu mâna pe gura vasului,

observând astfel dacă prezintă denivelări.

Verificarea etanşeităţii se execută prin probe cu apă. După ce vasele vor fi

ţinute un timp de 10—15 minute cu apă, se observă dacă ele prezintă scurgeri,

respectiv lăcrimează (transpiră) şi dacă pereţii si fundul vasului, în exterior, sunt

umezi.

Verificarea rezistenţei toartelor (mânerelor) se face prin atârnarea de toartă

sau de mâner a unei greutăţi care trebuie să corespundă unei cantităţi de apă, de

trei ori mai mare decât capacitatea vasului. După efectuarea a două încercări, la

interval de 5 minute, toartele, respectiv mânerele, nu trebuie să se deformeze sau

să se desprindă de corp.

Verificarea săgeţii pereţilor, care se face numai la vasele cilindrice, constă în

aşezarea vasului cu generatoarea pe o suprafaţă perfect plană. Se observă dacă

între produs şi suprafaţă există goluri.

b) La tacâmuri se verifică următoarele:

Aspectul care se urmăreşte cu ochiul liber, observându-se: luciul, netezimea

suprafeţei, forma, simetria ovalului lafelor lingurilor şi linguriţelor, uniformitatea

grosimii şi simetria dinţilor furculiţelor, simetria lamei la cuţitele asamblate,

36

simetria imprimării modelului.

Rezistenţa la încovoiere a furculiţelor şi lingurilor, a elasticităţii dinţilor la

furculiţe sau a lamei cuţitelor, se verifică cu dispozitive speciale, iar în urma

încercărilor produsele nu trebuie să prezinte deformări.

Grosimea si aderanţa stratului de acoperire la tacâmurile cositorite şi

cromate se verifică prin îndoirea acestora până la rupere, timp în care stratul de

acoperire trebuie să rămână intact şi să nu prezinte exfolieri.

Gradul de ascuţire a lamei cuţitelor se verifică tăind cu acestea o bandă de

hârtie de scris de 5 cm lăţime, aşezată pe un suport de lemn. Tăietura trebuie să fie

regulată, respectiv banda de hârtie să nu prezinte sfâşieri sau striviri.

Calitatea tacâmurilor executate din oţel inoxidabil se verifică cu ajutorul

acidului acetic (concentraţie 0,5o/0) sau a clorurii de sodiu (0,25%). După ce se

cufundă timp de 15 minute în astfel de soluţii, tacâmul nu trebuie să prezinte urme

de coroziune, înainte de cufundare, tacâmul se degresează şi se spală. De

asemenea, calitatea acestor tacâmuri se verifică şi prin frecarea suprafeţei umezite

cu un sulfat de cupru în urma căreia tacâmul nu trebuie să prezinte urme de oxizi.

c) La aparate, maşini şi utilaje se verifică dacă acestea prezintă defecte

provenite mai ales clin timpul transportului, cum sunt: părţile din fontă sparte,

cele din oţel turtite, deformări exterioare etc. în cazul suprafeţelor emailate

observăm dacă stratul este uniform, neted, lipsit de umflături, băşici sau ondulaţii,

iar la cele grafitate dacă sunt locuri neacoperite sau cu zgârieturi. La maşinile de

cusut, la verificare se urmăreşte în mod deosebit; dacă prezintă deteriorări la

mecanismul motor, masă şi la maşina propriu-zisă; dacă prezintă zgomote

anormale la punerea în funcţiune şi dacă toate dispozitivele funcţionează normal.

Se mai verifică execuţia şi finisajul pieselor componente; funcţionarea cu uşurinţă

a încuietorilor de la sertare şi uşi şi dacă există toate accesoriile maşinii prevăzute

în cartea tehnică.

d) La uneltele manuale se observă în mod deosebit următoarele aspecte :

— la pile: suprafeţele să nu prezinte crăpături, dinţi rupţi sau turtiţi; dinţii

să fie bine ascuţiţi, iar pasul şi adâncimea, uniforme; corpul pilei să nu prezinte

37

încovoiere în sensul lungimii sau răsucire în sensul lăţimii;

la ferăstraie: pânza să nu prezinte crăpături sau fisuri, dinţii să fie

uniformi şi fără rupturi;

— la topoare, tesle, cuţite de rindele şi dălţi: părţile tăietoare nu trebuie să

prezinte ştirbituri sau crăpături;

— la chei: suprafeţele active ale capului trebuie să fie netede, fără ştirbituri

şi perfect paralele între ele; corpul să nu prezinte încovoieri sau răsuciri

accentuate;

