Tema 7. Judecata – formă logică fundamentală1. Caracteristica generală a propoziţiei.2. Clasificarea judecăţilor3. Clasificarea şi distribuirea judecăţilor atributive.4. Raporturile logice dintre propoziţiile categorice.5. Judecăţile compuse şi tipurile lor.

1. Caracteristica generală a propoziţiei

Forma de bază a reflectării realităţii în gîndirea noastră este propoziţia, judecata. Propoziţia reflectă legătura obiectivă dintre obiecte şi prin aceasta ea se deosebeşte de noţiune, care reflectă o clasă de obiecte sau o stare a obiectului. Propoziţiile sunt acele produse ale gîndirii exprimate prin forme lingvistice. Propoziţiile nu există în altă parte decît în conştiinţa oamenilor şi anume că ele există acolo ca judecăţi, ca reflectări ale stărilor de lucruri legate indisolubil de luarea unei atitudini de către om.

În logică în loc de termenul propoziţie se foloseşte mai des termenul judecată. Judecata este o gîndire, care afirmă ori neagă ceva despre obiecte şi însuşirile lor, ea exprimă raporturile dintre obiecte şi însuşirile lor. Orice judecată se exprimă printr-o propoziţie, însă nu fiecare propoziţie este judecată. Judecata este o unitate semantică minimală. Judecata se referă la domeniul gîndirii, iar propoziţia – la sfera limbajului şi vorbirii.

Judecata se deosebeşte de propoziţie prin aceea, că ea este o unitate a gîndirii, reflectă ideal sensul realităţii. Propoziţia este o categorie a limbajului, este învelişul material al judecăţii. Judecata poate fi exprimată în diferite forme gramaticale, cu diferite propoziţii, iar sensul rămîne unul şi acelaşi. Judecata este compusă întotdeauna din trei componente: subiect, predicat şi cuvîntul de legătură. Propoziţia nu este limitată în componentele sale, sau sunt propoziţii dintr-un cuvînt. În propoziţiile interogative, de îndemînare şi imperative nimic nu se afirmă ori neagă, deaceea nu au valoare de adevăr, nu-s judecăţi. Întrucît judecata afirmă ori neagă ceva despre realitate, ea (judecata ) are proprietate de a fi adevărată ori falsă. Dacă noi în gîndire legăm aceea ce este legat în lumea materială, atunci judecata noastră este adevărată. Dar dacă noi în gîndire unim ceea ce nu este unit în realitate ori despărţim ceea ce este legat, judecata noastră este falsă, neadevărată, fiindcă nu corespunde realităţii.

Fiecare judecată are trei componente: subiect, predicat şi cuvînt de legătură. Acea parte a judecăţii care exprimă obiectul gîndirii se numeşte subiect ( S ), iar acea parte a judecăţii în care se afirmă (ori se neagă) despre obiectul gîndirii, se numeşte predicat ( P ). Subiectul şi predicatul sunt legate prin anumite cuvinte de legătură (conective propoziţionale, uneori se foloseşte termenul de operatori) care sunt: şi, sau, dacă - atunci ş.a.

Deosebim următoarele tipuri de judecăţi:1. Judecăţile care exprimă relaţia de apartenenţă a însuşirii obiectului la clasa de obiecte se numesc judecăţi atributive.2. Judecăţile care exprimă relaţii spaţiale, temporale, dimensionale etc. se numesc judecăţi de relaţie.

2. Clasificarea şi distribuirea judecăţilor atributiveDeosebim următoarele tipuri de judecăţi: simple şi compuse. Judecata simplă conţine

numai o afirmare ori negare, compusă – mai multe. Judecata simplă poate fi descompusă numai în noţiuni, pe cînd judecata compusă conţine mai multe judecăţi simple. Din punct de vedere a calităţii, judecata poate fi afirmativă ori negativă. Judecata afirmativă este acea judecată în care se reflectă legătura dintre obiect şi notă, se afirmă prezenţa unei note a obiectului: S este P. Judecata negativă este acea judecată în care se reflectă absenţa oricărei legături dintre obiect şi notă: S nu este P. Din punct de vedere a cantităţii judecata poate fi singulară, particulară sau universală. Judecata singulară este acea judecata în care se afirmă (sau se neagă) legătura notei cu un singur obiect. Judecata particulară afirmă (ori neagă legătura notei cu o parte a unei clase oarecare de obiecte: Unii S sunt (nu sunt) P. Judecata universală afirmă ori neagă ceva cu privire la fiecare obiect dintr-o clasă oarecare de obiecte: Toţi S sunt P. Nici un S nu este P.

Judecăţile după cantitate şi calitate sunt: Universal-afirmative – toţi S sunt P (A)1; Particular-afirmative – unii S sunt P (I); Universal-negative – nici un S nu este P ( E ); Particular-negative – unii S nu sunt P ( O ).Distribuirea termenilor în judecăţile categorice:Termenul este distribuit în judecată dacă sfera sa totalmente este cuprinsă/sau exclusă de

sfera altui termen. Termenul este nedistribuit în judecată dacă sfera sa alcătuieşte numai o parte din sfera altui termen.

În judecăţile universal-afirmative, adică de tip A, conform structurii logice, sfera subiectului este total inclusă în sfera predicatului. De exemplu, în judecata Toţi oamenii sunt muritori sfera subiectului (noţiunea oameni) se include integral în sfera predicatului. P- nedistribuit şi S - distribuit.

În judecăţile universal-negative, adică judecăţile de tip E, sfera subiectului nu coincide nici printr-o parte a sa cu sfera predicatului. De exemplu, în judecata Nici un om nu este nemuritor sferele subiectului şi predicatului sunt gîndite aparte unul de altul. P- distribuit şi S- distribuit.

În judecăţile particular-afirmative, adică de tip I, subiectul este inclus în sfera predicatului doar printr-o parte a sferei sale. De exemplu: Unii militari sunt studenţi. P – nedistribuit şi S nedistribuit.

În judecăţile particular-negative, adică de tip O, sfera subiectului poate fi exclusă parţial din sfera predicatului sau sfera predicatului se exclude din sfera subiectului. De exemplu, Unele state europene nu sunt membre ale ONU. S- nedistribuit, P- distribuit.

1 Marcarea acestor judecăţi se face cu ajutorul primei vocale – A (sau a doua – I ) din grecescul „afirmo”. Judecăţile negative – respectiv de la cuvîntul „nego” (prima – E, sau a doua – O ).

P

S

PS

SP

A E I O

S + + - -

P - + - +

„+” – distribuit şi „-” – nedistribuit

3. Raporturile logice dintre propoziţiile categoriceExistă judecăţi care se găsesc în raport de opoziţie – judecăţi contradictorii şi contrare. Acele judecăţi dintre care prima neagă acelaşi lucru pe care-l afirmă în acelaşi timp şi despre acelaşi obiect o a doua, se numesc judecăţi contradictorii: Această hîrtie este albă. Această hîrtie nu este albă. Judecata contrarie este aşa judecată cînd a doua judecată neagă pe prima, însă spre deosebire de judecăţile contradictorii, cea de a doua judecată nu se limitează numai la negarea primei, ci în acelaşi timp afirmă altceva: Această hîrtie este albă. Această hîrtie este neagră. Pentru a uşura memorizarea raporturilor dintre asemenea judecăţi se foloseşte pătratul logic.

Judecăţile simple ce au aceiaşi termeni (subiect şi predicat), dar se deosebesc după cantitate şi calitate, se află în anumite raporturi: de contrarietate, de contradicţie, de ordonare şi de subcontrarietate. Raporturile pot fi redate printr-o schemă numită pătratul logic al judecăţilor categorice sau pătratul lui Boethius.

A contrarietate E

I subcontrarietate O

Raportul de contradicţie: A-O, E-I. Aceste judecăţi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport nu pot fi adevărate şi false. Din adevărul unei judecăţi decurge prin necesitate falsitatea celeilalte judecăţi. Concluziile le putem face în baza următoarei scheme:

Dacă A(E) este adevărată, atunci O(I) este falsă; Dacă A(E) este falsă, atunci O(I) este adevărată; Dacă O(I) este falsă, atunci A(E) este adevărată; Dacă O(I) este adevărată, atunci A(E) este falsă.

Raportul de contrarietate: A-E. Judecăţile contrare nu pot fi adevărate, dar pot fi false, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.