— la cleşti: îmbinarea braţelor trebuie să fie astfel făcută încât să se mişte

uşor în articulaţie, însă fără joc mare; în poziţia închisă a cleştelui, tăişurile celor

două fălci trebuie să stea faţă în faţă şi să nu aibă nici un fel de denivelare; la

cleştii reglabili, mişcarea părţilor filetate şi a articulaţiilor trebuie să se facă

cu uşurinţă, fără blocări, frânări sau .jocuri.

e) La echipamentul metalic se observă în mod deosebit următoarele aspecte:

— la balamale şi broaşte: fără defecte vizibile, finisaj frumos, fără urme de

oxidare; să aibă toate părţile componente şi să funcţioneze uşor, lin, fără jocuri

mari, fără a se bloca;

— la cremoane şi zăvoare: să prezinte părţile componente corect asamblate,

finisate frumos, să nu aibă urme de oxidare şi fără deformări; funcţionarea trebuie

să fie lină, fără scăpări, fără blocări, trebuind să asigure închiderea; la cremoane

mânerul de acţiune trebuie să se găsească în poziţie paralelă cu vergelele, atunci

când cremonul asigură închiderea sau deschiderea ferestrei.

în afara determinărilor obişnuite se mai fac şi unele verificări speciale în

laboratoarele producătorului care se referă la grosimea stratului protector,

rezistenţa stratului protector la şoc mecanic, la şoc termic, la acţiunea acizilor si a

substanţelor alcaline.

Abaterile de la caracteristicile de calitate, numite defecte, sunt consemnate

în documentaţia tehnică şi ele diminuează calitatea. Defectele mărfurilor ceramice

sunt generate, în principal de calitatea necorespunzătoare a materiilor prime, a

procesului tehnologic dar şi de condiţiile necorespunzătoare de ambalare,

38

manipulare şi depozitare, în funcţie de numărul şi gravitatea defectelor, produsele

se încadrează în diferite clase de calitate. Defectele cele mai des întâlnite la

articolele metalice de menaj sunt următoarele:

a) La vasele şi articolele din tablă de oţel emailate: porţiuni mici

neacoperite ale stratului de email; băşici, sparte sau ne sparte, la locul de sudare;

umflături sparte sau ne sparte; îngroşări de material în exterior, sub bordură;

subţieri ale stratului de email pe muchii; crăpături ale stratului de acoperire; variaţii

vizibile de nuanţe de culoare, de luciu ale emailului; încreţituri de tablă în1

regiunea bordurii; desprinderea emailului pe bordură; solzi de email împrăştiaţi pe

suprafaţa vasului; denivelări şi ondulări ale stratului de email; bordură ne

completă; email cu aspect de spuma; puncte negre în interior; îngroşări locale de

email, sub formă de umflături pronunţate pe corpul vasului.

b) La articole de menaj din tablă cositorită, galvanizată sau din tablă

neagră: defecte de execuţie: turtiri, fălţuiri şi nituire incorectă, roluirea marginii ne

uniforme, muchii sau colţuri tăioase, aplicarea mânerelor şi toartelor în mod ne

corespunzător; asamblare incorectă şi lipsă de etanşeitate; «acoperiri ne

corespunzătoare sub forma de îngroşări, subţieri, ondulaţii; lipsă de aderenţă a

stratului de galvanizare; crăpături şi fisuri; puncte negre, impurităţi, asperităţi etc.-

c) La vase din, fontă: crăpături sau fisuri, puncte negre sau defecte de

culoare; desprinderi sau ne acoperiri de email; bavuri şi ne regularităţi provenite

din turnare; pori pătrunşi sau nepătrunşi răspândiţi pe suprafaţa vaselor.

d) La tacâmuri: abateri dimensionale peste toleranţele admise; ornamentul

vătămat sau mai puţin clar, asamblare asimetrică a lamei în mânerul cuţitului; lamă

neascuţită sau ascuţită neuniform; nituri proeminente, neşlefuite până la nivelul

suprafeţii mânerului; polizare incorectă în special la baza lingurilor; muchii

tăioase; dinţi aşezaţi asimetric de axa cozii şi cu distanţe neegale între ei; rizuri,

asperităţi, urme de lovituri etc.

e) La maşini de gătit pentru uz casnic: defecte de emailare, nichelare:

suprafeţe neacoperite, exfolieri, zgârieturi, lipsa luciului; lipsa unor anexe ce se

livrează o dată cu maşina; lipsa de planeitate a plitei, inelelor, capacelor; pete de

39

rugină; lipsa spaţiului de dilatare între ramă şi plită; căptuşirea cu material refractar

în mod necorespunzător.

40