Dacă A este falsă, atunci E are o valoare nedeterminată (?); Dacă A este adevărată, atunci E este falsă; Dacă E este falsă, atunci A are o valoare nedeterminată (?); Dacă E este adevărată, atunci A este falsă.

Raportul de subcontrarietate: I-O. Judecăţile subcontrare nu pot fi false, dar pot fi adevărate concomitent.

contradicţie

ordonare

ordo

nare

Dacă I este adevărată, atunci O are o valoare nedeterminată (?); Dacă I este falsă, atunci O este adevărată; Dacă O este adevărată, atunci I are o valpare nedeterminată (?); Dacă O este falsă, atunci I este adevărată.Raportul de ordonare: A-I, E-O se determină prin regulile:

1. Din adevărul universalei (A,E) rezultă adevărul particularei subordonatei (I, O).2. Din falsitatea particularei (I, O) urmează falsitatea universalei sale subordonate (A, E).3. Din adevărul particularei (I, O) nu urmează prin necesitate adevărul universalei

corespunzătoare (A, E).4. Din falsitatea universalei (A, E) nu putem conchide cu necesitate despre falsitatea

particularei.

Dacă A (E) este adevărată, atunci I (O) este adevărată; Dacă I (O) este falsă, atunci A (E) este falsă; Dacă A (E) este falsă, atunci I (O) are o valpare nedeterminată (?); Dacă I (O) este adevărată, atunci A (E) are o valoare nedeterminată (?).

Astfel, în cazurile ordonării judecăţilor, adevărul judecăţilor universale semnifică şi adevărul judecăţilor particulare, iar falsitatea judecăţilor particulare semnifică şi falsitatea judecăţilor universale.

4. Judecăţile compuse şi tipurile lor

Compuse numim judecăţile ale căror componente logice sunt de asemeni judecăţi. Componente ale judecăţilor compuse pot fi atît judecăţi simple, cît şi alte judecăţi compuse.

Distingem cinci tipuri de judecăţi compuse:

Judecata cu negaţie exterioară este judecata compusă care afirmă absensa unei anumite situaţii. De exemplu: Nu este adevărat că astăzi va fi o zi posomorîtă.

Negaţie numim operatorul prin intermediul căruia formăm o judecată nouă adevărată numai atunci cînd judecata iniţială este falsă, şi falsă numai atunci cînd judecata iniţială este adevărată.

Conjunctivă este judecata în care se afirmă prezenţa concomitentă a cîtorva situaţii. Conjuncţiei îi corespund cuvinte ca: şi, iar, dar, etc. De exemplu: Afară e frig şi plouă.

Valoarea de adevăr în judecăţile conjunctive poate fi relatată în următorul tabel:

A B A^B

a a a

a f f

f a f

f f f

Disjunctivă este judecata compusă în care se afirmă prezenţa uneia, a cîtorva sau a tuturor situaţii dintr-o totalitate dată. Disjuncţiei îi corespund cuvinte ca: sau, ori. Dacă se afirmă prezenţa a cel puţin uneia din situaţiile date, judecata se numeşte neexclusiv-disjunctivă. De exemplu: Persoana X este profesor sau inginer. Dacă se afirmă prezenţa numai a uneia din două sau mai multe situaţii, atunci judecata este excaustiv-disjunctivă. De exemplu: Persoana X este la orele de logică sau de filozofie.

neexclusiv-disjunctivă excaustiv-disjunctivă

A B AvB A B AvB

a a a a a f

a f a a f a

f a a f a a

f f f f f f

Condiţională (ipotetică) este judecata compusă în care se afirmă că prezenţa unei situaţii condiţionează prezenţa alteia, însă inversa nu este valabilă (dacă...atunci). De exemplu: Dacă plouă, atunci străzile se umezesc.

A B A→B

a a a

a f f

f a a

f f a

Bicondiţională este judecata compusă în care se afirmă intercondiţionarea a două situaţii (dacă şi numai dacă...; atunci şi numai atunci...etc).

A B A≡B

a a a

a f f

f a f

f f a

Astfel conchidem, după caracterul relaţiei dintre obiect şi notă, judecăţile pot fi ipotetice (condiţionale) şi categorice. Din punct de vedere a modalităţii deosebim judecăţi ale posibilităţii (problematice), judecăţi ale realităţii (asertorice) sau ale necesităţii (apodictice).